DROB CĂTĂLIN
ECONOMIE GENERALĂ NOTE DE CURS ŞI DE SEMINAR
BACĂU 2007
2
2
CUPRINS
CAPITOLUL I Forme de organizare şi funcţionare a economiei sociale ............................ 5 1.1. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice ........................................................ ........................................................ 5 1.2. Conceptul, caracteristicile şi tipurile economiei de piaţă concurenţială .................. 8 1.2.1. Sistemul ideal de economie de piaţă concurenţială ................................... ................................... 8 1.2.2. Sistemul real al economiei de piaţă concurenţială .................................... .................................... 8 1.3. Concurenţa. Forme ale concurenţei ....................................................................................... 10 1.3.1. Concurenţa perfectă ............................................................. ................................................................................. .................... 10 1.3.2. Monopolul ................................................................................. ............................................................................................... .............. 11 1.3.3. Concurenţă monopolistică .......................................................... ....................................................................... ............. 12 1.3.4. Oligopolul ......................................................... ...................................................................................... ....................................... .......... 12 CAPITOLUL II Teoria consumatorului ........................................................ ..................................................................................... ................................. .... 15 2.1. Teoria consumatorului şi a utilităţii economice ..................................................... ..................................................... 15 2.2. Utilitatea cardinală şi ordinală .......................................................... ............................................................................... ..................... 17 2.3. Linia (dreapta) bugetului (bugetar ă) ........................................................ ...................................................................... .............. 19 2.4. Efectul de substituţie şi efectul de venit ................................................................. ................................................................. 21 CAPITOLUL III Teoria cererii ............................................................. ............................................................................................. ............................................... ............... 24 3.1. Conceptul economic de cerere. Funcţia de cerere. Factorii de influenţă asupra cererii ........................................................... ........................................................................................... ............................................................ .................................. ...... 24 3.2. Elasticitatea cererii. Factorii care determină elasticitatea cererii ........................... 26 CAPITOLUL IV Teoria producţiei şi a costurilor ........................................................... ........................................................................ ............. 31 4.1. Definirea şi obiectivele întreprinderii ..................................................................... ..................................................................... 31 4.2. Funcţiile întreprinderii ....................................................................................... ............................................................................................ ..... 33 4.3. Teoria producţiei ............................................................... ............................................................................................. ..................................... ....... 35 4.4. Teoria ofertei ............................................................. .......................................................................................... ............................................. ................ 35 4.5. Teoria costurilor ............................................................................. ..................................................................................................... ........................ 38 CAPITOLUL V Factorii de producţie ........................................................... ......................................................................................... .................................. .... 41 5.1. Definirea şi clasificarea factorilor de producţie ...................................................... 41 5.2. Productivitatea factorilor de producţie .............................................................. ................................................................... ..... 42 5.3. Elasticitatea producţiei .......................................................... ........................................................................................ ................................. ... 42 5.4. Munca, piaţa muncii şi salariul ............................................................. .............................................................................. ................. 43 5.5. Pământul, resursele naturale şi renta r enta ...................................................................... ...................................................................... 46 5.6. Capitalul, dobânda şi profitul ................................................................................. ................................................................................. 48
3
CAPITOLUL VI Inflaţia şi şomajul ................................................................................................... 52 6.1. Inflaţia ..................................................................................................................... 52 6.1.1. Definirea, formele şi măsurarea inflaţiei ................................................. 52 6.1.2. Cauzele, consecinţele şi măsurile de combatere a inflaţiei ...................... 53 6.2. Şomajul ................................................................................................................... 55 6.2.1. Definirea, măsurarea şi tipologia şomajului ............................................ 55 6.2.2. Politici anti-şomaj .................................................................................... 57 CAPITOLUL VII Relaţia dintre venit, consum, economii şi investiţii ................................... 59 7.1. Modelul lui Keynes ................................................................................................ 59 7.2. Modelul IS-LM ...................................................................................................... 63 7.3. Relaţia dintre consum şi investiţii. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor ... 65
CAPITOLUL VIII Creşterea şi dezvoltarea economică ................................................................. 67 8.1. Creştere şi dezvoltare economică: asemănări şi deosebiri ...................................... 67 8.2. Factorii şi tipurile creşterii economice ................................................................... 67 8.3. Dezvoltarea şi subdezvoltarea economică .............................................................. 68 8.4. Ciclicitatea activităţii economice ........................................................................... 70 Note de seminar ...................................................................................................... 73 Bibliografie ............................................................................................................... 95
4
CAPITOLUL I Forme de organizare şi funcţionare a economiei sociale 1.1. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice Economia poate fi definită ca fiind ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie dintre obiectivele propuse şi resursele disponibile. Sistemul economic reprezintă un complex de structuri instituţionale şi sociale, economice şi tehnice care are ca obiectiv corelarea nivelului nevoilor (nelimitate) cu volumul resurselor (limitate). O problema importantă a activităţii economice a fost şi este găsirea celor mai bune soluţii la întrebările: Ce şi cât să se producă? Cum să se producă, prin ce metode de combinare a factorilor şi cu ce tehnologii? Pentru cine să se producă? Sistemele economice se caracterizează prin r ăspunsurile specifice la întrebările: a) Cine decide ce, cât, cum, pentru cine să se producă? Este agentul economic cel care are iniţiativa şi îşi asumă decizia şi acţiunea de a întreprinde ceva şi culege efectele succesului sau insuccesului? b) Cum, prin ce modalitate se adoptă decizia pentru a oferi soluţii problemei economice fundamentale? Se realizează aceasta în mod descentralizat, de către fiecare agent economic sau, din contr ă, în mod centralizat, pentru întreaga economie? c) Care sunt institu ţ iile ce adoptă şi verifică calitatea deciziilor şi rezultatele agenţilor economici? Prin instituţiile proprietăţii private, ale pieţei, concurenţei şi preţurilor libere sau ale proprietăţii publice, planului centralizat cu indicatori obligatorii pentru agenţii economici? Pe baza r ăspunsurilor la aceste întrebări se pot desprinde tr ăsăturile definitorii ale principalelor sisteme economice: sistemul economiei naturale, sistemul economiei de schimb (piaţă) şi sistemul economiei de comandă. Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi distincte: - fie din producţia proprie prin autoconsum; - fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în favoarea altor bunuri ob ţinute de alţi producători. Autoconsumul reprezintă utilizarea propriilor rezultatelor propriei activităţi pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite satisfacerea unor nevoi curente ale oamenilor) şi autoconsum intermediar. Un producător de struguri realizează autoconsum final pe seama strugurilor consumaţi de el; autoconsumul intermediar constă în folosirea strugurilor pentru fabricarea de către acesta a vinului destinat propriului consum. Schimbul reprezintă înstr ăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă. Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi prin intermediul schimbului au coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desf ăşurare a activităţii economice: economia natural ă (autarhică) şi economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar). Economia natural ă reprezintă acel sistem economic sau organizare şi funcţionare a economiei în care nevoile individuale satisfac prin autoconsum, f ăr ă a fi nevoie de schimb.
5
acea formă de sau colective se
Economia naturală se caracterizează prin câteva tr ăsături specifice: diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul nespecializat îşi realizează prin munca proprie bunurilor necesare; importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de producţie; izolarea producătorului din punct de vedere economic; descentralizarea economiei redusă; diviziunea simplă, naturală a muncii. se defineşte ca fiind acea formă de organizare a activităţii economice, care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare for ţele pieţei, în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc bunuri destinate vânzării, bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de vânzare-cumpărare realizat pe piaţă. Caracteristicile specifice ale economiei de schimb sunt următoarele: specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate; autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici; concentrarea activităţii economice în jurul pieţei; existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare şi funcţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri; desf ăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii de piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb); bunurile economice îmbracă forma de marf ă. Economia de schimb
Specializarea agen ţ ilor economici. Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial. Adam Smith a demonstrat că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate. Pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat că, în ultimă instanţă, specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă că deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului competitiv
(comparativ) relativ. Specializarea conduce atât la sporirea rezultatelor, la obţinerea unui surplus economic, cât şi la necesitatea cooper ării şi conlucr ării agenţilor economici, inclusiv schimbul dintre agenţii economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependente de ale celorlalţi. Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic se modifică specializarea r ămâne prima condiţie şi tr ăsătur ă a economiei de schimb. Principiul avantajului competitiv stă şi la baza specializării raţionale a ţărilor în producerea cu precădere a anumitor categorii de bunuri economice şi, în consecinţă, la baza participării lor, prin intermediul agenţilor economici individuali, la comer ţul internaţional. Aceste schimburi conduc la obţinerea de câştiguri pentru fiecare ţar ă, dar nu în aceiaşi măsur ă. Autonomia şi independen ţ a agen ţ ilor economici, presupune c ă agenţii economici îşi pot exercita liber dreptul de decizie, iar schimbul sau vânzarea bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii
particulare, când agentul economic decide, în virtutea atributelor dreptului de
6
ţia, gestiunea (sau administrarea) şi proprietate: posesiunea, utilizarea, dispozi uzufructul, asumându-şi beneficiile şi riscurile deciziilor.
Datorită diviziunii muncii şi de bunuri furnizate de alţii, majoritatea acestora fiind destinate schimbului. Între producţie şi consum, între producător şi consumator se interpune schimbul. Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia se desf ăşoar ă întreaga viaţă economică. Indiferent de modalităţile concrete de funcţionare, piaţa este aceea care validează deciziile economice. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici. Schimbul poate avea loc direct (un anumit bun contra altuia – troc) sau prin intermediul monedei. În lumea contemporană, majoritatea schimburilor se realizează prin intermediul monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să funcţioneze ca o economie monetar ă. Concentrarea activit ăţ ii economice în jurul pie ţ ei. specializării agenţilor economici, fiecare este dependent
Banii reprezintă, alături de capital şi specializare, cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Ansamblul tranzacţiilor economice, modul de funcţionare a economiei sunt influenţate de către bani. Existen ţ a monedei.
Desf ăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzac ţ ii de pia ţă . În cadrul economiei de schimb, între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă). Bunurile îmbracă forma de marf ă. În condiţiile economiei de schimb, majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marf ă. Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpăr ării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă. Economia de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului de piaţă, ca o alternativă a acestuia. În cadrul său, orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod centralizat şi obligatoriu, folosindu-se în acest scop aparatul de stat, care, de şi format din persoane individuale, se consider ă că acţionează în interesul întregii societăţi.
Principalele decizii economice sunt concentrate la nivel central. Sinteza deciziilor economice o reprezintă planul unic, centralizat. Prevederile acestuia devin norme pentru agenţii economici, aceştia fiind evaluaţi în funcţie de modul de realizare a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine planul. Premisele economice pe care este clădit sistemul de comandă sunt proprietatea publică generalizată şi principiul primordialităţii intereselor generale şi colective, de a căror realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale. Acest sistem de economie este unul total ineficient întrucât bunurile nu sunt produse în raport cu cererea de pe piaţă ci în funcţie de planul de producţie stabilit la nivel central.
7
1.2. Conceptul, caracteristicile şi tipurile economiei de piaţă concurenţială 1.2.1. Sistemul ideal de economie de piaţă concurenţială Sistemul ideal de tip capitalist se caracterizează prin următoarele: agenţii economici (gospodării, întreprinderi, instituţii etc.), independenţi juridic şi egali în faţa legii, îşi exercită liber dreptul de proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (capital tehnic, capital uman, bani etc.). Proprietatea privată constituie baza economiei de piaţă; pe baza dreptului de proprietate, agenţii economici au libertatea de a desf ăşura activităţi economice pe care le consider ă oportune în conformitate cu interesul propriu, asumându-şi integral avantajele şi riscurile propriilor decizii; relaţiile economice dintre agenţii economici îmbracă forma tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe, în care fiecare, în funcţie de propriul interes îşi alege în mod liber partenerii de tranzacţii economice, pe criterii de raţionalitate economică; existenţa unui sistem generalizat de pieţe interdependente; toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe se află într-un sistem de concurenţă liber ă, care asigur ă cooperarea şi selecţia lor prin prisma rezultatelor economice. Concurenţa liber ă şi generalizată este cel mai important factor al progresului economic individual; formarea liber ă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de bunuri economice; nivelul şi dinamica preţului reprezintă indicatorul cel mai important de apreciere a stării sistemului şi sursa de fundamentare a deciziilor fiecărui producător şi consumator. Pe baza preţurilor libere, raportul dintre cerere şi ofertă este expresia raportului dintre nevoia socială şi resurse; modelul teoretic al economiei de piaţă exclude intervenţia statului şi a altor centre de presiune (monopoluri, sindicate etc.) în activitatea agenţilor economici, mecanismele pieţei fiind cele care asigur ă echilibrul cererii cu oferta. statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un agent economic ca oricare altul (este cumpăr ător sau producător de anumite bunuri economice) şi în condiţiile în care respectă integral regulile de funcţionare a sistemului cu piaţă concurenţială. El asigur ă doar cadrul legal al funcţionării economiei, infrastructura economică a societăţii, şi pune la dispoziţia populaţiei şi a altor agenţi economici servicii care să le ofere securitate socială. 1.2.2. Sistemul real al economiei de piaţă concurenţială În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu funcţionează în formă pur ă. Toate economiile contemporane sunt economii mixte conţinând, în propor ţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liber ă dar şi ale sistemului economiei de comandă. Iniţial, noţiunea de economie mixtă reflecta asocierea colectivităţilor publice şi producătorilor privaţi pentru realizarea unor cooper ări între stat şi întreprinderile private. În prezent, economia mixtă defineşte sistemul economic bazat pe două principii fundamentale:
8
a) piaţa are un rol de reglare în alocarea resurselor şi în asigurarea cadrului pentru confruntarea şi armonizarea diferitelor categorii de interese, în condiţii de eficienţă; ţia statului în economie pentru compensarea, completarea, b) interven contracararea şi corectarea unor excese ale funcţionãrii pieţei. Mecanismul economiei mixte s-a născut pe fondul unor situaţii de criză, pe care le-a cunoscut sistemul economic şi social şi a unor dezechilibre economico-sociale generate de crize şi recesiuni grave, inegalităţi în distribuirea veniturilor, dezechilibre economice datorate unor conflicte armate etc. Economia mixtă a reprezentat şi o reacţie a politicilor socialiste şi social-democrate faţă de politica liberalã. Tr ă s ă turile sistemului real de economie cu pia ţă concuren ţ ial ă O economie naţională contemporană poate fi considerată drept economie cu piaţă concurenţială dacă ea conţine următoarele elemente definitorii: pluralismul formelor de proprietate în cadrul cărora ponderea principală o deţine cea particular ă. Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă în mod independent dreptul de proprietate şi de a decizie, suportând consecinţele acestora; economia este descentralizat ă , funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor individuale ale agenţilor economici; interesul personal şi raporturile de pia ţă bilaterale reprezint ă baza activit ăţ ii economice, ceea ce se traduce în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii pentru cumpăr ător; pia ţ a este principalul mecanism de reglare a activit ăţ ii economice. Piaţa indică ce, cât, cum şi pentru cine se produce, ce, cât şi cine consumă din
diferite categorii de bunuri economice necesare. Alocarea resurselor concordanţa ofertei cu nevoia socială se fac de către piaţă, prin mecanismul preţurilor. pentru majoritatea bunurilor economice preţurile se formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpăr ători; concuren ţ a loial ă, în conformitate cu reglementările legale, pe toate categoriile de pieţe, îi favorizează pe cei puternici, înlăturându-i pe cei slabi şi ineficienţi; existen ţ a unui sistem financiar-bancar modern, care asigur ă reglarea masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii, şi informaţii, necesare adoptării deciziilor; o structur ă tehnico-economică modernă , care reprezintă condiţia de bază în obţinerea eficienţei economice şi premisa satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei; ă respectarea regulilor pie ţ ei, completează şi corectează statul asigur mecanismul său, prin intermediul cadrului legislativ şi al pârghiilor economico-financiare; ac ţ iunile agen ţ ilor economici au la baz ă unele comportamente specifice: ţiativa, responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de prevederea, ini competiţie etc.
9
1.3. Concurenţa. Forme ale concurenţei O tr ăsătur ă de bază a economiei de piaţă o reprezintă concurenţa, motiv pentru care aceasta este cunoscută şi sub numele de economie concurenţială. Existenţa şi dezvoltarea concurenţei reprezintă o formă de manifestare a liberei iniţiative, întreprinzătorii dezvoltând activităţile pe care le consider ă cele mai profitabile pentru ei. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, concurenţa reprezintă o rivalitate comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc. pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, clientelă şi pentru ob ţinerea unor câştiguri cât mai mari1. De-a lungul timpului, pentru definirea conceptului de concurenţă au fost folosite noţiuni, atât din domeniul economic cât şi din cel juridic. Astfel, potrivit unei definiţii mai cuprinzătoare din domeniul juridic, prin concurenţă se înţelege lupta dusă, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, între firme capitaliste de producţie, comerciale, bancare, etc. în scopul realizării unor profituri cât mai mari, ca urmare a acapar ării unor segmente tot mai largi de piaţă şi, în consecinţă, a sporirii volumului de afaceri2. În cadrul teoriei economice a concurenţei sunt evidenţiaţi o serie de factori care au determinat tipologia concurenţei. Cei mai semnificativi dintre aceştia sunt3: numărul şi puterea economică a agenţilor economici participanţi la tranzacţiile din cadrul pieţei; gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o anumită nevoie umană; facilităţile sau restricţiile de intrare pe o piaţă; gradul de transparenţă a pieţei; raportul dintre cererea şi oferta de bunuri; conjunctura politică internă şi internaţională. Cea mai simplă modalitate de clasificare a concurenţei distinge două mari tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă
Tabelul nr. 1 Caracteristica
Număr ofertanţi Control asupra preţului Bariere de piaţă
Tipuri de concurenţă Concuren ţa Concurenţa imperfectă perfectă Concurenţă Oligopol Monopol monopolistică mare mare mic unul singur inexistent limitat redus foarte mare inexistente inexistente reduse totale
1.3.1. Concurenţa perfectă Concurenţa perfectă porneşte de la premisa că o piaţă concurenţială este cea pe care, în principal: există un număr mare de cumpăr ători şi de vânzători, fapt care asigur ă imposibilitatea fiecărui agent economic de a influenţa în mod semnificativ formarea preţului pe o anumită piaţă; 1
*** - “Dicţionarul explicativ al limbii române”, Editura Academiei, Bucure şti, 1975, pag. 182; Constantinescu, A., Rucăreanu, I., - “Dicţionar juridic de comer ţ exterior”, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, pag. 58; 3 Moşteanu T., - “Concurenţa. Abordări teoretice şi practice”, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 36. 2
10
nu există bariere în calea pătrunderii de noi concurenţi în sectorul respectiv, fie că se vorbeşte de bariere impuse de către autorităţile publice, fie de bariere / piedici impuse de către concurenţii deja existenţi; există un acces egal la informaţii, fapt care face ca nici un concurent să nu fie avantajat de pe urma acestor informaţii. Acestea nu au costuri şi sunt cunoscute în mod egal de către participanţii de pe piaţă; există o libertate de alegere din partea cumpăr ătorilor, atât din punctul de vedere al numărului de produse pe care le pot achiziţiona cât şi al existenţei unui posibilităţi de substituire a oricărui produs. Astfel, concurenţa perfectă reprezintă acel model de piaţă care presupune competiţia pur ă şi cunoaşterea perfectă, libertate perfectă de mişcare, substituirea perfectă a factorilor de producţie. Atunci când unul sau mai multe din aceste elemente nu sunt întrunite există posibilitatea producerii unui eşec al pieţei. În această situaţie, resursele nu mai sunt alocate în mod optim în respectiva economie, fapt care afectează bunăstarea generală a societăţii. Pieţelor reale, care se întâlnesc în economiile cu piaţă concurenţială, le este caracteristică concurenţa imperfectă. Se apreciază că se manifestă concurenţa imperfectă atunci când vânzătorii, respectiv cumpăr ătorii, fixează ei înşişi sau exercită influenţe individuale asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea pe care doresc să şi-o satisfacă. Pieţele cu concurenţă imperfectă se prezintă într-o mare diversitate, dar niciodată în formă pur ă. Din diversitatea acestora, se disting, în mod deosebit, piaţa de monopol, monopolistică şi de oligopol.
1.3.2. Monopolul Cuvântul monopol, provine din limba greacă şi semnifică un unic vânzător. Pornind de la această semnificaţie, monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este concentrată în mâna unui singur producător (vânzător), care se confruntă cu o cerere provenită de la numeroşi subiecţi, fiecare cu for ţă economică şi cerere individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsur ă să împiedice alte firme să-l producă. Această definiţie, care se refer ă la monopolul absolut sau pur, ar fi valabilă dacă nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea nevoilor umane sunt satisf ăcute prin intermediul unor bunuri economice, mai mult sau mai puţin, substituibile, fiind foarte puţine bunurile economice care nu au înlocuitori (substituenţi). Monopolul absolut sau pur poate să apar ă ca: a) drept de licenţă, drept de editor (copyright), marcă de comer ţ; b) monopol de inovaţie, pe care un producător îl deţine temporar, atunci când oferta sa se refer ă la un produs nou sau la un produs obţinut printr-un nou proces tehnologic; c) monopol natural, rezultat din deţinerea unor resurse naturale rare (mine de cărbuni, zăcăminte minerale, de ţiţei etc.) sau a unor bunuri de capital (re ţele de distribuţie sau de transport prin conducte); d) ofertă cu totul particular ă a unui specialist (pictor, creator de modă etc.); e) situaţie temporar ă când, firmele mici şi mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de c ătre o firmă mare, puternică, sau sunt preluate prin mijloace economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri.
11
f) monopol ca rezultat al economiilor de scar ă, care constă în faptul că o firmă de mari dimensiuni ce îşi desf ăşoar ă activitatea de mai mult timp într-un anumit domeniu de activitate, obţine, de regulă, costuri de producţie mult mai mici decât o firmă nouă, mică, abia intrată pe piaţă. Elementele de bază care generează aceste forme de monopol reprezintă bariere de intrare în calea pătrunderii, în domeniul de activitate respectiv, a unor noi concurenţi. Din punct de vedere al consumatorului, principalul dezavantaj al monopolului îl reprezintă existenţa unui singur producător, care are posibilitatea să dicteze, aproape de unul singur, condiţiile de vânzare ale produsului. În situaţie de monopol, agentul economic este un aşa numit furnizor de preţ. Totuşi monopolul trebuie să ţină seama de reacţia consumatorilor la preţul practicat. Un preţ prea ridicat descurajează consumul, reducând astfel profitul monopolistului. 1.3.3. Concurenţă monopolistică Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un număr foarte mare de agenţi economici ce au o for ţă economică redusă şi care produc bunuri cu anumite elemente de originalitate sau specificitate. Această ofertă se confruntă cu cererea unui număr mare de cumpăr ători, fiecare cu o for ţă economică redusă. Orginalitatea sau diferenţierea produsului constă în faptul că fiecare producător doreşte să-şi particularizeze într-o anumită măsur ă oferta. Diferenţierea poate să se bazeze pe anumite caracteristici ale produsului însuşi, cum ar fi: particularităţi garantate prin brevete exclusive, mărci de fabrică, ambalaje sau recipiente speciale sau originalitate de calitate, de model, de culoare, de stil. Diferenţierea produsului poate să provină, de asemenea, din condiţiile care înconjoar ă vânzarea sa4. Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pur ă şi perfectă, dar şi elemente de monopol fragil, slab. Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pur ă şi perfectă sunt: atomicitatea (există un număr mare de cumpăr ători şi de vânzători de dimensiuni mici şi asemănătoare) şi intrarea/ieşirea liber ă de pe piaţă pe criterii de eficienţă. Elementele de monopol fragil constau în faptul că fiecare producător aduce pe piaţă bunuri cu elemente specifice, prin care un tip de bun oferit de o firma este personalizat în raport cu cel oferit de celelalte firme. Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar), pentru că el poate fi suprimat prin reacţiile concurenţilor: copierea sau imitarea caracteristicilor produsului, modificarea preţurilor etc. 1.3.4. Oligopolul Oligopolul reprezintă tipul de piaţă cel mai r ăspândit în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Pe piaţa de oligopol, oferta este asigurată de un număr relativ mic de firme (câţiva vânzători), între care nu există diferenţe semnificative sub aspectul înzestr ării tehnice, for ţei economice, nivelului costului etc. Fiecare vânzător reprezintă o firmă mare, cu o for ţă economică, tehnologică şi financiar ă ridicate, deţine o pondere importantă în oferta totală şi are capacitatea de a influenţa piaţa în mod direct (prin deciziile privind preţul, cantitatea, publicitatea, lansarea în modele noi, modul de comercializare etc.) şi indirect (prin reacţiile pe care le are la acţiunile concurenţilor). 4
Chamberlin, E.R., - “La theorie de la concurrence monopolistique ”, PUF, 1953.
12
Pe această piaţă cererea este atomizată, iar barierele de intrare pentru noii concurenţi sunt foarte puternice. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de licenţe, brevete etc.), financiare şi organizatorice (contracte de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu reţeaua comercială etc.). Când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment, oţel, var, energie electrică, energie termică, ţiţei), există un oligopol pur. Când bunurile sunt de acelaşi gen, dar diferenţiate sub aspect funcţional (autovehicule, tehnică de calcul, servicii financiare juridice şi de consultanţă economică etc.), structura de piaţă se numeşte oligopol eterogen. Oligopolurile mai pot fi: a) oligopoluri antagoniste (necooperante); b) oligopolurile concertate, cu două tipuri de acorduri: - explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul; - neoficiale sau tacite. În cazul oligopolurilor antagoniste agenţii economici sunt într-o permanentă concurenţă, atât în ceea ce priveşte preţurile practicate cât şi în privinţa diferenţierii produselor, fiecare încercând să-şi maximizeze profitul f ăr ă a ţine cont de prezenţa celorlalţi pe piaţă. Totuşi, se constată în ultima perioadă o tendinţă de evitare a r ăzboiului preţurilor care poate conduce la falimentul unora în detrimentul altor politici concurenţiale, cum ar fi: politica vânzărilor, politica de influenţare a cererii, a preferinţelor şi opţiunilor consumatorilor etc. Pentru a evita un r ăzboi al preţurilor, între agenţii economici pot lua naştere anumite acorduri (înţelegeri) cu privire, în principal, asupra preţului de vânzare al produsului. Indiferent dacă este vorba de o înţelegere explicită, formală sau informală, între firme, aspectele vizate sunt5: stabilirea în comun a preţului de vânzare; stabilirea unor preţuri minime de vânzare, creşterea lor peste acest nivel fiind permisă; stabilirea unor preţuri din care pot fi efectuate anumite reduceri între anumite limite; creşterea preţurilor, de comun acord. Dintre toate acordurile, cel mai puternic este cel care conduce la realizarea unui cartel. Acesta reprezintă un acord între producători, ce îşi menţin individualitatea lor, de a acţiona în comun în vederea stabilirii unui preţ comun şi a împăr ţirii pieţei între membrii cartelului. Producătorii ce sunt incluşi într-un cartel acţionează pe piaţă ca un monopol. Trustul reprezintă un acord, o formă de asociere între producători, în care una din firme deţine controlul asupra celorlalte. Concernul este o înţelegere oligopolistă ce cuprinde firme din diferite domenii de activitate care conlucrează pe principiul cooper ării. Pieţele oligopoliste mai pot caracterizate şi de numărul de producători care acţionează pe piaţă: - dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol; - dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi oligopol.
5
Bă băiţă, I., Duţă, A., - “Pieţe şi preţuri”, Editura de Vest, Timişoara, 1995, pag. 108.
13
Duopulul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care ofer ă produse similare unui număr larg de cumpăr ători care au o putere economică aproximativ egală. Există trei situaţii de piaţă: 1. Duopolul simetric (Cournot) reprezintă situaţia de piaţă în care există doi vânzători care nu încearcă să domine piaţa. În acest caz: produsul vândut este omogen; cei doi agenţi economici sunt independenţi, neexistând nici o înţelegere între ei; preţul la care îl comercializează cei doi este identic; singura variabilă care poate fi modificată este cantitatea care se poate vinde în vederea obţinerii unui profit maxim. Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. Dacă celălalt vânzător doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun, oferta sa trebuie să fie atât de mare încât să-i permită maximizarea profitului, primul vânzător îşi va ajusta oferta proprie imediat, să obţină la rândul său profit maxim. Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care nici unul dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei. 2. Duopol asimetric (Stackelberg) reprezintă situaţia în care pe piaţă există doi vânzători, dintre care: unul (lider), este cel care domină piaţa care este conştient şi care anticipează tot timpul mişcările celui de-al doilea vânzător; celălalt (satelit) care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă la condiţiile pe care le impune primul, f ăr ă a putea atinge însă volumul de producţie al acestuia. 3. Duopolul dominant (Bowley) se manifestă atunci când cei doi vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine, fiecare dintre ei considerându-l pe celălalt satelit. Cei doi vânzători nu vor mai lupta pe piaţă prin ajustarea producţiei ca în cazul duopolului simetric, ci prin intermediul preţurilor. Lupta prin preţuri poate duce la falimentul unuia dintre cei doi şi la controlarea sa de către celălalt, fie la o alianţă între vânzători.
14
CAPITOLUL II Teoria consumatorului 2.1. Teoria consumatorului şi a utilităţii economice Teoria consumatorului are rolul de a analiza comportamentul consumatorului ca reacţie la schimbarea unor variabile economice cum ar fi: preţul bunului, venitul consumatorului sau preţul celorlalte bunuri. Consumatorul este cel care săvâr şeşte actul de consum al unor produse, bunuri sau servicii, dispunând pentru achiziţia acestora de un anumit venit, în condiţiile cunoaşterii preţurilor unitare ale bunurilor. El poate fi reprezentat de un individ, un grup de indivizi, o gospodărie sau o instituţie. Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune (adică bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei (adică preţurile bunurilor, oferta, concurenţa) urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia. Obţinerea satisfacţiei maxime produse de consumul bunurilor sau serviciilor dobândite cu ajutorul unor resurse limitate defineşte starea de echilibru a consumatorului. Maximizarea bunăstării este sinonimă cu maximizarea utilităţii economice pe care consumatorul o resimte de pe urma bunurilor ce şi le-a procurat şi consumat. Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv. Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau presupusă a unui bun sau serviciu de a satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi necesare acestui tip de satisfacţie. Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndeplinite anumite condiţii: 1. consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să fie dispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra; 2. consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la nevoile pe care le are la un moment dat; 3. consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie, conformă normelor morale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obiceiurilor sau în dezacord cu acestea; 4. consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, având cunoştinţele şi aptitudinile necesare. Utilitatea se prezintă sub două aspecte: a) tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului economic; b) economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale bunului, ci şi raportarea lor la o trebuinţă a consumatorului. Utilitatea economică se prezintă sub trei forme: individuală, totală şi marginală. Utilitatea individual ă – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare cantitate consumată dintr-un bun economic; Utilitatea total ă este satisfacţia globală care se obţine prin consumarea unei anumite cantităţi dintr-un bun de consum. Ea este în funcţie de cantitatea consumată: creşte pe măsur ă ce sporeşte cantitatea x consumată din respectivul bun de consum.
15
Ut = f (x) Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează, atunci când cantitatea consumată dintr-un bun se modifică, se utilizează noţiunea de utilitate marginală Utilitatea marginal ă U m reprezintă variaţia utilităţii totale ∆U t , care rezultă prin creşterea cu o unitate ∆ x a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind dat) sau satisfacţia produsă de consumul ultimei unităţi dintr-un bun. Ea se determină prin relaţia: Um=
∆U t ∆ x
În baza utilităţii marginale, consumatorul nu acordă mulţimii unităţilor dintr-un anumit bun aceeaşi valoare importantă; fiecare unitate consumată are pentru el o anumită utilitate marginală şi o valoare specifică. Legătura dintre utilitatea totală şi cea marginală este prezentată în cele ce urmează pornind de la datele din tabel: Tabel 2.1. Cantitatea consumată Q (număr de unităţi consumate) 0 1 2 3 4 5 6
Legătura dintre utilitatea totală şi cea marginală Utilitatea totală Ut
Utilitatea marginală Um
0 7 12 16 18 19 19
– 7–0=7 12 – 7 = 5 16 – 12 = 4 18 – 16 = 2 19 – 18 = 1 19 – 19 = 0
Ut
Um
20 18
10
16
`
8 7 6
12 10
5
7
4 2 1 1
2
3
4
5
6
1
Q
Fig. 2.1. Utilitatea totală
2
3
4
5
Fig. 2.2. Utilitatea marginală
16
6
Q
Utilitatea marginală este descrescătoare pe măsura creşterii consumului, astfel că, pentru un consumator dat, pe termen scurt, utilitatea şi valoarea primei doze este mai mare decât a celei de a doua ş.a.m.d. Această afirmaţie stă la baza formulării legii utilităţii marginale descrescătoare. Potrivit acestei legi, când cantitatea consumată dintrun bun economic creşte, utilitatea marginală tinde să se diminueze. Utilitatea marginală descrescândă decurge din faptul că plăcerea (satisfacţia) pe care consumatorul o resimte când măreşte cantitatea consumată dintr-un bun este din ce în ce mai mică, pentru că fiecare unitate adiţională se adresează unei nevoi în scădere, mai puţin intensă. Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde, cu cât o persoană a consumat mai mult dintr-un bun, cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru a-şi spori consumul din acel bun cu încă o unitate. 2.2. Utilitatea cardinală şi ordinală Există două teorii cu privire la utilitatea bunurilor: cardinală şi ordinală. Teoria utilităţii cardinale consider ă că utilitatea este măsurabilă, unitatea de măsur ă a acesteia fiind utils (unităţi de utilitate). Ulterior, A. Marshall a propus renunţarea la această unitate de măsur ă şi exprimarea utilităţii în unităţi monetare. Această teorie pleacă de la următoarele ipoteze: - consumatorul este capabil să atribuie fiecărei cantităţi dintr-un bun o anumită utilitate; - consumatorul posedă suficiente informaţii astfel încât să poată aprecia cu exactitate mărimea utilităţii pentru un anumit bun; Cunoscând faptul că utilitatea totală este o funcţie de cantităţile consumate din anumite bunuri [(Ut = f (x,y,z,…w)], în cazul în care aceasta este cardinală (măsurabilă), utilitatea marginală se determină ca fiind prima derivată a funcţiei de utilitate: Um = Ut’(x,y,z,…w) În realitate, însă, măsurarea utilităţii unui anumit bun este imposibilă deoarece nu există un etalon care poate să stabili gradul de satisfacţie generat de consumul unui bun sau serviciu. Pentru a înlătura acest neajuns s-a recurs la utilizarea utilităţii ordinale. Aceasta presupune că consumatorul este capabil să ordoneze bunurile nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea în care le prefer ă, în condiţii determinate de loc şi timp. În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a preferinţelor, consumatorul îşi elaborează una sau mai multe reţete de consum. Co şul de consum (sau reţeta de consum) reprezintă specificarea unor cantităţi determinante din bunurile diferite x, y, z ,…w, care-i asigur ă unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) totală. Un coş de consum exprimă sistemul de nevoi al consumatorului; obişnuinţele, gusturile, dar şi preferinţele sale; disponibilitatea în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri, utilitatea pe care el o acordă diferitelor cantităţi din bunurile x, y, z ,…w. El se bazează pe presupoziţia c ă un nivel dat de satisfacţie (utilitate) totală (agregată) poate fi obţinut din cantităţi diferite din bunurile x şi y. Două sau mai multe coşuri de consum sunt echivalente dacă îi asigur ă consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile respective, el neavând preferinţe pentru unul sau altul.
17
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea ordinală, sunt: curba de indiferen ţă şi rata marginal ă de substitu ţ ie RMS . Dacă presupunem că individul are la dispoziţie numai două bunuri, x şi y, atunci curba de indiferen ţă reprezintă locul geometric al tuturor coşurilor de consum echivalente sau al punctelor ce reflectă cupluri din bunurile x şi y, care generează aceeaşi utilitate (satisfacţie) totală. Reţetele de consum echivalente A, B etc. au la bază faptul real că utilităţi totale identice se asigur ă prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun şi reducerea unităţilor consumate din celălalt. x
x1
A ∆x
B
x2 ∆y
y1
U0
y2
y
Fig. 2.3. Curba de indiferenţă Pentru un anumit individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare corespunzând unui anumit nivel de satisfacţie. Totalitatea acestor curbe de indiferenţă formează harta de indiferenţă. x
U2 U0
U3
U1 y
Fig. 2.4. Harta de indiferenţă Principalele proprietăţi ale curbei de indiferenţă sunt următoarele: - curbele de indiferenţă nu se intersectează; - curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
18
- curbele de indiferenţă sunt convexe. Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe (- ∆ y) în schimbul unei cantităţi suplimentare din altul ∆ x, păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate totală), se numeşte rat ă marginal ă de substitu ţ ie RMS. RMSy/x = | −
∆ y | ∆ x
Din punct de vedere matematic, RMS reprezintă panta curbei de indiferenţă. Pentru a se menţine aceeaşi utilitate totală este necesar ca utilitatea adiţională care se obţine pe baza suplimentării consumului din bunul x să fie egală cu utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y, adică: RMSy/x =
U mx U my
unde: Umx, Umy – utilităţile marginale aferente bunului x, respectiv y. 2.3. Linia (dreapta) bugetului (bugetară) Linia bugetului (veniturilor) reprezintă totalitatea combinaţiilor dintre două mărfuri x, y care au preţuri bine determinate şi pe care consumatorul doreşte să le achiziţioneze cheltuind în totalitate veniturile de care dispune. Pentru reprezentarea grafică a dreptei bugetare se pleacă de la relaţia care se stabileşte între cantităţile, preţurile produselor şi venitul disponibil pentru achiziţionarea acestora: V = xpx + ypy unde: V – venitul alocat achiziţionării produselor x, respectiv y; x, y – cantităţile ce vor fi consumate din cele două produse; px, py – preţurile aferente produselor x, respectiv y. Având în vedere relaţia de mai sus, putem deduce linia bugetului în una din manierele următoare:
y = − x
p x p y
+
V p y
,
sau: x = − y
p y p x
+
V p x
Linia bugetului uneşte punctele de pe axele Ox, respectiv Oy, ce sunt determinate pornind de la egalarea celor dou ă relaţii de mai sus cu zero: y = − x x = − y
p x p y p y p x
+ +
V p y V p x
=0→x= =0→y=
V p y
V p x
→A(
V p y
→ B (0,
19
, 0)
V p x
)
x
B (0,
V p x
)
A(
V p y
, 0)
y
Fig. 2.5. Dreapta (linia) bugetar ă Panta (înclina ţ ia) liniei bugetului
este determinată de raportul preţurilor (-
şi
p y p x
)
exprimă din punct de vedere economic cu cât se poate substitui o marf ă x cu o altă marf ă y. Segmentul AB defineşte mulţimea combinaţiilor pe care consumatorul le poate accepta pentru cumpărarea diverselor cantităţi din cele două mărfuri x şi y folosind întregul venit. În punctele A şi B nu există nici o combinaţie între cele două mărfuri x şi y şi, prin urmare, fie se va procura numai marfa x (în punctul B), fie numai marfa y (în punctul A) folosindu-se în întregime venitul. Punctele situate sub linia bugetului reprezintă combinaţiile între cantităţile celor două mărfuri x şi y care nu depăşesc limitele venitului. În schimb, toate punctele situate deasupra liniei bugetului reprezintă combinaţii între x şi y ce depăşesc limitele venitului disponibil. Alegerea optimă a combinaţiilor dintre două mărfuri x şi y este în reprezentată de punctul în care curba de indiferenţă este tangentă la linia bugetului (punctul C în figura următoare):
20
x
B
C
A
y
Fig. 2.6. Decizia optimă a consumatorului Starea de echilibru a consumatorului se obţine prin maximizarea utilităţii totale, ţinând cont de venit şi de preţurile bunurilor ce urmează a fi achiziţionate. Această stare este atinsă atunci când este satisf ăcută următoarea relaţie: U mx U my
=
p x p y
2.4. Efectul de substituţie şi efectul de venit Combinaţiile dintre mărfurile pe care consumatorul le poate achiziţiona în funcţie de venit şi preţ prezintă două efecte care se pot manifesta individual sau simultan: - efectul de substituire (efectul Hicks); - efectul de venit. Efectul de substituire (sau de substitu ţ ie) este determinat de variaţiile preţului uneia din cele două mărfuri destinate consumului în condiţiile în care preţul celeilalte mărfi r ămâne constant. Efectul de substituire conduce la schimbarea liniei bugetului şi a combinaţiei optime dintre cele două mărfuri, din punct de vedere al consumatorului, deşi preferinţele acestuia r ămân neschimbate şi se regăsesc pe aceeaşi curbă de indiferenţă: x B
D
C F
A
Fig. 2.7. Efectul de substituţie
21
E
y
Dacă preţul mărfii x creşte, linia bugetului îşi modifică poziţia de la B la D, iar combinaţia optimă de consum se va deplasa pe curba de indiferenţă de la punctul C la F. În acest caz, consumatorul, pentru a-şi menţine nivelul de satisfacţie, trebuie să renunţe la o parte din consumul mărfii x care a devenit, prin modificarea preţului, mai scumpă, în favoarea mărfii y. Efectul de venit se caracterizează prin translaţia liniei bugetului ca urmare a modificării veniturilor consumatorului în condiţiile menţinerii preţurilor mărfurilor. x D
B F C
O
A
E
y
Fig. 2.8. Efectul de venit Prin modificarea veniturilor, linia bugetului AB se deplasează spre dreapta în poziţia ED. Ca urmare, noului punct de optim F îi corespunde o combinaţie de mărfuri în cantităţi mai mari decât în situaţia liniei bugetului AB. Linia care uneşte punctele optime C şi F de pe liniile bugetului AB şi ED aflate în tangenţă cu ambele curbe de indiferenţă se numeşte linia de expansiune a veniturilor. În realitate, efectele de substituire şi de venit se pot suprapune prin variaţii simultane de preţ şi de venit: x D
B G
F C
O
H
A
E
y
Fig. 2.9. Efectul cumulat de substituţie şi de venit
22
Iniţial, consumatorul încearcă o substituire între combinaţiile cu acelaşi nivel de satisfacţie (punctele de optim C şi G), iar apoi, datorită creşterii veniturilor sale, optimul se deplasează din punctul G în punctul F situat pe altă curbă de indiferenţă. În aceste condiţii, se modifică şi combinaţiile dintre mărfuri care asigur ă consumul optim.
23
CAPITOLUL III Teoria cererii 3.1. Conceptul economic de cerere. Funcţia de cerere. Factorii de influenţă asupra cererii În general, cererea se defineşte ca fiind dorinţa de a intra în posesia unui bun material sau serviciu, la care se adaugă posibilitatea şi dispoziţia de a plăti preţul cerut pentru acesta. În sens restrâns, cererea reprezintă cantitatea totală (numărul de unităţi) dintr-un anumit bun, care poate fi cumpărată pe piaţă, la un anumit preţ dat şi la un moment dat. Cererea poate fi definită pentru o firmă, pentru un grup de întreprinderi dintr-o ramur ă şi un grup de ramuri, pentru economia naţională şi mondială. În funcţie de natura şi destinaţia bunurilor se disting: a) cerere de bunuri materiale (corporale) de consum; b) cerere de servicii de consum (bunuri de consum necorporale); c) cerere de bunuri materiale (corporale) de producţie; d) cerere de servicii pentru producţie (bunuri de producţie necorporale). Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum şi dinamica acesteia sunt determinate de nivelul şi dinamica preţului bunului respectiv. Deci, între evoluţia preţului unitar al unui bun şi cererea de piaţă pentru bunul respectiv există o relaţie de cauzalitate. Această relaţie este exprimată de legea cererii. Conform acestei legi, dacă preţul bunurilor va scădea, în mod corespunzător va creşte cantitatea de marf ă cerută într-o anumită perioadă şi invers, dacă preţurile cresc, va scădea cantitatea de marf ă cerută în perioada de timp respectivă (celelalte condiţii r ămânând neschimbate). Dacă, de exemplu, se realizează o deplasare pe curba cererii de la A la B atunci se produce o diminuare a cantităţii de bunuri cerute, de la Q1 la Q2, datorată creşterii preţului bunului respectiv, de la p1 la p2: Q
Q1
A ∆Q
B
Q2 ∆ p
p1
C
p2
p
Fig 3.1. Variaţia cererii în raport cu preţul bunurilor Excepţiile (paradoxurile) de la legea generală a cererii desemnează situaţiile când cererea este în relaţie pozitivă cu preţul, iar diagrama cererii are pantă pozitivă. a) Paradoxul Giffen îşi are numele de la economistul irlandez R. Giffen. Acest paradox stabileşte faptul că în situaţia în care se produce o creşterea generalizată a
24
preţurilor, gospodăriile aflate sub pragul săr ăciei îşi reduc consumul din bunurile alimentare cu valoare nutritivă ridicată, sporindu-şi achiziţiile din bunuri cu valoare nutritivă redusă. b) Paradoxul de snobism (Veblen) surprinde comportamentul atipic al indivizilor care, pentru a-şi etala “statutul”, cumpăr ă mai ales bunuri ale căror preţuri cresc şi renunţă la achiziţia bunurilor ale căror preţuri relative scad şi devin astfel accesibile unui cerc mai larg de consumatori. Variaţia cererii cauzată de modificarea preţului bunului se numeşte schimbare cantitativă a cererii. Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea cerută din bunul respectiv, de către un individ, într-o anumită perioadă de timp, este cunoscută sub denumirea de cerere individuală. Factorii sau condiţiile care influenţează cererea individuală, în cazurile în care nivelurile de preţ unitar nu se modifică, sunt: preţul altor bunuri, veniturile indivizilor, perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei, gusturile consumatorilor, calitatea bunului, utilitatea economică, publicitatea sau reclama f ăcută bunului respectiv, marca fabricii sau marca comercială, etc. Cererea pieţei pentru un bun oarecare se ob ţine însumând cererile individuale pentru bunul respectiv. Deci, cererea pieţei este egală cu suma cererilor individuale. Cererea globală, agregată, constă din totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii, indiferent de destinaţia acestora. Este vorba deci de ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii manifestate pe piaţa naţională. Cererea agregată se refer ă la cererea ce are acoperire în bani, în venituri disponibile. Structura cererii agregate (globale) este următoarea: a) cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri realizate de către consumatorii finali (familiile); b) veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile realizate de acestea; c) achiziţiile guvernamentale de bunuri f ăcute pe seama veniturilor bugetare; d) cheltuielile agenţilor economici str ăini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţar ă, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări. Funcţia de cerere
exprimă dependenţa cererii de modificarea unor factori cum ar fi: veniturile consumatorilor, preţurile altor produse, gusturile consumatorilor, factorii demografici, anticipaţiile şi previziunile privind viitorul, conjunctura economică etc. Fiecare din aceşti factori evoluează într-o anumită direcţie şi cu o anumită putere de influenţă asupra variaţiei cererii totale. Veniturile consumatorilor (utilizatorilor) influenţează cererea în mod diferit în funcţie de tipul bunurilor pentru care se manifestă cererea. În cazul bunurilor normale, cererea creşte sau scade pe măsur ă ce venitul creşte sau scade, relaţia de modificare a cererii în raport cu modificarea venitului fiind directă (pozitivă). Bunurile inferioare constau în acele bunuri la care relaţia dintre modificarea venitului şi modificarea cererii este negativă: în acest caz, creşterea venitului este însoţită de reducerea cererii, iar reducerea venitului are ca efect creşterea cererii. În ceea ce priveşte influen ţ a pre ţ urilor altor produse asupra cererii unui anumit produs, corespunzător unui cuplu de mărfuri A şi B, reducerea preţului mărfii A va conduce la creşterea cererii atât de bunuri A cât şi de bunuri B, dacă ele sunt complementare, sau la creşterea cererii de mărfuri A şi la reducerea celei de mărfuri B, dacă ele sunt substituibile. Se poate spune deci, că cererea aferentă unei mărfi creşte nu
25
numai atunci când preţul ei scade, ci şi atunci când preţurile altor mărfuri cresc (veniturile r ămânând aceleaşi). Un alt factor care are influenţă asupra cererii îl reprezintă gusturile consumatorilor . În condiţiile unor preţuri şi venituri date, cererea depinde în mare măsur ă şi de preferinţele sau gusturile consumatorilor (utilizatorilor). Acestea sunt, la rândul lor, influenţate de alţi factori, cum ar fi: vârsta, sexul, educaţie, cultur ă, tradiţii, etc. Pentru a se simplifica analiza cererii, mulţi autori consider ă că aceste gusturi sunt relativ stabile în timp şi că acestea se modifică lent. În legătur ă directă cu preferinţele consumatorilor, pot fi considerate ca acţionând asupra cererii alte două manifestări: tendinţa de imitare şi snobismul. Tendin ţ a de imitare exprimă comportamentul de cumpărare bazat pe copierea gusturilor şi preferinţelor altor persoane, în ceea ce priveşte anumite produse. Indivizii şi familiile percep modul de consum al vecinilor, rudelor, colegilor, prietenilor, etc., încercând să imite ceea ce este bun pentru ei din consumul acestora, formându-se astfel cererea prin imitaţie. De asemenea, informaţiile transmise prin mass-media, moda, publicitatea, etc., influenţează opţiunile individuale de consum manifestându-se cererea stimulată. Snobismul , care este opusul tendinţei de imitare, influenţează cererea pentru un anumit produs, deoarece cantitatea cerută dintr-un anumit bun, de persoanele influenţate de efectul de snobism, este invers propor ţional cu cantitatea cerută de alte persoane. Cererea pentru multe categorii de bunuri se află într-o strânsă legătur ă cu variabilele demografice (mărimea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, etc.) Se poate afirma că sporirea numărului populaţiei determină creşterea cererii globale. De exemplu, dacă numărul cumpăr ătorilor pentru un bun oarecare creşte, în mod corespunzător va creşte şi cererea pentru bunul respectiv. Structura pe vârste a populaţiei determină structura cererii pentru anumite grupe de produse. Cererea actuală este dependentă şi de anticipa ţ iile, previziunile pe care cumpăr ătorii sau utilizatorii le fac în legătur ă cu evoluţia preţurilor materiilor prime, a produselor, etc., a veniturilor, a conjuncturii economice şi politice şi a altor variabile economice sau de altă natur ă. De exemplu, o anticipare a creşterilor de preţuri va determina o suplimentare actuală a cererii pentru produsele susceptibile a se scumpi în perioada următoare. Există multe produse ale căror cereri sunt influenţate de către conjunctura economică . În general, cererea creşte în perioada de expansiune economică şi scade în perioadele de criză. 3.2. Elasticitatea cererii. Factorii care determină elasticitatea cererii În general, elasticitatea se defineşte ca fiind modificarea relativă a unei variabile economice raportată la modificarea parametrilor unor factori de influenţă, adică exprimă cu câte procente se modifică o anumită variabilă atunci când mărimea altei variabile creşte sau scade cu un procent. Pentru a măsura variaţia cererii în raport cu modificarea factorilor care o determină se utilizează conceptul de elasticitate a cererii. Elasticitatea cererii exprimă deci, sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factori de influenţă. Instrumentul utilizat pentru a determina intensitatea elasticităţii îl constituie coeficienţii de elasticitate. Cei mai utilizaţi coeficienţi de elasticitate al cererii sunt în raport cu preţul bunului solicitat şi, respectiv în funcţie de veniturile consumatorilor.
26
Coeficientul de elasticitate al cererii în raport cu preţul E c/p bunului solicitat se determină cu următoarea relaţie: ∆Q
Ec/p =
Q ∆ p
=
∆Q p i∆Q x = ∆ p Q i∆ p
p
în care:
Q, ∆Q – cererea, respectiv variaţia cererii datorată modificării preţului pentru un anumit bun; p, ∆ p – preţul, respectiv variaţia preţului bunului solicitat; i∆Q = i∆ p =
∆Q
Q ∆ p p
– indicele variaţiei cantităţii solicitate;
– indicele variaţiei preţurilor.
După elasticitatea cererii în funcţie de preţ se disting următoarele categorii de bunuri economice: bunuri pentru care cererea este elastică – pentru un anumit procent de modificare a preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare (∆ p < ∆Q); bunuri pentru care cererea este inelastică – la un anumit procent de modificare a preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute(∆ p > ∆Q); ă – procentului de modificare a bunuri pentru cererea are elasticitate unitar preţului îi corespunde acelaşi procent de modificare a cantităţii cerute (∆ p = ∆Q). Q
C
Q1
A ∆Q
Q2
∆ p
p1 p2
B
p
Fig 3.2. Cerere elastică
27
Q C
A
Q1 ∆Q
B
Q2
∆ p
p1
p2
p
Fig 3.3. Cerere inelastică Q
Q1
A ∆Q
B
Q2 ∆ p
p1
C
p2
p
Fig 3.4. Cerere cu elasticitate unitar ă Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi modificarea preţurilor, propor ţia modificării cererii în condiţiile creşterii sau scăderii preţului cu un procent. Elasticitatea cererii în funcţie de venit E c/v reflectă propor ţia în care cererea pentru un anumit produs se schimbă odată cu modificarea veniturilor consumatorilor, ceilalţi factori r ămânând constanţi. Ea se poate calcula cu relaţia: ∆Q
Ec/v =
Q ∆V
=
∆Q V i∆Q x = ∆V Q i∆V
V
în care: Q, ∆Q – cererea, respectiv variaţia cererii datorată modificării veniturilor consumatorilor; V, ∆V – venitul, respectiv variaţia veniturilor consumatorilor; i∆V =
∆V V
– indicele variaţiei venitului.
28
După elasticitatea cererii în raport de venit există următoarele categorii de bunuri: a) bunuri normale, sunt cele pentru care venitul şi cererea evoluează în aceeaşi direcţie; Bunurile normale se împart, la rândul lor în două categorii: - bunuri de strictă necesitate (prioritare), a căror cerere creşte mai lent decât cresc veniturile (Ec/v<1); - bunuri de lux, a căror cerere sporeşte mai repede decât cresc veniturile (Ec/v>1); b) bunuri inferioare (Ec/v<0) – sunt cele pentru care cererea şi venitul evoluează în sensuri diferite, consumul scăzând odată cu creşterea venitului; Curba care pune în evidenţă legătura care se stabileşte între mărimea veniturilor şi cea a cererii poartă denumirea de curba lui Engel:
C (Q)
Q2
B ∆Q
Q1
A ∆V
V2
V1
V
Fig 3.5. Curba lui Engel pentru bunuri normale
C (Q)
Q1
A ∆Q
B
Q2 ∆ p
V1
V2
V
Fig 3.6. Curba lui Engel pentru bunuri inferioare
29
Elasticitatea cererii, mai precis cunoaşterea ei, prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul orientării agenţilor economici. Interesul lor este să-şi maximizeze profitul, deci în condiţiile de preţ existente pe piaţă, ei pot să-şi adapteze deciziile cu privire la producţie, corespunzător raportului existent între venitul total şi elasticitate. Specialiştii în domeniu, evidenţiază existenţa a trei factori principali care determină elasticitatea cererii : 1. Gradul de substituire al produselor . Dacă preţul unui bun oarecare creşte el devine mai scump faţă de bunurile substituibile lui. Este firesc ca cererea pentru acest bun să scadă şi, în mod corespunzător, să crească cererea pentru bunurile substituibile. Invers, dacă preţul unui bun scade, el va deveni mai ieftin decât bunurile substituibile lui. În acest caz, cererea pentru el va creşte şi, în mod corespunzător, va scădea cererea pentru bunurile substituibile. Cu cât gradul de substituire în raport cu un bun oarecare este mai mare, cu atât va fi mai mare elasticitatea cererii pentru bunul respectiv. Invers, cu cât gradul de substituire este mai mic, cu atât va fi mai mică elasticitatea cererii pentru bunul respectiv. 2.Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul veniturilor. În general, cererea pentru un bun este mult mai elastică, cu cât este mai mare partea din venit alocată pentru cumpărarea bunului respectiv (celelalte condiţii r ămânând neschimbate). 3.Perioada de timp de la schimbarea preţului. Când preţul unui bun oarecare se modifică este necesar să treacă un anumit timp până ce toţi cumpăr ătorii vor cunoaşte noua situaţie şi, mai ales, până ce îşi vor adapta comportamentul lor de consumatori ai bunului respectiv. Deci, elasticitatea cererii pentru un bun va fi mai mare într-o perioadă lungă de timp, decât într-o perioadă scurtă, deoarece cumpăr ătorii au mai mult timp să se adapteze la schimbarea de preţ.
30
CAPITOLUL IV Teoria producţiei şi a costurilor 4.1. Definirea şi obiectivele întreprinderii Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi(sau) juridice care, în calitate de participanţi la viaţa economică, îndeplinesc roluri şi au comportamente economice similare6. Criteriile după care se poate realiza o grupare şi o delimitare a agenţilor economici, pot fi: subiecţii proprietăţii, formele de organizare a acestora, folosirea factorilor de producţie, domeniul de bază al activităţilor. În prezent, în ţara noastr ă, funcţionează criteriul instituţional, în funcţie de care agenţii economici se grupează astfel: întreprinderi (firme) care au ca funcţie principală producerea de bunuri materiale şi de servicii (nonfinanciare), destinate pieţei şi care reprezintă sectorul productiv. Scopul producţiei este obţinerea profitului, veniturile acestor agenţi economici fiind realizate din vânzarea producţiei; gospodării (menaje), adică familii sau diferite comunităţi umane, ce au calitatea de consumatori de bunuri personale. Veniturile menajelor provin din salarii, din valorificarea titlurilor de proprietate etc.; instituţii de credit şi societăţi de asigurare (private, publice sau mixte), ce sunt un intermediar de natur ă financiar ă între ceilalţi agenţi economici; administraţii publice, ce se ocupă, în principal, cu redistribuirea veniturilor, pe baza unor servicii prestate. Veniturile acestor agenţi economici constau din vărsămintele obligatorii efectuate de ceilalţi agenţi economici, în mod direct sau indirect; administraţii private, din care fac parte organisme private f ăr ă scop lucrativ (organizaţii, asociaţii, fundaţii), ale căror venituri provin, în principal, din contribuţii voluntare, din cotizaţiile preluate de la membrii săi, din donaţii, etc. administraţii str ăine şi internaţionale, care îşi desf ăşoar ă activitatea pe teritoriul ţării de analiză şi care conlucrează cu ceilalţi agenţi economici. Firma (întreprinderea) îşi propune să realizeze acea combinaţie între factorii de producţie şi resursele de care dispune, care să conducă la producerea şi desfacerea de bunuri economice (produse, servicii, informaţii), în structura, cantitatea şi calitatea impuse de cererea de piaţa, în condiţiile obţinerii unui profit. Astfel, obiectivul economic al unei întreprinderi îl reprezintă maximizarea profitului (obţinerea unui profit cât mai mare) iar obiectivul social îl constituie satisfacerea la cel mai înalt nivel a cererii. Activitatea întreprinderii se bazează pe două tipuri de fluxuri: 1) input-uri sau intr ări de factori de producţie, ale căror costuri determină nivelul de cheltuieli pe care le are întreprinderea; 2) output-uri sau ieşiri de bunuri, servicii, puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici, generând, la fiecare etapă a vânzării, un flux de venituri, obţinute din procesul de comercializare. Întreprinderile, care activează în orice domeniu de activitate, indiferent de profilul lor, se ghidează după o serie de reguli comune, cum ar fi: 6
Drobotă, N., coord., - “Economie politică”, Editura Eficient, Bucureşti, 1992, pag.56.
31
- întreprinderea, pentru a-şi realiza obiectul de activitate, consumă factori de producţie şi resurse; - întreprinderea are nevoie să-şi eficientizeze activitatea, luând în considerare caracterul limitat al resurselor; - pentru a putea supravieţui şi pentru a se putea dezvolta, întreprinderea trebuie să obţină profit, adică să fie rentabilă. Firmele prezintă o serie de tr ăsături comune: întreprinderea este un sistem complex, care reuneşte resurse umane, materiale, financiare, fiecare dintre ele regăsindu-se într-o mare diversitate de forme; fiecare întreprindere este un sistem socio-economic, care combină factori de producţie, în conformitate cu obiectivele propuse; întreprinderea este un sistem organizatorico-administrativ, în momentul înfiinţării sale dobândind o personalitate juridică, o denumire specifică; orice întreprindere are un sediu şi un obiect de activitate bine precizat. întreprinderea este un sistem dinamic, flexibil, adaptativ, care este supus, în permanenţă acţiunii mai multor factori atât interni cât şi externi; întreprinderea este un sistem deschis – ea interacţionează permanent cu restul elementelor sistemului economic general, căruia îi apar ţine; întreprinderea este autoreglabilă - pe baza autonomiei sale funcţionale, întreprinderea poate să-şi modifice activitatea, pentru a-şi atinge obiectivele propuse. Întreprinderile pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel, după forma de proprietate, distingem: - întreprindere particular ă, individuală, personală sau familială; - întreprindere particular ă, manifestată în asociaţii cooperative, în comandită şi în societăţi pe acţiuni; - întreprinderi de stat sau publice; - întreprinderi mixte: private sau de stat, autohtone şi str ăine. Întreprinderile cu proprietate publică se organizează şi funcţionează sub formă de regii autonome şi de societ ăţ i comerciale. Regia autonomă reprezintă acea formă de întreprindere care se organizează şi funcţionează în acele ramuri, numite strategice, ale economiei naţionale (energetică, exploatare minier ă şi a gazelor naturale, poşta şi transporturi feroviare, industria de armament sau alte domenii stabilite de către guvern), au personalitate juridică distinctă şi se bazează pe autonomie economico-financiar ă şi autogestiune. Societatea comercial ă reprezintă o unitate economică colectivă, bazată pe eficienţa rezultatelor, ce combină şi utilizează factori de producţie. Societatea comercială este forma cea mai r ăspândită de organizare a întreprinderii. Există două tipuri fundamentale de societăţi comerciale: - societăţi comerciale de persoane, ce se pot organiza ca societăţi în nume colectiv şi societăţi în comandită simplă; - societăţi comerciale de capitaluri, ce se pot organiza ca societăţi în comandită pe acţiuni şi societăţi pe capitaluri pe acţiuni. Societatea comercial ă cu r ă spundere limitat ă este o formă de societate care integrează, atât elemente împrumutate de la societăţile de persoane, cât şi elemente preluate de la societăţile de capitaluri. Aceasta reprezintă forma de asociere, în care
32
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii, în număr limitat, r ăspund doar cu păr ţile lor sociale. Societatea pe ac ţ iuni reprezintă forma de asociere, în care obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor. 4.2. Funcţiile întreprinderii Orice întreprindere îşi desf ăşoar ă activitatea organizatorică într-un cadru specific, ce presupune un ansamblu de activităţi dinamice şi complexe, ce se pot grupa pe anumite funcţii, condiţionate reciproc. Funcţiunile integrate permit întreprinderii să se adapteze corespunzător la solicitările mediului, să evolueze eficient şi să se dezvolte , în conformitate cu obiectivele stabilite anterior. Funcţiunea poate fi definită ca fiind un ansamblu de activităţi orientate spre realizarea unor obiective derivate, din obiectivele generale ale întreprinderii. În practică, o anumită funcţiune se prezintă ca o grupare concretă de activităţi omogene, specializate. Legea nr. 31/ 1990 defineşte următoarele funcţiuni ale societăţilor comerciale: Func ţ iunea de cercetare-dezvoltare - în cadrul ei se grupează activităţile prin care se studiază, se concepe, se elaborează şi se realizează viitorul cadru tehnic, tehnologic sau organizatoric al întreprinderii. Pentru realizarea acestei funcţii, întreprinderea efectuează studii, documentaţii şi proiecte pentru: - dezvoltarea produselor, modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie; - introducerea de noi tehnologii de fabricaţie; - activitatea de cercetare-inovare, de inventică, valorificarea cercetării ştiinţifice
proprii sau efectuate de institute specializate, la comanda întreprinderii; - informarea, documentarea tehnico-ştiinţifică, etc. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare grupează atât activităţi cu caracter intelectual, cât şi activităţi cu caracter aplicativ, cum ar fi: concepţia (cercetarea şi ări şi a tehnologiilor acestora); proiectarea produselor, a serviciilor, a noilor lucr activităţile de organizare a conducerii, producţiei şi a muncii. Func ţ iunea comercial ă cuprinde un ansamblu de activităţi vizând aprovizionarea tehnico-materială, desfacerea produselor, comer ţul exterior şi cooperarea economică internaţională. Aceste activităţi sunt grupate în trei componente: marketing; aprovizionare; desfacere. Activitatea de marketing cuprinde acţiunile de studiere a pieţei interne şi externe, a necesităţilor şi comportamentului consumatorilor, pentru a orienta producţia către piaţă şi pentru a creşte vânzările. Marketing-ul include cercetarea pieţei şi a nevoilor de consum, adaptarea întreprinderii la dinamica mediului, creşterea eficienţei economice. Activitatea de aprovizionare tehnico-materială are o importanţă deosebită pentru desf ăşurarea normală a întregului proces de producţie, influenţând direct calitatea produselor fabricate. În domeniul aprovizionării tehnico-materiale se desf ăşoar ă o serie de activităţi, cum ar fi: calculul necesarului de resurse materiale (materii prime, materiale, combustibil, energie, etc.), pentru fabricarea producţiei; încheierea de contracte de aprovizionare tehnico-materială; calculul necesarului de resurse materiale privind stocurile pentru produc ţie; determinarea normelor de consum specific.
33
În cadrul funcţiilor de desfacere şi de comer ţ exterior, se prospectează piaţa internă şi externă, pentru stabilirea potenţialilor clienţi ai întreprinderii; încheierea contractelor de vânzare pentru produsele fabricate de întreprindere; calculul mărimii stocurilor de produse finite; participarea la târguri şi expoziţii, în ţar ă şi în str ăinătate etc. include activităţi referitoare la utilizarea mijloacelor financiare necesare în procesul economic de urmărire a rezultatelor obţinute de întreprindere. Ea cuprinde următoarele grupe de activităţi: - evidenţa contabilă şi financiar ă – informaţiile financiare se transmit prin intermediul bilanţului şi prin dările de seamă explicative, în forma şi conţinutul reglementat prin lege. Prin acest tip de evidenţă se raportează veniturile, activele, pasivele, cheltuielile întreprinderii; - evidenţa fiscală, adică stabilirea corectă a impozitelor, în concordanţă cu legile fiscale; - organizarea internă a evidenţei contabile, presupune respectarea următoarelor cerinţe: calitatea şi fiabilitatea datelor contabile; asigurarea calităţii şi securităţii activelor; asigurarea eficienţei operaţionale; aderenţa la politica managerială a întreprinderii; - elaborarea schemei organizatorice a sistemului contabil – cuprinde structura conturilor şi metodele de înregistrare a datelor în aceste structuri sau conturi, pe cale manuală sau electronică; - contabilitatea managerială – comunicarea datelor financiare către managerii întreprinderii. Funcţiunea contabilă şi financiar ă exercită un rol puternic corectiv şi de control. Func ţ iunea financiar-contabil ă
cuprinde o serie de activităţi specifice, cum ar fi: determinarea necesarului de for ţă de muncă; selectarea, testarea, angajarea şi promovarea personalului; organizarea pregătirii profesionale a lucr ătorilor; stabilirea sistemului de salarizare, aplicarea acestuia şi calculul drepturilor băneşti ale salariaţilor. Pentru realizarea obiectivelor specifice din cadrul acestei funcţiuni, se apelează la tehnici moderne de psihologie, de psiho-sociologie economică, de economie şi de organizare ergonomică a muncii. Managerul are misiunea de a realiza un echilibru între interesele salariaţilor şi cele ale întreprinderii. Func ţ iunea de personal
Func ţ iunea de produc ţ ie se refer ă la totalitatea activităţilor legate nemijlocit de realizarea producţiei. Transformarea materiilor prime se realizează cu participarea factorilor complementari: munca şi capitalul. Activităţile incluse în funcţiunea de producţie se împart în: - activităţi de pregătire a producţiei; - activităţi legate de realizarea efectivă a produselor. Activitatea de producţie este influenţată de mai mulţi factori, cum ar fi: profilul întreprinderii, înzestrarea tehnică, caracteristicile materiilor prime, ale materialelor, complexitatea produselor etc. Scopul producţiei îl reprezintă realizarea de produse în conformitate cu standardele de calitate impuse de piaţă, pe baza for ţei de muncă şi a
utilajele aflate în dotarea întreprinderii. Într-o întreprindere, aceste funcţiuni se află într-o strânsă interdependenţă; ele se întrepătrund şi se completează reciproc, formând sistemul organizatoric al întreprinderii.
34
4.3. Teoria producţiei Conceptul de producţie poate fi utilizat cu două sensuri diferite: de proces şi de rezultat al unui proces7. Producţia privită ca proces se poate defini ca ansamblul de operaţii şi activităţi ce priveşte transformarea prin intermediul factorilor de producţie a unor bunuri şi servicii în alte bunuri şi servicii. În acest sens, producţia este văzută ca un proces de transformare a input-urilor în output-uri. În al doilea sens, conceptul de producţie se defineşte ca fiind totalitatea bunurilor şi serviciilor rezultate din cadrul procesului de producţie şi care sunt destinate consumului. Teoria producţiei îşi propune găsirea soluţiilor de minimizare a consumurilor de resurse cu care se realizează un anumit output precum şi de maximizare a diferenţelor dintre output-uri şi input-uri care se reflectă în profitul întreprinderii. 4.4. Teoria ofertei La modul general, oferta poate fi definită ca fiind cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un vânzător este dispus să o vândă pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ. Între ofertă şi producţie există o relaţie de strânsă dependenţă. Totuşi între cele două categorii economice există o diferenţiere netă. În timp ce producţia este legată de transformarea resurselor în bunuri sau servicii, oferta urmăreşte valorificarea acestor bunuri sau servicii pe pia ţă. Ca şi cererea, oferta poate fi analizată la mai multe niveluri: individual, sau global. Oferta individuală reprezintă oferta unei singure întreprinderi, în timp ce oferta globală (totală) se obţine prin însumarea tuturor ofertelor individuale, pentru un anumit bun sau serviciu, la un moment dat şi la un anumit preţ. Între modificarea preţului unui bun şi cantitatea oferită pe piaţă există o relaţie de dependenţă exprimată prin legea ofertei. Conform acestei legi, creşterea preţului determină majorarea cantităţii oferite, în timp ce scăderea preţului determină reducerea cantităţii oferite. În funcţie de intervalul de timp la care se refer ă, oferta poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. Pe termen scurt, capacitatea de producţie nu poate fi modificată astfel încât, indiferent cât creşte preţul pentru un anumit produs, oferta se va majora numai până la nivelul maxim permis de respectiva capacitate de producţie. În această situaţie, curba ofertei este asimptotică la dreapta care reprezintă nivelul maxim al producţiei (Qmax):
7
Gherasim, T., - “Microeconomie”, Editura Economică, Bucureşti, 1993, pag. 165.
35
p O
Qmax
O
Fig. 4.1. Curba ofertei pe termen scurt Pe termen lung, întreprinderile au posibilitatea să-şi sporească capacităţile de producţie astfel încât sa-şi adapteze oferta la o cerere în creştere. În aceste condiţii, curba ofertei are o formă logistică, în care punctele de inflexiune reprezintă momentul punerii în funcţiune de noi capacităţi de producţie: p
O
O
Fig. 4.2. Curba ofertei pe termen lung Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de următorii factori: costul producţiei – reducerea costului de producţie a unui bun contribuie la creşterea cantităţii oferite, în timp ce creşterea acestui cost conduce la scăderea ofertei; preţul altor bunuri – modificarea preţului unui anumit bun determină, de regulă, modificarea ofertei pentru un alt bun, mai ales în cazul în care produsele sunt substituibile; numărul întreprinderilor care realizează acelaşi bun; taxele şi impozitele - reducerea taxelor contribuie la creşterea ofertei; ţiile) pieţei – de exemplu, în cazul în care se perspectivele (anticipa preconizează ca preţul pentru un produs să scadă, oferta de pe piaţa actuală a produsului va creşte;
36
evenimentele social-politice şi naturale – atunci când cadrul socio-politic este favorabil, oferta de bunuri şi servicii tinde să sporească.
Elasticitatea ofertei Pe piaţă oferta nu este decât în anumite situaţii inflexibilă, tendinţa ei normală este de a se modifica în funcţie de preţ. Modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină poartă denumirea de elasticitatea ofertei. Cei mai importanţi factori de care depinde elasticitatea ofertei sunt veniturile şi ţ pre urile de vânzare ale produselor. Coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ E o/p reflectă corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţului său, potrivit relaţiei următoare: ∆O ∆O p i∆O Eo/p = O = x = ∆ p ∆ p O i∆ p p
în care: O, ∆O – oferta, respectiv variaţia ofertei datorată modificării preţului pentru un anumit bun; p, ∆ p – preţul, respectiv variaţia preţului bunului; i∆O = i∆ p =
∆O O ∆ p
– indicele variaţiei cantităţii ofertate;
– indicele variaţiei preţurilor.
p funcţie
În de valoarea acestui coeficient, bunurile economice pot fi împăr ţite în următoarele categorii: 1) bunuri cu ofertă elastică (Eo/p>1) – este caracteristică acelor bunuri pentru care modificarea preţului cu un anumit procent determină o modificare mai mare a cantităţii oferite (∆ p < ∆O); 2) bunuri cu elasticitate unitar ă (Eo/p= 1) – modificarea preţului cu un anumit procent determină o modificare în aceeaşi măsur ă a cantităţii oferite; 3) bunuri cu ofertă inelastică (Eo/p<1) – când preţul se modifică cu o anumită mărime, oferta se modifică cu o mărime mai mică (∆ p > ∆O); 4) bunuri cu ofertă perfect elastică (Eo/p→ ∞) reprezintă o situaţie ipotetică în care, o modificare minor ă a preţului induce o variaţie infinit de mare a ofertei; 5) bunuri cu ofertă perfect inelastică (Eo/p= 0) – reprezintă un caz cu totul particular când orice modificare a preţului nu produce schimbări ale mărimii ofertei.
37
p
O
p1 ∆ p
p2
∆Q
Q1
Q2
O
Fig 4.3. Ofertă inelastică p O
p1 ∆ p
p2 ∆Q
Q1
Q2
Q
Fig 4.4. Ofertă elastică
4.5. Teoria costurilor Obiectivul fundamental al unei întreprinderi îl reprezintă maximizarea profitului acesteia. Dacă profitul unei întreprinderi se defineşte ca diferenţă între venituri şi cheltuieli, atunci maximizarea profitului se poate obţine prin creşterea veniturilor şi diminuarea cheltuielilor. Costul de producţie este constituit din totalitatea cheltuielilor realizate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri şi servicii. Există două accepţiuni principale care pot fi atribuite costului: contabilă şi economică. Accepţiunea contabilă defineşte costul contabil (costul explicit) ca fiind totalitatea cheltuielilor efectuate de către întreprindere, reflectate în evidenţa contabilă. Accepţiunea economică (costul economic) înglobează pe lângă costul contabil, consumul factorilor pe care îi deţine întreprinderea (pământ, capital propriu etc.) şi riscul generat de activitatea economică a firmei, care formează costul implicit. Deci, costul economic se poate calcula ca sumă dintre costul explicit şi cel implicit. Pe lângă aceste două accepţiuni, se mai poate atribui costului şi o altă semnificaţie importantă şi anume cea de oportunitate. Costul de oportunitate al unei acţiuni reprezintă valoarea şansei alternative care trebui sacrificată în vederea
38
întreprinderii acţiunii respective, deci preţul acestei renunţări8. De exemplu, costul de oportunitate pentru un student la zi în anul I, este salariul pe care l-ar fi primit (la care renunţa, în aceste condiţii) dacă ar fi lucrat în această perioadă de timp. Tipologia costurilor Cea mai uzuală clasificare distinge următoarele tipuri de costuri: 1. Costul global C , care reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare realizării unui anumit volum de producţie. Acest cost se poate defalca pe mai multe categorii: - costuri fixe C f , care au o mărime independentă de volumul producţiei, cum ar fi: cheltuielile cu chiriile, cu unele utilităţi etc.; - costurile variabile C v, care au o mărime dependentă de volumul producţiei, ca
în cazul cheltuielilor cu salariile directe, cu materiile prime etc. - costul total C t, calculate ca sumă între costurile fixe şi cele variabile: Ct = Cf + Cv
2. Costul marginal C m exprimă sporul de cost total necesar obţinerii unei unităţi suplimentare de producţie. Relaţia de calcul pentru determinarea acestui cost este următoarea: Cm =
∆C t ∆Q
3. Costul mediu (unitar) Cu exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Cu =
C t Q
Corespunzător celor trei tipuri de costuri care definesc costul global, distingem: costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs), costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs) şi costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs). a) costul mediu (unitar) fix C uf se determină ca raport între costul fix şi volumul producţiei: Cuf =
C f Q
b) costul mediu variabil C uv se calculează prin raportarea costului variabil la volumul producţiei: Cuv =
C v Q
c) costul mediu total C ut se poate determina fie ca raport între costul total şi volumul producţiei fie ca sumă între costul mediu fix şi cel variabil: Cut =
C t Q
= Cuf + Cuv
Costul mediu nu are o mărime constantă, ci una care evoluează în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi - consumul de factori de producţie pe unitatea de produs; - nivelul productivităţii; - preţul factorilor de producţie utilizaţi. 8
Ignat, I., Pohoaţă, I., s.a., - “Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 156.
39
În vederea maximizării profitului trebuie să se ţină seama de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal. Profitul obţinut este maxim în condiţiile în care venitul marginal este egal cu costul marginal deoarece, în această situaţie, se obţine cea mai mare diferenţă între încasările şi cheltuielile totale. La un anumit preţ al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal se află într-un raport invers propor ţional faţă de productivitate: costul mediu se diminuează atunci când productivitatea medie creşte, şi invers iar cel marginal se reduce când productivitatea marginală sporeşte. Principalele căi de reducere ale costului de producţie sunt următoarele: a) alegerea unui proces de producţie eficient, atât din punct de vedere tehnic cât şi economic; b) achiziţia factorilor de producţie la cel mai bun raport preţ/calitate; c) sporirea randamentului utilizării factorilor de producţie etc.; Dacă o întreprindere îşi sporeşte atât factorul capital cât şi factorul muncă în aceiaşi propor ţie se spune că aceasta realizează randamente de scar ă. Dacă propor ţia dintre factorii de producţie nu este constantă în timp se spune că întreprinderea realizează randamente de substituţie. Randamentul de scar ă reflectă modul în care evoluează producţia pe termen lung atunci când sporeşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se pot întâlni următoarele situaţii: a) cea a randamentelor de scar ă crescătoare, atunci când volumul producţiei se majorează într-o propor ţie mai mare în comparaţie cu cantităţile de factori utilizaţi: b) cea a randamentelor de scar ă constante, cantitatea de factori de producţie şi volumul producţiei se multiplică cu acelaşi coeficient de creştere; c) cea a randamentelor de scar ă descrescătoare, atunci când volumul producţiei se măreşte într-o propor ţie mai mică decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi. În faza randamentelor crescătoare, costul mediu scade pe termen lung iar productivitatea medie creşte, ceea ce se traduce sporirea cantităţii realizate mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi, obţinându-se astfel economii de scar ă. În faza randamentelor constante, pe termen lung, atât costul mediu cât şi productivitatea medie sunt constante, cantitatea produsă crescând în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creşte pe termen lung, ceea ce conduce la scăderea productivităţii medii, cantitatea produsă sporind mai puţin decât cantitatea de factori utilizaţi. În această situaţie, întreprinderea se confruntă cu dezeconomii de scar ă.
40
CAPITOLUL V Factorii de producţie 5.1. Definirea şi clasificarea factorilor de producţie În teoria economică, noţiunea de factori de producţie a fost introdusă de economistul J.B. Say. Factorii de produc ţ ie pot fi definiţi ca fiind ansamblul inputurilor utilizate în cadrul unei întreprinderi, în procesul de producţie, şi care contribuie la realizarea output-urilor (producţiei). Factorii de producţie se pot grupa în trei mari categorii, fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte: munca; natura; capitalul. După originea lor, factorii de producţie pot fi: primari, proveni ţi din natur ă (pământ, apă, aer etc.); intermediari, rezultaţi din alte procese de producţie. O altă clasificare, după sfera de acţiune, face distincţie între următoarele tipuri de factorii de producţie9: comuni, care sunt caracteristici mai multor procese de producţie (energia electrică, combustibilii etc.); specifici, care sunt prezenţi numai în anumite procese de producţie (de exemplu, pământul). După posibilităţile de divizare, factorii de producţie pot fi: divizibili, în cazul în care mărimea acestora poate varia (energia electrică, combustibilii etc.); indivizibili, în situaţia în care mărimea acestora nu poate fi modificată (maşini, utilaje, instalaţii etc.). După caracterul lor, factorii de producţie se împart în: subiectivi, cum ar fi, de exemplu, factorul uman; obiectivi, cum ar fi, de exemplu, mijloacele de muncă. După posibilităţile de înlocuire, factorii de producţie pot fi: substituibili, în cazul în care pot fi înlocuiţi cu alţii f ăr ă ca producţia să se modifice; nesubstituibili, caz în care aceştia nu pot fi înlocuiţi cu alţii. După modul în care acţionează, factorii de producţie se împart în: ficşi, caz în care mărimea acestora nu se poate modifica în timp; variabili, caz în care mărimea lor se poate modifica în timp pentru a corela volumul producţie cu nivelul cererii pentru aceasta. În abordările teoretice, se iau în considerare, cu predilecţie, doi factori de producţie: munca şi capitalul. În condiţiile în care se utilizează numai cei doi factori productivi, funcţia de producţie y poate fi exprimată în maniera următoare: y = f(K, L) unde: K – factorul capital; L – factorul muncă. 9
Gherasim, T., - “Microeconomie”, Editura Economică, Bucureşti, 1993, pag. 167.
41
În prezent se acordă o atenţie tot mai mare aşa numiţilor neofactori de producţie, în rândul cărora se află: progresul tehnic, informaţia, abilitatea întreprinzătorului etc. Există o infinitate de modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Ele pot fi sintetizate în trei tipuri fundamentale de combinare: 1. Combinarea pe termen foarte scurt pleacă de la ipoteza că întreprinzătorul urmăreşte maximizarea producţiei prin modificarea unui factor de producţie variabil (de regulă, factorul muncă) în condiţiile în care ceilalţi factori sunt ficşi. 2. Combinarea pe termen mediu a factorilor de producţie variabili, ce evoluează în sens contrar. În acest caz, se combină cel puţin doi factori de producţie substituibili care evoluează în sens contrar; în funcţie de preţ cantitatea dintr-un factor creşte şi se diminuează cantitatea din celălalt. Substituirea a doi factori de producţie reprezintă procesul de înlocuire a unei unităţi dintr-un factor, cu o cantitate din celălalt, astfel încât output-ul total să r ămână neschimbat. 3. Combinare pe termen lung, în care toţi factorii de producţie sunt variabili crescători. 5.2. Productivitatea factorilor de producţie Productivitatea unui factor de producţie se poate defini ca fiind eficienţa cu care sunt folosiţi aceştia în cadrul procesului de producţie. Acest indicator poate fi exprimat sub trei forme diferite: totală, medie şi marginală. ă yi a unui factor i se poate defini ca fiind producţia totală Productivitatea total ă care rezultă în urma utilizării acestui factor în condiţiile în care mărimile celorlalţi factori r ămân constante. Productivitatea medie wi a unui factor i se poate defini ca fiind raportul dintre mărimea producţiei y şi cantitatea xi utilizată din acest factor: wi =
y xi
Productivitatea marginal ă wmi unui factor i se poate defini ca fiind raportul variaţia producţiei generată de modificarea factorului i şi cantitatea cu variază
dintre respectivul factor: wmi =
∆ y ∂ y = ∆ xi ∂ xi
5.3. Elasticitatea producţiei Elasticitatea producţiei în raport cu un anumit factor i reflectă reacţia producţiei la modificarea mărimii factorului respectiv, conform relaţiei: ∆ y ∆ y p y Ey/i = = x ∆ p ∆ p y p
în care: y, ∆y – producţia, respectiv variaţia producţiei datorată modificării mărimii unui anumit factor; xi, ∆xi – cantitatea, respectiv variaţia cantităţii utilizate din factorul de producţie i;
42
Altfel spus, elasticitatea producţiei în raport cu un anumit factor i este tocmai raportul dintre productivitatea marginală şi cea medie ale acelui factor. Pentru a exprima variaţia producţiei în raport cu toţi factorii de producţie se utilizează noţiunea de elasticitate globală a producţiei care exprimă cu câte procente creşte producţia atunci când mărimea fiecărui factor creşte, simultan, cu un procent. Elasticitatea globală nu reprezintă altceva decât suma coeficienţilor de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare factor de producţie în parte. 5.4. Munca, piaţa muncii şi salariul Munca
Munca este o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte mijloacele adecvate atingerii scopului propus. Munca este atât un factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea celorlalţi factori, cât şi un factor determinant – f ăr ă muncă nu se poate produce nimic, progresul fiind condiţionat de muncă. Pe de altă parte, munca este o îmbinare de efort fizic (muncă fizică) şi efort intelectual (muncă intelectuală). Munca poate fi analizată sub două aspecte: - cantitativ, caz în care munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă; - calitativ, situaţie în care aceasta se măsoar ă prin intermediul productivităţii şi al însuşirilor tehnico-funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează. Condiţia fundamentală ca for ţa de muncă (definită ca fiind totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale unui om) să intre în acţiune, ca munca să se concretizeze într-o realitate palpabilă, o reprezintă existenţa mijloacelor de producţie. Numai combinarea for ţei de muncă cu mijloacele de producţie creează condiţiile ăşur ării muncii productive. desf ăş Munca este un factor de producţie care prezintă caracteristici distincte în comparaţie cu ceilalţi factori, care derivă din faptul că munca este efectuată de către oameni. Pia ţ a muncii Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a for ţei de muncă, a relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea reflectă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucr ătorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi for ţei de muncă pe locuri de muncă, firme,
zone etc. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente delimitate pe genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Piaţa muncii prezintă anumite caracteristici proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care operează şi de cel al serviciilor generate, cum ar fi: - piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice, care determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico-sociale, care generează cererea de muncă;
43
- piaţa muncii presupune negocierea permanentă între purtătorii ofertei de muncă şi cei ai cererii de muncă. Ea facilitează întâlnirea între locurile de muncă disponibile şi lucr ătorii disponibili; - piaţa muncii este bine reglementată. Această caracteristică rezultă din specificul muncii, ca şi din cerinţa de a asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia loială prin intermediul organizaţiilor sindicale; - piaţa muncii este o piaţă imperfectă. De exemplu, unele segmente ale pieţei muncii pot fi caracteristice pieţei de tip monopson, în care, pentru un anumit domeniu, există un singur cumpăr ător al factorului muncă. Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se realizează prin contract de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile păr ţilor, ca şi modalităţile de transpunere a lor în economia reală. Contractul de muncă prevede tariful orar de salarizare, durata legală de muncă, indexarea la creşterea preţurilor de consum etc. Astfel, piaţa muncii este o piaţă contractuală la toate nivelurile şi în toate locurile unde se manifestă relaţiile între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Cererea de muncă depinde, în mare măsur ă, de producţia de bunuri economice pe care lucr ătorii salariaţi o pot realiza. Salariul Preţul sau
remunerarea muncii poartă denumirea de salariu. Acesta reprezintă ăşur ării unei activităţi economice. venitul care revine factorului muncă ca urmare a desf ăş În principiu, cuantumul salariului se stabileşte pe baza mecanismului pieţei, ca r ăspuns al interacţiunii dintre cererea şi oferta de locuri de muncă, în strânsă concordanţă cu rezultatele muncii. Cuvântul salariu este de origine latină. Salarium este suma ce se plătea fiecărui soldat roman. Soldatul era un om dependent căruia i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu primea salarium. Termenul s-a păstrat în timp şi a că pătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie juridic, fie economic. În România, remunerarea muncii poartă următoarele denumiri: salariu, retribuţie, remuneraţie, leaf ă, simbrie, soldă, onorariu. Cea mai larg folosită este denumirea de salariu. Această denumire a fost precizată printr-o Hotărâre a Guvernului ca denumire oficială, care o înlocuieşte pe cea de retribuţie, folosită oficial înainte de Revoluţia din decembrie 1989. Unii autori consider ă că natura salariului este dată de capitalul cultural care se formează prin intermediul capitalului economic. Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea for ţei de muncă reprezintă capital economic. Întrucât ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu poate, însă, explica substanţa salariului în condiţiile învăţământului gratuit, când salariul apare, par ţial, ca un transfer gratuit de venituri. În literatura economică anglo-saxonă s-a r ăspândit, mai ales în ultimul deceniu, teoria capitalului uman, care ar putea fi considerată o prelungire, pe alt plan, a teoriei capitalului cultural. Capitalul uman este stocul de experienţă acumulată de lucr ător. Aceasta este valoroasă pentru venitul sau câştigul său potenţial viitor. Aşa cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii, la fel şi capitalul uman rezultă din investiţii specifice f ăcute cu scopul de a genera venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli
44
iniţiale este un venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă, mai important şi mai aducător de satisfacţii suplimentare, comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi, totodată, gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi, acesta urmărind să o administreze în scopul maximizării venitului (salariului) pe care-l obţine. În această viziune, inegalitatea salariilor derivă din inegalitatea formării şi utilizării capitalului uman, adică din diferenţierea pregătirii salariaţilor, a capacităţii lor de adaptare la procesele de muncă şi tehnologiile existente în întreprinderi sau la mobilitatea geografică. În acelaşi timp, diferenţele dintre salarii influenţează alocarea factorului muncă în economie, declanşând mobilitatea salariaţilor spre însuşirea celor mai cerute calificări. Salariul poate îmbr ăca două forme distincte: nominal şi real. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care angajatul o primeşte în schimbul muncii prestate. Salariul real reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal şi se poate defini ca fiind cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu suma de bani care reprezintă salariul nominal. În economia de piaţă pot fi practicate mai multe forme de salarizare, cum ar fi: salarizarea în regie, salarizarea în acord şi salarizarea mixtă. Salarizarea în regie se utilizează în domeniile economico-sociale în care este dificilă normarea exactă a activităţii fiecărui angajat, datorită varietăţii muncii şi imposibilităţii de măsurare cantitativă a rezultatelor muncii. Salarizarea în acord defineşte retribuirea angajaţilor pe baza rezultatelor ce se obţin în muncă, concretizate în bunuri materiale, servicii, informaţii, operaţii, stipulate în contractul de muncă etc. Salarizarea mixtă înseamnă retribuirea salariaţilor pe baza unităţii de timp şi a îndeplinirii anumitor condiţii tehnice, tehnologice sau manageriale concretizate în diverse bunuri economice, apreciate cantitativ şi calitativ. Această formă de salarizare îmbină elementele salarizării în regie şi în acord. Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au evidenţiat câteva direcţii principale de acţiune, şi anume: 1. Corectarea – are în vedere toate formele de salarizare şi se refer ă la: a) corelarea salariului cu dinamica preţurilor şi cu inflaţia; b) reducerea diferenţelor dintre salariile obţinute în sectorul public, privat sau mixt pentru aceiaşi cantitate de muncă echivalentă prestată; c) asigurarea unei siguranţe salariatului prin intermediul unui salariu decent; d) acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile, pentru
îndeplinirea unor sarcini de conducere etc. 2. Participarea sau implicarea presupune alocarea unei păr ţi din profit în contul salariaţilor, pentru activitatea desf ăşurată de aceştia. 3. Socializarea constă în acordarea unui surplus de salariu, peste cel cuvenit pentru munca depus ă. Această direcţie de acţiune s-a concretizat sub două forme: a) a salariului familial, care se refer ă la alocaţiile de stat pentru copii, la primele şi sporurile acordate pentru naşteri etc.;
45
b) a salariului social, care este utilizat pentru a creştere veniturile tuturor angajaţilor sau a unei categorii de salariaţi pentru riscuri la care se expun (şomaj, accidente de muncă, boli profesionale etc.). Pentru diferenţierea salariilor în raport cu condiţiile în care se desf ăşoar ă activitatea, cu vechimea în muncă sau în raport cu alte elemente, se utilizează o multitudine de sporuri: - pentru vechime în muncă; - pentru condiţii de muncă periculoase; - pentru condiţii de muncă nocive sau vătămătoare; - pentru condiţii grele de muncă; - pentru condiţii de muncă penibile; - pentru lucrul în timpul nopţii; - pentru ore suplimentare; - pentru exercitarea şi a unei alte funcţii; - alte sporuri. Mărimea şi dinamica salariului depind de următorii factori: - costul resurselor de muncă se refer ă la cheltuielile efectuate pentru pregătirea şi perfecţionarea for ţei de muncă; - raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Cu cât cererea de for ţă de muncă este mai mare cu atât mărimea salariului va fi mai consistentă; - productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai ridicată cu atât mărimea salariului va fi mai mare; - gradul de dezvoltare economică la nivel local, regional şi naţional. Cu cât gradul de dezvoltarea a unei zone este mai mare cu atât va fi mai mare salariul care poate fi obţinut de un salariat care lucrează în respectiva zonă; - mobilitatea for ţei de muncă; - gradul de organizare în sindicate şi for ţa de negociere a acestora etc. 5.5. Pământul, resursele naturale şi renta P ă mântul Pământul este
spaţiul în care tr ăiesc şi îşi desf ăşoar ă activitatea economică oamenii. Ca factor de producţie, pământul ofer ă condiţiile şi resursele primare ale producţiei. Dintr-o perspectivă mai largă, pământul înglobează solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc. Un sens mai restrictiv atribuit pământului este acela de fond funciar. Rolul economic al pământului decurge din faptul că acesta reprezintă principalul factor de producţie în agricultur ă constituindu-se, totodată, într-o sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine agrosilvică. Pe de altă parte, pământul este regenerabil dar limitat ca şi suprafaţă. Renta
În limbaj uzual, noţiunea de rentă desemna obţinerea de venit f ăr ă muncă. Totuşi, această noţiune poate fi utilizată cu mai multe sensuri. În literatura economică actuală, categoria economică de rentă este utilizată pentru a desemna venitul obţinut de
46
posesorul unui bun economic utilizat într-o activitate economică drept factor de producţie10. Dacă proprietarul este acela care utilizează bunul respectiv atunci el îşi însuşeşte, în mod direct, renta. Dacă respectivul bun este dat pentru folosirea temporar ă unei alte persoane, atunci renta reprezintă suma plătită proprietarului pentru utilizarea acelui bun. Marele economist David Ricardo defineşte renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea lui. Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultur ă şi poartă denumirea de rentă funciar ă care semnifică suma încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă. Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită proprietarului funciar pentru cedarea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş. Mărimea rentei este strâns legată de cererea de pământ pentru arendare, care, la rândul ei, depinde de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzare al acestora. Exprimarea rentei se poate face în: - mărime absolută, când renta se defineşte ca fiind egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul acestora, la care se adaugă profitul normal al arendaşului; - mărime relativă, când renta se calculează ca procent din veniturile aduse de exploatarea terenului arendat. Renta funciar ă poate fi împăr ţită în două mari categorii: absolută şi diferenţială. ă desemnează suma încasată de proprietar în schimbul cedării Renta absolut dreptului de folosinţă într-o activitate economică, indiferent de calitatea sau poziţia terenului. Datorită faptului că există deosebiri importante atât în ceea ce priveşte fertilitatea pământului cât şi în ceea ce priveşte poziţia faţă de pieţele de aprovizionare şi de desfacere, în practică se aplică, de regulă, o rentă diferenţială. Renta diferen ţ ial ă poate fi de două tipuri: - renta diferenţială de gradul I – este renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă; - renta diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine astfel, un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desf ăşur ării contractului de arendare. Pe lângă aceste tipuri de rentă, în anumite situaţii, mai pot fi întâlnite şi alte forme de rentă, cum ar fi: - renta de monopol – este obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori. Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse; - renta minier ă – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine sau de terenuri bogate în resurse exploatabile cu cheltuieli mici; - renta de raritate – este încasată de posesorul unor factori de producţie sau a unor resurselor economice rare sau limitate (din cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial), de la utilizatorul acestora; 10
Ignat, I., Pohoaţă, I., s.a., - “Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag 279.
47
- rentă conjuncturală – desemnează profitul obţinut de anumiţi întreprinzători în urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut. Mărimea preţului pământului este influenţată de mai mulţi factori, printre care se regăsesc: 1. mărimea rentei şi a ratei dobânzii. Între preţul pământului şi mărimea rentei anuale şi rata anuală a dobânzii este stabilită următoarea relaţie de dependenţă: P p = unde:
R d
P p = preţul pământului, R = renta anuală; d = rata anuală a dobânzii. Legătura dintre preţul pământului şi mărimea rentei este una directă iar între preţul pământului şi rata anuală a dobânzii relaţia este invers propor ţională; 2. cererea şi oferta de terenuri agricole. Cu cât cererea de terenuri agricole este mai mare decât oferta, cu atât preţul pământului va fi mai mare; 3. cererea şi oferta de produse agricole. Cu cât cererea de produse agricole este mai mare decât oferta, cu atât mai ridicată va fi cererea de terenuri agricole comparativ cu oferta, iar preţul pământului va fi mai mare; 4. distanţa între terenurilor agricole, căile de acces şi centrele de aprovizionare şi desfacere a produselor. Cu cât această distanţa este mai mică cu atât ca fi preţul pământului mai ridicat etc. 5.6. Capitalul, dobânda şi profitul Capitalul
În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice. Categoria de bunuri astfel definită reprezintă capitalul real, denumit şi tehnic; în unele lucr ări de teorie economică se mai folosesc, aproximativ cu aceiaşi semnificaţie, termeni ca: bunuri de capital sau bunuri-capital, bunuri instrumentale, echipament capital, etc. Trebuie să facem, totuşi, distincţie între noţiunea de bun de capital şi cea de capital. Bunurile de capital îmbracă o formă fizică şi, în combinaţie cu alţi factori de producţie, servesc la obţinerea bunurilor de consum. Capitalul se refer ă la valoarea totală a bunurilor de capital utilizate în procesul de producţie. În raport cu factorii primari de producţie (natura şi munca), bunurile de capital sunt un factor derivat, dată fiind provenienţa lor din procesele de producţie anterioare. Capitalul real (tehnic) nu se confundă cu capitalul bănesc în formă lichidă şi nici cu capitalul fictiv, concretizat în titluri de valoare. Capitalul real cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici producători şi folosite pentru producerea a noi bunuri economice şi se poate împăr ţi în două mari categorii: capital fix (componenta activă) şi capital circulant (componenta pasivă). Capitalul fix este partea capitalului materializată în bunuri, cum ar fi: utilaje, clădiri, instalaţii etc., care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă (uzează) în timp, după care se înlocuieşte.
48
Uzura fizică reprezintă degradarea treptată a proprietăţilor şi caracteristicilor tehnice a mijloacelor de muncă ca urmare a utilizării lor în cadrul activităţii de producţie şi a acţiunii factorilor naturali, fizici, chimici, biologici. Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte de a se produce uzura fizică completă. Acest tip de uzur ă se produc, în principal, datorită progresului tehnic care conduce la obţinerea de bunuri similare noi, cu performanţe tehnice superioare la preţuri comparabile sau chiar mai mici. Capitalul circulant este constituit din bunuri (materii prime, materiale, combustibil, energie etc.), care participă şi se consumă în cadrul unui singur ciclu de producţie şi care se înlocuiesc după fiecare astfel de ciclu. Dobânda
Dobânda reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat, respectiv suma de bani plătită pentru utilizarea respectivului capital, pe o anumită perioadă de timp. Astfel, dobânda poate fi privită ca “preţ” al capitalului împrumutat. Asupra dobânzii şi rolului acesteia s-au formulat, în cadrul economiei de piaţă, mai multe accepţiunii, astfel: - conceptul clasic (David Ricardo, Alfred Marshall): abordează dobânda ca fiind reglementată de rata profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului sau ca preţ care trebuie plătit pentru folosirea capitalului, preţ stabilit ca echilibru între cererea globală de capital şi stocul de capital oferit pe piaţă. - conceptul neoclasic (Irving Fischer): defineşte dobânda ca reprezentând preţul banilor în momentul actual exprimat în banii de mâine. - conceptul Keynesist: defineşte dobânda ca o recompensă pentru renunţarea la lichidităţi pe o anumită perioadă de timp. Potrivit aceleaşi concepţii, rata dobânzii poate fi un instrument de influenţare a volumului de investiţii şi de combatere a recesiunii şi şomajului. Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele: 1. economiile populaţiei şi ale agenţilor economici, care sunt depozitate în conturi bancare; 2. economiile guvernului, care sunt generate atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. Mărimea dobânzii este determinată şi influenţată atât de cererea şi oferta de capital, cât şi de celelalte condiţii ale pieţei (conjunctur ă, comportament, climat economico-social etc.). Mărimea dobânzii poate fi exprimată în mărime absolută (masa dobânzii) sau în mărime relativă, sub formă de rată procentuală. Rata dobânzii r se calculează ca raport procentual între masa dobânzii D şi capitalul utilizat C : r=
D
x 100 C regulă generală,
Ca atunci când rata dobânzii este mare, cererea de credit este mică iar oferta de credit este în creştere. Invers, când rata dobânzii este mică, cererea de credit este impulsionată iar oferta de credit este în descreştere. Pe lângă cererea şi oferta de capital mai există şi alţi factori care influenţează mărimea dobânzii. Aceşti factori se pot împăr ţi în factori care determină creşterea ratei dobânzii şi, respectiv, în factori ai descreşterii ratei dobânzii.
49
În prima categorie de factori intr ă, printre alţii: creşterea costurilor serviciilor bancare, mărirea înclinaţiei spre investiţii datorită apariţiei de noi nevoi economice, conjuncturile economice şi sociale nefavorabile etc. Factorii care determină reducerea ratei dobânzii sunt: creşterea economiilor şi a înclinaţiei spre economisire, creşterea gradului de autofinanţare a întreprinderilor, scăderea ratei inflaţiei etc. Profitul
Din punct de vedere etimologic, termenul de profit provine din latinescul profitare, care înseamnă a progresa, a da rezultate. Din punct de vedere economic, profitul poate fi definit ca fiind: - diferenţa pozitivă dintre veniturile (încasările) şi cheltuielile rezultate din activitatea unei întreprinderi; - beneficiul sau câştigul obţinut sub formă bănească din producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor. Profitul poate îmbr ăca următoarele forme: profitul normal sau necesar, care reprezintă profitul minim pe care o întreprindere trebuie să-l obţină pentru a-şi putea continua activitatea; profitul supranormal sau economic, care se determină ca diferenţă între venitul total şi costurile de oportunitate ale factorilor utilizaţi, într-o anumită perioadă de timp, de către o întreprindere; profitul de monopol sau supraprofitul, care desemnează profitul obţinut de către întreprinderile care deţin un monopol în legătur ă cu producerea sau comercializarea unor anumite produse. O distincţie importantă cu privire la natura sa distinge două categorii de profit: legitim şi nelegitim. Profitul legitim reprezintă câştigul obţinut de către un agent economic, posesor al unui factor de producţie, din utilizarea acestuia într-o activitate economică. Profitul nelegitim reprezintă suma însuşită de un agent economic, obţinută prin încălcarea legii, prin sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, prin nedeclararea tuturor veniturilor realizate etc. Diferenţa pozitivă dintre veniturile realizate şi cheltuielile efectuate de întreprindere defineşte profitul brut. Dacă întreprinderea obţine profit aceasta este obligată să plătească un anumit impozit pe profitul realizat. Profitul net (admis) reprezintă ceea ce r ămâne la dispoziţia întreprinderii după plata impozitului pe profit: Pn = P b – I p unde: Pn – profit net; P b – profit brut; I p – impozit pe profit. Evoluţia profitului în timp poate fi analizată atât într-o formă absolută cât şi întruna relativă. În mărime absolută, profitul poate fi evaluat prin intermediul masei sale, care se calculează ca diferenţă între venituri şi cheltuieli sau ca diferenţă între preţ şi cost. În mărime relativă, profitul poate fi determinat ca o rată, ca raport procentual între masa profitului şi, după caz, costurile implicate de realizarea acesteia, volumul capitalului folosit sau cifra de afaceri. Mărimea profitului depinde de anumiţi factori, cum ar fi:
50
nivelul costului bunului sau serviciului; nivelul preţului bunului sau serviciului; cantitatea şi structura de bunuri şi servicii realizate etc. Obiectivul principal al unei întreprinderi îl reprezintă maximizarea profitului. Aceasta presupune maximizarea funcţiei care defineşte profitul total P t: Pt = Vt – Ct în care: Vt, Ct – veniturile, respectiv cheltuielile înregistrate de către întreprindere. Pentru aceasta este necesar ca prima derivată a funcţiei profitului să fie nulă: Pt → max, când: P’t = V’t – C’t = 0 Deci: Pt → max, când: V’t – C’t, adică când: Vm = Cm unde: Vm, Cm – veniturile, respectiv cheltuielile marginale.
51
CAPITOLUL VI Inflaţia şi şomajul 6.1. Inflaţia 6.1.1. Definirea, formele şi măsurarea inflaţiei Din punct de vedere etimologic, termenul de inflaţie provine din latinescul “inflare”, care se poate traduce prin umflare exagerată. Într-o accepţiunea modernă, inflaţia reprezintă procesul de creştere a nivelului general al preţurilor de consum. O altă modalitate de definire a inflaţiei este aceea potrivit căreia aceasta conduce la scăderea puterii de cumpărare a unei unităţi monetare. Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real, care exprimă existenţa in circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt care conduce la creşterea anormală, durabilă şi generalizată a preţurilor. Totuşi, nu orice creştere a preţurilor este generatoare de inflaţie. Pentru ca aceasta să se manifeste, creşterea preţurilor trebuie sa fie anormală, puternică. Aceasta înseamnă că trebuie să raportăm creşterea la un nivel (prag) de referinţă socotit normal. Dimensiunea acestui prag este variabilă atât în spaţiu cât, mai ales, în timp. Dacă în secolul al XIX-lea s-a manifestat o stagnare a creşterii preţurilor, secolul al XX-lea a fost caracterizat printr-un permanent dezechilibru monetaro-real. Astfel, dacă în anii ’50 ai secolului trecut o creştere anuală a preţurilor cuprinsă intre 1-2% era considerată normală, în perioada anilor ’60-’70 ai aceluiaşi secol, această normalitate era specifică unei creşteri a preţurilor de 3-4%. În prezent acest prag se situează în jurul valorii de 5%. Pe de altă parte, pentru a vorbi de inflaţie, creşterea preţurilor trebuie să fie durabilă (permanentă). Acţiunea unor factori sezonieri sau întâmplători, care determină creşterea preţurilor, pe o perioadă limitată de timp, nu poate fi socotită generatoare de inflaţie. Formele infla ţ iei
Literatura de specialitate a propus mai multe criterii de delimitare a formelor inflaţiei. Astfel, din punct de vedere al intensităţii manifestării acesteia, distingem: inflaţia târâtoare, caracterizată printr-o creştere medie anuală a preţurilor şi serviciilor de 3%-4%; inflaţia deschisă sau moderată, care conduce la o creştere anuală a preţurilor situată între 5% si 10%; inflaţia declarată, care este specifică unei creşteri anuale a preţurilor ce variază între 10%-15%; inflaţia galopantă, care caracterizează o creştere anuală a preţurilor şi tarifelor mai mare de 15%; hiperinflaţia, care este considerată forma cea mai periculoasă a inflaţiei, la care preţurile cresc necontrolat putându-se ajunge şi la o majorare a acestora cu 200-300%; dezinflaţia, care presupune încetinirea durabilă a ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor. În funcţie de legătura care există între inflaţie şi creşterea economică, distingem următoarele situaţii
52
creştere economică neinflaţionistă, care se caracterizează printr-o inflaţie moderată şi o rată de creştere economică superioar ă ratei inflaţiei; creşterea economică inflaţionistă, care se manifestă în condiţiile în care rata inflaţiei este mai mare decât cea a creşterii economice; stagflaţia, care reprezintă acea situaţie din economia în care există inflaţie şi aşa numita creştere economică zero; slumpflaţia, care este specifică perioadelor de recesiune economică în care se manifestă o inflaţie galopantă. În funcţie de posibilitatea de anticipare a acesteia, inflaţia poate fi: anticipată, care desemnează situaţia în care previziunile cu privire la evoluţia inflaţiei s-au adeverit; neanticipată, când creşterile de preţuri aferente unei anumite perioade de timp au infirmat nivelul prognozat pentru acestea.
M ă surarea infla ţ iei Măsurarea inflaţiei se poate realiza prin utilizarea simultană a mai multor indici şi indicatori, fiecare din aceştia scoţând la lumină o anumită latur ă a inflaţiei. Din rândul acestora, cei mai importanţi şi mai utilizaţi sunt: diferenţa dintre cererea solvabilă şi oferta reala de bunuri şi servicii; indicele general al preţurilor; indicele preţurilor de consum; indicele costului vieţii; scăderea puterii de cumpărare a banilor pe piaţa internă şi cea externă etc. Exprimarea absolută a inflaţiei se realizează ca diferenţă între cererea efectivă şi cantitatea reală de bunuri şi servicii de pe piaţă. Indicele general al preţurilor măsoar ă evoluţia tuturor preţurilor din economie. În România, măsurarea inflaţiei se realizează pe baza indicelui preţurilor de consum IPC , care reflectă evoluţia preţurilor unui coş de produse reprezentative pentru o gospodărie. Acest indice se calculează cu ajutorul relaţiei următoare: n
∑1 q1 p1 i
IPC =
i
i= n
∑1 q1 p0 i
x 100 i
i=
unde: q, p – cantităţile de bunuri, respectiv preţurile unitare ale acestor bunuri; I – ponderea pe care o deţine fiecare produs în coşul de produse reprezentativ pentru o gospodărie; 0, 1 – perioada de bază, respectiv perioada curentă. În aceste condiţii, rata inflaţiei r i se determină astfel: r i = IPC – 100 6.1.2. Cauzele, consecinţele şi măsurile de combatere a inflaţiei Cauzele infla ţ iei
În prezent, nu există o teorie general acceptată a inflaţiei, cauzele putând fi de ordin economic, psihologic, social-politic, intern sau extern etc. Totuşi, specialiştii apreciază că există câteva cauze principale, concretizate în următoarele tipuri de inflaţie:
53
inflaţie prin costuri; inflaţie prin cerere şi ofertă. Inflaţia prin costuri poate fi explicată prin mecanismul de formare a preţurilor bunurilor şi serviciilor. În preţul final a bunului sau serviciului se regăseşte costul materiilor prime, materialelor etc. şi a manoperei. Orice creştere a preţurilor input-urilor generează o majorarea a preţurilor output-urilor, care, la rândul ei, conduce la declanşarea procesului inflaţionist. Inflaţia prin cerere şi ofertă se datorează fie unui exces de cerere fie unei oferte deficitare. Excesul de cerere poate apărea datorită mai multor factori, cum ar fi: - reducerea înclinaţiei spre economisire şi creşterea înclinaţiei spre consum; - intr ările masive de valută forte din exterior, pe piaţă (repatrierea unor profituri şi dividende, sume de bani trimise acasă familiilor de membri acestora care lucrează în str ăinătate etc.); - creşterea excesivă a salariilor, f ăr ă acoperire în bunuri şi servicii etc. Oferta deficitar ă poate fi cauzată de: - for ţă de muncă insuficientă în anumite domenii de activitate; - o scăzută productivitate a muncii; - condiţii conjuncturale, naturale, politice şi sociale etc.
Consecin ţ ele infla ţ iei Impactul şi consecinţele
inflaţiei asupra economiei unei ţări pot fi analizate din mai multe puncte de vedere. Dacă analizăm influenţa inflaţiei asupra consumului, economisirii şi investiţiilor, se pot evidenţia următoarele aspecte: - în perioadele în care inflaţia atinge cote ridicate, agenţii economici, pentru a atenua efectele deprecierii monetare, îşi plasează lichidităţile, fie în bunuri de folosinţă îndelungată, fie în bunuri a c ăror valoare nu se depreciază în timp (metale preţioase, valută forte etc.); - economisirea este descurajată, mai ales în situaţia în care rata dobânzii de piaţă este mai mică decât rata inflaţiei; - investiţiile în economie sunt realizate, preponderent, pe termen scurt, fiind urmărit obţinerea unui profit cât mai mare într-un timp cât mai mic. În ceea ce priveşte consecinţele inflaţiei asupra gestiunii întreprinderii, acestea se traduc într-o devalorizare a capitalurilor proprii. Cei mai dezavantajaţi de pe urma inflaţiei sunt cei cu venituri mici şi fixe, a căror putere de cumpărare scade de la o perioadă de timp la alta. Inflaţia ridicată este şi un factor generator al fenomenului de şomaj. Pentru a putea face faţă creşterii preţurilor, angajaţii solicită majorarea salariilor. În această situaţie, unele întreprinderi, pentru a onora această solicitate din partea salariaţilor, vor trebui să-şi reducă numărul de angajaţi pentru a r ămâne rentabile, sau sa-şi diminueze producţia. Combaterea inflaţiei Pentru combaterea inflaţiei şi a efectelor negative induse de aceasta, se impun a fi luate măsuri anti-inflaţioniste. Există mai multe modalităţi de combatere a inflaţiei, cum ar fi: măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă; măsuri contra inflaţiei prin costuri;
54
măsuri de natur ă monetar ă şi financiar ă. Prima categorie de măsuri vizează restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă. Excesul de cerere poate fi diminuat prin: - încurajarea economisirii prin acordarea de dobânzi mai mari la depozitele bancare; - îngheţarea salariilor; - diminuarea creditelor acordate întreprinderilor; - creşterea impozitelor şi taxelor etc. Completarea deficitului de ofertă poate fi realizat prin încurajarea şi sprijinirea întreprinderilor pentru dezvoltarea lor (acordarea de subvenţii de către stat, reducerea impozitelor şi taxelor etc.), printr-o mai bună organizare şi conducere la nivelul agentului economic etc. Măsurile contra inflaţiei prin costuri se refer ă la acţiunile care conduc la diminuarea costurilor de producţie. În această categorie intr ă: introducerea de noi tehnici şi tehnologii ,mai eficiente din punct de vedere economic, înlocuirea unor materii prime şi materiale cu altele mai ieftine etc. Măsurile de natur ă monetar ă şi financiar ă vizează acţiunile pe care statul le întreprinde pentru contracararea efectelor negative ale inflaţiei. Dintre acestea cele mai utilizate sunt: - reducerea cheltuielilor bugetare; - restrângerea masei monetare aflată în circulaţie; - indexarea preţurilor, care presupune corelarea salariilor cu creşterea preţurilor etc.
6.2. Şomajul 6.2.1. Definirea, măsurarea şi tipologia şomajului Din punct de vedere etimologic, noţiunea de şomaj derivă din cuvântul “chomage” din limba franceză care, la rândul său, provine din grecescul “cauma”, care se traduce prin “căldura mare”. Iniţial, noţiunea de şomaj desemna întreruperea lucrului din cauza temperaturilor ridicate. În prezent, şomajul este definit ca fiind neutilizarea, în forme şi grade diferite, a unei păr ţi a for ţei de muncă. Existenţa şomajului este legată de apariţia pieţei muncii şi a salariului ca preţ al for ţei de muncă11. Şomajul contemporan este privit ca un dezechilibru al pieţei muncii caracterizat de excedentul ofertei faţă de cererea de for ţă de muncă. Potrivit “Biroului Internaţional al Muncii” este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: - este apt de muncă; - nu are loc de muncă şi nu desf ăşoar ă o activitate generatoare de venituri; - este disponibil pentru o muncă salariată; - caută un loc de muncă. În România, legea stabileşte că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, care nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor. Deşi nu există precizări exprese în lege asupra vârstei minime, aceasta este considerată a fi 16 ani. 11
Ignat, I., Pohoaţă, I., s.a., – “Economie politică”, Editura Fundaţiei Gh. Zane, Iaşi, 1997, pag. 344.
55
Şomajul
poate fi analizat din punct de vedere al nivelului, intensităţii, duratei şi structurii acestuia. Nivelul şomajului poate fi calculat atât în mărime absolută, ca număr, cât şi relativă, ca rată a şomajului, definită ca raport între numărul şomerilor şi populaţia activă. Stabilirea nivelului şomajului, la nivel oficial, este realizată în funcţie de numărul de persoane înregistrate la agenţia de ocupare a for ţei de muncă, indiferent dacă primesc sau nu ajutor de şomaj sau altă formă de protecţie socială. Intensitatea şomajului se refer ă la gradul de pierdere a posibilităţii de a munci. Din acest punct de vedere, şomajul poate fi: - total, când se ajunge la pierderea locului de muncă; - par ţial, care se manifestă atunci când se produce fie o reducere a perioadei legale de muncă fie o diminuare a salariului angajatului; - deghizat, specifică persoanelor care prestează anumite activităţi f ăr ă contract de muncă. Durata şomajului reprezintă perioada de timp cuprinsă între momentul pierderii locului de muncă (intr ării în şomaj) şi cel al reînceperii activităţii. Şomajul poate fi analizat şi în funcţie de structura acestuia pe categorii de vârstă, sex, profesie, rasă, pregătire profesională etc. Tipologia şomajului Cea mai utilizată clasificare întâlnită în literatura de specialitate face distincţie între şomajul voluntar şi cel involuntar. Şomajul voluntar apare în situaţia în care purtătorul for ţei de muncă refuză să accepte un loc de muncă, care nu-i poate oferi un salariu pe măsura pregătirii sau pretenţiilor sale. Şomajul involuntar desemnează acea situaţie în care o persoană, care este dispusă să se angajeze, chiar cu un salariu mai mic decât cel corespunzător pregătirii şi experienţei sale, nu găseşte locuri de muncă vacante datorită insuficienţei acestora. În funcţie de natura şi cauzele şomajului, distingem: - şomajul conjunctural; - şomajul fricţional; - şomajul structural; - şomajul tehnologic. Şomajul conjunctural este determinat de diminuarea volumului de activitate a unor întreprinderi cauzat de o conjunctur ă nefavorabilă, naţională sau internaţională economică, socială sau de altă natur ă şi care are ca efect o reducere a numărului de angajaţi. Şomajul fricţional (tranzitoriu) corespunde perioadei în care purtătorul for ţei de muncă caută un loc de muncă mai bun şi mai bine plătit. Acest tip de şomaj se înscrie
în categoria celui voluntar. Şomajul structural se datorează neconcordanţei între structura cererii şi cea a ofertei de for ţă de muncă, cauzată de modificările apărute la nivelul cererii datorate, în principal, progresului tehnic. În aceste condiţii, unele categorii profesionale îşi găsesc mai greu locul pe piaţa muncii, în timp ce pentru alte categorii numărul de locuri de muncă disponibile este în creştere. Şomajul tehnologic este o variantă a celui structural care apare datorită introducerii de noi metode, tehnici şi tehnologii de fabricaţie. Aceste modificări conduc la creşterea productivităţii muncii şi, de multe ori, la reducerea necesarului de personal.
56
În funcţie de raportul între cerere şi oferta pe diferite pieţe şi de impactul acestuia asupra pieţei muncii, deosebim: - şomaj clasic; - şomaj ciclic; - şomaj sezonier. Şomajul clasic (şomaj prin eficienţă a producţiei) apare atunci când întreprinzătorii nu intenţionează sa-şi sporească producţia sau capacităţile de producţie şi, implicit să facă noi angajări, chiar dacă există suficientă cerere potenţială pentru produsele pe care le fabrică.12 Această prudenţă este indusă, în principal, de refuzul întreprinzătorului de a-şi asuma riscurile aferente creşterii producţiei. Şomajul ciclic este determinat de alternanţa perioadelor de creştere cu cele de descreştere economică. În perioadele de recesiune economică, cererea de bunuri şi servicii la nivel global este în descreştere, ceea ce conduce la un diminuarea cererii de for ţă de muncă. Când economia se află în perioada de avânt, cererea de for ţă de muncă este impulsionată, rata şomajului fiind în regres faţă de perioada de recesiune. Şomajul sezonier se manifestă, în special, în cadrul sectoarelor economice cu activitate discontinuă (agricultur ă, construcţii etc.), care se confruntă cu fluctuaţii importante în ceea ce priveşte cererea şi oferta de for ţă de muncă. Rata natural ă a şomajului Într-o economie de piaţă competitivă există atât inflaţie cât şi şomaj. O anumită rată anuală a inflaţiei şi a şomajului este considerată a fi normală. În literatura de specialitate, rata naturală a şomajului este definită, în mod diferit, după cum urmează: - rata la care salariile şi inflaţia sunt stabile sau se situează la nivele
acceptabile; - rata pentru care locurile vacante de muncă sunt egale cu numărul de şomeri; - rata de la care sporirea cererii totale nu mai conduce la reducerea şomajului; - rata la care se manifestă numai şomajul voluntar etc. Atunci când o economie este în echilibru pe termen lung, rata inflaţiei este stabilă, iar rata şomajului este situată la un nivel normal (natural). 6.2.2. Politici anti-şomaj Politicile anti-şomaj se refer ă la ansamblul de măsuri de intervenţie pe piaţa muncii, întreprinse de către stat, în vederea reducerii şomajului prin stimularea cererii de for ţă de muncă, adaptarea structurii ofertei de for ţă de muncă la cerinţele prezente şi de perspectivă ale economiei etc. În categoria acestora sunt incluse atât politici pasive cât şi active. În rândul politicilor pasive intr ă, printre altele13: - acordarea indemnizaţiei de şomaj, care nu face decât să reducă presiunea financiar ă cu care se confruntă şomerului, f ăr ă a avea un efect pozitiv asupra mărimii şomajului; - scăderea numărului legal de ore de muncă pe zi/să ptămână pentru a permite angajarea şi a altor persoane aflate în şomaj; - reducerea numărului populaţiei active, prin reducerea vârstei de pensionare, creşterea perioadei de formare a tinerilor etc. 12 13
Salais, R. – “L’emploi et le chomage”, Enciclopedie Francaise, Editura Economica, Paris, 1990. . Bodea, G., – “Sistemul economic între echilibru şi dezvoltare”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.
57
Politicile active presupun o adoptarea şi implementarea unor măsuri care să conducă la creşterea nivelului ocupării cu for ţă de muncă, cum ar fi: – acordarea de subvenţii, în scopul reducerii costului salarial al firmelor şi al promovării creării de noi locuri de muncă; – realizarea unor programe de orientare şi formare profesională care să vină în întâmpinarea solicitărilor de pe piaţa for ţei de muncă; - sprijinirea creşterii cererii globale prin impulsionarea investiţiilor ca sursă principală a creării de noi locuri de muncă etc. Eficienţa acestor politici este cu atât mai mare cu cât acestea sunt incluse într-un sistem mai larg de politici care să vizeze creşterea economică.
58
CAPITOLUL VII Relaţia dintre venit, consum, economii şi investiţii 7.1. Modelul lui Keynes John Maynard Keynes a conceput un model de macro-analiză în care a analizat relaţiile de interdependenţă dintre producţie, consum şi gradul de folosire a resursei umane. Respingând ipoteza ordinii naturale, care postula realizarea spontană a echilibrului economic, el consider ă că echilibrul economic nu este de natur ă staţionar ă ci se manifestă într-o formă dinamică. Deoarece J. M. Keynes a privit economia şi piaţa în ansamblul lor, nu putem să vorbim despre teoria sa asupra cererii f ăr ă să ne referim şi la alte variabile cu care aceasta intr ă în legătur ă. Modelul economico – matematic propus de J. M. Keynes se compune din 3 categorii de elemente: a) variabilele care constau fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici (venit naţional, cerere, ofertă, consum, economii, investiţii globale, etc.), fie din rata lor sau raportul dintre două astfel de categorii (înclinaţia spre consum, eficienţa marginală a capitalului, rata dobânzii, etc.); b) rela ţ ia dintre variabile prezentată sub forma unor ecuaţii (de definiţie şi comportamentale) şi inegalităţi, precum şi interdependenţa dintre ele redată cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, funcţia ofertei, funcţia cererii globale efective, funcţia investiţiilor, etc.); c) parametrul multiplicator investi ţ ional , cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate a influenţei unei variabile (de exemplu: cheltuiala de venit) asupra altor variabile (de exemplu: consumul, economia, investiţia). La rândul lor, variabilele se pot împăr ţi în două mari categorii: variabilele endogene sau determinate; variabilele exogene sau determinante. Variabilele endogene sau determinate sunt indicatori globali sau agregaţi (macro-categorii) care caracterizează nivelul activităţii economice la scara economiei naţionale. Din rândul variabilelor endogene luate în considerare de către J. M. Keynes la construcţia modelului său, putem aminti: Z – preţul global de ofertă a producţiei obţinute; D – cererea efectivă de mărfuri sau volumul total de încasări obţinute de întreprinzători din vânzarea mărfurilor. La rândul ei, cererea efectivă se compune din două componente, şi anume: cererea de bunuri de consum final sau individual şi cererea de bunuri destinate investiţiilor. Y – venitul global; C – consumul final global; S – economiile sau partea din venitul global are r ămâne după scăderea consumului final global, conform relaţiei: S=Y–C I – investiţiile globale; N – volumul utilizării for ţei de lucru; E – nivelul ocupării for ţei de lucru, etc.
59
Cea mai importantă dintre variabilele endogene pentru funcţionarea (echilibrul şi dezechilibrul) economiei de piaţă, după părerea lui J. M. Keynes, este cererea efectivă de mărfuri, deoarece de nivelul şi modificarea ei depinde modificarea celorlalte variabile, interdependenţa lor reciprocă stând sub influenţa variabilelor exogene. Variabilele exogene sau determinante constau într-o serie de rate (propor ţii) date, cu privire la comportamentul agenţilor economici, atât în calitate de consumatori (înclinaţia spre consum), cât şi în calitate de întreprinzători (eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii). În lucr ările sale, J. M. Keynes a avut în vedere mai multe variabile exogene, cum ar fi: – înclinaţia spre consum c, definită ca raport între consum şi venit: c=
C Y
– înclinaţia marginală spre consum c’ determinată prin raportarea sporului de consum ∆C la sporul de venit ∆Y : c’ =
∆C ∆Y
– înclinaţia spre economii s, definită în expresie medie: s=
S Y
sau în expresie marginală s’ : s’ =
∆S ∆Y
în care: ∆S – sporul de economii. – eficienţa marginală a capitalului sau procentul de profit obţinut la ultima investiţie; – rata dobânzii sau procentul de dobândă plătit pentru capitalul luat cu împrumut. J. M. Keynes a ar ătat că nivelul ocupării şi, implicit, numărul de muncitori care găsesc de lucru depinde de cererea efectivă de mărfuri D sau de încasările întreprinzătorilor din vânzarea producţiei, respectiv de cererea solvabilă, exprimând această interdependenţă printr-o funcţie: N = f (D) Ţinând seama de structura cererii de mărfuri şi de relaţia cererii efective cu volumul şi preţul ofertei Z , respectiv cu mărimea venitului global Y , Keynes a ajuns la concluzia că economia este în echilibru atunci când suma consumului final global C şi a investiţiilor globale I este egală cu venitul global Y , conform relaţiei: C+I=Y Deoarece, în realitate, în economie predomina dezechilibrul, existând dificultăţi în desfacerea mărfurilor, J. M. Keynes considera c ă relaţia de mai sus se transformă într-o inegalitate de forma: C + I < Y, care reflectă faptul că încasările sunt mai mici decât producţia oferită, că cererea globală de bunuri finale şi bunuri pentru investiţii este mai mică decât oferta, că o parte din producţie nu se poate vinde şi, implicit, că o parte din muncitori nu găsesc de lucru, manifestându-se şomajul involuntar. Examinând decalat cele două componente ale cererii, J. M. Keynes consider ă că dacă se scade consumul final global C din venitul global Y , r ămâne o parte neconsumată
60
din acest venit, respectiv o parte nevândută din oferta globală de mărfuri, venit neconsumat pe care îl denumeşte economii S . În aceste condiţii, se ajunge la relaţia: Y-C=S Dacă partea economisită din venitul global ar fi egală cu investiţiile s-ar putea realiza echilibrul economic şi ar putea să crească ocuparea for ţei de muncă, respectiv să scadă şomajul. Ecuaţia: S = I, reprezintă ecuaţia de echilibru a modelului economic al lui J. M. Keynes. Transformarea economiilor în investiţii se concretizează în mărirea dimensiunilor capitalului fix şi ale celui circulant. Partea de venit destinată investiţiilor reprezintă investiţia netă şi asigur ă formarea netă a capitalului. Dacă la investiţia netă se adaugă şi valoarea amortizării se obţine investiţia brută, care constituie sursa formării brute a capitalului. Însă, în realitate, nu tot ce se economiseşte sau se acumulează este automat investit, astfel că, de fapt: S > I, sau: I < S, ceea ce exprimă persistenţa dezechilibrelor din economie, dificultăţi în vânzarea unei păr ţi din mărfurile oferite pe piaţă, cu efecte directe în menţinerea sau creşterea şomajului involuntar. Pe baza acestui raţionament, J. M. Keynes ajunge la concluzia că una din principalele cauze ale dezechilibrelor din economie o constituie ponderea mare a economisirii (acumulării, tezaurizării) în venitul global, ceea ce conduce la un nivelul scăzut al cheltuielilor pentru cumpărarea de bunuri finale şi investiţionale. Alte cauze derivă din prezenţa şi rolul banilor în economia de piaţă, îndeosebi din consecinţele modificării cantităţii lor asupra altor variabile. Esenţa teoriei lui J. M. Keynes este sintetizată în figura următoare14:
14
Adaptat după Pohoaţă, I., – “Doctrine economice universale”, Vol. II, Editura Funda ţiei Gh. Zane, Iaşi, 1996, pag. 38.
61
Cererea de bani
Starea economiei
Perspectivele investiţionale
Preferinţa pentru lichiditate
Eficienţa marginală
Oferta de bani
Cantitatea de bani
VENIT
Rata dobânzii
Înclinaţia spre consum
a capitalului
Înclinaţia spre investiţii
MULTIPLICATORUL
Economii
Nivelul cererii de investiţii
Consum
Nivelul cererii de consum
NIVELUL CERERII EFECTIVE
NIVELUL PRODUCŢIEI
Populaţia activă
Cererea de locuri de muncă
Rata
Oferte de locuri de muncă
şomajului
Productivitatea marginală a muncii
Rata salariului real
Fig 7.1 Modelul keynesist
62
Politica economică keynesistă este cunoscută în teoria şi practica economică ca o politică bazată pe cerere. Stimularea cererii efective, în opinia lui J. M. Keynes, se poate realiza şi printr-o intervenţie activă a statului în economie, prin pârghiile de care acesta dispune: controlul emisiunii monetare, al salariilor, al scontului, al sistemului bancar, etc. Prima componentă a cererii efective, consumul, este dependentă de nivelul venitului şi de o serie de factori subiectivi (prudenţa, prevederea, calculul, dorinţa de propăşire, independenţa, spiritul de afaceri, setea de satisfacţie, etc.) şi obiectivi (nivelul preţurilor, modificarea ratei dobânzii, schimbări ale politicii fiscale, etc.). Ce-a de-a doua componentă a cererii efective, investiţiile, depinde de doi factori principali: eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii. Eficienţa marginală a capitalului, definită ca fiind randamentul scontat al capitalului sau rata sperată a profitului de pe urma investiţiei f ăcute, depinde, la rândul ei, de starea economiei şi de perspectivele investiţionale. Rata dobânzii este influenţată de preferinţa pentru lichiditate şi de cantitatea de bani din economie. Luând în considerare aceşti doi factori, J. M. Keynes remarcă faptul că, pentru a se manifesta imboldul la investiţii, este necesar ca rata dobânzii să r ămână sub nivelul ratei marginale a profitului. Situarea ratei dobânzii sub nivelul eficienţei marginale a capitalului se poate obţine, în opinia sa, prin facilitarea creditului (reducerea ratei dobânzii), pe calea unei emisiuni excesive care să determine creşterea cantităţii de bani. Presupunând creşterea cantităţii de bani de pe piaţă, model propus de Keynes neglijează efectele nefaste ale inflaţiei. 7.2. Modelul IS-LM J. Hicks, A. Hansen, pornind de la teoria propusă de Keynes, au propus un model de echilibru al economie, cunoscut sub numele de IS-LM, care are ca idee de bază asigurarea simultană a echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe cea monetar ă. Aceşti autori consider ă că între variabilele modelului, relaţiile sunt de interdependenţă şi nu de cauzalitate aşa cum considera Keynes. Pe piaţa bunurilor, echilibrul este descris de J. Hicks, A. Hansen prin intermediul diagramei IS (I – investiţii, S – economii). Cei doi economişti au plecat de la ideea că investiţiile şi economiile sunt, simultan, dependente de rata dobânzii şi nivelul venitului. Investiţia este o funcţie crescătoare de venit şi descrescătoare de rata dobânzii iar economiile sunt crescătoare atât în raport cu venitul cât şi cu rata dobânzii. Rezultă că, între nivelul ratei dobânzii r şi mărimea venitului naţional Y există o relaţie inversă.
63
r
IS
Fig. 7.2 Diagrama IS
Y
Diagrama IS este locul geometric a punctelor de intersecţie dintre curbele (dreptele) economiilor şi a investiţiilor al tuturor perechilor de valori Y (venit) şi r (rata dobânzii), care asigur ă realizarea egalităţii între cererea şi oferta pe piaţa bunurilor. Curba IS reprezintă, deci, punctele de echilibru ale pieţei bunurilor şi serviciilor. În consecinţă, punctele ce se află deasupra curbei IS caracterizează o situaţie cu exces în ofertă de bunuri, iar punctele de sub curba IS reprezintă un exces de cerere de bunuri. O modificare a nivelului ratei dobânzii provoacă o deplasare de-a lungul curbei IS iar orice modificare a mărimii venitului (nedatorată influenţei modificării ratei dobânzii) determină o deplasare a curbei IS. Această deplasare se poate face spre dreapta, atunci când creşte venitul naţional, sau spre stânga când venitul se reduce. Modificarea pantei curbei IS depinde de: elasticitatea investi ţ iilor în raport cu dobânda. Cu cât investiţia este mai senzitivă la rata dobânzii, cu atât IS tinde către orizontală; înclina ţ ia marginal ă câtre economisire MPS. Cu cât MPS este mai mare, cu atât IS tinde către verticală (este mai înclinată); rata de impozitare. Creşterea ratei de impozitare conduce la rotirea curbei IS către stânga (se apropie de orizontală) în timp ce scăderea ratei de taxare roteşte către dreapta curba IS (tinde spre verticală). Deplasările curbei IS rezultă din: modificarea cheltuielilor publice. Aceasta antrenează o creştere atât a investiţiilor cât şi a producţiei prin efectul de multiplicare. O creştere a cheltuielilor publice va deplasa curba IS la dreapta, în timp ce o readucere a lor o va deplasa către stânga; modificarea volumului absolut al impozitelor. O creştere a impozitelor va deplasa curba către stânga, în timp ce o scădere a acestora o va deplasa către dreapta. Curba LM (L - cererea de bani, M - oferta de bani) ce desemnează locul geometric a punctelor reprezentând toate combinaţiile dintre perechile de valori Y şi r , pentru care cererea de bani L este egală cu oferta de bani M, reflectă echilibrul pe piaţa monetar ă. Curbele (dreptele) IS şi LM se intersectează într-un punct E , deoarece acestea au pante diferite. Acest punct marchează echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi pe piaţa
64
monetar ă, adică obţinerea, în acelaşi timp, a venitului naţional de echilibru pe piaţa bunurilor şi a ratei dobânzii de echilibru pe piaţa monetar ă. r
IS
LM E
Fig. 7.3 Diagrama IS-LM
Y
La apariţia unui dezechilibru se manifestă procese de adaptare: orice creştere a cererii pe piaţa bunurilor implică o creştere a venitului prin efectul de multiplicare; orice creştere a cererii pe piaţa monetar ă determină o majorare a ratei dobânzii iar orice reducere a cererii pe această piaţă implică o reducere a ratei dobânzii. 7.3. Relaţia dintre consum şi investiţii. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor Conceptul de multiplicator investiţional a fost introdus, în teoria economică, de contemporanul lui J. M. Keynes, britanicul R. F. Kahn (1931). Acest concept este utilizat pentru a exprima interdependenţa dintre fluctuaţiile investiţiilor, ocupării şi veniturilor. Multiplicatorul investiţiilor descrie faptul că o majorare a investiţiilor conduce la o creştere a veniturilor mai mare decât cheltuiala investiţională adiţională, ar ătând de câte ori sporul de investiţii ∆ I se cuprinde în sporul de venit ∆Y , conform relaţiei următoare: ∆Y ∆Y 1 1 1 = = = = k = ∆ I ∆Y − ∆C − ∆C 1 − c' s' 1 ∆Y unde: k – multiplicatorul investiţiilor (k > 1); ∆C – sporului de consum; c’ – înclinaţia marginală spre consum; s’ – înclinaţia marginală spre economii. Mărimea multiplicatorului, potrivit concepţiei lui Keynes, este direct propor ţional cu înclinaţia marginală spre consum. Multiplicatorul va fi cu atât mai mare cu cât înclinaţia spre consum este mai aproape de unu, şi el este cu atât mai mic, cu cât
65
înclinaţia marginală spre consum este mai aproape de zero. Multiplicatorul investiţiilor totodată este egal cu inversul înclinaţiei marginale spre economii. Orice investiţie presupune ca o parte din venit să fie direcţionată spre domeniul bunurilor de capital. Sporirea investiţiilor are ca efect creşterea venitului care, la rândul său, duce la creşterea consumului, sporul de venit depinzând de mărimea multiplicatorului investiţiilor. Acceleratorul este un alt concept care exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor. Această teorie a fost dezvoltată, printre alţii, de: A. Aftalion, M. Clark 15, H. Chenery16, L. Koyck 17, P. Samuelson. Indicatorul acceleratorul investiţiilor se determină cu relaţia: a=
I
∆Y
în care: a – acceleratorul investiţiilor, a cărei mărime este subunitar ă: 0 < a < 1. P. Samuelson a observat faptul că principiul acceleratorului se traduce printr-o creştere a cheltuielilor de investiţii, generate de o creştere moderată a vânzărilor. Dar, dacă vânzările întreprinderii cresc în primă fază, după care stagnează sau scad, procesul investiţional se stopează şi, mai grav, se manifestă un fenomen de dezinvestiţii. Deci, efectul acceleratorului investiţiilor se materializează în investiţii nete în perioada de creştere a vânzărilor de bunuri de consum şi, în dezinvestiţii nete, de mărimi similare, în perioadele de criză, ceea ce se constituie într-un puternic factor de instabilitate economică. Fluctuaţiile investiţiilor sunt determinate, în principal, de două categorii de factori: exogeni (inovaţiile tehnologice, modificarea previziunilor întreprinderilor, etc.) şi endogeni (specifici sistemului economic, care fac ca fluctuaţiile investiţiilor să se amplifice într-o manier ă multiplă şi cumulativă).
15
Clark, M., – “Bussines acceleration and the low of demand: a technical factor in economic cycles”, Journal of Political Economy, No. 25, 1917; 16 Chenery, H., – “Overcapacity and the acceleration principle”, Econometrica, No. 20, 1952; 17 Koyck, L. M., – “ Distributed lags and investment analysis”, Amsterdam, Nort h-Holland, 1954.
66
CAPITOLUL VIII Creşterea şi dezvoltarea economic ă 8.1. Creştere şi dezvoltare economică: asemănări şi deosebiri De-a lungul timpului, asupra conceptelor de creştere şi dezvoltare economică sau conturat mai multe puncte de vedere. Unii economişti au considerat că se poate pune semnul egal între creştere şi dezvoltare economică. În această accepţiune, cele două noţiuni semnifică fie sporirea venitului naţional18, fie creşterea capacităţilor de producţie, a volumului producţiei sau a potenţialului economic19. Alţi economişti atribuie acestor concepte sensul de progres tehnic20. Totuşi, cei mai mulţi autori consider ă că între cele două noţiuni există diferenţieri clare. Astfel, creşterea economică se refer ă la sporirea durabilă a producţiei de bunuri şi servicii la nivel naţional, într-o anumită perioadă de timp. În această optică, creşterea economică vizează numai aspectele cantitative. Dezvoltarea economică surprinde atât aspectele cantitative cât şi cele calitative şi structurale ale evoluţiei economice. Dacă exprimarea creşterii economice se realizează prin intermediul ratei de creştere a produsului naţional brut PNB sau a produsului intern brut, dezvoltarea economică se traduce prin evoluţia nivelului de trai, prin schimbarea mentalităţilor şi comportamentului populaţiei, prin creşterea eficienţei utilizării resurselor sau a factorilor de producţie etc. Asemănările dintre creşterea şi dezvoltarea economică se refer ă la faptul că21: ambele concepte exprimă o acţiune ce generează efecte de antrenare în cadrul economiei; realizarea creşterii şi dezvoltării economice implică alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor economice; ambele au ca rezultat mersul înainte al economiei. Între cele două concepte există şi deosebiri importante legate de faptul că, în timp ce creşterea economică se refer ă doar la aspectele cantitative legate sfera producţiei, dezvoltarea implică şi aspectele calitative ale evoluţiei economice. Creşterea stă la baza dezvoltării economice, dar pentru a se transforma într-un proces de dezvoltare, creşterea economică trebuie să genereze transformări în ceea ce priveşte calitatea vieţii membrilor societăţii. 8.2. Factorii şi tipurile creşterii economice Creşterea economică se datorează acţiunii a două categorii importante de factori: cu acţiune directă, în rândul cărora intr ă: factorul uman, material şi progresul tehnic; cu acţiune indirectă, cum ar fi: factorul instituţional-organizaţional, cultural, politic etc. Fiecare factor poate fi analizat sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Aspectul cantitativ este dat de volumul global al fiecărui factor, cel calitativ se refer ă la 18
Pierre, M., - “La croissance economique”, PUF, 1976; Lecaillon, J., - “La croissance economique. Analyse globale”, Edition Cujas, 1972; 20 Lewis, A., - “La theorie de la croissance economique”, Payot, Paris, 1963; 21 Pohoaţă, I., – “Doctrine economice universale”, Vol. I, II, Editura Fundaţiei Gh. Zane, Iaşi, 1996. 19
67
randamentul utilizării factorilor iar dimensiunea structurală specifică propor ţiile în care sunt combinaţi factorii de producţie. De exemplu, factorul uman, din punct de vedere cantitativ, se cuantifică prin volumul de muncă prestat. Unii specialişti consider ă că sporirea numărului de locuri de muncă este un indiciu clar al creşterii economice. Din punct de vedere calitativ, acţiunea factorului uman este analizată prin calitatea acestuia exprimată prin intermediul pregătirii, calificării şi motivaţiei personalului, a productivităţii muncii etc. Aspectul structural al factorului uman se refer ă la structura pe profesii, domenii de activitate, vârstă etc. Factorul material al creşterii economice cuprinde resursele naturale atrase în producţie şi tehnicile şi tehnologiile dezvoltate de-a lungul timpului. Dimensiunea cantitativă a acestui factor reflectă mărimea stocului de capital, cea calitativă este exprimată de productivitatea capitalului tehnic iar cea structurală se refer ă la repartizarea teritorială, pe ramuri pe categorii de capital (fix şi circulat) etc. Progresul tehnic este un factor care se reg ăseşte în toţi factorii de producţie, f ăr ă de care creşterea economică nu ar fi posibilă. El reprezintă procesul de aplicare în practică a inovaţiei. Factorul instituţional-organizaţional reprezintă ansamblul de reguli şi norme care guvernează funcţionarea normală şi legală a agenţilor economici. Factorul cultural se refer ă la cultura tehnico-ştiinţifică, la valorile morale etc. Factorul politic influenţează creşterea economică prin intermediul politicilor (fiscale, economice etc.) promovate de către guvern. Tipurile cre şterii economice
Literatura de specialitate consider ă că există două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi intensiv. Această delimitare se face în funcţie de contribuţia, mai mare sau mai mică, a celor trei dimensiuni ale factorilor în procesul de creştere economică (sporire a PIB-ului). Tipul extensiv este caracteristic creşterii economice bazate, în principale, pe latura cantitativă a acţiunii factorilor. Creşterea economică se bazează pe o un proces investiţional susţinut, care se materializează în sporirea capacităţilor de producţie. Acest tip este caracteristic ţărilor cu o economie mai puţin dezvoltată, care nu reuşesc să-şi valorifice, la un nivel superior, resursele de care dispun. Tipul intensiv conduce la sporirea PIB-ului pe seama creşterii eficienţei utilizării factorilor de producţie. Acest tip este specific ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată, capabile să genereze şi implementeze progresul tehnic. Realitatea economică a confirmat faptul că există şi se manifestă si un alt tip de creştere şi anume cel intermediar. Acest tip, întâlnit în ţările mediu dezvoltate, combină cele două laturi ale factorilor, cantitative şi calitative, în propor ţii relativ egale. 8.3. Dezvoltarea şi subdezvoltarea economică Dezvoltarea economică constituie un deziderat al tuturor ţărilor lumii. Realitatea economică consemnează, însă, existenţa unor economii situate pe diferite trepte de dezvoltare. Lumea contemporană nu este omogenă din punct de vedere al dezvoltării economice ci este caracterizată atât de dezvoltare în anumite zone cât şi de subdezvoltare în alte zone, de bogăţie, respectiv săr ăcie.
68
Nivelul de dezvoltare economică poate fi pus în evidenţă cu ajutorul unor indicatori, cum ar fi: produsul na ţional brut sau produsul intern brut şi rata de creştere a acestora; numărul şi structura populaţiei active ocupate; nivelul productivităţii muncii şi a capitalului şi rata de creştere a acestora; ponderea exporturilor, respectiv a importurilor în total PIB etc. Subdezvoltarea este caracteristică ţărilor care înregistrează un nivel scăzut ai acestor indicatori. Această stare este definită ca un ansamblu de fenomene complexe şi reciproce, care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie şi de mizerie, prin stagnare, întârziere relativă faţă de alte ţări, printr-o producţie care nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependenţă economică, culturală şi tehnologică22. Ţările subdezvoltate se mişcă într-un cerc vicios al cererii şi ofertei de capital, ceea ce face imposibilă dezvoltarea, care presupune investiţii şi acumulare prealabilă de economii23. Nivele scăzute de economii şi investiţii Nivele reduse ale veniturilor
Ritm scăzut al acumulării de capital Productivitate scăzută Fig 8.1. Cercul vicios al subdezvoltării
Pentru a rupe cercul vicios este nevoie de adoptare şi aplicarea unor măsuri de reformă care să genereze dezvoltarea. Potrivit opiniei mai multor specialişti, pentru e depăşi subdezvoltarea se poate opta pentru două tipuri de strategii: orientate spre interior şi orientate spre exterior. Strategiile orientate spre interior urmăresc sprijinirea producţiei interne şi a exportului. Cele orientate spre exterior au în vedere creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie şi obţinerea de costuri de producţie cât mai mici. Un factor important care poate contribui decisiv la eradicarea subdezvoltării îl constituie participarea ţărilor dezvoltate şi a organismelor internaţionale specializate la finanţarea dezvoltării acestor ţări. În ultima perioadă se vorbeşte, tot mai mult, despre conceptul de dezvoltare durabilă. Acest concept a fost definit, mai concret, într-un raport susţinut în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, în 1992, ca pe o formă de conciliere între economie şi mediul înconjur ător, care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat24. În principal, dezvoltarea durabilă este caracterizată de următoarele elemente: 22
Lacoste, Y., - “Les pazs sous-developpes”, PUF, 1962; Ignat, I., Pohoaţă, I., s.a., – “Economie politică”, Editura Fundaţiei Gh. Zane, Iaşi, 1997, pag. 502. 24 Cămăşoiu, C., coord., – “Economia şi sfidarea naturii”, Editura Economică, Bucureşti, 1994, pag. 13. 23
69
- o creştere economică continuă; - îmbunătăţirea nivelului şi condiţiilor de viaţă ale întregii populaţii; - creşterea numărului de locuri de muncă, care să conducă la reducerea şomajului şi a săr ăciei; - asigurarea egalităţii şi echităţii între etnii, naţiuni şi popoare, indiferent de sex sau opţiunile religioase; - exploatarea şi utilizarea raţională a resurselor naturale; - o creştere demografică în corelaţie cu posibilităţile societăţii şi naturii de a asigura condiţii de viaţă şi de muncă corespunzătoare; - egalitatea şanselor generaţiilor prezente şi viitoare etc. În prezent, studiile relevă două situaţii contradictorii: starea actuală de sănătate a economiei este una rezonabilă, în schimb, mediul înconjur ător se află într-un proces continuu de deteriorare. De aceea se impune luare de măsuri urgente pentru a stopa această degradare a mediului şi de a-l reface, pe cât posibil. 8.4. Ciclicitatea activităţii economice Este cunoscut faptul că activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniar ă, ci una fluctuantă. În acest sens, putem vorbi despre fluctuaţii sezoniere accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. Fluctuaţiile întâmplătoare sau accidentale sunt determinate de factori aleatori sau de evenimente neaşteptate, cum ar fi: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, etc. Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre componentele sale. Acestea sunt fluctuaţii agregate ce se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare cu tr ăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune. Ciclicitatea este o formă de evoluţie firească, normală activităţii economice. Pe baza datelor statistice referitoare la diferite economii naţionale, au fost identificate mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund. Astfel, putem vorbi despre: cicluri lungi (de tip Kondratiev), cicluri propriu-zise (decenale) şi cicluri scurte din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi cel al variaţiei stocurilor. Ciclul economic lung Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei factorilor de producţie, demonstrează că aceasta se desf ăşoar ă sub forma unor unde lungi cu o durată
de 40 – 60 de ani. În acest interval de timp, în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. În evoluţia oricărei economii mature se disting două mari faze de evoluţie: una ascendentă, alta descendentă, fiecare cu o durată de 20 –30 de ani. Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, etc. În faza descendentă are loc încetinirea riturilor de creştere a producţiei, investiţilor, a veniturilor, etc. Există mai multe teorii care încearcă să explice manifestarea ciclurilor lungi. În prezent, teoria cea mai acceptată este aceea care consider ă drept cauză principală a ciclului secular, evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, în
70
legătur ă nemijlocită cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Sub influenţa acestora are loc schimbarea la fiecare 40 – 60 de ani a modului tehnic de producţie. În perioada ascendentă a ciclului lung, inovaţiile, care stau la baza noului mod tehnic de producţie, se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional, etc. Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Se evidenţiază, în această perioadă, declinul unor subramuri şi produse legate de vechiul mod tehnic de producţie şi se conturează avântul unor subramuri bazate pe viitorul mod de producţie. Ciclul economic decenal
În tratarea ciclului economic decenal, deşi se recunoaşte, în principiu, existenţa aceloraşi faze ca în cazul ciclului lung, diferiţi autori folosesc terminologii diferite. De exemplu, pentru a descrie fazele care marchează acest ciclu, P. Samuelson foloseşte termeni ca: restrângere (contracţie), înviorare, expansiune şi apogeu. În figura următoare sunt prezentate schematic fazele ciclului decenal25: P.N.B. D
F
B
E
A C
timp
Fig 8.2. Fazele ciclului decenal În cadrul unui ciclu decenal, se remarcă, mai întâi, faza de expansiune (perioada A-B şi C-D), în care conjunctura economică este favorabilă. Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un proces investi ţional major pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. O creştere iniţială a cererii pentru bunuri de consum va genera o creştere a cererii pentru bunuri de capital. În această fază, are loc şi o stimulare artificială a cererii pe multiple căi, cum ar fi, de exemplu, sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri ulteriore cu câştiguri mai mari. Cererea agregată în creştere, stimulată artificial şi prin mărirea masei monetare (băncile acordând credite cu mai mare uşurinţă), determină o tendinţă de creştere lentă dar de durată a preţurilor. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici, se adoptă măsuri pentru 25
Dobrotă, N., s.a., – “Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1995.
71
frânarea cererii globale, ceea ce determină o frânare a investiţiilor. O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. Pe acest fond, are loc intrarea economiei într-o nouă fază, cu manifestări de criză ciclică. Această nouă fază, recesiunea, este marcată pe grafic de la punctele B la C şi de la D la E. O atenuare sau o reducere a cererii agregate, şi, în primul rând, de bunuri de capital, poate accentua tendinţa de reducere a producţiei, conducând la eliminarea treptată a excesului de ofertă şi a stocurilor. În faţa acestor dificultăţi, agenţii economici sunt obligaţi să adopte măsuri de reducere a costurilor apelând la reînnoirea capitalului fix, la îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori. Realizarea acestor deziderate se asigur ă printr-o impulsionare a procesului investiţional, care generează o nouă fază de expansiune a ciclului decenal, etc. Ciclurile decenale se derulează pe fondul celor lungi, iar experienţa ţărilor occidentale a evidenţiat faptul că o fază a ciclului lung a cuprins, de regulă, 2-3 cicluri decenale. În faza de ascensiune a ciclului lung, se distinge la ciclurile decenale, preponderenţa fazelor de expansiune iar în faza descendentă a ciclului lung, se distinge la ciclurile decenale, preponderenţa fazelor de recesiune (restrângere). Există mai multe tipuri de politici anticiclice. Unul dintre aceste tipuri are la bază teoria lui Keynes, care constata că cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată). Acest tip de politică are în vedere influenţarea cererii agregate, prin mai multe mijloace şi instrumente de politică economică (cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, rata dobânzii, etc.), pentru a o aduce la nivelul ofertei agregate.
72
Note de seminar Tipurile economiei de piaţă concurenţială În majoritatea lucr ărilor consacrate tipurilor de economie de piaţă, delimitarea acestora se face în funcţie de unele criterii: gradul de intervenţie a statului în activitatea economică; măsura în care statul acţionează alături de mecanismele pieţei sau, dimpotrivă, se implică în aceste mecanisme; modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie (prin proprietatea publică, prin planificare, reglementări fiscale, monetare şi de credit, subvenţii sau comenzi publice etc.); rolul şi funcţiile reale pe care le îndeplineşte piaţa; curentul de gândire economică care ghidează acţiunile guvernamentale. Unii autori apreciază că, în sistemul capitalist, s-au diferenţiat două mari modele de economie: modelul neoamerican şi cel renan. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, noile ţări industrializate din Asia etc. Cel deal doilea este caracteristic sistemului economiei de piaţă al Germaniei, dar se regăseşte în tr ăsăturile sale fundamentale şi în Elveţia, Olanda, Suedia şi în celelalte ţări nordice, în Japonia şi Austria. Ambele modele sunt o expresie a sistemului capitalist şi a liberalismului, având la bază proprietatea capitalistă, libertatea politică şi democraţia. Ele se sprijină pe valori opuse în ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere, locul pieţei în societate şi rolul pe care trebuie să-l joace ordinea legală în economia internaţională, relaţia eficienţă – justiţie socială. Modelul neoamerican
de economie de piaţă poate fi caracterizat prin
următoarele aspecte: sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi manifestă o tendinţă de reducere; piaţa are rol decisiv în circulaţia bunurilor de la producător la consumator, majoritatea schimburilor efectuându-se după criteriile pieţei; baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate sunt orientate spre maximizarea profitului pe termen scurt; preţurile bunurilor economice depind de condiţiile ale pieţei; fiscalitatea este redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă; piaţa financiar ă, şi în primul rând bursa, are rol de barometru al activit ăţii economice în raport cu alte forme de piaţă; mobilitate ridicată şi în timp scurt în ierarhia economico-socială; clasă mijlocie relativ redusă; un sistem de învăţământ elitist, care funcţionează după regulile pieţei; politici economice care încurajează consumul; grad redus de securitate economică faţă de riscuri (şomaj, boală, săr ăcie).
73
Modelul renan de economie de pia ţă (care tinde să devină tipul european de economie de piaţă). Acest model se bazează pe câteva principii de bază: - mecanismul economic trebuie să bazeze pe piaţă, căreia trebuie să i se asigure o cât mai mare libertate de funcţionare, în principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile; - mecanismele pieţei trebuie echilibrate de un imperativ social al cărui girant trebuie să fie statul: - statul este garantul protecţiei sociale şi al liberei negocieri între partenerii sociali; intervenţia statului este necesar ă, în principal, pentru refacerea unor
dezechilibre economice. Mecanismul de funcţionare al economiei de piaţă de tip renan se bazează pe o serie de tr ăsături cum ar fi: bunurile economice îmbracă atât o formă marfar ă cât şi una non-marfar ă, cele non-marfare deţinând o pondere mult mai importantă decât în cazul modelului neoamerican; o politică economică care sprijină economisirea şi redistribuirea de venituri; fiscalitatea directă este mai uzitată decât cea indirectă; sunt supuse impozitării atât veniturile, cât şi capitalul; sistemul bancar asigur ă şi sprijină finanţarea firmelor pe termen lung, între bănci, acţionari şi întreprinderi existând un sistem de interese comune; nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei, cât şi de alţi factori (vechimea, pregătirea profesională etc.) fiind astfel încurajată stabilitatea salariaţilor, firma fiind implicată proiectarea carierei salariaţilor; firma, salariaţii şi statul sunt co-responsabili de perfec ţionarea profesională, accentul punându-se pe comportamente ca: precizie, punctualitate, ataşament faţă de firmă etc.; un sistem de învăţământ mai egalitar, în care toate nivelurile profesionale dispun de o bună formare; mişcare sindicală puternică, responsabilă din punct de vedere economic; la baza economică a societăţii sunt puse şi acceptate o serie de valori ca: egalitate şi echitate socială, corelate cu criteriile de eficienţă; comunitatea din care individul face parte îşi asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale individului; grad ridicat de securitate economică a populaţiei faţă de riscuri asigurat de către colectivităţi publice; clasă mijlocie puternică şi numeroasă; un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigur ă un grad ridicat de protecţie socială. În cazul economiei de piaţă de tip european statul se obligă să aibă grijă de cetăţenii săi şi să acţioneze pentru: asigurarea egalităţii de şanse, eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor, apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi, crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate socială. Modelul renan (social) de economie de piaţă tinde să devină un model pentru Uniunea Europeană.
74
Utilitatea economică Problemă
În tabelul de mai jos sunt prezentate valorile utilităţilor marginale U mx, U my pentru două produse x, respectiv y, în funcţie de cantitatea consumată Q din fiecare produs. Cunoscând faptul că preţul unitar este de 100 u.m. pentru fiecare produs şi că venitul disponibil V d pentru satisfacerea trebuinţelor de consum, prin intermediul celor două produse, este de 800 u.m., să se stabilească mărimea utilităţii totale care asigur ă echilibrul consumatorului. Q Umx Umy
1 11 19
2 10 17
3 9 15
4 8 13
5 7 12
Rezolvare:
6 6 10
7 5 8
8 4 6
Total
Pentru satisfacerea nevoilor de consum, în condiţiile asigur ării unei utilităţi maxime aferente bugetului alocat, achiziţiile se realizează în ordinea descrescătoare a utilităţii marginale aferente celor două produse, până la epuizarea bugetului. Prima cantitate va fi din produsul y, căreia îi corespunde Umy = 19 utils; A doua cantitate va fi din produsul y, căreia îi corespunde Umy = 17 utils; A treia cantitate va fi din produsul y, căreia îi corespunde Umy = 15 utils; A patra cantitate va fi din produsul y, căreia îi corespunde Umy = 13 utils; A cincia cantitate va fi din produsul y, căreia îi corespunde Umy = 12 utils; A şasea cantitate va fi din produsul x, căreia îi corespunde Umx = 11 utils; A şaptea cantitate va fi din produsul x, căreia îi corespunde Umx = 10 utils; A opta cantitate va fi din produsul y, căreia îi corespunde Umy = 10 utils. Întrucât bugetul alocat pentru cumpărarea celor două produse a fost epuizat, putem spune că echilibrul consumatorului s-a stabilit la două unităţi din x şi la şase din y. Făcând suma utilităţilor marginale corespunzătoare celor 8 achiziţii putem deduce utilitatea totală pentru cumpăr ătura realizată: U = 107 utils. Pentru verificare corectitudinii rezultatului, mai analizăm dacă condiţia de echilibru şi restricţia bugetar ă au fost respectate: U mx p x
=
U my p y
xpx + ypy = Vd 10 10 , pentru x = 2 şi y = 6, = 100 100 2 x 100 + 6 x 100 = 800.
75
Funcţia şi curbele de indiferenţă Problemă
Se consider ă următoarea funcţie de utilitate: U(x,y) = unde:
xy x + 2 y
x, y – cantităţile consumate din cele două bunuri. Să se reprezinte curba de indiferenţă corespunzătoare unui nivel de utilitate u >0. Rezolvare:
Pornind de la ecuaţia care descrie funcţia de utilitate (U =
xy x + 2 y
), exprimăm o
variabilă în funcţie de cealaltă (în cazul nostru, y în funcţie de x) : y = f(x) =
xU x − 2U
Pentru a putea trasa curba de indiferenţă trebuie să cunoaştem prima şi a doua derivată a lui f(x): − 2U 2 → f(x) – descresc ătoare; y’ = f’(x) = ( x − 2U ) 2 4U 2 → f(x) – convexă. y” = f”(x) = ( x − 2U ) 3 În aceste condiţii, curba de indiferenţă corespunzătoare unui nivel de utilitate u > 0 are următoarea formă: y
U 2U
x
76
Echilibrul consumatorului. Linia bugetară Problemă
Venitul pe care îl are la dispoziţie un cumpăr ător pentru achiziţionarea de produse x şi y este de 60 u.m. Cunoscând faptul că preţurile unitare ale celor două produse sunt 12 u.m., respectiv 6 u.m., atunci: 1) Să se scrie ecuaţia liniei bugetului. 2) În cazul în care tot venitul este alocat cumpăr ării de produs x, care este cantitatea care va putea fi achiziţionată din acest produs? 3) Dacă tot venitul este folosit pentru achiziţionarea de produs y, care este cantitatea care va putea fi cumpărată din acest produs? 4) În condiţiile iniţiale, să se reprezinte grafic linia bugetului. 5) Dacă preţul produsului x scade până la valoarea px = 6, să se traseze grafic noua linie a bugetului. 6) Dacă venitul cumpăr ătorului scade de la 60 u.m. la 36 u.m. să se reprezinte linia bugetar ă în ambele situaţii de preţuri (cu px = 12, respectiv px = 6). Rezolvare:
unde:
1) Cunoscând faptul că ecuaţia generală a liniei bugetului este: Vd = xpx + ypy
Vd – venitul disponibil; x, px – cantităţile achiziţionate, respectiv preţul produsului x; y, py – cantităţile achiziţionate, respectiv preţul produsului y. rezultă că, în cazul nostru, relaţia de mai sus devine: 60 = 12x + 6y 2) În cazul în care tot venitul este alocat cumpăr ării de produs x, cantitatea de produs y achiziţionată este egală cu zero, iar cea de produs x este egală cu 5: y = 0 → 60 = 12x → x = 5 3) Dacă tot venitul este folosit pentru achiziţionarea de produs y, atunci cantitatea de produs x cumpărată este egală cu zero, iar cea de produs y este egală cu 10: x = 0 → 60 = 6y → y = 10 4) şi 5) Iniţial, dreapta bugetului era descrisă de ecuaţia: 60 = 12x + 6y. Această dreaptă trece prin punctele (0, 10) şi (5, 0), în care x = 0, respectiv y = 0 . În situaţia în care preţul produsului x se modifică, noua ecuaţia a liniei bugetului este: 60 = 6x + 6y. Această dreaptă trece prin punctele (0, 10) şi (10, 0). Reprezentarea grafică a celor două linii bugetare este prezentată în figura de mai jos:
77
y
10
60 = 12x + 6y 60 = 6x + 6y
5
10
x
6) Dacă venitul cumpăr ătorului scade de la 60 u.m. la 36 u.m. ecuaţiile liniilor bugetare în cele două situaţii de preţ sunt: 36 = 12x + 6y, respectiv: 36 = 6x + 6y, Aceste drepte trec prin punctele de coordonate (0, 6) şi (3, 0), respectiv (0, 6) şi (6, 0). y
6
36 = 12x + 6y 36 = 6x + 6y
3
78
6
x
Problemă
Venitul de care dispune un individ pentru cumpărarea de produse x şi y este de 50 u.m. Dacă preţurile unitare ale celor două produse sunt 10 u.m., respectiv 5 u.m., iar funcţia de utilitate este descrisă de ecuaţia U(x,y) = x(y–2), s ă se stabilească punctul de echilibru al consumatorului. Rezolvare:
Echilibrul consumatorului reflectă combinaţia optimă a cantităţilor consumate din cele două produse, care conduce la maximizarea utilităţii totale în condiţiile impuse de restricţia bugetar ă. Realizarea acestui echilibru se produce atunci când este satisf ăcută următoarea relaţie: U mx p x
=
U my p y
→
U mx U my
=
p x p y
Cunoscând faptul că: U(x, y) = x(y–2), rezult ă că: ∂U =y–2 ∂ x ∂U Umy = =x ∂ y
Umx =
unde:
În aceste condiţii, prima relaţie mai poate fi scrisă şi astfel: U mx p y - 2 10 = x → = , sau: U my p y x 5 5(y – 2) = 10x → 10x – 5y + 10 = 0 Ecuaţia liniei bugetare este următoarea: Vd = xpx + ypy
Vd – venitul disponibil; x, px – cantităţile achiziţionate, respectiv preţul produsului x; y, py – cantităţile achiziţionate, respectiv preţul produsului y. Înlocuind cu datele corespunzătoare, ecuaţia dreptei bugetare devine: 50 = 10x + 5y → 10x + 5y – 50 = 0 Împreună cu ecuaţia care descrie echilibrul consumatorului, formăm un sistem de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute x şi y: 10x + 5y – 50 = 0 10x – 5y + 10 = 0 20x – 40 = 0 → x = 2 10y – 60 = 0 → y = 6 În aceste condiţii, punctul de coordonate (2, 6) reprezintă punctul de echilibru al consumatorului
79
Problemă
Presupunem că venitul de 500 u.m. al unui consumator, este destinat achiziţionării a două produse x1 şi x2, al căror preţuri unitare sunt 25 u.m., respectiv 50 u.m. Ulterior preţul produsului x1 se dublează. 1) Să se traseze dreapta bugetar ă corespunzătoare situaţiei iniţiale şi cea rezultată ca urmării dublării preţului produsului x1. 2) Dacă iniţial consumatorul îşi cheltuieşte integral venitul prin achiziţia a 10 ăţ unit i de produs x1 şi a 5 unităţi produs x2, s ă se determine venitul suplimentar pe care trebuie să-l aibă la dispoziţie pentru a cumpăra acelaşi număr de unităţi din ambele produse, ca urmare a dublării preţului produsului x1. Să se traseze dreapta bugetar ă în această ultimă situaţie (a suplimentării venitului). Rezolvare:
unde:
1) În situaţia iniţială ecuaţia dreptei bugetare a fost următoarea: Vd0 = x1 px1 + x2 px2 Vd0 – venitul disponibil iniţial; x1, px1 – cantităţile achiziţionate, respectiv preţul produsului x1; x2, px2 – cantităţile achiziţionate, respectiv preţul produsului x2. Pornind de la această ecuaţie putem exprima x1 în funcţie de x2: x2 =
V d 0 p x 2
−
x1 p x1 p x 2
Deci: x2 = 10 – 0,5x1 (varianta iniţială); x2 = 10 – x1 (varianta după modificarea preţului) Dreptele bugetare pentru cele două situaţii sunt prezentate în figura următoare: x2
10 x2 = 10 – x1 x2 = 10 – 0,5x1 10
20
x1
2) Iniţial, consumatorul îşi cheltuia cele 500 u.m. aferente venitului pe 10 unităţi de produs x1 şi pe 5 unităţi produs x2: 500 = 10 x 25 + 5 x 50 După dublarea preţului produsului x1 venitul suplimentar V s pe care trebuie să-l aibe la dispoziţie cumpăr ătorul pentru a achiziţiona acelaşi număr de unităţi din ambele produse se calculează plecând de la relaţia: Vn = Vd0 + Vs = x1 p’x1 + x2 px2 unde: Vn – venitul necesar; p’x1 – noul preţ al produsului x1.
80
500 + Vs = 10 x 50 + 5 x 50 → Vs = 750 – 500 = 250 u.m. În condiţiile modificării preţului produsului x1 şi venitului consumatorului V n, ecuaţia noii drepte bugetare devine: x2 =
V n p x 2
−
x1 p ' x1 p x 2
→ x2 = 15 – x1
x2
15 10
x2 = 15 – x1 x2 = 10 – x1 x2 = 10 – 0,5x1 10
15
20
x1
Problemă
Venitul alocat de un cumpăr ător achiziţionării de produse x şi y este de 400 u.m. În condiţiile în care preţurile unitare ale celor două produse sunt 4 u.m., respectiv 10 u.m., iar funcţia de utilitate este descrisă de ecuaţia U = xy, să se stabilească: 1) care sunt cantităţile optime consumate din cele două produse care conduc la obţinerea unei utilităţi maxime pentru consumator; 2) care este rata marginală de substituire între cele două produse în condiţiile de echilibru ale consumatorului. Rezolvare:
1) Maximizarea funcţiei de utilitate a consumatorului este cea care asigur ă combinaţia optimă a cantităţilor consumate din cele două produse. Aceasta se realizează atunci când prima derivată a acestei funcţii este egală cu zero iar a doua derivată este negativă: U – maxim, când U’ = 0 şi U” < 0. Plecăm de la următorul sistem de ecuaţii: → U = xy U = xy Vd = xpx + ypy 400 = 4x + 10y Dacă din a doua ecuaţia îl scoatem pe y şi îl înlocuim în prima ecuaţie, obţinem: 2 x 2 x 2 x 2 y = 40 – → U(x) = x(40 – ) = 40x – 5 5 5 În continuare, calculăm derivatele de ordin 1 şi 2 a utilităţii în funcţie de variabila x: 2 x U’(x) = 40 – 5 2 U”(x) = – 5
81
Prin egalarea primei derivate cu zero obţinem cantităţile optime consumate din produsele x şi y care asigur ă maximizarea utilităţii consumatorului. 2 x U’(x) = 40 – = 0 → x = 50 5 2 x 100 Cum: y = 40 – → y = 40 – = 20 5 5 O altă modalitate de determinare a combinaţiei optime de bunuri care asigur ă maximizarea utilităţii consumatorului face apel la multiplicatorul lui Lagrange. Această metodă are la bază funcţia Lagrange L, care combină funcţia de utilitate şi restricţia bugetar ă prin intermediul unui parametru λ , denumit multiplicator. În cazul nostru, forma acestei funcţii este următoarea: L = U(x, y) + λ [Vd – (xpx + ypy)] Pentru stabilirea combinaţiei optime de bunuri, care asigur ă maximizarea utilităţii consumatorului, se calculează, într-o primă fază, derivatele par ţiale ale funcţiei L în raport cu x, y şi λ , după care se egalează aceste derivate cu zero: ∂ L = U’ – λ px =0 ∂ x ∂ L = U’ – λ py = 0 ∂ y ∂ L = Vd – (xpx + ypy) = 0 ∂λ
În cazul nostru, relaţiile de mai sus capătă următoarea formă: ∂ L = y – 4λ =0 → y = 4λ ∂ x ∂ L = x – 10λ = 0 → x = 10λ ∂ y ∂ L = 400 – 4x – 10y = 0 ∂λ
Dacă, în ultima relaţie, exprimăm x şi y în funcţie de λ , obţinem: 400 = 40 λ + 40 λ → λ = 5 Prin urmare, combinaţia optimă este: x = 50 şi y = 20 2) Rata marginală de substituire RMS yx între cele două produse se determină cu următoarea relaţie: RMSy/x =
U mx U my
În punctul de echilibru, condiţia de maximizare a satisfacţiei consumatorului este următoarea: U mx p x
=
U my p y
→
U mx U my
=
p x p y
În aceste condiţii, obţinem: U p 4 2 RMSy/x = mx = x = = U my p y 10 5
82
Semnificaţia acestei rate marginale de substituţie este următoarea: în punctul de echilibru, pentru a creşte consumul cu o unitate de produs y este necesar să se renunţe la 2,5 unităţi din produsul x. Problemă
Venitul de care dispune un cumpăr ător pentru achiziţionarea de produse x şi y este de 50 u.m. Dacă preţurile unitare ale celor două produse sunt 4 u.m., respectiv 5 u.m., iar dacă funcţia de utilitate este descrisă de ecuaţia U(x,y) = x(y–2), se cere: 1) Să se stabilească punctul de echilibru al consumatorului. 2) În condiţiile în care preţul unitar al produsului x scade de 4 u.m. la 2 u.m., să se stabilească noul punct de echilibru al consumatorului şi să se precizeze cât din modificarea cantităţii de produs x achiziţionate este datorată efectului de substituţie şi cât efectului de venit. Rezolvare:
Realizarea echilibru consumatorului se produce atunci când este îndeplinită următoarea relaţie: U mx p x
=
U my p y
→
U mx U my
=
p x p y
Cunoscând faptul că: U(x, y) = x(y–2), rezultă că: ∂U =y–2 ∂ x ∂U Umy = =x ∂ y
Umx =
În aceste condiţii, prima relaţie devine: U mx p y- 2 4 = x → = , sau: U my p y x 5 5(y – 2) = 4x → 4x – 5y + 10 = 0 Cunoscând faptul că ecuaţia liniei bugetare este următoarea: 50 = 4x + 5y → 4x + 5y – 50 = 0, pentru determinarea punctului de echilibru E 1 trebuie să rezolvăm următorul sistem de ecuaţii: 4x + 5y – 50 = 0 4x – 5y + 10 = 0 8x – 40 = 0 → x = 5 10y – 60 = 0 → y = 6 → E1(5, 6) 2) Pentru determinarea punctului de echilibru E 2 în situaţia reducerii preţului produsului x vom proceda, în mod similar, ca la punctul 1. U mx p y- 2 2 = x → = , sau: U my p y x 5 5(y – 2) = 2x → 2x – 5y + 10 = 0 În acest caz, ecuaţia liniei bugetare are următoarea formă: 50 = 2x + 5y → 2x + 5y – 50 = 0
83
Sistemul de ecuaţii care ne permite determinarea, în acest caz, a punctului de echilibru al consumatorului este următorul: 2x + 5y – 50 = 0 2x – 5y + 10 = 0 4x – 40 = 0 → x = 10 10y – 60 = 0 → y = 6 → E2(10, 6) Deci, faţă de situaţia iniţială, cererea individului pentru produsul x a crescut cu 5 ăţ unit i (de la 5 la 10 unităţi). Efectul total de modificare a cererii pentru produsul x este datorat atât efectului de substituţie cât şi celui de venit. Efectul de substituire (sau de substitu ţ ie) este determinat de variaţia preţului unui bun în condiţiile în care preţul celorlalte mărfuri r ămâne constat. Efectul de substituire conduce la schimbarea liniei bugetului şi a combinaţiei optime dintre două mărfuri, dar preferinţele consumatorului r ămân neschimbate şi se regăsesc pe aceeaşi curbă de indiferenţă. Deci, pentru determinarea efectului de substituţie, pornim de la condiţia că respectivul consumator se situează pe aceiaşi curbă de indiferenţă: U = x(y – 2) = 5(6 – 2) = 20 O a doua condiţie rezultă din relaţia de echilibru aferentă situaţiei apărute după modificarea preţului produsului x: U mx p y- 2 2 = x → = U my p y x 5 Rezolvând următorul sistem: ⇔ x(y – 2) = 20 x(y – 2) = 20 y- 2 2 = 2x – 5y + 10 = 0 , x 5 obţinem coordonatele punctului E’ care reflectă efectul de substituţie: x = 7,07 şi y = 4,8 Efectul de substituţie E s, definit ca variaţie a cererii pentru produsul x determinată numai de variaţia preţului său, este dat de diferenţa dintre cantitatea cerută din bunul respectiv în punctul E’ şi cea cerută în punctul iniţial de echilibru E 1. Es = 7,07 – 5 = 2,07 Variaţia cantităţii cerute din produsul x ca urmare a creşterii nivelului utilităţii datorate reducerii preţului respectivului produs reprezintă efectul de venit E v, care se calculează de diferenţa dintre cantitatea cerută din bunul respectiv în punctul E 2 şi cea cerută în punctul E’ : Ev = 10 – 7,07 = 2,93
84
Problemă Funcţia de utilitate a unui consumator este descrisă de următoarea ecuaţie:
U(x,y) = 4x2y 1) Ţinând cont de restricţia bugetar ă: Vd = xpx + ypy, să se calculeze funcţiile de cerere pentru cele două produse x şi y. 2) Dacă se ia în calcul şi impozitul pe venit, rată acestuia fiind egală cu τ , s ă se rescrie cele două funcţii de cerere. 3) Să se calculeze echilibrul consumatorului în situaţia în care: px = 2, py = 5, Vd = 30 şi τ = 20%. Rezolvare: 1) Calcularea funcţiilor de cerere implică luarea în considerare a două condiţii: - maximizarea utilităţii totale; - încadrarea în venitul disponibil (restricţia bugetar ă). Astfel, vom forma următorul sistem de ecuaţii: U - max Vd = xpx + ypy Pentru rezolvarea acestui sistem vom face apel la multiplicatorul lui Lagrange. Pentru aceasta vom defini funcţia lui Lagrange în maniera următoare: L = L = U(x, y) + λ [Vd – (xpx + ypy)] = 4x2y + λ [Vd – (xpx + ypy)] Calculând derivatele par ţiale ale funcţiei L în raport cu x, y şi λ şi egalând aceste derivate cu zero, obţinem: ∂ L = U’ – λ px = 0 → 8xy = λ px ∂ x ∂ L = U’ – λ py = 0 → 4x2 = λ py ∂ y ∂ L = Vd – (xpx + ypy) = 0 ∂λ
Pentru a obţine funcţiile de cerere pentru cele două produse trebuie să exprimăm x, respectiv y, numai în funcţie de preţurile lor şi de venit. Dacă împăr ţim prima relaţie la a doua, rezultă: 2 yp y 8 xy λ p x 2 y p x → → = = x = x p y p x 4 x 2 λ p y Introducând această valoare a lui x în ce-a de-a treia condi ţie de optim, obţinem funcţia de cerere aferentă produsului y: 2 yp y V Vd = px + ypy → 3ypy = Vd → y = d p x 3 p y Funcţia de cerere aferentă produsului x are următoarea formă: 2V V Vd = xpx + d py → 3Vd = 3xpx + Vd → x = d 3 p x 3 p y 2) Dacă se ia în calcul şi impozitul pe venit, atunci restricţia bugetar ă devine: Vd – τVd = xpx + ypy, În aceste condiţii, sistemul de ecuaţii pe care trebuie să-l avem în vedere are următoarea formă: U - max Vd – τVd = xpx + ypy
85
Apelăm, din nou, la funcţia Lagrange, pe care o definim în maniera următoare: L = L = U(x, y) + λ [Vd – τVd – (xpx + ypy)] = 4x2y + λ [Vd – τVd – (xpx + ypy)] Calculăm derivatele par ţiale ale funcţiei L în raport cu x, y şi λ şi le egalăm cu zero:
∂ L = U’ – λ px = 0 → 8xy = λ px ∂ x ∂ L = U’ – λ py = 0 → 4x2 = λ py ∂ y ∂ L = Vd – τVd = xpx + ypy = 0 ∂λ
Împăr ţind prima relaţia la a doua, rezultă: 2 yp y 8 xy λ p x 2 y p x = = → → x = x p y p x 4 x 2 λ p y În final, exprimăm x, respectiv y, numai în funcţie de preţurile lor şi de venit: 2 yp y V (1 −τ ) Vd – τVd = px + ypy → Vd(1– τ) = 3ypy → y = d p x 3 p y V (1 −τ ) V (1 −τ ) → Vd – τVd = xpx + d py → Vd(1– τ) = xpx + d 3 3 p y 2V d (1 −τ ) → 3xpx = 3 Vd(1 – τ) – Vd(1 – τ) → x = 3 p x 3) În situaţia în care: px = 2, py = 5, Vd = 30 şi τ = 20%, echilibrul consumatorului este definit de punctul E , de coordonate (x, y): 2V d (1 −τ ) 2 x 30(1 − 0,2) x= = =8 3 p x 3 x 2 V (1 − τ ) 30(1 − 0,2) y = d = = 1,6 → E(8, 1,6) 3 p y 3 x 5 Utilitatea maximă este stabilită la nivelul: U = 4x2y = 4 x 82 x 1,6 = 409,6
86
Producţia şi oferta. Costurile de producţie Problemă
O întreprindere este caracterizată de următoarea situaţie privind evoluţia costului variabil total în funcţie de producţia realizată: Producţie Q (bucăţi)
Cost variabil total Cv 0 20 40 60 100 160 240 340 460 600
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Cunoscând faptul că costurile fixe totale C f au o valoare de 300 u.m., să se determine: 1) Costul total şi costul mediu total; 2) Costul marginal; 3) Costul variabil mediu. Rezolvare:
1) Costul total C t se calculează ca sumă între costurile fixe şi cele variabile: Ct = Cf + Cv Costul mediu (unitar) total Cu exprimă costurile globale pe unitatea de produs: Cu =
C t Q
2) Costul marginal C m exprimă sporul de cost total necesar obţinerii unei unităţi suplimentare de producţie. Relaţia de calcul pentru determinarea acestui cost este următoarea: Cm =
∆C t ∆Q
3) Costul mediu variabil C uv se calculează prin raportarea costului variabil la volumul producţiei: Cuv =
C v Q
Valorile calculate ale costurilor totale, medii totale, marginale şi variabile medii sunt sintetizate în tabelul următor:
87
Q
Cv
Cf
Ct = Cf + Cv
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
0 20 40 60 100 160 240 340 460 600
300 300 300 300 300 300 300 300 300 300
300 320 340 360 400 460 540 640 760 900
Cu =
C t Q
320 170 120 10 92 90 91,4 95 10
Cm =
∆C t ∆Q
20 20 20 40 60 80 100 120 140
Cuv =
C v Q
20 20 20 25 32 40 48,5 57,5 66,6
Problemă
O întreprindere este caracterizată de următoarea funcţie a costurilor totale: Ct = 5Q3 + 4Q2 + 3Q + 2 în care: Q – volumul producţiei. Să se calculeze: 1) Costul variabil şi costul fix total; 2) Costurile medii; 3) Costurile marginale. Rezolvare:
1) Costul total C t t se determină ca sumă între costurile fixe şi cele variabile: Ct = Cf + Cv = 5Q3 + 4Q2 + 3Q + 2 Costul variabil C v este o mărime dependentă de volumul producţiei, în timp ce costul fix C f este independent de acest volum: Cv = f(Q) → Cv = 5Q3 + 4Q2 + 3Q Cf = 2 2) Costul mediu total Cu exprimă costurile globale pe unitatea de produs: C 5Q 3 + 4Q 2 + 3Q + 2 2 Cu = t → Cu = = 5Q2 + 4Q + 3 + Q
Q Q În mod similar, se calculează şi costul mediu variabil C uv uv şi cel mediu fix C uf uf : 3 2 C 5Q + 4Q + 3Q Cuv = v → Cu = = 5Q2 + 4Q + 3 Q Q C 2 Cuf = f → Cuf = Q Q
3) Costul marginal C m se poate determina prin derivarea funcţiei costului: Cm = C’t În cazul nostru, costurile marginale totale Cm, variabile Cmv şi fixe Cmf prezintă următoarele valori: Cm = C’t → Cm = 15Q2 + 8Q + 3
88
Cmv = C’v → Cm = 15Q2 + 8Q + 3 Cmf = 0 Problemă
O întreprindere este caracterizată de următoarea funcţie a costurilor totale: Ct = 10 + 4Q Să se calculeze nivelul producţiei care asigur ă maximum de beneficiu, preţul la care se vinde respectivul produs şi profitul total în situaţia în care întreprinderea se confruntă cu o curbă a cererii descrisă de ecuaţia: p = 20 – 0,8Q Rezolvare: Relaţia de calcul a profitului sau beneficiului total P t t este următoarea:
Pt = Vt – Ct în care: Vt, Ct – veniturile, respectiv costurile totale înregistrate de către întreprindere. Condiţia de maximizare a beneficiului este aceea ca prima derivată a funcţiei profitului să fie egală cu zero: Pt → max, când: P’t = V’t – C’t = 0 Deci: Pt → max, când: V’t – C’t, adică când: Vm = Cm unde: Vm, Cm – veniturile, respectiv cheltuielile marginale. Venitul total se determină ca produs între preţul produsului p şi cantitatea Q vândută din respectivul produs: Vt = p x Q Venitul marginal Vm exprimă sporul de venit total obţinut pe seama vânzării unei unităţi suplimentare de producţie: Vm =
∆C t = Vt’ ∆Q
Vt = p x Q = (20 – 0,8Q)Q → Vt = 20Q – 0,8Q2 → Vm = 20 – 1,6Q Ct = 10 + 4Q → Cm = C’t = 4 u.m. În cazul nostru, condiţia de maximizare devine: Vm = Cm → 20 – 1,6Q = → 20 – 1,6Q = 4 → 1,6Q = 16 → Q = 10 buc. Preţul la care se vinde respectivul produs în condiţii de profit maxim rezultă din ecuaţia cererii: p = 20 – 0,8Q → p = 20 – 0,8 x 10 = 12 u.m. În aceste condiţii, beneficiul (profitul) total obţinut este: Pt = Vt – Ct = p x Q – 10 – 4Q = 12 x 10 – 10 – 4 x 10 → Pt = 70 u.m.
89
Funcţii de producţie Funcţia de producţie Cobb-Douglas La modul general, prin funcţie de producţie se înţelege expresia matematică a legăturilor care există între cantităţile consumate din diferiţii factori de producţie şi cantităţile maxime de bunuri care pot fi obţinute în anumite condiţii naturale, tehnice, organizatorice şi de calificare, cu respectarea unui sistem de restricţii. Charles Cobb şi Paul Douglas consider ă că un rol decisiv în realizarea producţiei îl are munca şi capitalul utilizat. Bazându-se pe această afirmaţie, cei doi economişti au propus pentru funcţia de producţie următoarea construcţie, care este cunoscută în teoria economică drept funcţia de producţie Cobb-Douglas:
în care:
Y = a Lα K β, a > 0; α > 0; β > 0,
a – factor de propor ţionalitate care arată de propor ţia creşterii producţiei peste creşterea determinată de sporirea masei factorilor L şi K ; α, β – coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu factorul muncă, respectiv capital. Relaţia de mai sus exprimă faptul că producţia este influenţată de factorii capital şi muncă, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ (prin intermediul coeficienţilor a, α şi β ) Între coeficienţii de elasticitate α , β , β pot exista următoarele relaţii: α + β < 1; α + β = 1; α + β > 1. Dacă: α + β < 1, randamentul factorilor L şi K este descrescător, producţia sporind mai încet decât creşte masa factorilor. Dacă: α + β = 1, atunci această funcţie este o omogenă de gradul unu cu factori având randament constant, care poate fi scrisă sub următoarea formă: Y = a Lα K 1-α, sau: Y = a L1-β K β Dacă α + β > 1, atunci randamentul factorilor L şi K este crescător, producţia sporind mai repede decât creşte masa factorilor. Dacă se ia în considerare progresul tehnic, funcţia de producţie Cobb-Douglas, devine: Y = at Lα K β = eλ t Lα K β, unde: at = eλ t – parametru care exprimă influenţa progresului tehnic; În ipoteza că randamentul global al factorilor este constant (α + β = 1), relaţia de mai sus se poate scrie în maniera următoare: Y = at Lα K β = eλ t Lα K (1-α), Faţă de alte funcţii de producţie, această funcţie prezintă avantajul că nu lasă pozitivă valoarea producţiei atunci când valoarea unui anumit factor este nulă. Dezavantajul major al acestei funcţii este acela că poate conduce la concluzia că, în condiţiile păstr ării mărimii unui factor constantă, se poate realiza o creştere infinită a producţiei exclusiv pe seama mărimii celuilalt factor, lucru infirmat de realitate.
90
Funcţia de producţie CES
Prescurtarea CES vine de la expresia Constant Elasticity Substitution, care desemnează faptul că elasticitatea substituţiei factorilor este constantă şi diferită de valoarea 1. Exprimarea matematică a acestei funcţii este următoarea: 1 α
α α
Y = (aL + bK ) în care:
a, b > 0, α > 1 Dacă se ia în considerare progresul tehnic, funcţia de producţie CES, se poate scrie astfel: 1
λ t
α
α α
Y = e (aL + bK ) Problemă
Se consider ă funcţia de producţie Cobb-Douglas: Y = a Lα K β. Dacă pL şi p K sunt preţurile unitare ale factorilor muncă, respectiv capital, să se determine costul minim de producţie. Rezolvare:
Costul minim de producţie se obţine minimizând costul factorilor de producţie CFP. Acest cost se calculează cu relaţia: CFP = pLL + pK K Determinarea costului minim de producţie presupune rezolvarea următorului sistem de ecuaţii: CFP – minim CFP = pLL + pK K – minim α β ↔ Y = a L K Y = a Lα K β Pentru rezolvarea acestui sistem, construim funcţia Lagrange La aferentă: La (L, K, λ )= pLL + pK K + λ (Y – a Lα K β) ∂ La = pL – λαa Lα-1K β = 0 → pL = λαa Lα-1K β ∂ L ∂ La = pK – λβa K β-1Lα = 0 → pK = λβa K β-1Lα ∂ K ∂ La = Y – a Lα K β = 0 → Y = a Lα K β ∂λ
Dacă împăr ţim primele două ecuaţii de mai sus, obţinem: p L p K
=
λα aLα −1 K β β −1 α
=
α Lα −1 K β β −1 α
=
α K
β L λβ aK L β K L Dacă exprimăm L în funcţie de K, rezultă: α Kp K p L α K → L = = β p L p K β L
Introducând această expresie în ultima ecuaţie a sistemului, obţinem: α
⎛ α Kp K ⎞ β ⎛ α p ⎞ ⎟⎟ K = aK α+β ⎜⎜ K ⎟⎟ Y = a L K → Y = a ⎜⎜ ⎝ β p L ⎠ ⎝ β p L ⎠ α
β
91
α
Ridicăm la puterea
1
relaţia de mai jos:
α
α
α
α + β α + β 1 1 1 ⎛ α p K ⎞ α p K ⎞ p L ⎞ α α+β ⎛ α α ⎛ β α α α α ⎟⎟ → Y = a K ⎜⎜ ⎟⎟ → K = a ⎜⎜ ⎟⎟Y → Y= aK ⎜⎜ ⎝ β p L ⎠ ⎝ β p L ⎠ ⎝ α p K ⎠ α
1
1
⎛ β p ⎞ α + β α + β → K = a α + β ⎜⎜ L ⎟⎟ Y ⎝ α p K ⎠
Pentru factorul muncă L: L =
α Kp K β p L
α
1
1
⎛ β p ⎞ α + β α + β → L = K → L = a α + β ⎜⎜ L ⎟⎟ Y β p L β p L ⎝ α p K ⎠ α p K
α p K
În aceste condiţii, costul minim de producţie este dat de expresia: α
1
1
1
α
1
⎛ β p ⎞ α + β α + β ⎛ β p ⎞ α + β CFP = pLL + pK K = pL a α + β ⎜⎜ L ⎟⎟ Y + pK a α + β ⎜⎜ L ⎟⎟ Y α + β → β p L ⎝ α p K ⎠ ⎝ α p K ⎠ α p K
1
1
α
⎥ p L ⎞ α + β ⎢ ⎛ α p K ⎞ α + β α + β ⎛ β ⎜ ⎟⎟ ⎢ p L ⎜⎜ ⎟⎟ + p K ⎥ → CFP = a Y ⎜ ⎝ α p K ⎠ ⎣ ⎝ β p L ⎠ ⎦ Problemă:
Se consider ă funcţia de producţie: Y = L1/2 K 1/3. În condiţiile în care întreprinderea îşi propune maximizarea profitului şi dacă se consider ă că pL = 1 şi pK = 1 sunt preţurile unitare ale celor doi factori de producţie muncă, respectiv capital iar p preţul unitar al producţiei realizate, să se determine: 1) Funcţia de cerere de factori de producţie. 2) Funcţia de ofertă. 2) Cantitatea de producţie care conduce la maximizarea profitului, în condiţiile în care p = 2. Rezolvare: Relaţia de calcul a profitului total P t este următoarea:
în care:
Pt = Vt – Ct
Vt = pQ – veniturile totale obţinute de către întreprindere. Ct = pLL + pK K – costurile totale înregistrate de către întreprindere. În aceste condiţii funcţia care trebuie maximizată este: Pt = pY – pLL – pK K Definim următoarea funcţie Lagrange: La (L, K, λ )= pQ – pLL – pK K – λ (Y – L1/2 K 1/3) → → La = pY – L – K – λ (Y – L1/2 K 1/3) 1 1 ∂ La λ λ 3 = – 1 – 1 / 2 K = 0 → – 1 = 1 / 2 K 3 → 2 L1 / 2 = − λ K 2 / 3 ∂ L 2 L 2 L 1 1 ∂ La λ λ 2 = – 1 – 2 / 3 L = 0 → – 1 = L2 → 3 K 2 / 3 = − λ L1 / 2 2/3 ∂ K 3 K 3 K
92
∂ La = Y – L1/2 K 1/3= 0 → Y = L1/2 K 1/3 ∂λ
Dacă împăr ţim între ele primele două relaţii, obţinem: 2 L1 / 2 λ K 2 / 3 2 = 1 / 2 → K = L 2/3 3 λ L 3 K În aceste condiţii: 1/ 3 1/ 3 2/5 ⎛ 2 ⎞ ⎛ 3 ⎞ 1/2 1/3 1/2 ⎛ 2 ⎞ 5/6 Y = L K → Y = L ⎜ L ⎟ → Y = ⎜ ⎟ L → L = ⎜ ⎟ Y 6 / 5 ⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 2/5 2 2 ⎛ 3 ⎞ K = L → K = ⎜ ⎟ Y 6 / 5 3 3 ⎝ 2 ⎠ 2) Pornim de la condiţia de maximizare a profitului: Pt = pY – pLL – pK K – maxim ↔ P’t = 0 În cazul nostru: 2/5 2/5 2 ⎛ 3 ⎞ ⎛ 3 ⎞ 6/5 Pt = pY – L – K → Pt = pY – ⎜ ⎟ Y – ⎜ ⎟ Y 6 / 5 3 ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 2/5 2/5 ∂ P t 6 ⎛ 3 ⎞ 6 2 ⎛ 3 ⎞ 1/ 5 = p – ⎜ ⎟ Y 1 / 5 – ⎜ ⎟ Y = 0 → ∂Y 5 ⎝ 2 ⎠ 5 3 ⎝ 2 ⎠ 2/5 2/5 6 ⎛ 3 ⎞ 2 ⎞ 6 ⎛ 3 ⎞ ⎛ 5 ⎞ 1 / 5 ⎛ → p = ⎜ ⎟ Y ⎜1 + ⎟ → p = ⎜ ⎟ Y 1 / 5 ⎜ ⎟ → p = 5 ⎝ 2 ⎠ 5 ⎝ 2 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠ 2 p 5 5 5 ⎛ 3 ⎞ → p = 2 ⎜ ⎟ Y → Y = 72 ⎝ 2 ⎠
⎛ 3 ⎞ 2⎜ ⎟ ⎝ 2 ⎠
2/5
Y 1 / 5 →
3) Dacă în funcţia ofertei consider ăm: p = 2, cantitatea de producţie care conduce la maximizarea profitului este următoarea: 5 p 25 2 5 32 4 → Y= → Y= Y= = = 72 72 72 72 9 Problemă:
Se consider ă funcţia de producţie: Y = x + y . În condiţiile în care întreprinderea îşi propune minimizarea costurilor de producţie şi dacă se consider ă că px = 3 şi py = 1 sunt preţurile unitare ale celor doi factori de producţie x, respectiv y, să se determine: 1) Funcţia de cerere de factori. 2) Costul minim de producţie. Rezolvare: 1) Condiţiile sistem de ecuaţii:
C – minim Y = x + y
de minimizare a costului de producţie C se regăsesc în următorul ↔
C = pxx + pyy – minim Y = x + y
93
A determina funcţia de cerere de factori înseamnă a calcula mărimile factorilor de producţie x, respectiv y, în funcţiile de restricţiile impuse. Şi în acest caz, putem utiliza funcţia lui Lagrange, definită în maniera următoare: L (x, y, λ )= pxx + pyy + λ (Y – x – y ) = 3x + y + λ (Y – x – y ) Calcularea derivatelor par ţiale şi egalarea acestora cu zero, conduce la următoarele rezultate: ∂ L = 3 – λ = 0 → λ = 3 ∂ x ∂ L λ λ λ 2 = 1 – =0→ =1→y= ∂ y 4 2 y 2 y ∂ L = Y – x – y = 0 → Y = x + y ∂λ λ 2
9 4 4 Introducând această valoare în ecuaţia: x = Y – y Cum: λ = 3 şi y =
Rezultă: x = Y –
→
y=
9 3 = Y – 4 2
2) Întrucât valorile pentru x şi y le-am obţinut pornind de la condiţia minimizării costurilor, introducând aceste valori în relaţia care defineşte costul factorilor de producţie obţinem chiar costul minim de producţie Cmin: 3 9 9 Cmin = pxx + pyy = 3(Y – ) + 1 x = 3Y – 2 4 4
94
BIBLIOGRAFIE
1. Abrudan, I., Cândea, D., coordonatori, – “Manual de inginerie economică: Ingineria şi managementul sistemelor de producţie”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; 2. Badea, G., Popescu, C., Croitoru, G., – “Sinteze de economie”, Editura Macarie, 2000; 3. Bodea, G., – “Sistemul economic între echilibru şi dezvoltare”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999; 4. Cămăşoiu, C., coord., – “Economia şi sfidarea naturii”, Editura Economică, Bucureşti, 1994; 5. Cătoiu, I., Teodorescu, N., – “Comportamentul consumatorului”, Editura Economică, Bucureşti, 1997; 6. Chamberlin, E.R., – “La theorie de la concurrence monopolistique ”, PUF, 1953; 7. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., – “Economie, manual universitar”, Editura Economică, Bucureşti, 1999; 8. Clipa, N., – “Economie: întrebări, teste şi probleme”, Editura Plumb, Bacău, 1995; 9. Colander, D. C., – “Microeconomics”, Editura Irwin, Boston, USA, 1994; Constantinescu, D., Nistorescu, T., Tumbăr, C., – “Economia întreprinderii”, Editura Sitech, Craiova, 2006; 10. Dinu, M., – “Economie contemporan ă”, Editura Economică, Bucureşti, 2000; 11. Dobrotă, N., coord., – “Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1995; 12. Dobrotă, N., – “Economie politică - aplicaţii”, Editura Economică, Bucureşti, 1997; 13. Dudian, M., coord. – “Economie”, Editura AllBeck, Bucureşti, 2005; 14. Frois, G. A., – “Economie politică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994; 15. Gherasim, T., – “Microeconomie – Vol. I, II”, Editura Economică, Bucureşti, 1993; 16. Ignat, I., Pohoaţă, I., s.a., – “Economie politică”, Editura Fundaţiei Gh. Zane, Iaşi, 1997; 17. Ignat, I., Pohoaţă, I., s.a., – “Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1998; 18. Ignat, I., Pohoaţă, I., Luţac, Gh., – “Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 2002; 19. Keynes, J.M., – “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; 20. Lipsey, R., Chrystal, K., – “Economia pozitivă”, Bucureşti, Editura Economică, 1999; 21. Moşteanu T., – “Concurenţa. Abordări teoretice şi practice”, Editura Economică, Bucureşti, 2000; 22. Nechita, V., s.a., – “Economie politică”, Editura Porto Franco, Galaţi, 1991; 23. Pohoaţă, I., – “Doctrine economice universale”, Vol. I, II, Editura Funda ţiei Gh. Zane, Iaşi, 1996;
95
