FACULTATEA DE STUDII EUROPENE Catedra de Managementul Institutiilor Europene
Conferentiar Universitar Dr. Mircea Teodor Maniu
ECONOMIE GENERALA Suport de Curs* * Aceasta versiune nu contine tabele, grafice si alte abordari de factura econometrica; acestea vor fi completate in cadrul modulului de curs intensiv (consultatie) in sesiunea de pregatire premergatoare examenului.
Cluj-Napoca 2003
CUPRINS
Sectiunea I INTRODUCERE IN TEORIA ECONOMICA 1. Teoria stiintelor economice 2. Productia si reproductia Sectiunea a II-a MICROECONOMIE 3. Proprietatea 4. Firma 5. Factorii de productie 6. Economia de piata 7. Concurenta perfecta 8. Piata muncii 9. Piata de capital 10. Costul 11. Pretul 12. Profitul 13. Concurenta imperfecta 1
Sectiunea a III-a MACROECONOMIE 14. Economia nationala 15. Distribuirea veniturilor 16. Cresterea economica 17. Dezechilibrele economice majore 18. Statul si economia
Sectiunea I INTRODUCERE IN TEORIA ECONOMICA 1. Teoria stiintelor economice Ce este teoria economica Originile cunoasterii stiintifice in domeniul economiei au determinari comune cu cunoasterea filosofica a realitatilor lumii antice. Desprinderea economiei ca stiinta de sine statatoare din corpul filosofiei se face din momentul in care obiectul de studiu, metoda precum si nivelul de teoretizare o impun. Daca intr-o determinare la limita empiricului economicul poate fi reprezentat drept sfera actiunii umane vizand pur si simplu existenta, acest gen de abordare este specific cu relevanta Greciei antice care dincolo de obiect ne transmite si nomenclatorul economiei. Modul de viata al polisului se esentializeaza in Oikonomos. Trecand prin istorie alaturi de celelalte stiinte sociale, Teoria economica se cristalizeaza drept o conceptie structurata, beneficiind de o metoda coerenta si aplicabila in campul vietii economice. Ea descifreaza legile precum si principiile ce guverneaza viata economica in ansamblul sau. Teoria economica este in acest sens primul si cel mai inalt teoretic palier de abordare al vietii economice. In conceptia moderna, stiinta denota studiul sistematic, obiectiv, al fenomenelor si proceselor dintr-un anumit camp de investigatie. Acest fel de a pune problema genereaza o intrebare aplicabila in zona noastra de interes, acolo unde diferenta de logica dintre politicile guvernamentale si contabilitatea firmei, spre exemplu, fac inoperanta o abordare holistica. Vorbim deci de stiinta economica sau de stiinte economice ? Intr-o conceptie moderna, aflata sub auspiciile inter si transdisciplinaritatii sistemul stiintelor economice rprezinta un ansamblu de discipline ale corpusului generic denumit stiinta economica. Teoria economica este, intr-o formulare aparte economia pura. In 1615 Antoine de Montchretien introduce termenul de Economie politica, termen ce subzista pana in zilele noastre drept cea mai folosita denumire a teoriei economice. Aproape de la nasterea sa, el a fost insa criticat din perspectiva ambiguitatii pe care o instaureaza in domeniu, atunci cand este vorba de cea mai delicata relatie si anume aceea dintre economic si politic. Critica se centreaza esentialmente pe subordonarea economicului de catre politic, cu toate consecintele nefavorabile asupra disciplinei in sine. Evitarea acestui gen de intruziune in viziunea stiintifica asupra economiei s-a facut prin utilizarea unor denumiri precum: Teorie economica, Economie pura, Economie sociala sau pur si simplu Economie. Acest ultim termen ( Economics, in original) a fost impus de catre Alfred Marshall odata cu Principiile de economie din 1890. Economia in conceptia autorului 2
este studiul vietii economice a oamenilor; ea examineaza actiunile individuale sau sociale, cunostintele necesare in vederea bunastarii. In buna masura trecerea teoriei economice de pe aliniamentul conceptual al economiei politice pe cel al economicsului (sensul cel mai pragmatic pe care il acordam si in acest curs abordarii teoriei economice) se face pe coordonatele deplasarii de la economia de oferta la cea a imbinarii cererii cu oferta sau chiar din perspectiva economiei cererii. Paul Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie considera ca economicsul este studiul felului in care indivizii si societatea aleg prin intermediul banilor sau fara acestia, felul de utilizare al resurselor rare, ce pot fi folosite diferit. Tot el spunea, intr-o viziune ludica: "Vrei sa faci dintr-un papagal un economist ? Invata-l doua cuvinte: cerere si oferta." Curente de gandire in economie Primele consemnari de economie, astfel prezentate incat sa corespunda unor standarte azi denumite stiintifice, sunt prezente in Orientul antic. Cu douazeci de secole inainte de Christos, in Egipt si Babilon se scriau coduri de proceduri economice (si juridice, precum Codul lui Hamurappi) de o consistenta si valabilitate in timp exceptionale. Tot in acest mileniu si cel urmator, in India marilor tezaure culturale ce sunt in acelasi timp si scrieri de economie, Mahabharata si Ramayana si in China epocii lui Confucius, economia este la mare pret. Dar Grecia antica este locul unde se face saltul de la civilizatiile orientale de tip autarhic la cele mediteraneene de tip mercantil. Miscarea economica este marea contributie metodologica a locului. Ea se particularizeaza in diviziunea muncii, moneda, valoare, echilibru, schimb, etc. Pe de o parte sofistii reprezentand individualismul in revolta impotriva statului traditional, puternic, reprezentau abordarea democratica, favorizatoare a comertului, micii industrii si muncii libere. Pe de alta parte socraticii reprezentand conservatorismul, sclavagismul ca forta a economiei si agricultura. Roma nu a fost creatoare de teorie economica pe masura Greciei, cu exceptia domeniului economiei agricole. Daca insa luam in considerare faptul ca si astazi principiile de drept civil care guverneaza miscarea economica sunt principiile codului civil roman, contributia devine evidenta. In periaoda evului mediu economia intra in sfera ecleziastica. Toma d´Aquino, Thomas Morus marcheaza, spre exemplu, apogeul doctrinei scolastice medievale. In secolul al XV-lea apare mercantilismul, filosofie economica a negustorilor, centrata pe acumularea de bogatie din comert. Sir William Petty, Thomas Mun sau Fernando Galliani contribuie la impunerea doctrinei. Franta secolului al XVIII-lea consemneaza aparitia doctrinei fiziocrate. Agricultura devine centrul de emergenta al bogatiei, totul trebuie guvernat de pricipiul: "Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme." Francois Quesnay, autor al Tabloului economic, o sinteza revolutionara pentru epoca este un ilustrator de marca al fiziocratismului. Economia teoretica, astfel cum ne apare ea conceptual astazi, este in semnificativa masura agregata de catre Scoala clasica engleza in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea. Adam Smith, considerat intemeietorul scolii considera ca exista o ordine naturala, obiectiva a carei urmare este armonia comnitatii economice. Omul trebuie doar sa-si urmareasca interesul si "mana invizibila" va ghida societatea pe ansamblu. Thomas Malthus, David Ricardo sau John Stuart Mill sunt pricipalii exponenti ai scolii clasice. Aceasta deschide un adevarat traiect al liberalismului economic (desigur cu limitarile impuse in epoca de transformarea Angliei in atelierul industrial al lumii) ce va inflori prin filiera lui Frederic Bastiat, in doctrina socialista, in egalitarismul, colectivismul, utopia economica (Robert Owen), anarhismul (Proudhon) sau comunismul tratat din perspectiva economica de catre Karl Marx si Friedrich Engels. La sfarsitul secolului al XIX-lea are loc asa numita revolutie marginala in economie. Carl Menger, Leon Walras sau Stanley Jevons pun bazele unei viziuni pozitive si pragmatice 3
asupra utilitatii si valorii, baze ce vor fi dezvoltate, atingand apogeul in opera lui John Maynard Keynes, cel mai important economist al inceputului secolului XX. De la Keynes, contemporaneitatea conceptiilor economice se insoteste cu o continua diversificare ideatica si diferentiere metodologica. Daca virtutile pietei libere sunt din ce in ce mai greu de combatut intr-o societate globala, calea de a atinge obiectivul fragmenteaza si polarizeaza extremal lumea teoreticienilor economiei astazi. 2. Productia si reproductia Diviziunea sociala a muncii Exista numeroase posibilitati de a delimita genurile de activitate umana si in consecita de a le aprecia din perspectiva economica. Dupa natura muncii prestate avem activitati pur economice sau in alte sfere (sociale, de exemplu); dupa produsul muncii: bunuri sau servicii; dupa genul de efort: munca fizica sau munca intelectuala; dupa specificul prioritar al raporturilor: cu natura sau cu oamenii; dupa gradul de socializare, inzestrare, etc., activitatea umana pe care o denumim generic munca are o infinitate de fatete. In intelesul sau cel mai larg munca este o desfasurare de energie umana concertata, in vederea atingerii unui scop exterior acestui act. Munca poate fi exclusiv de natura economica sau de alte facturi complementarae Indiferent de perspectiva din care studiem munca putem sa afirmam ca in procesul de creare de valori, aceasta este o categorie vesnica, fara legatura cu modul de organizare si functionare al societatii. Exista munca fizica si intelectuala, necalificata si calificata, independenta si dependenta, libera sau fortata, productiva sau neproductiva, cu alte cuvinte toate posibilitatile de punere in valoare ale potentialului uman. Dar o realitate este evidenta: toate variantele de munca presupun si o relatie obiectiva cu ceea ce generic denumim natura. Actul de munca, particularizat in cel de productie (de bunuri sau servicii) este un act de cooperare. Cooperarea se practica din cele mai vechi timpuri dar pe masura ce economia se dezvolta, procesul de productie se descompune in secvente, produsele partiale convergand spre un produs unitar final. Cooperarea in acest caz se fundamanteaza pe diviziunea muncii. Se poate pune in evidenta o diviziune naturala a muncii ca forma a diferentierii producatorilor dupa varsta, sex, calificare, etc, diviziune ce sta la baza celei sociale, adica faptul ca relatiile interumane sunt substantial modificate in virtutea specializarii producatorilor. De aici si diferentierile in raporturile de forta sociala. Unii disting si o diviziune tehnica a muncii din care deduc diviziunea economica. Putem sa concluzionam asupra faptului ca diviziunea muncii presupune: descompunerea procesului de productie pe secvente; specializarea tehnico-economica in cadrul aceleiasi entitati productive; specializarea intre entitati diferite; specializarea profesionala. Productia poate fi interpretata (cel putin intr-o viziune moderna) numai prin prisma diviziunii sociale a muncii. Dar productia in sine este un nonsens. Ceea ce confera finalitate acesteia este consumul. Logica economica presupune ca momentul initial (productia) sa fie separat de cel final (consumul) prin alte doua momente: repartitia respectiv schimbul. Repartitia este un act colectiv in care aspectul social il devanseaza pe cel tehnic (salariile sunt obiect de negociere sindicala si de protectie statala la nivelul minimal, dincolo de performatele firmei sau ramurii in cauza). Schimbul este in conditiile economiilor de tip evoluat o realitate cat se poate de evidenta si cvasigeneralizata ; autoconsumul nu mai este decat un fenomen remanent. Toate acestea formeaza asa numitul proces de productie si reproductie, a carui finalitate logica este consumul. Putem spune ca de fapt consumul reprezinte scopul nemijlocit al oricarui gen de activitate, cu relevanta atunci cand vorbim de activitate economica. Acest fel de abordare poate sa nasca si controverse de factura consumerista, intr-o lume in care resursele sunt din ce in ce mai 4
dramatic limitate. O alta observatie in context este generata de faptul ca necesitatile de consum sunt conditionate de posibilitatile de producere si nu invers, cel putin intr-o faza de echilibrare a cererii si ofertei. Aceasta realitate se poate repercuta dramatic asupra perceptiei economiei dintr-o tara sau alta. In sfarsit, in al treilea rand, sa mai spunem ca productia si reproductia devin astazi intr-o masura dramatica functii ale progresului tehnic precum si ale capacitatii de previzionare si alocare optimala a resurselor limitate de care dispune societatea. Legile economice Ca in orice abordare stiintifica a fenomenelor si proceselor economice si in domeniul economiei opereaza legi, aceasta ca urmare a nevoii spiritului uman de a ordona si retine doar esenta fenomenelor studiate. Fara aceasta reducere la simpla expresie, fara simplificarea legica, urmarirea evolutiei in timp a economiei cade sub incidenta empiricului. In conceptia moderna legile operand in campul economiei sunt legi naturale numai in sensul extensiei lor in timp si spatiu. Aplicarea lor, intermediata uman, le plaseaza in zona legilor conditionate social. Este totusi cazul sa mentionam ca daca acest caracter obiectiv al legilor economice ar fi absolut, atunci nu ar fi nici o diferentiere intre legile naturale (ale fizicii, de exemplu) si cele economice. Acceptand caracterul social al economiei ne asumam si caracterul obiectiv mediat (social) al legilor economice. Legea este o constructie ideala, care exprima nu ceea ce se intampla, ci ceea ce s-ar intampla daca anumite conditii ar fi indeplinite. Indiferent daca vorbim de legi in deplinatatea sensului acestora sau numai de tendinte, subliniem caracterul obiectiv al acestora.. Legile economice sunt produs al ratiunii umane in masura in care reflecta la modul stiintific realitatea. Masura in care consideram ca singurele legi care stapanesc la modul real viata economica sunt cele emise de un legiuitor mai mult sau mai putin obiectiv (nu conteaza cererea si oferta cata vreme preturile sunt controlate prin mercurial, se poate spune, la modul retoric), acestea reflecta numai gradul de voluntarism al societatii, voluntarism generat de regula de interese de grup si moment. Legile economice au caracter istoric, pentru ca legitatile nu pot fi desprinse decat prin mersul de la concret la abstract. Din aceasta determinare deducem si necesitatea de a delimita ansamblul legilor in: legi structurale sau de stare sau legi statistice, privind societatea, avand un caracter stabil, uniform si permanent; legi cauzale sau functionale ce determina si regleaza transformarile sociale majore. La acestea se port aditiona tendintele, care la randul lor pot sa devina sau nu leg, in functie de conditii. Ansamblul legilor operand intr-o economie poarta numele de sistemul legilor economice. Orice sistem de legi are o structurare duala: pe de o parte din perspectiva momentului istoric de plasare a actiunii, pe de alta parte din cea a arealului socio-economic de impact. Legi cu maxima extensie in timp: legea cresterii productivitatii muncii, legea economiei de timp, legea reproductiei, etc. Legi cu extensie limitata: legea valorii, legea rentei, etc. Legi specifice unor momente de dezvoltare: legea ciclicitatii dezvoltarii ramurilor, legea determinarii ratei profitului, etc. Productia de marfuri Modul de organizare al productiei presupune o evolutie constanta de-a lungul timpului. Exista numeroase incercari de a periodiza economia, cele mai multe dintre ele concluzionand ca exista cel putin doua faze distincte: economia naturala, reprezentand etapa schimbului rudimentar, in natura si etapa economiei marfare, care la randul ei se poate subdivide in economia monetara si economia de credit, aceasta din urma numita de o serie de surse si economia secolului XX. Economia de tip marfar reprezinta un mod specific de organizare a productiei in care marfurile sunt destinate exclusiv schimbului, acest gen de productie aparand undeva la inceputurile oranduirii sclavagiste. Economiile de tip natural sunt particulare tuturor formelor 5
de organizare precapitaliste. Economia marfara este specifica capitalismului si epocilor moderne. De la inceput, economia marfara se insoteste cu circulatia baneasca (economie de tip marfarbaneasca) dar schimbul marfii prin intermediul banilor nu reprezinta o regula absoluta nici chiar in zilele noastre. Economia marfara mai presupune agregarea unui concept cu maxima importanta - piata, locul generic de intalnire al intereselor producatorilor si consumatorilor. Orice marfa satisface trebuinte umane, avand astfel utilitate. Utilitatea se refera in cel mai larg sens la valoarea de intrebuintare atribuibila marfii, desi in sens restrans utilitatea presupune mai mult decat valoarea de intrebuintare, fiind direct influentata de catre relatia om - obiect. Valoarea de intrebuintare se leaga intr-o semnificativa masura de valoarea de schimb, ca forma de manifestare al unui continut distinct al marfii pe piata. Probabil cel mai contoversat aspect la marfii este constituit de valoare. Valoarea unei marfi poate fi definita in numeroase feluri, in functie de scoala economica la care aderam. Un prim punct de vedere este acela dupa care notiunea de valoare este fara valoare pentru stiinta economica pentru ca este suplinita satisfacator de catre cea de pret. Teoria clasica a valorii considera ca izvorul valorii este munca omeneasca in general. Marimea valorii este o functie de trei venituri: salariu, profit si renta., totul descompunandu-se in cele trei elemente. Teoria valorii munca a fost dezvoltata in diferite directii, ea fiind surclasata pe masura ce inaintam spre contemporaneitate, de catre teoria valorii marginale. Marginalismul economic se bazeaza pe determinarea marimii valorii prin analiza utilitatii elementelor succesive dintr-un produs sau serviciu, sau a costurilor elementelor succesive ale factorilor de productie. Teoria explica valoarea prin cererea si oferta coroborate cu alocarea resurselor rare, pe baza descresterii eficientei marginale, dimensiunile acesteia fiind indicate in ultima instanta de aprecierea atribuita acelei marfi ce satisface valoarea cea mai mica in ierarhizarea facuta.
6
MICROECONOMIA 3. Proprietatea Obiectul si subiectul proprietatii Problema proprietatii constituie unul dintre punctele cardinale ale teoriei economice, la fel ca de altfel ale unor importante areale ale stiintelor juridice. Proprietatea asupra bunurilor subsumeaza pe de o parte conceptul de proprietate, pe de alta parte obiectul si subiectii acesteia. In literatura de specialitate, cu impact asupra domeniului nostru, exista trei sensuri atribuibile notiunii de proprietate: sensul juridic, sensul filosofic si sensul economic. Singurul sens pe care il vom dezvolta in avcest context, cel economic, reliefeaza faptul ca relatiile dintre oameni si bunuri sunt abstractii stiintifice, continutul real al proprietatii constand in relatiile materiale dintre oameni sau grupuri, in legatura cu bunurile. In acest sens proprietatea reprezinta ansamblul raporturilor interumane in legatura cu bunurile, raporturi reglate de norme istoriceste determinate in plan social. Este evident din aceasta posibila definitie ca subiectii proprietatii sunt oamenii, pe diferite paliere: individ, familie, grup, societate. Proprietatea la nivel de individ si familie este forma dominanta in conditii de libertate, aceasta inclusiv in conditiile liberei exercitari a dreptului in privinta resurselor economice, a capitalului. Subiectii proprietatii sunt determinabili atat in caliatate de producatori cat si de consumatori, posesori ai factorilor de productie de care dispun. Determinari de factura diferita sunt aplicabile grupurilor in functie de dimensiunile acestora si de obiectivele prioritare urmarite. In ceea ce priveste obiectul proprietatii, acesta este definit drept ansamblul de bunuri identificabile si masurabile din punct de vedere economic. Bunurile economice sunt acelea ce intra in circuitul marfar sau cel putin capata o expresie baneasca. De o atentie aparte se bucura in acest context in literatura de specialitate, proprietatea asupra unei resurse de o specificitate aparte, si anume forta de munca. In epoca moderna forta de munca este obiectul proprietatii producatorului ca persoana libera. Formele de proprietate Formele de proprietate sunt istoriceste determinate si in general se particularizeaza in epoci diferite. Preistoria omenirii consemneaza proprietatea individuala asupra bunurilor mobile, ulterior aparand si proprietatea colectiva generata de pamant. Proprietatea este riguros definita si clasificata in dreptul civil roman, ale carui temelii subzista si astazi. In principiu proprietatea se subdivide in raport cu gradul de asociere in exercitarea atributelor proprietatii dar si din perspectiva manageriala cu privire la obiectul proprietatii. Avem urmatoarele forme: - proprietatea individuala - proprietatea asociativa (familiara sau de grup) - proprietatea de stat precum si forme mixte de asociere rezultate din mixajul primelor trei forme de proprietate. Proprietatea indivizilor (proprietatea particulara) si proprietatea de tip asociativ sunt cantonate in masura covarsitoare in sfera proprietatii mici si mijlocii, indiferent de natura exercitarii proprietatii. In practica, de la aceasta regula fac exceptie sectorul financiar-bancar precum si sectoarele in care se insereaza asa numitele monopoluri traditionale ale statului (industria de aparare, pietele de tip oligopol, etc.). Proprietatea statului asupra unor arealuri economice, cunoscuta si drept sectorul guvernamental, circumscrie de regula un domeniu de importanta nationala sau caracterizat printr-un volum de investitii, sau un risc mare, ambele neaceptabile pentru intreprinzatori privati. Ineficienta dovedita de acest sector in cele mai multe dintre tarile lumii, in care sectorul de stat a inregistrat zone de proprietate mai mari sau mai mici, a generat o succesiune 7
de forme asociative in care elementul statal era potentat de cel privat, intr-o structura mai flexibila si implicit mai eficienta. Criza proprietatii. Privatizarea Asertiunea finala a paragrafului anterior a condus la abordari menite sa debloce mecanismul proprietatii getionata de catre stat prin programe coerente de privatizare. Aceste programe au capatat o relevanta aparte in momentul in care dupa 1989, tarile cu economia in tranzitie din Europa Centrala si de Est si apoi cele din fostul spatiu sovietic au declansat un program masiv de privatizari, program fara precedent sau ehivalent in istoria economica. Problemele fundamentale care s-au pus in context erau concentrate pe urmatoarele aliniamente: anularea acelor structuri de proprietate ce au blocat infaptuirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului; masuri de schimbare a raportului dintre formele de proprietate in procesul descentralizarii; asigurarea unui continut economic si social adecvat fiecarei forme de proprietate; diversificarea formelor de proprietate si adoptarea unor reglementari specifice in concordanta cu standartele internationale ale domeniului. Privatizarea, ca proces de structurare a unor forme de proprietate in care statul sa nu genereze scurgeri bugetare spre un sector prin definitie ineficient, presupune crearea unor structuri economice de mai multe genuri: specifice tarilor industrializate in care marea proprietate privata coexista cu proprietatea publica si mica proprietate particulara si cooperatista: specifice tarilor din aceaasi categorie, cea a economiilor in tranzitie, in care proprietatea publica se transforma in ritm accelerat in proprietate particulara In orice economie viabila formele de proprietate cele mai diferite coexista si sunt complementare in realizarea productiei (outputului). Coexistenta lor trebuie insa armonizata prin politici coerente de privatizare, sau in situatii determinate, de factura opusa, de nationalizare. O componenta a procesului de privatizare o constituie imbinarea intre capitalul autohton si cel strain. In conditiile in care formele de privatizare generate prin aportul exclusiv al capitalului autohton nu pot depasi decat in mod sporadic bariera marilor firme, inserarea capitalului strain devine o necesitate organica prin prisma nevoii de infuzie de capital. Practic si marile economii ale lumii trec printr-un proces de internationalizare care departe de a fi specific pe relatia tari dezvoltate alte tari (cu predilectie cele cu economia in tranzitie) devine o realitate omniprezenta a gradudului sporit de interdependenta dintre marile economii ale lumii. Cel mai mare investitor strain la aceasta ora in Marea Britanie sunt firmele americane. Simultan cel mai mare investitor strain pe piata americana sunt firmele britanice. In sfarsit sa mai notam si faptul ca, de regula, cea mai raspandita acceptiune a sectorului public este aceea dupa care el se suprapune cu proprietatea statului in economie. Realitatea este ca in majoritatea tarilor finalitatea sectorului public, interesele colectivitatilor, genereaza o tendinta de mixare a capitalului de stat cu alte forme de proprietate. 4. Firma Functiile firmei de afaceri Mecanismul de desfasurare al vietii economice presupune intelegerea functionarii entitatilor care compun ansamblul respectiv. In sfera de activitate numita economie, celula acestui organism este firma de afaceri. Din punct de vedere organizatoric firma este o unitate distincta, este cadrul de desfasurare al unei activitati sociale utile fiind in acelasi timp veriga unui lant complex. Fiind o unitate de baza, ea polarizeaza tot ce se intampla in asa numitelor subunitati, intr-un tot condus de aceeasi structura manageriala si avand gestiunea comuna. Orice firma se caracterizeaza si printr-un ansamblu de determinari de factura juridica precum: personalitatea juridica a intreprinzatorului, aspecte organizatorice legate de forma de 8
inregistrare, aspecte legate de cadrul legal ce reglementeaza diferite genuri de firme, etc. Fiind o entitate economica in cautarea profitului, principala functie-mobil,, din care se deduc si cele operative, este functia antreprenoriala: Se considera ca orice firma indeplineste cel putin 5 functii operative: 1. Functia de productie 2. Functia de cercetare-deezvoltare 3. Functia comerciala 4. Functia financiar-contabila 5. Functia de personal Orice firma, indiferent de domeniul de activitate este caracterizata prin 2 structuri: A) Structura de productie si conceptie compusa din subdiviziuni functionale precum ateliere, sectii, fabrici, etc. B) Structura functionala compusa din birouri si servicii functionale. Conducerea firmei este compusa din Consiliu de administratie pe de o parte iar pe de alta parte din structura manageriala (director, manager plus echipa sa). In economia de piata firma reprezinta centrul procesului economic. Ea decide in urma prelucrarii informatiilor la dispozitie: ce produce si in ce cantitate, cum isi diversifica productia, cum se restrange sau autodizolva, cat personal utilizeaza si cum il salarizeaza, pe ce piete patrunde, etc. Intr-o economie viabila in fiecare an apar numeroase firme noi, in timp ce altele isi inceteaza activitatea. Exista numeroase perspective de clasificare pentru firmele de afaceri: 1. Dupa sfera de activitate 2. Dupa volumul (cifra) de afaceri 3. Dupa capitalul detinut 4. Dupa extensia teritoriala 5. Dupa numarul de personal angajat 6. Dupa natura proprietatii asupra firmei de afaceri Tipologia firmei Cea mai uzuala clasificare a fimelor din perspectiva tipologica tine cont de structura de proprietate. Astfel avem: 1. Firme individuale (avand un proprietar unic) 2. Firme asociative (prin parteneriat de diferite forme) 3. Corporatii Firmele individuale sunt entitatile cele mai des intalnite, ele potentand la modul perfect inclinatia antreprenoriala a celor ce doresc sa se afirme in lumea afacerilor. Inregistrarea unei astfel de firme se face de regula cu restrictii minimale, ea beneficiind de o serie de avantaje, dintre care mentionam: controlul integral al proprietarului asupra firmei, complicatii legale minimale, impozitare favorabila, etc. Pe de alta parte potentialul unei astfel de firme se limiteaza la capitalul proprietarului, posibilitatile de crestere fiind de regula conditionate de creditul bancar. Asociatiile reprezinta o forma foarte extinsa, asocierea facandu-se de regula pentru a reuni capitaluri si experienta in domenii in care orice alta abordare pare infructuoasa. Principalul avantaj rezida in posibilitatile sporite de capitalizare. Ele sunt insa insotite de un ansamblu de dezavantaje: decizia se ia dificil, complicatiile legale legate de intrarea-iesirea in si din parteneriat, etc. Corporatia reprezinta forma moderna de existenta a economiei de piata prin intermediul raspunderii limitate in limita patrimoniului declarat de catre patronat sau actionariat. Orice firma de tip corporatist are in afara raspunderii limitate cel putin urmatoarele genuri de avantaje: poate reuni un capital substantial; conducere relativ usoara prin separarea functiei proprietate de cea manageriala; stabilitatea acestui gen de structura. Principalul, dezavantaj al acestui gen de firma rezida in dubla impunere. Profitul realizat de firma se impune ca venit al 9
unei persoane juridice pe de o parte, pe de alta parte daca firma realizeaza profituri, acestea sunt purtatoare de dividende, ca venituri ale intreprinzatorilor persoane fizice, si se impun ca atare. Intreprinderile mici si mijlocii (IMM) Cele mai multe studii de economia firmei converg spre punctul de vedere dupa care optimul dimensional al unei firme variaza in functie de cele mai diferite aspecte. Totusi se poate spune ca acesta este conditionat de nivelul de dezvoltare, in coordonate de timp si spatiu. In practica, determinarea dimensiunii firmei presupune luarea in considerare a unui ansamblu de factori precum: • • • • •
Minimizarea costurilor pe unitatea de produs Maximizarea veniturilor firmei Maximizarea productivitatii muncii Maximizarea cheltuielilor de aprovizionare, desfacere, transport, etc. Capacitatea de absorbtie a pietei
Intr-o economie libera nu poate fi franata tendinta legica de crestere, marile firme avand o politica certa de impunere a unor standarte de productivitate sporita, dar este foarte clar ca optimul dimensional se regaseste numai la un volum al productiei la care curba tendentiala a costurilor va fi minima. Cresterea firmei peste asa numitul optim dimensional conduce de regula la: supradimensionarea serviciilor functionale, sporirea numarului de trepte ierarhice, inertia aparatului decizional, probleme sociale, pervertirea informatiei ce este filtrata multiplu, etc. Existenta unui numar mare de firme mici si mijlocii este justificata intr-o economie moderna din cel putin urmatoarele ratiuni: • • • •
mobilitate in asimilarea progresului tehnic si noilor tehnologii adaptabilitate la un mediu in care conditiile de criza fac supravietuirea grea cheltuieli de infiintare moderate in raport cu alte structuri de piata ele sunt laboratoare economice si amortizoare de soc pentru fluctuatiile economice
5.Factorii de productie Factorii naturali Teoria clasica a productiei presupune abordarea factoriala, dupa formula lui Jean Baptiste Say: pamant, munca si capital. Surse moderne adauga la cele trei clasice alte doua elemente: organizarea productiei si informatia. Factorii de productie au o serie de caracteristici, dintre care mentionam: 1. Divizibilitatea sau impartirea in unitati omogene, fara a afecta calitatea lor. 2. Adaptabilitatea sau capacitatea de asociere, in proportii variabile cu alti factori. 3. Complementaritatea sau combinarea precisa a factorilor pentru a obtine outputul determinat. 4. Substituirea sau inlocuirea unui factor de catre altul, outputul ramanad fix. Pamantul, sau resursele naturale reprezinta elementul cu cel mai mic coeficient de elasticitate, acest lucru datorandu-se limitarilor obiective. Cererea de factori fiind dedusa din cererea de produse de consum atribuibile acestor factori, cererea de resurse naturale este dimensionata in functie de cererea (si pretul in consecinta) produselor agricole. Situatie valabila si pentru alte resurse naturale (locatiile pentru turism, de exemplu). In situatia pamantului, venitul adus de acesta poarta numele de renta. Renta este calculata la acel nivel la care se atinge echilibrul din punctul de vedere al cultivarii unei suprafete 10
maximale (arendarea maximala) si de obtinere a unor rezultate scontate de catre utilizator (arendas). Munca Omul se raporteaza in permanenta la mediul economic intr-o dubla ipostaza: aceea de producator nemijlocit, situatie in care isi ofera capacitatea in schimbul unei compensatii rezonabile. El este simultan si consumator, dar nu acest aspect ne intereseaza in acest context. Venitul adus de de catre factorul uman in procesul de productie poarta denumirea generica de salar. Dintre toate preturile platite pentru factorii de productie, salarul este probabil cel mai important, aceasta pentru ca are gradul de extensie maxima in societate. In principiu salariile reprezinta, intr-o tara dezvoltata din punct de vedere economic aproximativ 80% din venitul national. Prima problema ce se pune in legatura cu factorul munca este legata de aspectul demoeconomic al problemei. O schema simpla a categoriilor demo-economice: 1. Populatia tarii 2. Populatia in varsta de munca (din 1 se scad extremitatile, definite legal) 3. Populatia apta (din 2 se scad cei inapti de munca din varii motive obiective) 4. Populatia activa (din 3 se scad neocupatii, ca somerii sau cei ce nu muncesc din propria lor vointa) 5. Populatia ocupata (din 4 se scad categoriile in formare: elevi, studenti, etc.) Chestiunea cererii si ofertei de munca este compusa din reunirea a cel putin patru aspecte: a)dimensiunea populatiei tarii respective; b)proportia resurselor de munca in totalul populatiei tarii respective (gradul de imbatranire al populatiei); c)problema cantitatii de munca disponibila exprimata in unitati de timp (durata medie a zile, saptamanii si anului de lucru); d) calitatea si calificarea resursei umane disponibile. Toate aceste probleme se regasesc pe ceea ce generic denumim piata muncii. Piata muncii se caracterizeaza in primul rand printr-un coeficient de mobilitate superior oricarei alte piete, iar in al doilea rand printr-o reglementare de regula foarte precisa, al carei particularitati sunt induse de nivelul de dezvoltare al fortelor productive, de nivelul vietii sindicale sau de gradul de raportare la valorile democratiei in societatea respectiva. Intr-o economie de piata stabilizata, principala optiune care se pune in legatura cu piata muncii este aceea intre venit si timp liber. Considerandu-se posibilitatea de angajare sau de desfasurare de activitati aducatoare de venituri din multiple surse, drept o realitate curenta in societatile ce controleaza rata somajului si de-asemenea nivelul de compensare al muncii la un nivel considerat drept rezonabil, fiecare angajat va fi tentat intr-o prima etapa sa-si maximizeze veniturile pe cale extensiva, adica prin prelungirea programului. Daca veniturile nu pot creste prin introducerea in ecuatie a unui element de intensivitate (promovare si in consecinta salariu mai mare) atunci tendinta de crestere a duratei de lucru (in limita biologica) va fi la un moment contrabalansata de tendinta a avea mai mult timp liber ca o compensare a efortului. In literatura economica aceasta oferta de munca ce se restrange de la un moment dat poarta denumirea de: curba retractila a ofertei de munca. Capitalul Conceptul de capital semnifica acele resurse de produse ale sistemului de productie (outputuri) ce sunt economisite in vederea trecerii lor intr-un ciclu ulterior (inputuri). In principiu orice capital are o miscare ce presupune dedublarea lui: a) capital fizic (real) ca factori materiali ai productiei; b) capital banesc, ca oglinda a primului. Venitul capitalului poarta denumirea de profit. Profitul este venitul oricarui gen de capital, investit in cele mai variate domenii. Ratiuni tehnice au impus delimitarea capitalului in capital fix si circulant, dupa logica miscarii acestuia in ciclul de productie. Reflectarea contabila a tuturor elementelor capitalizate in 11
diferite afaceri precum si a datoriilor contractate in acest proces se regaseste in active si pasive. Formula contabila a capitalului este A P in timp ce formula financiara este C + P (capital plus profit). Daca profitul nu este altceva decat un venit de natura salariului sau rentei, in cazul posesorilor altor genuri de factori de productie, se poate spune si ca profitul este un venit al intreprinzatorului, venit temporar ce depinde de locul acestuia pe piata si poate, intr-un fel, sa fie numit salariu inovational. In acelasi timp profitul recompenseaza intreprinzatorul pentru riscul asumat, fiind in acelasi timp o compensarea a situatiei de monopol pe care si-a creat-o in arealul sau de activitate. In sfarsit sa mai adugam o remarca importanta : atat pamantul cat si munca sunt resurse naturale, a caror regenerare presupune un input aparte, de natura biologica. Capitalul este creatie umana si deci teoretic multiplicabil la infinit in conditii favorabile. Acest gen de interpretare ne poate conduce si la o analiza mai aprofundata a termenului de capitalism. In conditiile in care terminologia socio-economica ataseaza intregii societati apelativul de societate (sau numai economie) capitalista, excesele acesteia, sau disfunctionalitatile procesului de realizare al capitalului, pur si simplu, au fost in masura nemeritata extrapolate asupra intregului sistem. S-a ajuns in anumite situatii la mistificarea adevarului dupa care sistemul economic capitalist functioneaza drept un sistem al liberei initiative, sistem la care nu s-a gasit alternativa mai buna. Acest gen de abordare apare cu predilectie in incercarea de a gasi asa numita a treia cale, dincolo de capitalism si dincolo de un socialism ce nu a confirmat niciodata si niciunde. Combinarea factorilor de productie Particularitatea de baza a actiunii factorilor de productie consta intr-o realitate tehnologica evidenta: factorii nu pot si nu functioneaza independent. Cu alte cuvinte productia depinde de felul in care acestia sunt combinati in momentul utilizarii. Relatia pur tehnica de combinare poarta numele de functia de productie. In orice moment este posibil sa se obtina o cantitate de productie maxima pentru o anumita combinatie de de factori de productie disponibili. Analizand statistic evolutia economica prin intermediul functiilor de productie, economistii au tras cateva concluzii de importanta generala: 1. Atat productivitatea muncii cat si eficienta capitalului au crescut constant pe parcursul unor perioade lungi de timp. 2. Cresterea capitalului si a eficientei lui a fost mai rapida decat cea a productivitatii si a ofertei de munca, datorita tendintei de economisire a populatiei. 3. Venitul pe unitatea de capital creste constant datorita progresului tehnologic. Toate aceste elemente converg spre concluzia dupa care combinarea factorilor de productie reprezinta atat un apanaj al economistilor cantonati in sfera microeconomiei cat si al responsabililor de politici economice, plasati in sfera macroeconomiei. 6. Economia de piata Functionarea pietei. Cererea si oferta Exista doua sensuri acordate de literatura de specialitate conceptului de economie de piata: sensul istoric, prin care se intelege economia nationala din momentul in care se formeaza pietele nationale, si sensul antinomic, limitativ, ce defineste economia de piata in oglida cu economia de tip etatist. Sensul comun este acela de economie libera, actionand pe coordonatele cererii si ofertei de piata. Modelul cel mai general al economiei de piata ar putea fi astfel prezentat: 1. Factorii de productie sunt in proprietate privata 2. Veniturile se exprima sub forma baneasca 3. Alegerea sau optiunea de piata se face in deplina libertate 12
4. Programarea economica este cuprinsa intre limitele zero si indicativa Trasatura principala a a sistemului, elementul de functionalitate geniala poate fi identificat in faptul ca interesul propriu se regaseste mozaicat in cel general. Sistemul economiei de piata considera ca elementul cheie il reprezinta suveranitatea consumatorului, in timp ce tendinta funciara pe orice piata de acest gen este echilibrul ce se regaseste in cadrul fiecarui subsistem al sau pe axul pretului de echilibru. Economia de piata acopera practic toate arealele de activitate umana in sfera economiei: munca, capitalul, bunurile de consum, banii, informatia, etc. Economia de piata nu este un panaceu universal pentru problemele economiei. Ea nu este o economie a distributiei echitabile. Ea conduce in anumite situatii la concurenta excesiva si la exacerbarea motivului profitului (motivul devine al lacomiei). In sfarsit, nu exista un model al economiei de piata care sa se poata spune ca valorifica plenar resursele factoriale de care dispune o societate (cu precadere de natura umana) si in consecinta isi atrage critici obiective si subiective. Premisa fundamentala a functionarii economie de piata rezida in capacitatea acestei de a reuni cererea si oferta. In orice moment exista o relatie determinata intre pretul unui produs si cantitatea ceruta pe piata. Relatia pret-cantitate poarta si denumirea de programul cererii sau curba cererii. Cererea este o functie a consumatorului in timp ce oferta este apanajul producatorului. Cererea se intalneste pe piata cu oferta la asa numitul pret de echilibru. Acesta satisface atat consumatorii cat si producatorii pentru ca rezolva golirea pietei de marfuri si in consecinta induce tendinta spre ehilibru. Acest echilibru trebuie inteles prin echilibrul partial al tuturor pietelor ce compun o piata agregata (bunuri, servicii, bani, etc.). Desigur in practica se intalnesc cele mai variate genuri de piete din perspectiva libertatii de miscare (concurenta perfecta, monopol, oligopol) dar tendinta spre echilibru este valabila pe termen lung pe toate dintre ele. Legile fundamentale ale pietei Piata se caracterizeaza inainte de orice prin dinamism. Miscarea pe piata are caracter legic, iar principalele legi obiective ce actioneaza aici sunt: 1. Legea concurentei 2. Legea cererii si ofertei 3. Legea diminuarii utilitatii marginale Concurenta este un concept global ce determina trendul spre calitate al productiei si produselor pe piata. Nu se poate vorbi de concurenta in absenta unui grad oarecare de libertate economica, libertate ce sa permita atat ofertantilor cat si solicitantilor intreprinderea oricaror demersuri concurentiale in limite legale. Capacitatea concurentiala presupune atat componente tehnologice cat si economice, acestea concretizandu-se pe o piata astfel: • • • •
concurenta determinata de optiunea acumulare-consum (motor al dinamicii concurentiale) concurenta dintre ramuri de activitate in vaderea plasarii de capital concurenta in interiorul ramurii pentru cel mai bun produs sau serviciu concurenta inter-marci (chiar in interiorul sistemului aceluiasi ofertant)
Concurenta este stimulata de dorinta acapararii unui segement cat mai mare din piata consumatorului. Acesta influenteaza evident concurenta prin: opinii publice, decizie asupra cumpararii, plata, consum, service, etc. Investigarea permanenta a potentialului concurential este menita sa intareasca capacitatea concurentiala a ofertantilor si presupune tehnici specifice de piata. Cererea si oferta determina pretul echilibrat. In fapt acesta este generat de un ansamblu de factori ce influenteaza in diferite sensuri atat cererea cat si oferta. Cererea si oferta tuturor 13
categoriilor de bunuri si servicii urmeaza tendential aceeasi traiectorie, iata de ce aceste traiectorii pot fi compuse la nivel de piata. Determinarea echilibrului presupune ca pretul asociat cu acesta sa aiba caracter de normalitate, normalitate cu conditionari, economice, sociale, psihologice, etc. Pretul normal este determinabil numai prin analiza pe perioade lungi de timp. Pretul de piata poate sa se abata semnificativ pe perioade scurte de la pretul normal. In descifrarea diminuarii utilitatii marginale , trebuie sa precizam in prealabil ca utilitatea totala a unei marfi pentru consumatorul acesteia este indicata de suma de bani pe care acesta este dispus sa o plateasca in schimbul marfii, in timp ce utilitatea marginala este indicata de suma de bani pe care acelasi consumator este dispus sa o plateasca pentru a dobandi o unitate suplimentara din respectiva speta de marfuri. Pe masura ce noi unitati dintr-o marfa se adauga posibilitatilor de consum, acestea devin din ce in ce mai putin valoroase pentru consumator, deci pe masura cresterii consumului, utilitatea marginala a marfii consumate scade. Desigur diminuarea utilitatii marginale, ca fenomen legic, are explicatii complexe, legate de exemplu de cresterea productivitatii muncii si in consecinta diminuarea costurilor si a preturilor atasate diferitelor valori de intrebuintare, sau pe de alta parte legate de teoria raritatii ce face ca pe masura ce posibilitatile de producere a noi unitati de marfa cresc, in paralel sa asistam la diminuarea pretului (intermediat de perceptia subiectiva asupra raritatii produsului respectiv) de piata considerat normal in parametrii de normalitate descrisi anterior. Banii Marfa cea mai frecvent intalnita in orice sistem de piata evoluat sunt banii. Daca acest rol de echivalent general a fost indeplinit de-a lungul istoriei de cele mai variate marfuri, in timp banii s-au stabilizat la echivalentul metale pretioase (aur si argint). In China secolului al X-lea si apoi in Europa medievala apar banii de hartie, numai ca insemne ale valorii repzentate de catre adevarata si perena valoare a aurului. Cu timpul convertibilitatea nelimitata a hartiei in aur a fost abandonata, aceasta pentru ca in fapt cererea de moneda generata de progresul economic a determinat si necesitatea obiectiva de a emite moneda de hartie fara alta acoperire decat increderea in institutia emitenta. La baza oricarui sistem banesc dintr-o tara sta asa numitul etalon monetar, care este valoarea conventional adoptata pentru a defini unitatea monetara a tarii respective. Etaloanele moderne sunt monomemetalice (aur) si au in masura semnificativa o functie traditionala, acesta pentru ca standartele aur-lingouri (1819), aur-monede (sfarsitul secolului al XIX-lea) si aur-devize (1922) si au fost urmate pe aliniamentul postbelic de etalonul monetar (devize), ce punea cateva monede (dolarul american in primul rand) in centrul atentiei si interesului lumii. Banii indeplinesc in orice economie o seama de functii: 1. Functia de circulatie asumata inaca de la abandonarea trocului ca forma dominanta a schimbului. 2. Functia de evaluare a marimii de schimb a marfurilor. 3. Functia de tezaurizare (transport a valorii in timp). 4. Functia de evaluare a raporturilor economice internationale functie derivata din 1 si 2 si asumata in principiu de catre monedele importante ale lumii. Circulatia banilor intr-o economie presupune clarificarea unei probleme extrem de importante: ce cantitate trebuie emisa pentru a nu avea nici deficit de masa baneasca nici excedent generator de inflatie. In expresia sa cea mai simpla legea circulatiei banilor exprima realitatea dupa care valoarea banilor aflati in circulatie depinde de masa lor. Exista o serie de concluzii pragmatice ce se pot deduce de aici: preturile sunt determinate pe piata de cantitatea de bani, desi definiti drept ehivalent general de intermediere al schimburilor, realitatea ar trebui sa fie inversa. Este necesar sa mai precizam si faptul ca in practica monetara moderna, banii efectivi ce cicula (bancnotele si monedele) pe piata reprezinta in mod cert cea mai mica fractie (10 15% in contextul economiilor tarilor dezvoltate) din masa baneasca disponibila. Teoria cantitativa a banilor delimiteaza ecuatii de echilibru ale masei banesti in functie de cateva elemente: 14
rulajul marfurilor, viteza de circulatie a banilor, volumul tranzactiilor, preturile, etc. 7. Concurenta perfecta Preferintele consumatorului In general se considera ca o piata opereaza in conditii de concurenta perfecta daca sunt indeplinite urmatoarele conditii: 1. Piata are numerosi subiecti ai vietii economice. Fiecare subiect al acesteia actioneaza ca o micropiata. Fiecare determina proportional cu aportul sau rezultatul pietei finale. 2. Omogenitatea productiei. Oferta este in asemenea masura asemanatoare incat nu se pune problema influentarii consumatorului din perspectiva psihologica. 3. Libertatea deplina de intrare si de iesire pe piata. 4. Informarea perfecta. Fiecare subiect cunoaste productia si preturile practicate de concurenta si invers. Chestiunea cu gradul cel mai inalt de critic in analiza de piata cu concurenta perfecta poate fi retoric pusa astfel: ce sa produci pentru a acapara domeniile cele mai profitabile? Acest gen de abordare presupune implicit studierea comportamentului consumatorului. Studiu presupune cel putin: constanta optiunilor consumatorului pentru o perioada data, faptul ca are un buget limitat, faptul ca reprezinta numai un esantion din masa cumparatorilor, faptul ca se cunosc preturile, care nu variaza semnificativ si in sfarsit ca orice cumparator actioneaza rational. Natura alegerii pe piata presupune in primul rand existenta unei oferte cu mai multe optiuni, iar in al doilea rand construirea unei scari de preferinte. In aceasta scara trebuie sa integreze toate marfurile de achizitionat pe piata si fireste sa se faca acest lucru in deplina cunoastere a resurselor disponibile. Numai astfel este posibila interpretarea si analiza din perspectiva utilitatii (marginale, la modul ideal). Sa mai adaugam si faptul ca in teoria comportamentului consumatorului se include si stabilirea echilibrului, moment ce permite reajustarea in vederea redeschiderii ciclului economic (mecanism de tip feed-back). Practica consemneaza conceperea curbei cererii de piata pentru toate produsele si serviciile disponibile in toate ramurile de productie. De cele mai multe ori se iau in calcul diversi parametri ce trec dincolo de sfera strict economica (ca de exemplu gusturile specifice in anumite locuri si momente). Elasticitatea in raport cu cererea Preferintele consumatorului se clasifica in functie de probabil cel mai important concept legat de cerere si anume elasticitatea acesteia. Exista doua categorii mari de elasticitate: in raport cu preturile si in raport cu veniturile. In ceea ce urmeaza vom detalia doar elasticitatea cererii in raport cu preturile. Elasticitatea masoara reactia de piata la actiunea factorilor sai de mediu. Elasticitatea cererii in raport cu preturile reprezinta proportia in care se modifica cererea pentru o cantitatea de marfa pe o piata, ca urmare a modificarii intr-o proportie determinata ( de regula 1%) a pretului acesteia. Problema elasticitatatii cererii este cruciala cel putin in urmatoarele situatii: 1. Determinarea categoriei cererii. Produsele de stricta necesitate (alimentele, imbracamintea, locuinta, etc.) au coeficientul cel mai mic de elasticitate (sunt inelastice). La cealalta extremitate sunt produsele de lux al caror coeficient de elastiticitate tinde spre maxim. Calculul coeficientilor de elasticitate ai produselor si serviciilor determina interpretarea dinamicii previzibile a unor piete. Se poate evidentia tot pe aceasta cale si fractiunea de venituri ce va fi absorbita pe piata in urma procesului de vanzare-cumparare. 2. Determinarea marfurilor substitut. Calitatile asemanatoare ale unor marfuri genereaza situatia ca in momente de criza (de productie, comerciala, politica avand consecinte de natura embargoului, etc.) unele dintre acestea sa fie inlocuite de altele. Implicatia se refera la faptul ca pentru a se putea efectua substituirea, substituentul trebuie sa aiba elasticitatea 15
corespunzatoare categoriei de cerere careia i-se adreseaza. 3. Determinarea tendintei cererii pe termen lung. Cererea fiind mai elatica pe termen lung decat pe termen scurt, ajustarile intre grupe de produse cu elasticitati diferite au relevanta numai daca orizontul de calcul este suficient de indepartat pentru a le feri de influente conjuncturale. Elasticitate presupune si tratarea din asa numita perspectiva a complementaritatii, perspectiva opusa substitutiei. Doua produse sunt complementare in situatia ca cresterea pretului unui produs determina micsorarea cantitatii vandute din celalalt (de exemplu cresterea pretului benzinei determina scaderea vanzarilor de automobile). Exista un gen de elasticitate in masura sa indice situatia in care se afla doua produse, de substituire respectiv complementaritate. Aceasta este elasticitatea incrucisata a cererii. Elasticitatea incrucisata pentru produsul X (modificarea cantitatii vandute) in raport cu produsul Y (modificarea pretului acestuia din urma) se refera la proportia schimbarii procentuale a cantitatii cerute de produs X in raport cu schimbarea procentuala a pretului produsului Y. Calculul elasticitatii incrucisate ne conduce la urmatoarea concluzie: daca 2 produse sunt substituibile, o crestere in pretul unuia implica cresterea cererii pentru celalalt produs; elasticitatile incrucisate sunt in general pozitive; daca produsele sunt complementare, cresterea pretului unuia dintre ele implica descresterea cererii pentru celalalt, elasticitatile incrucisate fiind in mod normal negative. Comportamentul producatorului Oferta competitiva pe piata reprezinta testul producatorului. Daca el raspunde pozitiv rezulta ca se pliaza in mod fericit pe cererea solvabila si obtine astfel profit. Dar piata este compusa din ansamblul agregat al ofertantilor. Intr-o masura mai sensibila decat cererea, unde exista variatii notabile, oferta prezinta particularitatea de a aparea intr-o masura substantiala prin aportul altor producatori decat cei aparent vizati. La fel ca si in situatia cererii, oferta are reguli precise, axiomatic preturile mai mari stimuland producatorii sa umple piata de produse. Aceasta va genera automat un prag de saturatie de unde procesul se reia invers. Fireste putem atasa acestui gen de analiza si conceptul de elasticitate a ofertei, drept proportia cresterii cantitative a marfii X raportata la proportia modificarii pretului marfii X, in sensul cresterii. Judecata conexa a elasticitatilor cererii si ofertei implica determinarea echilibrelor identificabile in orizonturi diferite de timp. Se pot determina trei genuri de echilibre: 1. Echilibrul de moment cand oferta este fixa, pretul trebuind sa urce rapid pentru a rationaliza oferta limitata de produs X. Echilibrul a fost restabilit dar multi cumparatori nu siau satisfacut trebuintele. 2. Echilibrul pe termen scurt presupune cresterea cantitatii oferite ca urmare a influentelor favorizante de pret. 3. Echilibrul pe termen lung - conduce la cresterea cantitatii oferite in conditiile modificarilor minimale de pret (pret normal). 8. Piata muncii Oferta de munca Munca reprezinta factorul cu cea mai mare extensie din punctul de vederea al ofertei, pe o piata conventionala. Exista opinia ca munca se ofera ca un serviciu, sau ca forta de munca, se ofera spre vanzare ca si capital uman. Oferta de munca sau forta de munca din orice tara tine cont in primul si in primul rand de piramida populatiei din tara respectiva, piramida din care se deduc toate categoriile demoeconomice. In principiu, oferta de munca se priveste din trei puncte de vedere: 1. Din punct de vedere economic (social implicit) 2. Din punct de vedere al ramurii (competitional implicit) 16
3. Din punct de vedere al firmei (implicand aspectele legate de calificare) Oferta de munca este practic oferta ce se supune in cel mai inalt grad influentei factorilor extraeconomici. La nivelul firmei oferta depinde de caracteristicile pietei.. La cel al ramurii oferta este conditionata de mobilitatea fortei de munca. Acest din urma concept, cel de mobilitate este si cel mai relevant pentru piata muncii in economiile evoluate. Motivatia mobilitatii este in acest caz performanta si fireste trebuie sa luam in calcul si segmentul de varf, care se refera la mobilitatea internationala generata de performanta inalta a muncii. In acest sens putem afirma ca mobilitatea ofertei de munca are o seama de caracteristici: 1. Este accentuata de nivelul calificarii. 2. Este diminuata de evolutia in timp a a fortei de munca. 3. Curba mobilitatii se accentueaza pe termen lung. 4. Mobilitatea implica mutatii economice si sociale majore Cererea de munca. Salariul Cererea de munca nu inregistreaza de regula evolutii diferite fata de alte genuri de cerere, pe o piata competitiva. Ea se consolideaza pe o piata stabila, ca volum si structura. Totusi dinamica evolutiei economice determina si o mobilitate a cererii. Racordarea cererii cu oferta implica de regula mutatii de un dramatism aparte, seisme sociale (disparitia unor intregi domenii de activitate in lipsa alternativei de preluare a ofertei de munca). Cererea de munca este influentata de cel putin urmatoarele elemente: • • • • •
reglementarile de natura salariului minimal pe economie nivelul productivitatii muncii in ramura respectiva mobilitatea interna si internationala a muncii stabilitatea politica si economica eficienta utilizarii celorlalti factori de productie
Cea mai delicata problema legata de piata muncii consta in compensarea acesteia prin salar. Salarul este produsul marginal al muncii. Daca cererea de munca este derivata din cererea de produse ale muncii si pretul acestui produs marginal al muncii care este salariul va fi derivat din pretul de piata al rezultatelor muncii. Salarul este determinat si de disponibilitatea diferita a ofertei de munca in ceea ce priveste calificarea, indemanarea, abilitatile de a reusi intr-un domeniu. Toate acestea fac ca munca sa fie neomogena, iar aceasta neomogenitate se reflecta in mod necesar in neomogenitatea veniturilor. Pe de alta parte diferentierea este aplicabila in masura substantiala pe criterii altele decat economice: exista o etica, o morala a muncii care imbinata cu conditii economico-sociale si politice aparte, duce la diferentieri suplimentare de natura salariala. Gradul de dezvoltare al sindicalismului in economia respectiva reprezinta un indicator cu relevanta pentru etalonarea domeniului. 9. Piata de capital Formarea capitalului Orice mijloc susceptibil sa aduca un venit detinatorului sau poate fi taxat drept capital. Acest gen de definire introduce insa prea multe ambiguitati pentru a permite ca cea mai importanta categorie economica a pietei libere sa fie doar astfel explicitata. Capitalul reprezinta esenta sistemului de piata si extensia sa maximala poate fi considerata relevanta pentru etapele de maturitate, ideosebi din momentul in care nu se mai poate constitui capital la scara sociala decat prin mijloacele pietei financiare (imprumuturi, lansari de titluri de valoare, etc.). Prima forma sub care se prezinta orice capital este forma baneasca. In calitate de bani, capitalului ii sunt proprii o serie de particularitati: 1. Banii capital nu sunt bani propriu-zisi. Ei sunt bani destinati producerii de marfuri cu o 17
anumita specificatie. Ei se deosebesc de banii din sistemul financiar (aducatori de dobanda) pentru ca parcurg un circuit aparte, implicandu-se direct in procesul de productie. 2. De regula banii capital nu apartin producatorilor (intreprinzatorilor) nemijlociti. Ei sunt numai investiti in capacitatea antreprenoriala a acestora de catre detinatorii lor. Ceea ce urmaresc acestia este profitul, care in cele mai multe dintre cazuri excede nivelul ratei dobanzii la depozitele bancare. 3. Patrunderea pe piata de capital este relativ facila in calitate de ofertant si extrem de dificila in calitate de solicitator. Acestia din urma trebuie sa faca dovada spiritului intreprinzator formalizat in parametrii de performanta ai imprumutatorilor sau sa prezinte garantii materiale. A doua forma de manifestare a capitalului tine cont de existenta lui sub forma fizica. Capitalul real se compune din capital fix si circulant. Capitalul fix reprezinta acea parte de capital ce se consuma doar pe masura parcurgerii mai multor cicluri, transferandu-si treptat valoarea. Capitalul circulant se incorporeaza practic intr-o noua structura materiala dintr-o data. In afara acestor tipuri de capital orice firma are nevoie si de asa numitul capital lichid, utilizat pentru plata salariilor. In economia contemporana asistam la un fenomen numit diluarea capitalului. Acest lucru poate fi pus in evidenta prin faptul ca in practica, capitalul utilizat este mult mai mare decat capitalul posedat. Capitalistii nu isi arunca in circuitul economic intregul arsenal de care dispun, atragand de regula resurse exterioare firmei in procesul de productie. Consumul si amortizarea Productia este o activitate complexa ce atinge cel mai inalt grad de performanta in faza sa capitalista. Exista doua perspective asupra procesului de capitalizare : una fizica, de elaborare, transformare, deplasare a unor factori spre o finalitate precisa si una economica, insotitoare. Aspectul economic, conduce implicit la protejarea impotriva finalitatii "productiei in sine". Conceptia manageriala capitalista asupra productiei este posibila in virtutea diviziunii sociale a muncii, atat din perspectiva fizica cat si din cea economica. Pe de alta parte utilizarea capitalului in productie presupune ca regula manageriala acceptarea principiului decalajului, principiu ce consta in determinarea unei perioade de fructificare care din punct de vedere al factorului uman reprezinta o perioada de asteptare. Aceasta perioada de fructificare trebuie inteleasa si in procesul de formare, mentinere si consum al capitalului. Daca formarea presupune, exclusiv dintr-o perspectiva endogena, luarea in calcul a gradului in care veniturile unei firmei pot fi utilizate pentru investitii de natura capitalului, dintr-o perspectiva economica in general ea este conditionata de situatia economica, de starea de expansiune sau recesiune a sectorului, ramurii sau economiei in ansamblu. Statistica economica consemneaza tendinta de economisire si utilizare ulterioara in periaodele de expansiune economica, si in acelasi timp de cheltuire in perioadele de recesiune. Acest proces alternativ poarta numele de paradoxul fluctuatiei. Mentinerea si consumul capitalului in functiune presupune pastrarea parametrilor initiali si inlocuirea acestuia pe masura consumului. Aspectul vizat este cel fizic. Doua concepte fundamentale se evidentiaza in aceasta privinta: uzura si amortizarea. Uzura presupune o componenta fizica ce insemna pierderea calitatilor ca urmare a utilizarii in productie si morala ca urmare a deprecierii capitalului in termeni relativi, uzura morala de gradul I fiind genul de uzura intalnit atunci cand raportarea se face la alte capitaluri cu performante tehnice si implicit economice mai mari, iar cea de gradul al II-lea referindu-se la introducerea de noi mijloace, performante in asemenea proportie incat utilizarea celor vechi genereaza pierderi ce impun inlocuirea lor imediata. Uzura isi gaseste antidotul din pespectiva economica in amortizare. Aceasta consta intr-un proces de transfer treptat, de-a lungul perioadei de functionare normata, a valorii, de asemenea maniera incat la sfarsitul acesteia intrprinzatorul sa fie in masura sa achizitioneze capital de aceeasi factura si performante cel putin similare. Recuperarea valorii capitalului investit se poate face: 18
1. Liniar, adica in transe anuale egale. 2. Elastic, adica progresiv, in transe din ce in ce mai mari, pe masura ce firma isi valorifica potentialul, sau regresiv, in transe proportionale cu valoarea ramasa si nu cea de inventar. 3. Accelerat, sau supraamortizat, atunci cand progresul tehnic impune acest lucru (de exemplu in domeniul industriei informatiei). 10. Costul Tipologia costurilor Costurile reflecta necesitatea corectei cuantificari a ansamblului eforturilor depuse pentru a realiza o cantitate determinata de output, indiferent de natura acestuia. Ele sunt expresia baneasca cea mai sintetica a felului in care activitatea economica se desfasoara in parametri de eficienta sau nu.. Costurile firmei producatoare inglobeaza alocarea si consumarea factorilor de productie, in scopul de a realiza marfuri sau servicii. Costurile au o miscare economica proprie, un circuit specific a carui functionalitate si finalitate rezida in compensarea valorica a resurselor consumate. In teoria costurilor, conceptul in sine de cost este diferentiat de cel de cheltuieli, cu care sursele empirice il identifica: in timp ce acesta din urma primeste semnificatia de consum efectiv de resurse, determinabil numai post-factum, costurile sunt si costuri previzionate, sunt de antecalcul, au in general un areal mai vast de acoperire. Analiza costului presupune cateva elemente prestabilite: 1. Raportul valoare cost este constituit dintr-un termen relativ fix, valoarea si unul variabil, costul. Acesta difera in functie de firma, dupa tehnologie, organizarea, productivitatea muncii, etc. 2. Raportul pret cost presupune intotdeauna in logica eficientei economice determinari de la intreg la parte. Un principiu fundamental al activitatii economice de tip concurential consta in necesitatea obiectiva de a alege. Practica a incetatenit conceptul de cost alternativ sau cost de oportunitate, definit ca ansamblul eforturilor minim necesare in vederea obtinerii unei cantitati determinate de rezultat. Costurile alternative minim acceptate poarta denumirea de costuri reale. In practica economica curenta vom avea : 1. Costul managerial cost alternativ ce implica luarea in considerare de multipli factori in costul managerial se considera normal sa se includa dividendul ca forma de percepere a profitului, avand astfel garantia perceperii lui. Acest gen de cost este evident previzional. 2. Costul contabil cost explicit, de postcalculatie, poarta si denumirea de cost practic (acesta nu considera, de exemplu, dividendul drept plasabil in categoria veniturilor). Principala impartire a costurilor in structurarea analizei de cost consta in delimitarea: costuri fixe si costuri variabile. Primele nu isi modifica volumul odata cu variatia volumului productiei in timp ce a doua categorie variaza direct proportional. Atat costurile fixe cat si cele variabile nu sunt fixe, respectiv variabile la modul absolut, in situatia ca analiza se intreprinde pe un interval mai lung de timp. Astfel denumirea instituita este de costuri conventional-constante si conventional-variabile. Conceptul de cost marginal reflecta acel nivel al costurilor suplimentare, de aditionat in mod necesar in situatia ca dorim sporirea productiei cu o unitate. Costul marginal indica de fapt costul minim al combinarii factorilor. El este un evident indicator de limita a reducerii preturilor fara a fi pusi in situatia de a inregistra pierderi. Desigur ar trebui adaugat si faptul ca analiza de cost cantonata exclusiv in sfera economicului este lipsita de relevanta : ea este completa numai daca adaugam si nivelul social. Costurile sociale, atat de mult ignorate in diferite perioade de timp, pot sa genereze probleme irecuperabile pentru societate. Evolutia costurilor 19
Evolutia in timp a costurilor de productie determina observatii empirice cu valoare in studiul acestora. Este evident faptul ca firmele cu productie de masa, sau in general cu un volum al productiei mai mare decat al principalilor competitori pe piata, inregistreaza costuri mai mici. Economiile la scara, sau legea cresterii veniturilor la scara se refera la productia de masa ce genereaza alocarea optima a resurselor. Costul unitar este fara indoiala si un criteriu de optimizare dimensionala a firmei. Determinarea genului de costuri specifice diferitelor tipuri de activitati sau firme, implica o cunoastere profunda atat din punct de vedere tehnologic cat si din punct de vedere economic. Principalele tipuri de costuri urmarite in evolutia lor sunt : 1. Costurile fixe 2. Costurile proportionale 3. Costurile degresive 4. Costurile progresive 5. Costurile regresive 6. Costurile flexibile Identificarea tipului de cost specific unui moment din activitatea firmei are relevanta numai in contextul activitatilor specifice in directia reducerii costurilor. Minimizareea costurilor implica doua genuri de actiuni: 1. Cresterea productivitatii muncii, fapt ce genereaza reducerea consumului unitar de munca. Devansarea ritmului de crestere al factorului munca de catre productivitatea acesteia reprezinta cheia de bolta a eficientei firmei. 2. Reducerea costurilor materiale, tendinta complementara importanta in contextul in care trendul evident crescator al salariilor (asa numitele costuri cu munca vie) nu poate fi compensat decat prin masuri de alta factura decat din sfera muncii. Este evident ca acest mijloc este si in concordanta cu limitarile din ce in ce mai evidente de natura resurselor materiale cu care se confrunta societatea. 11. Pretul Costul si pretul Pretul unei marfi poate fi definit drept raportul de schimb intre un bun economic si cantitatea de bani care il apreciaza pe piata. Trebuie insa sa subliniem faptul ca atat vanzatorii cat si cumparatorii ataseaza conceptului de pret o valoare subiectiva. Uneori traditia implica (in anumite zone geografice si culturale) adevarate ritualuri de negociere a pretului, pentru indiferent ce gen de marfa. Singurul element ce face ca preturile sa fie previzibile este progresul tehnologic iar cel mai evident element de imprevizibilitate a lor constand in jocul pietei. Importanta studierii preturilor este generata de rolul acestora in constiuirea pietei : 1. Reglarea consumului optiunea consumatorilor este determinata sau cel putin ghidata dincolo de dorinte de puterea sa de cumparare. Preturile verifica printr-un mecanism implicit aceste elemente. Pretul devine un filtru de priorizare si de alocare a resurselor pentru consum sau investitii. 2. Reglarea productiei mecanismul preturilor are efect reglator asupra productiei numai daca tendinta spre stabilitate a acestora este accentuata. In conditiile economiei de piata, reglarea productiei se face mai ales pe calea studierii niselor de elasticitate ale cererii generate de modificarile de preturi. 3. Reglarea repartitiei preturile reprezinta in ultima instanta si un mecanism de redistribuire a veniturilor, redistribuire impusa de politica economica a statului respectiv. Pretul normal pentru orice tip de marfa este constituit din costul acelei marfi + un profit considerat rezonabil. Conceptul de pret normal se transforma dintr-o perspectiva statistica in pret mediu. Care sunt in fapt mecanismele de determinare ale preturilor pe o piata concurentiala ? Raspunsul la o astfel de intrebare retorica se gaseste dincolo de cererea si 20
oferta cu care ne-am obisnuit drept panaceu universal. Elementul ce sta la baza oricarui pret este costul. Recuperarea acestora constituie premisa sine qua non a rentabilitatii economice. Diferentierea preturilor prin costuri presupune insa o serie de detalieri : • •
•
localizarea sectoriala a acestora (preturile se diferentiaza prin costuri in primul si in primul rand prin specificitatea domeniului de interes) localizarea la nivelul la nivelul competitional (toate preturile marfurilor si serviciilor sunt aparent solidare pe piata, diferentierea producatorilor facandu-se intr-o economie evoluata, in primul rand prin costuri) luarea in coonsiderare manierei de calcul a preturilor in raport cu costurile (tehnicile de calcul fiind extrem de elaborate si concomitent diversificate in domeniu)
Pretul de echilibru In conditiile concurentei perfecte (economie de piata libera) pricipalul rol jucat de catre sistemul de preturi este sa aloce fara nici o interventie de tip suprastructural resursele rare ale societatii si aceasta in cel mai eficient mod posibil. Aceasta alocare se face in conditiile in care deciziile necoordonate luate intr-un domeniu trebuie sa conduca cel putin tendential la satisfacerea egalitatii : Cost marginal managerial= Utilitate marginala=Pret Explicarea acestei egalitati se face in doua etape : a) daca orice consumator plateste la nivelul utilitatii marginale, atunci aceasta automat va deveni nivelul mediu al pretului ; b) daca orice producator trebuie sa faca fata de regula aceluiasi pret de piata atunci acesta va fi egalat in practica de catre costul marginal. In concluzie, daca toate preturile se aliniaza la limita costului marginal, sistemul de preturi specific unei piete da informatii corecte asupra starii acelei economii. Cand un pret normal se regaseste la intersectia cererii si a ofertei atunci avem de-a face cu un pret de echilibru. Atingerea starii de echilibru se rasfrange agregat asupra intregii piete doar daca urmatoarele situatii se regasesc in imaginea pietei : • • • • • • •
cresterea cererii implica cresterea preturilor diminuarea ofertei implica cresterea pretului cresterea ofertei implica scaderea pretului diminuarea cererii implica scaderea pretului scaderea pretului implica cresterea cererii scaderea pretului implica diminuarea ofertei pretul de echilibru determina golirea pietei de marfa
Sa mai adugam faptul ca daca necesitatea economica este devansata uneori de cea sociala, preturile trebuie sa fie adaptate in consecinta. Mecanismul specific poarta denumirea de mecanismul preturilor limita. Acestea sunt preturi artificial plafonate, de regula din ratiuni de protectie sociala dar si ca urmare a politicilor promotionale ale marilor firme in lupta concurentiala. Pe termen lung efectul cel mai constant al limitarii preturilor consta in aparitia pietei negre, cu toate urmarile negative implicate.
12. Profitul 21
Maximizarea profitului Principiile rationalitatii economice impun ca in afara recuperarii costurilor prin pret, sa se obtina si un venit suplimentar. Acesta poarta numele de profit. Profitul face obiectul unor demersuri ample in literatura economica pentru simplul fapt ca el constituie imboldul principal spre investitii, antreprenoriat si in general efort in domeniul economic. Alfa si omega activitatii economice, profitul este in fapt un venit rezidual cu origini de natura sansei de piata, pe de o parte, iar pe de alta parte el este un venit normal, atasabil functiei antreprenoriale in calitate de salar al intreprinzatorului. Generic formula profitului este deci : Profit = Venituri Costuri Indeplinind doua functii majore, cea de stimulare economica (functie psihologica) si de potential de crestere (prin intermediul investitiilor generate) profitul indica locul in care societatea doreste sa-si aloce selectiv resursele limitate de care dispune. Aceasta face ca in conditiile dinamicii economice, riscului si nesigurantei, profiturile sa varieze substantial, functie de diferite conditii. Profitul poate fi conceput ca un profit economic, managerial si profit contabil. In prima acceptiune costul alternativ minim acceptat sau costul de oportunitate presupune profitul drept un element obligatoriu, derivat din rationalitatea economica, costul contabil nu prevede, firesc, decat ceea ce postcalculul indica. Acest gen de analiza trebuie sa se insoteasca de una calitativa. In principiu, evaluate mediu la indicele tarilor dezvoltate economic, profiturile depaseau cu putin 10% din Produsul National Brut la inceputul anilor ´90. Daca insa se socoteste profitul in raport cu vanzarile, acesta reprezinta in medie 17%, iar dupa scaderea impozitelor datorate statului si care variaza substantial de la o tara la alta, profiturile reprezinta in medie 4% din volumul vanzarilor. Reglarea marjei de profit, pe economie, pe ramura sau in cazul unor tipuri de firme, reprezinta o problema de maxima importanta tinand cont de fondul stimulator al acestuia dar in acelasi timp si de faptul ca principala sursa de venituri ale statului sunt impozitele. Reglarea cuantumului de impozit este in ultima instanta o functie a sistemului fiscal din fiecare tara, care se orienteaza in concordanta cu obiectivele economice pe diferite termene. In procesul continuu de cautare a cailor de maximizare a profitului, intreprinzatorii iau in calcul urmatoarele elemente : • • •
masa acestuia, calculata de la nivelul firmei la cel al economiei nationale rata profitului ca raport intre masa si costurile totale inregistrate priorizarea alternativelor : maximizarea veniturilor ; minimizarea costurilor
Profitul marginal Analiza marginala a maximizarii profiturilor este procedeul prin care se determina nivelul profitului in raport cu nivelul etalon al profitului marginal. Daca acesta este pozitiv atunci si profitul real are potential de crestere. Cresterea cu o unitate a productiei reflectata intr-un profit marginal negativ va impune insa corectia automata a nivelului productiei. Putem spune ca profitul poate fi maximizat numai la un nivel al productiei in care venitul marginal egaleaza cu aproximatie costul marginal. Analiza profitului marginal ca etalon al castigului sau pierderii se face pentru determinarea acelui punct dincolo de care orice crestere de productie devine nerentabila, desi teoria programului de productie la scara afirma o realitate contrara. Analiza este intregita de aditionarea nivelurilor : pret si cost mediu. Daca orice firma are o limita de suportabilitate in ceea ce priveste pierderile, dincolo de care nu exista decat spectrul falimentului, optiunea in economia de piata, atunci cand se pune 22
problema analizei profitului marginal se face in baza a doua reguli : 1. Cat timp veniturile totale exced costurile totale, optiunea inchiderii firmei nu se pune nici pe termen scurt nici pe termen lung. 2. Pe termen scurt operatiunile pot fi continuate atat timp cat veniturile totale exced costurile variabile. Daca acestea sunt intrecute dincolo de orizontul de timp numit in paragraful anterior limita de suportabilitate, atunci optiunea este de inchidere. Genul acesta de interpretare conduce la reflectarea prin intermediul profitului marginal a pricipiului eficientei. Acesta isi gaseste imaginea intr-un sistem de indicatori de rentabilitate adecvat realitatilor respectivei economii. In principiu acestia sunt : 1. Rentabilitatea sau expresia capacitatii de a obtine profituri, indicator ce se regaseste de regula sub forma ratei rentabilitatii, prin raportarea la costuri. 5. Productivitatea muncii sau expresia eficientei utilizarii factorului uman in procesul de productie. 6. Eficienta utilizarii capitalului fix. 7. Gradul de materialo si energo-intensivitate al productiei. 8. Eficienta investitiilor. 9. Costurile totale si materiale la 1000 (sau 1000000) lei productie marfa. 10. Consumurile normate materiale si normele de munca aplicabile. 11. Eficienta cercetarii stiintifice in ramura respectiva 12. Eficienta profesionalaa si manageriala. 13. Eficienta racordarii la circuitul economic international. Dobanda si renta Daca salariul si profitul sunt venituri usor de atribuit factorului munca, respectiv capital, dobanda si renta in calitate de venituri ale unor factori aparte, banii in calitate de bani autovalorificabili si natura, prezinta particularitati ce le individualizeaza in categoria generica de venituri factoriale. Dobanda reprezinta plata datorata pentru utilizarea banilor, de regula productiv si calculabila drept rata a dobanzii. Istoric vorbind, dobanda a constituit o forma de venit ce a fost blamata din ratiuni de etica (religioasa, in primul rand) dar realitatea astazi este ca probabil cea mai raspandita forma de de constituire a capitalului consta in bani imprumutati. Fluxurile purtatoare de dobanda sunt generate azi de catre : 1. Banci 2. Societati imobiliare 3. Companiile financiare de intermediere a afacerilor 4. Imprumutatorii individuali 5. Companiile de asigurari, etc. Rata dobanzii este elementul cel mai delicat al operatiunilor de imprumut si ea depinde de un ansamblu de factori, dintre care : cererea si oferta baneasca pe piata, preferinta pentru lichiditate a societatii respective (invers proportionala cu nivelul de dezvoltare al economiei, de regula), productivitatea capitalului, etc. Marea majoritate a persoanelor au doua surse de venituri : salariile si dobanzile bancare. Un intreprinzator are de regula trei categorii de venituri : salariul managerial, dobanda la propriul capital autoimprumutat, profitul. Din aceasta perspectiva dobanda contine mai multe elemente : compensarea riscului utilizarii banilor, compensarea efortului de manevrare a banilor, dobanda pura. In principiu o suma de bani de primit la o data ulterioara valoreaza mai putin decat in prezent. Diferenta este cu atat mai mare cu cat rata dobanzii pe piata respectiva este mai mare. Ratele practicate pe diferite piete sunt susceptibile de a fi influentate in mare masura de politica economica a statului respectiv. Teoria clasica a rentei postuleaza faptul ca aceasta este venitul produs de un factor de productie capabil sa creeze un excedent peste nivelul necesar autoreproducerii lui. Renta se 23
percepe de regula in acele sectoare in care oferta este limitata apropiindu-se de oferta inelastica. Acestea fiind zise, nu se poate concluziona decat ca nivelul rentei este o functie de piata generata aproape exclusiv de aspectul cererii. Cazul cel mai specific al rentei este constituit de renta agricola. Cele mai bune terenuri produc fireste si renta cea mai substantiala, la extrema cealalta realizandu-se renta marginala. Renta agricola va fi egala in principiu cu diferenta dintre costul de productie pe orice teren agricol si costul de productie al terenului marginal (care realizeaza renta marginala). Analiza rentei are o importanta aparte in conditiile in care factorii generatori de renta au o existenta cert limitata si limitativa. Problema delicata in legatura cu renta se refera la impozitarea acestui gen de venit. Indiferent ca este vorba de renta agricola sau de chirii datorate pentru spatii inchiriate, aspectele implicate depasesc cadrul economic, nu in putine situatii avand conotatii de natura morala. 13. Concurenta imperfecta Monopolul si oligopolul Situatia de monopol se manifesta pe o piata atunci cand aceasta este acaparata in calitate de vanzator sau de cumparator de bunuri sau servicii de catre un singur subiect al vietii economice. Multi economisti considera monopolul drept o forma de organizare a economiei aflata la limita normalului, daca nu dincolo de aceasta. Analizand totusi situatia de facto in cele mai multe dintre economiile lumii, se poate interpreta monopolul drept un moment firesc in lupta pentru acapararea unui segment cat mai important din piata. Situatia de monopol implica lipsa substituentilor de orice fel, lipsa indusa din ratiuni ce pot fi economice sau extraeconomice (politice, cu precadere). Exista in acest sens o tipologie a monopolului : 1. Monopolul juridic este cel introdus in economie prin vointa unei puteri publice, cel mai adesea statul. Puterea acestor genuri de monopoluri este practic limitata doar de bornele autoimpuse coercitiei statului in raport cu piata. Exista piete monopolizate de acest gen in ramuri precum : energia, resursele neregenerabile, telecomunicatii, transporturi, cercetare, etc.) Un caz aparte de monopol juridic este constituit de subventiile cu care marea majoritate a statelor lumii (cele dezvoltate in mod expres) isi doteaza agricultura, in primul rand, dar si alte domenii de interes strategic, favorizandu-le in raport cu altele, in care opereaza doar legile pietei. 2. Monopolul de tip natural apare ca urmare a unor circumstante particulare provenite din mediul de afaceri si care au determinat ca o buna parte din resursele societatii sa se concentreze in mainile unui numar extrem de limitat de proprietari (terenuri in locuri exclusiviste, surse naturale aparte, etc.) Monopolurile naturale se insotesc in numeroase cazuri cu cele juridice, dar si economice. 3. Monopolul economic reprezintaa cea mai raspandita forma de monopol, provenienta lui fiind productia sau schimbul ; substanta economica a acestui gen de monopol rezida in superioritatea lui tehnologica, in secretul de fabricatie, in raritatea care poate fi reala sau artificiala, etc. Practica indica faptul ca majoritatea monopolurior economice iau nastere prin reunirea (libera sau fortata) tuturor subiectilor dintr-un sector de activitate. 4. Monopolul productivitatii ca forma de monopol reprezinta o variatie tehnologica a monopolului economic, aparand in momentul in care un ofertant pe piata ii elimina pe toti ceilalti numai prin procedee considerate a fi conforme unui cod etic unanim acceptat. 5. Monopolul financiar manifest pe piata capitalurilor si centrat pe ideea de a promova prin intermediul propriului capital o intreaga piata (modalitate tipic japoneza de promovare in lumea contemporana). 6. Monopolul concurentei neloiale situatie in care acapararea pietei se face prin mijloace respinse de practica curenta (dumpingul de durata, de exemplu). 7. Monopolul de origine psihologica generat de lipsa de informatie a subiectilor vietii 24
economice, pe de o parte, de reclama agresiva si atotcuprinzatoare, pe de alta parte. Cea mai raspandita forma de manifestarea competitiei de tip monopolist consta in monopolul de vanzare, cazul mai rar fiind acela al monopolului de cumparare. In orice situatie, pretul de echilibru este inlocuit pe piata de pretul de monopol, pericolul cel mai mare si care de altfel reprezinta si principalul motiv al tuturor demersurilor de factura antimonopolista fiind spolierea consumatorilor. Marea majoritate a tarilor lumii adopta legislatii antimonopoliste si de protectie a propriilor consumatori. Cele mai multe dintre pietele lumii se prezinta insa sub forma de piete de tip oligopol. In aceasta structura, un numar determinat, de regula foarte mic de ofertanti domina categoric piata. Daca acestia reusesc si cartelarea, atunci vom avea de-a face cu o economie controlata exclusiv dintr-o parte. Pietele de tip oligopol sunt agregate de regula prin politici agresive sau prin perfectionari tehnologice care impun un avans adesea insurmontabil. Indiferent de faptul ca preturile urca sau scad pe aceste piete controlate unilateral, pierderile de venituri ale majoritatii celor care sunt siliti din multiple ratiuni sa opereze sunt certe. Tipuri concurentiale Libera concurenta absoluta si monopolul pur sunt fictiuni ale economiei de piata. Practica consemneaza doar forme mixte, imperfecte ale fiecarui tip analizat. Determinarea tipului concurential dominant pe o piata nu se poate face decat pe termen lung, probabil cel mai rezonabil fiind sa facem evaluarea pietei din perspectiva monopolului imperfect sau a concurentei imperfecte. Consecinta cea mai generala acestui tip concurential este formarea preturilor, nu ca urmare jocului cererii si ofertei, nu ca urmare a intelegerii (negocierii) ci ca urmare a pozitiei de piata a celui ce doreste sa-si impuna produsul, respectiv pretul. Se poate constata si faptul, aparent paradoxal, ca marile firme cu tendinte monopoliste tind in fapt sa recompuna amalgamat piata firmelor mici si mijlocii prin tehnica diferentierii produsului. Diferentierea produsului, o realitate din ce in ce mai prezenta in conditiile cresterii gradului de solvabilitate a celor mai multi participanti la piata precum si al aparititei de marfuri si servicii ce creeaza gusturi din ce in ce mai inlantuite, se judeca pe doua nivele : 1. Diferentierea tehnologica ce face ca fiecare producator sa obtina un produs cu valoare de intrebuintare din aceeasi gama, utilizand cai tehnologice diferite ; 2. Diferentierea naturala determinata de factori exogeni produsului, ca de exemplu : localizarea geografica a producatorului, costurile de de transport, etc. Pret, venit si profit de monopol Teoria clasica a pretului este infirmata in situatia de monopol. Nu se poate trasa nici un fel de curba de oferta pe coordonatele echilibrului, aceasta pentru ca ofertantul monopolist nu este silit sa reactioneze la niciun astfel de pret. Calculul pretului, venitului si al profitului de monopol presupun o serie de particularitati in raport cu libera concurenta. In primul rand se determina volumul productiei pentru care venitul marginal egaleaza costurile marginale, aceasta urmata de aflarea pretului (limita a venitului marginal) ce asigura profitul monopolist ; comparatia cu costurile medii genereaza analiza rezultatelor in gama profituri-pierderi. Cateva dintre concluziile acestui gen de abordare : • • •
reducerea preturilor monopoliste poate conduce in situatii date la cresterea profiturilor obligatoriu pretul de monopol trebuie sa fie mai mare decat venitul marginal de la un anumit nivel, si numai de la acesta, profiturile se maximizeaza
De o relevanta aparte in context trebuie sa se bucure analiza comparativa monopolconcurenta perfecta. Profiturile monopoliste sunt substantiale si pot fi obtinute pe termen lung, in dauna evidenta a consumatorului. Uneori monopolurile restrang productia fata de 25
punctul cerut de piata, aceasta in scopul cert de a mari preturile. Desigur exista si aspecte pozitive in activitatea de piata a monopolurilor (posibilitatea de reducere accentuata a costurilor, factor de introducere accelerata a progresului tehnologic, forma logica de organizare in cazul monopolul natural, etc.).
26
SECTIUNEA A III-A MACROECONOMIA 14. Economia nationala Agregarea in economie Studiul microeconomiei era centrat pe problematica firmei de afaceri. Comportamentul de piata al acesteia era judecat prin intermediul unor elemente precum: cererea, oferta, pretul, venitul sau profitul. Studiul macroeconomiei presupune deplasarea centrului de greutate spre economia nationala, interpretata pe baza unor concepte precum: veniturile si exprimarea lor, cresterea economica, echilibrul, inflatia si somajul, ciclicitatea economica sau rolul jucat de stat. Prima problema de substanta in ceea ce priveste deplasarea atentiei din orizontul microeconomic in cel macroeconomic este agregarea. Sensul cel mai larg al acesteia se refera la combinarea mai multor piete intr-o rezultanta cu semnificatie macroeconomica. Daca, spre exemplu, compunerea a doua elemente precum cererea si oferta avea o relevanta aparte in studiul microeconomic, la nivelul economiei nationale compunem curba cererii agregate drept cantitatea de produs national (indiferent de forma de exprimare) solicitat intr-o economie nationala, la un volum determinat al preturilor. Pe de alta parte curba ofertei agregate indica cantitatea de produs national oferita la fiecare nivel al preturilor. De fapt agregarea este valabila si pentru preturi, vorbind in acest context de nivelul preturilor. Orice miscare de factura macroeconomica poate fi anticipata de o maniera mai consistenta decat in sfera microeconomiei, aceasta pentru ca deplasarea din sfera economicului pur in sfera economico-sociala, astfel cum este cazul in macroeconomie, implica actiuni specifice din parte entitatilor statale cu atributiuni in domeniu. Daca motivul fundamental in microeconomie era profitul, si toate constructiile incercau sa ajunga la maximizarea acestuia, in macroeconomie ideea fundamentala se poate descrie drept cresterea consumului. Numai satisfactia consumatorului induce intr-o natiune o stare in masura sa stabilizeze politic respectiva societate, dezideratul evident al oricarui guvernant. Indicatorii macroeconomici Nu putem avea o imagine cuprizatoare asupra unei economii daca nu apelam la abstractii in masura sa evalueze intreaga economie dintr-o perspectiva obiectiva. Aprecierea se face prin intermediul asa numitilor indicatori macroeconomici compilati prin agregare pe baza datelor din conturile nationale. Cei mai importanti dunt : 1. Produsul global brut 2. Produsul intern brut 3. Produsul intern net 4. Produsul national brut 5. Produsul national net Cei mai utilizati dintre acestia in statistica internationala sunt produsul intern brut si produsul national brut. PIB reprezinta valoarea bunurilor si serviciilor produse si prestate intr-o economie nationala intr-o perioada de terminata, de regula un an, si destinate consumului final. Marimea acestui indicator reflecta in fapt valoarea adaugata bruta obtinuta in toate sferele de activitate. PNB este agregat din PIB, la care se adauga soldul operatiunilor economice cu exteriorul si anume pozitiv soldul operatiunilor subiectilor economici nationali operand in arealul international si negativ soldul operatiunilor subiectilor economici straini operand in arealul national. PNB inregistreaza doua forme practice : nominal si real. PNB nominal se calculeaza prin evaluarea productie in preturi curente in timp ce PNB real se calculeaza in preturile constante ale unei perioade anterioare (avand in vedere ca de regula inflatia modifica baza de 27
comparabilitate, chiar daca ne raportam la monede de referinta ale sistemului economic mondial, precum dolarul). Metodologia de calcul a macroindicatorilor presupune ca acestia au relevanta cu cat mai multe dintre operatiunile economice ce se desfasoara in interiorul unei economii sa fie inregistrate legal. Daca o parte din activitati sunt desfasurate pe o piata paralela (neagra, subterana, etc.) atunci reflectarea economica a realitatii este deformata. Nici cele mai dezvoltate tari ale lumii nu scapa de acest flagel, care insa, trebuie spus ca se manifesta cu predilectie in economiile in curs de dezvoltare. In sfarsit sa mai mentionam un aspect de factura metodologica si anume raportul logic dintre PNB si PIB. Este evident ca in practica acest raport poate sa fie in toate situatiile, de egalitate sau inegalitate in ambele sensuri. Rationalitatea economica implica insa faptul ca PNB sa exceada PIB, altfel iesirea in economia internationala se face prin pierdere de venit national, cu toate consecintele nefavorabile ce decurg de aici. Este de remarcat si faptul ca incepand cu anul 1991, aparent impotriva relevantei economice sporite a PNB, PIB a devenit cel mai utilizat macroindicator in statisticile internatioanlae. Acest fapt se datoreaza cresetrii nivelui de somaj peste cota de alerta in tarile dezvoltate. Ori in situatia ca PNB al acestor tari crestea neincetat prin realizarea unei bune parti din venitul national in afara granitelor, nivelul consumului intern era stagnant datorita diminuarii veniturilor de tip salarial, cele mai substantiale in orice economie. Tipologia economiei nationale Organizatia Natiunilor Unite are astazi peste 170 de membri. Fiecare stat national are o economie ce reprezinta un univers in sine. Pe de alta parte procesul de internationalizare si mondializare al economiei induce o seama de particularitati comune celor mai multe dintre economiile nationale ale lumii. Acestea ar putea fi definite drept agregate economice complexe, aflandu-se intr-un stadiu aparte de dezvoltare, entitati autonome, reunind in cadrul granitelor nationale o retea de activitati si interdependente mico, macro si mondoeconomice. In opinia celor mai multi specialisti parametrii cei mai relevanti pentru evaluarea unei economii nationale sunt : nivelul de dezvoltare, structura sectoriala, structura factorilor productivi precum si maniera de combinare a acestora, abordarea raportului intern-extern, forta financiara a statului respectiv, natura proprietatii sau cel putin dominanta acesteia, traditiile si conditiile de libertate, specificul formelor de conducere si organizare, etc. Orice incercare de clasificare moderna a economiilor nationale presupune o abordare complexa, multicriteriala. Cel mai sintetic fel de a privi economia nationala si in acelasi timp cel mai dinamic presupune analizarea tipului de reproductie. Iata o clasificare pe baza acestui criteriu : 1. Economiile de subzistenta. Sunt acele economii rudimentare, arhaice din punct de vedere organizatoric, tehnologic si functional. Sunt de regula supuse influentelor factorilor naturali. 2. Economiile de tip subextensiv. Sunt caracteristice societatilor de tip agrar, utilizand o tehnica de la inceputul revolutiei industriale si oferind un standart foarte modest de viata. 3. Economiile cu reproductie extensiva. Utilizeaza de regula tehnica mecanica, poseda un gen resurse naturale limitate si sunt in etapa in care isi propun aboradarea economiei prin prisma industrializarii. 4. Economiile de tip mixt. Se caracterizeaza printr-un ritm inalt de prefacere, prin schimbari rapide de mentalitate economica, adesea de la structuri patriarhale la cele de tip informatic. 5. Economiile de tip intensiv. Graviteaza in sfera tehnologiilor inalte, poseda o structura diversificata de productie si servicii. Caracterizeaza tarile ce au trecut prin revolutia industriala inca de la inceputuri. 6. Economiile de varf. Economii sofisticate si complexe. Numai cateva in lume. Probabil ca cel mai analizat aspect al economiei nationale este structura acesteia. Prin structura intelegem de regula : ramurile economiei nationale, veniturile inregistrate de ramuri precum si combinarea activitatilor de profil asemanator. Analiza structurii de ramura 28
presupune cu necesitate si alte conditionari : geografice, sociale, politice de potential, etc. Ramurile economiei nationale sunt : 1. Sectorul primar sau agricultura 2. Sectorul secundar sau industria 3. Sectorul tertiar sau serviciile In functie de felul in care se pozitioneaza ramurile economiei nationale fata de ansamblul acesteia, desigur si ca urmare a intregii mosteniri socio-culturale a natiunii respective, exista trei tipuri de structuri dominante in lumea contemporana : • • •
economia de tip agrar-industrial economia de tip industrial-agrar economia de tip tehnologic
15. Distribuirea veniturilor Fluxul circular activ Indeplinirea rolului pe care si-l asuma statul in procesul macroeconomic implica determinarea ansamblului cererii agregate in raport cu toate categoriile de venituri si apoi corelarea acestora cu poosibilitatile de de satisfacere a trebuintelor sociale. Daca avem determinate cheltuielile totale dintr-o economie nationala, drept suma pe care toate entitatile, indivizi sau firme sunt dispusi sa le cheltuiasca, atunci putem considera ca acestea formeaza cererea totala, agregata. Ea se compune din mai multe segmente: 1. Cheltuielile de consum sau suma utilizata pentru achizitionarea de bunuri si servicii in scopul utilizarii lor nemijlocite. 2. Cheltuielile de natura investitiilor sau totalul utilizat in scopul acoperirii eforturilor pentru a realiza asa numitele investitii (cu exceptia celor fiananciare). 3. Cheltuielile guvernamentale sau sumele alocate de stat pentru domenii precum: invatamant, justitie, administratie, etc. 4. Soldul (pozitiv sau negativ) operatiunilor cu exteriorul ca diferenta intre intrari si iesiri in interiorul sistemului economiei nationale. Cererea agregata nu poate fi satisfacuta decat prin productie, respectiv importuri. Mecanismul productiei genereaza venituri (salarii, rente, dobanzi, profituri, etc.)care sunt alocate de catre factorii specifici in scopul satifacerii cererii agregate. Cercul virtuos al ceea ce se numeste in literatura economica fluxul circular activ se inchide. Investiiile in economie Orice suma de bani poate avea doua destinatii precise: consum sau economisire. Aceasta din urma, la randul ei reprezinta doar o amanare a momentului consumului, fiind in fapt consum amanat. Daca ea se incorporeaza insa intr-o investitie capabila de autosustinere, creatoare de venituri care la randul lor intra in mecanismul de mai sus, atunci ciclul venituri, consum, economii se inchide in asa numita situatie de echilibru, aceasta prin egalitatea dinte economii si investitii. La nivelele economiei nationale echilibrul nu poate fi atins decat daca veniturile rezultate din productie exced cererea agregata (necesarul de consum) aceasta pentru a crea potentialul de economisire. Deci prima si cea mai importanta optiune daca dorim sa instituim o stare de echilibru in economie este optiunea productie. A doua optiune care induce deasemenea echilibru in sistem, este optiunea preturi. Sau productia creste in ritmuri ce devanseaza cererea si atunci echilibrul este automat atins sau descresterea productiei este insotita (scenariul recesiunii) de cresterea preturilor pentru limitarea cererii. In aceste situatii monitorizarea preturilor presupune abordarea complexa a mecanismelor inflatiei, echilibrul fiind mult mai greu de atins. 29
Presupunand insa ca economia functioneaza, asertiunile anterioare nu sunt decat premise, daca nu actioneaza asa numita propensiune (inclinatie) spre economii ce face ca nu intreg venitul societatii sa fie consumat. Aceasta tendinta este observabila intr-o scara crescanda pe masura ce veniturile sunt tot mai mari. Tot in aceeasi proportie crescanda economiile se vor transforma in investitii. Daca economiile se indreapta in integralitate sau in majoritatea lor covarsitoare sre investitii, atunci echilibrul este automat realizat. Important de remarcat in acest context este si faptul ca acest gen de echilibru macroeconomic are implicatii sociale profunde. Numai daca economiile societatii sunt rulate, rata somajului poate sa scada sub procentul considerat controlabil (somaj tampon: 3-4%) si fireste veniturile societatii sa se inscrie pe o curba ascendenta. Economiile in sine, chiar daca ilustreaza o virtute nationala, nu sunt singure in masura sa contribuie la reluarea ciclului economic pe o scara superioara. Exemplul cel mai relevant al utimilor ani, in context, este exemplul crizei din tarile Extremului Orient. Confruntate cu excedente masive comerciale, cu venituri foarte mari pe fondul unei funciar istorice propensiuni spre economii, aceste tari au abandonat avantajul loc comparativ generat prin productia ce necesita cicluri investitionale recurente si copiind modelul occidental de consum si investitii financiare, au pierdut pe termen scurt sume impresionante. Politica de economii sau investitii a constituit apanajul scolilor economice ce se revendica din doctrina keynesista. Dirijismul economic, limitat la jaloanele indicative, reprezinta o abordare considerata acceptabila de catre toate democratiile lumii, mai ales dupa crizele de diferite naturi ca au afectat economia. A concepe politici macroeconomice coerente, in masura sa protejeze investitiile si veniturile nationale, reprezinta astazi prioritati absolute pentru orice guvernant. 16. Cresterea economica Operatorii si modelarea cresterii Cresterea economica este un fenomen de civilizatie, in literatura economica conceptul de crestere fiind deseori asociat cu cel de dezvoltare. Notiunea de crestere reprezinta probabil axul central al dinamicii economice. In economia contemporana cresterea economica poate fi asociata cu asa numita crestere durabila, atat a productiei, produsului pe locuitor, cat si a populatiei. Operatorii cresterii sunt multipli. Pricipalii operatori utilizati de literatura de specialitate sunt: 1. Coeficientul capitalului 2. Productivitatea investitiilor 3. Multiplicatorul 4. Acceleratorul 5. Functia agregata de productie Se poate aprecia faptul ca cresterea economica a diferitelor economii nationale se produce in conformitate cu specificul acelor economii. Totusi exista constante ce pot fi extrapolate asupra oricarui tip de crestere economica, mai ales daca ii atasam atributul de durabila. Aceste constante ne introduc pe terenul constructiilor ideale, adica al modelelor. Modelele de crestere economica sunt ecuatii generale presupunand constante si variabile aplicabile tuturor economiilor. Cele mai uzuale constante ale modelelor de crestere sunt munca si capitalul. La acestea se adauga, in diferite cuantificari: capacitatea de a realiza tehnologii noi, in consonanta cu imperativele momentului (inventivitatea), capacitatea antreprenoriala sau capacitatea manageriala de a crea structuri in concordanta cu potentialul pietei, sau etica muncii, in parametrii specifici unei anumite societati. Toate aceste premise de modelare converg in planul non-uman la delimitatrea potentialului de crestere: un volum din ce in ce mai mare de capital, pe de o parte, alocarea unei parti considerabile a veniturilor societatii in directia efortului de dezvoltare. Intr-o economie de 30
piata decizia de "promovare" a cresterii economice nu este altceva decat o decizie de amanare a consumului in scopul determinarii optimului dimensional in prezent si viitor. Cel mai elaborat model de crestere, pe care il putem considera deja clasic, este modelul lui John Maynard Keynes. Esenta acestuia rezida in urmatoarele: 1. Creste utilizarea mainii de lucru (somajul, scade). 2. Venitul rel global se mareste in consecinta. 3. Consumul real global creste, dar intr-un ritm mai lent decat venitul. 4. La o marime data a inclinatiei spre consum, nivelul de echilibru al ocuparii fortei de munca depinde de volumul investitiilor curente. 5. Investitiile la randul lor depind de inclinatia marginala spre investitii care la randul ei depinde de nivelul eficientei acestora. 6. Eficienta investitiilor depinde de nivelul complex al ratelor dobanzii percepute pe piata creditului. 7. Rata dobanzii la randul ei depinde de o politica coerenta, aplicabila in domeniul monetar in tara respectiva dar si de preferinta pentru lichiditate. Exista numeroase modele de inspiratie neoclasica, monetariste, globale, etc. Toate au adepti si detractori. Toate au fost mai mult sau mai putin validate sau invalidate de practica curenta, dar se poate spune ca reprezinta un jalon de raportare, mai ales in situatia ca evolutia economiei respective se face cu un grad foarte mare de imprevizibil ( cum este de exemplu situatia tarilor cu economia in tranzitie). Echilibrul economic Echilibrul economic presupune gasirea raporturilor de forta corecte intre ramuri, subramuri, economii in ansamblu. Echilibrul general este o functie determinabila prin intermediul echilibrelor partiale intr-o piata de tip concurential. Echilibrul general are o seama de caracteriastici: 1. Interdependenta generala a pietelor. 2. Orice echilibru partial nu se poate regasi in cel general decat prin intermediul functiei agregate a banilor (care pot sa perverteasca extrem de usor, in conditii determinate, echilibrul). 3. Echilibrul nu este un obiectiv in sine; el este calea spre optimul economic, specific oricarei economii. 4. Echilibrul nu are sens decat in dinamica. 17. Dezechilibrele economice majore Inflatia Exista unele tare majore ale economie, ce depasesc prin impact, dar si prin mediatizare, orice alte aspecte. Inflatia si somajul sunt de departe primele pe aceasta lista. Inflatia consta intr-o crestere a nivelului general al preturilor , crestere autointretinuta si fundamentata pe mecanismele macroeconomice. Tensiuni inflationiste pot aparea in orice economie si la orice moment, inflatia este insa un proces generalizat de deteriorare a situatiei economice, intermediata de bani. Exista mai multe teorii cu privire la cauzele inflatiei : 1. Inflatia prin cerere 2. Inflatia prin costuri 2. Inflatia ca factor psihologic 3. Inflatia ca factor de structurare a economie nationale 4. Inflatia in baza cauzelor exclusiv monetare Inflatia prin cerere reproduce la macroscara mecanismul cererii si ofertei, mecanism microeconomic, dupa urmatorul scenariu : cererea ce nu poate fi satisfacuta antreneaza raritatea, care atrage in toate situatiile cresterea preturilor, implicit inflatia. 31
Inflatia prin costuri consta in cresterea partii obiective din structura preturilor, crestere datorata unor factori endogeni (salariile) sau exogeni (costurile materiale generate de cresterea preturilor hidrocarburilor, de exemplu). Inflatia prin costuri se distinge de inflatia prin cerere prin aceea ca nu se poate auto intretine. Inflatia ca factor psihologic actioneaza cu precadere prin intermediul unor grupuri sociale defavorizate (someri, pensionari, bugetari, etc.) care induc o stare de spirit negativa in intreaga societate. Inflatia ca factor de structurare a economiei nationale presupune ca exista anumite actiuni stimulate de catre stat in sensul multiplicarii mecanismelor de protectie sociala, de influentare a anumitor sectoare, de stimulare a competitivitatii in anumite domenii (export, de exemplu), etc. Inflatia din cauze exclusiv monetare se refera la emisiunea baneasca dincolo de necesarul de intermediere al fluxurilor economice, emisiune de regula generata pe criterii politice. Daca inflatia se regaseste in proportii controlabile, ea poarta denumirea de inflatie taratoare sau rampanta si in anumite situatii poate avea o influenta pozitiva, in sensul ca daca nu erodeaza puterea de cumparare intr-o masura semnificativa, poate fi un factor de resistribuire in economia nationala. Inflatia galopanta insa, specifica situatiilor in care controlul asupra evolutiilor economice este minim, consta in depasirea oricaror bariere logice pentru constructia economica. Somajul Reprezinta o disfunctionalitate majora a vietii economice si sociale. Rata somajului exprima numarul de someri raportati la forta de munca disponibila intr-o tara. Ea reflecta capacitatea de a absorbi, respectiv respinge munca din perspectiva volumului, structurii si calificarii acesteia la momente diferite. Exista mai multe tipuri de somaj : 1. Somajul frictional este acel tip de somaj considerat normal pe piata muncii, referindu-se la categoriile de persoane aflate in schimbare de ocupatie (de regula ca urmare a mutatiilor profesionale de natura calificarii). Acest tip de somaj este in principiu scurt ca si durata iar eliminarea lui completa poate produce disfunctionalitati majore ale sistemului economic. 2. Somajul structural se refera la somajul indus de progresul tehnic, redistribuind forta de munca in sensul reducerii acesteia in ramurile in care productivitaea creste mai rapid decat media economiei. 3. Somajul ciclic constituie acel tip de somaj intalnit in peioadele de recesiune ca urmare a incetinirii ritmurilor de activitate economica. Una din variantele acestuia este somajul sezonier. Legitimitatea si moralitatea aspectelor legate de somaj sunt aspecte de maxim impact asupra vietii si practicii economice contemporane. Dimensionarea corecta, dincolo de care disfunctionalitatile apar in mod cert, dar si lasarea problemei la indemana jocului pur al pietei, sunt alternativele extremale ale problematicii somajului. 18. Statul si economia Functiile statului Statul se implica in economia moderna intr-o tripla perspectiva economica: consumator de bunuri si servicii, proprietar si intreprinzator ; daca adugam si perspectiva juridica a reglementarii cadrului de evolutie al economiei ajungem la concluzia ca rolul statului este inca relativ important in economia si societatea contemporana. Este totusi normal sa consideram ca regulile economiei de piata, aproape unanim acceptate in lume, prevad restrictionari si restrangerea permanenta de pe aliniamentele cu care secolele si chiar deceniile precedente ne-au obisnuit. Principalele obiective ale statului in ziua de astazi sunt : 32
• • • • • • • • •
cresterea economica echilibrata structurarea optima a economiei nationale politica energetica a natiunii politica de cercetare si dezvoltare politica preturilor politica veniturilor utilizarea deplina a muncii diponibile in societate politica comerciala internationala politica ecologica, etc
Orice stat indeplineste prin intermediul guvernului o seama de functii cu impact in domeniu economiei : 1. Functia de control adica de elaborare si urmarire a aplicarii regulilor valabile in acea economie. Uneori linia de demarcatie intre functia de control si interventia directa, nemijlocita a statului in economie este destul de confuza, cu toate repercursiunile negative ce decurg de aici. 2. Functia de stabilizattor al vietii economice necesara pentru ca cererea si oferta agreagta pe piata nu pot fi controlate de la un nivel anumit in sus decat de catre stat. Aceasta implica utilizarea unui aparat in consecinta. 3. Statul ca producator de bunuri si servicii se restrange in marea majoritate a tarilor lumii, aceasta pentru ca este deja evident dupa numeroase experiente ca statul are posibilitati limitate de a fi un manager competitiv in raport cu secorul privat. Domeniile de predilectie sunt astazi, ca si in trecut : apararea, educatia, cercetarea, infrastructura, protectia sociala, etc. 4. Statul in calitate de factor de redistribuire a veniturilor actioneaza prin intermediul parghiilor fiscale la indemana dar si prin structura pe care o confera sectorului public in calitate de principal consumator de resurse redistribuite. Politicile economice In functiile de parghiile la indemana statului sa notam urmatoarele politici : 1. Bugetara si fiscala 2. Monetara 3. Creditul 4. Vamalitatea 5. Programarea si planificarea economica Politica bugetara si fiscala precum si politica monetara reprezinta cele mai importante activitati ale oricarui stat in lumina implicarii in economie azi. Politica bugetara si fiscala se aplica la principalul instrument prin care se redistribuie veniturile, bugetul de stat. Structural acesta este o balanta de venituri si cheltuieli. Principalele surse de venituri ale bugetului statului sunt : impozitele, imprumuturile, sursele vamale, veniturile proprii din economie si in ultima instanta propria emisiune monetara. Cheltuielile sunt de natura clasica : aparare, educatie, asigurari sociale, etc. In lumea moderna bugetele sunt de regula deficitare, acoperirea acestora facandu-se prin imprumuturi interne si internationale. Politica monetara a statului presupune controlul asupra masei monetare in circulatie, cresterea sau scaderea acesteia se poate face prin cumpararea respectiv vanzarea asa numitelor bonuri de tezaur, emisiunea de numerar, respectiv modificarea ratei scontului pe piata bancara. Scaderea masei banesti in circulatie presupune o serie de masuri concertate : lansarea de imprumuturi de stat, retragerea surplusului de moneda, etc.
33
