Emil Garleanu
Din lumea celor care nu cuvanta
CÂND STPÂNUL NU-I ACAS!
În odaie linite. Linite i-un miros! Pe polia din dreap ta, pe o farfurie, st uitat o bucat de cacaval. Mirosul de brânz proaspt a strbtut pân la cel mai îngust colior al casei. i din gaura lui, din gaura de dup sob, oricelul nu-i mai gsete locul. Parc-l trage cineva de musta afar. S ias, s nu ias! Mai bine s se astâmpere. S se astâmpere, uor de zis; dar cacavalul? Vezi, asta-i asta: cacavalul. S-nchid ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? i brânza-i proaspt. Mai mâncase aa buntate acum vreun an. Dar parc nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. S încerce. Face câiva pai mruni, pân-n marginea ascunztoarei lui. Mcar s-o vad. Unde-o fi? De unde-l vr jete, din ce col îl poftete cu atâta struin la dânsa? A! uite-o, colo pe farfurie. Dac-ar îndrzni! Dar cum? S mearg mai întâi pe lâng perete pân la divan. Aa, bun! Pe urm... Pe urm pe unde s-o ia? Pe lân g dulap? Nu. Pe dup jilul cela? Nici aa. Atunci? Pi, lucrul cel mai bun e s se suie de-a dreptul pe perdea i de acolo s treac, pe marginea lvicerului din perete, pân la poli. i-o dat la cacaval, las, n-are el nevoie s-l învee alii ce s fac cu dânsul. Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. i, doamne, muli fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Oriicum s mai atepte puin, s vaz, nu se mic nimeni, nu-l pândete cineva? Cum s nu-l pândeasc! Dar de când ateapt motanul pri lejul s puie laba pe bietul oricu. Dac nu mâncase el cacavalul, cci mirosul cela îi zbârlise i lui mustile, pi nu-l mâncase tocmai pentru asta: s-l momeasc pe laco mul din gaur. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni i lucioi ca sticla, cu mustile întoarse subiri i ascuite ca oasele de pete, st neclintit, dup perna de pe divan, i-a teapt. L-a zrit. Uite-l, îi vede m rgelile ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aa, înc un pas, înc unul, doi, aaa! Dintr-o sritur a fost cu laba deasupra lui. Bietul oricu n-avusese vreme nici s treac dincolo de sob. Îl apas puin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl rsucete în aer i-l las ameit pe podele. i-l privete, gândind: „Cacaval i-a trebuit? Poftim cacaval! Doamne! Ce bun o s-mi par mie dup ce te-oi crnni.“ Dar mai întâi s se mai joace puin cu dânsul. Îl pune pe picioare, îl las s se dezmeticeasc, s -n cer ce s fug i iar vrea s-l prind în cletele labelor. Dar ce s-aude? Un dupit grbit pe sal. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din dou srituri motanul e în ocni a sobei, iar oarecile, mirat c scap, zpcit, cum poate, o terge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. În mijlocul odii se oprete, adulmec lacom mirosul de cacaval, apoi, zrind motanul, se repede i latr cu înverunare. Ar sri în ocni, dar e prea sus. Se sprijin pe labele de dinainte, tremur, casc, de nelinitit ce-i, mârâie i latr. Apoi tace i, cu ochii intii la motan, ateapt s se scoboare. Numai uneori întoarce capul spre polia de un de brânza parc-l e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 2
mailto:
[email protected]
ademenete. i astfel, câteitrei dumanii: oarecele în gaur, motanul în ocni i câinele în mijlocul odii se pândesc muncii de acelai gând. Dar pai apsai cutremur sala. Ce! Stpânul! Repede atunci: motanul se înghesuiete i mai în fund, iar câinele o terge supt divan; numai oarecele, mic cum era, rmâne la locul lui. Stpânul intr; obosit de munc, î i arunc plria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-n dreapt spre poli, ia felia de cacaval, taie o bucat de pâine i, mucând când dintr-una când dintr-alta, mnânc din plin, cu poft. i din trei pri, trei perechi de ochi îl urmresc cu pizm.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 3
mailto:
[email protected]
GRIVEI
E b trân. Înelege c-i b trân, c-i netrebnic, c cele câteva zile ce i-au mai rmas sunt o povar pe capul tuturora. De când s-a i îmbolnvit nu-l mai strig nimeni, nu-l mai mângâie nici o mân , nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credin. Douzeci de ani, var i iarn, în curtea aceasta a trit, i-a pzit-o. În nopile de toamn, cu ploile repezi i ptrunztoare, în nopile de iarn, cu viforniele nprasnice, el nu sttea în cuca lui; su flând cu greu, încordându-i muchii, cci era vânos, tia troianul, cutreiera toate colurile grdinii, i, ltrând, ddea de tire c nu e chip s te poi apropia de casa stpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe houl care furase mere din pomul de lâng gard! Ani de-a rândul simise durerile loviturii de ciomag pe care i-o d duse atunci în cretetul capului. i alt dat... Dar câte nu f cuse, câte nu suferise Grivei, dulul credincios al curii! Îns vremea trece, viaa cu ea. -acuma îmbtrânise! Nu se mai putea duce nici pân la ua buctriei, s capete un ciolan, s-l ling. Rmânea uneori zile întregi f r s în ghit nimic, fiindc nu se putea mica. i-acum, în urm, avea nite dureri grozave. Urla. i mai ales noaptea, când nu avea cu ce s se mai ia, când nu mai vedea pe ceilali câni, când rmânea singur, numai el i suferina lui – mai ales nopile îl chinuia boala. i urla. Mai întâi gemea, înbuit, cu gura închis, cu limba zbârcit, gemea adânc, ca i cum i se desf cea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descle tau f lcile i gemetele îi ie eau mai tari, mai ascuite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbini, care îi lunecau pe bot, i parc-l ardeau. i-n urm, înnebunit de durere, nu mai putea rbda, în urm urla, urla groaznic, din toat puterea mruntaielor lui, cu toat încordarea glasului, urla înspimânttor, de rsuna pân în deprtri, de unde-i rspundea ecoul ca un alt câine care îi plângea de mil. i dimineaa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuul lui de paie. i toi ai casei care treceau pe lâng el îl blestemau. Toi. Urletele lui le tulbura lini tea nopii, le curma somnul i-i f cea s tresar speriai, în pat. Iar unii credeau c prevestete ceva ru, c prevestete moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea i-i înelegea. Cu ochii blânzi, teri de boal, îi urmrea pân ce se f ceau nevzui. Înelegea i atepta s-i vie ceasul. Într-o diminea i-a zrit stpânul de departe, venind spre el, cu mânile la spate, inând ceva ce sclipi la o întorstur, în btaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parc a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozav, o jale adânc pentru stpânul pe care-l vzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele cruia se culcase de atâtea ori s primeasc, supus, vergile ce i se cuveneau. i jalea aceasta parc-i ddu puteri; se scul i, scheunând, plângând, se târî ctre stpânul lui, se târî i, când ajunse, îi linse picioarele ca i cum i-ar fi luat rmas bun. Apoi închise ochii i, e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 4
mailto:
[email protected]
încoltcit, atept. Atept mult. I se f cuse mil stpânului?... Bubuitura nu curm linitea ogrzii. i
astzi simi c nu mai are mult. i parc-i prea ru s închid ochii în curtea în care tr ise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodat s se despart, supt privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. i, deodat, o groaz, o fric de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Îi adun toate puterile, apoi ca i cum cineva l-ar fi gonit din urm , se deprt cât putu mai repede, iei din curte i o lu pe drum, înspre pdure. Când ajunse în mar ginea ei, intr în cel dintâi stufi i, acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, î i f cu culcuul. i atept. Spre sear un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. i-nc unul – cel de pe urm. i-n clipa în care-i dete sufletul se ridi c pe picioarele de dinainte, i, cu capul întors spre curte, url, ca i cum i-ar fi luat un rmas bun. i urletului lui, scurt, de moarte, îi rspunse ecoul, pentru cea din urm oar, ca un alt câine care-l chema din deprtri.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 5
mailto:
[email protected]
CLTOARE!...
E c ltoare! A ieit din muuroi furnica, i-a pornit, cum face în fiecare diminea, a pornit s vad lumea... Ea tia c ochii duc i mintea întoarce; c vzând multe, tii destule, i ai de unde da i la alii. i ce fericire s cltoreti, dimineaa, în revrsatul zorilor, când iarba e proas p t supt rou, aerul jilav de rcoare, i când, pe cer, se prelinge lumina ca o und de aur. -apoi dimineaa priveti altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-i sunt spul berate, ci se limpezesc, ticnite, din prisos. De aceea furnica se scoal cu noaptea în cap i pornete la drum. În dimineaa aceasta, a luat-o spre rsrit. Încântat de frumuseea soarelui, care se prevestea prin mnunchiurile lui de raze, totui avu puterea s se gândeasc, drumeaa, c, privind i minunându-se numai, nu câtiga nimic. De aceea, îndat ce ddu, prin mirite, de cizma unui vântor, î i i puse în gând s cerceteze, s cunoasc mai bine f ptura omeneasc, în apucturile ei. Îndrznea i destoi nic, se ridic pe clcâiul pe care câteva fire de nisip se prin seser, apoi, cu iscusin, o lu încet, pe custura ca râmbu lui, în sus. Cltoarea î i dete toat silina s se urce mai re pede pe cizm, cci vederea ei îi amintea, cu groaz, privelitea pe care cizma unui alt vântor i-o dduse într-o zi: trei tovare din furnicar strivite, dintr-o dat, supt tal pa grea a omului. „Ciudat – gândi furnica în sine – sar zice c numai pentru ca s fac ru î i învelesc oamenii picioarele în pielea groas a înclmintelor.“ i tot gândind astfel, furnica ajunse la pânza îmbâcsit de praf a pantalonilor vântorului. Îi sui i pe acetia, în zigzag, i când ddu de cel dintâi buzunar al surtucului, se opri. S se scoboare, s nu se scoboare-n el? Din cele ce învase dintr-atâtea c ltorii, i de la alii, tia c pe oameni, mai ales, cu greu îi poi cunoate pe dinafar. Iar în buzunarul unui om, îi povestise o bunic a ei, c picase odat peste un pumn de ou furate dintr-un furnicar; bunica dduse de veste nu mai decât, întreg neamul furnicesc venise, i, în vre me ce drumeul dormea în iarb, cât ai clipi, c rbnir toate ou le, ca pe-o prad de rzboi. Aa, furnica î i lu inima în dini, i, uoar, se scoborî în buzunar. Scotoci încolo i-n coace; într-un col ddu peste câiva bani de aram. Îi pipi, îi mirosi – întrebuinare nu le putu gsi! „Ce-o fi f când oamenii cu lucruri care, dup cât se vede, nu le aduc nici un folos?“ judec ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai i-acolo! De-abia se coborî îns, i, repe de, cut s fug înapoi. Buzunarul, îmbâcsit cu foi de tutun, o ame ise. „Iat ce fel de buruieni tiu culege oamenii!“ î i zise, dezgustat, furnica. N-avea noroc! O lu mai sus; se urc pân dup gâtul vântorului. Acesta ridic toc mai atunci mâna. Ispititoare, veni, sprinten, pe mânec, pân lâng pumnul încletat pe gâtul unei pu ti. i cum cta ce anume vrea s fac omul cu lucrul cela ce-l inea în mâ ni, cât ai clipi, prinse drept înainte zborul unei prepe li e. În vremea aceasta o bubuitur groaznic rsun, i-un nor de fum învlui furnica în cea, în mirosul lui pip rat i acru. Vântorul alerg, i, mai dincolo, ridic prepelia moart i-o puse în tolb. Furnica, îngrozit, o lu la fug pe mânec în sus, apoi, de cealalt parte pe care se urcase, se scoborî pe hain. Ca s ajung jos trebuia s treac peste e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 6
mailto:
[email protected]
tolb. P i iute peste geanta de la oldul vântorului, i, la marginea ei, îi mai veni sufletul la loc. Toc mai atunci ochii furnicii zrir o bucic de pâine ce rmsese prins în reea. Oricât era de grbit, lucrul gsit tia c nu se las-n drum; mai ales merindele: „Bine c m-am ales m car cu ceva“, î i spuse în gând, i se grbi s culea g f r mi tura. Dar cum o apuc, îndat o i ls la loc: f r mitura era ud de sângele paserii. „Brrr! Va s zic sta e omul!“ gândi furnica; i repede-repede-repede, o lu pe cizm în jos. Se scoborî pe-un fir de iarb i î i scld, cu mulumire, trupul într-o pictur de rou.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 7
mailto:
[email protected]
MUSCULIA
În odaie e tcere. Prin fereastra deschis soarele scoate sclipiri din sticlria de pe polii. În faa iconostasului clipocete candela. Pe masa din mijloc, st deschis, uitat acolo de ctre copiii sfiniei-sale, un ceaslov vechi, scorojit i unsuros. O musculi, cât o gmlie, strlucitoare ca un licurici, intr bâzâind s caute ceva dulce de gustat. Zboar încolo i-ncoace. Se uit prin strachini, se aeaz pe marginea unui pahar, se plimb pe la icoane, ca i cum s-ar în china, ba intr pân i-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aezaser pe pat cu fundul în jos i-l pref cuser într-un cuibar de ou roii – cci e Patele. Nimic... În sfârit d Dumnezeu i ajunge i la m su, drept deasupra ceaslovului. Se las uoar, zbârnâind mulumit, pe foaia unsuroas, pe ale crei coluri de sus picturile de cear stau ca nite pecei. E doar obinuit cu c rile bisericeti; nu o dat ieise stul din biserica de peste drum. E atâta hran pe foile îngroate parc de urmele degetelor tvlite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce cuta: o pat, zaharisit proaspt, arta c degeelul ce-i l sase urma avusese grija s se înmoaie dintru-ntâi în dulcea. Musculia se pune pe osptat; prpdenie de lacom ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochiorul, roul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu miestrie, ca i cum ar fi fost esut la începutul rândului: „Slav ie“. Atunci î i aduse aminte cum nec jise mai ie“. zilele trecute, la o leturghie, pe-un das cl, c ruia îi rmsese pe barb, lâng buze, un fir de grâu uns cu miere. Pân ce n-a gustat din miere nu s-a lsat; dar bietului om i-a ieit sufletul alungând-o. Acum s-a sturat; se suie bini or pân-n mijlocul slovei roii care o atrage. Îi scutur aripioarele, î i întinde picioru ele de dinapoi, i le freac unul de altul, ca i cum ar ascui dou cuite; apoi, lene, aipete. În clipa aceasta ua se deschide dintr-o dat. Sfinia-sa, popa Gheorghe, intr suprat, aprins la fa, rsuflând din greu. A f cut slujba la biseric, pe urm s-a abtut pe la Petru bacalul, aa în treact, a luat un pelina, i s-a întors acas. i poftim ce gsete: preoteasa nicieri – dus prin vecini; copiii la hoinrit, dup ce sprseser mai întâi toate învelitorile gavanoaselor cu dulcei, de pe fereastra din sal. – Poftim!... ei poftim! strig printele înfuriat. Apoi î i a runc ochii pe mas i se supr i mai ru: – Pân i crile mi le-au vrfuit! Repede, cu o micare iute, sfinia-sa închide ceaslovul, i-l arunc, la loc, în dulap. Iar în mijlocul slovei roii, musculia, strivit, se f cu una cu hârtia, tocmai în clipa când, mai adormit, izbutise s-i statorniceasc în cpuorul ei un gând: „Ce bine e s trieti i s mori stul!“
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 8
mailto:
[email protected]
GÂNDCELUL
Cum venise pe lume nici el nu- i ddea seama. S-a trezit ca dintr-un somn i parc era de când pmântul. Nu sim ise nici durere, nici bucurie. i mult î i muncise gândul: cum rsrise, i-al cui era? Mic cât un fir de linte, mica picioruele fragede i ocolea, pe de margini, frunzioara care-l adpostise. Într-o zi încerc o pornire luntric: iei de supt umbra rcoroas i ddu buzna afar, în ploaia de lumin. Atunci rmase pe loc, orbit de atâta strlucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, i îndrzni: deschise ochiorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfâr it bine-bine i privi în sus. Se f cuse parc mai mititel decât fusese. Cu cât strlucire, ce adânc i albastru se dezvelea cerul! i ce minune! Cu ochiorii lui cât ni te fire de colb, îl cuprindea întreg. i ce întunecime, cât umezeal suptfrunzioara lui. Ce cutase dânsul acolo? Iar din mijlocul triei albastre, un bulgre de aur aprins arunca vpi. Tresri. Era el altul? Picioruele nu mai erau ale lui de scânteiau aa? i mai era îmbrcat în aur! Cci i trupuorul lui, pe care i-l vedea pentru întâia oar, scânteia. Nu cum va era o f rmi czut, de acolo, de sus, o f rmi de lumin închegat, rtcit pe pmânt? i, ca o adeverire, pe râna neagr trupul arunca o lumin dulce. Ce se mai întreba! Fr îndoial de acolo czuse, acolo trebuia s se întoarc. Dar ce deprtare! i cum s ajung? Privi în sus; i atunci, deasupra cpuorului, zri lugerul unui crin ce se ridica aa de înalt, c parc floarea din vârf des chi dea paharul chiar dedesuptul bulgrului de aur s-i culeag razele. În mintea lui î i înjgheb planul. S se suie pe luger în sus, s mearg, s mearg i s mearg, pân în vârf; i de acolo, la bulgrul de aur, din care credea c se desf cuse: o sritur – sau o vedea el ce-o face. Atunci se mic din nou, i, dup ce trecu peste un grunte de piatr cât un munte, i scoborî dincolo, se trezi la rdcina crinului. Se odihni o clip, apoi, la drum, biete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în rân. V zând asta, se ridic pe picioruele de dinapoi, i, f r s tie pentru ce, cu cele dinainte î i f cu, monegete, cruce. Pe urm încerc din nou, i vzu c poate. Luciu i se pruse lugerul crinului, i când colo avea atâtea adânci tu ri, atâtea ridic turi: vi, dealuri. Dar ce mireasm se revrsa de sus!... i-a mers voinicul, a mers. Mult s fi mers. Se uit în jos i-l prinse ameeala. Privi în sus i se cutremur. Ce – nu f cuse nici un sfert din sfertul drumului?! Puterile îi cam sl biser, dar nu se lsa. Înc vreo câiva pai, i ici, dea supra, parc se întruchipa o frunzioar ltrea, ca o prisp. Acolo o s se odihneasc. i iar purcese la drum; i umbl, i umbl, biete; i de-abia ajunse. Iar când a po posit, ud de sudoare, c prea o pictur de rou, bulgrele de aur scptase de amiaz. i voinicul privi iar în sus. Privea în sus i nu-i credea ochilor: zile, sptmâni, luni, avea de umblat. i cât era de hotrât i de vânjos drumeul, nu-i putu opri un oftat: e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 9
mailto:
[email protected]
„Uf! C mult mai am de suit, doamne!“
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 10
mailto:
[email protected]
MAI SUS!
S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliei:„Pitpalac!“ Cerul abia se rumenise; picturile de rou înc nu se pref cuser în m rgritare; luceaf rul tot f cea din ochi pmântului. Dar peste puin deodat adâncul scpr. Cea dintâi raz strpunse vzduhul i se topi în ochiul ciocârliei. Niciodat darul acesta, trimis de ctre soare, nu umpluse sufletul psrii de o mare fericire. Cci i fericirea nu-i alege totdeauna clipa nimerit în care s-i verse prinosul. Scuturându-i penele, un tril de mulumire izvorî din gua ciocârliei. Apoi se dezlipi de rân i, pâlpâind din aripi, se înl. Aerul parc se rumenise. Oglinda cerului poleia pmântul. Înc o btaie de aripi. Mai sus! Slab de tot i se p rea ciocârliei c mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri str vezii; plutind pe ele, ddu drumul ciripitului ei gâdiltor ca al unei grindine de mrgritare. Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasrea îi spunea c vine. Înc o lovire de aripi, i-nc una. Mai sus! Îmbtat, pasrea se asculta singur; pentru ea i pentru soare cânta. I se prea c tremurrile cântecului ei umpleau bolta cerului.Vroia s se simt singur, dezlipit de râna pmântului, – ea i raza, în singurtatea ameitoare a înlimilor... Îi avânt din ce în ce cântecul; î i încordeaz mai tare puterile. Dar trupul greu parc-i înlnuie glasul, i-l ine închis ca într-o colivie. Ar vrea s se simt dezrobit, uoar ca aerul, strvezie ca el. Mai sus! Mai sus! i trupul mereu o trage înapoi ctre pmânt, i raza mereu o cheam ctre înlimi. Într-un avânt î i pune cea din urm putere i, deodat, se simte, în sf rit, slobod, desf cut de greutatea netrebnic a crnii. i-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nal singur, tremurtor i dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulg re de spre pmânt. rân
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 11
mailto:
[email protected]
CÂNTREUL
E de neam! Între toate lighioanele lumii, gânde te el, nu era alta care s aib strmoi mai alei i mai de via. Pmântul era o nimica toat, un bo de hum ce orbecia f r’ de nici un cptâi, prin vzduh, când neamul lor greieresc î i ridica osanele lui însui, supt frunzele uriae din care astzi nici mcar urme n-au rmas. Ei biruiser vremea – di nuiau stpâni în lung i-n lat, ca i pe atunci. Chiar un strbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântre în cuptorul brutriei lui Por-împrat. i astea nu erau vorbe de ici de colo; ci le povesteau btrânii în toate min ile lor, i ei, firete, de la ali b trâni pricepui le auziser. Cci doar aa rmân povetile pe lume. Toate gândurile acestea nvliser greierului în cap într-o sear, când nu putea aipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul supt care dânsul se odihnea. „M rog, n-a putea-o vedea i eu pe dihania asta? Ce neam a a de obraznic s fie?“ se întreba greierul. i cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca s afle i-un rspuns, î i puse în minte s isco deas c pe o lcust, dei numai la gândul c avea s vorbeasc unei obrznicturi, care îndrznise s se întreac din srit cu el, îl apucau furiile. O c ut totui i n-o gsi. „Firete – gândi greierul – l cust i s stea acas – dracul a mai vzut!“ i cum luna se ascunsese într-un nor, rug pe un licurici s-i lumineze calea. i, aa, se întoarse. Toat nopticica nu închise ochii. Privighetoarea î i f cuse de cap. Îl mai mângâie îns pe greier iubirea i laudele care o mulime de maica-domnului – gângniile cele roii stropite cu negru – i-o artau. Las c-l cinau c nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul înelesese c i ele erau mirate de îndrzneala unei paseri venetice, care turbura linitea btinailor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mândrie, i, în zori de zi, li se închin cu plecciune, poftindu-le, în juru-i, s-l asculte. i, cu toat oboseala, greierul le cânt, în cinstea lor, un imn al dimine ei. Iar vacile-domnului îl rugau s nu mai conteneasc, fiindc ele altceva n-aveau de f cut decât s-l asculte. i le-a cântat greierul pân ce soarele s-a ridicat de câteva sulii pe cer. Iar înclzindu-se grozav, cântreul se rug de iertare, s aipeasc puin. i se adposti supt frunza unei rochia-rândunicii. Iar vacile-domnului se sf tuir, se ridicar pe firicelele de iarb dimprejurul culcuului cinstitului cânt re i, legnându-se uor, începur s-i fac vânt, s doarm în rcoare, cum se i cuvenea unui mân drucrai ce era.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 12
mailto:
[email protected]
SRCUUL!...
S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înurubat în pmânt, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curi i livezi, luând cu el tot ce gsea mai uor în cale. i dac de pe jos fura flori, pene i hârtii, de pe-o ramur lu un crbu, un crbu mititel, castaniu, cu aripele fragede, cu ochiorii ca dou neghinie. Crbu de primvar. Când l-a luat vârtejul pe sus, i-a strâns i el picioruele, i-a vzut c poate zbura i f r s dea din aripi. Vârtejul i-a f cut gustul, i-n mijlocul unui drum de ar, lâng o curte, s-a înepenit o clip ca un sfredel, apoi s-a topit deodat, l sând tot ce luase balt la p mânt. Iar crbuul c zu pe-o bucic de hârtie alb, i rmase acolo, ameit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prfuit. i din captul drumului, ano, cu pieptul în plato, cu pintenii arcuii, venea un cuco. „Îî! Scap de unul i dau peste altul – î i zise crbuul – sta m-nghite!“ Cucoul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la crbu i-a trecut mândru înainte. „Am scpat!“ gândi cu bucurie crbuul i se în toarse s priveasc dup cuco. Atunci încremeni de spaim. Din cellalt capt al drumului sosea un curcan. C rbuul se f cu mai mic decât era, inându-i sufletul: „Acuma chiar c-am pit-o!“ Când ajunse curcanul în dreptul cucoului, se înroti, î i roi mrgelile i î i ddu ca pul pe spate; iar cucoul scoase pieptul i mai în afar, se înl în picioare, i forfec aripele de câteva ori în pmânt: î i ddeau binee. Cucoul s-a dus, curcanul se feri parc s nu calce crbuul, când îl ajunse, i acesta, bietul, rsufl: „Bine c-am avut noroc!“ Dar deodat, de dup gard, sri, mare, cu coada rotund cât soarele la rsrit, un pun. Pasrea se legn o clip, apoi î i strânse coada i zbur în drum. „De sta nu mai scap!“ crezu crbuul. Punul s-a apropiat, l-a rsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl gsise, i, lsându-l, î i vzu de drum. Crbuului nu-i venea s-i cread ochilor c mai e în via. Dar uite: colo e drumul, supt el hârtia, pe dreapta gardul – triete. Ia s zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creang de copac. S-i încerce aripele. i le desf cu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mrior ceva decât o nuc, zbur spre el. „Ei! De aa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag i mie“, gândi crbuul, pregtindu-se chiar s dea sturzului ziua bun. Dar sturzul se ls lâng bucica de hârtie, deschise pliscul, apuc, cu lcomie, crbuul, i: hap! hap! – mai s se înece, îl înghii. Srcuul crbu! De pe gard, o vrabie, care vzuse multe în viaa ei, î i ae zase puiorii în rând, s priveasc, de cum zrise crbuul jos. i acum î i lua zborul într-alt loc, strigându-i dup dânsa odraslele care duceau în minte o învtur mai mult.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 13
mailto:
[email protected]
ÎN CURTEA MEA
Curtea mea e la ar, pe malul unei ape. De jur împrejurul cur ii se încinge un gard de ctin, iar pe ctina în care vrbiile stau împnate ca albinele în roi, se ese, de cu primvar pân-n toamn, tulpina de rochia-rândunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvârlitur de piatr unul de altul, se înal plopi btrâni, fuse uriae, pe care se dea pn vântul; pe vârfurile lor in acopermântul – cerul. Tufe de pomuoar i de agrie dau, înuntrul curii, adpost paserilor mele. Cci am paseri multe i felurite. De ici, din portia încununat cu ieder, hai s le privim. Ai auzit cucurigul? Rsare soarele. Cucoul acela negru e ceasornicul curii mele. Iat-l pe culme, ano, cu pintenii arcuii, cu platoa pe ne lor oelii, gata ca de lupt . Parc vrea s-i arate brbia câr dului celui de claponi, din faa lui – gini care nu se ou – ale cror pene lungi i moi îi prefac într-un fel de sl cii plângtoare printre paseri. A, uite-o; harnica ogrzii! Repede-repede, sfârâindu-i picioruele în ghetele galbene pe nisip, de iute ce alearg, cu boneica alb tivit cu arnici, de gospodin, pe cap, cu cerceluii de mrgean la ureche, strâns în fusta ei cu picele, bibilica – picherea – alearg dintr-un col într-altul, s puie toate la locul lor. Numai s-i auzi guria când vreo lenee se întrece mai mult cu dedeochiul somnului. Albe, linse, sau zburlite ca de vânt, legnându-se, sâsâind, îndemnând la tcere – le vezi? cârdul de gâte se în ir, una dup alta, ca i când cea din capt ar fi înghiit un mosor de sfoar al crei capt l-ar fi hpit, pe rând, toate celelalte. Dincolo, lâng teuca de ap, sunt raele; parc-s totdea una vduve, aa-s de hursuze. Micând mereu din ciotul cozii, la dreapta i la stânga, ca i când dânsa le-ar îndemna i îndrepta trupul încotro s-apuce, tiu numai s-i desfac lopelile pliscului, s se lincereasc-n ap. Dar bate soarele tare. Pune-i mâna la ochi, s poi privi mai bine. Colo, supt tufiul cela de agrie, sunt clotele. Înfoiate, gata s sar în capul oricui s-ar apropia, ele scurm mereu, ca i când ar cuta o comoar. Îi hrnesc puiorii. Gâgâlicii – bouri de aur, cu dou picturi de rubin drept ochi. Uite-i cum se fr mânt, cum se strâng roi i se desfac pe urm, cum se ciupesc de la un viermior. Unul a srit pe spatele mamei, i, cu picioruele lui subiri i fragede ca paiul, i se cocoa dup gât. De acolo urmrete cu ochiorii lui vioi ce fac ceilal i: prinde clipa, sare, i apuc viermiorul. Apoi, fugind supt aripa cald i ocrotitoare a clo tei, ospteaz. Ceilali rmân locului prostii, srcuii, pân ce zresc o alt prad. Dar ce-i? Ginele se strâng s priveasc iscoditoare. Doi cucoi tineri s-au apucat la lupt. Penele zbor ca luate de vânt. Stai puin i-o s vezi! Grmticul curii mele e doar curcanul! Iat-l: i-a i z rit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vaj nic îl ciupete i-l urmrete pân în cellalt col al curii. Iar dac a f cut pace, e i dreptul lui: se înroete, î i atârn e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 14
mailto:
[email protected]
iragurile de hurmuz i mrgele la gât, i, ca un drept judector ce este, primete închinciunile tuturor. Numai fantele, craiul curii mele – privete-l, nici nu vrea s se uite la el. Tot necazul lui e c grmticul î i poate înroti la fel coada. Auzi un ltrat? E Duda – Dudaache, dulul, pzitorul. Acuma cerceteaz gardul dac n-are vreo gaur prin care s se poat strecura lighioanele înuntrul curii. Când gsete o deschiztur se oprete i latr – d de veste. Aha! Vezi? S-au oprit toate paserile, cu capul întors spre cer. Gâgâlicii de aur au nvlit supt aripele clotilor, s se ascund. O sgeat strbate prin aer. E un vultan. N-a vea nici o grij! Grmticul l-a zrit cel dintâi. i-a strâns mugurul nasului, i-a scos gua în afar i-l urmrete cu ochii, s sar. Gluguind, parc-i zice: „Poftim dac-i dmâna!“ Dar vultanul e priceput; tie cu cine are de-a face. Un ocol, i se terge prin zare, s caute aiurea o prad mai puin pzit. i-n urma lui paserile î i vd de hran, gâgâlicii r sar iari la lumin , i linitea i pacea se las
peste curtea mea. Hai, de ne-om duce i noi!
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 15
mailto:
[email protected]
CIOC! CIOC! CIOC!
i
paserile se-neleg între ele. Dumneavoastr poate nu m vei crede. Atâta pagub! Dar eu tiu multe asupra lucrului stuia de la gaia mea, de la gaia mea care, fiindc am învat-o s vorbeasc omenete, mi-a descoperit câteva taine ale graiului psresc. D-ta, spre pild, auzi ciripind o rândunic, crezi c i-a venit, aa, un gust, s fac g lgie, în vreme ce dânsa d povee puiorilor ei: „Nu ie ii la marginea cuibului!“ „Nu strigai când nu sunt eu cu voi!“ „Tst! pisica!“ O vrabie ciripete pe gard. Dtale puin î i pas. i ei, biata! i-a srit inima din loc: „Uliul!“ În nopile cu lun asculi privighetoarea – te încânt; a jungi s crezi c pentru tine î i vars în gâlgâiri ploaia de mrgritare. Nici nu bnuieti ci plânge numai dragostea ei. Aa, mulumit gaiei mele, am ascultat, dunzi, o con vorbire între un mcleandru i-un scatiu. S v-o spun: „Cioc! cioc! cioc!“ se aude de departe. Mcleandrul zice: – E ciocnitoarea! – Ciocnitoarea – rspunse scatiul – ce-o fi ciocnind mereu? – Caut veveria, îl desluete mcleandrul. – Veveria? De ce? – Urâi îmi suntei voi, scatiii, c nu tii nimic. Nu-i cunoti povestea? S i-o spun! (Mrturisesc c vreo câteva ciripituri nu le-am îneles, dar le-am inut îns minte. Acas i le-am spus gaiei, i gaia mi le-a tlmcit. Aa, v pot spune, întocmai, dup zisele mcleandrului, povestea ciocnitoarei:) ... – Demult, m-asculi, scatiule? începe mcleandrul, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puini de tot, i poamele i mai puine, veveria a dat într-o bun zi peste un pom ciudat, cu roada rotund, tare, dar cu miezul dulce i gustos. Dduse, frate, peste alun. I-au plcut alunele i, vezi, fiin prevztoare, s nu mai peasc cum o pise când rosese o iarn întreag coaja copacilor, s se hrneas c, ce i-a venit în gând? S strâng alune. i i-a umplut scorbura de cu toamn. Tocmai se bucura c dduse norocul peste dânsa, f cea planuri mari, s nu se mite toat iarna din csua ei, nici cu vârful botului s nu miroase vi fornia când, într-o bun diminea, se zgârie la un picior într-o coaj . Caut – coaja de alun? De unde? C ea nici nu se atinsese înc de merindele strânse. Cerceteaz: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veveria, dar s-a i mâniat. S-a pus la pând s prind pe ho. S-a ghemuit înfundul scorburii, una cu copacul, i-a ateptat. Ce era? Ciocnitoarea, cum o vezi: sai ici, vâr-te colea, d de scorbur, în scorbur de alune, i, cum e iscusit, a îneles ea c-n alune trebuie s fie ceva. Plisc are, slav domnului! Cra! iac i miezul. Bun! Cra-cra-cra, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiece amiaz s-i ia prânzul. În dimineaa când o pândea veveria, a sosit tot aa zglobie, dar de-abia intr în scorbur c veveria se repezi. Ciocnitoarea vroi s-o zbugheasc afar, dar e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 16
mailto:
[email protected]
veveria o prinse de coad! D-i în sus, d-i în jos, las coada, ca opârla, în laba veveriei, i pe ici i-i drumul. Mai târziu, când i-a venit inima la loc, i s-a vzut f r coad, s-a întors la veveri s se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbur, i, smerit, a btut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veveria î i mutase culcuul. De atunci mereu ciocnete la fiecare copac, dar nici c d de rspuns... – Zi, de atunci – întreb scatiul – n-are ciocnitoarea coad?... – Vezi bine... Ssst! Uite-o... M uit i eu. O fulgerare roie strbate luminiul. Ciocnitoarea se car cu ghearele de trunchiul unui mestea cn i-l ciocnete de jos pân sus. Apoi trece la alt copac i la altul. Fagul sun mai tare, frasinul mai înbuit. Un stejar gunos rsun ca un hârb. i ciocnaul bate mereu, se duce, se terge din ochii mei. De-abia se mai aude, de parte: Cioc! cioc! cioc! Scatiul piruie iar: – tii una, frate mclendre? Eu cred c tot ce mi-ai spus sunt numai nite vorbe. Ea ciocnete fiindc suge din mustul copacilor – i-o fi plcând hrana asta. Mcleandrul se supr: – Se cunoate c eti pasre neisprvit. S-o fi hrnind ea cu mustul copacilor, dar ce i-o fi zis: „Dac mi-i dat s ciocnesc mereu, cel puin s trag din asta un folos, s m hrnesc!“ – Aa-i! încheie scatiul. Acestea le-am auzit mai dunzi povestite de ctre un mcleandru unui scatiu. Un lucru îns: dac venii cineva pe la mine, s nu spunei cumva gaiei mele cele ce v-am destinuit. M asurzete cu ocrile. V rog!
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 17
mailto:
[email protected]
ÎN FEL DE FEL DE FEE...
Gaia mea e foc. V-am destinuit pania ciocnitoarei i de-atunci i-a pierdut încrederea în mine. O sptmân întreag am rugat-o pân s-i in cuvântul, s-mi spun cum au cptat psrile penele lor aa de minunate la vedere.Ascultai ce-am vorbit cu gaia: Eu: Pasre drag, î i f gduiesc c de acum înainte n-o s mai spun altora nimic din ceea ce-mi vei împrti. Gaia: Las c te cunosc. Aa mi-ai vorbit i rândul trecut i mi-ai pus ciocnitoarea pe cap, de-mi amrte zilele. Eu: Gai drag, m jur... Gaia: Jurmintele tale sunt ca fulgii mei de uoare. Uite (î i scoate un fulg cu ciocul i-l las s pluteasc în aer). Eu: Gai drag, crede-m, jurmintele mele sunt ceva mai grele... Gaia: Las! Las!... În sfârit, o s-i spun i povestea asta, i atâta tot... Eu: i lada-n pod! Gaia: Aa. Ascult. La-nceput toate psrile aveau penele de dou feluri: albe i negre, ca ziua i ca noaptea. Decât c Dumnezeu se cam sturase s le vad pe toate la fel. i ce i-a zis:„Bine, dac la trup sunt deosebite, de ce n-ar fi i la pene?“ Atunci s-a uitat în sus, i-n jos, i-a hotrât îndat unui pun – punul era alb, cânta mai frumos decât toate i era i pasrea lui de cas – a hotrât aadar unui pun s-i ia zborul în zorii zilei, prin înaltul cerului, s -i moaie penele în albastrul vzduhului i-n aurul rsritului, apoi s se lase pe pmânt, s-i poarte aripile prin verdele ierbii. Dup ce punul a îndeplinit toate acestea, de-i lua ochii cu strlucirea lui dac-l priveai,Dumnezeu a poruncit unui vultur s adune toate zburtoarele cerului, i, dup ce s-au strâns la un loc cu toatele, preasfântul le-a spus c vrea s le înfrumuseeze. Artân du-le punul, le zise s-i aleag fiecare, de pe trupul lui, felul penei în care ar vrea s fie îmbrcat. i ca s-l vad mai bine psrile pe pun, Dumnezeu îi porunci s-i roteasc coada, i de atunci punul cpt darul acesta. P srile cerului îns, deprinse mereu cu albastru vzduhului, cu verdele ierbii i cu aurul soarelui, puine au ales penele acestea, i mai toate s-au bucurat de socoteala sticletelui. Vezi dumneata, mic i afurisit: „Doamne, zise el, d-ne din toate câte ceva i las-ne s ne amestecm noi cum ne-o tia capul“. Dumnezeu a zâmbit i a încuviinat ca cele care vroiau s asculte de sticlete s fac dup cum le-a sf tuit el. Tocmai atunci, hop!, i ciocnitoarea, care în târ ziase, c-un trandafir alb în cioc. Preaînaltul o chem s o mustre c a rupt floarea, apoi porunci unui înger s-i aduc trandafirul s-l miroas. Îngerul, când lu crengua se împunse într-un spin i îndat îi iei în vârful degetului o bobi de sânge. Fiindc din pricina trandafirului rsri cea dintâi pictur de sânge pe lume, Dumnezeu meni floarea s se fac roie, cum se i f cu, iar pentru c prin e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 18
mailto:
[email protected]
ciocnitoare se întâmplase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului s-i tearg degetul de capul ei, s rmâie însemnat. Ce s vezi, îns? A a le-a luat ochii celorlalte psri roul ciocnitoarei, c toate au nvolit la ea, s se ating de dânsa, s capete i ele mcar cât de puin din faa sângelui. Cel dintâi sticletele. Dar dintr-o pictur ce s-alegi? Pe urm, i-au amestecat penele care cum le-a tiat capul. Vrabia fiindc era cald sa scldat îndat în rân i s-a f cut ca dracul. Cioara, foarte îneleapt ce-a gândit:„Eu nu-s proast, cu pana mea n-o s m ia nimeni în seam i-o s m-nmulesc în pace. Ia s rmân eu neagr cum sunt“. i neagr a r mas. Tot astfel i corbul. Puine au avut înelepciune s se roage de Dumnezeu s le fac cum o crede înnemrginita lui mrinimie. Aa preaînaltul i-a atins degetul de penele punul i-a f cut: prigoria, gangurul, scatiul. Ba chiar i eu am întins aripile de mi-a pus albastru pe ele. Uite. Mrturisesc, cam puin, îns i a a e bine c tot mi-a venit mintea cea de pe urm. Dar cel mai folosit, î i închipui, a rmas punul, c tot albastrul, aurul i verdele, dispreuit de celelalte psri, i-au rmas lui. Iar el, de bucurie, i cum avea un glas minunat, s-a pus îndat s cânte, i cânt, i cânt, f r s ia seam c Dumnezeu, obosit, vroia s aipeasc puin. De trei ori i-a poruncit Atotputernicul s tac. El, de unde! Îi da înainte.Atunci, dintr-un tufi, iat i privighetoarea! Privighetoarea pe vremea aceea, era cea mai lene pasre: dormea i ziua i noaptea. i fiindc acuma se trecuse cu somnul, nimerise i ea la spartul târgului i alerg la preaîneleptul s-i schimbe i ei penele, c nu vroia s rmân aa cum o mâzglise, acum, în grab, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua i dânsa de pe aripi. Dumnezeu îns se supr foc de lenea privighetoarei i o ls aa, ba o i pedepsi s nu mai doarm nici nopile de acum înainte. Dar fiindc privighetoarea zbur de umrul Atotputernicului, i se rug, frumos, de iertare, i fiindc îndurarea lui Dumnezeu nu c u noate margini, i se f cu mil Ziditorului de psric. Îns nu-i mai putea lua cuvântul înapoi. Ce s fac? Tocmai atunci îi lovi auzul glasul punului. i ce se gândi Dumnezeu? S treac glasul punului privighetorii: pentru pedeapsa mare care i-o dduse se cuvenea, în schimb, i-un dar mare. Ba scpa i de cântecul zludului. Zis i f cut. De atunci privighetoarea cânt aa de frumos, iar punul schiaun ca o mâ. Ia aa!“ Dup ce gaia sfâri, m-am gândit puin, apoi iat ce i-am vorbit: Eu: Ia ascult, gaio drag, frumoas poveste i mare minciun mi-ai înirat. Gaia: Dac o crezi, cum o cred eu, i-am spus un adevr. Eu: Aa-i! Dar adevrul e un adevr când e pentru toi la fel. Gaia: i câte minciuni n-au fost mult vreme, pentru toi, adevruri, adevrate. Eu:Gaio, umbli cu iretenii. Adevrul numai noi, oamenii îl tim. Gaia m-a privit, a întors capul, apoi a început s fluiere un cântec pe care am învat-o eu, un cântec de batjocur, ca i cum mi-ar fi zis:„Vorb s fie!“ Ei, v place? Ca s m rzbun pe ea v-am destinuit i povestea a ceasta. Uite-aa.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 19
mailto:
[email protected]
NEDESPRITE!...
Toamn! Pdurea fumeg. Negurile se las perdeluind zrile. Paserile se rotesc în înalt, se deir, iar se strâng, i iar se rresc, apoi î i aleg cluzele, le pun în frunte, i-n vârf de sgeat cltoresc. Se ridic stolul sus-sus, pe apa albastr a cerului, i lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se terg din zarea plaiurilor noastre. Se duc! Încotro? În nopile reci de toamn vzduhul parc freamt. O lume ciudat pare c prinde fiin supt stele; noiane de frunze desprinse pare c sunt purtate de vânturi; umbre se strecoar rtcite; ipete rsar i se stâng; chemri de cluzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile cltoare. i cu ele parc iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parc fur soarele, pe aripele lor parc duc primvara. Un stol de turturele a întârziat. Grbite, s-au strâns în dimineaa aceasta, i-n fâlfâirile lor, care se aud ca nite sunete supte uor dintr-un flaut, pornesc. Întâi o iau pe-aproa pe de pmânt, peste lunci, deasupra raritilor, printre plopii înal i, ca i cum ar vrea s mai vad locurile aceste o dat. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul pduricei, în vreme ce o raz de soare împunge pânza norilor i tivete pe cer o dung de lumin. Bucuroase, paserile bat din aripi i se hotrsc. Patru, dou perechi, o iau mai înainte, o pereche rmâne în zbor mai potolit, în urm . Ajung deasupra râului; un ipet nbuit, din gu – un semn al cluzei – vrea s le strâng pe toate la un loc. i-n clipa aceea un bubuit de puc clocotete aerul cuprinsurilor. Cele dou perechi feresc ca fulgerul în lturi; dar din perechea din urm, o turturic î i curm zborul, î i adun apoi puterile, cu cel din urm fior al vieii, se rotete în dou cercuri, se înal drept, ca o sgeat, în vzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele râului, care o fur i o poart mai departe. Stingherul, soul, urmrete puin stolul, apoi se întoarce, caut îngrijat, i, pe apa turbure, î i vede tovara. O putere îl ine atunci deasupra vltoarei, cu ochii nedesprin i de la trupul plpând i ptat de sânge ce lunec la vale, de la trupul pe care, în cercuri strânse, îl urmrete mereu. i supt cerul, în care raza de soare s-a stins, cltoresc trei: stolul care se terge în zare ca un rmas bun, pasrea moart mânat de valuri i porumbelul care se rotete mereu, urmându-i soia, ca un simbol al venicii iubiri!... i-n urma lor toamna cade mai grea!
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 20
mailto:
[email protected]
CUCOUL
În nucul stufos din marginea ogrzii, ginele, cocoate de cu sear pe crengi, dorm duse cu capul supt aripi, împrtiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac i le-a venit mai la socoteal. La o parte, aa, s le poat vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, st cucoul – Paa, cum îi zic toi ai casei – rotofei, îmbr cat în pene, cu creasta lsat, trengrete, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii înc ceoi de somn, privete. E poet. Sufletul lui, de i rzboinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor care se umfl într-atât de par nite burdufuri, când sunt seci, ca nite gogoi; decât al tuturor gânsacilor care se plimb pe ap i fac pe vistorii, dar în cap n-au minte nici m car cât un grunte; ori decât al roilor care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umbl mai legnai; i chiar decât al punilor mândri în port, dar cu glasul, între paseri, ca al m garului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minuneaz de frumuseile firei, i f r prere de ru î i rupe totdeauna din somn numai s vad cum rsare soarele. De aceea dânsul acum privete, pe când toi ai casei dorm. Mijete de ziu. Departe, în zare, se desluete, uoar, dunga de lumin a zorilor; întâi e ca o dâr de z pad, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de ap care-i înal o margine tot mai sus, prelingându-se pe cer, ca sorbit de-o putere a vzduhului. Pe urm, oglinda aburit de pân acum pare c rsfrânge un foc deprtat, se face lucie, poala cerului prinde fiin parc i lumina începe s se cearn peste pmânt, uoar, ca un colb de argint. De parte, cine tie unde, se vd dealurile, mai încoace câmpul, aproape satul, i chiar în fa î i desface stâlpii, din umbr , casa de la cealalt margine a ogrzii. Aerul se înfioar; cucoul rsufl fericit, apoi î i ud pliscul în mrgritarul de rou de pe frunza cea mai apropiat. Lumina încremenete o clip. Cucoul î i caut cu ochii tovarile, le z rete i în gândul lui le judec pe toate. La stânga, ici, doarme Sura, nadoleanca – bbtia, tot lâng el i numai lâng el; a scos cinci rânduri de pui pân acum i mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, iganca, sora Surei; ce va mai tânr, dar tot o poam; amândou gâlcevitoare foc. În dreapta, la rând, pe crengi deosebite: Rocata, Bogheta i Cucuieta; bune fete, dar prea î i scoteau ochii de la el i prea i se ineau de urm. Cel puin Berca, de pe creanga cea mai de jos, vzuse c n-are încotro i-l lsa în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era drag ca ochii din cap. Puica e o americanc alb ca laptele, puin mai rsrit decât un ou i cu un cucui mai mare decât ea întreag; îi pla ce cum merge înfipt, cu capul ano, tremurându-i une ori moul, ca i cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!“ Dar unde-i? Atunci un fonet uor de aripi îl f cu s ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, ireata, întinsese gâtul i, pe când celelalte visau înc, trengria îl srut de „bun dimineaa“. i-n aceeai vreme, într-o scprare orbitoare, din fundul zrii, cele dintâi dou raze ale soarelui se topir în ochii celor doi îndrgostii. Cucoul î i înfoie penele i rmase aa, minunat, în faa rsritului e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 21
mailto:
[email protected]
care ardea în par. Peste câteva clipe privi spre ginele care dormeau i zise Pui cei: „Ce frumusee dumnezeiasc, drag! i proastele astea dorm.“ Apoi plnui o ghiduie: f cu Puicii cu ochiul, dându-i s îneleag c le-o pregtete el. Se ridic în picioare, btu din pinteni, î i fâlfâi aripile ca dou steaguri i, întinzându-i gâtul – cu gândul într-adins s le fac s tresar, bui mace, din somn – trâmbi din gu, voinicete: – Cu-cu-ri-guuu!...
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 22
mailto:
[email protected]
LUPTTORII
Soarta se vede c-i menise aa: s fie vecini i s fie dumani. i-amândoi cucoi frumoi. Unul negru, cu toate lucirile pe care negru le poate da în mângâierea luminei. Gulerul i penele subiri, moi ca mtasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, bteau în verde ca fierea. Aripile, negruaspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape t ioase, uneori sure, ca oelul. i penele lungi, mldioa se i întoarse ca nite arcuri, ale cozii, cu sclipiri alb strii ce se stingeau îndat. Numai deasupra capului cu ochi nelinitii ca nite gâze, creasta plecat, trengrete, roie, a prins ca para focului. Cellalt alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripele, un alb moale, ca al omtului de curând czut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puin-pu in glbui, ca suflate cu aur; alb coada bogat-n pene, u oa r, resfirat. i, deasupra capului cu ochi galbeni, plutitori în mrgeanul pleoapelor, o creast crnoas, btut i ro ie ca o garoaf . Nu se puteau suferi; î i aruncau priviri tioase printre sprturile gardului; fiecare se silea s trâmbieze mai înainte zorii zilei. i totui prilejul nu-i adusese înc fa-n fa, s se msoare. Astzi îns, clipa dorit de amândoi sosise pe neateptate. Cucoul alb, cu ginele lui, ieise pe tpanul de din dosul casei, la scurmat. Era o zi frumoas de primvar, pmântul era jilav, plin de mustul din care se i hrnea cea dintâi urzeal a lvicerului ierbei. Cum scurma aa, cucoul î i auzi tovarele optind. Ridic seme capul, i drept înainte, de partea cealalt, vr jmaul negru se proptise gata de lupt. Ginele se oprir; îneleseser c aveau ceva de privit. O sc prare i s-au repezit. S-au oprit fa-n fa, cu gâturile întinse, cu penele gulerilor zburlite, cu aripele puin desf cute i date-napoi. Cel negru btu o dat din pinteni i se lovir piept în piept; apoi se dezlipir repede i, cu ca petele pe spate, se avântar din nou, prinzându-se îngheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripele-n coapse. Erau grozav de voinici amândoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumptat. i iari se deter-napoi, cu gâturile întinse de mai s se desprind din trup. Ca i cum i-ar fi suflat odat vântul aa s-au ridicat de la pmânt. Se îndesar pene-n pene, cutând s se apuce cu pliscul, s se sfâie cu ghearele. Se ferir pe urm în lturi, srir unul deasupra celuilalt, ca i cum ar fi vrut s se rpeasc-n vzduh; i-n sfârit se intuir locului. Cel negru prinse creasta dumanului înascuiul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gât. Plini amândoi de sânge, tremurând, st tur aa pân când durerea îi în vinse; atunci se smuncir-napoi, pândind clipa când s se rpuie. Sângele clocoti deodat în trupul amândurora; ochii le vedeau rou; turbai, se npustir, de ast dat pe via i pe moarte. e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 23
mailto:
[email protected]
Strâni în gheare ca-n nite clete, cu pliscurile împlântate unul în carnea celuilalt, se rostogolir la pmânt i iar se înlar, aprigi, în picioare. Spar pmântul cu pintenii, i râna srea împrtiat. Penele, negre i albe, zbârlite, smulse, resfirate, se amestecaser-n lupta abra, c trupurile lor se contopiser, alctuind parc o floare ciudat, o floare chinuit de furtuna ce-i împrtia petalele-n vânt. Dar puterile li se sleir . Nici unul nu biruise. Se mai încordar o dat i se descletar doborâi, însângerai, rsuflând cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picturi de sânge. Pe pieptul celui negru se a ternuse o dung roie de care se lipise o pan alb din haina potrivnicului. i cum stteau aa, ginele se apropiar mulumite i mândre parc fiecare de stpânul lor; îi înconjurar. Iar lupttorii, dup ce se mai privir o dat ca i cum i-ar fi zis: „pe mâine!“, se deprtar anoi, fiecare în mijlocul alaiului su.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 24
mailto:
[email protected]
PASRE DE NOAPTE
O zi înbuitoare ca aceasta nu mai scoborâse Dumnezeu pe pmânt. Se cocovise scoara copacilor, se scoroji ser frunzele, iarba se mcinase, pmântul se f cuse cenu. Izvoarele secar; locul blilor nici pas s se mai cunoasc. Ici, colo, câte o uvi de ap, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boal. Lighioanele pdurilor umblau cu limba scoas, s gseasc unde s-i astâmpere setea. Atunci, unele din ele, o luar în sus, spre inuturile înzpezite, unde nu le putea lipsi apa niciodat. Pân i buhna, cât era ea de greoaie, c nu-i întinsese niciodat înc aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca i cum i-ar sufla mereu un foi în coul pieptului, cu capul ei buhos i nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-m prumut, buhna, care pe vremea aceea era pasre de zi, ca celelalte, i-a dezmorit aripile i-a pornit-o la drum, s gseasc un izvor, un pârâu, s bea o pictur de ap m car. i cum nu era deloc deprins, î i fâlfâi aripile, dintru-ntâi, de la un copac la altul, apoi de la o poian la cealalt, pân ce a ajuns, însfârit, într-o alt pdure. Decât se-n tunecase de-a binelea, czuse noaptea, i peste o ap s dea nici gând. Atunci a poposit pe-o crac, s atepte zorii zilei. R coarea nopii o mai învior. Dar cum sttea aa, plec puin capul, i-n clipa aceea zri, chiar sub creanga pe care sttea, cum strlucete ceva. Ce s fie? se gândi buhna. Ochi de mâ slbatic nu erau, fiindc nu erau doi. Atunci? Zbur jos, i care nu-i fu mirarea când simi pmântul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un ipot bogat în ap, i-acum nu mai izvora decât câte-o pictur pe care Dumnezeu o pstra, în fiecare noapte, privighetorii. Lucea pictura aceea ca un ban de aur, cci, ca s o gseasc privighetoarea, Atotputernicul rsfrângea într-însa o stea. A stat buhna, s-a gândit, dar de ce strlucete pictura aceea nu i-a dat bine seama, i, numai într-un târziu, i-a închipuit c uitase ziua un pic din lumina ei. Cum era tare însetat îns, sorbi apa, i-n locul ei rmase pmântul întunecat, cci steaua nu mai avea unde s se oglindeasc. i mare-i fu mirarea buhnei când nu mai zri lumina. Va s zic ea o buse odat cu apa? Zburând înapoi pe crac, se gândi ce se gândi, i se hotrî... „Dac sorbise lumina, trebuia i ea, la rândul ei, s lumineze. Poate c Dumnezeu îi hrzise darul sta s mai înfrumuseeze noaptea. Deci noaptea îi era dat ei s triasc“... De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, s vad prin întuneric: i acuma de bun seam crede c vede fiindc lumineaz dânsa. O fi i pedeapsa lui Dumnezeu, fiindc sorbise pictura de ap care se cuvenea numai privighetorii.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 25
mailto:
[email protected]
VULTURUL
S-a ridicat, deodat, din prpastia întunecoas, umed, a munilor falnici. i doritor de lumin, în aceast diminea scldat de soare, a întins aripele, ca o flamur, deasupra brazilor btrâni. S-a înlat mai întâi drept în sus, ca o s geat; a strbtut vzduhul rcoros, apoi a rmas acolo, s-a legnat în aer, îmbtat de plcerea s fluture la înlimea uria; a plecat capul i-a privit în jos. Pe câmpiile lu cii, satele împrtiate, ca grunile, scoteau sclipiri repezi ca a prundiului splat de ape. Oamenii nu se zreau; dea supra, dedesuptul lui, primprejur – nici o vietate. I se p ru c lumea aceasta frumoas, încânttoare, peste care primverile se atern cu spuz de flori, e a lui, a lui singur. i, scuturându-i aripele, f cu un ocol larg, suind i scobo rând prin aer. Apoi i se pru c ceva flutur mai jos, ceva mic, prea neînsemnat, pentru ca s îndrzneasc s se suie pân la el: se repezi, i, în ciocul gata s frâng, prinse o pan czut chiar din aripa lui. Zbur cu dânsa, sus, sus, apoi îi ddu drumul i urmri cu ochi strlucitori lunecarea uoar, ca pe o ap, a penei, care cândva îi ajutase s se ridice. Lu munii în lung. Nici o boare de vânt, nici un mur mur de ape care s strbat atât de sus. i a a a mers pân dup-amiaz, cu ciocul deschis, în ghiind aerul în gâlgâiri puternice, privind în toate prile cu ochii lui ca dou scântei. Obosi. Se scoborî uor i se aez pe vârful unei stânci ce ânea în sus, goal, din stratul gros de muchi al muntelui. Cum sta nemicat, prea i el de piatr , prea c-i colul ascuit al stâncei încremenite acolo de veacuri. Pe urm î i plec în jos capul; în fund, în noaptea deschi zturei adânci, tiat ca de pala unui zmeu, erpuia, sclipind ca argintul, izvorul. i i se f cu dor de rcoarea dulce a undei erpuitoare. Slt i se repezi în fund; se ls în vo ie s cad în ap: stropii reci îl acoperir deodat, ca ni te pietre scumpe, i, întinzând gâtul gol, b u îndelung, însetat. Apoi î i lu iari zborul pân pe stânc, sus, se ls pe o coast, întinse aripele la soare i închise ochii. Aipi... oar în v lul lor. Aproape se trezete; prin pleoapa închis înc, parc zrete Adieri de vânt îl înf un foc grozav, a crui flacr încinge tot cuprinsul zrei. Se ridic. De parte, în nori de sânge, soarele apune. Munii parc-s aprini, cerul arde. Îi ia zborul grbind spre cuib. Se apropie, se las tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pdurei de brazi. Aceeai linite în tot cuprinsul firei. Mai are puin; zrete prpastia spre care avea s se scoboare, când, deodat, în tcerea neclintit, r zbubuie, pân-n deprtri adânci, un tunet, i aripa-amorit îi cade în jos. Se rostogole te de câteva ori prin aer, simte fierbineala glonului, ca a unui crbune, ce-i arde carnea, î i încordeaz puterile, caut s mai pluteasc sus, dar de de suptul lui munii parc se prbuesc. Aripa îi mai st e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 26
mailto:
[email protected]
puin întins, apoi i se frânge lâng trup, ud de sânge. Lunec printre brazi. Rcoarea îl mai învioreaz o clip; iari caut s-i întind aripele; se anin de o ramur. Se uit în jos. Drept dedesupt, la rdcina bradului, un cprior st linitit, privind înainte. Iar vulturul simte c-i pierdut, c puterile îl prsesc. O ur stranic îl cuprinde; parc ar dori s se sting toat lumea o dat cu dânsul. Se las s se pice drept peste cprior, i, cu cea din urm putere, îi înfige gheara în ochiul curat i umed. În vreme ce cpriorul se scutur i fuge, nuc de spaim i durere, pasrea cade moart, cu ghearele strânse, cu ochii deschii.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 27
mailto:
[email protected]
DUPA ASEMANAREA LOR
Fcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pmântului. Îi rmsese de învieuit numai câteva.Pe acestea se hotrî s le plsmuiasc dup sfatul celorlalte. Astfel putea s cunoasc i inima i mintea acelor crora le dduse suflet mai dinainte. Aa, dup povaa leului, care vroia s tirbeasc din mreia tigrului, f cu mâa; dup gustul raei, zuliar pe lebd, f ptui gâsca; dup placul elefantului, ironist, nscu oarecele.Ascult chiar de mgar, care-l rugase c, decât ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios. Dumnezeu tia c fiecare din vietile acestea î i vor avea pe pmânt menirea lor; c, cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor înlesni mai bine una pe alta; c nici urechea mgarului n-o s prind nota privighetorii, dup cum nici mrimea elefantului n-o s poat batjocori micimea oarecelui. De aceea, Atotputernicul se plimba pe pmânt, întrebând i ascultând în dreapta i în stânga. Într-un rând, odihnindu-se pe o piatr, se gândea cum s mai dea o vieuitoare aerului. i cum cta cu ochii primprejur, iat ce vede: sub o frunz, o broasc; o albin i-un fluture pe câte-o floare; i-n mijlocul unei mreje, esute între dou crengi, un pianjen. Dumnezeu zâmbi, le chem la el i le spuse: – Ascultai, vietilor, vreau s v dau pe ziua de astzi înc o tovar. Doresc s aud povaa voastr – cum i ce înf iare s-i alctuiesc. Mergei de v sf tuii dintru-ntâi între voi i venii cu lucrul gata. Cele patru vieuitoare se traser mai la o parte, în sfat. – Bine, dragilor, se umfl broasca, nu-i ajunge prea sfântului c ne are pe noi? O s lase atâtea fiine pe p mânt, c nu ne-om ajunge cu ce ne hrni. Ia s-i croim noi o dihanie cum n-a mai v zut nimeni, doar l-om stura. i u-u-u, u-u-u, se sf tuir! Apoi, câteipatru, venir în faa Domnului. – Ei? le întreb Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai? – Înalt-preasfinte, zise broasca, privii-mi ochii i face i-i noii vieuitoare la fel. – Bun! Dar tu, fluture? – Privii-mi trupul. – Bun! Dar tu, albin? – Privii-mi aripile. – Bun! Dar tu, pianjene? – Privii-mi picioarele. – Bun! Foarte bine! rspunse Dumnezeu i zâmbi: ochi de broasc, trup de fluture, aripi de albin i picioare de pianjen! Iat lighioana pe care o doreau ele! e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 28
mailto:
[email protected]
Dihniile se uitar una la alta. – Acum s-l vedem, zise albina, încet, broatei. Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. i în mâna Domnului rsri, deodat, noua vieuitoare. – Iat sora voastr. V place? Cele patru sf tuitoare rspunser, codindu-se: – Da... Mrite Doamne!... i Dumnezeu înelese c noua vieuitoare era într-adevr frumoas. Tocmai în clipa aceasta uite i-o opârl. S-o întrebe i pe asta, se gândi Dumnezeu. – Ei, tu, opârl, ce zici c-i mai lipsete fiinei acestea ca s se desvâreasc sfatul celor patru tovare ale tale? – Sprinteneala mea, Doamne, rspunse cu acreal opârla. – Fie! Du-te! porunci Dumnezeu f pturii celei noi care se ridicase pe vârful degetului su. i aa, din rutatea celor cinci vieuitoare, zbur, pentru întâia oar pe pmânt, nebunatica i gingaa libelul. Dar ar fi nedrept s nu se tie c dintre toate vieuitoarele numai rândunica fusese mrinimoas. Ea rug pe Dumnezeu s dea via unei alte rândunele mai chipee ca ea. i Dumnezeu îi f cu hatârul: însuflei lstunul. Dar pentru inima cea bun a rândunicii, o ls tot pe dânsa mai frumoas.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 29
mailto:
[email protected]
SINGURATECII
Pe lacul luciu din grdina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrbtute de nici un fonet, pe lacul adormit c pare o uria lespede de cristal ce acoper o alt grdin fermecat, lebda – brbatul rmas singur – trece ca o închipuire, alb c zpada, cu aripele ca dou scoici de argint, cu gâtul lsat între ele, subire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasrea plutete lin, i în ea parc poart, r tcit, sufletul unei fiini duse de pe lume. Sus, pe bolta adânc, stelele au plit; în haosul albastru, luceaf rul sclipete tainic, strlucitor, purtând parc învpaia lui viaa tuturor lumilor cereti, a lumilor venic cltoare în necuprinsul firii. i cum, jos, lebda sidefeaz faa apei, sus, luceaf rul lu mineaz întinsul triei. Numai ei doi sunt pâlpâirile nopii acesteia în care lumea pare adâncit într-un somn de moarte. Amândoi rtcesc singuri, amândoi str juiesc singurtatea, mistuindu-se în t cere, mândri, deopotriv de reci – dei unul, bulgre de ghea, cellalt, par de foc. i se cunosc, se vd în fiecare sear, merg unul ctre altul, i sentâlnesc: din înalt, luceaf rul î i scoboar raza jos, în adâncul apei, unde rsare ca un mugur de aur. Iar pasrea se apropie de scânteia picurat din cer i plutete u or, împrejurul ei, mai întâi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, tot mai strânse, pân ce se oprete drept deasupra rsfrângerii stelei; i-atunci, din mugurul de aur, pare c se desface dintr-o dat o floare plutitoare, o floare miastr de argint. i astfel stau de se privesc: sus, lebda de aur a cerului, jos, luceaf rul de argint al apelor.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 30
mailto:
[email protected]
FILOSOFUL
E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca i când lumina zilei i le-ar fi ptat într-adins. Din capul cu fruntea puternic, mare, ochii verzi înfloresc noap tea ca dou scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumuseea lui nu-i d seama, – de brbia lui, îns, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare c-i zrete chipul în talerul lunii, i-i vede înf iarea brbteasc, simte un fior ce-i strbate prin spate i-l on duleaz, de mândrie, pân-n vârful cozii. Triete singur. Ziua st ascuns cum poate i unde poate. Ziua doarme; numai când sosete ceasul prânzului, care îi vine singur în lab, se trezete, morocnos. Cci mâncarea nu l-a ispitit niciodat. S bei i s înghii aer când i-e sete de înlimi ameitoare, aceasta e adevrata hran, dar aceasta-i o tain pe care numai el o tie. Când ziua fuge din faa nopii, el pornete; atot stpânitor, pete, mre, peste acopermintele întregului târg. Se plimb de la un capt la altul al mahalalelor, cci n-are dragoste deosebit pentru nici un col. De-aici ca i de-acolo, firea lui îl îndeamn mereu aiurea. În sufletul lui nu tresare nimic, decât în cele câteva zile când dragostea îl chinuiete.Cci dragostea e pentru toi acelai venic chin. i niciodat nu se simte mai fericit de cât dup nopile acestea de zbucium, când, linitit, gândete la ele cu dezgust. Numai farmecul nopii îl îmbat . Când târgul se cufun d-n tcere de moarte, el vegheaz, de sus, de pe streaina vreunei case. i privete. A vzut multe: întâlniri ferite în col uri de grdini; rugmini duioase, de dup ferestre deschise; îmbriri p timae, în unghere de ziduri; despriri sfâietoare, în praguri de ui. O întreag estur de patimi, ca i sus, în lumea acoperiurilor, cu deosebirea c jos firul patimilor se torcea mereu, f r de nici un rstimp. i-n schimb linitea cerului cum îl minuna! Nici un freamt, nici un zbucium; cunotea cerul i-l citea ca pe o carte. tia când rsare luceaf rul; când pornea la drum carul mare; când î i încorda strunele lira; când î i aduna puii cloca. Era un astronom. i de sus, de unde sta, i se p rea câteodat c i el f cea parte din lumea aceea, c-mpre jurul lui senvârtesc toate, prietenoase, înelepte, tcute ca i el. i era fericit.Singura fiin fericit! Iar când zorii mijeau i când, linitit urca acopermântul s se strecoare iari în noaptea vreunui pod, gândea, mulumit, c n-are nici o îndatorire ctre nimeni, cum nimeni n-avea ctre el. i cugeta:„Fericirea e s nu fii al nimnui, nimeni s nu fie al tu – s trieti singur:tu i cerul deasupra“.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 31
mailto:
[email protected]
MUSAFIRUL
În lungul câmpiei arse, pustii, se înal doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, supt umbra deas a crengilor despletite, un izvor din care i ele î i sug viaa. Izvorul curge subire, întinzând în fa, ca pe o nfram, o balt mic, pe care uneori o împunge, ca un ac de aur, câte o raz de soare. În frunziul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de pa seri, de stau ziulica-ntreag s se adposteasc de c ldura cotropitoare. Privighetori, scatii, mcleandri, stiglei, floreni, câte i mai câte alte neamuri de zburtoare – toate î i gsesc aici slaul. E un ciripit, un piruit spre sear, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calc supt acest umbrar singuratic. i paserile triesc ca-n împria lor... Azi e o zi înbuitoare. E în iulie. Aerul unduleaz, pare c-i rsufletul pmântului ostenit de alergtura lui prin haos. Paserile se cobor pe fiecare clip s ia în gur câte o pictur de ap din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda ariei. Din pricina dogoarei mla tinile sunt uscate peste tot. i bietul vieuitor se topea; ameit de cldur, o lu într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. i când se credea pierdut, zri cu ochii lui mici, roii, f r de gene, cu ochii lui cei îngropai în grsimea capului, pâlcul ademenitor de slcii. Îndat i-a îndreptat râtul spre ele, cum î i îndreapt luntrea botul spre rm – i-o porni într-acolo. Când a ajuns i-a dat de balt, se repezi, nebun de bucurie, gonind pa serile, care zburar înfricoate. Se afund pân la urechi în balt, apoi închise ochii, r suflând cu poft aerul rcoritor. O libelul sosi, zburând zglobie, i, crezând c deasupra apei e o floare, se ls, u oar, pe râtul trandafiriu. O în fiorare dulce, neîneles de plcut, gâdili sufletul musafirului pentru întâia dat în viaa lui i, fericit la culme, prin se a guia, lung i ascuit. Libelula, vzând c se înelase, zbur, înfricoat. Iar paserile ascultar cât ascultar zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gând, împânzir care-n cotro largul câmpiei încropite.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 32
mailto:
[email protected]
MARINIMIE
În revrsat de zori, pe balt, lumina face minuni. Pe faa apei sclipesc, ici, sf râmturi de oglinzi, colo, plci de oel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nite potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint d strlucire stuf riului. Peste tot lini te neclintit, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în balt. Pe picioarele lungi, subiri ca nite lujere, trupul lui se leagn agale. Din când în când î i ud pliscul; uneori se oprete de se uit, ispititor, pe fundul apei, ca i cum ar fi dat peste ceva ce cuta demult. E rcoare i rcoarea-l încânt. Nu simte nici o alt dorin decât s-i scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori pân sub aripi. Deodat se oprete; încordeaz gâtul i privete.Pe frunza unui nuf r, o broasc se bucur i ea de frumuseea i r coarea dimineii.Când l-a vzut, biata broscu a în cremenit pe picioru ele de dinapoi; cu ochii mari deschii, cat la cumplitul duman. În spaima ei, îl vede uria, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, s soarb dintr-o dat balta i, dimpreun cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit. Îi ateapt sfâritul. Cocostârcul o vede i înelege. Dar dimineaa e mrini mos. i-apoi i se pare atât de mic , atât de neînsemnat aceast vietate a blii, c, de la o vreme, parc o pierde din ochi în fundul apei i nici n-o mai zrete. Ridic piciorul, o pete dispreuitor i trece, mre, mai departe. Broscuei nu-i vine s cread. Mai st aa câteva clipe.Apoi, de bucurie sare pe alt frunz; i-ntr-un avânt de recunotin, ea, cea dintâi, taie tcerea dimineii: – Oaaaac!
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 33
mailto:
[email protected]
TOVARII
E înc întuneric. Pmântul e jilav de rou i brazdele rsturnate în ajun, de ctre fierul plugului, miroase a proaspt. În vzduh o ra slbatec zboar, furiându-se, m cind speriat, ca alungat de glon. Pe o grmad de coceni, plugarul, rmas peste noapte în câmp, doarme învelit cu nite saci; i mai încolo boulenii treji, Duman i Joian, stau cumini, cu gâturile întinse, a teptând jugul. Dar de parte, în sat, încep s cânte cucoii, cci zorile prind s mi jeasc. Lumina se cerne din ce în ce mai deas, i-n vreme ce cununa cerului se lumineaz, pe pmânt se desluesc toate: satul; încolo pe coast , ca urnit din loc, pdurea; în fund, dealurile gemene, unul dup altul, ca pe o scar. i-n cea dintâi clip de revrsare a luminii, grija, care ârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoal. Omul arunc sacii la o parte, sare în picioare, î i freac ochii cu dosul mânei stângi i cu dreapta î i îndreapt alele. Apoi pornete spre boi. I-a înjugat... slabi, de li se vd coastele ca nite arcuri supt piele, boii î i încoard muchii, î i po tri vesc bine cerbicea în jug – i pornesc, împlântându-i pi cioarele ca nite rui de oel. i cum merg aa, aud din urm fââitul cuitului cum intr în p mânt ca într-un miez de pâne, iar, uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamn i-i îndreapt printete: – Cea, Duman, tat! Ei îl ascult ca nite copii; i, mereu, dâra neagr a braz dei se deapn de la un capt la altul al lanului ca pe un mosor. Se lumineaz încet-încet, în pas cu boulenii parc. E li nite. Un stol de grauri se las, piezi, în apropiere. Razele soarelui î i scutur, tremurând, praful de aur în aer. i boii simt, dup cum e purtat plugul de coarne, c puterile stpânului au mai slbit: – His, Joian, tat! Iar la glasul lui rspunde, ca din nite dumbrvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei... E cald. Pmântul parc fumeg. Grumazul lui Duman prin de s luceasc de sudoare; jugul îl frige. i din urm gla sul mai mâniat al stpânului îl zorete: – Hai, Dumane, hai! Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet; c ci cunosc ei cu vântul nerbdtor i nec jit al stpânului. Pesc linitii, înelepete, i în ochii lor cumin i i negri parc se rsfrânge i mai tare faa neagr a pmântului scormonit de plug... S-a înclzit de tot. Soarele frige. Duman parc-i simte picioarele tremurând, mai cu seam dreptul dinainte, în copita cruia i-a intrat un piron, mai acum cât va vreme. Îi e sete. Dar din urm glasul aspru acum al stpânului nu-i d rgaz. Bouleanul e deprins – mai ateapt înc ceva; i nu întârzie mult; o varg i se aterne pe spate, lsând o dung peste pielea ud. Omul ip: – Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii! e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 34
mailto:
[email protected]
O albin rtcit se ine mori de plugar i el o alung, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins din stol i s-a lsat pe spatele lui Joian, care-l poart îngduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arat calea, un cocostârc pete agale, privind când cu un ochi, când cu altul spre pmânt, înfigându-i uneori ciocul. – O-ahoo! Soarele s-a înfipt în cretetul cerului i de acolo dogorete v zduhul. arina e încropit ca i cum ar fi turnat cineva pe deasupra ap fiart. Boulenii rsufl din greu. Împrejurul gâtului simt, ca o zgard de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mân de coceni din care ei de-abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus i omului de mâncare: o bucat de mmlig cu ceap. Dar decât mâncarea, odihna parc e mai priincioas. Omul face un sac mototol i-l pune supt cap. Boulenii nu mai m nânc; prichindelul le-a adus o oal cu ap în care nici nu le intr bine botul. Apoi rmân aa cu puterile sleite, supt aria soarelui. Graurii, cocostârcul au zburat. Au rmas ei singuri în câmp. În dreptul lui Duman, doarme plugarul, cu faa ars, btut de razele fierbini ale soarelui, ale cror împunsturi îi scot broboane de sudoare. Duman se uit la dânsul, i de la dânsul î i poart privirea la umbra ce o arunc el singur pe pmânt, la umbra care parc se topise din el, de i se aternuse, moale ca o cea, la picioare. i parc înelege, parc simte, parc în mintea lui se fa ce deodat o lumin omeneasc: pornete cu pai grei, se apropie de stpân, pân când îl învelete în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânz rcoroas. Apoi, cu ochii închii, bouleanul rmâne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata s urneasc iari plugul pe brazd.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 35
mailto:
[email protected]
CPRIOARA
Pe muchiul gros, cald ca o blan a pmântului, cprioara st jos lâng iedul ei. Acesta i-a întins capul cu botul mic, catifelat i umed, pe spatele mamei lui, i, cu ochii închii, se las dezmierdat. Cprioara îl linge, i limba ei sub ire culc uor blana moale, mtsoas, a iedului. Ma ma îl privete in sufletul ei de fugarnic , încolete un simimânt struitor de mil pentru fiina fraged creia i-a dat via, pe care a hrnit-o cu laptele ei, dar de care trebuia s se despart chiar azi, cci vremea înrcatului venise de mult înc. i cum se uit aa, cu ochi îndurerai, din pieptul cprioarei scap ca un muget înbuit de durere; iedul deschide ochii. Cprioara se îmbrbteaz, sare în picioare i pornete spre ancurile de stânc, din zare, printre care vrea s-l lase rtcit. Acolo, sus, e pzit i de dumnia lupului, i de iscusina vântorului, cci pe muchile pr pastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi tiut ca lâng dânsa. Dar pân la ele erau de strbtut locuri pline de primejdii. Cprioara î i azvârle picioarele în fug fulgertoare, în salturi în drznee – s încerce puterile iedului. i iedul i se ine voinicete de urm; doar la sriturile ameitoare, se oprete, câte o cli p, ca i cum ar mirosi genuna, apoi se avânt ca o s geat i, behind vesel, zburd de bucurie, pe picioarele sub iri ca nite lugere. Dar trebuie s scoboare, s strbat o pdure, ca s urce din nou spre ancuri. Cprioara contenete fuga; pete încet, prevztoare. Trece din poian în poian, intr apoi supt boli de frunze, pe urm prin hrube adânci de ver dea pân ce ptrunde în inima întunecat, ca un iad, a pdurii. i-au mers mult aa pân ce au dat în sfârit de lumini. Iedul, bucuros, o ia înainte srind. Dar în aceeai clip cprioara se oprete, ca de-o presimire, adulmecând. În faa ei, de supt o cetin, ochii lupului strluceau lacomi. Un salt i iedul ar fi fost sfâiat. Atunci cprioara d un zbieret adânc, sfâietor, cum nu mai scosese înc, i, dintr-un salt, ca de în mijlocul luminiului. Lupul, vzând prada mai mare, uit iedul i se repede la ea... Prbuit în sânge, la pmânt, supt colii fiarei, cpri oa ra rmâne cu capul întors spre iedul ei. i numai când acesta, înspimântat, se topete în adâncul pdurii, cprioara simte durerea, iar ochii i se turbur de apa morii.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 36
mailto:
[email protected]
VOINICUL!
L-a adus ciobanul, de urechi – ca pe-un biet mgar ce era. I-a pus o poclad, pe poclad eaua de lemn, i i-a strâns chinga bine, c ci aveau s mearg la târg. Apoi a-n ce put s-i îngrmdeasc pe spate: o saric – a ciobanului; dou lvicere – ale stpânului; patru tigve cu lapte, câte dou de fiecare parte, s se cumpneasc; opt sedile cu brânz – patru i patru; iar deasupra, mo, cei doi biei ai st pânului venii la stân din ajun, spate la spate, s nu-i scoat ochii. Dar pe când ciobanul, tergându-i sudoarea cu dosul mânii, de pe frunte, aducea poclada s o puie pe srmanul dobitoc, un purice sri de pe mânica ciobanului pe spinarea mgarului, i-i f cu un locuor, supt o încreitur a poclzii, tocmai cât îi trebuia s fie la largul lui. „O s stau la umbr“, gândea puricele, iar ciobanul încrca mereu. Cât era de mic, puricele, ce loc prindea? Iar greutatea care îndoia genunchii mgarului cum putea s-l apese? i-au pornit la drum, i-au mers zi de var prin aria lui cuptor. Curgeau nduelile de pe cioban; bieii stpânului se muiaser; iar mgarul de-abia pea. Au trecut pe unde au trecut i, spre sear, au ajuns la târg, i-au poposit în ograda stpânului. Iar puricele, simind c-au ajuns la capt, se strecur binior-binior, i hop! deodat, sare, sprinten i odihnit, pe mâneca ciobanului. Când ddu îns cu ochii de spinarea mgarului i vzu ce cldrie sttuse deasupra lui, rmase încremenit: „Mi, greutatea asta am dus-o eu în spate! Pân acum n-am tiut c-s aa de voinic!“ i privea cu mulumire cum descrca ciobanul pe mgar. Iar când omul dete toate lucrurile jos, mgarul rmase cu urechile pleotite, cu genunchii îndoii. Iar puricele zise, mâniat, în sine: „Uitai-v ce mmlig de dobitoc! Eu nu-s nici cât urechea lui i nu m plâng de câte am dus în spate, i el fiindc m-a purtat pân aici, mai s cad în bot! Ia stai, s-l înviorez puin!“ i a a zicând, sri drept pe botul mgarului de-l pic pân la sânge. Mgarul tresri, dete dintr-un picior i v rs o tigv cu lapte. Iar ciobanul îi a ternu pe spate câteva bee, s se-nvee minte de alt dat.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 37
mailto:
[email protected]
FRICOSUL
Iarn. Noapte lucie pe o lume ca din poveti: copaci cu zahr, câmp de cristal, iaz de oglind. i-n cuprinsul larg, uriaul policandru al cerului î i aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nem surat sal de dan. Vieuitoarele pus tietei sunt îmbtate de farmecul acesta: paserile zbor ca ziua; lupul poposete pe labe, înhiuri, i privete nemicat; vulpea st lâng vizuin i nu se-ndur s mearg la vânat; veveria pleac creang lâng creang, i hoinrete, ca o deucheat, pdurea-ntreag. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieit tiptil-tiptil din cur tur, i când a ajuns la margine, i-a vzut întinderea lucie de zpad, a-nceput s sar de bucurie: – Poate mai întâlnesc un prieten, î i zise iepuraul. i gândul îi r spunse: – Poate mai întâlneti un prieten... i iar upai-upai, iepurele sare vesel: – Poate dau i peste o prieten. i gândul: – Poate dai i peste o prieten. i mergând aa, iepuraul cu gândul î i vorbesc: – Ce lumin, i totui luna înc nu a rsrit. – ... i totui luna înc nu a rsrit. – Dar o s rsar. – ... O s rsar. i cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraul se opri o clip s se odihneasc. Atunci, de la spate, se ridic, alb i ea, ca de ghea, luna. Stelele plir; pdurea, copacii, tufele î i dezbrcar deodat umbra. Iar iepuraul împietri de groaz: chiar de lâng el, se întinse pe pmânt o artare cu dou coarne grozave. Dup clipa de spaim, iepuraul se destinse ca o coard i o zbughi la goan, se prvli în vale, veni de-a dura ca un bulgre, se scul i iar se rostogoli, pân jos; apoi o lu de-a dreptul tind câmpul. Se opri tocmai în stuhria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închii... s nu-i mai vaz umbra!
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 38
mailto:
[email protected]
GÂZA
Calul suia, din greu, dealul. Nduise. Mutile îl nec jeau, iar zbala îi ardea gura. Ddea mereu din cap s-i lrgeasc dârlogii, pân ce clreul îi ls cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în p mânt, cu coama împrtiat în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cdeau într-una razele soarelui ce-i strbteau prin pr i-i beicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prvleau repezi, scufundate, acoperite de aluniuri. Unde i unde, câte un stejar se ridica din fundul prpastiei, deodat, mânios parc, dar vârful lui rmânea mai jos de înlimea oselei albe, ca un drum de moar, înecat de colb la cea mai mic adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, sufl puternic, apoi o smuncitur a frâului îl sili iar s porneasc. În sfârit, mai f cu cei câiva pai de ajunse pân în vârful dealului. Calul ridic puin capul. Drumul se întindea neted, scoborând prin mijlocul pdurii, care începea s se arate mai deas, mai btrân. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericei strpungea seninul – în razele soarelui prea c pâlpâie i dânsa ca o flacr. Un vântule rcoros îi în f ura gâtul i crupa ca într-o pânz ud. Îi încord muchii i o lu în trap. Deodat, r srit ca din pmânt, o trsur tras de doi cai mari, negri, zbur pe lâng dânsul. Calul deabia putu s prind scânteierea intelor de argint în care erau btute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi ddu i mai mare putere. Apoi târgul se ar t din ce în ce, i calul, care mai venise o dat, întrezri, parc, grajdul mic unde îl ateptaser, atuncea, ieslele cu fânul proaspt. Era rcoare, nu se gsea mcar o ferestruic prin care s strbat cldura, cât de cât. i-n faa lui i se p ru c se ridic deodat, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sut mnânc stranic din iarba coapt, i c pentru dânsul e un locuor mic deoparte. O s încap tocmai bine. Lovitura unei vergi îl f cu s tresar. Pân la târg nu mai era mult. Vântul iar se curmase, p durea pe margini sttea încremenit, ars. Cei din urm copaci rmaser în urm; la dreapta i la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânric, se întindea departe, pân în poalele munilor întunecai. O smuncitur a dârlogului din dreapta îl îndemn s ocoleasc f r întârziere, trecu anul pe o podic ce se îndoi supt greutatea lui; poticni, simi clreul prv lin du-i-se pân peste gât; o ploaie de lovituri îl f cu s-i ia seama la mers. Câmpul parc îl mai învior. Târgul rmsese în urm, la stânga; mergeau aiurea. Vedenia cu ieslea se terse, cele dintâi csue acoperite cu stuh, ale satului, se împrtiau printre îngrditurile de nuiele. Câiva purcei fugir, guiând, din drum; un câine se lu dup el ltrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântân cu o tigv plin cu ap pe umr. La poarta arinei sttur. Stpânul su se scoborî, deschise poarta, cci jitarul lipsea, nu mai înc lec, îi arunc dârlogii peste oblâncul eii ce-i încorda gâtul i porni pe jos. În mijlocul satului, lâng biseric, se opri. Ajunsese la crâm. Pe lavie, femei, monegi, i câiva copilandri stau cu pieptul peste mas , cu capul sprijinit de mân , cu ulcelele dinainte. e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 39
mailto:
[email protected]
Stpânul îl duse dindos, lâng un gard, i-i leg dârlogii de un par. Calul rmase singur. Întoarse capul dup stpânul care plecase grbit. Primprejur nici un fir de iarb , de fân, nimic; nici un jgheab cu ap . Dincolo de gard, o mulime de poloboace pline cu hutile borului vrsat din ele. Din alt parte venea miros de oet. Spre crâm se auzeau glasurile celor ce beau. În ctina de alturi vrbiile îl asurzeau. Frânt de drum, înecat de colb, plec în jos capul. Deodat un zumzet uor îi lovi auzul, i în aceeai vreme un fior îl furnic în tot trupul. O gâz mic, obosit s mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nar. Calul se pregti s sufle, s-o goneasc, dar f r veste un miros de câmp, de flori, i se împrtie pân în suflet i-l rcori ca un izvor. Gâza î i scuturase aripele pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o ls, o simi cum iese i pornete, sprinten, cu picioruele mrunte, în susul frunei. Cu coada ochilor de-abia o zri, i strlucirea ei îi aduse aminte de sclipirea intelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o vzu cum o ia de-a curmeziul, pe lâng o chiul lui; o sim i cum merge deasupra pleoapei, înfio rându-l uor, cum i se ridic pe gât, pe supt coam, cum se suie pân sus, lâng ureche, i rmâne acolo, la umbr... Mulumit, calul î i apropie genele i dormiteaz.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 40
mailto:
[email protected]
PRSIT Lui Ilarie Chendi
Singur! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zrea, decât numai când vântul culca ierburile înalte, i ea rmânea în picioare, alb cum e laptele, cu coama împrtiat peste ochii orbi, cu coada lung, încolcit de-a lungul picioarelor subiri. Venea dimineaa în urma hergheliei în tregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoelului de argint de la gâtul calului, care, nu de mult înc, se i nu se pe urmele ei. Pe rând clopoelul a trecut pe la toi mânjii ei, cei mai frumo i de prin inuturile acelea. Pe doi dintre dânii îi inea minte înc, pe ceilali îi hrnise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi sim ise lâng dânsa, dar nu-i vzuse niciodat. Într-o sear, dup o ploaie groaznic, se îmbolnvise; scpase cu via, dar î i pierduse vederea. Simea cldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nic ieri. A fost groaznic cea dintâi noapte. Înuntrul grajdului se f cu deodat parc i mai întuneric. Ieslea era în fa, odinioar o mai zrise, aa ca prin sit, i peste o clip se tersese dinaintea ea. Deasupra capului era fereastra; ridic ochii i stete aa pân când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ce-i aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grind , îi vesti diminea a. Dar fereastra tot nu se lumina. i-ntunecat a r mas deatunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parc au uitat-o toi. Pleac singur din grajd i se întoarce singur. Ceilali cai, îndat ce ajung în câmp, o iau razna, se împr tie repede. Dânsa pate puin, apoi rmâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca i cum ar atepta pe cineva. La amiaz vine la ap; î i tie locul la jgheab; pe lâng ea nu simte nici un cal. Toi ceilali beau mai încolo. Arareori, seara, î i mai aduc aminte de dânsa. Atunci aude glasul clreului care gonete caii, cum o strig prelung: „Martaaa!“ Ea întoarce capul i o ia înapoi. Vine la pas, sleit de puteri, printre tulpinele înalte de lumânric ce o ating uor, ca i când ar alinta-o. i parc întreg câmpul s-a obinuit cu dânsa, o cunoate i-i e drag; cum merge încet, fluturi mici, albatri, atrai de albeaa prului, se in dup dânsa, se aaz pe crupa lucioas, se ridic iari, alungându-se unii pe alii, i o întovresc pân departe. Vine i se duce mereu, pe acelai drum. S-a de prins: o ia mai întâi de-a curmeziul câmpului, apoi de-a lungul unei prpstii grozav de adânci, în care dac ar putea s se uite ar cdea ameit poate. Merge drept pe marginea povârniului, înf urat în mirosul cimbrului ce crete tocmai pe fund. Pzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta, mira i, apoi au lsat-o, doar a aluneca odat, s scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încreztoare, merge cu gâtul întins, cu nrile umflate, s simt mai tare mirosul ierbei slbatice, care parc o învioreaz. Apoi str bate satul; cânii nu o latr , copiii nu o fugresc, nimeni nu se apropie de dânsa. În grajd, un grajd prsit în care nu mai ea st, într-o încpere singur, î i gsete totdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivni; i noaptea, când viscolul geme la fereti ca un uria rnit, ea se culc jos, între paiele moi, i, nelinitit, ateapt s aud a doua zi glasul unui e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 41
mailto:
[email protected]
om... În dimineaa aceasta o lu încet-încet din grajd. Se simea slab; când intr în câmp, înnemrginirea înecat de flori dese, aerul parc era mai greu; se înbuea, vroi s pasc, smulse câteva fire de iarb i se aez ca niciodat jos. Întinse botul, adulmec, o greutate parc o apsa deasupra cretetului, apoi soarele începu s ard din ce în ce mai puternic. Seminele florilor miroseau, ca i cum ar fi fost pr jite, i iarba se înclzi supt dânsa ca într-un culcu. i, deodat, vântul începu s sufle, cu suspinuri adânci, venite cine tie din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinele i le încurcau într-o reea. Un tunet de-a bia se auzi, pe deasupra paserile alergau grbite, scoând ipete de spaim. De departe, dinspre muni, venea ropotul ploaiei. Se scul în picioare, îngrijat, când cele dintâi pic turi czur plescind pe trupul ei. În câteva clipe ploaia o înec, nu putea s rsufle, din coam apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apuc un tremur. Un tropot înbuit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fug; i prin vuietul ploaiei un glas rsuna prelung: „Martaa!“ i a doua oar: „Martaaa!“ Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind înfricoat, supt potopul ce se revrsa de sus, lu drumul înapoi, pind ca printr-o bâltoag în care picioarele i se afundau, i ajunse la marginea prpastiei. Ploaia cdea cu furie, aproape nu mai putea merge, se opri deasupra deschizturei adânci, în fundul creia uvoiul gâlgâia înfuriat. i, f r de veste, i se pru c se mic supt ea pmântul; nici n-avu vreme s se înfricoeze, malul se desprinse mai întâi domol, rsturnând-o pe-o coast, apoi se surp dintr-o dat, repede, la vale, rostogolind-o pân în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesuptul cruia fierbea pârâul. i vântul, care sufla printre malurile prpastiei, curgând i dânsul ca o ap, aplec mnunchiurile înalte ale cimbrului slbatec peste trupul ei zdrobit.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 42
mailto:
[email protected]
CALUL
S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile de se, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a i nut câtva vreme de mama lui, o iap oarb ce sta rzleit de ceilali cai, dintre care cei mai frumoi fuseser mânjii ei. Apoi, când a simit fiorul slbatec ce i se revrsase în sânge, în largul pustietilor acestea, a deprins cele dintâi goane, -acolo i-a ridicat capul, a lrgit nrile i, cutre murându-i coama încâlcit de spini, rspunse la chemri necunoscute, trimiând deprtrilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieise din piept. Dar când se învase cu viaa asta slobod, se pomeni o dat prins din fug, înfrânat cu de-a sila de ctre cineva care se arunc, dintr-o sritur, clare pe el. Atunci a îneles c ceva îl amenin, c cineva vrea s-i rmureasc li ber tatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede, i a por nit ca o sgeat. Mânca pmântul supt copitele lui, simea c i se aprinde ceva înuntru, c ochii îi ard i c limba îl frige; trupul îi era numai o ap, gura numai o spum de sânge. Iar în fuga nebun, ierburile îl biciuiau i i se încolceau ca erpii de picioare. De la o vreme se simi sleit de puteri i se opri. Un nechezat parc îl chem dincotrova; dar când vzu c dumanul e tot pe spatele lui, c -i smuncete frâul tot aa de crunt, puse capul în piept, i, învins, se întoarse încet purtându-i st pânul. Apoi plec pe drumuri lungi, prin locuri strine i deprtate. L-au nec jit îndelung pân s-l învee cu viaa înfrânat de zbal i pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu aua i tia chiar ceasul de diminea la care pornea înspre câmp ca s-i poarte clreul, prin faa regimentului, în vzul sutelor de cai ce stteau nemicai, la strigtul goarnei, ca i oamenii de pe ei. i nu mai putea de mulumire, când, dup alergrile prin vânt i ploaie, se în torcea în grajdul în care îl atepta nutreul. Dup câiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau ferii, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stteau zile i nopi în ploaie i glod, supt cerul încrcat de norii de i, ce atârnau pân lâng pmânt. Într-o zi, în capul clreilor, cu sbiile scoase, se simi mânat la moarte într-un vârtej înspimânttor. În fa le rsri deodat un alt vârtej i se lovir într-un învlmag de glasuri, de vaiete, de împucturi. I se pru c nu mai e scpare, se avânt, s ri peste trupuri de oameni i cai, i, în goana nebun, î i duse clreul departe desprindu-l de ai lui. Un zid de s bii se înl deodat împrejurul lui i-l opri. Atunci se ridic în doupi cioare, se întoarse i se arunc orbi înapoi. Simea c pe urmele lui veneau alii, simea zbuciumrile celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adpost, în crup îl ardea o usturime grozav. O t ietur de sabie îl crestase adânc. Mânile stpânului îi splar rana uor, o legar i-l mângâiar îndelung pe coam. Trecu i r zboiul. Întors acas î i lu locul în grajd, mulumit de linitea dimprejurul lui, de lumina e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 43
mailto:
[email protected]
ce se revrsa pe ferestruica din fa, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaa mergea la câmp, ca de obicei; serile arareori. În grajd vara era rcoare; iarna cald. i vremea trecea... Vremea trecea! Anii se scurgeau repede unul dup altul! E-he! Cine tie când fusese rzboiul! Dar o dat cu anii s-a scurs i puterea, i avântul lui. Îmbtrânise, picioarele îi tremurau dup o cale mai lung; gâtul nu mai sta a a de încordat, ochiul nu mai c ta departe. O dat poticni i se rostogoli jos cu clre cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp, i-l purta numai la pas. În urm nu-l mai lua deloc. Venea dimineile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe supt piele, apoi poruncea soldatului s-l plimbe prin ograd. Parc nici lui nu-i mai venea s ias din grajd; îi pl cea s mnânce încet, cu ochii închii, peste care razele soarelui cdeau ca o ploaie cald din susul ferestrei în guste. Într-o zi, ua grajdului se deschise larg i doi soldai aduser un cal tânr, înspumat. Însui generalul art unde s-l puie la iesle: – el, b trânul, avea s fie mutat mai în colo, în col, iar noul venit îi lua locul, în fa a ferestrei. Btrânului parc îi veni din nou vlaga tinereei, ridic în sus capul, se uit la stpânul lui, apoi rmase cu ochii pironii pe acel care-l înlocuia. Iar când se duser cu toii, se închise ua; i când venitul ridic botul s smulg din braul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smun ci, rupse frâul i, repezindu-se ctre cellalt, îl mu c de gât. Îi desprir repede, iar el lu, pentru întâiai dat, de la soldat, dou lovituri de varg. A doua zi, diminea tare, generalul veni, porunci s se puie, în faa lui, aua pe calul cellalt, înclec i porni. Btrânul întoarse capul i-i urmri cu ochii pân departe. În fiecare zi, cei doi cai se msurau cu privirea i câteodat btrânul, reînsufleit, se smuncea s se arunce. În urm primea loviturile de vergi i se punea s mestece, linitit, nutreul, ca i cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Într-o sear, dup mult vreme, calul cel tânr întinse capul, cu ochi cercettori ctre btrânul lui tovar. Acesta a stat o clip , ca i când ar fi vrut s se hotrasc, apoi, simind, ca niciodat, mirosul acela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lâng care nu fusese de atâta vreme, întinse i dânsul gâtul, i boturile lor se atinser . Au stat câtva aa, apoi btrânul se încord, rupse belciugul i, rmânând slobod, veni încet, se alipi de cellalt i începur s mnânce linitii, unul lâng altul. Din seara aceea nu-l mai legar. Se deprinseser împreun; aproape nu se mai puteau despri. Când cel tânr ieea înuat, btrânul necheza înbuit, nu-i gsea astâmpr, i pleca încet-încet prin ograd, dup el, pân îl aduceau soldaii în grajd. Acolo a tepta s se întoarc tovarul ca s mnânce. Iar serile, când obosea s mai mestice, î i rzima botul de gâtul celui tânr i dormita. Într-o zi btrânul nu mai putu s se in în picioare. Ochii i se împinjenir deodat, genunchii îi tremurau i buzele scpar jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi s se rezime de tovarul su i nu izbuti. Încet-încet, btrâ nul simi cum se întunec ferestruia spre care cta, i se mu ie încheieturile i trupul îi alunec jos. Întâi se inu sprijinit în cele dou picioare de dinainte, apoi îl prsir i acestea, se rostogoli pe-o parte, horci de câteva ori i rmase întins, zbtându-se încet... Iar calul cel tânr î i a propie botul de trupul aproape nemicat, sttu câtva vreme cu ochii pironii, apoi tresri, întoarse capul spre u i nechez prelung.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 44
mailto:
[email protected]
HOINAR
O clip inu noaptea, cât in nopile de var, când întunericul e numai o strângere de aripi a luminii. i totui în dat ce se trezi fluturul, în rcoarea umed a dimineii, i se p ru c dormise de când lumea; de aceea zise în sine, bnuind: „Ce Dumnezeu rsare soarele atât de târziu!“ Dar ca i cum Dumnezeu i-ar fi f cut pe voie, deodat se resfir din înalt mnunchiul strlucitor al razelor de soare, i peste câmpie nvli un vl de aur. Fluturul î i pâlpâi de câteva ori aripile, i, din vârful galben al tulpinei de lumân ric, unde poposise de cu sear, î i lu , zglobiu, zborul. Fiindc nu fusese de mult pe la târg, o lu într-acolo. Curând zri o grdin cu fel de fel de flori. Trecu pârleazul, i, mehenghi, se furi întâi pe la ferestrele casei. Perdelele erau înc lsate. Ce s vad? Nimic! În schimb de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau cu florile deschise, fragede, liliachii b tând în albas tru, sinilii b tând în roz, acoperite de rou, ca de nite nestimate. „Fragede flori“, gândi fluturaul, i btându-i aripile albastre stropite cu aur, le srut pe rând. „Aici o s stau astzi pe vremea ariii“, gândea trengarul. Dar tot privind la ele, gsi zorelelor o scdere; prea î i schimbau faa: dimineaa într-un fel, la amiaz într-alt fel, iar seara se-nchideau morocnoase. „Nu-s statornice“, adug craiul, i plec mai departe. Cum zbura aa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se scoborî de se aez pe o tulpin de rozet. i cum rmsese pierdut, rsuflând mireasma îmbttoare, se gândea: „Nu e floare mai fermectoare ca rozeta, degeaba! În mireasma ei s mori i mori fericit.“ Gândind astfel privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mâhnit, î i mai schimb din preri: „Într-adevr, îmbttor miros; dar de ce oare firea nu îmbin niciodat toate însuirile la un loc? Poftim, privete, cine împrtie o asemenea mireasm! Ce flori mrunele, pipernicite, aproape verzi ca i frunzele.“ i fiindc în clipa aceea veni pân la el adierea unor crini, urm: „Ce are-a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!“ Fr s stea în cumpn î i f cu vânt spre lugerul înalt, subire i mândru al unui crin întârziat. Aezându-se în potirul parfumat, alb ca zpada, berbantul î i destinse aripile puin, s se odihneasc, dar bg de seam c se umpluse de praful galben al florii, i se nec ji: „Foarte mulumesc de gazd, dac e vorba s ies mânjit!... i unde mai pui c aici stai ca într-o mnstire.“ Se înl în aer. Se înclzise grozav. „Parc e mai cald ca la câmp“, gândi sprinarul. În vremea aceasta ochii lui zrir, aa, ca o uvi de sânge. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo“; întinse aripile, lovi de câteva ori aerul i se ls, uor ca un fulg, deasupra unei garoafe btute, crea i îmblsmat. „Uite-o floare care nu-i nzuroas, î i zise; o g seti pretutindeni; i cu toate astea ar avea dreptul s fie mândr cu faa ei îmbujorat. Da, garoafa într-adevr mi-i drag.“ i sttea hoinarul, tolnit pe frunzioarele moi ca un pa, când parc îl amei ceva. „Ce s fie? A! Mirosul garoafei. Uite asta – cu geta craiul – asta nu-mi e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 45
mailto:
[email protected]
place la garoaf . Nu putea, adic, s aib un miros al ei, numai al ei? Trebuia s împrumute mirosul piprat de cuioare? Pfui!“ Zglobiu, î i v zu de drum, aiurea, strnutând... i ziua trecea, i r tcitorul zbura mereu, mereu, f r astâmpr... „Uite colo un lvicer de nu-m-uita. Fiindc-s albastre ca i mine, s-or fi crezând, m rog, lucru mare“; atingându-le dispreuitor cu vârful aripei, le ls în urm. Ce mai straturi de ochiul-bou lui! „Sunt prea din topor, bg de seam curtezanul: ce e floare trebuie s aib ceva care s o înrudeasc de aproape cu cerul, cu aerul... sau cu mine.“ Îngâmfat, se împiedic de o gura-leului: „Mersi, de-alde dumneata gsesc i în câmp, la ar. Ei, cu micunica, se schimb vorba – adeve ri iretul – asta da“. i se ls elegant, în roate, deasupra florii cumini. Îi strânse aripile una, î i rsuci mustaa, f cu ochii mici: micunica rmase linitit; gazd bun, dar nu sprinar. Flcul se nec ji: „Ho! Bbtie, prea te crezi! Eu n-am venit s dorm.“ i fugi, râzând. Mrgritrele nu le putea suferi, zbur pe deasupra lor, numai s le fac în necaz; întrucât privete barba-împratului, îi venea ru numai când se gândea la numele ei... Ziua trecea, soare le scpta; se mai rcorise. O lu înspre gherghine. Cocoate, sus, pe tulpinele lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „Înalte i proaste“, zise pierde-var, i, înlându-se sus, cuta cu ochii trandafirii. Îi zri. Se scoborî încet, curtenitor, se închin în faa fiecruia. „Flori de paradis, flori miestre, flori...“ dar cum se întorcea, în dreapta i-n stânga, complimentând, aripa i se zgârie de-unghimpe. Crai donul o terse repede, f r s se mai uite înapoi... Trecu pe lâng lalele f r s le priveasc; dar în drum f cu cu ochiul rochiei-rândunicii, o veche prieten, i spuse o vorb proast unui stânjenel scuturat, îmbtrânit, ce i se inea în cale. Zarnacadelelor le rmsese doar tulpinele, lilia cu lui, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fur o srutare unei cicori, rtcit pe acolo cine tie cum. i cicoarea îi aduse aminte de câmp. „Tot mai frumos e câmpul... Dar nu-i vorb, i-n grdin!...“ i parc departe, într-un col, zri o floare, învoalt, necunoscut. Gr bi, dar deo dat începu s orbeciasc. Nici nu bgase de seam c se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum. Neputând s mai zboare, se ls la întâmplare, pe-un spin uscat, s atepte zorii, suspinând nemulumit: „Ce Dumnezeu se-nnopteaz aa devreme!...“
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 46
mailto:
[email protected]
FRUNZA Lui Cristinel
S-a desf cut din mugur, într-o diminea cald, a începutului de primvar. Cea dintâi raz de soare s-a împletit pe dânsa, ca o sârm de aur, f când-o s tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a prut scurt i apropierea nopii o mâhni. Lumina se stinse, rcoarea o f cu s se zgribuleasc, s se vâre între celelalte i s atepte, aipind pân a doua zi, venirea soarelui. Cu ce revrsare de strlucire se ridic stpânitorul lumei, pân sus, pe cer! Raza se scoborî din nou, i toat ziua, înclzit, frunza se scld în albastrul vzduhului. În scurt vreme se desf cu mare, verde, mai frumoas ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. Dedeasupra îi cdea lumina, dedesubt se ridica, pân la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor. Un ciripit str in o mir. i cea dintâi rândunic, venit de departe, tie albastrul ca o sgeat, înconjur copacul de câteva ori, cu strigte de bucurie, apoi se aez pe streina casei, cântând mereu... Dar, într-o diminea, raza de soare nu mai veni. Cerul rmase acoperit de nori. Cea dintâi pictur de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunelele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrtia, puternic, umed: o ameea. Dup zilele acestea lipsite de scânteiere, soarele rsri într-o diminea înfocat, vrsând parc flcri, înclzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În dup-amiaza zilei acesteia, o psric cu pene verzi i galbene, un scatiu, veni moleit de cldur, de se furi supt dânsa, la umbr, la adpost. i frunza se bucur, acoperi cum putu mai bine p srica; iar aceasta ciripi, întâi înbuit, din gu, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec. i în fiecare zi pasrea venea s se ascund de cldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea i seara cântecul se împrtia vesel. Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o pictur de ploaie! Dar norii fugeau gonii de vânturile din înlimi; cerul de sticl , înflcrat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când i când rozeta, care î i scutura smâna coapt, împrtia mireasma ei în zorii unora din dimine i. Prea mult lumin, prea mult cldur. Nopile senine, cu craiul-nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut s fie venic noapte... Pasrea venea mereu, câteodat i noaptea rmânea aco lo, aipind cu cporul supt arip. i trecu mult pân ce, odat, vântul de toamn începu s bat. Zilele erau mai rcoroase, nopile mai reci; cerul a rareori curat. Puternic sufl vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele i parc înroeau pmântul. Frunza î i simi puterile slbite; cu greu putea s ie piept vântului care o cl tina din toate prile; câteva tovare, smulse, fluturar prin aer, apoi fuseser duse departe. Pasrea îi venea mai rar, nu mai cânta, i asta o mâhnea cumplit. e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 47
mailto:
[email protected]
Frunza tânjea, se înglbenea; celelalte, de pe acelai copac, parc se înglbeniser i mai repede. Începuser s cad. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, fonetul cobitor al tovarelor ce o prseau strecurându-se uor, ca o oapt, ca o rugciune, aternându-se jos, într-un lvicer pe deasupra cruia vântul alerga grbit. De diminea pân seara, i noaptea, frunzele cdeau într-una. Unele mai repezi, altele mai domoale, legnându-se în aer ca o arip de fluture, aninându-se de ramuri ca ce rând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cdeau în gropându-se între celelalte. Într-o diminea se sperie. În tot copacul rmsese nu mai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de paseri plecau în ir; atunci bg de seam c i cuiburile rândunelelor rmaser goale. Un fior o strbtu i se gândi la pasrea pe care nu o vzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parc se cutremura la gândul c poate i dânsa va trebui s se desprind, s moar, ca i celelalte, vederea prietenei, pe care o adpostise atâta, i-ar fi fost de ajutor. i pasrea parc auzi chemarea tovarei de altdat; veni, dar se opri puin, pe o alt ramur, ca c a i când n-ar fi cunoscut locul obinuit în care cântase; apoi î i lu zborul i, în trecerea grbit, f r s întoarc mcar capul, lovi cu vârful aripei frunza, care, de-abia mai inându-se, czu la rândul ei. i lvicerul de jos nu se mai îngro, din ce fusese, cu aceast, cea din urm, moart.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 48
mailto:
[email protected]
O RAZ
S-a desprins raza din ghemul ei de aur i-a rtcit prin senin. i-n întâia zi, tremurtoare, cut pe ce s se opreasc. Într-o poian, din mijlocul unei p duri, gsi urma copitei unui cerb plin , ochi, de apa ploilor. Vroi s se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, d du buzna dintr-un desi, se repezi, sorbi apa, turbur ce mai rmase, apoi se prbui în cealalt margine a pdurii dup o cprioar care tocmai trecea. Raza cltori mai departe. Muni, dealuri, vi: ai ce cutreiera în lume când te-ai a ternut la drum. Pe-un câmp, o grmad de oameni prfuii, ostenii, a dui de ale, merg laolalt. Pe umeri de-abia î i duc putile cu spngile ascuite. Raza îi urmrete; ar vrea s se înf oare ca o sârm de aur împrejurul spngii cltorului celui mai obosit, r mas în urm. Dar, deodat, un sunet de goarn rzbate pân în adâncuri. Cltorii se opresc, î i îndreapt trupurile, privesc iscoditori i cruni înainte, scot putile, i într-o clip, dimpotriva lor ali oameni se arat. O clipire: du manii se arunc unii spre alii, putile rzbubuie, spngile se-nroesc în piepturi. Cltorul obosit din urm, însetat adineoare poate ca i lupul din pdure, acum e i el o fiar. Pe luciul de oel al putii lui se prelinge sângele. Înfiorat, raza cltorete mai departe. Când vrei s rtceti ai unde. Aa raza ajunge deasupra unui târg. Într-o cas mare, bogat, într-un salon, o mulime de femei i de brbai sorb ceaiul aromat. Râs, vorb; i-un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele sub iri i albe ale cântreei. Ce mâni frumoase! Iar la de ge tul cel mic o piatr preioas, un diamant, parc atr gea raza; din înalt ea se scoboar, i-n clipa aceea degetul fetei pare c fulger de focuri. Uimit, mândr, cântreaa se oprete, frânge cântecul i se uit cu îngâmfare împrejur: – Uitai-v la diamantul meu, zice celor din odaie. Dar raza se furieaz, i ochii tuturor privesc rutcioi. Mai departe. Un col curat, senin i linitit nu e pe lumea aceasta? Într-alt târg, într-o mahala srccioas, la o colib. Fereastra mic e deschis; lâng fereastr, mama, cu faa supt de neodihn, î i leagn copilaul bolnav pe genunchi. Micuul st cu ochiorii verzi deschii, pieptul mai nu i se ridic, buzele albe nu se pot mica. Se gândete mama: câte necazuri, câte ndejdi, i acum! i cum gândea astfel, o lacrim, curat ca un mrgritar, îi izvorte în ochi mamei i i se anin de gean. i-atunci raza pribeag se topi în lacrim i-o polei. Iar copilaul, care de mult nu se mai înviorase, o zri; întinse mânu ia spre obrazul mamei i zâmbi uor.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 49
mailto:
[email protected]
TRANDAFIRUL
La o margine de drum înflori i trandafirul. i a fost o minune, cci floarea trandafirului era aa de ginga, aa de alb, c parc de la ea se luminase dimineaa aceea de primvar. i-avea crengile lucii, rumene ca mrgeanul, frunzele verzi ca smaraldul. Iar mirosul florii se împrtia în dat peste întreg cuprinsul câmpiei; fluturii cdea adormii, celelalte flori se plecar în faa adevratei stpâne, pe când psrile veneau din deprtri adânci, atrase de mireasma vr jit, s vad i ele tulpina m iastr care î i des f cea frumuseea pentru întâia oar pe pmânt. i parc i lui Dumnezeu îi prea acuma ru c pusese într-o floare aa de minunate însuiri, – daruri pe care nu le împrise nici în rai. Lucrul acesta îl optise o ciocârlie care, la rsritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o s mân din fiecare floare ce cretea pe pmânt, s o pstre ze, preasfântul, pentru rsad. Pân la amiaz trandafirul se acoperi întreg de flori. Drumeii treceau i rmâneau locului, puneau mâinile la ochi, rsfirau nrile s înghit mireasma nemaisimit pân atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare; iar dac aveau câte ceva în mân, aruncau s in floarea mai bine. În locul ei rsrea îndat alt boboc i, cât ai clipi, se desf cea. i al ali drumei treceau, i nu era unul s nu rup câte o floare. Dup câteva zile trandafirul se mâhni:el se-mpodobea i oamenii îl despuiau. „Uite, î i zicea, spinul de lâng mine ce înalt e, ce chipe, i nimeni nu-l atinge; i pe mine m dezbrac toi de frumuseile mele“. Un sticlete, care tocmai atunci se aezase pe o creang, îl deslui: „Cum s se ating cineva de spin, când tot e îmbrcat de ghimpi!“ Atunci trandafirul se uit i vzu, c-ntr-adevr, spinul avea ghimpi. i nu mai preget: se rug îndat lui Dumnezeu s-l acopere i pe dânsul de ghimpi, ca s -i pzeasc floarea. „Vezi, î i zise atotstpânitorul era dat ca pe pmânt s nu r mân ceea ce numai în rai trebuia s dinuiasc.“ i, bucuros, îndat a f cut un semn i tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trectorii tot se opreau; i nu era unul care s nu se repead, lacom, la floarea minunat. Deosebirea sttea numai în aceea c fiecare lsa i câte o bobi de sânge în vârful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe sângele a ptruns încetul cu încetul în tulpin, s-a ridicat pân la boboci, i-ntr-o diminea floarea trandafirului se desf cu roie, aprins, ca sângele. Spinul sttea ursuz alturi. Iar, de la o vreme, se trezi i-n dânsul pizma c prea nu-l bga nimeni în seam. „Uite cum se închin toi trandafirului i mie nimeni“. i se rug de Dumnezeu s-i schimbe i lui floarea, s i-o fac roie, bttoare la ochi ca a trandafirului. Atunci Dumnezeu i-a zis: „Venic o s se ia pe pmânt un lucru drept altul; cci numai eu pot ti c ce am menit o dat, a a d inuiete; oricum s-ar schimba faa, soarta rmâne aceeai!“ A f cut Dumnezeu un semn, i floarea spinului se f cu roie ca focul... i-au trecut mereu drumeii, i-au rupt într-una florile trandafirului, i nu s-au uitat la spin.
e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 50
mailto:
[email protected]
CA SOARELE!...
O cas, o livad i-o curte mare. În cas stau stpânii; în livad sunt pomi roditori; în curte felurimi de psri. Aa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe i mrunte, cci unde-s psri multe, dragostea-i stpân. Nu mai de parte, acum o lun , un coco a fugit peste gard, cu bogheta altuia.Nu i-a mai v zut de-atunci nimeni! Unele psri spuneau una, altele alta, gâtele uoteau, fel i chipuri, pe socoteala celor doi îndrgostii. Ei i-au vzut de treab. Acum o sptmân o gin, o americanc, zor nevoie dup un pichiroi. Au ters-o i acetia. Iar zarv, iar uoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau dou psri fa-n fa, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?“ Cealalt: „Ce-i cu pichiroiul?“ Pichiroiul aa, americanca altfel, i ei doi habar n-aveau de gura lumii! De aceea, când pichirea, stingher, hotrî s-i caute un so i-i puse ochii pe p un – pasre de neam mare – se feri de toi, de fric s nu li se aeze cineva de-a curmeziul dragostei. i-a început pichirea s se învârte-n sus i-n jos pe lâng pun. Azi aa, mâine aa, pân când i-a venit o dat la socoteal i i-a optit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-chi-chi-chi-ri“:„Te iubesc!“ Punul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urm i-a dat seama c nici pichirea nu e de lepdat, mai auzise c dragostea dac o întâlneti, s-o culegi de oriunde-ar fi, sa rotit i-a rspuns:„Chiau!“: „Bine!“ i zilnic s-au curtat. Pichirea, mic i pestri, dar ireat; punul, mare, minunat de frumos, dar cam sec. i aa, într-o diminea, pichirea, harnic titirez, s-a sculat mai devreme chiar decât cocoul, a ciugulit ce-a putut i, pe urm, s-a dus sub culmea punului, de l-a sculat. i-amândoi, arip la arip, au pornit pe pajite.Flori, rcoare, mireasm dulce. Pentru întâia oar i-au apropiat pliscurile: întâiul srut! „Sunt mulumit!“ „Chiau!“ „Sunt fericit!“ „Chiau!“ Ce Dumnezeu, gândete pichirea, numai atât e în stare s-mi rspund? i-n clipa aceea se înal, rotund i de aur, soarele!... Peste lume se revars valuri de lumin. Punul strlucete de parc ar fi îmbrcat în fir. Pichirea îl privete încântat, mândr de frumuseea iubitului ei.Apoi se întoarce de se uit , uimit, la soare. i, cu sufletul ei slbatic, plin de poezie, î i îmbie i iubitul:„Privete, privete, drag!“ Dar punul se supr. Îngâmfarea îi desclet limba:„Ce s te uii la soare, când m ai pe mine?Rogu-te, privete-m!“ i cum pichirea se uit înc spre rsrit, punul i se puse drept în fa i î i roti coada: „Privete-m!“ Se uit pichirea, se uit mirat, apoi, dumirindu-se, îi rspunse:„Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-i vd nici strlucirea ta“. i, dezamgit, pichirea îi întoarce spatele... Numai aa psrile din curte nu mai avur prilejul s uoteasc pe socoteala altor doi îndrgostii. e-bibliomax
http://www.bibliomax.tk/ 51
mailto:
[email protected]
