Etica Si Deontologie in Mass Media

Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative

Deontologie profesională şi legislaţia presei Suport de curs

Lector universitar Gabriela Groza

1

Cuprins

1. Deontologia – principii, norme, reguli 2. 3.

Drepturi şi libertăţi Regimuri politice şi, evident, mijloacele de comunicare ce le corespund

4.

Funcţii ale mijloacelor de comunicare

5.

Tipuri de mijloace de comunicare

6.

Informaţie şi divertisment

7.

Participanţii la activitatea de informare (patroni, pedestrime, vedete)

8. Piaţa, justiţia şi deontologia 9. Jurnalismul – profesiune liberală? 10. Morală, deontologie şi control 11. Principii şi valori (natura şi efectele mijloacelor de comunicare) 12. Libertatea de expresie 13. Dreptul de comunicare 14. Valori mediatice 15. Tipuri de clauze 16. Codurile mijloacelor de comunicare: tipuri şi conţinuturi 17. Codul sintetic 18. Reguli de întocmire a codurilor deontologice 19. Cetăţeanul jurnalist (Free lancer) 20. Clauza de conştiinţă

2

DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE

DEONTOLOGIE – parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile specifice unei activităţi profesionale deon = ceea ce trebuie făcut logos = studiu Deontologia. În ceea ce priveşte mass-media, aceasta presupune un ansamblu de principii şi reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populaţie. Dintre instituţiile democratice, Jurnalismul are ceva excepţional, şi anume puterea sa, care nu se bazează pe un control social, pe o delegare făcută de popor – prin alegere sau prin numire, pe baza unui document sau prin votarea unei legi care impune norme. Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa, mijloacele de comunicare trebuie să-şi asume o primă responsabilitate: să devervească bine populaţia. Deontologia nu se practică decât în regimurile democratice. Ea nu există cu adevărat decât acolo unde există libertatea de expresie, o anumită prosperitate a mijloacelor de comunicare şi jurnalişti competenţi, mândri de a-şi practica profesia. Fără prosperitate nu sunt consumatori, deci nici publicitate, mijloacele de publicitate devin sărace, corupte sau susţinute şi controlate de către stat. În calea libertăţii mijloacelor de comunicare există 5 obstacole majore, foarte diferite: 1) cel tehnologic (cel mai vechi, se estompează) 2) politic (Statul încearcă întotdeauna să cenzureze sau să orienteze presa) vezi suveranul şi tribunalele sale 3) economic (utilizarea mijlocelor de comunicare cu singurul scop de a realiza profituri (din ce în ce mai gravă în sec. XXI) 4) conservatorismul profesioniştilor (noţiunile şi deprinderile lor învechite) 5) provine din cultură tradiţiile (de exemplu statutul femeilor în ţările musulmane, loialitatea faţă de trib în Africa, respectarea celor bătrâni în Japonia. Altfel spus, el provine de la public).

3

REGIMURI POLITICE Există patru regimuri politice, două care nu sunt democratice şi două care sunt astfel. Fiecare se bazează pe o concepţie asupra universului şi asupra fiinţei umane. Simplificând, pesimiştii cred că omul este o brută şi nu îi acordă nici un liber arbitru: el are nevoie să fie supravegheat, stăpânit, îndoctrinat. Optimiştii consideră indivizii umani drept fiinţe raţionale: dacă ar avea acces la informaţie şi dacă ar fi liberi să facă schimb de idei, ei ar putea conduce societatea în care trăiesc. După Claude-Jean Bertrand avem următoarea clasificare a regimurilor politice – şi evident – a mijloacelor de comunicare ce le corespund: 1. Regimul autoritar. În Europa, acest tip de regim a existat până la mijlocul secolului XIX-lea, dar în secolul XX statul fascist a reluat deprinderile monarhiilor absolutiste. În acest regim, de obicei, mijloacele de comunicare rămân întreprinderi private în scop lucrativ, însă autorităţile le cenzurează cu stricteţe conţinutul. Informaţia şi divertismentul pot fi subversive. Trebuie ca ideile vehiculate să fie conforme intereselor puterii. Nu există presă de opoziţie, nu există dezbatere politică. Anumite categorii de fapte diverse, semne ale unor disfuncţii, sunt interzise. 2. Regimul comunist. Mijloacele de comunicare nu există în afara statului totalitar care absoarbe toate instituţiile şi industriile: ele funcţionează acolo ca rotiţe în cadrul unui vast mecanism. Conceptul de libertate a presei nu are deci nici o relevanţă. Acest regim, inaugurat în Rusia la începutul anilor ’20 a fost extins în Europa de Est după 1945, în China după 1949 – apoi, în anii ’60, la o parte a Lumii a Treia. În regimul totalitar, statul utilizează mijloacele sale de comunicare pentru a-şi difuza instrucţiunile, pentru a determina poporul să le urmeze şi, în sfârşit, pentru a induce ideologia oficială. (Ex. a) Art. 1 al Codului Presei Chineze: „Jurnaliştii trebuie să fie loiali ţării lor şi comunismului, trebuie în mod fidel să propage şi să pună în practică principiile şi politica Partidului”; b) Legea Presei din R.S. România.... Art. 1 - .... Presa are menirea să militeze pentru traducerea în viaţă a politicii Partidului Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii şi echităţii socialiste, să

4

promoveze neabătut progresul, ideile înaintate în toate domeniile vieţii şi activităţii sociale. Funcţia principală a mijloacelor de comunicare este de a minţi, de a ascunde tot ceea ce nu serveşte interesele clasei aflate la putere. La început de mileniu trei, şi secol (XXI), acest regim este pe cale de dispariţie; el s-a arătat a fi contrar dezvoltării economice, bunăstării sociale, extinderii cunoaşterii, păcii în lume – şi, bineînţeles contrar democraţiei politice. 3. Regimul liberal. Regimul liberal al informaţiei a devenit normă internaţională datorită articolului 19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului propusă de ONU (1948). Conform acestei doctrine, născută în secolul al XVIIIlea, secolul Luminilor, trebuie ca toate faptele să fie raportate şi ca toate opiniile să fie plasate pe „piaţa ideilor”. Atunci fiinţa umană este capabilă să discearnă adevărul şi va tinde să se inspire din acesta în comportamentul său. Dacă Statul lasă lucrurile în voia lor, totul va merge spre mai bine. Această iluzie n-a rezistat comercializării crescânde a presei din secolul XX: devenea bun tot ceea ce era profitabil. Dincolo de aceasta, toate întreprinderile ţintesc în mod natural spre centralizare. Astfel, puterea de a informa, de a fixa temele dezbaterii naţionale, riscă să cadă în mâinile câtorva proprietari care nu erau nici aleşi, nici în mod obligatoriu experţi sau preocupaţi să se pună în slujba publicului. 4. Regimul „responsabilităţii sociale”. Acest concept, născut dintr-o percepţie mai realistă asupra naturii umane şi a economiei, îl continuă pe precedentul. Expresia fusese lansată în Statele Unite de o Comisie asupra libertăţii presei, (sub preşedinţia lui R.M. Hutchins, rector al Universităţii din Chicago – de aici numele de Comisia Hutchins), care reunea personalităţi exterioare mediului presei. Mijloacele de comunicare vor primi raportul acesteia (1947) sau cu indiferenţă, sau cu mânie. În cei 20 de ani care au urmat, ideile sale au fost în general adoptate. Conform acestei doctrine, este preferabil ca mijloacele de comunicare să nu fie în proprietatea statului, nici chiar sub controlul acestuia. În schimb, mijloacele de comunicare nu sunt întreprinderi comerciale obişnuite, al căror succes s-ar putea măsura în profit. Ele încearcă să fie rentabile şi este normal, însă trebuie să fie

5

responsabile faţă de diverse grupuri sociale: să răspundă nevoilor şi dorinţelor acestora. În cazul în care cetăţenii sunt nemulţumiţi de serviciul care le este oferit, mijloacele de comunicare trebuie să reacţioneze. De preferat ar fi ca ele să se corecteze singure. Dacă nu se întâmplă astfel, ar fi necesar şi legitim ca Parlamentul să intervină. De altfel, adesea, tocmai pentru a evita o astfel de intervenţie, media se preocupă de deontologie. (Trebuie menţionat faptul că aceste patru regimuri ale presei nu se întâlnesc în stare pură. În regimul autoritar cetăţenii au avut întotdeauna acces la mijloacele de comunicare clandestine. Şi în democraţiile liberale s-a apreciat întotdeauna ca fiind în interesul general să se reglementeze activitatea mijloacelor de comunicare, chiar şi în Statele Unite). FUNCŢII ALE MIJLOACELOR DE COMUNICARE Pentru a aprecia dacă media deservesc bine publicul, trebuie să se ştie ce fel de servicii sunt obligate să ofere mijloacelor de comunicare. Acestea se încadrează în 6 (şase) rubrici. Fiecărei funcţii îi corespund disfuncţii, ţinte ale deontologiei. 1. Să observe mediul înconjurător. În societatea actuală, mijloacele de comunicare sunt singurele capabile să ne ofere repede un raport complet asupra evenimentelor care se produc în jurul nostru. Rolul lor este să obţină informaţia, să o trieze şi să o interpreteze, apoi să o facă să circule. În particular, ele trebuie să supravegheze cele trei puteri (executivă, legislativă şi judecătorească). 2. Să asigure comunicarea socială. Într-o lume democratică este indispensabil ca, prin discuţii, să se elaboreze compromisuri, un consens minimal fără de care nu putem avea o coexistenţă paşnică. În epoca noastră, forumul unde au loc dezbaterile este oferit de mijloacele de comunicare. 3. Să ofere o imagine a lumii. Nimeni nu posedă o cunoaştere directă a întregului glob. Dincolo de experienţa sa personală, ceea ce cunoaşte fiecare provine de la şcoală, din conversaţii, dar mai ales de la mijloacele de comunicare. Pentru omul obişnuit, cea mai mare parte a regiunilor, a oamenilor, a subiectelor despre care mijloacele de comunicare nu vorbesc, nu există. 4. Să transmită cultură. De la o generaţie la alta trebuie ca moşternirea unui grup să fie transmisă: o viziune asupra trecutului, asupra prezentului şi a viitorului

6

lumii, un amalgam de tradiţii şi valori care dau individului o identitate etnică. Este nevoie să i se inculce (întipării în minte) ceea ce se face şi ceea ce nu se face, ceea ce se gândeşte şi ceea ce nu se gândeşte. În această socializare, instituţiile religioase nu mai joacă în Occident, un rol atât de important ca altădată şi nici familia. Rămâne şcoala, apoi mijloacele de comunicare ce influenţează individul de-a lungul întregii sale vieţii. 5. Să ofere bucurie: să distreze. În societatea de masă, divertismentul este mai necesar ca altădată pentru a reduce tensiunile care riscă să ducă la boală sau nebunie. Divertismentul este oferit în primul rând de mijloacele de comunicare. Utilizatorul cere în special divertisment, iar această funcţie se îmbină foarte eficient cu toate celelalte. 6. Să determine cumpărarea. Mijloacele de comunicare sunt principalii vectori ai publicităţii. Principalul lor scop, adesea, este de a seduce un public cu scopul de a-l vinde ofertanţilor de publicitate. Ele se străduiesc să creeze un context favorabil publicităţii. Pentru unii observatori, publicitatea joacă un rol benefic: ea informează şi, stimulând consumul şi concurenţa, permite preţuri mici. Alţii, dimpotrivă, o acuză de manipulare, de incitare la risipă şi poluare.

7

TIPURI DE MIJLOACE DE COMUNICARE Def. MIJLOC DE COMUNICARE este o întreprindere industrială care, prin mijloace tehnice specifice, difuzează, simultan sau aproape simultan, acelaşi mesaj unui ansamblu de indivizi dispersaţi. Această definiţie face abstracţie de telefon, de sondajele de opinie şi de sufragiul universal. Corespondenţa şi afisajul pot fi excluse pentru că mesajele lor sunt aproape în exclusivitate comerciale. Fonogramele sunt înainte de toate materialul pe care îl utilizează radioul. În ceea ce priveşte cinematografia, a devenit mai degrabă media decât furnizor pentru micul ecran, aceasta datorită televiziunii prin cablu, sateliţilor şi magnetoscoapelor. În utilizarea curentă a termenului, mijloacele de comunicare sunt ziarele şi revistele, radioul şi televiziunea. Aceste mijloace de comunicare, între alte funcţii, procură în mod rapid o informaţie despre actualitate. (În 1997, Internet-ul nu era socotit ca media, dar se poate considera că nu există altă soluţie: se aplică aici aceleaşi principii şi metode). FONOGRAMĂ – înregistrare a punctelor cu mijloace electrice, mecanice etc.; • mesaj transmis prin telefon şi scris de operator pe un formular special; telegramă telefonată. Acestea fiind spuse, rezultă că mijloacele de comunicare sunt atât de diferite, încât trebuie dezvoltată o deontologie cu geometrie variabilă. Distincţia este evidentă între presa scrisă şi mijloacele de comunicare audio-vizuale, între mijloacele de comunicare „publice” (sub controlul statului), cele comerciale (sub controlul banilor) şi mijloacele de comunicare private necomerciale. Totuşi, distincţia fundamentală este între a) presa de informare generală, astăzi relativ neutră, la care se referă cea mai mare parte a codurilor, şi pe de altă parte b) presa de opinie (religioasă, etnică, partizană), care, din motive ideologice sau politice, poate deforma realitatea (Codul Kansas-ului «1910» consideră că nici o publicaţie partizană nu este ziar «newspaper»), poate trece sub tăcere ideile adverse sau se poate arăta injustă, chiar insultătoare – fără a fi în aceeaşi măsură autorizată să mintă sau, de exemplu, să incite la ură rasială sau la violenţă. Mai ales pentru această presă de opinie există garanţiile

8

libertăţii presei, pentru că ea nu este pe placul unei părţi din populaţie şi, adesea, al puterilor aflate la conducere. Pe de altă parte există c) presa specializată: conţinutul său provine în mare parte de la jurnalişti plătiţi pe fiecare articol scris, cărora nu este uşor să li se verifice onestitatea, iar veniturile sale provin de la ofertanţii de publicitate specializaţi. Şi, în sfârşit d) presa anunţurilor, care este publicitate pură, şi e) presa întreprinderii sau a colectivităţii locale, care evidenţiează „relaţiile publice”.

9

PRINCIPII ŞI VALORI I.Natura şi efectele mijloacelor de comunicare Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social foarte complex al ţărilor moderne şi din numeroasele subsisteme ale acestuia. Ansamblul acţionează ca un enorm organism viu: fiecare element depinde de altele. Este suficient să existe un subsistem defect pentru ca mecanismul să nu funcţioneze corect. Astfel se explică faptul că, până şi în regimul liberal, autonomia mijloacelor de comunicare este limitată. Într-o mare măsură, acestea sunt şi acţionează după cum le dictează trecutul, cultura, economia ţării, ceea ce vor conducătorii economici şi politici ai societăţii; ceea ce doresc consumatorii şi cetăţenii, adică toţi locuitorii. În plus, trebuie avut în vedere tripla natură a mijloacelor de comunicare, mai ales când ne ocupăm de deontologie. Fiind totodată industrie, serviciu public şi instituţie politică, mijloacele de comunicare sunt de o mare ambiguitate: de aici decurge cea mai mare parte a problemelor. a)Serviciu public. Chiar acolo unde presa nu se bucură de un statut juridic sau de garanţii constituţionale, tradiţia îi recunoaşte privilegii care o plasează la rangul de serviciu public. Mass-media exercită aceste drepturi legale sau cutumiare (tradiţionale) în numele cetăţenilor. Delegarea nu are o bază contractuală explicită şi pentru a o conserva, presa trebuie să merite acest lucru furnizând un serviciu de calitate. Între cele două războaie mondiale, în Statele Unite a început să se studieze în mod serios deontologia mediatică (1924, 1925 Nelson V, Crawford şi Leon N. Flint) concomitent cu apariţia interesului pentru profesionalizare şi pentru învăţământul superior în domeniul jurnalismului. În 1947, a apărut raportul HUTCHINS. În anii ’60, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre „responsabilitatea socială” (a se vedea în special J. Edward Gerald, The Social Responsability of the Press, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1963) a mijloacelor de comunicare. Acesta este termenul preferat peste ocean: el presupune că jurnaliştii au de dat socoteală poporului. În Europa, se vorbeşte mai mult de „serviciu public”. Termenul este asociat Statutului, căci el însuşi a asigurat, pentru o lungă perioadă, sau a organizat în mod riguros servicile

10

publice. De fapt, cele două expresii descriu o realitate asemănătoare, pe care unii o numesc deontologie, iar alţii „controlul calităţii”. a)Instituţia politică. Incontestabil, faptul că, spre deosebire de celelalte trei puteri, a patra este deţinută de persoane nici alese, nici numite pentru competenţa lor, pare a viola principiul democraţiei. Mijloacele de comunicare pot rezolva această problemă dacă există modalităţile prin care să dea socoteală. Astfel, ele ar putea avea şanse mai mari să-şi păstreze libertatea. Aceasta este întotdeauna ameninţată, căci, la rândul său, presa reprezintă o ameninţare pentru autorităţi: la dreapta şi la stânga eşichierului politic, în toate ţările, toţi cei care deţin puterea încearcă să o restrângă. Ex. Cei mai mari campioni ai liberalismului care erau MARGARET THATCHER şi RONALD REGAN (supranumit „marele comunicator”) au atentat la libertatea presei mai mult ca oricare dintre predecesori. „Libertatea va fi cel mai bine apărată din momentul în care personalul care lucrează în presă şi în celelalte medii de informare se va strădui în mod constant şi voluntar să menţină un înalt simţ al responsabilităţii” - extras din schiţa Codului internaţional al deontologiei pregătit de ONU. Deontologia constituie într-adevăr cea mai bună protecţie. a)Industria. Când a apărut, comunicarea în masă a făcut posibilă, pentru prima dată în istorie, o participare a fiecărui cetăţean la toate nivelurile de conducere a ţării. Însă aceasta presupunea pentru organele de presă, o structură industrială, deci, în ţările occidentale de la începutul sec. XX, o organizaţie capitalistă. Astăzi, mijloacele de comunicare se află, în mare parte, în mâinile societăţilor puternice, al căror scop principal nu este serviciul public. (Ex. unul din proprietarii ziarului „Wall Street Journal” declara: „Un ziar este o întreprindere privată care nu datorează nimic utilizatorilor, aceştia neacordându-i nici o autorizaţie. El nu ţine în nici un fel de serviciul public”). Însă cheltuielile industriei mijloacelor de comunicare au crescut fără încetare în măsura în care sindicatele obţineau salarii mai bune şi în care progresul tehnic impunea investiţii mari. Pentru a-şi reduce impozitele, organele de presă au încercat, bineînţeles, să elimine concurenţa şi să se concentreze în grupuri. E adevărat că mijloacele de comunicare pot să-şi deservească publicul cu atât mai bine cu cât dispun de posibilităţi financiare mai importante. Însă, pot pune în pericol interesul

11

public. Când mijloacele de comunicare fac parte din concerne, o vastă putere politică se află la dispoziţia câtorva persoane care nu au ca preocupare majoră informarea publicului. Acestea, neavând alte responsabilităţi decât în ceea ce îi priveşte pe acţionari, posedă puterea de a decide ceea ce se întâmplă în lume hotărând ce va fi sau nu relatat. Întotdeauna este rău ca, într-o ţară, un sector oarecare al economiei să cadă sub controlul unui oligopol. Ce să mai zicem dacă este vorba de mijloacele de comunicare, sistemul nervos al societăţii? EFECTELE MASS-MEDIA Funcţiile mijloacelor de comunicare în lumea noastră sunt, în mod indiscutabil, importante. Şi cum li se atribuie adesea puteri imense, ele sunt acuzate – de la dreapta şi de la stânga, din Nord şi din Sud, de către cei puternici şi de cei umili, de bătrâni şi de tineri -, de toate relele societăţii moderne. Se poate enunţa principiul: comunicarea în masă are efecte. Acela pe care îl poate avea asupra copiilor constituie unul dintre subiectele multor cercetări din domeniul ştiinţelor sociale. Şi nu mai există îndoială: în funcţie de conţinut, pot determina apariţia unor efecte pozitive sau negative. În general, se admite faptul că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o influenţă puternică, pe termen lung, dacă mesajul este omogen şi, mai ales, dacă urmează calea pe care o doresc şi beneficiarii. Totuşi, tot mai des (mai ales în Franţa) se pleacă de la principiul că mijloacele de comunicare sunt atotputernice: se crede că, dacă un mesaj este publicat, acesta are cu siguranţă un impact, ca un glonţ tras la ţintă – de aici şi importanţa (indusă) dobândită de analizele de conţinut şi semiologie. Se uită însă un lucru: pentru ca un mesaj să existe este nevoie de cel puţin două persoane, emiţătorul şi receptorul. Or, s-a demonstrat de foarte multe ori că utilizatorul nu este un receptor pasiv: Ex.: în timpul referendumului asupra Europei din 1992, cele mai multe mijloace de comunicare elveţiene prognozau acordul – însă peste 50% din alegători a votat împotrivă) el interpretează mesajul conform experienţei sale, mediului, nevoilor şi dorinţelor sale! În consecinţă, principala influenţă a mediilor de comunicare se exercită prin omisiune: ceea ce ele nu spun are mai mare influenţă decât ceea ce spun. II.Valori umane

12

Drepturile şi obligaţiile sunt inseparabile. Fiinţa umană este înclinată să ceară drepturi fără a evoca obligaţiile care le însoţesc, mai ales în zilele noastre, mai ales în Occident. Or, deontologia se preocupă tocmai de obligaţii. Ea presupune faptul că libertatea şi responsabilitatea sunt inseparabile. Formulează reguli care trasează anumite limite libertăţii fiecăruia şi care fixează obligaţii pentru fiecare individ. Aceste reguli decurg dintr-un ansamblu de principii morale. Valori fundamentale. Dacă există o valoare asupra căreia toţi oamenii se pot pune de acord (în afara, probabil, a câtorva fanatici) aceasta este supravieţuirea speciei, destinul planetei. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au sau nu credinţă religioasă, această preocupare trebuie să-i anime pe toţi. Ei sunt mai ameninţaţi ca niciodată. Duşmanul l-au descoperit: este vorba chiar de ei înşişi. Toţi trebuie să se simtă responsabili. Pentru a ghida comportamentul indivizilor, de-a lungul secolelor au fost formulate importante percepte morale. Astfel: - ARISTOTEL recomandă să se urmeze întotdeauna o viamedia între două excese opuse; - Pentru KANT, fiecare fiinţă umană posedă un simţ moral, determinarea de a face ceea ce este bine; conform acestui „imperativ categoric”, un act moral este un act care poate fi generalizat; - Şi pentru STUART MILL, utilitaristul, trebuie întotdeauna să căutăm cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni. Democraţia. În zilele noastre, cei mai mulţi par convinşi că poporul trebuie să-şi impună voinţă în faţa guvernanţilor, şi nu invers. Democraţia, despre care se spune că ar fi în exclusivitate creştină şi chiar protestantă, poate să nu apară compatibilă cu Islamul tradiţional, conform căruia politica depinde de Dumnezeu, a cărui voinţă este interpretată de înţelepţi. Nu este compatibilă deloc cu budismul, confucianismul, hinduismul sau tribalismul. Jurământul absolut de credinţă faţă de propriul grup etnic, respectul faţă de caste pentru a asigura stabilitatea socială, loialitatea faţă de strămoşi, bătrâni, şefi ai clanului, asemenea valori nu par să se potrivească cu democraţia. Ar însemna însă să uităm că India este cea mai vastă democraţie a lumii şi că Japonia este una dintre cele mai puternice (Ex. Se înţelege că doctrina asiatică despre democraţie nu este identică cu

13

cea occidentală). Privind mai îndeaproape, descoperim, de exemplu, că pentru Confucius există două valori de bază: grija pentru celălalt şi echitatea. Iar confucianismul este, cu siguranţă, fondat pe respectul faţă de ordine şi faţă de ierarhie, însă şi pe devotamentul faţă de colectivitate, faţă de cooperare, şi pe amabilitate. III.LIBERTATEA DE EXPRESIE Toate statele lumii au ca ideal proclamat să asigure fiecăruia dintre cetăţenii lor respectarea „drepturilor omului”. În practică, individul nu dispune de nici unul dintre aceste drepturi dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a cunoaşte. Orice drept se cucereşte, apoi se apără fără încetare. Or, în această luptă, dacă nu este informată, fiinţa umană este dezarmată. Libertatea presei. Prima vocaţie a profesionalismului din mass-media, oricare ar fi celelalte funcţii ale sale, este aceea de a exercita libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu privire la observaţiile sale asupra lumii înconjurătoare. Această libertate este unul dintre drepturile umane, numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Fără comunicare nu există societate, deci nu există o supravieţuire îndelungată a individului. Instaurarea unei dictaturi, laice sau teocratice, monarhice sau imperiale, militare sau coloniale, burgheze sau proletare este însoţită întotdeauna de suprimarea libertăţii cuvântului şi a presei. Aceasta a devenit deci atât un semn, cât şi un factor al democraţiei. Profesionistul are nevoie de libertate faţă de Stat şi, de asemenea, are nevoie de o libertate „economică”: fără un salariu decent, se sustrage cu dificultate corupţiei. Libertate pozitivă. „Orice individ are dreptul la libertate de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi hărţuit pentru opiniile sale şi pe cel de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără limitări de frontieră, informaţiile şi ideile, prin intermediul cărora mijloacele de expresie există”: acesta este articolul 19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului, votată de ONU în 1948. Tehnologia sfârşitului secolului XIX şi apoi electronica au provocat o expansiune formidabilă a mijloacelor de comunicare, ceea ce a făcut necesară o revoluţie conceptuală. De-a lungul secolelor, „libertatea presei” a fost de multe ori înţeleasă

14

ca un drept al fiecărui cetăţean. Şi ea a fost reală atâta timp cât a fost suficientă o sumă mică de bani pentru a publica un periodic. Odată ce costurile au crescut, această libertate a devenit negativă: dintre mai multe ziare, cetăţeanul le putea înlătura pe cele care nu răspundeau nevoilor sale sau prezentau o viziune asupra lumii diferită de a sa. Începând cu 1945 cel puţin, în cea mai mare parte a oraşelor numărul ziarelor s-a redus la unul. Trebuie sume imense pentru a lansa un cotidian de informaţii. În consecinţă, „libertatea presei” nu mai era un drept al cetăţeanului, ci a devenit un privilegiu al plutocraţilor sau al guvernanţilor. De aceea a apărut o concepţie nouă. Am încercat să definim libertatea presei nu doar ca negare a cenzurii politice, sau chiar a oricărei cenzuri, ci ca afirmare a unei sarcini de îndeplinit: aceea de a satisface dreptul la informare şi, de asemenea, dreptul de a informa, adică de a avea acces la mijloacele de comunicare.

IV.DREPTUL DE COMUNICARE Libertatea cuvântului şi a presei nu poate fi înţelesă numai ca o absenţă a interdicţiei, de care profită doar o minoritate infimă. (Ex. „Libertatea presei aparţine celor care posedă o presă”, conform formulei criticului american A.J. Liebling). Ea trebuie să se transforme în dreptul de a comunica, pentru toţi. Legiferarea accesului la mijloacele de comunicare e de neconceput: deontologia este un mijloc respectabil de a ajunge la acest lucru. Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei umane, „dreptul la comunicare” (concept lansat în 1969 de Francais Jean d’Arcy, reluat în anii ’70 în Canada şi în Statele Unite, apoi de către Institutul Internaţional de Comunicare şi UNESCO) se impune: dreptul recunoscut indivizilor, grupurilor şi naţiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel prin mijloace de expresie. Şi, în consecinţă, obligaţia pentru colectivitate de a furniza mijloacele de realizare a acestui schimb. Dreptul la educaţie nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi şcoli, nici dreptul la sănătate fără spitale.

15

De ce? Este rezonabil să vrei să transformi libertatea „negativă” în libertate „pozitivă”, a cărei cucerire a cerut secole de luptă şi care nu domneşte încă asupra întregii planete? Există patru motive principale: - în primul rând, de câtva timp, tehnologia face posibilă o comunicare globală, la îndemâna oricui şi profitabilă. Noi ieşim din scurta perioadă a „mass-media”, în timpul căreia raritatea canalelor de comunicare şi costul investiţiilor au impus exprimarea cu sens unic, supraconcentrarea emiţătorilor şi, în domeniul electronic, un control direct al Statului. Intrăm în ciberspaţiu. - cea de-a doua cauză: Societatea de masă. Individul obişnuit dispune mai mult ca niciodată de educaţie, bani şi timp liber. În ţările dezvoltate, pentru cea mai mare parte a locuitorilor, ştiinţa şi securitatea socială îndepărtează obsesia sărăciei şi a morţii precoce. Cu toate acestea, fiinţa umană se simte în derivă în „mulţimea solitară”. Ea se simte neputincioasă faţă de birocraţiile publice sau private. Mai mult ca niciodată resimte nevoia de a se integra într-o comunitate, de a participa la gestionarea propriei sale vieţi. Drept dovadă, lupta în care se angajează minorităţile etnice, femeile, consumatorii, ecologiştii. În sfârşit, de puţin timp, oamenii percep dependenţa lor faţă de restul lumii. Din toate aceste motive rezultă necesitatea de a informa şi de a fi informaţi. - a treia cauză: conştientizarea faptului că informaţia este o resursă naturală foarte deosebită şi foarte preţioasă şi că pe ea se bazează de acum înainte pacea şi prosperitatea; că circulaţia sa liberă şi diversificată condiţionează emanciparea individului, dezvoltarea economică, rezolvarea problemelor sociale şi o adaptare uşoară la schimbările accelerate ale mediului. - o a patra cauză rezultă probabil dintr-un sentiment de solidaritate care, puţin câte puţin, se extinde pe glob, în ciuda marilor diferenţe culturale şi marilor inegalităţi. Înmulţirea schimburilor de produse, de cultură şi mai ales de informaţie apărea ca singurul mijloc de a evita o catastrofă economică, un dezastru ecologic sau chiar unul provocat de vreo dictatură teroristă, un holocaust nuclear. Lacunele comunicării. Comunicarea socială se exercită la niveluri şi în direcţii diverse. În relaţiile internaţionale comunicarea se stabileşte între o ţară puternică sau un grup financiar (ca Radio France Internationale sau studiourile de la Hollywood) şi o ţară

16

nedezvoltată; între o ţară nedezvoltată şi o ţară puternică; între o ţară nedezvoltată şi o ţară nedezvoltată. În ceea ce priveşte relaţiile intergrupuri, ele se stabilesc pe verticală, fie de sus în jos: între guvern şi popor (printr-un radio de Stat) sau între o firmă şi marele public (printrun cotidian naţional), fie de jos în sus (prin sondaj sau referendum). În sfârşit, comunicarea se realizează orizontal de la un grup la altul (printr-un canal de acces public pe o reţea locală de cablu). Scopul deontologiei constă, în parte, în a înlătura obstacolele în comunicare. În afară de unul. Există un obstacol în comunicare care este perfect admisibil: cazul refuzului de a comunica. La nivel individual, fiecare admite că poate să nu cumpere un ziar sau să nu deschidă aparatul de radio. Sunt înţeleşi mai puţin oamenii care cer dreptul de a nu fi agresaţi de publicitate. Şi la nivel internaţional, se tolerează uneori greu eforturile anumitor ţări de a-şi proteja culturile stăvilind importul de produse audiovizuale străine. De fapt, pretutindeni se pretinde o comunicare bidirecţională echilibartă, în afara Statelor Unite bineînţeles, datorită hegemoniei lor mediatice. V. VALORI MEDIATICE A trata subiectul deontologiei înseamnă a vorbi despre îndatoririle jurnaliştilor. Aceste îndatoriri implică existenţa drepturilor pe care oamenii de presă le posedă, atât în calitate de oameni, cât şi în calitate de practicieni ai unei meserii deosebite. Legea, de altfel, le garantează adesea unele dintre aceste drepturi, iar unele coduri le evocă: dreptul la un salariu decent, dreptul de a fi informaţi în legătură cu politica redacţională şi consultaţi înaintea unei schimbări importante în conducere; dreptul de a refuza o misiune incompatibilă cu convingerile lor sau cu deontologia, dreptul accesului la informaţii etc. Fiind purtători de cuvânt ai publicului, ei merg acolo unde acesta nu poate merge în masă, fac ceea ce el nu poate face: jurnaliştii se bucură de prerogative, însă publicul trebuie să le ceară socoteală. Îndatoririle omului. Obligaţiile jurnalistului constă mai ales în îndatoririle oricărei fiinţe umane, aplicate în domeniul presei. Ei trebuie să răspundă nevoilor instinctive pe care par să le resimită toţi oamenii: încă din copilărie dorim să ne exprimăm liber, dorim ca adulţii

17

să spună adevărul, să fie responsabili. De altfel, din decalogul lui Moise, cel puţin şase porunci sunt aplicate la comunicarea socială: 1. interzicerea venerării idolilor, a sperjurului şi a blasfemiei; 2. respectarea străbunilor, a tradiţiei; 3. interzicerea violenţei; 4. interzicerea pornografiei; 5. interzicerea corupţiei; 6. interzicerea minciunii; 7. solidarizarea cu ceilalţi jurnalişti. În mod asemănător, valorile fundamentale ale Evangheliei, rezumate (conform ziarului „La Croix”) în cinci cuvinte: libertate; demnitate; dreptate; pace; iubire (iubeşte-ţi aproapepe ca pe tine însuţi) sunt poli în jurul cărora s-ar putea regrupa toate clauzele codurilor jurnalistice. Moştenirea occidentală. Jurnalismul s-a născut şi s-a dezvoltat între Renaştere şi Revoluţia franceză, într-o Europă occidentală impregnată de valorile Reformei: în special individualismul şi responsabilitatea individuală, munca din vocaţie, rigoarea morală – însă şi de valorile raţionaliste şi liberale ale secolului luminilor. Apoi, mai târziu, de conceptele „laissez-faire”-ului, ale utilitarismului şi ale „darwinismului social”. (Marii gânditori din sec. XVIII-lea nu aveau prea mare respect pentru presă. Mai aproape de noi, autorii codurilor deontologice, preocupaţi de practică şi ignoranţi între-ale filosofiei, s-au interesat prea puţin de descifrarea operelor gânditorilor absconşi). O dată cu sec. al XVIII-lea, cu programul ştiinţelor şi al tehnicilor, a început să se dezvolte un ideal de profesionalism: prestigiul şi puterea nu mai trebuie să emane din strămoşi şi proprietăţi funciare, ci din competenţă şi utilitatea socială a individului. Apoi, de la sfârşitul sec. al XIX-lea, profesioniştii din presă au constituit asociaţii în scopul de a-şi stabili propriile reguli ale debutului în meserie, ale practicii şi de a determina publicul să le recunoască independenţa faţă de Stat şi valorile proprii. Atunci s-au deschis şcoli specializate, s-au scris coduri.

18

Valori universale. Valorile mediatice sunt, în foarte mare parte, aceleaşi în toate regimurile globului unde guvernarea este democratică. Dontologia se bazează, întradevăr, pe valori universale, cum ar fi refuzul urii, al violenţei, al dispreţului faţă de om (fascism) dau faţă de anumiţi oameni (rasism). Deontologia se armonizează cu cea mai mare parte a ideologiilor: iudaism, budism, confucianism, creştinism (catolic şi protestant), islam moderat, umanism, social-democraţie. Însă ea nu se potriveşte cu extremismul, cu totalitarismul sau fundamentalismul. Rezultă că ierarhia valorilor variază de la o cultură la alta. Astfel, un studiu comparativ, avându-i ca subiecţi pe jurnaliştii americani şi pe cei chinezi a arătat că cele două grupuri apreciază că informaţia dată trebuie să fie exactă şi completă, însă primii plasează pe primul plan al virtuţilor jurnalistice agresivitatea şi curiozitatea, în timp ce ceilalţi evidenţiază în primul rând modestia şi loialitatea. O profesie se întemeiază conform lui DENI ELLIOTT, pe valorile împărtăşite de cea mai mare parte a membrilor săi – chiar dacă ele nu sunt scrise negru pe alb. În cazul jurnaliştilor: - să publice o relatare completă, exactă, pertinentă, echilibrată asupra actualităţii. - să ofere cetăţenilor informaţia de care au nevoie – făcând acestea, să nu aducă prejudicii nimănui - să se pună în locul persoanelor afectate de ceea ce se publică; - să examineze efectele pe termen scurt şi lung a ceea ce dezvăluie. Mai general, valorile jurnalistice sunt bineînţeles legate de funcţiile mijloacelor de comunicare în masă. Valori medicale. În timpul unui congres din 1994 al unor asociaţii corporative, medicii din Marea Britanie şi-au reactualizat valorile, foarte vechi şi totuşi valabile şi pentru secolul XXI. Este frapant faptul că ele s-ar potrivi şi profesiei mediatice: -

angajament

-

compasiune

-

integritate

-

competenţă

-

spirit de cercetare

-

confidenţialitate

19

-

responsabilitate faţă de beneficiari şi faţă de comunitate.

Şi medicii s-au arătat îngrijoraţi de încrederea scăzută a beneficiarilor, de plângerile şi de procesele intentate. Ei cred că toţi cei care au această profesie trebuie să se simtă responsabili de actele colegilor lor şi să-şi organizeze autodisciplina. Ei recomandă evaluări mixte cu participarea pacienţilor şi estimează că medicina trebuie să participe în mod activ la construirea unei societăţi mai bune. Început de pagină INFORMAŢIE ŞI DIVERTISMENT Situaţia mijloacelor de comunicare specializate pe divertisment este deosebită. Pentru unele organe de presă menite distracţiei (de exemplu, periodice de cuvinte încrucişate), deontologia nu are sens. Totuşi, faţă de cea mai mare parte dintre mijloacele de comunicare, reproşurile publicului sunt nenumărate şi, cu toate acestea, rar se pomeneşte de deontologia în afara jurnalismului. Datorită faptului că divertismentul mediatic reprezintă o industrie (până în 1952 cinematografia în Statele Unite nu era protejată de către primul amendament al Constituţiei care garanta libertatea de expresie, sub pretextul că aceasta este doar divertisment comercial) enormă şi că nu pare să joace un rol politic, a existat tendinţa de a nu se ocupa nimeni de etica sa. Lumea s-a mulţumit în general cu câteva legi, reglementări (limitând pornografia, de exemplu) şi caiete de sarcini. Totuşi, la mijlocul anilor ’90, publicul (urmat de oamenii politici) a reacţionat împotriva violenţei isterice de pe marele şi micul ecran şi împotriva senzaţionalismului trivial de la radio. Graniţa dintre jurnalism şi divertisment nu a fost niciodată clară şi devine din ce în ce mai puţin: presa populară a privilegiat întotdeauna divertismentul, mijloacele de comunicare împregnându-şi de el toate producţiile. Extinderea este aproape inevitabilă: o ştire poate fi interesantă, dar fără importanţă; dimpotrivă, putem învăţa mult distrându-ne. Cele două forme de media informează şi formează, dar este indispensabil ca amândouă să deservească binele public. PARTICIPANŢII

20

Patroni şi angajaţi. Mijloacele de comunicare nu trebuie confundate cum se întâmplă adesea mai ales în Statele Unite, cu oameni care lucrează pentru ele. Responsabilităţile lor sunt diferite. Jurnaliştii sunt capabili ei înşişi să comită destule greşeli profesionale. Nu este mai puţin adevărat că politica redacţională a unui mijloc de comunicare, atitudinea faţă de deontologie sunt decise de către proprietari şi reprezentanţii acestora. (Uneori se întâmplă, în media locală mai ales, ca aceiaşi persoană să fie şi proprietar şi jurnalist). De la patroni se aşteaptă să posede talente de oameni de afaceri (adică sunt proprietari care subvenţionează un organ de presă pentru prestigiu sau influenţă, aşa cum au făcut Lord Thomson cu „Times” la Londra în anii ’60), şi nu conştiinţă morală, şi să respecte legile şi reglementările, altfel trebuind să răspundă în faţa justiţiei. De altfel, astăzi un număr mare de patroni nu sunt decât funcţionari, responsabili în faţa acţionarilor, aceştia din urmă neinteresându-se decât de bilanţ. Însă, cum patronii au puterea, orice persoană preocupată de deontologie are tot interesul să nu provoace această contradicţie. În ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, altă dată aceştia nu erau, cu excepţia câtorva mari condeie, decât docili funcţionari ai scrisului. În zilele noastre meseria lor tinde să se apropie de o profesie liberală. Ei dispun de învăţământ superior specializat, de asociaţii corporative, de coduri de deontologie. În calitate de „profesionişti”, preocuparea lor principală constă în a-şi deservi bine clienţii. • O categorie de jurnalişti formează o clasă aparte, foarte importantă: conducătorii redacţiei, numiţi de către direcţie, care au de stabilit linia editorială şi au puterea de a angaja sau de a concedia. Rolul acestor profesionişti este crucial în ceea ce priveşte deontologia, căci ei pot uza de sancţiuni pentru a impune regulile. Pedestrimea şi vedetele. Utilizatorul nu face întotdeauna această distincţie. Jurnaliştii de rând sunt numeroşi, plătiţi mediocru, supuşi presiunilor multiple, uneori dispreţuiţi de către sursele lor, acuzaţi de toate relele din mass-media. Situaţi în penumbră, ei lucrează din greu pentru a informa cât se poate mai bine. Surmentaţi, prost apăraţi, ei greşesc câteodată sau „calcă strâmb”: mici greşeli care, puţin câte puţin, se adună. În ceea ce priveşte starurile jurnalismului, în special din cadrul televiziunii, ele sunt puţin numeroase, foarte bine plătite, (Ex. Datorită cumulărilor, în plus, în Statele Unite

21

datorită turneelor de conferinţe (cel puţin 60.000 USD fiecare) iar în Franţa datorită „atenţiilor”, cadourilor şi contractelor de publicitate celebre. Inevitabil, ele au rolul de modele, atât în ochii celorlalţi profesionişti, ai celor tineri mai ales, cât şi în cei ai publicului. Ele sunt cu mult mai expuse violării deontologiei: tentaţiile abundă şi celebritatea li se poate urca la cap. Greşelile lor, uneori grave şi spectaculoase, aduc un imens deserviciu întregii profesii. Ofertanţii de publicitate. Sunt clienţii principali ai celor mai multe mijloace de comunicare şi le asigură prosperitatea. Ei se preocupă de calitatea conţinuturilor în măsura în care aceasta crează o atmosferă de încredere favorabilă publicităţii şi care permite unora să influenţeze publicul care îi interesează. În schimb, ei fac presiuni asupra mijloacelor de comunicare, în maniere diferite (relaţii publice, cadouri), pentru ca acestea să înlăture granţia dintre reclamă şi informaţie. Sunt acuzaţi că ar fi cei mai înverşunaţi adversari ai „responsabilităţii sociale”. Utilizatorii. Sondajele indică în mod clar faptul că publicul are sentimentul că este înşelat, exploatat de către mijloacele de comunicare. Această animozitate este uneori justificată, dar nu întotdeauna. Apatici sau neorganizaţi, ignoranţi sau intoleranţi, utilizatorii constituie adesea un obstacol în calea libertăţii presei şi par adesea puţin dispuşi să lupte pentru a o apăra. Fie că este indiferentă sau ostilă din motive întemeiate sau nu, atitudinea publicului este gravă din punct de vedere politic. Pentru ca democraţia să supravieţuiască era indispensabilă găsirea unui remediu. Se pare că există unul, elaborat într-un ritm lent de-a lungul secolului XX: a face presa „socialmente responsabilă”.

22

PIAŢA, JUSTIŢIA ŞI DEONTOLOGIA Piaţa. Experienţa sovietică a demonstrat faptul că libera iniţiativă este necesară libertăţii de a informa şi de a dezbate. S-a putut vedea acest lucru şi în Franţa, când televiziunea depindea în întregime de Stat. Absenţa concurenţei veritabile este cea care antrenează mediocritatea mijloacelor de comunicare, aşa cum se poate observa şi în Statele Unite, unde televiziunea este aproape în întregime controlată de piaţă. „Piaţa” nu este suficientă pentru a garanta o bună comunicare socială. A fost perfect demonstrat, în timpul capitalismului sălbatic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că, în absenţa reglementării etatice, lumea afacerilor nu se ocupă deloc de serviciul public, altfel spus, de deontologie. Justiţia. Legile sunt deci necesare pentru ca mijloacele de comunicare să asigure un serviciu convenabil pentru toate tipurile de public. Prin „lege” trebuie să se înţeleagă textele votate de Parlament, reglementările impuse de agenţiile de Stat, jurisprudenţa tribunalelor şi obligaţiile contractuale („caiete de sarcini” ale societăţilor de televiziune). Respectarea acestor obligaţii ţine de resortul poliţiei, al tribunalelor şi al comisiilor de organizare (de ex. CSA – În Franţa: aceste organisme sunt independente de guvern, dar rămân etatice, deci nu e vorba de autocontrol). (Jurisprudenţă = totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată într-un anumit domeniu şi care, în unele state, sunt considerate ca izvor de drept). Legea nu este restrictivă prin natura sa. Ea poate ajuta mijloacele de comunicare să-şi facă treaba. Legea suedeză a presei oferă jurnaliştilor o excepţională serie de garanţii: fără cenzură, chiar în timp de război; interdicţia de a-i interoga pe jurnalişti despre surselor lor; accesul la (aproape) toate arhivele oficiale; protecţie deosebită în caz de proces. Puterea judiciară, mai ales când este independentă, poate contribui la stimularea mijloacelor de comunicare să lucreze în mod acceptabil şi poate interpreta legile restrictive în avantajul acestora.

23

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat jurnaliştilor britanici dreptul de a-şi proteja sursele, aceasta fiindu-le refuzat de tribunalele naţionale. Atitudinea americanilor pare absurdă: ei refuză orice lege a presei (şi orice mijloc de a face respectată norma deontologică), deşi rareori suflă un cuvânt despre marile restricţii comerciale impuse libertăţii – adică legii favorabile ordinii stabilite şi profitului. Cele două domenii, dreptul şi deontologia, nu sunt în mod clar distincte. În coduri se întâlnesc rar interdicţii care sunt în mod normal incluse în lege (să nu se atenteze la siguranţa statului) sau de cele mai multe ori le găsim explicit menţionate (separarea clară a redacţionalului de publicitar: Codul norvegian recomandă acest lucru. Şi în Franţa, legea îl impune). Codurile citează obligaţiile jurnalismului, care îi pot fi impuse prin lege, fie în toate ţările, fie doar în unele. Dreptul la replică este legal în Franţa, însă nu şi în Marea Britanie sau în Olanda. Codul german recomandă doar să nu se dea publicităţii numele sau fotografiile delincvenţilor minori, ceea ce, în alte ţări, este interzis. În Statele Unite canalul CBS recomandă ca rezultatele sondajului să fie însoţite de date iar în Franţa legea obligă să fie menţionate. În mod evident, anumite acte sunt condamnate în acelaşi timp şi de drept şi de deontologie. Şi multe coduri cer pentru jurnalişti drepturi care îi sunt recunoscute de legislaţiile luminate: secretul profesional în Germania; accesul la arhive în Statele Unite; dreptul de a refuza sarcini contrare convingerilor sale, în Franţa. Legile şi reglementările fixează un cadru în interiorul căruia fiecare practician poate alege între comportamente diverse. Deontologia îi trasează un altul, mai îngust însă lăsând încă posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform părerilor sale personale. Mijloacele de comunicare pot cauza prejudicii grave fără a încălca însă legea. Unele acte autorizate de lege pot fi contrare deontologiei, cum ar fi pentru jurnalist acceptarea unei invitaţii, din partea unui industriaş, într-o vacanţă de lux. Şi, dimpotrivă, se întâmplă ca deontologia să tolereze acte ilegale, ca acela de a uzurpa o identitate sau de a fura un document pentru a dovedi un scandal care aduce o atingere interesului general.

24

Pe scurt, chiar dacă există suprapuneri, cele două domenii sunt distincte, şi este important ca ele să rămână astfel. În sfârşit, multe greşeli nu pot fi considerate delicte: tribunalul poate pedepsi un act comis de mass-media, da nu poate face mare lucru împotriva unei omisiuni. În orice caz, maşina judiciară este lentă, scumpă şi dură. (Ex. Există cazuri în care nici legea, nici piaţa, nici deontologia nu pot face nimic. Josnicul „Radio Mille Collins” care în Rwanda încuraja genocidul tutsilor nu a putut fi suprimat decât cu ajutorul armatei). PROFESIE LIBERALĂ? „Am regretat întotdeauna că nu există un ordin al jurnaliştilor, care ar veghea asupra apărării libertăţii profesiunii şi asupra obligaţiilor pe care această libertate le presupune în mod necesar”, spunea Albert Camus. („Le Monde”, 17 decembrie 1957). Ar fi mai bine, într-adevăr, ca presa să practice o autodisciplină, în limita rezonabilului. Acest ideal este în armonie cu dorinţa formulară de anumiţi practicieni de-a vedea jurnalismul ridicat, la fel ca medicina şi dreptul, la rangul de profesiune liberală. Însă jurnalismul nu este una dintre acestea din diverse motive: • mai întâi jurnalismul nu se bazează pe o ştiinţă (presupunând o teorie globală şi un ansamblu de cunoştinţe); • în cvasi totalitatea ţărilor, jurnalistul nu este obligat să deţină titluri universitare, justificând transmiterea unei cunoaşteri. Şi nu are nevoie de o autorizaţie pentru a-şi practica profesia. El beneficiază rar de statutul de lucrător independent. (Ex. Trebuie notat faptul că în spitale, mulţi dintre medici sunt de asemenea salariaţi, ca şi juriştii angajaţi de marile firme). • pe de altă parte, cum nu există relaţie directă între practician şi client, Statul nu s-a preocupat de protejarea cetăţeanului impunând reguli presei. Sau creând tribunale speciale: nu există un ordin al jurnaliştilor (cu excepţia câtorva ţări latine ca Italia, care pătimeşte prin faptul că a fost creat în timpul lui Mussolini). Oricare ar fi acesta, eficacitatea acestor ordine ale medicilor sau ale avocaţilor este prea puţin importantă.

25

Dată fiind funcţia politică de supraveghere şi de contestare, cea mai mare parte a profesioniştilor şi observatorilor cred că deontologia trebuie să fie menţinută din scurt de către Stat.

26

MORALĂ, DEONTOLOGIE ŞI CONTROL Morala. Distincţia între aceste trei noţiuni (numele care li se dă poate diferi) este necesară, însă adesea nu este făcută. Se poate rezerva termenul de „morală” pentru etica intimă a fiecărui individ, pentru simţul datoriei bazat pe viziunea personală asupra lumii, pe experienţa sa de viaţă. Pentru unii, ca J.C. Merrill, este singura restricţie admisibilă la adresa libertăţii jurnalistului. Deontologie. Ea se aplică în interiorul unei profesii. Este adesea o tradiţie nescrisă care stabileşte, prin consens, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face”. Însă în toate ţările lumii, unele organizaţii corporative au hotărât că este utilă redactarea unei cărţi a îndatoririlor ce revin jurnaliştilor, dar în acelaşi timp există şi unii profesionişti ce denunţă această iniţiativă. „Controlul calităţii”. Pentru unii „morala” şi „deontologia” au conotaţii respingătoare. Aceşti termeni evocă sau predică, sau cursul de filosofie, sau „ordinea morală” a regimurilor autoritare. Şi ele par lipsite de credibilitate într-o lume în care mijloacele de comunicare devin tot mai mercantile sub presiunea concurenţei. „Controlul calităţii” – acest concept puţin utilizat până în prezent în cadrul mediatic, are în primul rând avantajul de a fi larg: el înglobează morala, deontologia şi, de asemenea, iniţiativele conducerii mijloacelor de comunicare vizând să satisfacă mai bine publicul. El are înainte de toate avantajul de a fi neutru, de a plăcea tuturor protagoniştilor. Pentru utilizatori, el evocă un serviciu de valoare. Pentru jurnalişti, el semnifică un produs mai bun, credibilitate crescută, deci prestigiu mărit. Pentru proprietari el evocă succcesele comercianţilor japonezio, deci profituri crescânde. (Deontologia este rentabilă: companiile care îi acordă mai multă importanţă înregistrează o creştere de 4-5 ori mai mare decât media companiilor cotate de către Dow Jones). În sfârşit, el evocă acţiunea, şi nu vorbăria. CLAUZA DE CONŞTIINŢĂ În jargoul jurnalistic, clauza de conştiinţă e evocată adesea într-o sumedenie de împrejurări care mai de care mai îndoielnice, funcţionând, cu o definiţie mai degrabă vagă, când drept armă de apărare (dacă nu de-a dreptul de atac), când drept panceu (leac,

27

remediu universal) pentru bolile atât de numeroase care bântuie înlăuntrul organismelor de presă. Prezentă în orice cod deontrologic modern, clauza de conştiinţă este marca unei dintre cele mai importante cuceriri profesionale ale secolului trecut şi anume libertatea de a refuza să-ţi trădezi propriile convingeri. Iată un subiect asupra căruia nimeni nu mai are îndoieli chiar dacă mii de ziarişti, din diverse colţuri ale lumii, continuă să ridice din umeri cu scepticism când e vorba de aplicabilitatea ei practică. În cele mai multe ţări democratice ea este larg recunoscută atât de breaslă ca atare cât şi de publicul însuşi. În unele ţări cum e de exemplu Franţa şi unele din ţările scandinave, ea a migrat chiar de la nivelul codurilor deontologice la acela al legislaţiei înseşi, permiţându-i oricărui jurnalist ca, în anumite condiţii precise, să întrerupă unilateral contractul de muncă, fără a avea de suferit consecinţe neplăcute în ce priveşte drepturile salariale ori vechimea recunoscută. Mai mult, ea poate fi invocată în procese şi în cazurile în care ziaristul a fost pe nedrept penalizat sau dat afară. În fond, nu e deloc de mirare că, printr-o atitudine coerentă de permabilizare a opiniei publice şi influenţare a forurilor legislative, asociaţiile de jurnalişti au reuşit performanţa acestei migraţii dinspre codul profesional spre, să zicem cel al muncii (cum e cazul în Franţa). Clauza de conştiinţă presupune că jurnalismul este prin definiţie o meserie liberală şi, ca atare, subordonarea ierarhică încetează în momentul în care te simţi obligat să o practici împotriva propriei tale conştiinţe. Chiar dacă îndeplineşte, în felul său, un serviciu public, omul de presă nu e un funcţionar obligat să-şi îndeplinească îndatoririle fie că e de acord cu ele, fie că nu. (Cu toate că în lumea în care trăim, nici un funcţionar public nar avea vreo justificare serioasă să îndeplinească orbeşte acţiuni pe care le crede nocive). Ziaristul nu are, în această ordine de idei, obligaţii care să fie mai ferme şi mai înrobitoare decât aceea de a rosti adevărul. Adevăr pe care destinatarul său îl aşteaptă şi de care are nevoie. Or, pentru a spune adevărul mai înainte de orice altceva, e nevoie să-l crezi tu însuţi. Clauza de conştiinţă e egală deci cu dreptul ziaristului de a spune NU atunci când cineva, dinlăuntrul instituţiei sale de presă sau din afara ei (dar şi cu acordul ei) îl presează să rostească lucruri în care nu crede, sau să tacă atunci când el ştie că trebuie să vorbească. Cel mai adesea, clauza de conştiinţă e invocată în

28

chestiuni politice. Dar nu e totdeauna o regulă. Ingerinţele pot fi diverse: o analiză economică, o anchetă socială sau chiar o cronică artistică ori sportivă pot incomoda pe unii sau pe alţii, iar cei incomodaţi pot face presiuni asupra editorilor ori patronilor. (Ex. cu „nu e oportun” e o formulă binecunoscută de orice ziarist cu experienţă şi cum bine ştim, mai des ţi se cere să taci decât ţi se cere să machiezi realitatea). Atrăgând atenţia, cu destul de slabe speranţe în ce priveşte puterea noastră de adaptare, asupra modelului francez (Codul Muncii, art. 5) – vom preciza că, juridic, clauza de conştiinţă este un argument determinant în instanţă atunci când: a) Schimbându-se proprietarul sau echipa editorială s-a schimbat orientarea politică sau profilul general al organismului de presă; b)

Atunci când, cu probe, jurnalistul poate dovedi că s-a intervenit în materialul semnat de el fără a i se cere acordul;

c) Atunci când, cu probe şi/sau martori jurnalistul poate dovedi că i s-a cerut să modifice un material sau i s-a interzis să-l publice, din pricina conţinutului său şi nu din motive de natură stilistică, ori conjuncturalredacţională. Desigur, nici una din aceste variante nu e uşor de probat, şi toate presupun, atunci când ajungi în faţa Curţii, multă cheltuială de bani, energie şi nervi. Nu orice neînţelegere cu şeful ierarhic duce automat la invocarea clauzei de conştiinţă, cu atât mai puţin la câştigarea unui proces care are ca obiect dreptul de muncă. De aceea nici nu e de mirare că subterfugiile avocăţeşti par adesea dezarmante în ţări cu bogată experienţă democratică. Cel puţin pentru moment, ziaristul român pare „scutit” de asemenea frământări. Codurile deontologice sunt tratate la noi, încă, asemeni unor jucării pentru idealişti, iar legislaţia nu dă încă vreun semn de trezire într-un domeniu atât de delicat. Astfel încât, senini, avem „toată libertatea” de a trata libertatea însăşi ca pe un lux încă imposibil de atins. Bibliografie: Brânduşa Armanca, „Câţi ziarişti vor merge după gratii. Cazuri din presa timişoreană”, revista 22, nr. 19/1997.

29

CODURI: TIPURI ŞI CONŢINUTURI. Uneori el se numeşte cod etic, al onoarei sau de conduită – sau chiar chartă a jurnaliştilor, reguli de conduită sau declaraţii de principii: Francezii preferă charta (din cauza Codului Civil) le repugnă termenul de „Cod”, chiar dacă la origine charta este o listă de drepturi (şi nu îndatoriri) adesea acordate de un suveran. 1) – coduri de origine guvernamentală (se pot asimila decretelor) 2) – coduri naţionale (concepute de o asociaţie sau de mai mulţi, patroni şi jurnalişti 3) – coduri internaţionale cum ar fi cel al Federaţiei Internaţionale a Editorilor de Ziare, rebotezată 1996 în Asociaţia Mondială a Jurnaliştilor ce reprezintă 18.000 de publicaţii din 110 sau „Reporters sans Frontieres” – cea care printre altele, a scris în vara anului 2002 Guvernului României în legătură cu proiectul Legii privind dreptul la replică. 4) coduri făcute de asociaţii patronale (precum Charta conduitei corecte a sindicatului presei cotidiane regionale – din Franţa) 5) – coduri de sindicate (ca în Elveţia şi Marea Britanie) 6) – coduri de asociaţii de jurnalişti (Society of proffesional Journalists – SDX în SUA) 7) – coduri monomedia ca cel al ASNE (Asociaţia americană a redactorilor-şefi de cotidiane pentru presa scrisă) şi cel al NAB pentru radioteleviziune 8) – coduri proprii unui organ de presă, fie pentru un ziar ca „La Croix” (Paris) sau „Chicago Tribune”, fie pentru o reţea de radioteleviziune, ca NHK în Japonia Scurt istoric al codurilor etice 1896 – jurnaliştii polonezi din Elveţia şi-au redactat o listă de obligaţii şi au constituit un tribunal al onoarei. 1908 – „Credo al jurnalistului”, redactat de către primul decan al primei facultăţi de jurnalism, la Universitatea din Missouri 1910 – SUA – asociaţie a presei din Kansas a adoptat un cod care privea editorii şi directorii 1924 – peste şase cotidiane aveau propria lor chartă

30

Primul cod naţional a fost cel francez adoptat în 1918 CHARTA ÎNDATORIRILOR APARŢINÂND SINDICATULUI NAŢIONAL AL JURNALIŞTILOR FRANCEZI (SNJ) 1926 – Primul cod internaţional al Asociaţiei interamericane a presei 1939 – Codul Onoarei stabilit de Federaţia internaţională a jurnaliştilor De-a lungul vremii s-au manifestat patru valuri de interes pentru deontologie: I – După al 2-lea Război Mondial codurile au apărut peste tot; II – ONU (1950) către 500 de asociaţii ale presei a trimis proiect de cod – care nu a fost adoptat niciodată; III – Următorul val de interes pentru deontologie s-a remarcat la începutul anilor ’70 în cadrul UNESCO, al Consiliului Europei, al F.I.J, al Institutului Internaţional de presă; IV – A patra etapă de interes pentru deontologia jurnalelor se desfăşoară după războiul din Golf (1991) TIPURI DE CLAUZE Cu deosebirile caracteristice unor societăţi, religii, culturi, în ce mai mare parte a codurilor se regăsesc aceleaşi reguli fundamentale. Cauza acestui fapt este comunitatea culturală a ţărilor unde au apărut primele coduri şi concertarea internaţională. - Codurile existente diferă măcar în cea ce priveşte precizia lor. Charta SNJ are o jumătate de pagină, iar codul aparţinând publicaţiei „Courrier Journal” din Louisville (SUA) are 65 de pagini. - Pe de altă parte, fiecare cod se distinge prin prezenţa sau absenţa anumitor exigenţe. COD SINTETIC Valori fundamentale • să respecţi viaţa • să promovezi solidaritatea între oameni Reguli morale generale • să nu minţi • să nu-ţi însuseşti bunul altuia • să nu provoci inutil suferinţă Principii jurnalistice • să fii competent (deci sigur pe tine, gata să-ţi recunoşti erorile)

31

• să nu faci nimic care să diminueze încrederea publicului faţă de mijloacele de comunicare • să ai o viziune largă şi profundă asupra informării (informaţia să nu se limiteze la evident, la interesant, la superficial) • să oferi o imagine exactă, completă şi inteligibilă despre activitate • să deserveşti toate grupurile (bogaţi, săraci, tineri, bătrâni, stânga, dreapta) • să stimulezi comunicarea, deci înţelegerea între oameni • să aperi şi să promovezi drepturile omului şi democraţia • să contribui la armonia societăţii Există 6 categorii de reguli care sunt uzitate în întocmirea codurilor, acestea fiind: 1)

După natura regulilor

• reguli ideale; • reguli generale; • reguli controversate (sursă declarată sau nu) 2)

După funcţiile mijloacelor de comunicare

• să observe ce se petrece în jur; să ofere o imagine asupra lumii; • să servească drept forum; • să transmită cultura/ să distreze; • să vândă. 3. În funcţie de aria de acţiune a regulilor • Reguli proprii anumitor mijloace de comunicare; • Reguli privind un sector de activitate; • Reguli specifice anumitor ţări; • Reguli specifice lumii a treia. 4. În funcţie de categoria profesioniştilor • reguli doar pentru patroni (şi agenţiilor); • Reguli numai pentru jurnalişti. 5.În funcţie de responsabilitatea specifică (un profesionist din mass-media este responsabil în primul rând faţă de el însuşi) şi, înainte de toate, responsabil faţă de patru grupuri: a)

faţă de colegii săi; b) faţă de surse; c) faţă de persoanele controversate; d) faţă de utilizatori

6.În funcţie de stadiul operaţiunilor

32

• Obţinerea informaţiei; • Selecţia; • Tratare/prezentare; • După publicare (dreptul la replică + în Franţa şi ţările latine acordat prin lege)

33

FORMELE ASOCIATIVE ALE JURNALIŞTILOR DIN ROMÂNIA • 1946 Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti (USAZ) • 1955 dobândeşte o oarecare autonomie formală prin crearea Uniunii Ziariştilor din Republica Populară România, ulterior R.S.R. (Republica Socialistă România), ambele fiind forme unice de asociere şi de reprezentare. • Începând cu 1990 s-au constituit nu mai puţin de 14 uniuni şi asociaţii profesionale naţionale, nici una dintre ele neavând însă o activitate constantă şi eficientă (Mihai Petcu, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi 2000): - Societatea Ziariştilor din România (SZR); - Asociaţia ziariştilor din România (AZR); - Uniunea Ziariştilor Profesionişti (UZP); - Asociaţia Ziariştilor Liber Profesionişti (AZLP); - Asociaţia ziariştilor de limbă maghiară din România (AZLMR); - Asociaţia Fotoreporterilor din România (AFR); - Asociaţia Tinerilor Gazetari (ATG); - Asociaţia Ziariştilor de Mediu (AZM); - Asociaţia Presei Sportive (APS); - Asociaţia Presei Turistice (APT); - Asociaţia Naţională a Editorilor din România (ANER); - Clubul Român de Presă (1998) (CRP); - Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER). • În România nu a existat niciodată un cod deontologic autentic, până în anul 1989 conduitele profesionale „extrajuridice” fiind reglementate de Codul principiilor eticii şi echităţii comuniştilor. Ulterior au fost adoptate câteva coduri „naţionale”: - Codul Deontologic al Ziaristului (1990) - Codul Deontologic al Clubului Român al Presei (1998) - Codurile Societăţilor Naţionale de radio şi televiziune (Legea Audiovizualului – 2002) - şi un cod, unicul dealtfel la nivel de organizaţie, Tineretul liber (în prezent numai apare această publicaţie).

34

• Jurnaliştii au fost preocupaţi de reglementarea juridică a activităţii lor decât autorităţile statului, ceea ce trădează nu doar teama de controlul politic, cum am fi tentaţi să credem, ci mai ales de lipsa culturii profesionale: organizaţiile profesionale au iniţiat nu mai puţin de cinci proiecte de legi ale presei (două SZR, trei UZP şi unul al reprezentanţilor presei „centrale”, în timp ce guvernul a iniţiat două proiecte, iar partidele politice trei (PD – 1995, PAR – 1997; 1998) şi cinci coduri deontologice inoperante însă. • Legea Dreptului la Replică neaprobată de Parlamentul României •Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă, 15 martie 2003 CETĂŢEANUL JURNALIST SUA. Din cauza marilor fluctuaţii pe piaţa muncii de presă, abia 22% din ziariştii de toate tipurile sunt membrii în vreun sindicat sau asociaţie profesională. Dacă sindicate serioase sunt numai două, la nivel federal: 1)Society of Professional Journalisto – SIGMA DELTA CHI (SPI/SDX); 2. TNG (The Newspaper Guild) - asociaţii profesionale cu câmp de activitate restrâns sunt imposibil de contabilizat, acoperind o infinitate de domenii. Sindicatele sprijină jurnaliştii atât în chestiuni specifice dreptului muncii cât şi cu consultanţă juridică atunci când au probleme litigioase cu cititorii, subiecţi, surse ori instituţii ale statului. Sigma Delta Chi a elaborat, încă din 1926 un Cod Deontrologic de o remarcabilă concizie şi acuitate, revizuit în 1973 şi apoi în 1984. În total contrast cu situaţia din SUA, în Marea Britanie există un singur mare sindicat al Jurnaliştilor, care se bucură de un extraordinar prestigiu şi chiar de puteri neobişnuite înlăuntrul organismului social. NUJ (National Union of Journalists) avea în 1990 un total de 33.000 membri, estimânduse că doar în jur de 5.000 de ziarişti practicanţi din Marea Britanie şi Irlanda de Nord nu fac parte din el. Statutul profesional impus de NUJ la nivelul legislaţiei muncii specifică faptul că „orice persoană devine jurnalist prin simplul fapt că este angajat ca atare”. În plus, liberul profesionist este definit va persoană care dovedeşte că 66% din veniturile sale anuale provin din practica unui tip de profesiune jurnalistică. Această definiţie

35

simplă dar funcţională a free-lancer-ului s-a impus, în ultimele decenii, şi în plan internaţional, fiind astăzi preluată şi de recomandările Consiliului Europei. În supravegherea NUJ fiinţează în UK un Consiliu Naţional de Învăţământ pentru ziarişti, finanţat atât de patronate cât şi prin subvenţii guvernamentale, consiliu care dirijează omogenitatea şi flexibilitatea învăţământului universitar în domeniu, fie el de stat ori privat. Pentru că avem de-a face cu o profesiune liberală definită legal, ca atare, nu există nici o obligativitate a absolvirii unei şcoli superioare pentru a fi angajat ziarist. În schimb, tradiţia, practica şi adesea chiar corpul profesional al redactorilor îl obligă pe patron să îi asigure tânărului angajat, după maximum un an de la angajare, o formă de calificare pe baza unei şcolarizări (cu sau fără scoatere din producţie), care să îl ajute să obţină atât o diplomă cât şi certificatul profesional. În principiu, există două posibilităţi de obţinere a certificatului profesional: 1)– fie că ai sau nu o diplomă universitară după trei ani de practică într-o instituţie de presă şi 8 săptămâni de cursuri intensive la un colegiu se poate da un examen în faţa comisiei de certificare a Consiliului Naţional de Învăţământ pentru ziarişti, pentru obţinerea acestui certificat. 2)- sau după un curs preliminar de un an urmat de doi ani de practică cu program de lucru complet (opt ore), te poţi prezenta la acelaşi examen. Certificatul Profesional nu este egal cu angajarea, dar el e esenţial pentru a obţine integritatea drepturilor de muncă şi e o carte de vizită serioasă în eventualitatea angajărilor ulterioare. Spre deosebire de americani care au desfiinţat în 1984 Consiliul Naţional de presă (National News Council), la englezi el există şi astăzi. A fost înfiinţat în 1953, este un organism voluntar, format în număr egal din reprezentanţi ai presei (patronat + sindicate) şi reprezentanţi ai publicului. El monitorizează abaterile jurnaliştilor de la etica profesională, răspunde plângerilor din public şi trimite recomandări cu caracter reparatoriu, sau de atenţionare instituţiilor de presă care nu se conformează standardelor tradiţionale ale jurnalistului britanic. Nu există însă nici o obligativitate stipulată legal ca aceste instituţii să se conformeze acestor recomandări. În GERMANIA erau înregistraţi în 1989, 32.000 de ziarişti şi, evident, între timp numărul lor a crescut considerabil după reunificare. Dintre aceştia, 75% lucrează ca

36

angajaţi şi restul ca liber profesionişti, şi unii şi ceilalţi fac parte, într-o copleşitoare proporţie (90%) din unul din cele mai mari sindicate de presă, SINDICATUL ZIARIŞTILOR GERMANI şi ASOCIAŢIA ZIARIŞTILOR GERMANI. Faptul că eşti membru de sindicat nu exclude, ca şi în celelalte ţări europene, apartenenţa la o asociaţie profesională de alt tip. Particularitatea sistemului sindical german, în peisajul pestriţ al Europei acestui început de mileniu, este aceea că, în ciuda faptului că presa este aproape în totalitate privată, SZG şi AZG negociază cu patronatele şi guvernele landurilor contractele colective de muncă stabilind cinci nivele de salarizare, în funcţie de pregătire, vechime şi importanţa atribuţiilor înlăuntrul instituţiei de presă. Aceste cinci nivele de salarizare au totuşi limite flexibile şi acoperă venituri de la o minimă de 1700-2.000 Euro pe lună la o maximă de 10.000-15.000 Euro pe lună. Articolul 5 al Constituţiei federale deleagă competenţa în materie de legislaţia presei la nivelul landurilor, lucru care ne face ca să găsim landuri cu lege a presei şi landuri fără. Desigur, fiecare sindicat are un Cod Deontologic, însă ele sunt acordate şi cu Codul de Presă al Consiliului German al Presei, organism voluntar, format tot din patroni, sindicate şi reprezentanţi ai publicului. Spre deosebire de Marea Britanie însă, în Germania recomandările şi atenţionările CGP au un oarecare grad de obiectivitate, instituţiile de presă fiind silite să le publiciteze (să le facă publice) imediat după ce le-au parvenit. Nu există însă măsuri coercitive legalizate de aplicare a acestor hotărâri. În FRANŢA mişcarea sindicală este organizată destul de complex, existând federaţii regionale atât în materie de presă scrisă cât şi de audiovizual. La nivel central există încă de la începutul secolului trecut (XX), un prestigios SINDICAT NAŢIONAL AL JURNALIŞTILOR, în regiunea sud-vest desfăşurându-şi activitatea şi o altă centrală sindicală cu un mare număr de aderenţi ce reunesc toate tipurile de jurnalism. În plus, funcţionează, fireşte, şi multe asociaţii profesionale „de creaţie”, pe câmpuri de interes restrâns. Codurile deontologice cele mai interesante (Charte des devoirs profesionnels des journalistes, concepută în 1918 şi revizuit în 1938 şi Codul jurnaliştilor QuestFrance) sunt concurate de regulamente şi coduri proprii ale (mai) fiecărei întreprinderi de presă serioase. LE MONDE, LE CROIX, L’ALSACE sau LA NOUVELLE

37

REPUBLIQUE au, fiecare, coduri interesante, cu accente particulare în funcţie de politica editorială şi de tipul de mesaj publicistic practicat. În materie de legislaţie, lucrurile sunt aici destul de complicate: - există o lege a presei revizuită substanţial în 1981 care face referiri atât la liberul acces şi la libera circulaţie a informaţiilor, cât şi la protecţia vieţii private. Legea trimite însă, pentru nerespectarea îndatoririlor jurnaliştilor, la articolele Codului Penal, limitările referindu-se atât la calomnie, injurie, ofensă adusă autorităţilor cât şi la discriminarea rasială ori viaţa privată; în plus ea interperează cu multe alte legi mai vechi rămase în uz, dar greu aplicabile, cu privire la difuzarea informaţiilor false, delicte de opinie sau difuzare de informaţii secrete. Lucrul cel mai avantajos pentru jurnalişti este buna şi ampla definiţie a profesiunii înlăuntrul Codului Muncii ca şi legiferarea, în acelaşi cod, a clauzei de conştiinţă. Liberul acces la informaţii, garantat de Constituţie şi susţinut de Legea Presei, cuprinde şi o discriminare pozitivă pentru ziarişti, stipulată tot în Codul Muncii, cu referire directă la documentele administrative. În schimb, instituţia justiţiei rămânând încă extrem de conservatoare, în Franţa e legiferat secretul judiciar, care împiedică pe ziarişti nu numai, să aibă acces la dosarele sub anchetă, ci chiar să publice orice informaţii referitoare la aceasta până la finalizarea ei. CLUBUL ROMÂN DE PRESĂ Prezentarea clubului Clubul Român de Presă este o organizaţie neguvernamentală, apolitică, deţinând personalitate juridică proprie din toamna anului 1998, după ce iniţial a funcţionat ca departament al Fundaţiei E.L.I.T.A., înfiinţată de Mihai Tatulici, din luna februarie a anului 1997. Conducerea Clubul Român de Presă este asigurată de Consiliul de Onoare, organism colegial de dezbatere şi decizie, alcătuit din membrii fondatori, reprezentând Departamentul Proprietarilor, Editorilor şi Redactorilor şi ai presei locale. Preşedintele CRP este Cristian Tudor Popescu, directorul ziarului Gândul, care deţine în acelaşi timp şi funcţia de Preşedinte al Consiliului de Onoare.

38

Prin activitatea sa, Clubul Român de Presă îşi propune să participe activ la îmbunătăţirea calitativă a presei româneşti şi la crearea unui mediu de afaceri favorabil companiilor mass-media. CRP este singura organizaţie de presă din România care a creat un cod deontologic al ziaristului, iar includerea membrilor în asociaţie se face numai prin acceptarea şi respectarea de către aceştia a codului deontologic. În 2002, ca şi în anii anteriori, Clubul Român de Presă a participat activ şi a intervenit cu succes în dezbaterile privind reglementări juridice defavorabile. Accesul în Clubul Român de Presă este deschis atât societăţilor de presă, ca persoane juridice, cât şi jurnaliştilor, ca persoane fizice. Societăţile de presă se pot înscrie în unul sau ambele departamente deschise pentru acestea: Departamentul Editorilor, care are ca scop promovarea juirnalismului de calitate, prin acţiuni şi proiecte specifice, destinate în principal (dar nu numai) redactorilor şefi, şi Departamentul Proprietarilor, al cărui scop este îmbunătăţirea mediului de afaceri pentru presă, în special prin negocieri cu autorităţile şi prin întâlniri specifice. Jurnaliştii se pot înscrie în Departamentul Redactorilor, accesul fiind posibil indiferent dacă societatea de presă la care lucrează aceştia este membră sau nu în vreunul din departamentele menţionate anterior. Membrii acestui departament pot beneficia de programe de training şi burse. Serviciile de care beneficiază membrii CRP sunt: legitimaţii de jurnalist, valabile atât în ţară cât şi în străinătate, trimitere constantă de materiale informative, participarea la acţiuni ale Clubului, în comisii de negociere, invitaţii la proiectele Clubului etc. CODUL DEONTOLOGIC AL ZIARISTULUI ADOPTAT DE CLUBUL ROMÂN DE PRESĂ (19 martie 2003) PREAMBUL Clubul Român de Presă, reprezentat de peste 20 de case editoriale care cuprind cele mai importante instituţii mass-media naţionale (presa scrisă, televiziuni, radiouri şi agenţii de presă) numărând circa 20.000 de ziarişti, membri ai tuturor asociaţiilor de presă din România, propune introducerea unui Cod etic al ziariştilor şi instituirea unui Consiliu de

39

Onoare care să urmărească respectarea normelor deontologice. Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului de Onoare face obiectul unui document separat. Potrivit Constituţiei României, libertatea de exprimare a opiniilor, în scris, prin imagini sau prin alte mijloace de comunicare în masă este garantată. Cenzura de orice fel este interzisă (art. 30). Dreptul presei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice potrivit competenţelor ce le revin sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor (art. 31). Ziarist profesionist este persoana care are drept ocupaţie principală şi retribuită presa, posesoare a unei cărţi de presă recunoscută de una din organizaţiile profesionale, respectiv orice reporter, redactor, fotoreporter, grafician de presă, secretar de redacţie, şef de secţie sau departament, redactor şef sau adjunct, director de publicitate, radio sau televiziune, cu o vechime minimă în presă de un an (perioadă ce reprezintă stagiul în această activitate). În virtutea libertăţii de expresie, ziaristul are dreptul de a critica, argumentat, atât Puterea cât şi Opoziţia, considerând drept criteriu de judecare a faptelor raportarea lor la legile ţării şi la principiile morale. ARTICOLUL 1 Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat. ARTICOLUL 2 Ziaristul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror verdicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, de regulă, din mai multe surse credibile. ARTICOLUL 3 Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale. ARTICOLUL 4 Ziaristul este obligat să respecte viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre aceasta. Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat. Este preferabil ca

40

minorii, bolnavii şi victimele unor infracţiuni să beneficieze de păstrarea confidenţialităţii identităţii. Se va menţiona rasa, naţionalittaea, apartenenţa la o anumită minoritate (religioasă, lingvistică, sexuală) numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt strict legat de respectiva problemă. ARTICOLUL 5 Ziaristul va da publicităţii punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în cazul unor păreri divergente. Nu se vor aduce acuzaţii fără să se ofere posibilitatea celui învinuit săşi exprime punctul de vedere. Se va avea în vedere respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, astfel încât nici un individ nu va fi catalogat drept infractor până când o instanţă juridică nu se va pronunţa. Se va evita publicarea comentariilor şi luărilor de poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie. Aceasta nu exclude relatările obiective asupra faptelor în evoluţia lor. Ziaristul nu se substituie instituţiilor şi puterilor publice. ARTICOLUL 6 Ziaristul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte confidenţialitatea surselor, chiar şi în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de reglementările internaţionale la care România este parte. ARTICOLUL 7 Ziaristul are responsabilitatea civică de a milita pentru instaurarea justiţiei şi dreptăţii sociale. În cazurile în care are ştiinţă de abuzuri sau de încălcări ale legilor, potrivit clauzei de conştiinţă, ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerinţă care să-i influenţeze decizia. ARTICOLUL 8 În exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, ziaristului îi sunt interzise orice înţelegeri care ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa sa. ARTICOLUL 9 Ziaristul care distorsionează intenţionat informaţia sau face acuzaţii nefondate săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate. ARTICOLUL 10

41

Ziaristul şi redacţia au datoria de a face corecţiile necesare în cazul în care, din vina lor, vor fi date publicităţii informaţii inexacte. În asemenea cazuri, instituţia respectivă de presă are obligaţia de a publica, în termen de 5 zile de la primire, pentru publicaţiile cotidiene şi agenţiile de ştiri, şi de proximă apariţie, pentru publicaţiile periodice, dreptul la replică al reclamantului, ca formă esenţială de reparare a prejudiciului adus acestuia. În cazul în care o publicaţie refuză publicarea dreptului la replică, partea vătămată se poate adresa Consiliului de Onoare al CRP. În baza acestei sesizări, Consiliul de Onoare se va adresa publicaţiei în cauză şi va cere imperativ respectarea Codului deontrologic, în cazul în care replica este întemeiată. Ignorarea acestui demers va atrage după sine o delimitare publică a CRP de poziţia publicaţiei respective.

42

Partea a II-a PRINCIPIILE COMUNICĂRII JURNALISTICE 1. Accesul liber la informaţie 2. Libertatea de exprimare şi conştiinţă -

Exprimare şi exteriorizare

-

Îngrădiri ale libertăţii de exprimare

-

Atentat la manipulare

-

Fair-play şi manipulare grosolană

-

Testarea opiniei publice 3. Buna-credinţă

-

Surse de rea-credinţă 4. Egalitatea de tratament

-

Contradicţie... pe merit

-

Martori şi experţi 5. Răspunderea

-

Sancţiuni morale, sancţiuni juridice

-

Infracţiunea în presă

-

Forme ale răspunderii juridice

-

Faptele de natură penală care interesează presa 6. Protejarea surselor

-

Protecţie şi credibilitate

-

Protejarea sursei înseamnă libertate de exprimare 7. Respectul vieţii private

-

Viaţă publică, viaţă privată

-

Intervenţia în viaţa privată

-

Obligaţia de a nu exagera 8. Independenţa profesională

-

Public şi privat în presă

-

Independenţă redacţională şi îngrădiri

43

-

Forme de presiune

-

Sursă de venit sau sursă de încredere

-

Presiuni exercitate asupra oamenilor de presă

-

Autocenzura; autocenzura totală; autocenzura parţială

-

Autocenzura şi latura ei pozitivă

-

Cenzura internă 9. Greşeală sau abuz de presă

-

Eroare de fapt sau eroare de drept

-

Prezumţia de nevinovăţie

-

Cu intenţie sau fără intenţie

-

Insulta

- Calomnia

44

Principiile comunicării jurnalistice Principiile fundamentale ale activităţii de presă sunt considerate idei întemeietoare sau percepte directoare ce organizează şi justifică sistemul mass-media. Aceste principii sunt: 1. Accesul liber la informaţie; 2.

Libertatea de exprimare şi de conştiinţă;

3. Buna-credinţă; 4. Egalitatea de tratament; 5. Răspunderea; 6.

Protejarea surselor;

7. Respectul vieţii private; 8. Independenţă profesională. I.

ACCESUL LIBER LA INFORMAŢIE

Acces imediat – acces mediat Principiul accesului liber la informaţie cuprinde atât dreptul cetăţeanului de a primi toate informaţiile cerute şi răspunsuri la întrebările puse, cât şi obligaţia autorităţilor de a da informaţiile şi de a formula răspunsuri. Forma cea mai la îndemână şi cea mai uzitată de către cetăţean pentru a obţine informaţii fiind cea mediată, adică prin intermediul presei. Aici un rol important îi revine jurnalistului care, având obligaţia de a informa, are dreptul de a-şi culege datele direct de la sursă. Accederea la informaţii cu caracter secret, definite astfel prin lege, este îngrădită şi nu există o obligaţie din partea autorităţilor publice de a furniza astfel de informaţii. Practica a demonstrat că, periodic, ziaristul poate fi pus in una din următoarele situaţii: 1. autorităţile statului ascund unele informaţii care în mod normal ar putea fi date publicităţii, 2 ziaristul intră în posesia unor informaţii considerate secrete, informaţii pe care le dă publicităţii. 1. În primul caz, funcţionarii instituţei respective fie iau, cu de la sine putere, măsuri de „protecţie” suplimentare peste reglementările prevăzute de lege, fie refuză, pur şi simplu, să dea publicităţii ceea ce ştiu. Indiferent că este vorba de „protecţie” suplimentară sau de un refuz nejustificat, asistăm la o încălcare flagrantă a

45

dreptului fundamental care priveşte libera informare. Cel vătămat poate să-l acţioneze în justiţie pe cel ce nu şi-a respectat obligaţia de a furniza informaţia sau nu a permis să se ajungă la ea ca, prin hotărârea dată de instanţă, să obţină respectarea dreptului său. 2. Problema este mai complicată în cazul al doilea când ziaristul deţine informaţii ce privesc secrete de stat sau ordine publică. Regula stabilită în practică este aceea că jurnalistul are libertatea de a hotărî asupra publicării sau nepublicării acestora. În situaţia de faţă se impune luarea unor măsuri suplimentare privind protecţia statului şi a cetăţeanului, însă jurnalistul nu poate fi obligat să nu publice ceea ce ştie şi nici la deconspirarea surselor sau a modului în care a ajuns în posesia informaţiilor. Obligaţia jurnalistului de a proceda la o analiză mai atentă a faptelor şi consecinţelor este una morală, deoarece de păstrarea secretelor de stat se ocupă instituţii special constituite şi nu presa. Răspunderea pentru publicarea de informaţii cu caracter secret este în primul rând a celui care le dă sau le lasă să „scape” şi nu a jurnalistului acesta fiind chiar obligat să facă investigaţia, să adune datele indiferent de caracter. Mai mult, ziaristul are obligaţia de a-şi proteja sursele şi de a nu le expune la represalii. II.

LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI DE CONŞTIINŢĂ

Exprimare şi exteriorizare Principiul libertăţii de exprimare şi de conştiinţă este definit în Constituţie şi de tratatele internaţionale. În Constituţia României se spune: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor, libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini sau prin alte mijloace de comunicare public, sunt inviolabile”. Iar în ce priveşte libertatea de conştiinţă: „Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”. Exteriorizarea gândurilor, a credinţelor şi opiniilor înseamnă intrarea în sistemul relaţiilor sociale şi poate fi făcută prin viu grai, în scris, prin imagini sau prin gesturi. În ceea ce ne priveşte importantă e exprimarea, comunicarea prin mass-media. Aceasta implică atât dreptul cetăţeanului de a-şi exprima punctele de vedere prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, cât şi un drept special care defineşte libertatea presei.

46

Îngrădiri ale libertăţii de exprimare În practică se întâlnesc adesea cazuri în care libertatea de exprimare este îngrădită. Deşi frecvenţa îngrădirilor este deosebit de mare în statele cu regim totalitar, unele forme sunt întâlnite însă şi în statele cu tradiţie democratică. Formele de îngrădire pot fi: directe şi indirecte. 1. Directe – atunci când măsurile sunt luate de autorităţi în baza unor prevederi legale. În acest sens, Constituţia prevede că nici o publicaţie nu poate fi suprimată lăsând să se înţeleagă că suspendarea este posibilă. Alte îngrădiri privesc respectul drepturilor şi reputaţiei, salvgardarea siguranţei naţionale, a moralităţii şi ordinii publice. Însă, nimeni nu poate garanta că limitările la libertatea presei, prevăzute în actele normative, nu vor fi accentuate de autorităţi prin interpretări ce depăşesc prin consecinţe măsurile necesare asigurării unei bune funcţionări a statului, ducând efectiv la încălcarea principiului libertăţii de exprimare. 2. Indirecte – atunci când asupra presei se fac presiuni subtile sau fătişe, cunoscute în practică prin acţiuni de intimidare a redacţiilor sau jurnaliştilor. Şicanarea redacţiilor poate fi înfăptuită prin controale repetate pe linie fiscală, blocarea accesului la materiile prime necesare (Ex. hârtie de ziar), refuzul sau retragerea licenţei de emisie pentru posturile de radio sau televiziune, chemarea în judecată etc. Libertatea ziaristului poate fi îngrădită prin violenţă fizică sau psihică asupra lui sau asupra celor apropiaţi, chemări în judecată, interogării la Poliţie sau la Parchet. Anul 2005 a fost unul negru pentru libertatea presei în lume, cu 63 de jurnalişti omorâţi, cu zece mai mulţi decât în 2004, indică un raport al organizaţiei Reporters sans Frontieres (RSF), citat de AFP. Anul 2005, un an negru pentru libertatea presei Irak a rămas în fruntea clasamentului ţărilor unde au fost omorâţi cei mai mulţi jurnalişti, potrivit sursei citate. Colaboratorii jurnaliştilor (intermediari, şoferi, traducători, tehnicieni) au plătit şi ei un tribut greu, cu cinci morţi, toţi în Irak, mai relevă studiul publicat miercuri. Anul 2005

47

este „cel mai criminal după 1995”, an în care au pierit 64 de jurnalişti, dintre care 22 în Algeria. În total, 807 jurnalişti au fost reţinuţi în 2005, mai puţini ca în 2004, cu 907 de arestări, dar agresiunile şi ameninţările la adresa lor au crescut. Au fost, astfel, cel puţin 1.308 reporteri agresaţi sau ameninţaţi, faţă de 1.146 anul anterior. Orientul Mijlociu şi Asia sunt regiunile cu riscul cel mai mare pentru jurnalişti, se mai arată în raportul RSF. Pentru al treilea an consecutiv, Irak rămâne ţara în care au murit cei mai mulţi jurnalişti (24 de jurnalişti şi cinci colaboratori ai acestora). De la începutul conflictului în această ţară, în 2003, şi-au găsit sfârşitul 76 de jurnalişti şi colaboratori ai organizaţiilor media, mai mult decât în 20 de ani de război în Vietnam. Ziariştii au fost victemele atentatelor teroriste ai gherilei irakiene, dar şi ai armatei americane, responsabilă de moartea a trei jurnalişti şi colaboratori ai acestora, indică raportul RSF. De asemenea, în Filipine, şapte jurnalişti au plătit cu viaţa dorinţa de a informa. Liban a fost şi el zguduit de un val de atentate îndreptate împotriva unor oameni politici şi de presă, printre care editorialistul cotidianului An-Nahar, Samir Kassir şi patronul aceluiaşi ziar, Gebrane Tuéni. Asia continuă să fie cea mai mare închisoare din lume pentru ziarişti. La 1 ianuarie 2006, 126 de jurnalişti şi trei colaboratori ai acestora erau reţinuţi în 23 de ţări, în frunte cu China şi Cuba, potrivit bilanţului RSF. Atentat şi manipulare Un caz aparte de atentat la libertatea presei îl reprezintă informaţia dirijată. Este situaţia în care anumite instituţii încearcă influenţarea populaţiei într-o anumită direcţie, fiind vorba în fapt de o manipulare a conştiinţelor prin intermediul presei, manipulare sesizată sau nu de către jurnalişti. Fair play şi manipulare grosolană Nu trebuie să credem că este „o chestiune de fair play” şi că întotdeauna ziariştii în cauză sunt avizaţi asupra naturii şi mai ales, a originii materialului. Se întâlnesc în practică suficient de multe cazuri de intoxicare a unor jurnalişti fără ca aceştia să prindă de veste că au fost manipulaţi sau, mai direct, folosiţi. Asemenea materiale sunt plasate ziariştilor

48

de către intermediari, care par să nu aibă nici o legătură cu serviciile secrete (Ex. în România SRI). Intermediarii, plasatorii de astfel de materiale, care sunt sau devin pentru jurnalişti surse de încredere, pot fi localizaţi de Poliţie, în partidele politice, în organizaţiile neguvernamentale sau în instituţii ale statului cum sunt direcţiile financiare, direcţiile sanitare, direcţiile de muncă, primăriile etc. Un ziarist care se respectă, un ziarist serios, va fi oarecum descumpănit atunci când informaţiile i se vor da pe tavă, în mod oficial şi în cadrul unei conferinţe de presă anunţată din timp, mai ales că acelaşi set de informaţii va fi deţinut de toate ziarele, posturile de radio şi de televiziune. Instituţiile care doresc să plaseze cu un maxim de impact anumite materiale vor apela la un intermediar, în care jurnalistul - ţintă are încredere. Datele i se vor pune la dispoziţie în mod treptat (în aşa fel încât să pară că jurnalistul a muncit, a avut putere de convingere şi că i s-a făcut un serviciu pentru care rămâne obligat) şi i se va asigura exclusivitatea. După ce a „adunat” aceste informaţii, sentimentul de încredere în sine al ziaristului va fi deosebit şi, drept consecinţă, el va depune eforturi considerabile ca impactul articolului redactat pe baza informaţiilor ce i-au fost strecurate, fără ca el să ştie că este subiectul unei manipulări, să fie cât mai mare. Testarea opiniei publice Influenţarea opiniei publice sau încercările în acest sens sunt destul de numeroase nu numai în România ci şi pe alte meridiane! Intoxicarea jurnaliştilor şi a presei, în general cu scopul de a influenţa sau de a manipula opinia publică este o practică descrisă elocvent de profesorul american Peter Gross: „Oficialităţile alese sunt, în mod special, sensibile la opinia publică şi se vor folosi de mass-media pentru a influenţa reacţiile publicului în favoarea unor politici pe care ar dori să le propună, să le sprijine sau să le respingă. Spre exemplu, prin intermediul unei declaraţii, acordată cu condiţia păstrării anonimatului, de către purtătorul de cuvânt prezidenţial, se sugerează că preşedintele ia în considerare adoptarea unui anumit curs în cutare problemă politică internă sau externă. Jurnalistul publică relatarea, iar reacţia din partea publicului este favorabilă. Câteva zile mai târziu, preşedintele ţării anunţă oficial adoptarea liniei politice respective. Dacă reacţia din partea publicului este nefavorabilă, Preşedintele va face o declaraţie publică dezminţind

49

că ar fi avut cunoştinţă de o asemenea politică, iar, în particular, abandona ideea sau o va amâna pentru o dată ulterioară”. III.

BUNA-CREDINŢĂ

Ziaristul nu este vinovat de veştile rele Practica arată că se porneşte de la realitatea dată şi că faptele sunt în natura lucrurilor, că ziaristul ia cunoştinţă de ele aşa cum sunt şi le prezintă publicului ca atare. El nu poate fi făcut răspunzător de veştile rele aduse. Important este ca autorul să nu influenţeze în mod vădit şi conştient mesajul transmis, cu alte cuvinte trebuie să fie în măsură să elimine sau să se atenueze elementele ce pot denatura sensul de bază. A respecta principiul deci a acţiona cu bună-credinţă, implică abţinerea de la îndeplinirea acelor acţiuni care au ca efect încălcarea normelor şi regulilor jurnalistice, încălcare ce poate duce la sancţiuni de ordin juridic (condamnări, amenzi, plata unor despăgubiri) de ordin administrativ sau care ţin de dreptul muncii (concedieri, penalizări, retrogradări) ori la sancţiuni de ordin moral (expunerea oprobiului public). Însă nu teama de o sancţiune, indiferent de natura ei, trebuie să-l convingă pe ziarist să lucreze corect, în limita prevederilor legale şi a regulilor acceptate şi cu respectarea dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie. Redactorii şi reporterii trebuie să fie convinşi că buna-credinţă exclude superficialitatea în documentare şi redactare, lipsa de politeţe, exercitarea de presiuni şi minciuna. Un jurnalist nu poate fi de bună-credinţă când scrie la comandă sau când are interese personale. Buna-credinţă este o caracteristică a persoanei în presă, fiind o formă specifică de abordare a relaţiilor stabilite cu sursele de informaţii, cu colegii (şefi sau subalterni), precum şi cu publicul. Buna-credinţă a omului de presă este faţă de: 1. Sursă – căreia i-a cerut părerea sau date noi; 2. Faţă de public – căruia i-a prezentat informaţiile deţinute menţionând faptul că lipsesc anumite date, dar că jurnalistul a încercat să le afle, însă nu i s-a permis. 3.

Faţă de sine – întrucât a făcut tot ceea ce se putea pentru o documentare completă şi prin faptul că a dat ştirea la timp, respectând regula menţionării situaţiei că sursele au refuzat colaborarea.

50

Surse de rea-credinţă Sub aparenţa bunăvoinţei şi a bunei-credinţe, unele persoane pot transmite ziaristului date false, cărora le crează o aparenţă de credibilitate. Acest lucru este cunoscut sub denumirea de intoxicare a presei. Sursele respective pot profita de încrederea jurnalistului sau îi pot specula interesul pentru publicarea în premieră a aşa-ziselor ştiri de senzaţie. Tehnicile de intoxicare a presei sunt diverse. O informaţie „tare” poate fi transmisă la un pahar în fugă pe scările tribunalului printr-o însemnare lăsată la vedere „din greşeală” pe un birou, prin înmânarea unor documente despre care ziarul nu ştie că sunt contrafăcute etc. Buna-credinţă faţă de cititor, ascultător sau telespectator, tradusă prin respectul pe care omul de presă li-l datorează, impune recunoaşterea cu promptitudine a inexactităţilor apărute şi acordarea cuvântului celor prejudiciaţi, inclusiv a dreptului la replică. Pentru a evita astfel de situaţii, jurnalistul trebuie să-şi pună la bătaie toată forţa de convingere pentru ca informaţiile să fie publicate cu menţionarea cât mai explicită a surselor. Dacă ziaristul crede că sursa nu are motive întemeiate pentru a nu i se da numele, este mai bine ca astfel de informaţii să nu fie publicate până nu sunt confirmate din alte surse. Sunt, însă, necesare câteva precizări în privinţa clauzei de conştiinţă. Ziaristul, ca orice om, îşi are propriile idei, convingeri şi opinii. În munca sa el se călăuzeşte după aceste idei, convingeri, opinii, respectând însă principiile normale şi regulile jurnalistice. El nu poate fi obligat de nimeni să facă ceva împotriva propriei conştiinţe şi nici nu poate fi împiedicat să şi-o apere, indiferent cine ar fi persoana sau instituţia care i-o cere. Refuzul jurnalistului de a oferi spre publicare ceva care este în contradicţie cu convingerile proprii nu poate fi sancţionat nici de justiţie, nici de şefii săi. Ziaristului nu i se poate cere să vadă o ilegalitate acolo unde el crede că nu există şi nici nu i se poate cere să formuleze textul lăsând să se înţeleagă sau să se sugereze stări şi fapte despre care ştie că nu există ori sunt exagerate în mod intenţionat. Aspectele acestea trebuie înţelese mai ales de patronii mijloacelor de comunicare în masă. Ei sunt proprietarii mijloacelor tehnologice şi ai bazei materiale şi nu ai conştiinţelor celor care lucrează în redacţiile pe care le finanţează. Libertatea presei se bazează şi pe libertatea de conştiinţă a omului de presă, fiind una din garanţiile presei

51

independente şi neaservite. Este un principiu fundamental al statului de drept. Aservirea conştiinţei jurnaliştilor nu face decât să încurajeze pornirile autoritariste, ce pot duce la subminarea democraţiei. IV.

EGALITATEA DE TRATAMENT

Parte şi parte adversă Am vorbit deja despre egalitatea de tratament în capitolul anterior, menţionând că este vorba de o egalitate în faţa normelor şi a regulilor jurnalistice, în acelaşi timp şi în acelaşi mod la toate subiectele implicate. Principiul se referă la părţile aflate într-un raport de contradictorialitate direct, la cele aflate într-un raport de contradictorialitate indirect, dar şi la cele care au simpla calitate de observatori sau pot emite opinii în cunoştinţă de cauză. În primul caz, atunci când subiecţii (părţile, persoanele) se află într-o relaţie divergentă unul faţă de celălalt, acest lucru fiind evident, este obligatorie contactarea amândurora, pentru a le da şansa să-şi apere poziţia. De multe ori jurnaliştii sunt tentaţi ca, atunci când deţin documente incriminatoare şi/sau declaraţii ce pun o persoană (fizică sau juridică) într-o poziţie demnă de semnalat în presă, să nu considere necesar să afle părerea părţii adverse. Este vorba, în acest caz, de o gravă încălcare a principiului egalităţii de tratament şi a normelor de deontologie profesională. După aflarea poziţiei celui despre care se vorbeşte, chiar dacă acuzaţiile pot rămâne în picioare, ziaristul nu mai poate fi acuzat că i-a încălcat dreptul la opinie. Se poate ca persoana în cauză să refuze să facă declaraţii. Este un drept de poate uza oricând. Motive ale refuzului pot fi nepăsarea, frica de presă şi de opinia publică sau intenţia de a-şi construi o apărare de ordin juridic şi nu una prin presă. Jurnalistul va consemna refuzul, pentru a arăta că şi-a îndeplinit obligaţiile şi pentru a nu fi, ulterior, ţinta unei acuze de încălcare a regulii ce obligă la consemnarea părţii adverse. Contradicţie... pe merit Consultarea trebuie făcută şi atunci când sursele fac referire la meritele unor persoane. Sar putea ca unele persoane considerate merituoase să nu fie de acord cu laudele ce li se aduc. Aşa se întâmplă când un personaj asupra căruia planează acuzaţia de corupţie laudă calităţile profesionale ale unui judecător sau procuror. Judecătorul sau procurorul nu-l pot împiedica pe ziarist să dea publicităţii informaţia deţinută, însă au dreptul de a-i cere

52

consemnarea opiniilor lor prin care să nege legăturile cu personajul dubios. Regula este valabilă şi atunci când o persoană primeşte un premiu, o recompensă sau o distincţie. Premiatul poate refuza premiul, recompensa sau distincţia, aşa cum s-a întâmplat în mai 1996, când criticul literar Cornel Ungureanu a considerat că nu trebuie să beneficieze de un premiu stabilit de Prefectura judeţului Timiş. Martori şi experţi Relaţia de contradictorialitate indirectă apare când o persoană nu este într-un diferend cu altele, ci săvârşeşte o faptă la care ziaristul este martor şi-i adună datele prin observaţie directă. Astfel de fapte pot fi: furturi, incendieri, fugă de la locul accidentului etc., deci fapte de natură penală, caz în care misiunea de a restabili ordinea revine organelor de drept. O altă situaţie intervine atunci când o persoană acuză sau laudă o altă persoană, cu scopul de a obţine de la o a treia (de la un terţ) un avantaj. În prima situaţie, a contradictorialităţii indirecte cu cel vătămat, statul asigură sancţionarea celui vinovat sesizându-se din oficiu şi nu la plângerea prealabilă a părţii vătămate. Situaţia presupune să se acorde atenţie făptuitorului, posibilelor victime, precum şi reprezentanţilor statului (poliţişti sau procurori). În cea de-a doua situaţie, când cel ce acţionează este într-un raport de contradictorialitate cu terţul, ziaristul va cere opinia fiecăruia din cele trei părţi implicate. Egalitatea de tratament rămâne valabilă şi în cazul martorilor sau experţilor. Martorii sau observatorii nu sunt implicaţi în evenimente. Ei deţin însă o poziţie privilegiată prin faptul că au fost aproape de locul producerii unui eveniment şi pot oferi jurnalistului informaţii preţioase, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, nu sunt persoane avizate. (Spre exemplu, un lucrător al pământului poate fi o sursă importantă de informaţii în cazul reconstituirii modului în care s-a prăbuşit un avion în imediat sa apropiere). Cei chemaţi să emită opinii în cunoştinţă de cauză, chiar dacă nu au fost martorii întâmplării, sunt experţii (specialiştii). În baza datelor puse la dispoziţie, ei pot formula o concluzie apropiată de realitate. Deci, principiul egalităţii de tratament presupune consultarea şi acordarea dreptului de exprimare a opiniilor tuturor persoanelor implicate într-o problemă, precum şi a celor ce nu sunt implicate, dar pot formula o părere avizată, ori au statut de martori.

53

V.

RĂSPUNDEREA

Sancţiuni morale, sancţiuni juridice Răspunderea este un concept cuprinzător, cu sferă de aplicare în multe domenii. Intervine atunci când sunt încălcate normele de conduită cu rol de reglare a relaţiilor interumane. Societatea îşi apără, prin norme interesul său general, fixând limitele între acţiunile umane şi posibilele lor urmări nu ameninţă afirmarea valorilor universal recunoscute. Răspunderea poate fi definită drept obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării normelor sociale (juridice, morale, etice). Pentru noi este important să discutăm despre un domeniu structurat, în care, la nevoie, se poate face apel la forţa de constrângere a statului, ceea ce nu este posibil în cazul răspunderii privind încălcarea normelor morale. Adevărat este însă şi faptul că marea majoritate a normelor moralei şi eticii au fost reglementate prin norme juridice. Încălcarea acestora duce la răspunderea prevăzută în sistemul dreptului pozitiv, statul având la dispoziţie elemente legale de a impune respectarea normelor şi de a da sancţiuni. Publicul, adică cititorii, radioascultătorii sau telespectatorii, pot da însă sancţiuni morale extrem de severe unui ziar, post de radio sau televiziune, chiar dacă aceste sancţiuni nu sunt prevăzute în sistemul dreptului. Lipsa de seriozitate a unei publicaţii, a unor posturi de radio sau de televiziune, tradusă prin documentări superficiale, stil neîngrijit, lipsă de promptitudine, condiţii precare de tipărire, difuzare şi emisie sau imoralitatea unor membrii ai redacţiei, duce la pierderea credibilităţii mijlocului de presă la care se înregistrează astfel de abateri şi la pierderea auditoriului. Această sancţiune, eminamente morală, are ca efect dispariţia ziarului, postului de radio ori de televiziune respectiv. Revenim la răspunderea juridică, arătând că aceasta este angajată în funcţie de calitatea subiecţilor, care pot fi: jurnaliştii – persoanele juridice ce editează o publicaţie sau administrează posturi de radio ori de televiziune; - precum şi persoanele din redacţie sau din structurile administrative ce nu au calitate de jurnalişti. Infracţiunea de presă

54

Este evident că atunci când discutăm despre principiul răspunderii jurnalistice ne referim exclusiv la fapte aflate în sistemul presei sau în legătură cu aceasta şi nu la conduita ilicită în general, conduită ce face poate caracteriza orice persoană chiar dacă are sau nu profesia de ziarist. În privinţa caracterului ilicit al unor acţiuni, Constituţia României prevede: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. De asemenea, „sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. După enumerarea acestor abateri, care sunt calificate în Codul Penal drept infracţiuni, textul constituţional intră într-o nebuloasă, orice interpretare fiind posibilă. Astfel, se spune: „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în condiţiile legi. Delictele de presă se stabilesc prin lege”. Termenul de editor nu este definit de legea română, iar stabilirea unei răspunderi pentru proprietarul mijlocului de multiplicare nu se justifică. El este persoană juridică separată şi un simplu prestator de servicii. Hotărârea asupra conţinutului difuzat nu-i aparţine tipografului, deoarece el lucrează în baza unei comenzi sau a unui contract cu persoana juridică editoare. În cazul în care mijlocul de multiplicare îl are ca proprietar pe editorul publicaţiei, acesta răspunde pentru conţinutul publicaţiei sale şi nu pentru operaţiunea de tipărire în sine. În privinţa delictelor de presă apare o altă neclaritate, deoarece cei mai mulţi jurişti sunt de acord că pentru acestea intervine răspunderea civilă, ceea ce ar putea conduce la ideea că răspunderea penală, administrativă sau de dreptul muncii ar fi exclusă. Or, faptele prevăzute în textul Constituţiei (şi citate mai sus: prejudicierea demnităţii, a onoarei, a vieţii particulare, a dreptului la imagine) sunt definite în drept ca infracţiuni, deci este firesc ca răspunderea să fie cea de drept penal.

55

Texte de lege privind faptele ce pot fi comise prin presă şi răspunderea pentru acestea sunt cuprinse, detaliat chiar în Codul Penal şi Codul de Procedură Civilă, precum şi în Codul Muncii şi unele legi speciale. Cele patru forme ale răspunderii juridice. Înainte de a discuta despre răspunderea ce-i incumbă ziaristului, persoanei juridice editoare, personalului redacţional sau administrativ care lucrează în redacţii dar care nu au calitate de jurnalişti, trebuie să definim faptele în funcţie de ramura de drept ce le cuprinde şi de formele răspunderii juridice. Din orice tratat elementar de drept se poate afla că răspunderea juridică poate fi: 1) Penală; 2) Civilă; 3) Administrativă; 4) Disciplinară. 1. RĂSPUNDEREA PENALĂ se referă la fapte ce afectează societatea în ansamblul ei. Fiind fapte de gravitate maximă, una din părţile implicate în acest tip de raport juridic este Statul (prin instituţiile sale întotdeauna în calitate de acuzator). De cealaltă parte se află infractorul, cel care a încălcat legea, acesta din urmă fiind obligat să răspundă pentru fapta sa şi să se supună sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept. Răspunderea penală este personală şi limitată. Faptele de natură penală care interesează presa în sensul că pot fi comise în special prin intermediul presei, sunt, în ordinea dată de Codul Penal: 2. - propaganda cu caracter fascist 3. – ameninţarea 4. – şantajul 5. – insulta – (în România dezincriminate din 2004) 6. – calomnia 7. – ofensa adusă autorităţii 8. – ultrajul 9. – traficul de influenţă 10. – propaganda naţionalist-şovină

56

În cazul acestor infracţiuni, caracteristic este faptul că acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi doar în cazul ameninţării şi calomniei este necesară o plângere prealabilă părţilor vătămate. DELICTE ŞI TRIBUNALE: nu sunt permise erori 2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ intervine atunci când există fapte ale ziaristului, ale persoanei juridice ce editează o publicaţie ori deţine o licenţă de emisie sau ale personalului redacţional şi administrativ ce nu are calitatea de jurnalist, fapte ce aduc altuia un prejudiciu. Prejudiciu poate consta în violarea unui drept subiectiv garantat de lege sau în neexecutarea unei obligaţii asumate printr-o convenţie legală. Răspunderea civilă poate fi de două feluri: a) Delictuală, care intervine atunci când există o faptă ilicită, dar între autor şi cel vătămat nu există o convenţie legală; b) Contractuală, care presupune o convenţie între părţi. În acest caz fapta ilicită constă în încălcarea obligaţiilor asumate prin contract. Caracteristic pentru răspunderea civilă este faptul că ea intervine numai atunci când cel prejudiciat reclamă o încălcare a dreptului său, apelând la forţa de constrângere a statului pentru ca prejudiciul să fie înlăturat. În privinţa răspunderii civile nu se aplică regula sesizării din oficiu a organelor de stat. 3.RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ interesează mai puţin presa. Intervine atunci când se înregistrează o contravenţie. Contravenţia este un fapt ilicit cu grad de pericol social mai redus decât infracţiunea. Pentru mass-media este important, spre exemplu, prevederea existentă în Legea electorală, prevedere care interzice publicarea (difuzarea) de reclamă electorală în cele două zile ce perced alegerile. Încălcarea acestei reglementări constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă. 4. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ ţine de dreptul muncii şi intervine în raporturile dintre jurnalişti şi personalul redacţional ce nu are calitatea de ziarist, pe de o parte, şi angajator, de cealaltă parte. Este vorba de un ansamblu de norme şi reguli de presă a căror încălcare duce la sancţionarea disciplinară a persoanelor încadrate în redacţia respectivă, sancţiunea fiind dată indiferent de funcţia sau de

57

postul ocupat. Normele şi regulile privind disciplina redacţională sunt cuprinse în contractele de muncă individuale şi colective, în regulamentele de funcţionare sau de ordine interioară, precum şi în codurile deontologice sau reglementările de altă natură adoptate de redacţie sau de organizaţiile profesionale la care jurnaliştii au aderat. VI. PROTEJAREA SURSELOR Protecţie şi credibilitate Principiul protejării surselor are aplicare desigur, acolo unde este vorba de persoane care dau interviuri şi declaraţii. A proteja sursa înseamnă luarea de către ziarist a precauţiilor necesare pentru ca aceasta să nu fie expusă în mod inutil. A expune pe cineva poate avea diferite grade de gravitate. Chiar dacă e vorba de consecinţe minore, o persoană nu trebuie adusă în atenţia opiniei publice atunci când nu este necesar. Persoana ce furnizează informaţii poate să nu fie conştientă că riscă să fie ţinta invidiei colegilor ori subiect al unor comentarii răutăcioase. Atunci când persoana ştie că publicarea numelui şi a declaraţiilor făcute este o formă de expunere, trebuie văzut dacă sursa respectivă nu urmăreşte, pur şi simplu, să-şi facă publicitate. În acest caz, pe lângă pericolul ca ziaristul să promoveze informaţii false şi situaţii ridicole, există şi dezavantajul ca publicaţia, postul de radio sau de televiziune îşi pierd din credibilitate. Prin rolul şi obligaţiile avute, de a aduna şi selecta informaţii, ziaristul trebuie să le prezinte numai pe acelea care interesează. Astfel, publicul sancţionează cu neîncrederea sa atât pe jurnalist cât şi publicaţia, postul de radio sau televiziune la care lucrează, formându-şi şi o părere negativă faţă de sursă. Protejarea surselor de informaţii nu trebuie privită doar ca o practică ci ca un drept efectiv al jurnalistului. Statele şi-au modificat legislaţia în acest sens: În Austria, Legea presei din 1981 prevede că editorii, ziariştii sau alţi angajaţi ai instituţiilor mass-media, au dreptul chiar de a refuza să răspundă în faţa instanţelor de judecată atunci când sunt întrebaţi despre autorul, colaboratorul sau sursa informaţiei. O prevedere asemînătoare, dar din păcate, nu atât de extinsă, a fost introdusă în 1993 în Franţa, când a fost modificată Legea privind protecţia surselor şi a confidenţialităţii informaţiei: „orice jurnalist care apare ca martor este liber

58

să nu-şi dezvăluie sursa informaţiei ce i-a fost divulgată în activitatea jurnalistică”. O hotărâre dificilă Dacă, în general, menţionarea unei surse nu reprezintă nici o problemă, în particular sunt însă suficiente cazuri în care citarea sursei se face cu dificultate. Persoana ce furnizează informaţii se expune unor pericole ce pot avea consecinţe grave cum ar fi: -

destituirea din funcţie;

-

concedierea;

-

agresiunea sau chiar să devină ţinta unei tentative de omor.

În consecinţă, sunt situaţii când datele de identificare a sursei nu pot fi menţionate. Acest mod de lucru reprezintă pentru jurnalist o derogare de la regula cu caracter general care impune precizarea sursei. Pentru rezolvarea unor situaţii de acest gen s-au propus mai multe soluţii: 1.Cea mai comodă este aceea de a nu publica nimic. Respectând acest criteriu, ziaristul ajunge în situaţia de a încălca regula publicării informaţiilor deţinute, regulă considerată mai importantă decât cea a publicării cu menţionarea sursei. A nu publica nimic înseamnă al priva pe cititor, ascultător sau telespectator de o informaţie importantă. 2. O altă soluţie, destul de dificilă, este de a verifica datele, înainte de publicare, din două sau mai multe surse de încredere. În practică o asemenea verificare reuşeşte destul de rar. 3. O altă soluţie este aceea de a publica articolul fără menţionarea sursei, caz în care cel expus şi cel ce poartă răspunderea este jurnalistul. Riscul major ce intervine aici e acela ca jurnaliştii să fie induşi în eroare de persoane care furnizează, intenţionat sau nu, date false. Protejarea sursei înseamnă libertate de exprimare Când informaţiile sunt reale, iar sursa ar putea fi supusă unor repersalii, dacă i s-ar cunoaşte identitatea, ziaristul are obligaţia de a nu o deconspira, nici măcar în faţa instanţelor judecătoreşti. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curte a cărei competenţă este recunoscută şi de România, arată clar că jurnalistul nu poate fi obligat să-şi precizeze sursele, considerând că, în caz contrar, s-ar ajunge la o atitudine de

59

timorare a acelor persoane ce dau informaţii ziariştilor, iar în acest mod dreptul publicului de a fi informat este grav afectat. VII. RESPECTUL VIEŢII PRIVATE Viaţa publică – viaţa privată Este un principiu cu conţinut complex, grupând, pe lângă respectul vieţii private, şi pe cel datorat vieţii familiale, vieţii intime, precum şi dreptul la propria imagine şi dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi aşa cum doreşte. Grupate sub titulatura de „viaţă privată”, aceste drepturi trebuie analizate în conformitate cu viaţa publică, caracterizată prin faptul că se desfăşoară, obligatoriu, la vedere. Dacă în viaţa publică orice persoană poate interveni fără a cere şi a avea un acord din partea celorlalţi participanţi, în viaţa privată a oricărei persoane nu se poate interveni decât cu acordul, expres sau implicit, al acesteia. Un atentat la viaţa intimă se consideră a fi ascultarea, înregistrarea şi transmiterea imaginilor sau vorbelor unor persoane când nu există acordul acestora. În plan european, în sistemul de apărare propus de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (convenţie devenită lege şi în România, având chiar preeminenţă „superioritate netă” asupra legislaţiei interne), „deciziile Comisiei Europene şi ale instituţiilor judecătoreşti din ţările europene indică faptul că dreptul la viaţa privată nu împiedică divulgarea de informaţii în interesul prevenirii faptelor penale şi al protejării ordinii publice. Mai mult, persoanele publice trebuie să accepte pătrunderea în viaţa lor privată într-o mai mare măsură decât persoanele private”, se spune în vol. „Mass-media şi libertatea de exprimare”. Ghidul Jurnalistului, editura Setromic, Bucureşti, 1997. Până în 1997, Comisia Europeană şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului împărţeau între ele prerogativele judecării pricinilor propuse de cetăţenii statelor ce au aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din 1997 competenţa revine, aşa cum este şi firesc de altfel, doar Curţii Europene, Comisia fiind degrevată de această sarcină. Mai trebuie amintit că hotărârile Curţii sunt obligatorii pentru statul împotriva cărora s-au pronunţat. În practică s-a dovedit că o delimitare a sferei private de sfera publică este greu de făcut. Jurnalistul se poate afla în situaţia de a deţine şi a fi în măsură să publice

60

informaţii din viaţa privată a cuiva, informaţii considerate ca interesante şi relevante pentru opinia publică. Publicarea unor date de acest gen trebuie făcută cu multă grijă şi cu precauţii, deoarece ulterior, justiţia poate considera că ziaristul a încălcat, nemotivat, principiul respectului vieţii private, principiu în cauză fiind cuprins în norme de drept constituţional şi penal, iar încălcarea acestor norme fiind considerată infracţiune. Intervenţia în viaţa privată Principiul respectării vieţii private nu poate fi răsturnat decât atunci când la umbra lui se petrec fapte grave, ce pot pune în pericol comunitatea. Se poate interveni pentru înlăturarea unor primejdii privind viaţa, integritatea ori bunurile unei persoane, pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice, pentru răspândirea unor epidemii, enumerarea de aici nefiind limitată. Respectul vieţii private nu înseamnă că fiecare poate face ce vrea fără să se supună normelor existente în societate, unde libertatea fiecăruia se întinde până acolo unde nu încaldă libertatea celorlalţi. (Ex. copil maltratat – jurnalist acuzat de tată de ingerinţe în viaţa privată; tatăl a obligat copilul să dea o declaraţie că are cel mai bun tată din lume. Situaţia devine complicată pentru jurnalist, deşi deţinea probe audio, declaraţii ale vecinilor, ale bunicilor din partea mamei copilului. Nu s-a ajuns, însă, la proces. Pe baza unei plângeri formulată de bunică, tatăl a fost judecat pentru rele tratamente aplicate minorului. După administrarea probelor, individul a fost condamnat, iar copilul încredinţat pentru creştere bunicilor). Obligaţia de a nu exagera Principiul respectării vieţii private se bazează pe reguli cum sunt: 1.abţinerea de a exagera dimensiunile unor fapte sau evenimente; 1. abţinerea de a publica ştiri panicarde; 2. publicarea doar a iniţialelor numelor atunci când este vorba de minori (în cazuri de accidente, infracţiuni, moarte violentă etc.); 3. luarea unor măsuri pentru a nu fi identificat cu uşurinţă chipul victimelor;

61

4. limitarea imaginilor fotografice şi video la aspecte relevante şi abţinerea de la a publica imagini morbide numai de dragul senzaţionalului. Concluziile privind respectarea de către presă a vieţii private se pot trage invocând o formulare de drept constituţional şi una de deontologie jurnalistică. Astfel, în legea fundamentală a ţării se spune: „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri”. În Codul Deontologic al ziaristului, la care au aderat mulţi jurnalişti români, se spune: „Presa respectă viaţa privată şi sfera intimă a individului. Dacă comportamentul privat al unei persoane are atingere cu interesele publice, presa poate folosi informaţiile din această sferă. Trebuie să constate mai întâi dacă publicarea acestora nu violează drepturile personale ale tuturor”. I.

INDEPENDENŢA PROFESIONALĂ

Public şi privat în presă – cuprinde trei serii de relaţii ce definesc existenţa şi funcţionarea presei. Astfel se poate vorbi de mass-media a cărei activitate se desfăşoară în baza unei autorizaţii eliberate de un organism abilitat prin lege, cum este Consiliul Naţional al Audiovizualului – pentru posturile de radio şi de televiziune. Emisia acestora este permisă în conformitate cu licenţa acordată fiecărui post în parte. Pentru presa scrisă e specific faptul că nu are nevoie de o autorizaţie specială nici în privinţa înfiinţării unei publicaţii, nici în privinţa funcţionării ei. - Al doilea tip de relaţii are aplicare numai în domeniul audiovizual. În România posturile de radio sau de televiziune pot avea finanţare de la bugetul de stat, caz în care se vorbeşte de posturile publice de radio şi televiziune, ori din alte surse, în primul rând capital privat, caz în care vorbim de posturi de radio sau televiziune private. Termenii de public şi privat nu trebuie să ne ducă în eroare. Aceşti termeni nu au aplicabilitate decât în ceea ce priveşte sursa de finanţare, iar termenul de public aplicat posturilor bugetare nu trebuie să ne ducă cu gândul că posturile celelalte nu ar fi publice. Şi posturile private sunt publice, în sensul că se adresează unui public propriu şi

62

interesat. Mai mult, adesea posturile de radio şi televiziune private au o audienţă şi o eficienţă economică mult mai mari faţă de posturile ce trăiesc din subvenţii. În presa scrisă lucrurile sunt mai simple, marea majoritate a publicaţiilor având o finanţare proprie, capitalul provenind din sferă privată. Unele publicaţii, cum sunt cele în limbile minorităţilor naţionale, primesc, totuşi, subvenţii de la buget. Fenomenul se explică prin faptul că numărul de persoane ce formează minoritatea respectivă este mic şi deci nu poate fi format un public capabil să susţină prin abonamente sau cumpărarea cu bucata activitatea de editare a ziarelor şi revistelor în limba maternă. A treia situaţie asupra căreia vom insista mai mult, se referă la distincţia ce trebuie făcută între independenţa redacţională şi independenţa ziaristului. Presa scrisă şi audiovizuală îşi desfăşoară activittaea în baza unor acte normative. În funcţie de aceste prevederi legale putem distinge trei categorii, două pentru audiovizual şi una pentru presa scrisă. Întâlnim astfel posturile publice, finanţate de la bugetul statului, organizate prin legi speciale (Legea pentru organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Televiziune şi Legea privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române

de

Radiodifuziune),

care

se

completează

cu

prevederile

Legii

audiovizualului. Mai întâlnim posturi private de radio şi televiziune, organizate pe principii comerciale în baza Legii 31 din 1990, privind societăţile comerciale, act normativ completat cu prevederile Legii audiovizualului. Publicaţiile (presa scrisă) sunt organizate, aproape în totalitate, pe principii de drept comercial, cuprinse în principal în Legea 31 din 1990. Independenţă redacţională şi îngrădiri Posturile de radio sau TV finanţate din bugetul public sunt conduse de către un Consiliul de administraţie, numit printr-o procedură complicată. Membrii acestuia sunt desemnaţi, proporţional, de către Parlament, Preşedinţie şi Guvern. Condiţiile sunt, deci, formate în mare măsură pe criterii politice, ceea ce afectează independenţa redacţiilor, acestora fiindu-le impusă sau... sugerată o atitudine favorabilă partidelor care deţin puterea politică. Mai mult, fiind lipsite de independenţă financiară şi depinzând de banii alocaţi de la buget, tendinţa de a urmări linia „oficială” a puterii politice este

63

cât se poate de evidentă. Mai mare este independenţa de care se bucură redacţiile posturilor de radio şi de televiziune private. Criteriu politic are o influenţă mai mică. Situaţia este mai bună în ceea ce priveşte independenţa economică. Fiind vorba de capital privat şi de autofinanţare, activitatea cea mai bine organizată, scopul urmărit fiind acela de a obţine profit. Pericolul pierderii independenţei redacţionale poate să apară din cauza presiunilor făcute de proprietarul/proprietarii posturilor de radio şi TV, având ca rezultat transformarea acestora în posturi care să servească scopurile personale ale patronului şi nu informarea cea mai obiectivă a publicului. Pericolul acesta se poate manifesta şi în presa scrisă. Independenţa posturilor private de radio şi de televiziune poate fi îngrădită şi prin măsuri administrative dictate în baza Legii audiovizualului. Membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului sunt numiţi tot în formula tripartită Parlament-Preşedinţie-Guvern, fiind impuşi în general oamenii agreaţi de partidul aflat la putere. Presa scrisă se bucură de cea mai mare independenţă redacţională, deoarece activitatea acesteia nu este reglementată de legi speciale cum este cea privitoare la audiovizual. Presa scrisă este organizată strict pe criterii economice şi funcţionează în baza Legii 31/1990, lege referitoare la societăţile comerciale. Singurele restricţii sunt cele cuprinse în Codul Penal, restricţii valabile şi pentru audiovizual, ba chiar pentru întreaga societate, deoarece nu există (şi nici nu este necesară) o lege care să incrimineze separat infracţiunile comise prin intermediul presei. Forme de presiune Cu toate acestea, independenţa redacţională poate fi îngrădită prin măsuri administrative (taxe, impozite suplimentare) sau prin limitarea accesului la unele materii prime şi materiale (cum este cazul hârtiei de ziar, în România neexistând decât un singur producător şi acesta cu capital de stat – LETEA Bacău). Mihai Coman consideră că investiţiile mss-media sunt supuse unor presiuni venind din direcţii sociale diferite, clasificându-le însă în patru tipuri: -

presiuni generate de fluxul permanent dar instabil şi incontrolabil, al informaţiilor. Este vorba de faptul că redacţiile contractează şi primesc

64

mult mai multe informaţii decât pot să proceseze şi să difuzeze, ceea ce presupune o obositoare muncă de parcurgere şi selecţie; -

presiunea de orizontul economicului, ceea ce înseamnă: 1. ritmicitatea aprovizionării cu materii prime şi materiale; 2. încasările

din

publicitate

şi

concesiile

făcute

sponsorilor

publicitari; 3. asigurarea fondurilor necesare desfăşurării activităţii; -

presiunea instituţiilor politice şi sociale (a aşa-numitelor grupuri de presiune);

-

presiunea exercitată de audienţă (de public) manifestată prin sugestii, reclamaţii, proteste, chemări în justiţie etc.

Sursă de venit sau sursă de încredere O altă situaţie când redacţiile pot fi silite să renunţe la o parte a independenţei lor apare atunci când sunt perturbate relaţiile cu instituţiile dornice de a-şi face reclamă şi publicitate uneori astfel de organizaţii ajung să folosească într-o aşa de mare măsură serviciile de publicitate ale unui post de radio şi de televiziune sau ale unei publicaţii, iar sumele plătite să fie atât de mari, încât redacţia se simte obligată la o autocenzură atunci când în activitatea instituţiilor ce varsă sume consistente în cont contra publicităţii intervin aspecte negative. În acest caz, de dragul păstrării unei sume sigure de venit, neregulile înregistrate sunt relaltate dintr-un punct de vedere favorabil clientului de publicitate ori, pur şi simplu, sunt trecute sub tăcere. O abordare profesională a faptelor şi o redare jurnalistică pertinentă, conform exigenţelor meseriei, pot genera conflicte încheiate cu pierderea veniturilor aferente. Pentru păstrarea independenţei redacţionale, soluţia corectă este cea de a publica articole închegate şi bine documentate, chiar dacă se pierde un contract de publicitate. Editorul este obligat moral să informeze publicul cu schimbarea survenită. Informarea audiovizualului este absolut necesară atunci când postul de radio, TV ori o publicaţie s-au ocupat timp îndelungat de un produs sau serviciul al companiei cu care a intrat în conflict. Cititorul, ascultătorul ori telespectatorul pot să-şi piardă încrederea în sursele de informaţii după promovarea într-un lung interval de timp a imaginii unei companii, postul sau publicaţia furnizează informaţii critice la adresa acesteia.

65

Scăderea încrederii faţă de mijloacele de informare poate fi generată şi de autocenzura pe care redacţia ţi-o impune în mod involuntar în încercarea de a evita un posibil conflict cu instituţia la care se înregistrează nereguli ori datorită încrederii cu care este investită compania beneficiară de reclamă şi publicitate. Presiuni exercitate asupra oamenilor de presă Am văzut că independenţa unei redacţii poate fi afectată relativ uşor prin presiuni de natură politică, economică şi juridică. La aceste încercări de a i se impune îngrădiri trebuie să se aştepte orice persoană care lucrează în presă. În cazul jurnalistului, este chiar mai delicată, deoarece el are de înfruntat, pe lângă pericolele menţionate anterior şi pe cele venite din direcţia editorilor, patronilor, şefilor (de la redactorul – şef până la redactori) sau colegilor. Independenţa ziarului poate fi afectată intenţionat ori neintenţionat, în funcţie de voinţă sau consimţământul exprimate în astfel de ocazii. O afectare intenţionată există atunci când, prin faptele şi atitudinea sa, jurnalistul încalcă principiile, normele sau regulile meseriei, ori acceptă încălcarea lor de către alţii pentru a avea el un beneficiu. Când jurnalistul profită de poziţia sa exercitând presiuni neprincipiale, altele decât cele acceptate ca fireşti pentru profesia sa, asupra unor persoane, presiuni cu scopul de a obţine avantaje personale, se pune problema încălcării normelor de etică şi deontologie jurnalistică. Asistăm deci la o situaţie stranie în care independenţa ziaristului este îngrădită cu concursul manifestat expres sau tacit, al celui care se sau realizează o emisiune. Este vorba de conflictul de interese, de acceptarea unor atenţii şi de autocenzură. Meseria de jurnalist este incompatibilă cu activismul politic sau social. Dacă nu se operează această distincţie există riscul ca ziaristul să folosească publicaţia, postul de radio sau televiziune pentru a-şi crea avantaje faţă de adversarii politici sau de a impune idei în sânul comunităţii în care militează fără ca oponenţii săi să poate beneficia de spaţiul de exprimare avut la dispoziţie de jurnalist. Note bene: Conflictul de interese şi părtinirea de care poate da dovadă ziaristul înregimentat ca activist politic sau social nu trebuie confundat cu rolul de grup de presiune deţinut de mass-media. Un ziar, un post de radio sau de televiziune pot desfăşura

66

campanii de presă pentru a influenţa hotărârile adoptate de organele de decizie, la nivel local sau naţional. A cere (şi a insista) în luarea unor măsuri adecvate împotriva poluării ori a declanşa o dezbatere care să arate consecinţele majorării unor taxe locale sunt probleme ce interesează comunitatea şi nu aduc avantaje pentru un ziarist anume. Acceptarea unor atenţii sau avantaje nu numai că afectează independenţa şi credibilitatea jurnalistului, dar reprezintă şi o infracţiune. Atenţiile pot consta în cadouri, mese, excursii, bani, adică foloase necuvenite, pe care le primeşte lăsându-se convins să relateze sau nu despre anumite fapte ori să scoată în evidenţă anumite aspecte şi să treacă altele sub tăcere. Jurnalistul în lupta cu... autocenzura Autocenzura îmbracă mai multe forme, chiar dacă în toate relevantă e atitudinea jurnalistului. Deşi regula este că poziţia ziaristului trebuie să fie una activă, aceea de a contribui la realizarea funcţiei informative a presei, în practică întâlnim adesea o atitudine pasivă, o atitudine de neimplicare. Fie din comoditate, fie din teamă, reporterul se mulţumeşte să relateze numai acele aspecte pe care, din punctul său de vedere, le consideră convenabile, trecând sub tăcere alte informaţii de care publicul ar fi mai interesat. Înregistrăm o poziţie de pasivitate când jurnalistul se mulţumeşte să difuzeze informaţii anoste, deşi ştie că, în urma unor investigaţii ar putea afla date capabile să pună mai bine în lumină evenimentul relatat, informaţia comunicată devenind una cu adevărat utilă. (Ex. Avem aici în vedere sistemul conferinţelor de presă susţinute de reprezentanţii administraţiei, în care aceştia prezintă date despre comunitate de pe o poziţie favorabilă lor. Sunt jurnalişti care preferă să preia aceste date ca atare, transmiţându-le mai departe publicului fără un minimum de analiză critică, realizând relatări terne şi fără eficienţă practică). Autocenzura intervine şi atunci când în cadrul unei conferinţe sau declaraţii de presă se fac referiri, de orice natură, la adresa altor persoane ori instituţii. A trece sub tăcere aceste informaţii este o greşeală de presă foarte mare. La fel de greşită este şi atitudinea jurnalistului care redă alte opinii la adresa unor persoane sau instituţii fără a le oferi şi acestora din urmă dreptul (posibilitatea) de-aşi exprima punctul de vedere, de regulă chiar

67

în cadrul aceluiaşi articol ori în cadrul aceleiaşi emisiuni. Respectarea regulei contradictorialităţii, regulă ce intervine în astfel de situaţii şi care înseamnă punerea în cadrul aceluiaşi articol sau al aceleaşi emisiuni a declaraţiilor făcute de două persoane aflate în dispută, duce la realizarea unei cât mai mari obiectivităţi şi la realizarea unei bune informări a cititorilor, ascultătorilor sau telespectatorilor. Autocenzura rămâne o atitudine negativă şi o greşeală, chiar dacă este realizată datorită acceptării unor atenţii pentru a omite relatarea unui eveniment ori a unor aspecte ale acestuia. Şi în cazul redacţiei putem vorbi de autocenzură, atunci când în urma analizei privind atitudinea promovată de un editor faţă de anumite instituţii şi persoane, jurnalistul consideră că este necesar să-şi impună, întemeiat sau nu, o reţinere de a relata. Poate exista o astfel de autocenzură totală sau parţială. Autocenzura totală apare atunci când se consideră că un eveniment trebuie trecut sub tăcere sau că nu are relevanţă pentru public, deoarece jurnalistul ştie, ori are impresia că ştie, că relatarea sa nu va fi difuzată ori nu va fi reprodusă în ziar. Autocenzura parţială intervine atunci când după aprecierile corecte sau făcute de ziarist, acesta ajunge la concluzia că nu trebuie să pună în relatarea lui acele date ce ar împiedica difuzarea ei, considerând că este în contradicţie cu poziţia (sau interesele) patronilor, editorilor ori şefilor din redacţie. Autocenzura şi latura ei pozitivă Autocenzura îşi are însă şi partea ei pozitivă, dar numai în anumite situaţii. Acest lucru ţine de principiul răspunderii jurnalistice, în primul rând de răspunderea morală faţă de cetăţean şi societate, „răspundere, se spune în articolul 1, din rezoluţia 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care trebuia scoasă în evidenţă mai ales în momentul actual, când informaţia şi comunitatea joacă un rol de maximă importanţă în ceea ce priveşte atât formarea atitudinii individuale a cetăţeanului, cât şi evoluţia societăţii şi a vieţii democratice”. În practica presei însă situaţia este mult mai complexă. Nimeni nu pote formula reguli generale într-un domeniu atât de delicat. A relata sau a nu relata despre un eveniment ori despre unele aspecte ale sale este o decizie f’grea, pe care trebuie să o ia ziaristul în cauză. Acesta nu numai că are libertatea de a hotărî dacă şi cum va face relatarea, dar hotărârea luată implică şi o mare responsabilitate. Cenzura autoimpusă poate duce la o

68

informare trunchiată, adică la încălcarea dreptului de informare, drept deţinut de public. Însă şi prezentarea în detaliu a unor fapte sau aspecte ale unui eveniment poate fi taxată cu o încălcare a principiului răspunderii morale faţă de cetăţeni şi societate. Cu toate acestea, în practica jurnalistică s-au format câteva reguli prin respectarea cărora se consideră că se poate deroga de la principiul accesului liber la informaţie în beneficiul păstrării sau refacerii unor relaţii sociale acceptate de societate. În acest context este potrivit să amintim întrebările pe care şi le pune profesorul american de jurnalism Peter Gross: „este oare necesar ca mediile de informare să prezinte imagini de violenţă extremă sau imagini care surprind trăiri personale din cele mai intime? Trebuie oare să reproducă întocmai mijloacele de informare în masă fiecare cuvânt, chiar dacă este vulgar, obscen sau blasfemator? Este dificil de dat un răspuns. Părerea noastră este că, în general, presa trebuie să se abţină, pe cât poate, de la a relata astfel de situaţii extreme. Autocenzura este necesară în ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă, când se recomandă să se evite citarea numelor şi evitarea fotografiilor în care minorii pot fi recunoscuţi. Se va evita redarea numelor şi în cazul victimelor unei agresiuni (viol spre exemplu), precum şi menţionarea numelui celor ce s-au sinucis. O altă regulă e cea a renunţării la prezentarea violenţelor şi brutalităţilor într-o manieră ce urmăreşte senzaţionalul cu orice preţ. De asemenea, jurnaliştii trebuie să se abţină de la a prezenta publicului informaţii ce pot trezi în rândul cetăţenilor speranţe sau temeri nejustificate. (Ex. a prezenta reţete sau medicamente „miraculoase” atunci când specialiştii în domeniu nu s-au pronunţat şi nici de a vorbi de pericole iminente sau îndepărtate în timp pe un ton catastrofic şi alarmant). Cenzura internă O problemă deosebită o reprezintă independenţa jurnalistului în cadrul propriei redacţii. În practică se pot întâlni mai multe situaţii: 1. solicitarea făcută de către patron şi acceptată de către ziarist, de a lucra pe un salariu mai mic în locul unui alt coleg; 2. modificările făcute de editor, redactorul-şef, redactorii responsabili de număr sau pagină şi de editorii coordonatori în articolele sau emisiunile reporterilor sau redactorilor în ideea de a sublinia aspecte contrare realităţii;

69

3. cerinţa venită din partea unui şef din redacţie, acceptată de ziarist, de a scrie despre un anumit eveniment şi de a insista pe unele aspecte din relatări, operaţiuni prin care realitatea este distorsionată sau sunt exprimate idei aflate în contradictoriu cu convingerile proprii ale omului de presă. Una din regulile ce funcţionează aici este aceea că exclusivitatea publicării se cuvine ziaristului, postului de radio sau televiziunii la care ziaristul lucrează sau este colaborator permanent. La această regulă sunt şi excepţii: a) acceptul scris primit de la patronul mijlocului de informare la care este angajat permanent de a lucra şi pentru alţii; b) posibilitatea avută de ziariştii liberi (free-lancer), sau ziarişti fără contract de a-ţi vinde anchetele, reportajele, interviurile ori materialele foto realizate acelor publicaţii, posturi de radio sau televiziune alese de ei. GREŞEALĂ SAU ABUZ DE PRESĂ De unde putem şti că presa nu abuzează de puterea pe care o are (a patra în stat după legislativ, executiv, judecătoresc) şi că nu încalcă propriile principii, norme şi reguli? Înainte de a încerca un răspuns la această întrebare spinoasă trebuie lămurită problema greşelilor săvârşite de presă. Eroarea sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată, deoarece denaturarea sau falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat înseamnă încălcarea gravă, cu vinovăţie, a normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile intenţionate îl discreditează pe autor şi publicaţia, postul de radio sau televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră sub incidenţa legii penale, unde sancţiunile sunt mari, mergându-se până la pedeapsa cu privarea de libertate. EROAREA SAU GREŞEALA NEINTENŢIONATE pot fi de două feluri: 1) Eroare de fapt atunci când jurnalistul s-a înşelat asupra faptelor descrise, asupra persoanelor citate sau nominalizate în articole sau atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui document ori în privinţa sensului unor cuvinte sau declaraţii.

70

Eroarea de fapt apare atunci când, spre exemplu, ziaristul vorbeşte despre arestarea unei persoane, dar persoana respectivă a fost doar invitată la poliţie pentru a i se lua o simplă declaraţie. Sau x i-a dat mită lui y, în realitate a fost invers. -

viză de intrare în Germania, de fapt ştampilă prin care i se interzice intrarea în statul respectiv. 2) Eroare de drept presupune încălcarea unor principii, norme şi reguli jurnalistice deoarece jurnalistul nu le cunoaşte. În privinţa normelor de drept lucrurile sunt complicate, deoarece fiecare om este obligat să cunoască legile şi celelalte acte normative. În cazul jurnalisticii se adaugă normele şi regulile stabilite pentru această activitate. Nu poate exista un ziarist care să nu cunoască principiile, normele şi regulile specifice pentru meseria sa.

În practică întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt cunoscute, oamenii de presă fiind deci autorii unor erori de drept. Jurnaliştii începători pot efectiv să nu cunoască că anumite norme, iar autorii cu experienţă deşi le cunosc le încalcă din comoditate. Adică nu verifică informaţia din surse independente, sperând că articolul „merge şi aşa”, ulterior constatând că s-au înşelat. PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE Ziaristul, dar şi presa în general, nu se bucură de un statut special, aşa cum au reprezentanţii celor trei puteri oficiale în stat. Parlamentarii se bucură de imunitate, ceea ce înseamnă că pe durata mandatului lor nu pot fi aduşi în faţa justiţiei decât dacă li se ridică imunitatea de către camera din care fac parte. Preşedintele ţării nu poate fi decât suspendat de către parlament şi destituit prin referendum. Guvernul poate fi destituit numai prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Judecătorii se bucură de inamovibilitate, iar faptele lor sunt cercetate tot de colegii de breaslă, reuniţi în Consiliul Superior al Magistraturii. Ziaristul, fiind un cetăţean ca oricare altul, poate fi tras la răspundere la iniţiativa oricărei persoane ce se vede vătămată. Prejudiciul poate fi reparat prin uzarea de dreptul la replică sau prin aducerea cazului în faţa instanţei. Tocmai de aceea unele fapte

71

cu caracter penal: calomnia, ofensa adusă autorităţii (a căror condiţie de existenţă ar fi fost săvârşită în public) au ca domeniu de aplicare în primul rând presa. CU INTENŢIE SAU FĂRĂ. Fapte, evenimente, acţiuni. Efectul (sau consecinţa) unui articol poate fi unul pozitiv, adică informarea publicului. Voinţa ziaristului şi a redacţiei este tocmai aceasta, de a aduce la cunoştinţa opiniei publice unele aspecte ce mofifică viaţa socială. Uneori însă modalitatea de prezentare a informaţiilor poate distorsiona realitatea, fapt care duce la calomnierea sau ofensarea unor persoane. Chiar dacă jurnalistul şi redacţia nu au urmărit apariţia efectelor negative, acestea se produc totuşi în virtutea legii. Pentru o mai bună înţelegere, vom recurge la următoarea clasificare: a) Acţiuni umane – caracterizate de faptul că depind de voinţa omului. (Cumpărarea unui ziar sau culegerea de informaţii sunt astfel de acţiuni). b)

Evenimentele – se produc independent de voinţa umană. Acestea sunt incendiile, cutremurele, inundaţiile, accidentele etc.

Acţiunile umane se împart în: 1) acţiuni voluntare – dorite şi urmărite de om, adică intenţionate. La modul general sunt identificate prin termenul de acte. Sensul termenului de act în accepţiunea de acţiune voluntară nu trebuie confundat cu cel de înscris sau document, accepţiune des întâlnită în limbajul cotidian în expresii de genul: „Actele dumneavoastră la control, vă rog!” 2) acţiuni involuntare – nedorite, dar care se produc totuşi, şi care poartă denumirea de fapte. O faptă o reprezintă ameninţarea unei persoane pentru a obţine de la ea o confirmare sau un lucru, ameninţare neurmată de o agresiune fizică, dar în urma căreia victima se sperie, face stop cardiac şi moare. Acţiunile se mai pot împărţi în două categorii în funcţie de gradul de conformitate faţă de normele juridice: a) Legale – cum este, spre exemplu, traversarea străzii pe culoarea verde a semaforului sau editarea unei publicaţii; b) Ilegale – cum sunt d’furtul, omorul sau evaziunea fiscală.

72

CALOMNIA. REGLEMENTARE ŞI AUTOREGLEMENTARE Norm Goldstein (1990:289) aminteşte jurnaliştilor această definiţie. „Cuvinte, imagini sau caricaturi care expun o persoană oprobriului public, ruşinii, neplăcerii sau ridicolului sau induc o opinie nefavorabilă asupra unor persoane sunt calomnioase. Procesele de calomnie provin în principal din textele care fac cunoscute delicte, fraude, acţiuni necinstite, conduită imorală sau dezonorabilă sau texte în care persoana este defăimată în profesiune, provocându-i pierderi financiare” La rândul ei, Jane T. Harrigan (1993; 145) consideră: „Calomnia supusă (slander) este săracă; calomnia scrisă este defăimare (libel)”. Tot Jane T. Harrigan (1993; 147-150) enumeră astfel elementele constructive ale calomniei: declaraţie falsă; este declararea unui fapt („Faptele pot fi dovedite a fi adevărate sau false, în vreme ce opinia nu poate fi dovedită a fi adevărată sau falsă”); declaraţia a fost publicată; persoana poate fi identificată în declaraţie; persoana a suferit daune („Persoana trebuie să probeze că a suferit daune ca urmare a publicării. Daunele pot fi financiare; reputaţia poate fi afectată; umilire; frământări psihice; stânjeneală sau o combinaţie a acestor elemente”); ziarul a comis o eroare. De cealaltă parte, apărarea jurnalistului împotriva acuzaţiei de calomnie ar fi formată din următoarele elemente: declaraţia nu poate fi dovedită ca fiind falsă; privilegiu calificat; declaraţia este o opinie; nu asertează fapte care pot fi probate; persoana care se consideră calomniată este funcţionar public/figură publică; delictul este prescris (în cele mai multe state care compun federaţia americană, termenul de prescriere este de un an; în unele state – 3 ani); pentru ca opinia să nu poată fi considerată calomnie, faptele pe care se bazează opinia trebuie să fie clare şi adevărate; în plus, persoanele publice/funcţionarii publici trebuie să probeze că s-a publicat cu rea-voinţă, jurnaliştii ştiind că ceea ce publică este fals. În fine, Wayne Overbeck (2000; 106-107) enumeră cele 5 elemente constitutive ale calomniei: „1. Declaraţia trebuie să fie defăimătoare; trebuie să tindă să afecteze reputaţia cuiva;

73

2.Declaraţia trebuie să identifice victima, fie prin nume, fie prin alte desemnări care sunt înţelese de către alte persoane decât victima; 3.Declaraţia trebuie să fie comunicată; trebuie să fie publicată (în presa tipărită) sau difuzată prin televiziune, astfel încât cel puţin o persoană în afara victimei şi a aceluia care se exprimă, să o audă sau să o vadă; 4.Declaraţia trebuie să fie greşită; 5.În cele mai multe cazuri, victima trebuie să probeze că au rezultat pierderi (meteriale). Dacă unul din aceste elemente apare, există calomnie. (În plus:) Nu contează dacă declaraţia defăimătoare este un citat, o scrisoare către editor, un spot, un interviu la radio sau la televiziune. Oricine o face publică, se face vinovat, chiar dacă primul emiţător este altul”. Cine poate declanşa acţiunea în justiţie împotriva unei calomnii? a) În primul rând, o persoană (de altfel, acest drept este numit drept personal (personal right), de unde rezultă că dreptul se stinge odată cu persoana. b) „Dreptul nu se aplică instituţiilor/corporaţiilor. Este nevoie ca instituţia să fi fost calomniată, şi nu o persoană din interiorul ei” (Wayne Overbeck, 2000; 108). c) Când este vorba despre un produs, apare trade libel (calomnie comercială): d) „O lege veche prevede că un individ poate da în judecată când grupul căruia îi aparţine, a fost defăimat, cu una din condiţiile următoare: 1. Grupul trebuie să fie suficient de mic, pentru ca defăimarea să afecteze reputaţia indivizilor care îl compun; 2. Exprimarea calomnioasă trebuie să se refere la persoana care dă în judecată. Dacă grupul este mare (de exemplu, armata) nici un individ care îi aparţine nu poate acţiona în judecată”. (Wayne Overbeck, 2000; 109). Două categorii de calomnie. a) Calomnie (libel) per se (lat: = prin sine).

74

„Este tipul clasic de calomnie în care cuvintele înseşi atacă reputaţia unei persoane (criminal, răpitor, rasist etc.). Se adaugă afirmaţii care acuză pe cineva de vreun delict, de imoralitate privată sau publică, de o boală ruşinoasă, de incompetenţă profesională”. (Wayne Overbeck, 2000; 110). De notat că în cazul libel per se, pierderile sunt prezumate, deci nu trebuie neapărat dovedite de către victimă. b) Libel per quod. „Nu cuvintele, ci faptele adiţionale sunt defăimătoare. Exemplu: X are o relaţie de dragoste cu Y. X este căsătorit. În text nu se spune, dar lumea ştie asta”. (Wayne Overbeck, 2000; 110). Un ultim cuvânt: ce rol joacă în declanşarea (sau în imposibilitatea declanşării) unui proces de calomnie retractarea (prezentarea publică de scuze)? Răspunsul ni-l oferă tot Wayne Overbeck (2000; 143). „În 33 de state (nord-americane) retractarea stinge posibilitatea procesului”. Cu alte cuvinte, victima trebuie să admită că nu mai există calomnie, odată ce a fost publicată retractarea. CODURI DEONTOLOGICE ALE JURNALIŞTILOR AMERICANI În acelaşi timp, acţiunile de autoreglementare (= coduri deontologice) – fără excepţie – subliniază – indirect – datoria jurnaliştilor de a evita calomnia. Cum adică indirect? De pildă, pentru a cita codul cel mai reprezentativ prin aceea că la el aderă marea majoritate a jurnaliştilor (americani), Associated Press Managing Editors Association Code of Ethics (1975), (Cf. supra), principalele standarde etice care ar trebui respectate sunt acestea: responsabilitatea, acurateţea, integritatea, evitarea conflictelor de interese. Odată respectate, automat, calomnia nu are cum să apară. „Ziarul ar trebui să fie un critic constructiv al tuturor segmentelor societăţii. Din punct de vedere editorial (= politica editorială), ar trebui să apere reformele sau inovaţiile de care este nevoie, în interesul public. Ar trebui să expună erorile puterii publice sau private.

75

Sursele informaţiilor trebuie arătate; ele trebuie ţinute secrete numai dacă există un motiv clar pentru aceasta (Vd. Relaţiile jurnalist-sursă-supra). Când e nevoie să fie protejată confidenţialitatea unei surse, motivul trebuie explicat. Ziarul trebuie să înlăture faptele, declaraţiile despre care ţtie că nu sunt corecte sau că induc în eroare. Trebuie să promoveze dreptul la liberă exprimare şi libertatea presei, şi trebuie să respecte dreptul individului la viaţă privată. Dreptul publicului de a fi informat în chestiuni importante este suprem, iar ziarul trebuie să lupte cu vigoare pentru accesul publicului la informaţiile despre guvern. Acurateţea. Ziarul trebuie să se păzească de inacurateţe, de neîngrijire, de devieri sau distorsiuni prin accentuare sau omisiune. (=> astfel, o informare conform calităţilor profesionale şi etice. Vd. Calităţile informării – supra). Trebuie să recunoască erorile şi să le corecteze prompt şi vizibil. (Toate acestea fiind realizate, calomnia nu are cum să apară). Integritatea. Ziarul trebuie să lupte pentru tratarea imparţială a problemelor şi să abordeze nepasional subiectele controversate. (Nepasional: lipsesc accentele pamfletare; lipsesc atacurile la persoană/personalizarea, tot atâtea posibile prilejuri de calomniere; subiectivitatea autorului textului nu-şi pune amprenta nici în ton, nici în vocabularul folosit, nici în construirea propriu-zisă a textului. Acestea fiind realizate, partizanatul este evitat). Ziarul trebuie să fie un forum pentru schimbul comentariilor şi criticilor, mai ales când ele se opun poziţiilor lui editoriale. (Marcă supremă în opinia noastră, a fair-play-ului, a respectului faţă de „adversar”, a toleranţei). Editorialele şi alte exprimări ale opiniei trebuie să fie clar marcate. Ziarul trebuie să relateze, indiferent de propriile lui interese. Nu trebuie să dea informaţii favorabile publicitarilor sau intereselor de grup. (= evitarea conflictului de interese). Ziarul trebuie să comunice chestiunile despre el însuşi sau despre personalul lui, cu aceeaşi vigoare şi inocenţă cu care o face despre alte instituţii şi persoane (altfel spus, publicul are dreptul să ştie cine deţine ziarul, cine îl conduce, care sunt eventualele schimbări în echipa redacţională, pe scurt, publicul are dreptul să-l cunoască pe acela care i se adresează.

76

Toată această „cunoaştere” conferă credibilitatea ziarului. Iar credibilitatea înseamnă prestigiu. Inutil să subliniem că publicul român ştie prea puţine lucruri despre viaţa organizaţională a echipelor de jurnalişti). Grija pentru comunitate, pentru afaceri sau pentru interesele personale nu trebuie să conducă la distorsionarea sau la prezentarea eronată a faptelor. (= evitarea autocenzurii). Conflictele de interese. Ziarul şi membrii lui trebuie să fie liberi de obligaţii faţă de surse şi faţă de grupurile de interese. Chiar aparenţa vreunei obligaţii sau a vreunui conflict de interese trebuie evitată (subl. n). Ziarele nu trebuie să accepte nimic de valoare de la surse sau de la alte persoane din afara profesiei. Cadourile, călătoriile gratuite sau cu preţ redus, distracţiile, produsele şi cazările nu trebuie să fie acceptate. Cheltuielile investigării trebuie să fie suportate de ziar. Favorurile şi tratamentele preferenţiale pentru membrii presei trebuie să fie evitate. Implicarea în politică, în afaceri, în demonstraţii şi în cauze sociale care pot provoca un conflict de interese sau aparenţa lui, trebuie să fie evitate. Un job suplimentar oferit de surse este un evident conflict de interese, iar lucrul pentru surse potenţiale trebuie, de asemenea, să fie evitat. Investiţiile de către membrii echipei sau alte interese de afaceri din afara ziarului, care ar putea intra în conflict cu capacitatea ziarului de a transmite informaţiile sau care ar putea crea impresia acestui conflict, trebuie evitate. Story-urile nu trebuie scrise sau editate cu scopul prim al câştigării unor recompense sau unor premii. Constestările zgomotoase ale jurnalismului comercial sau altele, nefavorabile ziarului sau profesiei, trebuie evitate. (= solidaritate/colegialitatea membrilor profesiunii). Nici un cod etic nu poate judeca dinainte toate situaţiile. Bunul simţ şi judecata corectă sunt cerute în aplicarea principiilor etice la realităţile ziarului. Fiecare ziar este încurajat să completeze acest ghid cu coduri proprii, care să se aplice mai specific, la situaţia lor” (subl. n.). (Oare câte ziare/posturi de radio/ (altele decât Societatea Română de Radio)/ de televiziune româneşti îşi au propriul cod etic?). Am citat in extenso premeditat, pentru a stabili cât de cât, o comparaţie cu codurile jurnaliştilor români.

77

A.Ceea ce surprinde întâi de toate, este amploarea textului. Multitudinea problemelor abordate: informare corectă, exprimarea opiniei, încurajarea dezbaterii libere, transparenţa vs. Instituţia de presă. Exactitatea/claritatea/directeţea exprimării. B.Un loc cu totul aparte, îl ocupă, după cum vedem, evitarea conflictului de interese, piatră unghiulară a păstrării independenţei ziarului faţă de orice grup de interese, fie el, guvernul însuşi, inclusiv a aparenţei conflictului de interese. Independenţa se traduce prin libertatea de exprimare a ziarului, deci prin eliminarea oricărui element care ar putea favoriza autocenzura. De subliniat, totodată, că această normă/lege a evitării conflictului de interese funcţionează riguros în SUA în toate sferele de activitate (funcţionari publici, parlamentari, membri ai guvernului, magistraţi, poliţişti etc.). Este, credem, inutil să ne amintim că această chestiune a „incompatibilităţilor” este abia născută la noi, şi este departe de a fi atât de riguroasă şi de viguroasă. (Exemplele sunt la tot pasul. Editorialistul unui ziar de mare tiraj care apare la un talk-show şi îşi recită ideile principale ale editorialului pe care urmează să-l citim a doua zi, nu-şi concurează, oare, neloial propria instituţie? Altfel spus, de ce să mai cumpăr ziarul dacă deja ştiu ce este mai important? Alt jurnalist care devine purtătorul de cuvânt al unei instituţii – guvern, minister, instituţie privată – şi care după o vreme redevine jurnalist este independent faţă de foştii săi angajatori? Poate este, dar nu vom şti niciodată... Altfel spus, avem cel puţin aparenţa conflictului de interese. Parlamentarul care, în paralel, îşi exercită profesia „de bază” – avocat, profesor, medic, director etc. – nu este, oare, dacă nu în conflict de interese, în aparenţa lui? Mai mult: parlamentarul – realizator de emisiuni de televiziune ce este mai întâi? Vedetă media? Om politic? Vorbeşte în numele/din perspectiva alegătorilor săi? În numele partidului din care face parte? În nume personal? Greu de spus... Şi exemplele de acest fel mai sunt destule). Condiţiile etice necesare informării corecte: adevăr, acurateţe, fair-play/onestitate. Simplu şi repede spus, adevărul înseamnă exactitatea informaţiei, concordanţa conţinutului ei cu realitatea (Vd. Documentare, supra). Corectitudinea informaţiilor din text, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi forma. Corectitudinea gramaticală, nume, instituţii, cifre corecte, relaţii corect stabilite între persoane, instituţii, fenomene, selecţionarea corectă a datelor de context, raţionament

78

condus de corect, ierarhizarea corectă a informaţiei, neamestecarea în acelaşi text a informării cu opinia, unitatea titrare-text, citatul corect. Adevărul este valoarea centrală a tuturor codurilor deontologice şi, totodată, valoare profesională esenţială. (Vd. Calităţile Informării, supra). Iată spre exemplu, Aceste Principii (These Principles) ale ziarului Washington Post, din anul 1933 (Cf. Bruce M. Swain, 1978; 133-134). „Prima misiune a unui ziar este să spună adevărul, cât de repede poate fi demonstrat. Ziarul va spune tot adevărul, câtă vreme îl poate afla, privitor la problemele importante ale Americii şi ale lumii. Răspândind informaţia, ziarul trebuie să fie atent la decenţă, care este obligatorie pentru orice gentleman. Ceea ce tipăreşte trebuie să-l intereseze şi pe tânăr şi pe vârstnic. Datoria ziarului este faţă de cititorii lui şi faţă de public în general, nu faţă de interesele particulare sau faţă de interesele patronului ziarului. În căutarea adevărului, ziarul va fi pregătit să facă sacrificii materiale dacă e necesar, pentru binele public. Ziarul nu va fi aliatul nici unui interes special, dar va fi onest şi liber, şi urmărind binele public în investigarea problemelor publice şi a oamenilor publici”. Fair-Play. Sinonim: onestitate. 1. În raport cu sursele de informare (Vd. Relaţiile jurnalistului cu sursele – supra). 2. În raport cu publicul. 3. În raport cu instituţia al cărei angajat este jurnalistul. 4. În raport cu sine. Nu există cod deontologic care să omită fair-play-ul. Alegem aici Washington Post Standard of Ethics adoptat în noiembrie 1977 (Cf. Bruce m. Swain, 1978; 132-133). „Onestitatea rezultă din câteva practici simple: 1. Nici un text nu este onest dacă omite fapte importante sau cu semnificaţie majoră. Deci onestitatea implică să fii complet. 2. Nici un text nu este onest dacă include în special informaţie nerelevantă, în dauna faptelor semnificative. Astfel, onestitatea implică să fii relevant.

79

3. Nici un text nu este onest, dacă în mod conştient sau nu, îi rătăceşte sau îi dezamăgeşte pe cititori. Astfel, onestitatea implică o tratare cinstită a cititorului”. (Vd. On the Record, Off the Record, Echilibrarea Informării, Calităţile Informării – supra). Din atenţia acordată acurateţei şi onestităţii – drept comandamente etice esenţiale, decurge automat onestitatea opiniei, comentariul onest (fair comment). Aparent, rigorile/severitatea pedepsirii delictului de calomnie ar onhiba libera exprimare, adică, dreptul de a critica. În realitate însă, cum am văzut mai sus, critica bazată pe fapte controlabile/demonstrabile adevărate, nu intră sub incidenţa nici unui delict. Într-un stat de drept, nu există declict de opinie! COMENTARIUL ONEST (FAIR COMMENT) Wayne Overbeck (2000; 122-123) explică foarte clar cum este apărat dreptul de a comenta. „Invocarea comentariului onest (fair comment defense) apără exprimarea opiniei faţă de prestaţia publică a unor persoane cum sunt acelea din show-business şi politicienii, aceste persoane plasându-se voluntar înaintea publicului. Tribunalele au recunoscut de multă vreme că faptul de a comenta prestaţia figurilor publice este o funcţie legitimă a presei care ar trebui apărată, chiar dacă, uneori, acest lucru înseamnă scuzarea defăimării. Este apărată chiar şi exprimarea ostilă, cu două condiţii: exprimarea să se bazeze pe fapte concrete şi care întrunesc acurateţea, şi trebuie să fie criticată prestaţia publică nu viaţa privată a persoanei, deşi tendinţa este să se renunţe la a doua condiţie”. În continuare, autorul citează o rezoluţie a Curţii Supreme de Justiţie a SUA. „Conform Primului Amendament, nu există idee falsă. Oricât de pernicioasă ar putea să pară opinia, corectarea ei nu depinde de juraţi, ci de competiţia cu alte idei”. Pentru ca lucrurile să fie clare, autorul citat (o autoritate în aceste chestiuni) ne oferă următorul exemplu:

80

„«În opina mea, X este un mincinos» - este calomnie, pentru că implică un fapt fals. (În schimb): «În opinia mea, X dă dovadă de o ignoranţă abisală acceptând învăţăturile lui Marx şi Lenin» - nu este calomnie”. În plus, simţim nevoia să adăugăm, comentariul necinstit se articulează în măsura în care informaţiile de context (background) sunt fie trecute sub tăcere, mizându-se pe „lipsa de memorie” a publicului, fie sunt deformate. Evident, pe de altă parte, aici se insinuează şi trucurile argumentării tendenţioase (vd. supra). După cum ne aşteptăm, nu ne va fi greu să găsim în presa română un exemplu de comentariu nu tocmai corect, fără ca acesta să fie neapărat calomnie. Iată un fragment din editorialul semnat de Corina Drăgotescu, intitulat Accesul alegătorilor, doar cu cartelă PSD (în ziarul Adevărul, nr. 4293, joi 22 aprilie, 2004, p. 1). Sublinierile în text ne aparţin). „Domnului Năstase îi plac lucrurile frumoase: obiectele de artă, casele de bun gust, hainele elegante, oraşele bine gospodărite, comunele cu şanţurile săpate după raza laser, câmpurile curate, colţurile de lume cu peisaje magnifice dătătoare de calm. Dar cel mai mult şi mai mult iubeşte premierul chipul său pe ecrane şi articolele triumfaliste din ziare în care guvernului i se mulţumeşte pentru merite, iar partidului i se fac operaţii estetice pentru a obţine tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Orice rând strâmb strică ziua preşedintelui PSD. (Până aici, avem o „punere în temă” aparent laudativă, până la combinaţia dintre şanţuri şi raza laser. Ultima parte subliniată, deşi faptele enunţate nu par a fi nici verificate nici verificabile, nu sunt încă un comentariu tendenţios. El devine tendenţios, fără să fie neapărat calomnie, în continuare, datorită simplului fapt că acţiunile enunţate nu sunt dovedite; ele pot sau nu pot fi adevărate). Oameni special antrenaţi vânează fiecare cuvânt interpretabil din articolelel de presă şi monitorizează toate evoluţiile de „pe sticlă” ori din eter pentru a-i raporta apoi «AN-ului» cine trebuie trecut pe lista neagră şi cine nu. Dacă premierul se supără pe un ziarist, tot anturajul transmite vibraţia de nemulţumire şi-l penalizează pe îndrăzneţ cu radierea de la sursele de informaţii, chiar şi cele oficiale. În România anului 2004, controlul puterii asupra presei a luat forme tot mai rafinate. În afară de strategia economică, vizând atribuirea contractelor de publicitate, administraţia Năstase a

81

inventat o formulă nouă. De la vestita afirmaţie iliesciană - «Măi animalule», s-a trecut la un limbaj diplomatic mai ameninţător decât luatul de guler. «Cine nu scrie bine nu mai primeşte informaţii. Cine nu are informaţii iese de pe piaţă» - aceasta pare să fie deviza partidului de guvernământ în ce priveşte relaţia cu presa în prag de campanie”. (Fragmentele subliniate exprimă doar senzaţiile adversităţii/ostilităţii puterii faţă de jurnaliştii incomozi, senzaţii care, în absenţa numelor (jurnaliştilor „agresaţi”)

şi a

faptelor (concrete) sunt difuzate. Pe de altă parte: faptele incriminate (interzicerea accesului la informaţii, atribuirea contractelor de publicitate în virtutea dialecticii serviciu-contraserviciu), nu ştim să fi făcut obiectul ştirilor documentate/ale anchetelor jurnalistice, cu surse citate on the record (ca să nu mai pomenim şi de regula încrucişării surselor), altfel spus, conţinând dovezi. Cu alte cuvinte, în absenţa dovezilor, ceea ce se spune aici reprezintă atribuirea unor intenţii, bănuiala exprimată sub forma certitudinii, că aceste intenţii inavuabile/neoneste/nedemocratice există; ba, mai mult, acţionează. Nu sunt afirmaţii, ci alegaţii. Problema este că cititorul grăbit, nu suficient de atent, descifrează aceste supoziţii ca fiind chestiuni demonstrate). APĂRAREA VIEŢII PRIVATE ÎNTR-O SOCIETATE INFORMAŢIONALĂ Într-o societate eminamente liberală, cum sunt considerate SUA, este cât se poate de normal ca viaţa privată să beneficieze de o serie de reglementări care să o protejeze. Dreptul la viaţă privată (The Right of Privacy) este codificat încă de la începutul secolului al XX-lea. Astfel, în anul 1903, în cadrul Legii Drepturilor Civile, apare ceea ce numim azi, dreptul la publicity. „Numele, portretul sau fotografia oricărei persoane în viaţă nu pot fi folosite în publicitate sau în comerţ, fără consimţământul scris al persoanei” (apud Wayne Overbeck, 2000: 165). Pe de altă parte, conform Amendamentelor 4 şi 5 al Constituţiei Americane, este interzis amestecul guvernului în viaţa privată a cetăţenilor. Anul 1928 marchează formularea „dreptului de a fi singur” aparţinându-i lui Louis Brandeis, membru al Curţii Supreme de Justiţie a SUA.

82

„Întemeietorii Constituţiei – afirmă înaltul magistrat – au intenţionat să-i apere pe americani în credinţele lor, în gândurile lor, în emoţiile lor şi senzaţiile lor. Ei au convenit asupra dreptului de a fi singur – cel mai comprehensiv dintre drepturi şi cel mai de preţ drept pentru omul civilizat” (apud Wayne Overbeck, 2000; 166). Cu vremea, dreptul la viaţă privată s-a extins asupra planning-ului familial, dar în anii ’80, homosexualitatea şi sexul în grup nu aparţineau dreptului la viaţa privată (pe parcurs homosexualitatea/minorităţile sexuale şi-au câştigat dreptul de a fi acceptaţi/de a nu fi discriminaţi din cauza orientării sexuale). Simplu spus, „intruziunea în recluziunea sau în singurătatea sau în problemele private, publicarea unor fapte private stânjenitoare”, precum şi publicarea numelor minorilor sau a victimelor reprezintă încălcări ale vieţii private. Anii ’70 marchează apariţia unor legi noi, pe de o parte, rod al aşa-numitelor lupte pentru drepturi cetăţeneşti, iar pe de altă parte, sub impactul progresului tehnologic. Legea Vieţii Private (Privacy Act) (1974), cu referire la dreptul cetăţenilor de a consulta documentele agenţiilor federale în care ei apar. Legea Protejării Vieţii Private a Copiilor vs. Internet (Children’s Online Privacy Protection Act) (1978), prin care se interzice să se culeagă informaţii prin Internet de la copiii sub 13 ani, fără consimţământul părinţilor. Legea Protejării Copilului vs. Internet (Child Online Protection Act) (1998), prin care accesul copiilor la site-urile adulţilor este limitat; de asemenea, sunt interzise e-mai-urile adresate copiilor, precum şi ofertele de cumpărare online adresate copiilor (cf. Wayne Overbeck, 2000: 170-203). De fapt, trebuie spus că în viaţa profesională cotidiană a jurnaliştilor, apare frecvent tensiunea privat-public. „Orice are un aspect privat are incidenţă în public. Viaţa de familie este privată, dar este reglementată social: căsătorie, divorţ, îngrijirea copiilor, abuzarea/molestarea lor în familie, adopţia etc.”. (Ruth Chadwick, 2001: 256). Pe de altă parte, începând cu anii ’60, mişcările feministe au adus în discuţie consecvent problematica violenţei domestice (private) la care sunt supuse femeile, drept una din formele prin care femeia este discriminată/privată de drepturi în societate.

83

Pe scurt, concluzia acestui paragraf ar putea fi formulată astfel. Noţiunea/aria vieţii private este într-o continuă evoluţie în societăţile contemporane dezvoltate, de unde, din perspectiva legislaţiei în domeniu (acolo unde ea există), dar şi din aceea a eticii jurnalistice, poate fi observat un efort continuu de adaptare. Un echilibru fragil între privat şi public. Supravegherea electronică Ruth Chadwick (2001; 115-116) introduce mai întâi, următorii termeni: noua supraveghere (new surveillance), graniţe persoanle (personal borders) şi privat (privacy). „Noua supraveghere desemnează noile tehnologii pentru a culege informaţii personale: computere, camere video, monitorizări electronice prin care pot fi adunate, combinate, analizate date, fără consimţământul sau ştiinţa persoanei”. „Graniţele personale: graniţe fizice, spaţiale, relaţionale, simbolice care separă un individ de altul”. În acest context, „privat reprezintă expectaţia individului de a-şi putea controla informaţia personală”. Noua supraveghere se distinge de aceea tradiţională, prin următoarele elemente: e) Transcende graniţele de timp, spaţiu, distanţă, întuneric, precum şi graniţele fizice cum sunt zidurile şi pielea care în mod tradiţional delimitau/protejau privatul; f) Permite colectarea în timp real şi ieftină a datelor; g) Permite combinarea discretă a unor tipuri diferite de informaţie (voce, date în computer, facsimil, e-mail, video); h) Permite simularea realităţii şi alternarea datelor; i)

Permite controlul/accesul de departe;

j)

Adesea, poate fi făcută fără ştiinţa sau consimţământul subiectului;

k) Permite o colectare mai intensă, o probare mai aprofundată. Altfel spus, graniţele/stavilele care apărau intimitatea au devenit tot mai permeabile – în unele condiţii, inexistente; Acestea fiind datele problemei, chestiunea legală şi etică este formulată astfel:

84

„În condiţii adecvate, cei care supraveghează au dreptul (prin lege) să facă acest lucru şi datoria să-l facă cu responsabilitate”. OBSCENITATEA, PORNOGRAFIA, VIOLENŢA „Obscenitatea de defineşte prin abatere de la „bunele moravuri” – convenţie socială vagă şi care, în orice caz, se schimbă în funcţie de epocă. Jurisprudenţa franceză bazându-se pe Legea din 29 iulie 1881 şi pe Decretul din 29 iulie 1939, referitor la familie şi la „natalitatea franceză”, devenit lege la 15 martie 1957, este ea însăşi relativ vagă. Ceea ce se doreşte să se interzică este „reprezentarea lascivă a trupului omului, descrierea sau evocarea vieţii sexuale în afara artei, a ştiinţei şi chiar în afara modei când, fiind neobişnuită, riscă să şocheze violent sentimentul publicului (Lucien Solal et. Al, 1980; 181). Obscenitatea este un element de autocenzură a jurnaliştilor care bănuiesc ce anume „fapte” le-ar şoca publicul. De exemplu, în SUA, în anul 1987, celebrele reţele de televiziune ABC, CBS, NBC „au refuzat publicitatea la prezervative în conexiune cu SIDA, de teama de a nu-şi contraria publicul. De-abia peste 7 ani aceste reţele aveau să transmită publicitate pe această temă”. Celebrul Washington Post „respinge publicitatea pentru filmele explicit sexuale notate cu X”. (Kathleen Hall Jamieson et al, 1997; 253; 262). (Vd. protejarea consumatorului, presa pentru tineret – supra). Patru teorii ale violenţei. În vreme ce consensul în legătură cu (omni)prezenţa violenţei în pagina întâi a ziarelor, în deschiderea telejurnalelor şi în ficţiunea filmică este deplin, interpretările impactului violenţei asupra comportamentelor sociale sunt diferite. Stan Le Roy Wilson (1992; 417-418) enumeră „4 teorii ale violenţei”: „teoria catharsisului”, „teoria comportamentelor agresive (aggressive uses theory), „teoria întăririi predispoziţiilor deja existente” (the reinforcement theory) şi „teoria observaţiei” (the observational theory) conform căreia, vizionând violenţa mediatizată, unii pot afla modalităţi de inspirare.

85

În ce măsură media stimulează violenţa? Iată o întrebare care a mobilizat echipe de cercetători prestigioşi, în principal (sau mai întâi) în SUA. Rămâne un punct de referinţă cercetarea adeseori citată (în prima ei etapă, de fapt, o analiză de conţinut) întreprinsă de Georg Gerbner asupra grilelor de programe ale posturilor nord-americane de televiziune. Acelaşi Georg Grebner semnează articolul de dicţionar Violenţa în Media (in Lucien Sfez, 1993; 998-999), amintind că temerea cercetătorilor este că producţiile de televiziune (ştiri+ficţiune) conţinând scenarii ale violenţei, ale căror elemente constitutive sunt acelea care conduc la combaterea ameninţării şi la restabilirea ordinii (tot prin violenţă!), ceea ce echivalează cu pedepsirea vinovaţilor, de fapt, inspiră (stimulează) violenţa/agresivitatea, în loc să o descurajeze. „Specialiştii media definesc violenţa drept reprezentarea unei acţiuni fizice manifeste care răneşte, ucide sau ameninţă că face aceste lucruri”. Rezultatele studiului realizat de Georg Grebner şi echipa sa de la Universitatea Pennsylvania în anul 1986, arată următoarele fapte: „ficţiunile (filmele) difuzate la ore de mare audienţă (între orele 18-24 – aşa-numitul prime time) în SUA, oferă între 6 şi 8 acte de violenţă pe oră şi, în medie, 2 crime pe seară. În ceea ce priveşte programarea de peste zi pentru copii în zilele de sfârşit de săptămână, ea este de 4 ori mai violentă şi, cu toate că, cel mai adesea, tonalitatea este umoristică, eficacitatea ei ca demonstrare a unei puteri tinere, albe şi masculine (subl. aut.) este – fără îndoială, mai mare”. Concluzia autorului (o autoritate în această chestiune) este limpede: „Expunerea persistentă la scenariul violenţei în media are mai multe consecinţe sociale: dezvoltarea tendinţelor agresive, de insecuritate şi de nelinişte, precum şi un sentiment relativ puternic de vulnerabilitate şi de «victimizare», mai ales la femei şi la alte grupuri dependente. Probabil că – în ciuda dezbaterilor publice – motivul bombardării telespectatorilor şi cititorilor cu imagini violente dintr-o lume crudă şi periculoasă rămâne, în ultimă analiză, un instrument de intimidare şi deci de control social”. Violenţă vs. Pornografie. Aproape că nu mai este necesar să subliniem că, foarte adesea, violenţa este în strânsă legătură cu obscenitatea şi pornografia.

86

În aceeaşi ordine de idei cu rezultatele cercetărilor lui Georg Grebner, se înscriu concluziile Comisiei Meese care fusese însărcinată în anul 1985 „să determine natura, extinderea şi impactul social al pornografiei în Statele Unite” (cf. Clifford G. Christians et al, 2001; 249). În SUA, Catherine MacKinnon şi Andre Dworkin „definesc pornografia drept materialul sexual explicit care le subordonează pe femei prin imagini sau cuvinte (durere, umilire, viol)”. Aceleaşi elemente sunt valabile şi pentru bărbaţii/copiii trataţi astfel. La acestea se adaugă sadismul şi profanarea. Tot în SUA, Feinberg „distinge două definiţii ale obscenităţii: exprimarea peiorativă şi materialele care produc o reacţie erotică. El respinge ideea identităţii dintre obscenitate şi pornografie, chiar dacă ele se pot suprapune. Pornografia se referă la sex, obscenitatea, nu numai la sex” (cf. Ruth Chadwick, 2001: 241). Reamintim în acest context, că în conformitate cu hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a SUA, materialele obscene/pornografice nu beneficiază de prevederile Amendamentului 1 al Constituţiei SUA. De partea cealaltă, Uniunea Americană a Libertăţilor Civile şi „profesioniştii programelor de divertisment” au protestat, cele mai semnificative contraargumente fiind acestea: „(...) (3) Violenţa este o problemă socială şi istorică, şi nicidecum rezultatul unor programe de televiziune sau filme violente. A gândi astfel e ca şi cum l-ai învinui pe John Wayne pentru războiul din Vietnam; (4) Îngrijorarea faţă de violenţă reflectă, în realitate, teama noastră de a schimba instituţiile sociale. A cenzura televiziunea şi filmul înseamnă a menţine cu forţa noţiunile tradiţionale de familie, prietenie şi căsătorie, întro perioadă în care aceste angajamente sociale trec prin schimbări rapide. (5) Barierele dintre ştiri şi programele de divertisment dispar cu rapiditate. (...) Toate consecinţele unei pieţe libere de care au beneficiat ştirile tradiţionale trebuie aplicate în acelaşi fel, şi programelor de divertisment. Publicul are dreptul să fie informat. (Cf. Clifford G. Christians et al, 2001; 250). (Vd. tabloid, fapt divers – supra).

87

BIBILOGRAFIA 1.Bibliografia obligatorie pentru studenţi: 1. INTRODUCERE ÎN ETICA ŞI LEGISLAŢIA PRESEI, Miruna Runca, Ed. ALL, Colecţia „Jurnalism şi Comunicare”, Bucureşti, 1998 2. DIN CULISELE CELEI DE-A PATRA PUTERI, Mihai Comn, Ed. Carro, Bucureşti, 1996 3.A PATRA PUTERE – LEGISLAŢIE ŞI ETICĂ PENTRU JURNALIŞTI, Runca Miruna, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002 4.LIBERTATE ŞI COMUNICARE ÎN LUMEA PRESEI, Lucian Vasile Szabo, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999 5.DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE, Claude-Jean Bertrand, Institutul European, Iaşi 2000 • LEGISLAŢIA COMUNICĂRII PUBLICE, Kent Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin, Ed. Polirom, Iaşi, 2002 6.MANUAL DE JURNALISM. Tehnicile colectării informaţiei. Jurnalism specializat. Elemente de etică jurnalistică şi legislaţie a presei, Cristian Florin Popescu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004 b) Bibliografia cursului • MASS-MEDIA ŞI LIBERTATEA DE EXPRIMARE (Ghidul Jurnalistului), Ed. Setronic, Bucureşti, 1997 • INTRODUCERE ÎN ETICA ŞI LEGISLAŢIA PRESEI, Miruna Runca, Ed. ALL, Colecţia „Jurnalism şi Comunicare”, Bucureşti, 1998 • LIBERTATE ŞI COMUNICARE ÎN LUMEA PRESEI, Lucian Vasile Szabo, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999 • DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE , Claude-Jean Bertrand, Institutul European, Iaşi 2000 • INSULTA ŞI CALOMNIA PRIN PRESĂ, Corneliu Turianu, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000

88

• ETICA MASS-MEDIA (Studii de caz), Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee, Ed. Polirom, Iaşi, 2001 • LEGISLAŢIA COMUNICĂRII PUBLICE, Kent Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin, Ed. Polirom, Iaşi 2002 • LEGEA AUDIOVIZUALULUI, Monitorul Oficial al României, Anul XIV, nr. 534/22 iulie 2002 • LEGEA PRIVIND PROTECŢIA INFORMAŢIILOR CLASIFICATE, Monitorul Oficial al României, Anul XIV, nr. 248/12 aprilie 2002 • Ordonanţă de urgenţă privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul Penal referitoare la infracţiunea contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală – Monitorul Oficial al României, Anul XIV, nr. 351/27 mai 2002

89

Anexa 1 ADDENDUM LEGISLATIV Acte normative de interes general în exercitarea profesiei de jurnalist

NR.

TIPUL ACTULUI EMITENT

CRT

NUMĂRUL ŞI MONITORUL DATA

OFICIAL NR.

1.

ACTULUI Declaraţia Universală a Drepturilor -

2.

Omului Convenţia Europeană a Drepturilor Legea

3.

Omului (Legea nr. 30/1994) Recomandarea 1037 (1986)

4.

nr. 135/31.05.1994

30/18.05.1994 -

Rezoluţia 1003 (1993) Adunarea -

-

-

Parlamentară a Consiliului Europei 5.

Recomandarea 1215 (1993) - // -

OBSERVAŢII

-

-

În principal art. 19 În principal art. 10 Disponibilă

în

franceză

engleză

şi

limba

www.coe.int Disponibilă

în

franceză

engleză

şi

limba

www.coe.int Disponibilă

în

franceză

engleză

şi

la

la

limba la

www.coe.int Disponibilă

în

Europei Comitetul de Ministri

franceză

engleză

7.

Constituţia României din 1991 – -

767/31.10.2003-

www.coe.int În principal art. 30 şi 31

8.

revizuită Hotărârea Camerei Deputaţilor

25/12.09.1994

265/14.10.1994

Ref. La Rezoluţia 1003 şi

9.

Hotărârea Senatului

32/06.1994

292/14.10.1994

Recomandarea 1215 Ref. La Rezoluţia 1003 şi

10.

Legea presei – republicată -

3/28.03.1974

3/19.01.1978

Recomandarea 1215 Parţial în vigoare (art. 72-

6.

Recomandarea R 7 (2000) Consiliul -

-

90

şi

limba la

11.

Decizia Curtţii Constituţionale

8/31.01.1996

129/21.06.1996

75 şi art. 93) Ref. la constituţionalitatea art. 72 şi 75 din Legea

12.

642/08.12.2000

presei Ref. la constituţionalitatea

la 544/12.10.2001

663/23.10.2001

art.72-75 Legea p. -

123/07.02.2002

167/08.03.2002

Privind aprobarea normelor

Decizia Curţii Constituţionale

13.

Lege

privind

liberul

acces

14.

informaţiile de interes public Hotărâre a Guvernului

177/26.09.2000

metodologice de aplicare a 15.

Lege privind protecţia persoanelor 677/21.11.2001

790/12.12.2001

Legii nr. 544/2001 -

383/05.06.2002

Privind

cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie 16.

aceastor date Ordin al Avocatului Poporului

53/18.04.2002

aprobarea

formularelor

tipizate

ale

notificărilor prevăzute de 17.

Legea

privind

18.

informaţiilor clasificate Hotărâre a Guvernului

protecţia 182/12.04.2002

248/12.04.2002

Legea nr.677/2001 -

585/13.06.2002

485/05.07.2002

Privind

aprobarea

Standardelor naţionale de protecţie 19.

Standard naţional de protecţie a 13.06.2002

- // -

clasificate -

20.

informaţiilor clasificate în România Hotărâre a Guvernului

575/05.08.2002

Privind

781/25.07.2002

a

protecţia

informaţiilor 21.

Lege privind accesul la propriul 187/07.12.1999

603/09.12.1999

serviciu -

244/02.06.2000

Privind

informaţiilor

secrete

de

organizarea

şi

dosar şi deconspirarea securităţii ca 22.

poliţie politică Regulament

13.05.2000

funcţionarea

91

Consiliului

Naţional pentru Studierea 23.

Legea privind siguranţa naţională a 51/29.07.1991

163/07.08.1991

Arhivelor Securtităţii -

24.

României Lege privind

280/30.11.1995

-

16/10.01.2001

Privind

constituirea 111/21.11.1995

Depozitului legal de tipărituri şi alte 25.

documente grafice şi audiovizuale Hotărâre a G.

13/04.01.2001

organizarea

funcţionarea 26.

Hotărâre a Guvernului

751/03.07.2003

488/07.07.2003

şi

Ministerului

Informaţiilor Publice Privind organizarea

şi

funcţionarea Departamentului Purtătorului de Cuvânt al Guvernului şi Realţii cu 27.

Lege

privind

organizarea

şi 19/09.01.2003

34.22.01.2003

Presa -

534/22.07.2002

Modificată prin Legea nr.

funcţionarea Agenţiei Naţionale de 28.

Presă ROMPRES Legea audiovizualului

504/11.07.2002

591/2002 29.

Decizia CNA

80/13.08.2002

619/08.2002

şi

Legea

nr.

402/07.10.2003 Privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la

30. 31.

Decizia CNA Decizia CNA

114/14.10.2002 57/13.03.2003

773/24.10.2002

propria imagine Privind dreptul la replică şi

199/27.03.2003

rectificare Privind protecţia minorilor în cadrul serviciilor de

32.

Decizia CNA

122/30.06.2003

480/04.07.2003

programe Privind

33.

Decizia CNA

40/09.03.2004

234/17.03.2004

programelor locale Privind asigurarea informării

92

difuzarea

corecte

şi

a

34.

Hotărâre a Guvernului

47/16.01.2003

82/10.02.2003

pluralismului Privind

stabilirea

evenimentelor

de

importanţă majoră difuzate în cadrul programelor de 557/23.06.2004

televiziune -

36.

promovarea drepturilor copilului Lege privind organizarea 41/17.06.1994

153/18.06.1994

Cu modificările ulterioare

37.

funcţionării Societăţii Române de Legea privind contractul colectiv de 130/16.10.1996

184/19.05.1998

Republicată

38.

muncă Legea

soluţionarea 168/12.11.1999

582/29.11.1999

-

39.

conflictelor de muncă Legea privind

Statutul 188/08.12.1999

251/22.03.2004

Republicată

40.

funcţionarilor publici Legea privind sistemul public de 19/17.03.2000

140/01.04.2000

Cu modificările ulterioare

41. 42.

pensii Legea patronatelor Legea privind prevenirea

380/12.07.2001 69/31.01.2002

Aprobată

35.

Lege

privind

protecţia

privind

şi 272/21.06.2004

356/10.07.2001 şi 48/16.01.2002

sancţionarea tuturor formelor de 43.

discriminare Codul Muncii

Ordonanţa

Guvernului nr. 137/2000 Legea

nr. 72/05.02.2003

53/24.01.2003 44. 45.

de

480/2003

Legea sindicatelor 54/24.01.2003 Contractul Colectiv de Muncă la -

73/05.02.2003 8/21.05.2004

nivel de ramură mass-media pentru

(M.Of. Partea a

46.

anul 2004-2005 Legea privind drepturile de autor şi 8/14.03.1996

V-a) 60/26.03.1996

47.

drepturile conexe Codul Fiscal

48. 49.

Codul Penal – republicat Codul Penal

Legea

nr. 927/23.12.2003

571/22.12.2003 21.06.1968

Modificat prin Legea nr.

65/16.04.1997 2003

şi

nr.

541/2003 -

Modificată prin Legea nr. 285/23.06.2004 În principal art. 205-207 Art. 205-207 dezincriminate

93

Legea

Anexa 2 DECLARATIA DE LA SINAIA

Organizatii de media din toata tara - asociatii, sindicate si ONG-uri - s-au reunit la Sinaia, in 20-21 decembrie 2002, in cadrul celui de-al treilea Forum al Asociatiilor si Sindicatelor de Media, organizat de: Fundatia KONRAD ADENAUER, Centrul pentru Jurnalism Independent, Agentia de Monitorizare a Presei - Academia Catavencu si Asociatia pentru Protejarea si Promovarea Libertatii de Exprimare (APPLE). In cadrul lucrarilor, organizatiile au decis: a.. Pentru garantarea dreptului cetateanului la informatie b.. Pentru promovaresa interesului public in mass media c.. Pentru promovarea si protejarea libertatii de exprimare d.. Pentru dezvoltarea unui climat etic si responsabil in mass media se constituite CONVENTIA ORGANIZATIILOR DE MEDIA DIN ROMANIA (COM). Conventia va actiona in patru directii fundamentale:

94

a.. interventie in chestiuni legate de normarea si respectarea libertatii de exprimare; b.. adoptarea si implementarea unui Statut al jurnalistului elaborat si insusit de profesionistii de media, ca demers de auto-reglementare; c.. monitorizarea si insanatosirea mediului economic in care functioneaza mass media; d.. monitorizarea evolutiilor la nivel international in domeniul mass media ( legislatie, asociativitate, etica, standarde profesionale, tehnologii) si elaborarea de prognoze. Conventia functioneaza in baza dreptului la libera asociere si este deschisa primirii de noi membri. Deciziile in cadrul COM se iau cu o majoritate de doua treimi, cu exceptia cazurilor care presupun o interventie rapida, cind este suficienta o majoritate simpla din membrii aliantei. Primirea de noi membri se face cu acordul a doua treimi. Pentru constituirea Conventiei au semnat: 1. Asociatia pentru Protejarea si Promovarea Libertatii de Exprimare (APPLE) 2. Asociatia Jurnalistilor Profesionisti din Iasi 3. Asociatia Editorilor din Presa Locala din Brasov 4. Asociatia Ziaristilor Profesionisti din Suceava 5. Asociatia Romana de Comunicatii Audiovizuale - ARCA 6. Asociatia Presei Minoritatilor Nationale din Romania 7. Asociatia Ziaristilor Maghiari din Romania 8. Asociatia Tinerilor Ziaristi din Romania 9. Asociatia Fotografilor de Presa din Romania 10. Asociatia Editorilor de Presa Online din Romania 11. Asociatia Jurnalistelor din Romania - ARIADNA 12. Asociatia Civic Media euro.21 13. Asociatia Romana a Jurnalistilor si a Presei de Limba Franceza 14. Asociatia Presei Locale Maramures - PRESS MAR 15. Cartoonists Rights Network 16. Centrul Roman de Jurnalism de Investigatie 17. Clubul Presei Economice din Romania 18. Colegiul Presei Clujene 19. Federatia Sindicatelor Unite din TVR 20. Federatia Sindicatelor Jurnalistilor si Tipografilor din Romania 21. Fundatia FRP - Forumul Presei Romane de Pretutindeni 22. Liga Romana de Presa 23. Sindicatul Ziaristilor si Lucratorilor din Presa Arad 24. Societatea Ziaristilor din Romania 25. Societatea Jurnalistilor din Galati 26. Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania

95

Anexa 3 2. CONDUITA PROFESIONALA 2.1. Respectarea drepturilor omului În exercitarea rolului sau de garant al democratiei, presa are datoria primordiala de a respecta drepturile omului. Astfel : 2.1.1. Jurnalistul este dator sa respecte prezumtia de nevinovatie. 2.1.2. Jurnalistul este dator sa respecte viata privata a persoanei (inclusiv aspectele care tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul în viata privata este permis atunci când interesul public de a afla informatia prevaleaza. În acest context este irelevant daca o persoana publica a dorit sau nu sa dobândeasca aceasta calitate. O activitate nu este privata doar pentru motivul ca nu este desfasurata în public. 2.1.3. Jurnalistul este dator sa tina cont de interesul legitim al minorului. El va proteja identitatea minorilor implicati în infractiuni, ca victime sau ca autori, cu exceptia situatiei în care interesul public cere ca acestia sa fie identificati, sau la solicitarea expresa a parintilor sau a reprezentantilor lor legali, în vederea protejarii interesului superior al minorului.

96

2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamitatilor, infractiunilor, cu precadere cele ale agresiunilor sexuale, nu trebuie sa fie dezvaluita, cu exceptia situatiei în care exista acordul al acestora sau când un interes public major prevaleaza. De acelasi regim beneficiaza si persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilitati, refugiati, etc.). 2.1.5. Jurnalistul este dator sa nu discrimineze nici o persoana pe motive de rasa, etnie, religie, sex, vârsta, orientare sexuala ori dizabilitati si sa nu instige la ura si violenta atunci când relateaza fapte sau îsi exprima opiniile. 2.2. Regulile redactarii 2.2.1. Informatia trebuie delimitata clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile în acest sens. 2.2.2. Jurnalistul va verifica informatiile în mod rezonabil înainte de a le publica si va exprima opinii pe o baza factuala. Informatiile vadit neadevarate, sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice sa creada ca sunt false nu vor fi publicate. 2.2.3. În chestiunile despre care relateaza, jurnalistul trebuie sa faca eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor partilor implicate. 2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citarii. În cazul citarii partiale a unei persoane, jurnalistul are obligatia de a nu denatura mesajul acelei persoane. 2.3. Protectia surselor 2.3.1. Jurnalistul are obligatia de a pastra confidentialitatea acelor surse care solicita sa îsi pastreze anonimatul sau a acelor surse a caror dezvaluire le poate pune în pericol viata, integritatea fizica si psihica sau locul de munca. 2.4. Colectarea informatiilor 2.4.1. Jurnalistul va obtine informatii în mod deschis si transparent. Folosirea tehnicilor speciale de investigatie este justificata atunci când exista un interes public si când informatiile nu pot fi obtinute prin alte mijloace. Se recomanda ca utilizarea tehnicilor speciale de investigatie sa fie mentionata explicit în momentul publicarii informatiilor. 2.5. Abuzul de statut 2.5.1. Folosirea statutului de jurnalist pentru a obtine beneficii personale sau în favoarea unor terte parti constituie o grava încalcare a normelor etice si este inacceptabila. 2.5.2. Jurnalistul nu va accepta daruri în bani sau în natura sau orice alte avantaje care îi sunt oferite în considerarea statutului sau profesional.

97

2.5.3. Jurnalistul va evita sa se afle într-o situatie de conflict de interese. Se recomanda separarea activitatilor editoriale ale jurnalistului de cele politice si economice. 2.6. Independenta 2.6.1. Jurnalistul îsi va exercita profesia conform propriei sale constiinte si în acord cu principiile prevazute de Statutul Jurnalistului si prezentul Cod Deontologic. 2.7. Corectia erorilor. Dreptul la replica 2.7.1. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde considera necesar, jurnalistul poate sa publice si scuze. 2.7.2. Dreptul la replica se acorda atunci când cererea este apreciata ca fiind îndreptatita si rezonabila. 3. DREPTURILE JURNALISTULUI 3.1. Jurnalistul este protejat de tratatele si conventiile internationale la care România este parte si care garanteaza libertatea de exprimare si liberul acces la informatii, precum si la toate sursele de informare.3.2. Jurnalistul are dreptul de a se opune cenzurii de orice fel 3.3. Protectia secretului profesional si a confidentialitatii surselor este în egala masura un drept dar si o obligatie al jurnalistului. 3.4. Jurnalistul are dreptul la clauza de constiinta. El are libertatea de a refuza orice demers jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri. Aceasta libertate deriva din obligatia jurnalistului de a informa publicul cu buna-credinta. 3.5. În virtutea bunei practici de separare a activitatilor economice de cele editoriale, jurnalistul are dreptul de a refuza sa atraga contracte de publicitate sau sponsorizare pentru institutia de presa la care lucreaza. 3.6. Jurnalistul se bucura, potrivit legii, de protectia drepturilor de autor. 3.7. Jurnalistul îsi afirma dreptul de a fi aparat de catre institutia de presa unde îsi exercita profesia, precum si de catre asociatia profesionala ori sindicala care îi reprezinta interesele împotriva oricarei presiuni exercitate contra sa, de natura sa determine o încalcare a conduitei profesionale prevazute de Statutul Jurnalistului si de prezentul Cod Deontologic. Prezentul Cod Deontologic este parte integranta a Statutului Jurnalistului adoptat de catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie 2004 .

98

Anexa 4 STATUTUL JURNALISTULUI ELABORAT DE CONVENTIA ORGANIZATIILOR DE MEDIA

1. Profesiunea de jurnalist este libera si independenta, în concordanta cu principiile dreptului la libera exprimare si ale dreptului la informatie, enuntate de Declaratia Universala a Drepturilor Omului, de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de Constitutia României, precum si de Codul Deontologic al Jurnalistului, ce face parte integranta din prezentul Statut . 2. Jurnalist este acea persoana care exercita dreptul inviolabil la libera exprimare si a carei principala sursa de venituri este obtinuta din realizarea de produse jurnalistice - fie ca angajat, fie independent - indiferent de domeniul mass-media în care lucreaza (presa scrisa, audiovizual, online, etc.).

99

3. Profesiunea de jurnalist este recunoscuta de organizatiile profesionale, patronale si sindicale, semnatare ale acestui Statut. 4. Rolul, conduita profesionala, drepturile si obligatiile jurnalistului sunt prevazute în Codul Deontologic al Jurnalistului, parte integranta a acestui statut. 5. Prevederile Codului Deontologic sunt liber consimtite de jurnalistii membri ai organizatiilor profesionale, patronale si sindicale, semnatare ale acestui statut. 6. Implementarea prevederilor prezentului statut, precum si ale Codului Deontologic cade în sarcina organului specializat al fiecarei organizatii semnatare. 7. Unitatea de implementare poate media orice litigiu dintre jurnalist si angajator. 8. Jurnalistul are dreptul sa se adreseze unitatii de implementare în litigiile dintre el si angajator, referitoare la exercitarea profesiei. 9. Nici una dintre prevederile statutului, ale Codului Deontologic sau ale Contractului Colectiv de Munca nu poate fi interpretata contrar principiilor internationale privitoare la libera exprimare. 10. Jurnalistii ce nu sunt membrii nici uneia dintre organizatiile semnatare ale prezentului statut vor putea depune o declaratie de acceptare a prevederilor acestuia la secretariatul Conventiei Organizatiilor de Media. 11. În egala masura, prezentul statut este deschis spre aderare tuturor organizatiilor profesionale, patronale si sindicale ale jurnalistilor ce nu au participat la elaborarea lui, dar care se regasesc în prevederile acestuia. Prezentul statut a fost adoptat de catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie 2004.

100

56Capitolul IV Anexa 5 Rezolutii si recomandari ale Adunarii parlamentare si Comitetului de Ministri al Consiliului Europei ADUNAREA PARLAMENTARA A CONSILIULUI EUROPEI SESIUNEA ORDINARA PATRUZECI SI PATRU REZOLUTIA 1003 (1983) referitoare la etica jurnalistica Adunarea afirma urmatoarele principii etice pentru jurnalism si considera ca acestea ar trebui aplicate în cadrul profesiunii în întreaga Europa. Stiri si opinii 1. În plus fata de drepturile si obligatiile prevazute în normele legale relevante, presa are o responsabilitate etica fata de cetateni si societate, care trebuie subliniata în prezent, când informarea si comunicarea joaca un rol foarte important în formarea atitudinilor personale ale cetatenilor si în dezvoltarea societatii si a vietii democratice. 2. Profesiunea de jurnalist include drepturi si obligatii, libertati si responsabilitati. 3. Principiul de baza al fiecarui considerent etic al jurnalismului este ca trebuie facuta o distinctie clara între stiri si opinii, astfel încât sa fie imposibil ca acestea sa fie confundate. Stirile sunt informatii referitoare la fapte si date, în timp ce opiniile reflecta gânduri, idei, credinte sau judecati de valoare din partea societatilor de presa, a editorilor sau a ziaristilor.

101

4. Difuzarea de stiri ar trebui sa se bazeze pe sinceritate, asigurata prin mijloacele adecvate de verificare si dovada, si impartialitate în prezentare, descriere si narare. Zvonurile nu trebuie confundate cu stirile. Titlurile si rezumatele stirilor trebuie sa reflecte cât mai fidel esenta faptelor si datelor prezentate. 5. Exprimarea opiniilor poate implica gânduri si comentarii privind informatii 1 Dezbaterea Adunarii din data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) ( a se vedea Doc. 6854, raportul Comisiei pentru Cultura si Educatie, Raportor: Dl. Núnez Encabo) Text adoptat de catre Adunare la data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) 57 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii parlamentare si Comitetului de Ministri al Consiliului Europei sau remarci generale despre stiri aferente unor evenimente reale. Desi opiniile sunt în mod necesar subiective si, în consecinta, nu pot si nu trebuie sa fie supuse criteriilor de corectitudine, trebuie sa ne asiguram ca opiniile sunt exprimate în mod sincer si etic. 6. Opiniile care iau forma unor comentarii la adresa unor evenimente sau actiuni referitoare la persoane sau la institutii, nu trebuie sa încerce sa nege realitatea faptelor sau a datelor. Dreptul la informare ca un drept fundamental al omului editori, proprietari si ziaristi 7.Activitatea presei este una de “intermediere” si de furnizare a unui serviciu de informare, si drepturile pe care le detine în legatura cu libertatea de informare depind de destinatarii acesteia, adica de cetateni. 8. Informarea este dreptul fundamental care a fost subliniat prin jurisprudenta Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului si recunoscut în baza articolului 9 al Conventiei Europene pentru Televiziunea Transfrontiera, precum si de catre toate constitutiile democratice. Titularul dreptului este cetateanul, care are si dreptul aferent de a cere ca informatiile furnizate de ziaristi sa fie transmise în mod corect, în cazul stirilor, si cu sinceritate, în cazul opiniilor, fara interventia externa a autoritatilor publice sau a sectorului privat. 9. Autoritatile publice nu trebuie sa considere ca detin în proprietate informatia. Reprezentativitatea publica a acestor autoritati furnizeaza baza legala pentru eforturile de a garanta si de a extinde pluralismul în presa si cele de a asigura crearea conditiilor necesare pentru exercitarea libertatii de exprimare si a dreptului la informare, excluzând cenzura prealabila. De altfel Comitetul de Ministri este constient de acest fapt, dupa cum demonstreaza Declaratia referitoare la Libertatea de Exprimare si Informare adoptata la data de 29 aprilie 1982. 10. Atunci când se abordeaza problema jurnalismului trebuie retinut ca acesta se bazeaza pe presa, care e sustinuta de o structura corporativa în interiorul careia trebuie facuta distinctia între editori, proprietari si ziaristi. Din aceasta cauza nu trebuie protejata numai libertatea presei, ci si libertatea în cadrul presei, prin evitarea oricaror presiuni interne. 58 Capitolul IV

102

Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 11. Organizatiile de stiri trebuie sa se considere agentii socio-economice speciale ale caror obiective antreprenoriale trebuie sa fie limitate de întrunirea conditiilor de furnizare a accesului la un drept fundamental. 12. Organizatiile de stiri trebuie sa manifeste transparenta în chestiunile legate de proprietatea si administrarea presei, dând posibilitatea cetatenilor sa se convinga în mod clar de identitatea proprietarilor si de dimensiunea interesului economic al acestora în presa. 13. În interiorul organizatiei de stiri, editorii si ziaristii trebuie sa coexiste, tinând cont de faptul ca respectul legitim fata de orientarile ideologice ale editorilor si ale proprietarilor este limitat de exigente imperative constând în raportarea de stiri corecte si de opinii etice. Acest lucru este esential în vederea respectarii dreptului fundamental la informatie al cetatenilor. 14. Data fiind natura acestor cerinte, trebuie sa întarim protectia libertatii de exprimare a ziaristilor care sunt cei care, în ultima instanta, transmit informatia. În acest sens trebuie sa extindem si sa clarificam în mod legal natura clauzei constiintei si a secretului profesional fata de sursele confidentiale, armonizând prevederile nationale cu privire la aceasta chestiune astfel incât acestea sa poata fi aplicate în contextul mai larg al Europei democratice. 15. Nici editorii, nici proprietarii si nici ziaristii nu ar trebui sa considere ca sunt proprietarii stirilor. Organizatiile de stiri trebuie sa trateze informatiile nu ca pe o marfa, ci ca pe un drept fundamental al cetateanului. În acest scop, presa nu ar trebui sa exploateze nici calitatea si nici continutul stirilor sau a opiniilor pentru a mari propagarea de ziare periodice sau a audientei ori pentru a mari profiturile obtinute din reclama. 16. Daca dorim sa ne asiguram ca informatiile sunt tratate în mod etic, publicul vizat trebuie luat în considerare ca persoane individuale, si nu ca o masa. Functia jurnalismului si activitatea sa etica 17. Informarea si comunicarea, asa cum sunt transmise de catre jurnalism prin presa, cu un sprijin important din partea noilor tehnologii, au o importanta decisiva pentru dezvoltarea persoanei si a societatii. Ele sunt indispensabile pentru viata democratica, deoarece daca se doreste ca democratia sa se dezvolte complet, aceasta trebuie sa garanteze cetatenilor participarea la problemele publice. Este de ajuns sa spunem ca aceasta participare ar fi imposibila daca cetatenii nu ar fi primit informatiile referitoare la chestiuni publice de care au nevoie si care trebuie sa fie furnizate de presa. 59 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 18. Importanta informatiilor, mai ales a stirilor de radio si de televiziune, pentru cultura si educatie, a fost subliniata în Recomandarea Adunarii 1067. Efectele acesteia asupra opiniei publice sunt evidente. 19. Ar fi gresit sa deducem din importanta acestui rol faptul ca presa chiar reprezinta opinia publica sau ca aceasta ar trebui sa înlocuiasca functiile specifice

103

ale autoritatilor publice sau ale institutiilor de natura educationala sau culturala, precum scolile. 20. Acest fapt ar însemna transformarea presei si a jurnalismului în autoritati si contra-autoritati (“mediocratie”), fara ca acestea sa reprezinte cetatenii, si nici sa se supuna acelorasi comenzi democratice ca autoritatile publice, si nu ar poseda cunostintele specializate ale institutiilor culturale sau educationale competente. 21. În consecinta jurnalismul nu ar trebui sa modifice informatia corecta, impartiala, sau opinia sincera, în încercarea de a crea sau a forma opinia publica, deoarece legitimitatea sa sta în respectul efectiv pentru dreptul fundamental la informare al cetatenilor, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În acest scop, jurnalismul investigativ legitim este limitat de veracitatea si sinceritatea informatiilor si opiniilor si este incompatibil cu campaniile jurnalistice desfasurate în temeiul unor pozitii adoptate anterior si a unor interese. 22. În jurnalism, informatiile si opiniile trebuie sa respecte prezumtia de nevinovatie, în special în cazuri care sunt înca sub judice, si trebuie sa nu emita judecati. 23. Dreptul indivizilor la intimitate trebuie respectat. Persoanele care detin functii în viata publica au dreptul la protectia vietii private, exceptie facând cazul în care viata privata a acestora poate avea efect asupra vietii lor publice. Faptul ca o persoana detine o functie publica nu priveaza respectiva persoana de dreptul de a i se respecta viata privata. 24. Încercarea de a obtine un echilibru între dreptul la respectarea vietii private, reflectat în articolul 8 al Conventiei Europene pentru Drepturile Omului, si libertatea de exprimare specificata în articolul 10, este bine documentat în recenta jurisprudenta a Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului. 25. În profesiunea ziaristilor scopul nu scuza întotdeauna mijloacele: în consecinta informatiile trebuie obtinute prin mjloace legale si etice. 60 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 26. La cererea persoanelor implicate, prin intermediul presei, se va corecta, în mod automat si urgent, si cu toate informatiile relevante disponibile, orice stire sau opinie transmisa care este falsa sau eronata. Legislatia nationala trebuie sa stipuleze sanctiuni adecvate si, atunci când este cazul, despagubiri. 27. Pentru a armoniza aplicarea si exercitarea acestui drept în statele membre ale Consiliului Europei, trebuie sa implementam Hotarârea (74) 26 referitoare la dreptul la replica – Pozitia persoanei individuale în legatura cu presa, adoptata de catre Comitetul de Ministri la data de 2 iulie 1974, si de asemenea si prevederile relevante ale Conventiei Europene pentru Televiziunea Transfrontiera. 28. Pentru a asigura lucrari de înalta calitate si independenta din partea ziaristilor, acestora trebuie sa li se garanteze o compensatie decenta si mijloace si instrumente adecvate de munca. 29. În relatiile pe care ziaristul le are în cadrul îndatoririlor sale cu autoritatile publice sau cu diversele sectoare economice, acesta trebuie sa evite orice tip de complicitate ce ar putea afecta independenta si impartialitatea jurnalismului.

104

30. În jurnalistica, elementele controversate sau senzationale nu trebuie confundate cu faptele importante din punct de vedere al informatiei. În exercitarea profesiei, ziaristul nu trebuie urmareasca în principal scopul de a obtine prestigiu sau influenta personala. 31. Având în vedere complexitatea procesului de furnizare a informatiilor, care se bazeaza din ce în ce mai mult pe utilizarea unor noi tehnologii, rapiditate si capacitate de sinteza, ziaristii trebuie sa aiba o formatie profesionala adecvata. Reguli aplicabile echipei editoriale 32. În domeniul jurnalisticii, editorii, proprietarii si ziaristii trebuie sa întretina relatii strânse. În acest scop, trebuie sa se elaboreze statute pentru echipa editoriala pentru a se reglementa relatiile profesionale dintre ziaristi, editori si proprietari în cadrul presei, separat de obligatiile normale impuse de relatiilor de munca. Aceste statute ar putea sa prevada înfiintarea de consilii editoriale. 61 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Situatii conflictuale si cazuri de protectie speciala 33. În societate apar uneori situatii de tensiune si conflict sub presiunea unor factori precum terorismul, discriminarea împotriva minoritatilor, xenofobia sau razboiul. În aceste situatii presa are o obligatie morala de a apara valorile democratice: respectul pentru demnitatea umana, solutionarea problemelor prin mijloace pasnice, tolerante, si în consecinta sa se opuna violentei si limbajului instigator la ura si confruntare si sa respinga toate discriminarile care sunt bazate pe cultura, sex sau religie. 34. Nimeni nu ar trebuie sa manifeste o pozitie neutra în legatura cu apararea valorilor democratice. În acest scop presa trebuie sa joace un rol major în prevenirea tensiunii si trebuie sa incurajeze întelegerea reciproca, toleranta si încrederea între diversele comunitati în regiunile unde prevaleaza starea de conflict, asa cum a facut Secretarul General al Consilului Europei încurajând adoptarea de masuri în vederea întaririi încrederii pe teritoriul fostei Iugoslavii. 35. Având în vedere influenta speciala pe care o are presa, si mai ales a televiziunii, cu privire la atitudinile copiilor si ale tinerilor, trebuie sa se acorde mare atentie pentru a se împiedica difuzarea de programe, mesaje sau imagini care pun într-o lumina favorabila violenta, exploatarea sexuala si consumul de stupefiante sau folosirea unui limbaj nepotrivit în mod intentionat. Etica si autoreglementarea în jurnalistica 36. Luând în considerare conditiile obligatorii si principiile de baza enumerate mai sus, presa trebuie sa se oblige sa se supuna unor principii etice ferme prin care se garanteaza libertatea de exprimare si dreptul fundamental al cetatenilor de a primi informatii corecte si opinii sincere. 37. Pentru a se supraveghea aplicarea acestor principii, trebuie înfiintate organisme sau mecanisme de autoreglementare, care includ editori, ziaristi, asociatii ale consumatorilor de presa, experti din domeniul academic si judecatori. Acestia vor raspunde pentru emiterea de hotarâri cu privire la respectarea preceptelor etice în jurnalistica, cu o obligatie prealabila din partea

105

presei de a publica hotarârile. Acest lucru va ajuta cetateanul, care are dreptul la informare, de a emite judecati pozitive sau negative cu privire la munca sau credibilitatea ziaristului. 62 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 38. Organismele sau mecanismele de autoreglementare, asociatiile consumatorilor de presa si departamentele universitare competente pot publica în fiecare an cercetari efectuate a posteriori cu privire la corectitudinea informatiilor difuzate de catre presa, comparând stirile cu faptele reale. Acestea ar servi ca un barometru de credibilitate pe care cetatenii l-ar putea folosi ca pe un ghid al standardelor etice atinse de catre fiecare mijloc sau fiecare sectiune a presei, sau chiar de catre fiecare ziarist în mod individual. Masurile corectoare luate pot ajuta simultan si îmbunatatirea modului în care se exercita profesiunea de jurnalist. Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int) 63 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei ADUNAREA PARLAMENTARA A CONSILIULUI EUROPEI * SESIUNEA ORDINARA PATRUZECI SI PATRU * RECOMANDAREA 1215 (1993)1 referitoare la etica jurnalistica 1. Adunarea reaminteste lucrarile sale în domeniul presei, si în mod special Hotarârea 428(1970) ce contine o declaratie referitoare la mijloacele de comunicare în masa si drepturile omului, si Recomandarea 963(1983) referitoare la mijloace culturale si educationale de reducere a violentei. 2. În urma criticilor la adresa rolului jucat de catre presa în perioada razboiului din Golf, Comisia pentru Cultura si Educatie a organizat o audiere parlamentara cu privire la etica jurnalistica, în Helsinki, la data de 26 iunie 1991, în cadrul careia s-au exprimat numeroase preocupari. 3. Înca din anul 1970 atât Adunarea Parlamentara, cât si alte institutii, precum Parlamentul European (Hotarârea din 16 septembrie 1992 referitoare la cartelurile din presa si diversitatea de opinii), au insistat asupra elaborarii unor coduri deontologice pentru jurnalistica. Totusi, textele existente care abordeaza aceasta problema au o arie de acoperire internationala insuficienta, eficienta lor practica ramânând foarte limitata. 4. Cetatenii europeni din diverse state membre ale Consiliului Europei au beneficiat din ce în ce mai mult de aceleasi resurse de presa în cadrul unui spatiu

106

european comun de informare. 5. În consecinta Adunarea recomanda Comitetului de Ministri: a. sa solicite guvernelor statelor membre sa faca astfel încât legislatia sa garanteze în mod eficient organizarea presei publice astfel în vederea asgurarii neutralitatatii informatiei, pluritatii opiniilor si echilibrului 1 Dezbaterea Adunarii din data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) ( a se vedea Doc. 6854, raportul Comisiei pentru Cultura si Educatie, Raportor: Dl. Núnez Encabo) Text adoptat de catre Adunare la data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) 64 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei între genuri, precum si un drept de replica echivalent apartinând oricarui cetatean care a fost subiectul vreunei afirmatii; b. Sa studieze, în colaborare cu organizatiile neguvernamentale competente, precum Federatia Internationala a Ziaristilor (FIZ), posibilitatea înfiintarii, în cadrul Consiliului Europei, a unui mecanism european de verificare a informatiilor, sub forma unui « ombudsman » european al presei având reprezentativitatea internationala pe care aceasta functie o implica, derivând, în masura posibilului, din, si având un mod de operare si o functie similara cu organismele sau mecanismele de autocontrol nationale corespunzatoare; c. Sa favorizeze înfiintarea de asociatii de presa ale cetatenilor si sa încurajeze scolile în scopul dezvoltarii educatiei privind presa; d. Sa adopte o declaratie referitoare la etica jurnalistica în sensul Hotarârii Adunarii 1003 (1993) si sa promoveze aplicarea acestor principii de baza în statele membre ale Consiliului Europei. Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int) 65 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei ADUNAREA PARLAMENTARA A CONSILIULUI EUROPEI * SESIUNEA ORDINARA TREIZECI SI OPT * RECOMANDAREA 1037 (1986)1 referitoare la protectia datelor si libertatea de informare Adunarea, 1. Tinând cont de faptul ca democratiile se caracterizeaza prin difuzarea si circulatia unui volum maxim de informatie în cadrul societatii; 2. Cunoscând contributia adusa de catre Comitetul de Ministri la promovarea unui circuit liber al informatiei în cadrul societatii prin adoptarea Recomandarii

107

Nr. R (81) 19, referitoare la accesul la informatia detinuta de catre autoritatile publice, precum si a Declaratiei referitoare la libertatea de exprimare si informare din data de 29 aprilie 1982, în care s-a stipulat ca înfaptuirea unei politici deschise de informare aplicata în sectorul public, inclusiv accesul la informatii, este unul dintre obiectivele statelor membre; 3. Luând în considerare si Recomandarea 854 (1979) a Adunarii parlamentare, privind accesul publicului la evidentele guvernamentale si libertatea de informare, si Recomandarea 582 (1970), referitoare la mijloacele de comunicare în masa si drepturile omului, care declara ca drepturile prevazute de catre articolul 10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului ar trebui extinse pentru “a include libertatea de a cauta informatii … (si) obligatia corelativa a autoritatilor publice de a pune la dispozitie informatii referitoare la chestiuni de interes public, sub rezerva unor limitari necesare”; 4. Recunoscând faptul ca principiul libertatii de informare/de acces la informatii oficiale a fost introdus de catre numeroase organe legislative nationale, federale si de stat ale statelor membre ale Consiliului Europei, precum si în alte tari; 1 Text adoptat de catre Comisia Permanenta în numele Adunarii la data de 3 iulie 1986 66 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 5. Luând în considerare în special legislatia Danemarcei, a Olandei, a Norvegiei si a Suediei cu privire la accesul la informatii oficiale, precum si a Australiei, Canadei si Statelor Unite; 6. Reamintind faptul ca un drept de a beneficia de acces la informatii oficiale poate fi limitat în vederea protejarii vietii private; 7. Considerând în consecinta ca protectia vietii private influenteaza volumul informatiilor care pot circula în societate; 8. Reamintind în acest context principiile de baza referitoare la protectia datelor, stipulate în Conventia pentru Protectia Persoanelor cu privire la Prelucrarea Automata a Datelor Personale, din data de 28 ianuarie 1981, care impune restrictii în colectarea, depozitarea, uzul si comunicarea informatiilor personale; 9. Cunoscând faptul ca respectiva conventie din data de 28 ianuarie 1981, care acum a intrat in vigoare, confera un drept de acces exclusiv la date personale, si ca acest drept se reflecta în legislatia de protectie a datelor din Austria, Danemarca, Franta, Republica Federala Germana, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia si Marea Britanie; 10. Având convingerea, totusi, ca prin coexistenta legislatiei referitoare la accesul la informatii oficiale cu legislatia referitoare la protectia datelor se pot crea conflicte în special atunci când acestea sunt administrate în mod separat de diferite organe si în baza unor criterii distincte; 11. Cunoscând faptul ca anumite tari au încercat sa evite conflictele prin legiferarea, în acelasi timp, a accesului la informatii oficiale si a protectiei datelor, si au demonstrat astfel ca aceste concepte nu se exclud reciproc, ci sunt o parte a unei unice politici de informare în societate, cazuri relevante fiind Canada, provincia Quebec (Canada) si landul Hesse (Republica Federala Germana);

108

12. Luând în considerare faptul ca noile dezvoltari tehnologice pot scoate din uz legislatia existenta, Consiliul Europei ar trebui sa continue sa conduca pe aceasta cale si sa ghideze legislativul national cu privire la problemele ridicate de noile tehnologii. 13. Recomanda Comitetului de Ministri sa ofere instructiuni Comisiei expertilor în protectia datelor: a.sa identifice si sa defineasca criterii si principii conform carora protectia datelor si accesul la informatii oficiale pot fi armonizate; 67 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei b.sa pregateasca un instrument legal adecvat care sa stipuleze aceste cri terii si principii; 14. Invita guvernele statelor membre care nu au facut înca acest lucru sa ratifice Conventia pentru Protectia Persoanelor în legatura cu Prelucrarea Automata a Datelor Personale. Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int) 68 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei CONSILIUL EUROPEI COMITETUL DE MINISTRI Recomandare Nr. R (2000) 7 a Comitetului de Ministri catre statele membre cu privire la dreptul ziaristilor de a nu-si divulga sursele de informatii (Adoptata de catre Comitetul de Ministri la data de 8 martie 2000 la adunarea nr. 701 a Ministrilor adjuncti) Comitetul de Ministri, în temeiul Articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei, Luând în considerare faptul ca scopul Consiliului Europei este de a dobândi o mai buna întelegere între membrii sai, în vederea protejarii si îndeplinirii idealurilor si principiilor care constituie patrimoniul lor comun ; Reamintind faptul ca statele membre s-au obligat sa respecte dreptul fundamental la libertatea de exprimare, asa cum este garantat prin articolul 10 al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale; Reafirmând faptul ca dreptul la libertatea de exprimare si la informare reprezinta una dintre temeliile fundamentale ale unei societati democratice si una dintre conditiile care stau la baza progresului sau si a dezvoltarii fiecarei persoane, precum se prevede în Declaratia referitoae la Libertatea de Exprimare si Informare din 1982; Reafirmând ca este necesar ca societatile democratice sa asigure mijloacele

109

adecvate de promovare a dezvoltarii unei prese libere, independente si pluraliste; Recunoscând faptul ca exercitarea libera si neîngradita a jurnalismului este consacrata prin dreptul la libertatea de exprimare si este o premisa fundamentala a dreptului publicului de a fi informat cu privire la chestiunile de interes general; Având convingerea ca protejarea de catre ziaristi a surselor de informatii ale acestora reprezinta o conditie de baza pentru activitatea si libertatea jurnalistica, precum si pentru libertatea presei; 69 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Reamintind faptul ca numerosi ziaristi si-au exprimat în codurile deontologice ale profesiei, obligatia de a nu divulga sursele de informatii în cazul în care au primit aceste informatii în regim de confidentialitate; Reamintind faptul ca protectia ziaristilor si a surselor acestora a fost stabilita prin sistemele juridice ale unora dintre statele membre; Reamintind de asemenea faptul ca exercitarea de catre ziaristi a dreptului lor de a nu divulga sursele de informatii poarta cu sine îndatoriri si responsabilitati, exprimate în articolul 10 al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale; Având cunostinta de Hotarârea Parlamentului European din 1994 cu privire la confidentialitatea surselor ziaristilor si dreptul functionarilor de a divulga informatii; Având cunostinta de Hotarârea Nr. 2 cu privire la libertatile jurnalistice si drepturile omului a celei de a patra Conferinte Ministeriale Europene referitoare la Politica Mijloacelor de Comunicare în Masa, care a avut loc la Praga în decembrie 1994, si reamintind recomandarea Nr. R (96) 4 cu privire la protectia ziaristilor în situatii de conflict si tensiune, Recomanda guvernelor statelor membre dupa cum urmeaza: 1. aplicarea în legislatia si practica locala a principiilor anexate acestei recomandari; 2. propagarea larga a acestei recomandari si a principiilor anexate acesteia, însotite de o traducere acolo unde este necesar, si 3. aducerea acestora în mod special în atentia autoritatilor publice, a autoritatilor politienesti si a sistemului judiciar, precum si punerea lor la dispozitia ziaristilor, a presei si a organizatiilor profesionale ale acestora. 70 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Anexa la Recomandarea Nr. R (2000) 7 Principii privind dreptul ziaristilor de a nu-si divulga sursele de informatii Definitii Pentru a servi scopului acestei recomandari: a. termenul “ziarist” înseamna orice persoana fizica sau juridica care

110

practica în mod regulat sau profesional colectarea si propagarea de informatii catre public prin intermediul oricarui mijloc de comunicare în masa; b. termenul “informatie” înseamna orice expunere de fapt, opinie sau idee în forma unui text, a unui sunet sau a unei imagini; c. termenul “sursa” înseamna orice persoana care furnizeaza informatii unui ziarist; d. expresia “informatii prin care se identifica o sursa” înseamna, în masura în care e posibil ca acestea sa duca la identificarea unei surse: i.numele si datele personale, precum si vocea sau imaginea unei surse; ii.circumstantele concrete ale obtinerii informatiilor de la o sursa de catre un ziarist; iii. partea nepublicata a informatiilor furnizate de catre o sursa unui ziarist; si iv. datele personale ale ziaristilor si ale angajatorilor acestora în legatura cu activitatea lor profesionala. Principiul 1 (Dreptul ziaristilor de a nu divulga) Legea si practica interna a statelor membre trebuie sa prevada în mod explicit si clar protectia dreptului ziaristilor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa în conformitate cu articolul 10 al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (denumita în continuare 71 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Conventia) si cu principiile stabilite în prezenta recomandare, care vor fi considerate standarde minime în vederea respectarii acestui drept. Principiul 2 (Dreptul altor persoane de a nu divulga) Alte persoane care, în temeiul relatiilor lor profesionale cu ziaristii, intra în posesia unor informatii prin care se identifica o sursa prin intermediul colectarii, al procesarii editoriale sau al propagarii respectivei informatii, ar trebui protejate în mod egal în temeiul principiilor stabilite în prezenta recomandare. Principiul 3 (Limite ale dreptului de a nu divulga) a. Dreptul ziaristilor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa nu trebuie sa se supuna altor restrictii decât cele mentionate în articolul 10, alineatul al 2-lea al Conventiei. Pentru a stabili daca un interes legitim de a divulga ce cade sub incidenta articolului 10, alineatul al 2-lea al Conventiei, depaseste interesul public în a nu se divulga informatii prin care se identifica o sursa, autoritatile competente ale statelor membre vor da o atentie deosebita importantei dreptului de a nu divulga si predominantei acordate acestuia în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, si vor putea obliga la o divulgare numai daca, în temeiul alineatului b, exista o cerinta de interes public si daca circumstantele au o natura suficient de importanta si de grava. b. Divulgarea de informatii prin care se identifica o sursa nu ar trebuie considerata necesara decât daca se poate stabili în mod convingator ca:

111

i. nu exista sau au fost epuizate de catre persoanele sau autoritatile publice care doresc divulgarea, masuri rezonabile care sa reprezinte alternative la divulgare; si ii. interesul legitim de a divulga depaseste în mod clar interesul public de a nu divulga, tinând cont de urmatoarele fapte: - o cerinta determinanta a nevoii de divulgare este dovedita, - circumstantele au o natura suficient de importanta si de grava, - se identifica necesitatea divulgarii ca raspunzând unei nevoi sociale presante, si - statele membre beneficiaza de o anumita marja de apeciere în evaluarea acestei necesitati, care poate fi controlata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. 72 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei c. Cerintele mai sus mentionate trebuie aplicate la toate nivelurile, oricaror proceduri în cadrul carora poate fi invocat dreptul de a nu divulga. Principiul 4 (Dovezi alternative la sursele ziaristilor) În cadrul procedurilor legale desfasurate împotriva unui ziarist pentru presupuse încalcari ale onoarei si reputatiei unei persoane, autoritatile trebuie sa ia în considerare, în scopul stabilirii adevarului, toate dovezile disponibile conform legislatiei procedurale nationale si nu ar trebui sa solicite în acest scop divulgarea unor informatii care sa duca la identificarea sursei ziaristului. Principiul 5 (Conditii referitoare la divulgari) a. Propunerea sau cererea de initiere a oricarei actiuni de catre autoritatile competente, având ca scop divulgarea de informatii prin care se identifica o sursa ar trebui depusa doar de catre persoane sau autoritati publice care au un interes legitim direct în respectiva divulgare. b. Ziaristii ar trebui informati de catre autoritatile competente în legatura cu dreptul lor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa, precum si în legatura cu limitele acestui drept, înainte ca o divulgare sa le fie solicitata. c. Sanctiunile împotriva ziaristilor pentru refuzul de a divulga informatii prin care se identifica o sursa ar trebui impuse de catre autoritatile judiciare numai în cadrul unui proces care permite o audiere a ziaristilor respectivi în conformitate cu articolul 6 al Conventiei. d. Ziaristii ar trebui sa aiba dreptul ca impunerea unei sanctiuni pentru refuzul de a divulga informatii prin care se identifica o sursa sa fie supusa controlului unei alte autoritati judiciare. e. Atunci când ziaristii raspund unei cereri sau unui ordin de divulgare de informatii prin care se identifica o sursa, autoritatile competente ar trebui sa ia în considerare aplicarea unor masuri pentru a limita extinderea divulgarii, de exemplu prin excluderea publicului de la divulgare, în conformitate cu articolul 6 al Conventiei, atunci când acest lucru e relevant, si prin respectarea de catre ele însele a confidentialitatii unei astfel de divulgari.

112

73 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Principiul 6 (Interceptarea comunicarii, supravegherea si perchezitia, si confiscarea) a. Urmatoarele masuri nu ar trebui aplicate daca scopul acestora este de a se sustrage dreptului ziaristilor, conform acestor principii, de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa: i. Decizii sau masuri de interceptare a comunicatiilor sau a corespondentei ziaristilor sau a angajatorilor acestora, ii. Decizii sau masuri de supraveghere a ziaristilor, a contactelor acestora sau angajatorilor lor, sau iii. Decizii sau masuri de perchezitie sau confiscare efectuate la domiciliul sau la locul de munca, privind obiecte personale sau corespondenta ziaristilor sau a angjatorilor acestora, sau datele personale aferente activitatii lor profesionale. b. În cazul în care informatiile prin care se identifica o sursa au fost obtinute în mod legal de catre politie sau autoritatile judiciare prin oricare dintre actiunile mai sus mentionate, desi este posibil ca acesta sa nu fi fost scopul acelor actiuni, trebuie sa se ia masuri pentru împiedicarea folosirii ulterioara a acestor informatii ca probe în instanta, exceptie facând cazul în care divulgarea ar fi justificata conform principiului 3. Principiul 7 (Protectia împotriva autoincriminarii) Principiile stabilite prin aceasta recomandare nu vor limita în nici un fel legislatia nationala referitoare la protectia împotriva autoincriminarii în cadrul procedurilor penale, iar ziaristii ar trebui, în masura în care aceste legi se aplica, sa beneficieze de protectie în ceea ce priveste divulgarea de informatii prin care se identifica o sursa. Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)

CODUL DEONTOLOGIC AL JURNALISTULUI ELABORAT DE CONVENTIA ORGANIZATIILOR DE MEDIA

PREAMBUL

113

Prezentul Cod Deontologic a fost elaborat în de organizatiile membre în Conventia Organizatiilor de Media. Prevederile prezentului Cod Deontologic sunt liber consimtite de jurnalistii membri ai organizatiilor profesionale, patronale si sindicale, semnatare ale Statutului Jurnalistului adoptat de catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie 2004. Aplicarea prevederilor Codului Deontologic se va realiza prin grija organelor specializate ale fiecarei organizatii semnatare a Statutului Jurnalistului. În cuprinsul prezentului Cod, notiunea de interes public va fi înteleasa pornind de la urmatoarele premise: - Orice chestiune care afecteaza viata comunitatii este de interes public. Acesta nu se rezuma numai la aspectele politice, ci include orice alta împrejurare care prezinta interes pentru comunitate. - Interesul public nu priveste doar ceea ce autoritatile considera ca este de interes public. - Modul în care functioneaza si actioneaza guvernul, autoritatile ori institutiile publice, precum si orice alta entitate care utilizeaza bani publici sau care afecteaza interesul comunitatii este de interes public major. - Toate actiunile, omisiunile, gesturile si cuvintele demnitarilor, politicienilor si ale tuturor functionarilor publici legate de exercitarea functiei lor sunt de interes public major. Viata privata a acestora este de interes public atunci când are relevanta pentru exercitarea functiei. - Având în vedere contributia autoritatilor la gestionarea puterii si a serviciilor publice,

114

critica adusa acestora se bucura de un interes public major. - Atunci când nu exista un interes public evident, libertatea de exprimare nu poate fi limitata decât de interesul protejarii unui alt drept fundamental. - Orice informatii privind încalcarea drepturilor omului - asa cum sunt acestea definite în documentele internationale ratificate de România - sunt de interes public major.

1. ROLUL JURNALISTULUI 1.1. Jurnalistul este dator sa exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat. Jurnalistul se bucura de o protectie sporita în exercitarea acestui drept datorita rolului vital, de aparator al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplineste în societate. 1.2. Jurnalistul este dator sa caute, sa respecte si sa comunice faptele - asa cum acestea pot fi cunoscute prin verificari rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat. 1.3. Jurnalistul este dator sa exprime opinii pe o baza factuala. În relatarea faptelor si a opiniilor, jurnalistul va actiona cu buna-credinta. 1.4. Jurnalistul este dator sa semnaleze neglijenta, injustitia si abuzul de orice fel. 1.5. În demersul sau de a informa publicul, jurnalistul este dator sa reflecte societatea în ansamblul si diversitatea ei, acordând acces în presa si opiniilor minoritare si individuale. Publicul are dreptul sa cunoasca nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sunt cerinte ale pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu

115

exista societate democratica. 1.6. Profesia de jurnalist implica drepturi si obligatii, libertati si responsabilitati.

2. CONDUITA PROFESIONALA 2.1. Respectarea drepturilor omului În exercitarea rolului sau de garant al democratiei, presa are datoria primordiala de a respecta drepturile omului. Astfel : 2.1.1. Jurnalistul este dator sa respecte prezumtia de nevinovatie. 2.1.2. Jurnalistul este dator sa respecte viata privata a persoanei (inclusiv aspectele care tin de familie, domiciliu si corespondenta). Amestecul în viata privata este permis atunci când interesul public de a afla informatia prevaleaza. În acest context este irelevant daca o persoana publica a dorit sau nu sa dobândeasca aceasta calitate. O activitate nu este privata doar pentru motivul ca nu este desfasurata în public. 2.1.3. Jurnalistul este dator sa tina cont de interesul legitim al minorului. El va proteja identitatea minorilor implicati în infractiuni, ca victime sau ca autori, cu exceptia situatiei în care interesul public cere ca acestia sa fie identificati, sau la solicitarea expresa a parintilor sau a reprezentantilor lor legali, în vederea protejarii interesului superior al minorului. 2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamitatilor, infractiunilor, cu precadere cele ale agresiunilor sexuale, nu trebuie sa fie dezvaluita, cu exceptia situatiei în care exista acordul al acestora sau când un interes public major prevaleaza. De acelasi regim beneficiaza si persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilitati, refugiati, etc.).

116

2.1.5. Jurnalistul este dator sa nu discrimineze nici o persoana pe motive de rasa, etnie, religie, sex, vârsta, orientare sexuala ori dizabilitati si sa nu instige la ura si violenta atunci când relateaza fapte sau îsi exprima opiniile. 2.2. Regulile redactarii 2.2.1. Informatia trebuie delimitata clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile în acest sens. 2.2.2. Jurnalistul va verifica informatiile în mod rezonabil înainte de a le publica si va exprima opinii pe o baza factuala. Informatiile vadit neadevarate, sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice sa creada ca sunt false nu vor fi publicate. 2.2.3. În chestiunile despre care relateaza, jurnalistul trebuie sa faca eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor partilor implicate. 2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citarii. În cazul citarii partiale a unei persoane, jurnalistul are obligatia de a nu denatura mesajul acelei persoane. 2.3. Protectia surselor 2.3.1. Jurnalistul are obligatia de a pastra confidentialitatea acelor surse care solicita sa îsi pastreze anonimatul sau a acelor surse a caror dezvaluire le poate pune în pericol viata, integritatea fizica si psihica sau locul de munca. 2.4. Colectarea informatiilor 2.4.1. Jurnalistul va obtine informatii în mod deschis si transparent. Folosirea tehnicilor speciale de investigatie este justificata atunci când exista un interes public si când informatiile nu pot fi obtinute prin alte mijloace. Se recomanda ca utilizarea tehnicilor

117

speciale de investigatie sa fie mentionata explicit în momentul publicarii informatiilor. 2.5. Abuzul de statut 2.5.1. Folosirea statutului de jurnalist pentru a obtine beneficii personale sau în favoarea unor terte parti constituie o grava încalcare a normelor etice si este inacceptabila. 2.5.2. Jurnalistul nu va accepta daruri în bani sau în natura sau orice alte avantaje care îi sunt oferite în considerarea statutului sau profesional. 2.5.3. Jurnalistul va evita sa se afle într-o situatie de conflict de interese. Se recomanda separarea activitatilor editoriale ale jurnalistului de cele politice si economice. 2.6. Independenta 2.6.1. Jurnalistul îsi va exercita profesia conform propriei sale constiinte si în acord cu principiile prevazute de Statutul Jurnalistului si prezentul Cod Deontologic. 2.7. Corectia erorilor. Dreptul la replica 2.7.1. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde considera necesar, jurnalistul poate sa publice si scuze. 2.7.2. Dreptul la replica se acorda atunci când cererea este apreciata ca fiind îndreptatita si rezonabila. 3. DREPTURILE JURNALISTULUI 3.1. Jurnalistul este protejat de tratatele si conventiile internationale la care România este parte si care garanteaza libertatea de exprimare si liberul acces la informatii, precum si la toate sursele de informare.

118

3.2. Jurnalistul are dreptul de a se opune cenzurii de orice fel. 3.3. Protectia secretului profesional si a confidentialitatii surselor este în egala masura un drept dar si o obligatie al jurnalistului. 3.4. Jurnalistul are dreptul la clauza de constiinta. El are libertatea de a refuza orice demers jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri. Aceasta libertate deriva din obligatia jurnalistului de a informa publicul cu buna-credinta. 3.5. În virtutea bunei practici de separare a activitatilor economice de cele editoriale, jurnalistul are dreptul de a refuza sa atraga contracte de publicitate sau sponsorizare pentru institutia de presa la care lucreaza. 3.6. Jurnalistul se bucura, potrivit legii, de protectia drepturilor de autor. 3.7. Jurnalistul îsi afirma dreptul de a fi aparat de catre institutia de presa unde îsi exercita profesia, precum si de catre asociatia profesionala ori sindicala care îi reprezinta interesele împotriva oricarei presiuni exercitate contra sa, de natura sa determine o încalcare a conduitei profesionale prevazute de Statutul Jurnalistului si de prezentul Cod Deontologic. Prezentul Cod Deontologic este parte integranta a Statutului Jurnalistului adoptat de catre Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, în perioada 9 - 11 iulie 2004 .

119

56Capitolul IV Anexa 5 Rezolutii si recomandari ale Adunarii parlamentare si Comitetului de Ministri al Consiliului Europei ADUNAREA PARLAMENTARA A CONSILIULUI EUROPEI SESIUNEA ORDINARA PATRUZECI SI PATRU REZOLUTIA 1003 (1983) referitoare la etica jurnalistica Adunarea afirma urmatoarele principii etice pentru jurnalism si considera ca acestea ar trebui aplicate în cadrul profesiunii în întreaga Europa. Stiri si opinii 1. În plus fata de drepturile si obligatiile prevazute în normele legale relevante, presa are o responsabilitate etica fata de cetateni si societate, care trebuie subliniata în prezent, când informarea si comunicarea joaca un rol foarte important în formarea atitudinilor personale ale cetatenilor si în dezvoltarea societatii si a vietii democratice. 2. Profesiunea de jurnalist include drepturi si obligatii, libertati si responsabilitati. 3. Principiul de baza al fiecarui considerent etic al jurnalismului este ca trebuie facuta o distinctie clara între stiri si opinii, astfel încât sa fie imposibil ca acestea

120

sa fie confundate. Stirile sunt informatii referitoare la fapte si date, în timp ce opiniile reflecta gânduri, idei, credinte sau judecati de valoare din partea societatilor de presa, a editorilor sau a ziaristilor. 4. Difuzarea de stiri ar trebui sa se bazeze pe sinceritate, asigurata prin mijloacele adecvate de verificare si dovada, si impartialitate în prezentare, descriere si narare. Zvonurile nu trebuie confundate cu stirile. Titlurile si rezumatele stirilor trebuie sa reflecte cât mai fidel esenta faptelor si datelor prezentate. 5. Exprimarea opiniilor poate implica gânduri si comentarii privind informatii 1 Dezbaterea Adunarii din data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) ( a se vedea Doc. 6854, raportul Comisiei pentru Cultura si Educatie, Raportor: Dl. Núnez Encabo) Text adoptat de catre Adunare la data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) 57 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii parlamentare si Comitetului de Ministri al Consiliului Europei sau remarci generale despre stiri aferente unor evenimente reale. Desi opiniile sunt în mod necesar subiective si, în consecinta, nu pot si nu trebuie sa fie supuse criteriilor de corectitudine, trebuie sa ne asiguram ca opiniile sunt exprimate în mod sincer si etic. 6. Opiniile care iau forma unor comentarii la adresa unor evenimente sau actiuni referitoare la persoane sau la institutii, nu trebuie sa încerce sa nege realitatea faptelor sau a datelor. Dreptul la informare ca un drept fundamental al omului editori, proprietari si ziaristi 7.Activitatea presei este una de “intermediere” si de furnizare a unui serviciu de informare, si drepturile pe care le detine în legatura cu libertatea de informare depind de destinatarii acesteia, adica de cetateni. 8. Informarea este dreptul fundamental care a fost subliniat prin jurisprudenta Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului si recunoscut în baza articolului 9 al Conventiei Europene pentru Televiziunea Transfrontiera, precum si de catre toate constitutiile democratice. Titularul dreptului este cetateanul, care are si dreptul aferent de a cere ca informatiile furnizate de ziaristi sa fie transmise în mod corect, în cazul stirilor, si cu sinceritate, în cazul opiniilor, fara interventia externa a autoritatilor publice sau a sectorului privat. 9. Autoritatile publice nu trebuie sa considere ca detin în proprietate informatia. Reprezentativitatea publica a acestor autoritati furnizeaza baza legala pentru eforturile de a garanta si de a extinde pluralismul în presa si cele de a asigura crearea conditiilor necesare pentru exercitarea libertatii de exprimare si a dreptului la informare, excluzând cenzura prealabila. De altfel Comitetul de Ministri este constient de acest fapt, dupa cum demonstreaza Declaratia referitoare la Libertatea de Exprimare si Informare adoptata la data de 29 aprilie 1982. 10. Atunci când se abordeaza problema jurnalismului trebuie retinut ca acesta se bazeaza pe presa, care e sustinuta de o structura corporativa în interiorul careia trebuie facuta distinctia între editori, proprietari si ziaristi. Din aceasta cauza nu trebuie protejata numai libertatea presei, ci si libertatea în cadrul presei, prin

121

evitarea oricaror presiuni interne. 58 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 11. Organizatiile de stiri trebuie sa se considere agentii socio-economice speciale ale caror obiective antreprenoriale trebuie sa fie limitate de întrunirea conditiilor de furnizare a accesului la un drept fundamental. 12. Organizatiile de stiri trebuie sa manifeste transparenta în chestiunile legate de proprietatea si administrarea presei, dând posibilitatea cetatenilor sa se convinga în mod clar de identitatea proprietarilor si de dimensiunea interesului economic al acestora în presa. 13. În interiorul organizatiei de stiri, editorii si ziaristii trebuie sa coexiste, tinând cont de faptul ca respectul legitim fata de orientarile ideologice ale editorilor si ale proprietarilor este limitat de exigente imperative constând în raportarea de stiri corecte si de opinii etice. Acest lucru este esential în vederea respectarii dreptului fundamental la informatie al cetatenilor. 14. Data fiind natura acestor cerinte, trebuie sa întarim protectia libertatii de exprimare a ziaristilor care sunt cei care, în ultima instanta, transmit informatia. În acest sens trebuie sa extindem si sa clarificam în mod legal natura clauzei constiintei si a secretului profesional fata de sursele confidentiale, armonizând prevederile nationale cu privire la aceasta chestiune astfel incât acestea sa poata fi aplicate în contextul mai larg al Europei democratice. 15. Nici editorii, nici proprietarii si nici ziaristii nu ar trebui sa considere ca sunt proprietarii stirilor. Organizatiile de stiri trebuie sa trateze informatiile nu ca pe o marfa, ci ca pe un drept fundamental al cetateanului. În acest scop, presa nu ar trebui sa exploateze nici calitatea si nici continutul stirilor sau a opiniilor pentru a mari propagarea de ziare periodice sau a audientei ori pentru a mari profiturile obtinute din reclama. 16. Daca dorim sa ne asiguram ca informatiile sunt tratate în mod etic, publicul vizat trebuie luat în considerare ca persoane individuale, si nu ca o masa. Functia jurnalismului si activitatea sa etica 17. Informarea si comunicarea, asa cum sunt transmise de catre jurnalism prin presa, cu un sprijin important din partea noilor tehnologii, au o importanta decisiva pentru dezvoltarea persoanei si a societatii. Ele sunt indispensabile pentru viata democratica, deoarece daca se doreste ca democratia sa se dezvolte complet, aceasta trebuie sa garanteze cetatenilor participarea la problemele publice. Este de ajuns sa spunem ca aceasta participare ar fi imposibila daca cetatenii nu ar fi primit informatiile referitoare la chestiuni publice de care au nevoie si care trebuie sa fie furnizate de presa. 59 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 18. Importanta informatiilor, mai ales a stirilor de radio si de televiziune, pentru cultura si educatie, a fost subliniata în Recomandarea Adunarii 1067. Efectele

122

acesteia asupra opiniei publice sunt evidente. 19. Ar fi gresit sa deducem din importanta acestui rol faptul ca presa chiar reprezinta opinia publica sau ca aceasta ar trebui sa înlocuiasca functiile specifice ale autoritatilor publice sau ale institutiilor de natura educationala sau culturala, precum scolile. 20. Acest fapt ar însemna transformarea presei si a jurnalismului în autoritati si contra-autoritati (“mediocratie”), fara ca acestea sa reprezinte cetatenii, si nici sa se supuna acelorasi comenzi democratice ca autoritatile publice, si nu ar poseda cunostintele specializate ale institutiilor culturale sau educationale competente. 21. În consecinta jurnalismul nu ar trebui sa modifice informatia corecta, impartiala, sau opinia sincera, în încercarea de a crea sau a forma opinia publica, deoarece legitimitatea sa sta în respectul efectiv pentru dreptul fundamental la informare al cetatenilor, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În acest scop, jurnalismul investigativ legitim este limitat de veracitatea si sinceritatea informatiilor si opiniilor si este incompatibil cu campaniile jurnalistice desfasurate în temeiul unor pozitii adoptate anterior si a unor interese. 22. În jurnalism, informatiile si opiniile trebuie sa respecte prezumtia de nevinovatie, în special în cazuri care sunt înca sub judice, si trebuie sa nu emita judecati. 23. Dreptul indivizilor la intimitate trebuie respectat. Persoanele care detin functii în viata publica au dreptul la protectia vietii private, exceptie facând cazul în care viata privata a acestora poate avea efect asupra vietii lor publice. Faptul ca o persoana detine o functie publica nu priveaza respectiva persoana de dreptul de a i se respecta viata privata. 24. Încercarea de a obtine un echilibru între dreptul la respectarea vietii private, reflectat în articolul 8 al Conventiei Europene pentru Drepturile Omului, si libertatea de exprimare specificata în articolul 10, este bine documentat în recenta jurisprudenta a Comisiei si a Curtii Europene a Drepturilor Omului. 25. În profesiunea ziaristilor scopul nu scuza întotdeauna mijloacele: în consecinta informatiile trebuie obtinute prin mjloace legale si etice. 60 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 26. La cererea persoanelor implicate, prin intermediul presei, se va corecta, în mod automat si urgent, si cu toate informatiile relevante disponibile, orice stire sau opinie transmisa care este falsa sau eronata. Legislatia nationala trebuie sa stipuleze sanctiuni adecvate si, atunci când este cazul, despagubiri. 27. Pentru a armoniza aplicarea si exercitarea acestui drept în statele membre ale Consiliului Europei, trebuie sa implementam Hotarârea (74) 26 referitoare la dreptul la replica – Pozitia persoanei individuale în legatura cu presa, adoptata de catre Comitetul de Ministri la data de 2 iulie 1974, si de asemenea si prevederile relevante ale Conventiei Europene pentru Televiziunea Transfrontiera. 28. Pentru a asigura lucrari de înalta calitate si independenta din partea ziaristilor, acestora trebuie sa li se garanteze o compensatie decenta si mijloace si instrumente adecvate de munca.

123

29. În relatiile pe care ziaristul le are în cadrul îndatoririlor sale cu autoritatile publice sau cu diversele sectoare economice, acesta trebuie sa evite orice tip de complicitate ce ar putea afecta independenta si impartialitatea jurnalismului. 30. În jurnalistica, elementele controversate sau senzationale nu trebuie confundate cu faptele importante din punct de vedere al informatiei. În exercitarea profesiei, ziaristul nu trebuie urmareasca în principal scopul de a obtine prestigiu sau influenta personala. 31. Având în vedere complexitatea procesului de furnizare a informatiilor, care se bazeaza din ce în ce mai mult pe utilizarea unor noi tehnologii, rapiditate si capacitate de sinteza, ziaristii trebuie sa aiba o formatie profesionala adecvata. Reguli aplicabile echipei editoriale 32. În domeniul jurnalisticii, editorii, proprietarii si ziaristii trebuie sa întretina relatii strânse. În acest scop, trebuie sa se elaboreze statute pentru echipa editoriala pentru a se reglementa relatiile profesionale dintre ziaristi, editori si proprietari în cadrul presei, separat de obligatiile normale impuse de relatiilor de munca. Aceste statute ar putea sa prevada înfiintarea de consilii editoriale. 61 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Situatii conflictuale si cazuri de protectie speciala 33. În societate apar uneori situatii de tensiune si conflict sub presiunea unor factori precum terorismul, discriminarea împotriva minoritatilor, xenofobia sau razboiul. În aceste situatii presa are o obligatie morala de a apara valorile democratice: respectul pentru demnitatea umana, solutionarea problemelor prin mijloace pasnice, tolerante, si în consecinta sa se opuna violentei si limbajului instigator la ura si confruntare si sa respinga toate discriminarile care sunt bazate pe cultura, sex sau religie. 34. Nimeni nu ar trebuie sa manifeste o pozitie neutra în legatura cu apararea valorilor democratice. În acest scop presa trebuie sa joace un rol major în prevenirea tensiunii si trebuie sa incurajeze întelegerea reciproca, toleranta si încrederea între diversele comunitati în regiunile unde prevaleaza starea de conflict, asa cum a facut Secretarul General al Consilului Europei încurajând adoptarea de masuri în vederea întaririi încrederii pe teritoriul fostei Iugoslavii. 35. Având în vedere influenta speciala pe care o are presa, si mai ales a televiziunii, cu privire la atitudinile copiilor si ale tinerilor, trebuie sa se acorde mare atentie pentru a se împiedica difuzarea de programe, mesaje sau imagini care pun într-o lumina favorabila violenta, exploatarea sexuala si consumul de stupefiante sau folosirea unui limbaj nepotrivit în mod intentionat. Etica si autoreglementarea în jurnalistica 36. Luând în considerare conditiile obligatorii si principiile de baza enumerate mai sus, presa trebuie sa se oblige sa se supuna unor principii etice ferme prin care se garanteaza libertatea de exprimare si dreptul fundamental al cetatenilor de a primi informatii corecte si opinii sincere. 37. Pentru a se supraveghea aplicarea acestor principii, trebuie înfiintate organisme sau mecanisme de autoreglementare, care includ editori, ziaristi,

124

asociatii ale consumatorilor de presa, experti din domeniul academic si judecatori. Acestia vor raspunde pentru emiterea de hotarâri cu privire la respectarea preceptelor etice în jurnalistica, cu o obligatie prealabila din partea presei de a publica hotarârile. Acest lucru va ajuta cetateanul, care are dreptul la informare, de a emite judecati pozitive sau negative cu privire la munca sau credibilitatea ziaristului. 62 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 38. Organismele sau mecanismele de autoreglementare, asociatiile consumatorilor de presa si departamentele universitare competente pot publica în fiecare an cercetari efectuate a posteriori cu privire la corectitudinea informatiilor difuzate de catre presa, comparând stirile cu faptele reale. Acestea ar servi ca un barometru de credibilitate pe care cetatenii l-ar putea folosi ca pe un ghid al standardelor etice atinse de catre fiecare mijloc sau fiecare sectiune a presei, sau chiar de catre fiecare ziarist în mod individual. Masurile corectoare luate pot ajuta simultan si îmbunatatirea modului în care se exercita profesiunea de jurnalist. Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int) 63 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei ADUNAREA PARLAMENTARA A CONSILIULUI EUROPEI * SESIUNEA ORDINARA PATRUZECI SI PATRU * RECOMANDAREA 1215 (1993)1 referitoare la etica jurnalistica 1. Adunarea reaminteste lucrarile sale în domeniul presei, si în mod special Hotarârea 428(1970) ce contine o declaratie referitoare la mijloacele de comunicare în masa si drepturile omului, si Recomandarea 963(1983) referitoare la mijloace culturale si educationale de reducere a violentei. 2. În urma criticilor la adresa rolului jucat de catre presa în perioada razboiului din Golf, Comisia pentru Cultura si Educatie a organizat o audiere parlamentara cu privire la etica jurnalistica, în Helsinki, la data de 26 iunie 1991, în cadrul careia s-au exprimat numeroase preocupari. 3. Înca din anul 1970 atât Adunarea Parlamentara, cât si alte institutii, precum Parlamentul European (Hotarârea din 16 septembrie 1992 referitoare la cartelurile din presa si diversitatea de opinii), au insistat asupra elaborarii unor coduri deontologice pentru jurnalistica. Totusi, textele existente care abordeaza aceasta problema au o arie de acoperire internationala insuficienta, eficienta lor

125

practica ramânând foarte limitata. 4. Cetatenii europeni din diverse state membre ale Consiliului Europei au beneficiat din ce în ce mai mult de aceleasi resurse de presa în cadrul unui spatiu european comun de informare. 5. În consecinta Adunarea recomanda Comitetului de Ministri: a. sa solicite guvernelor statelor membre sa faca astfel încât legislatia sa garanteze în mod eficient organizarea presei publice astfel în vederea asgurarii neutralitatatii informatiei, pluritatii opiniilor si echilibrului 1 Dezbaterea Adunarii din data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) ( a se vedea Doc. 6854, raportul Comisiei pentru Cultura si Educatie, Raportor: Dl. Núnez Encabo) Text adoptat de catre Adunare la data de 1 iulie 1993 (Sesiunea a 42-a) 64 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei între genuri, precum si un drept de replica echivalent apartinând oricarui cetatean care a fost subiectul vreunei afirmatii; b. Sa studieze, în colaborare cu organizatiile neguvernamentale competente, precum Federatia Internationala a Ziaristilor (FIZ), posibilitatea înfiintarii, în cadrul Consiliului Europei, a unui mecanism european de verificare a informatiilor, sub forma unui « ombudsman » european al presei având reprezentativitatea internationala pe care aceasta functie o implica, derivând, în masura posibilului, din, si având un mod de operare si o functie similara cu organismele sau mecanismele de autocontrol nationale corespunzatoare; c. Sa favorizeze înfiintarea de asociatii de presa ale cetatenilor si sa încurajeze scolile în scopul dezvoltarii educatiei privind presa; d. Sa adopte o declaratie referitoare la etica jurnalistica în sensul Hotarârii Adunarii 1003 (1993) si sa promoveze aplicarea acestor principii de baza în statele membre ale Consiliului Europei. Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int) 65 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei ADUNAREA PARLAMENTARA A CONSILIULUI EUROPEI * SESIUNEA ORDINARA TREIZECI SI OPT * RECOMANDAREA 1037 (1986)1 referitoare la protectia datelor si libertatea de informare Adunarea, 1. Tinând cont de faptul ca democratiile se caracterizeaza prin difuzarea si circulatia

126

unui volum maxim de informatie în cadrul societatii; 2. Cunoscând contributia adusa de catre Comitetul de Ministri la promovarea unui circuit liber al informatiei în cadrul societatii prin adoptarea Recomandarii Nr. R (81) 19, referitoare la accesul la informatia detinuta de catre autoritatile publice, precum si a Declaratiei referitoare la libertatea de exprimare si informare din data de 29 aprilie 1982, în care s-a stipulat ca înfaptuirea unei politici deschise de informare aplicata în sectorul public, inclusiv accesul la informatii, este unul dintre obiectivele statelor membre; 3. Luând în considerare si Recomandarea 854 (1979) a Adunarii parlamentare, privind accesul publicului la evidentele guvernamentale si libertatea de informare, si Recomandarea 582 (1970), referitoare la mijloacele de comunicare în masa si drepturile omului, care declara ca drepturile prevazute de catre articolul 10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului ar trebui extinse pentru “a include libertatea de a cauta informatii … (si) obligatia corelativa a autoritatilor publice de a pune la dispozitie informatii referitoare la chestiuni de interes public, sub rezerva unor limitari necesare”; 4. Recunoscând faptul ca principiul libertatii de informare/de acces la informatii oficiale a fost introdus de catre numeroase organe legislative nationale, federale si de stat ale statelor membre ale Consiliului Europei, precum si în alte tari; 1 Text adoptat de catre Comisia Permanenta în numele Adunarii la data de 3 iulie 1986 66 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei 5. Luând în considerare în special legislatia Danemarcei, a Olandei, a Norvegiei si a Suediei cu privire la accesul la informatii oficiale, precum si a Australiei, Canadei si Statelor Unite; 6. Reamintind faptul ca un drept de a beneficia de acces la informatii oficiale poate fi limitat în vederea protejarii vietii private; 7. Considerând în consecinta ca protectia vietii private influenteaza volumul informatiilor care pot circula în societate; 8. Reamintind în acest context principiile de baza referitoare la protectia datelor, stipulate în Conventia pentru Protectia Persoanelor cu privire la Prelucrarea Automata a Datelor Personale, din data de 28 ianuarie 1981, care impune restrictii în colectarea, depozitarea, uzul si comunicarea informatiilor personale; 9. Cunoscând faptul ca respectiva conventie din data de 28 ianuarie 1981, care acum a intrat in vigoare, confera un drept de acces exclusiv la date personale, si ca acest drept se reflecta în legislatia de protectie a datelor din Austria, Danemarca, Franta, Republica Federala Germana, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia si Marea Britanie; 10. Având convingerea, totusi, ca prin coexistenta legislatiei referitoare la accesul la informatii oficiale cu legislatia referitoare la protectia datelor se pot crea conflicte în special atunci când acestea sunt administrate în mod separat de diferite organe si în baza unor criterii distincte; 11. Cunoscând faptul ca anumite tari au încercat sa evite conflictele prin legiferarea, în acelasi timp, a accesului la informatii oficiale si a protectiei datelor, si au

127

demonstrat astfel ca aceste concepte nu se exclud reciproc, ci sunt o parte a unei unice politici de informare în societate, cazuri relevante fiind Canada, provincia Quebec (Canada) si landul Hesse (Republica Federala Germana); 12. Luând în considerare faptul ca noile dezvoltari tehnologice pot scoate din uz legislatia existenta, Consiliul Europei ar trebui sa continue sa conduca pe aceasta cale si sa ghideze legislativul national cu privire la problemele ridicate de noile tehnologii. 13. Recomanda Comitetului de Ministri sa ofere instructiuni Comisiei expertilor în protectia datelor: a.sa identifice si sa defineasca criterii si principii conform carora protectia datelor si accesul la informatii oficiale pot fi armonizate; 67 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei b.sa pregateasca un instrument legal adecvat care sa stipuleze aceste cri terii si principii; 14. Invita guvernele statelor membre care nu au facut înca acest lucru sa ratifice Conventia pentru Protectia Persoanelor în legatura cu Prelucrarea Automata a Datelor Personale. Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int) 68 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei CONSILIUL EUROPEI COMITETUL DE MINISTRI Recomandare Nr. R (2000) 7 a Comitetului de Ministri catre statele membre cu privire la dreptul ziaristilor de a nu-si divulga sursele de informatii (Adoptata de catre Comitetul de Ministri la data de 8 martie 2000 la adunarea nr. 701 a Ministrilor adjuncti) Comitetul de Ministri, în temeiul Articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei, Luând în considerare faptul ca scopul Consiliului Europei este de a dobândi o mai buna întelegere între membrii sai, în vederea protejarii si îndeplinirii idealurilor si principiilor care constituie patrimoniul lor comun ; Reamintind faptul ca statele membre s-au obligat sa respecte dreptul fundamental la libertatea de exprimare, asa cum este garantat prin articolul 10 al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale; Reafirmând faptul ca dreptul la libertatea de exprimare si la informare reprezinta una dintre temeliile fundamentale ale unei societati democratice si una dintre conditiile care stau la baza progresului sau si a dezvoltarii fiecarei persoane,

128

precum se prevede în Declaratia referitoae la Libertatea de Exprimare si Informare din 1982; Reafirmând ca este necesar ca societatile democratice sa asigure mijloacele adecvate de promovare a dezvoltarii unei prese libere, independente si pluraliste; Recunoscând faptul ca exercitarea libera si neîngradita a jurnalismului este consacrata prin dreptul la libertatea de exprimare si este o premisa fundamentala a dreptului publicului de a fi informat cu privire la chestiunile de interes general; Având convingerea ca protejarea de catre ziaristi a surselor de informatii ale acestora reprezinta o conditie de baza pentru activitatea si libertatea jurnalistica, precum si pentru libertatea presei; 69 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Reamintind faptul ca numerosi ziaristi si-au exprimat în codurile deontologice ale profesiei, obligatia de a nu divulga sursele de informatii în cazul în care au primit aceste informatii în regim de confidentialitate; Reamintind faptul ca protectia ziaristilor si a surselor acestora a fost stabilita prin sistemele juridice ale unora dintre statele membre; Reamintind de asemenea faptul ca exercitarea de catre ziaristi a dreptului lor de a nu divulga sursele de informatii poarta cu sine îndatoriri si responsabilitati, exprimate în articolul 10 al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale; Având cunostinta de Hotarârea Parlamentului European din 1994 cu privire la confidentialitatea surselor ziaristilor si dreptul functionarilor de a divulga informatii; Având cunostinta de Hotarârea Nr. 2 cu privire la libertatile jurnalistice si drepturile omului a celei de a patra Conferinte Ministeriale Europene referitoare la Politica Mijloacelor de Comunicare în Masa, care a avut loc la Praga în decembrie 1994, si reamintind recomandarea Nr. R (96) 4 cu privire la protectia ziaristilor în situatii de conflict si tensiune, Recomanda guvernelor statelor membre dupa cum urmeaza: 1. aplicarea în legislatia si practica locala a principiilor anexate acestei recomandari; 2. propagarea larga a acestei recomandari si a principiilor anexate acesteia, însotite de o traducere acolo unde este necesar, si 3. aducerea acestora în mod special în atentia autoritatilor publice, a autoritatilor politienesti si a sistemului judiciar, precum si punerea lor la dispozitia ziaristilor, a presei si a organizatiilor profesionale ale acestora. 70 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Anexa la Recomandarea Nr. R (2000) 7 Principii privind dreptul ziaristilor de a nu-si divulga sursele de informatii

129

Definitii Pentru a servi scopului acestei recomandari: a. termenul “ziarist” înseamna orice persoana fizica sau juridica care practica în mod regulat sau profesional colectarea si propagarea de informatii catre public prin intermediul oricarui mijloc de comunicare în masa; b. termenul “informatie” înseamna orice expunere de fapt, opinie sau idee în forma unui text, a unui sunet sau a unei imagini; c. termenul “sursa” înseamna orice persoana care furnizeaza informatii unui ziarist; d. expresia “informatii prin care se identifica o sursa” înseamna, în masura în care e posibil ca acestea sa duca la identificarea unei surse: i.numele si datele personale, precum si vocea sau imaginea unei surse; ii.circumstantele concrete ale obtinerii informatiilor de la o sursa de catre un ziarist; iii. partea nepublicata a informatiilor furnizate de catre o sursa unui ziarist; si iv. datele personale ale ziaristilor si ale angajatorilor acestora în legatura cu activitatea lor profesionala. Principiul 1 (Dreptul ziaristilor de a nu divulga) Legea si practica interna a statelor membre trebuie sa prevada în mod explicit si clar protectia dreptului ziaristilor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa în conformitate cu articolul 10 al Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (denumita în continuare 71 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Conventia) si cu principiile stabilite în prezenta recomandare, care vor fi considerate standarde minime în vederea respectarii acestui drept. Principiul 2 (Dreptul altor persoane de a nu divulga) Alte persoane care, în temeiul relatiilor lor profesionale cu ziaristii, intra în posesia unor informatii prin care se identifica o sursa prin intermediul colectarii, al procesarii editoriale sau al propagarii respectivei informatii, ar trebui protejate în mod egal în temeiul principiilor stabilite în prezenta recomandare. Principiul 3 (Limite ale dreptului de a nu divulga) a. Dreptul ziaristilor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa nu trebuie sa se supuna altor restrictii decât cele mentionate în articolul 10, alineatul al 2-lea al Conventiei. Pentru a stabili daca un interes legitim de a divulga ce cade sub incidenta articolului 10, alineatul al 2-lea al Conventiei, depaseste interesul public în a nu se divulga informatii prin care se identifica o sursa, autoritatile competente ale statelor membre vor da o atentie deosebita importantei dreptului de a nu divulga si predominantei acordate acestuia în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, si vor putea obliga la o divulgare numai daca, în temeiul alineatului b, exista o cerinta de interes public si daca circumstantele au o natura suficient de importanta si de

130

grava. b. Divulgarea de informatii prin care se identifica o sursa nu ar trebuie considerata necesara decât daca se poate stabili în mod convingator ca: i. nu exista sau au fost epuizate de catre persoanele sau autoritatile publice care doresc divulgarea, masuri rezonabile care sa reprezinte alternative la divulgare; si ii. interesul legitim de a divulga depaseste în mod clar interesul public de a nu divulga, tinând cont de urmatoarele fapte: - o cerinta determinanta a nevoii de divulgare este dovedita, - circumstantele au o natura suficient de importanta si de grava, - se identifica necesitatea divulgarii ca raspunzând unei nevoi sociale presante, si - statele membre beneficiaza de o anumita marja de apeciere în evaluarea acestei necesitati, care poate fi controlata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. 72 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei c. Cerintele mai sus mentionate trebuie aplicate la toate nivelurile, oricaror proceduri în cadrul carora poate fi invocat dreptul de a nu divulga. Principiul 4 (Dovezi alternative la sursele ziaristilor) În cadrul procedurilor legale desfasurate împotriva unui ziarist pentru presupuse încalcari ale onoarei si reputatiei unei persoane, autoritatile trebuie sa ia în considerare, în scopul stabilirii adevarului, toate dovezile disponibile conform legislatiei procedurale nationale si nu ar trebui sa solicite în acest scop divulgarea unor informatii care sa duca la identificarea sursei ziaristului. Principiul 5 (Conditii referitoare la divulgari) a. Propunerea sau cererea de initiere a oricarei actiuni de catre autoritatile competente, având ca scop divulgarea de informatii prin care se identifica o sursa ar trebui depusa doar de catre persoane sau autoritati publice care au un interes legitim direct în respectiva divulgare. b. Ziaristii ar trebui informati de catre autoritatile competente în legatura cu dreptul lor de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa, precum si în legatura cu limitele acestui drept, înainte ca o divulgare sa le fie solicitata. c. Sanctiunile împotriva ziaristilor pentru refuzul de a divulga informatii prin care se identifica o sursa ar trebui impuse de catre autoritatile judiciare numai în cadrul unui proces care permite o audiere a ziaristilor respectivi în conformitate cu articolul 6 al Conventiei. d. Ziaristii ar trebui sa aiba dreptul ca impunerea unei sanctiuni pentru refuzul de a divulga informatii prin care se identifica o sursa sa fie supusa controlului unei alte autoritati judiciare. e. Atunci când ziaristii raspund unei cereri sau unui ordin de divulgare de informatii prin care se identifica o sursa, autoritatile competente ar trebui sa ia în considerare aplicarea unor masuri pentru a limita extinderea divulgarii,

131

de exemplu prin excluderea publicului de la divulgare, în conformitate cu articolul 6 al Conventiei, atunci când acest lucru e relevant, si prin respectarea de catre ele însele a confidentialitatii unei astfel de divulgari. 73 Capitolul IV Rezolutii si recomandari ale Adunarii Parlamentare si ale Comitetului de Ministri al Consiliului Europei Principiul 6 (Interceptarea comunicarii, supravegherea si perchezitia, si confiscarea) a. Urmatoarele masuri nu ar trebui aplicate daca scopul acestora este de a se sustrage dreptului ziaristilor, conform acestor principii, de a nu divulga informatii prin care se identifica o sursa: i. Decizii sau masuri de interceptare a comunicatiilor sau a corespondentei ziaristilor sau a angajatorilor acestora, ii. Decizii sau masuri de supraveghere a ziaristilor, a contactelor acestora sau angajatorilor lor, sau iii. Decizii sau masuri de perchezitie sau confiscare efectuate la domiciliul sau la locul de munca, privind obiecte personale sau corespondenta ziaristilor sau a angjatorilor acestora, sau datele personale aferente activitatii lor profesionale. b. În cazul în care informatiile prin care se identifica o sursa au fost obtinute în mod legal de catre politie sau autoritatile judiciare prin oricare dintre actiunile mai sus mentionate, desi este posibil ca acesta sa nu fi fost scopul acelor actiuni, trebuie sa se ia masuri pentru împiedicarea folosirii ulterioara a acestor informatii ca probe în instanta, exceptie facând cazul în care divulgarea ar fi justificata conform principiului 3. Principiul 7 (Protectia împotriva autoincriminarii) Principiile stabilite prin aceasta recomandare nu vor limita în nici un fel legislatia nationala referitoare la protectia împotriva autoincriminarii în cadrul procedurilor penale, iar ziaristii ar trebui, în masura în care aceste legi se aplica, sa beneficieze de protectie în ceea ce priveste divulgarea de informatii prin care se identifica o sursa. Varianta originala a acestui text, în limbile franceza si engleza poate fi gasita pe website-ul Curtii Europene a Drepturilor Omului (www.coe.int)

132

Anexa 6 România, pe locul 58 în clasamentul mondial al libertăţii presei pe 2006 Reporters sans frontières (RSF) a publicat, marţi,24 0ctombrie 2006, clasamentul mondial al libertăţii presei pe 2006, în care România ocupă locul 58, Statele Unite, Franţa şi Japonia sunt în coborâre faţă de anul trecut, iar Coreea de Nord, Turkmenistan şi Eritreea se situează pe ultimele locuri. România se află la egalitate de puncte cu Polonia, Hong Kong şi Fidji în acest clasament mondial al libertăţii de exprimare. Anul trecut, România s-a aflat pe locul 70 în top. Bulgaria se află înaintea României, pe locul 35, la egalitate de puncte cu Franţa Australia şi Mali. Perspectiva unei viitoare aderări la Uniunea Europeană a avut o influenţă benefică asupra situaţiei libertăţii de expresie în zona Europei centrale şi estice. Legea română prin care nu se mai pedepseşte defăimarea, adoptată în iunie 2006, reflectă această dinamică, susţin autorii clasamentului. Situaţia cea mai gravă se întâlneşte în "trioul infernal al libertăţii de expresie", cele trei ţări aflate pe ultimele locuri pe această listă: Coreea de Nord (168), Turkmenistan (167) şi Eritreea (166).

133

Moartea sub tortură, în închisoare, a jurnalistei turkmene Ogulsapar Muradova, a arătat faptul că dictatorul Separmurad Nyiazov poate face uz de o violenţă extremă la adresa celor care îndrăznesc să-l critice. Aceleaşi nelinişti sunt provocate de jurnaliştii din Eritreea aflaţi în închisoare. Iar dictatorul Kim Jong-il îşi menţine dominaţia absolută asupra presei nord-coreene. Ţările din Europa de Nord, unde libertatea de expresie este respectată şi unde nu s-au înregistrat ameninţări, intimidări sau represalii fizice la adresa reprezentanţilor media, deţin primele locuri în acest clasament: Finlanda, Irlanda, Islanda şi Olanda sunt la egalitate de puncte, pe primul loc în clasamentul libertăţii de exprimare. Statele Unite s-au plasat pe locul 53, în coborâre de pe locul 17, în 2002, când RSF a realizat primul astfel de clasament. Relaţia dintre presă şi administraţia preşedintelui George W. Bush s-a deteriorat de când politicienii, invocând securitatea naţională, consideră suspect orice jurnalist care pune sub semnul întrebării "războiul contra terorismului". În plus, justiţia federală nu recunoaşte privilegiul presei de a păstra secrete sursele de informare. Franţa, situată pe locul 35 anul acesta, este în coborâre cu cinci locuri din 2005 şi cu 24 de locuri faţă de 2002. Multiplele percheziţii în rândul membrilor mass media şi anchetarea frecventă a jurnaliştilor constituie un subiect de preocupare pentru organizaţiile profesionale şi sindicate. Japonia, cu sistemul restrictiv al cluburilor de presă, "kisha clubs", şi cu răspândirea naţionalismului, a coborât cu 18 locuri, pe poziţia 51. Cotidianul Nihon Keizai a fost victima unui atentat, iar mai mulţi jurnalişti au fost agresaţi de grupuri de extremă dreapta. Publicarea caricaturilor lui Mahomed, în 2005, a adus după ea o serie de victime. Danemarca (19) a pierdut poziţia de lider din cauza ameninţărilor la adresa autorilor caricaturilor. Pentru prima dată în cursul ultimilor ani, în această ţară care respectă în general libertăţile fundamentale ale omului, jurnaliştii au avut nevoie de protecţia poliţiei. Primele 15 locuri ale clasamentului sunt ocupate de state membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Elveţiei (8) şi a Norvegiei (6). Dintre cele 25 de state membre ale UE, Polonia este pe ultimul loc, 58, din cauza răspîndirii relative a cenzurii, a încarcerărilor şi a amenzilor pentru defăimare sau insulte la adresa demnităţii sau sentimentelor religioase. Germania (23) este în coborâre, mai ales din cauza recunoaşterii de către serviciile federale de informaţii a supravegherii ilicite pe care au exercitat-o asupra formelor de media timp de aproape zece ani. Italia (40), este în urcare, după perioada Berlusconi, în timp ce Spania (41) a coborât un loc, în urma adoptării de către guvernul catalan a unei legi care cenzurează audiovizualul.

134

Situaţia este neschimbată în cazul Rusiei (147) şi Republicii Belarus (151). Din cauza unui deficit democratic şi a faptului că grupurile de media independente au fost cumpărate aproape în totalitate de grupurile de afaceri, presa din Rusia suferă de lipsa gravă a libertăţii de expresie sub administraţia lui Vladimir Putin. În fiecare an sunt ucişi jurnalişti în această ţară, cel mai recent caz fiind cel al Annei Politkovskaia, la începutul lunii octombrie. Pentru stabilirea acestui clasament, Reporters sans frontières a cerut organizaţiilor sale partenere (14 asociaţii de apărare a libertăţii de expresie de pe cinci continente), reţelei de 130 de corespondenţi, jurnalişti, cercetători, jurişti sau militanţilor pentru drepturile omului, să răspundă la 50 de întrebări care au permis evaluarea situaţiei libertăţii presei în cele 168 de ţări incluse în acest clasament. Unele ţări nu apar în acest clasament din cauza lipsei de informaţii. Clasamentul realizat de RSF a scos la iveală faptul că, în timp ce statele care încalcă flagrant libertatea presei au rămas aceleaşi, ţările în curs de dezvoltare urcă spre prima jumătate a clasamentului, devansând chiar state democrate occidentale. "Din nefericire, nimic nu se schimbă în cazul vânătorilor de libertate a presei din lume. Jurnaliştii din Coreea de Nord, Eritreea, Turkmenistan, Cuba, Birmania sau China plătesc cu viaţa sau cu libertatea faptul că au vrut să ne informeze. Situaţiile acestea sunt extrem de grave şi este imperios ca liderii acestor ţări să accepte criticile şi să înceteze să reprime sistematic media în modurile cele mai violente", se indică în raportul realizat de RSF. "În fiecare an, noi ţări din emisfera de sud câştigă locuri şi surclasează statele europene sau Statele Unite. Este o veste bună care dovedeşte, încă o dată, că aceste ţări, chiar dacă sunt sărace, respectă libertatea de exprimare. În schimb, lenta dar constanta degradare a situaţiei din Statele Unite, Franţa sau Japonia ne nelinişteşte foarte mult", se adaugă în acelaşi raport. Lector universitar Gabriela Groza

135