CĂPRIOARA
de Emil Gârleanu Mizând pe un profund spirit de observaţie şi pe forţa de seducţie a vieţ vi eţui uito toar arel elor or în lu lume meaa co copi piililor or,, pr proz ozat ator orii pr prec ecum um:: M. Sa Sado dove vean anu, u, G. Galaction, I. Agârbiceanu, C. Petrescu, I. Al. Brătescu-Voineşti şi E. Gârleanu au creat adevărate capodopere demne de a sta alături de scrieri din literatura universală. Emil Gârleanu este autorul celebrului volum din 1910 „Din lumea celor care nu cuvântă”, volum alcătuit din mici monografii ale necuvântătoarelor, de la gâze la animale domestice, până la vegetale, acest parc de vietăţi cuprinde : „Gâ „Gândăc ndăcelu elul”, l”, „Mă „Mărin rinimi imie”, e”, „Săr „Sărăcu ăcuţul ţul”, ”, „Gr „Grive ivei”, i”, „Fr „Frunz unza”, a”, „Fr „Frico icosul” sul”,, „Căprioara”. TEMA SCRIERII
Autorul converteşte un instinct din lumea animalelor într-o puternică dragoste maternă capabilă chiar de sacrificiul suprem. COMPOZIŢIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICE
Creaţia debutează într-o atmosferă de pace care care nu părea a prevesti dezn de znod odăm ămân ântu tull tr trag agic ic.. Ta Tabl blou oull es este te co cons nstr trui uitt pe fo fond ndul ul un unei ei na natu turi ri grandioase: „pe muşchiul gros, cald, ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul, cu botul mic, catifelat şi umed pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge şi limba ei subţire alunecă uşor pe blana moale, mătăsoasă a iedului.” Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, elemente sugerate prin epitete duble, triple şi o comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea sunt punctate pentru a scoate şi mai bine în relief lupta sfâşietoare din sufletul de fugarnică al căprioarei, care de fapt nu mai pare să fie un animal ci o
mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă.” Detaşat Det aşat de textul textul schiţei schiţei,, acest fra fragme gment nt ne duc ducee cu gân gândul dul la o fiinţă umană, la mamă, la eterna noastră mamă. Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie să-şi ia destinul pe cont propriu. „Un muget înăbuşit de durere” puse capăt frământării lăuntrice, şi, învingându-şi dragostea maternă, căprioara se hotărî să-şi ducă puiul la „ţancurile de stâncă din zări, unde va fi în afară de orice pericol. Acolo, pe muchiile prăpăstiilor era împărăţia caprelor, peste care stăpâneau fără nici o grijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.” Scena moale de până aici se dinamizează, drumul până la ţancuri o impu im pune, ne, si sing ngur uraa ei ar armă mă de ap apăr ărar aree o co const nstit itui uiee mi mişc şcar area ea ra rapi pidă dă,, fu fuga ga „fulgerătoare”, „salturile îndrăzneţe” „prin locuri pline de primejdie” şi iedul treb tr ebui uiee să fa facă că do dova vada da că ar aree fo forţ rţaa ac aces esto torr mi mişc şcăr ări.i. Ie Iedu dul,l, „s „see ţi ţine ne voiniceşte” şi „se avântă ca o săgeată” . Ameni Am eninţ nţar area ea pl plut uteş eşte te în aer aer,, lup lupul ul st stăă la pân pândă dă,, că căpr prio ioar araa si simt mtee „con „c onte tene neşt ştee fu fuga ga,, pă păşe şeşt ştee în înccet et”. ”. Nat atur uraa să sălb lbat atiică că,, gra rand ndio ioas asăă şi înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca un drum între viaţă şi moarte. De la luminozitatea poienilor – viaţa, se ajunge în inima întunecată ca un iad a pădurii – moartea. Într-o grandoare impresionantă lumina se împuţinează şi spaţiul se îngustează treptat. Ieşiră la un alt luminiş şi continuarea drumului este posibilă numai pentru ied, căprioara se va sacrifica pentru acesta. Momentul culminant este descris cu măiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul să nu devină patetic. Finalul este magistral, încheind o evocare narativă prin ochii căprioarei muribunde, în care
imaginea realităţii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeşte în adâncul pădurii” – simbol al salvării. „Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţul fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura în apa morţii.” Limba folosită de Emil Gârleanu este cu totul potrivită fondului de idei, cu expresii plastice şi epitete sugestive. Stilul este concis şi redă cu precizie ideea, fiind totuşi bogat în epitete şi comparaţii. Schiţele lui Gârleanu au o îns însem emnat natăă val valoa oare re in inst stru ruct ctiv ivăă şi edu educa cati tivă vă.. El Elee co cons nsti titu tuie ie un mi mijl jloc oc de cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor, păsărilor, insectelor şi chiar a plantelor, redate într-o formă literară accesibilă. Lectura acestor schiţe le trezeşte trezeş te copiilor dorinţa dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură şi măreş măreşte te intere int eresul sul pent pentru ru cun cunoaş oaşter terea ea vie vieţui ţuitoa toarel relor, or, co contr ntribu ibuind ind la dez dezvol voltar tarea ea spiri spi ritu tului lui de ob obse serv rvaţ aţie ie.. Pr Prin in fo form rmaa lo lorr ar arti tist stic ică, ă, sc schi hiţe ţele le lu luii Gâ Gârl rlean eanuu contribuie şi la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor. Schiţa este o operă epică - o naraţiune – în proză, de mici dimensiuni, în în ca care re se re rela late teaz azăă o si sing ngur urăă în întâ tâmp mplar laree sem semni nifi fica cati tivă vă di dinn vi viaţ aţaa un unor or personaje. Acţiunea dintr-o dintr-o schiţă se petrece într-un interval de timp scut, scut, cel mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns. Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul educativ şi, în special, să contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, educatorul trebuie să-i stimuleze pe copii, pentru a observa amănuntele redate de scriitor şi a le putea reproduce.
