Bătrânul Santiago, pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei, se pregăte ște să iasă din nou in larg, la pescuit, după aproape trei luni de trudă zadarnică. Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream și trecuseră optzeci si patru de zile fără să-i cadă vreun pește. In primele patruzeci de zile îi ținuse tovăra șie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul acesta și pește tot n-au prins părin ții i-au spus băiatului, fără doar și poate, bătrânul e un salao, adică un om mai ocolit de noroc nici că se mai afla și, la porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a prins trei pești mari. In cea de-a optzeci si cincea zi se prinde in undi ța bătrânului un marlin, un pește spadă uriaș. Două zile si două nopți durează lupta îndârjită dintre om si pe ște care trage barca după el în larg. În sfârșit răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord si Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, dar, pe drumul de întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea disperată a batranului, care revine la tarm epuizat si aducand cu el doar scheletul pe ștelui. Această povestire aparent simplă reprezintă in realitate o adevarată parabolă a condi ției umane, a invincibilitații omului. Fiind pescar, Santiago nu exercită o profesiune oarecare, ci îndeplinește un destin, un dat tot atât de inevitabil ca și acela de a fi om : “Poate că nar fi trebuit să fiu pescar! Il străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost facut.” Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existen ța, încordare surdă (ca atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uria șul venit din adâncuri), înfruntarea pe față (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreția înfrângerii. Impulsul îl constituie câ știgarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesita ților materiale, dorin ța omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existen ței. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă si suferință : “Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când își pune singur intrebarea: “ Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. […] Am ieșit prea în larg!”, pescarul aparându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii si semeției omului, care începe cu Icar, prabu șit fiindcă se apropiase prea mult de soare.
