Antologie de Poezie Moderna

ANTOLOGIE DE POEZIE MODERNĂ

Selecţie coordonată de

Romulus Bucur Rodica Ilie Alexandru Muşina

1

MATEI CĂLINESCU POEZIE ŞI ANTIPOEZIE: DE LA APOLLINAIRE LA SUPRAREALISM În literatură se întâmplă uneori ca adversarii unei doctrine estetice să fie printre cei care, de fapt, o continuă; în timp ce aceia care se vor urmaşii ei fideli sunt, la fel de des, adevăraţii ei adversari: căci izbutesc s-o compromită. Antiromantică, poetica simbolistă a preluat şi a îmbogăţit multe concepte şi idei care circulaseră în romantism (mai ales în cel german şi englez, italian etc.): imaginaţia, analogia (ca mijloc de revelare a paralelismului între universul fenomenal şi cel numenal), înrudirea între poezie şi muzică – şi exemplele s-ar putea înmulţi – sunt teme comune de reflecţie, deşi, fireşte, în contexte şi cu accente diferite. Astfel încât, în ciuda deosebirilor (care nu pot fi nici ele trecute cu vederea), nu e deloc ilegitim să se susţină că simbolismul descinde din romantism. Într-o situaţie similară se găseşte simbolismul însuşi în raport cu reacţiile, mai discrete sau mai violente, pe care le-a provocat la începutul secolului al XX-lea. La un examen mai atent vom constata că până şi unele conceptecheie ale programelor avangardiste pot fi regăsite în simbolism şi, prin intermediul acestuia, chiar în romantism (s-a putut vorbi, astfel, de afinităţile dintre suprarealism şi romantismul german *). La urma urmelor, nu trebuie văzut nimic surprinzător într-o atare împrejurare; mai cu seamă în perioada modernă, fenomenul „influenţei prin negaţie” este mult mai curent decât îşi închipuie instoricii literari tradiţionali. Aşa cum simboliştii, negând romantismul, au dezvoltat unele dintre aspectele şi dintre implicaţiile acestuia, tot aşa reprezentanţii mişcărilor poetice mai noi, negând, parţial sau total, simbolismul, au dus mai departe – şi, uneori, prea departe – unele sau altele dintre direcţiile lui. Vitalitatea poeticii simboliste o dovedeşte în primul rând originalitatea (atât pe planul creaţiei poetice, cât şi pe acel al meditaţiei asupra poeziei) a principalilor ei continuatori de la începutul acestui secol şi până în perioada interbelică: să ne gândim la personalităţi atât de deosebite între ele ca Valéry sau Claudel în Franţa, W. B. Yeats în Anglia, A. Belîi, Alexandr Blok, V. Briusov sau Viaceslav Ivanov în Rusia, Stephan George în Germania, Ion Barbu în România, ca să nu mai menţionăm aici o serie de esteticieni şi critici care au operat cu un concept al poeziei în chip direct derivat din cel simbolist. Unii istorici literari consideră că simbolismul a fost un fenomen al sfârşitului de secol trecut, care şi-a prelungit agonia până în primul deceniu al secolului nostru. Dacă suntem de acord (cum, evident, nu putem fi) că simbolismul se confundă cu creaţia unor poeţi minori de felul lui Stuart Merrill, Viel Griffin, Gustave Kahn etc., lucrurile stau aşa, într-adevăr. Din punctul de vedere în care ne situăm – ţinând seama atât de conceptul simbolist de poezie, cât şi de structura însăşi a viziunii poetice simboliste – acest curent este încă plin de putere (în ciuda sau poate chiar datorită celor care l-au contestat) până în preajma celui de-al doilea război mondial. Importanţa istorică a descoperirilor (sau redescoperirilor) simbolismului în poetică o atestă şi o serie de orientări care, deşi formate sub înrâurirea lui, nu-şi ascund rezerverele faţă de unele din postulatele lui fundamentale. În această categorie se înscrie imagismul anglo-american, ca şi contribuţiile, greu de ataşat unui curent anume, ale lui Ezra Poud sau T. S. Eliot. O reacţie până la un punct asemănătoare o întâlnim în literatura rusă, în care simbolismul a fost, în primele decenii ale secolului nostru, un curent dintre cele mai puternice, cu o profundă influenţă asupra conştiinţei literare: e vorba de aşa-numitul acmeism, lansat de un grup de tineri poeţi grupaţi în jurul revistei petersburgheze Apolon (1910-1917), între care N. Gumilinov, Ana Ahmatova, Osip Mandelstam. Ne putem da seama de liniile esnţiale ale programului acmeist din succinta caracterizare pe care i-o face Victor Erlich în remarcabila sa monografie dedicată Formalismului rus*: „Conceptul lor de artă poetică era mai degrabă acela al lui Gautier decât al lui Verlaine şi Mallarmé. Acmeiştii dispreţuiau * *

Cf. Albert Béguin: L’Âme romantique et le rêve, Cahiers du Sud, 1937; tr. rom. de D. Ţepeneag, Ed. Univers, 1970 Victor Erlich: Russian Formalism, History – Doctrine, ed. a II-a, Mouton & Co., The Hague, 1965, p. 41

2

vagul mistic al simbolismului, mult lăudatul lui <>. Efortul lor se îndrepta spre o claritate <> şi spre o acuitate grafică a conturului. Poeţii de la Apollon erau mai interesai de textura sensorială, de <>. [...] Şi, străduindu-se să aducă mai aproape de pământ sursele de inspiraţie ale poetului, acmeiştii tindeau să reducă prăpastia dintre idiomul poetic şi vorbirea cognitivă. Versurile sobre ale lui Gumiliov şi ale Ahmatovei au contribuit în mare măsură la compromiterea aluzivităţii esoterice şi a ambiguităţii studiate, tipice poeziei simboliste. Şi totuşi, în ciuda opziţiei verbale faţă de estetica simbolistică, acmeismul a rămas esenţial o excrescenţă a simbolismului – o rezie simbolistă, ca să zicem aşa.” Ca şi imagiştii, aşadar, acmeiştii se întorceau către Gautier (care, după cum vedem, a exercitat o mai semnificativă influenţă asupra poeziei moderne în afara Franţei), aspirând spre claritate şi precizie şi, totdeodată, încercând să arunce punţi de comunicare între limbajul poetic şi cel „referenţial”. Adevăratele reacţii împotriva simbolismului se produc însă, încă de la sfârşitul primului deceniu al veacului nostru, în cadrul aşa-numitelor „mişcări de avngardă”, de la futurism până la suprarealism. Faptul de a grupa sub denumirea comună (şi nu lipsită de ambiguitate) de avangardă o serie de orientări, la urma urmelor, extrem de diverse (şi nu o dată în declarată opziţie una faţă de alta) poate să întâmpine obiecţii dintre cele mai serioase. Dincolo, însă, de orizonturile diferite pe care le explorează (şi de care trebuie totdeauna să ţinem seama) mişcările de avangardă sunt generate de un impuls negator, de o violenţă pe care n-o mai putem întâlni în istoria literaturilor, excepţie făcând cei doi revoltaţi din jurul lui 1870 – Lautréamont şi Rimbaud -, întemeietori ai poeticii antipoeticului într-o atmosferă estetică în care începuse să domine şi simbolismul. Susţinând că negaţia este principiul motrice al avangardei – lucru pe care am încercat să-l demonstrăm cu alt prilej** -, nu vrem nici să diminuăm importanţa teoretică a contribuţiilor ei, directe sau derivate, şi nici nu intenţionăm să privim variatele ei manifestări dintr-o perspectivă uniformizatoare. Nu ne vom feri, prin urmanre, să scoatem în relief diferenţele specifice, ori de câte ori se va ivi nevioa sau prilejul, dar fără a pierde din vedere notele comune, a căror existenţă justifică, de altfel, însăşi folosirea noţiunii de avangardă. Cum nu urmărim aici să facem un studiu despre fenomenul avangardei ca atare, ci doar să desprindem caracteristicile generale ale conceptului avagardist de poezie, ne vom mărgini la examinarea mai îndeaproape a unora dintre direcţiile cele mai reprezentative: accentul va cădea îndeosebi pe dadaism şi suprarealism, ceea ce nu înseamnă că vor lipsi referirile indispensabile şi la alte forme pe care le-a luat spiritul prin excelenţă contestatar care a animat avangara (futurismul italian, cubo-futurismul rus, expresionismul – care nu ţine de avangardă decât prin unele dintre aspectele lui -, constructivismul etc). Cronologic vorbind, primele manifestări ale avangardei au loc, pe plan literar, în anii 19081909. În Franţa, ca şi aiurea, avangarda poetică este precedată şi apoi strâns legată de căutările novatoare ale plasticii. Guillome Apollinaire, una dintre personalităţile care au stimulat în mai mare măsură revoluţia poetică din primele decenii ale secolului, a fost nu numai prieten cu pictorii (Pcasso, Rousseau, Braque etc.), ci şi (analogia cu Baudelaire nu scapă nimănui) unul dintre marii critici de artă ai vremii, sprijinitor entuziast al cubismului şi chiar teoretician al acestui curent, ale cărui tehnici se străduieşte să le trasfere şi în poezie. Adeziunea lui Apollinaire la o nouă estetică se constată mai întâi în unele scrieri datând din 1908. Chiar la începutul anului, după un articol care marchează o răscruce în concepţiile lui despre literatură (e vorba de articolul din La Phalange despre Jean Roèyre), el publică Onirocritique şi peste numai două luni Le Pyrée (care va figura în Alcools sub titlul Le Brasier). La această dată poezia este pentru Apollinaire fructul unei imaginaţii total libere: „un triumf al falsităţii, al erorii, al imaginaţiei”. Onirocritique este nu numai prin titlu, ci şi prin însăşi substanţa poetică, o compunere care anticipează suprarealismul. De altfel, termenul însuşi de surréalisme a fost pentru prima oară folosit de către Apollinaire spre a-şi caracteriza **

O încercare de definire a noţiunii de „avangardă” în literatură, în Eseuri despre literatura modernă, Editura Eminescu, 1970

3

drama Les Mamelles de Tirésias (1918). Sensul pe care-l dădea poetul acestui neologism inventat de el diferă, bineînţeles, de cel pe care i-l vor da peste câţiva ani reprezentanţii suprarealismului. Elucidarea lui, cu ajutorul Prefeţei care însoţeşte ediţia originală, este utilă pentru înţelegerea esenţei însăşi a esteticii lui Apollinaire. Poetul explică foarte limpede că şi-a numit drama suprarealistă spre a respinge şi depăşi alternativa: simbolism – realism. „Pentru a caracteriza drama mea, - scrie Apollinaire – m-am slujit de un neologism care-mi va fi iertat, pentru că un astfel de lucru mi se întâmplă rareori, şi am creat adjectivul <>, care nu semnifică deloc simbolic, cum a presupus Dl. Victor Basch, în foiletonul său dramatic...” * Ceva mai încolo, poetul declară – şi nu putem să nu descifrăm aici un nou aspect al tendinţei moderne spre literalitate, formulată pentru prima dată de Rimbaud -: „Pe deasupra, nu există în piesa mea, care este foarte clară, nici un simbol, dar oricine este liber să vadă în ea câte simboluri vrea şi să-i descopere o mie de sensuri, ca-n oracolele sibiline.” Noţiunea de suprarealism avea însă şi o evidentă adresă polemică; prin intermediul ei Apollinaire condamna încă o dată „odiosul realism” (denunţat, între altele, în interviul din revista de avangardă SIC, acordat lui Pierre-Albert Birot): „Pentru a încerca, dacă nu o renovaţie a teatrului, cel puţin un efort personal, am crezut că trebuie revenit la natura însăşi, dar fără a o imita în maniera fotografiilor. Când omul a vrut să imite mersul, el a creat roata, care nu seamănă cu un picior. El a făcut astfel suprarealism fără s-o ştie.” Regăsim, aşadar, în Prefaţa discutată una din marile teme recurente ale esteticii moderne a poeziei, care, din unghiuri şi cu argumente diferite, n-a încetat să se opună mimesis-ului, fie el conceput clasic, fie el conceput, într-o epocă mai apropiată, naturalist. Modul său de a interpreta natura – arată Apollinaire – este fantezia, care, „după fire, se manifestă cu mai multă sau mai puţină melancolie, satiră sau lirism, dat totdeauna, şi în măsura în care-mi este cu putinţă, cu un bun-simţ care conţine uneori destulă noutate ca să poată şoca şi indigna...”. Poetul nu e departe de ideea – pe care o considerăm fundamentală pentru orice avangardă – că gradul de noutate se poate măsura prin capacitatea ei efectivă de a şoca şi de a indigna inerţiile gustului tradiţional. Apollinaire, care cu prilejul premierei dramei sale „suprarealiste” (iunie 1917) vioa să ţină o conferinţă despre spiritul de avangardă (proiect abandonat), făcea mai de mult figură de avangardist în literele franceze. Apărut în 1912, în decembrie, poemul Zone, care avea să deschidă în 1913 prima ediţie a Alcoolurilor, exprima liric căutările şi idealurile „spiritului nou”. Cu amestecul lui straniu de prozaism deliberat şi muzicalitate subtilă, Zone poate fi citit – deşi pe una dintre dimensiunile lui superficiale – şi ca un manifest literar, nu străin de unele dintre preocupările futurismului, care se născuse cu câţiva ani înainte (1909) şi la care Apollinaire avea să se ralieze, cum o dovedeşte L’Antitradition futuriste (Manifeste-synthèse), colaj tipografic publicat în Lacerba (I, 18) şi, ca foaie volantă, de către Direcţia mişcării futuriste; text semnat şi datat: Paris, 20 iunie 1913. În Zone, elogiul străzii moderne cu „turme de autobuze”, al „graţiei industriale” etc., are o neîndoielnică notă futuristă, deşi poemul în întregime înseamnă mult mai mult decât atât: Tu lis les prospectus les catalogues les affiches qui chantent tout haut Voilà la poésie ce matin et pour la prose il y a les journaux Il y a des livraisons à 25 centimes pleines d’aventures policières Portraits des grands hommes et mille titres divers J’ai vu ce matin une jolie rue dont j’ai oublié le nom Neuve et propre du soleil elle était le clarion Les directeurs les ouvriers et les belles sténodactylographes Du lundi matin au samedi soir quatre fois par jour y passent Le matin par trois fois la sirène y gémit

*

Giullaume Apollinaire: Oeuvres poétiques. Texte établi et annoté par M. Adéma et M. Décaudin, Bibliothéque de la Pléiade, Gallimard, 1956, p. 865.

4

Une cloche rageuse y aboie vers midi Les inscriptions des enseignes et des murailles Les plaques les avis à la façon des perroquets criaillent J’aime la grâce de cette rue industrielle.

La sfârşitul lui 1997 Apollinaire îşi rosteşte importanta conferinţă L’Esprit nouveau et les Poètes, care va apărea peste un an (decembrie 1918) în Le Mercure de France. Condiţia însăşi a poeziei noi este însăşi căutarea, investigaţia permanentă, experimentul. “Spiritul nou admite, deci, experienţele literare chiar hazardate, şi aceste experienţe sunt uneori puţin lirice. Iată de ce lirismul nu este decât unul dintre domeniile spiritului nou în poezia de astăzi, care se mulţumeşte adeseori cu căutări, cu investigaţii, fără să se preocupe să le dea o semnificaţie lirică.” Deşi, cam în acelaşi timp, dadaiştii şi ceva mai târziu suprarealiştii se vor preocupa să le dea un sens antiliric. Estetica literară a lui Apollinaire – aşa cum e ea formulată în 1917 – face din surpriză una dintre principalele ei categorii. “Prin surpriză, prin locul important pe care-l acordă surprizei, spiritul nou se deosebeşte de toate mişcările artistice şi literare care l-au precedat.” Adevăr relativ, căci ideea de surpriză ca atare jucase un rol deloc neglijabil în estetica barocului, de pildă (nu spunea Marino că: “E del poeta il fin la meraviglia”?). Numai că surpriza de care vorbeşte Apollinaire trebuie privită nu numai prin prisma capacităţii ei de a produce uimire, ci şi, cum spuneam mai sus, prin aceea a capacităţii ei de a şoca şi de a indigna. Avangarda propriu-zisă (căreia autorul Alcoolurilor îi este mai degrabă un mare precursor, decât un reprezentant în deplinul înţeles al cuvântului) va face în această privinţă un pas mai departe: surpriza se va transforma în scandal, poezia va trebui nu numai să surprindă, ci şi – mai ales – să scandalizeze. Că Apollinaire nu era o structură de avangardist (în sensul pe care-l acordăm noi noţiunii) o dovedeşte nemulţumirea pe care nu înceta s-o manifeste atunci când era socotit un iconoclast. Într-o scrisoare către André Billy, datând din 1918, el îşi defineşte poezia fără echivoc: “În ce priveşte reproşul de a fi un destructor, îl resping în mod formal, căci n-am distrus nimic niciodată, ci, dimpotrivă, am încercat să construiesc… nici în arte, încercând să sprijin şcolile noi, dar nu în detrimentul şcolilor trecute, n-am distrus nimic. N-am combătut nici simbolismul, nici impresionismul. Am lăudat public poeţi ca Moréas. Nu m-am înfăţişat niciodată ca un destructor, ci ca un ziditor. Acel “Merde” în muzică din manifestul-sinteză pe care mi l-au publicat futuriştii nu se referea la opera celor vechi, ci la numele lor opus ca o barieră noilor generaţii.”* De comparat această atitudine – pentru a măsura distanţa care-l desparte pe Apollinaire de un adevărat avangardist – cu aceea pe care-o exprimă Aragon peste câţiva ani, în 1924: “N-am căutat niciodată altceva decât scandalul şi l-am căutat pentru el însuşi”. Şi asta, pentru a nu ne lăsa ispitiţi să alegem exemple din manifestele total nihiliste ale mişcării dadaiste, pe care, de altfel, vom avea prilejul să le discutăm mai în amănunt. În 1917 apăruse şi cel mai îndrăzneţ volum al lui Apollinaire: Calligrammes, în care se pot identifica elemente precise de cubism literar (tehnica aşa-numitor “colaje verbale”) şi de futurism. Căutarea unui nou limbaj, dincolo de orice gramatică, este tema unui soi de ars poetica (La Victoire), asupra căreia este cert că şi dadaiştii, şi suprarealiştii de mai târziu au meditat: O bouches l’homme est à la recherché d’un nouveau langage Auquel le grammairien d’aucune langue n’aura rien à dire Et ces vieilles langues sont tellement près de mourir Que c’est vraiment par habitude et manqué d’audace Qu’on les fait encore servir à la poésie Mais elles sont comme des maladies sans volonté Ma foi les gens s’habituerait vite au mutisme La mimique suffit bien au cinema Mais entêtons-nous à parler

5

Remuons la langue Lançons les postillons On veut de nouveaux sons de nouveaux sons des nouveaux sons On veut des consonnes sans voyelles Des consonnes qui pètent sourdement Imitez la son de la toupie Laissez pétiller un son nasal et continu Faites claquer votre langue Servez-vous du bruit sourd de celui qui mange sans civilité Le raclement aspire du crachement ferait aussi une belle consonne etc

Chiar dacă n-a ajuns niciodată la extremismul estetic al avangardei, Apollinaire a fost unul dintre precursorii respectaţi şi iubiţi ai acesteia şi, în mai multe privinţe, unul dintre modelele ei: tinerii poeţi din deceniul 1910-1920, care aveau să se avânte în aventura intelectuală a inconformismului absolut şi a contestaţiei sistematice, i-au adus aproape fără excepţii omagiul lor. Să nu uităm că Apollinaire, el însuşi director al unei reviste de orientare cubisto-futuristă (Les Soirées de Paris, 1913-1914), a colaborat susţinut la unele publicaţii de avangardă fie din Franţa (între ele SIC, de sub direcţia lui P.Albert Birot, Nord-Sud, scoasă în 1917 de Pierre Reverdy, 391 a lui Francis Picabia, etc.), fie din străinătate (publicaţii futuriste din Italia, cum ar fi Lacerba, condusă de Ardengo Soffici şi G. Papini, Der Sturm din Germania). După moartea lui prematură, revista predadaistă şi mai apoi strict dadaistă Littérature, care începe să apară din martie 1919, îi reproduce mai multe cicluri de poeme, iniţial publicate în Lacerba. Tzara, Breton, Soupault, Aragon etc. sunt la acea epocă printre admiratorii poetului. După cum rezultă din primul Manifest al suprarealismului (1924), alegerea cuvântului creat de Apollinaire pentru botezarea noului curent – în ciuda faptului că i se dădea un sens diferit – a fost, într-un anume fel, şi un act de simpatie intelectuală: “Ca să-i aducem un omagiu lui Guillome Apollinaire care murise […] Soupault şi cu mine am desemnat cu numele de suprareaslism noul mod de expresie pură…” ar fi fost poate mai potrivit – recunoaşte Breton – “să fi folosit cuvântul SUPERNATURALISM, întrebuinţat de Gérard de Nerval în dedicaţia la Les Filles du feu. Se pare că, într-adevăr, Nerval era de minune dotat cu spiritul de la care ne reclamăm, Apollinaire fiind doar în posesia literei, încă imperfecte, a suprarealismului şi arătându-se neputincios să dea la iveală, în această privinţă, vreo consideraţie teoretică pe care s-o reţinem.”* O astfel de rezervă ne atrage atenţia că Apollinaire, deşi a fost fără îndoială unul dintre cei care au făcut posibil suprarealismul şi i-au netezit drumul, se afla mai aproape de alte poziţii estetice. Relaţiile lui, pe de-o parte cu pictorii cubişti, pe de alta cu futuriştii italieni (Marinetti, Soffici etc.), sunt în măsură să ne indice tipul de avangardă spre care tindea, dar fără să se identifice cu el, poetul Alcoolurilor. Afinităţile dintre cubism şi futurism avea să le pună în lumină, în afară de Apollinaire, grupul tinerilor poeţi ruşi (D. Burliuk, V. Hlebnikov, A. Krucionîh, V. Maiakovski), care se făcuse cunoscut prin zgomotosul manifest din 1921: O palmă în obrazul gustului public şi care se intitula cubo-futurist. Sacrificând multe nuanţe, cum se întâmplă ori de câte ori vrem să facem o generalizare, mai ales în literatură, am putea spune că mişcările de avangardă au urmat, în mare, două linii distincte, care pornesc, însă, amândouă, din aceeaşi iniţială voinţă de negaţie a formelor de expresie tradiţionale, obosite, screlozate. I. Există, aşadar, orientări de avangardă (între care futurismul şi costructivismul) care tind să pună accentul pe modernitate, pe noutate, făcând din acestea instrumente şi modalităţi de subversiune împotriva vechiului. Modernitatea, noutatea sunt de cele mai multe ori concepute în termeni stilistici. Poezia e chemată – crede Marinetti – să dea expresie sensibilităţii moderne într-un nou limbaj, adecvat stilului funcţional-mecanic al epocii, al societăţii industriale. Abandonând orice izolare aristocratică, poetul trebuie să iasă în stradă, să se confunde cu mulţimile anonime, să cânte marile metropole, gările pline de fum, uzinele. Atât vocabularul cât şi gramatica poeziei mai vechi

6

sunt cu totul insuficiente pentru aceasta. E nevoie de un limbaj dinamic, rapid ca mijloacele moderne de comunicaţie; un limbaj care să aibă ceva din frumuseţea şi din structura funcţională a noilor invenţii tehnice. Poate părea curios faptul că, ridicându-se cu vehemenţă împotriva tuturor regulilor, formulelor şi procedeelor tradiţionale, pledând pentru o libertate totală în creaţia poetică, Marinetti cade el însuşi în păcatul pe care-l cenzurează atât de aspru: principalele lui manifeste, începând cu celebrul Manifesto di fondazione (apărut, cum se ştie, mai întâi în limba franceză, în Le Figaro din 20 febr. 1909 şi îndată în italiană, în Poesia, nr. 1-2, ian.-febr. 1909), sunt pline de precepte şi reţete pentru “fabricarea” poeziei ideale. S-a putut astfel vorbi, în legătură cu Manifesto tecnico della letteratura futurista (11 mai 1912), Supplemento al Manifesto tecnico della letteratura futurista (11 aug. 1912) sau cu importantul manifest despre L’Immaginazione senza fili e le parole in liberta (Lacerba, 15 iunie 1913), despre o “tehnologie expresivă” futuristă. Mai mult decât cu o eliberare, avem de-a face, deci, cu o nouă, destul de strictă (şi, prin efectele ei, sterilizantă) codificare a mijloacelor stilistice şi gramaticale. Spre a corespunde sensibilităţii futuriste, care e făcută din “oroare de ceea ce e vechi şi cunoscut”, “dragoste de ceea ce e nou şi neprevăzut”, “dragoste de pericol”, pasiune pentru sport, beţie a vitezei (“Abitudine della visioni in scorcio e delle sintesi visuali create dalla velocità dei treni e degli automobili che guardano dall’alto citta e campagne. Orrore della lentezza, delle minuzie, delle analisi e delle spiegazioni prolisse. Amore della velocità, dell’abbreviazione, e del riassunto…”) etc., poezia trebuie să recurgă la un stil telegrafic-imagistic folosind cuvinte esenţiale în libertate: o libertate, totuşi, limitată de o serie de interdicţii. Aşa, spre pildă, în manifestul Cuvintelor în libertate, din care am citat şi până acum, se propune suprimarea adjectivului calificativ (în favoarea a ceea ce Marinetti numeşte “adjectivul semaforic”: “adjectivele trebuie private ca nişte semnale feroviare sau semaforice ale stilului…”); folosirea verbului la infinitiv (verbul la infiniv împiedicând formarea frazelor şi deci oprirea curgerii imagistice într-un punct determinant); cultivarea sistematică a onomatopeii (“care serveşte la vivificarea lirismului cu elemente crude şi brutale de realitate”); utilizarea în poezie a semnelor matematice etc. Alte manifeste ale lui Marinetti apărute în Lacerba aduc precizări în aceeaşi direcţie, ajutând la definirea “retoricii” futuriste: Dopo il verso libero le parole in liberta (1914, I, 22), Lo Spendore geometrico e mecanico nelle parole in liberta (1914, II, 6) şi Onomatopee astratte e sensibilita numerica (1914, II, 7). Ne interesează mai puţin acum recomandările şi prohibiţiile acestei “retorici”, dintre care am avut prilejul să relevăm doar câteva; ne interesează mai mult, în schimb, marile postulate pe care se sprijină ea. Deşi futuriştii vorbesc mult de imaginaţie, concepţia lor despre poezie, oricât de zgomotos “revoluţionară” în aparenţă, rămâne una de tip “reproductiv”, oscilând între mimesis şi expresie. Insistenţa (cel puţin a futurismului italian) asupra problemelor de formă nu trebuie să ne înşele. Atitudinea lui fundamentală este una conţinutistică – şi lucrul a mai fost remarcat.* În ciuda evidentului antitradiţionalism şi chiar a propensiunii spre scandalul literar, noutatea pe care-o preconizează Marinetti este, sub raport teoretic, reductibilă, în anumite limite, la o viziune atât imitativă cât şi psihologică asupra poeziei: aceasta trebuie să reflecte imaginea epocii şi să exprime sensibilitatea ei. Rezultatul e o mecanizare a stilului (nu numai pe plan lexical, prin invazia numeroşilor termeni denumind aspecte ale civilizaţiei tehnice moderne, ci în profunzime). Elogiul intuiţiei sau al faimoasei Immaginazione senza fili nu-i decât expresia unui “sensualism” filosofic cu totul elementar, postulând existenţa unor serii de analogii verbale care corespund fiecăruia dintre simţuri. O atare tendinţă este evidenţiată, de pildă, în manifestul marinettian Dopo il verso libero le parole in liberta, în care se preconizează aşa-numitul “lirismo multilineo”: cu ajutorul acestei tehnici se pot obţine cele mai complicate “simultaneităţi lirice” (modul futurist de a concepe acea poezie totală spre care aspirau simboliştii). Ceea ce uimeşte şi dezarmează în această teorie e simplismul ei mecanic: “Poetul va arunca mai multe linii paralele, mai multe lanţuri de culori, sunete, mirosuri,

7

zgomote, greutăţi, grosimi, analogii. Una din aceste linii va putea fi, de exemplu, picturală, alta muzicală, alta olfactivă etc.” (“Il poeta lancerà su parechie linee parallele, parecchie catene di colori, suoni, odori, rumori, pesi, spessori, analogie. Una di queste linee potra essere per esempio pittorica, l’altra musicale, l’altra odorosa ecc.”) Dacă, spre exemplu, domină senzaţiile şi analogiile picturale, versul respectiv va fi imprimat în caractere tipografice mai mari decât cele conţinând senzaţiile şi analogiile muzicale sau olfactive etc. Marinetti merge până acolo încât, asemeni vechilor retoricieni, oferă şi o mostră de lirism simultan, realizat după preceptele sale. E vorba de “descrierea unui pod făcut de bulgari şi distrus de turci sub foc” (o scenă de război, deci): TRITURATO ROSSO ROSSO STRIATO SUSSULTANTE ETERNO

urrrrrrraaaaah urrrrrraaah vincere vincere gioia gioia vendetta masacrare continuare tatatatatatatatatatatatatata FINE DISPERAZIONE PERDUTO NIENTE-DA. FARE INUTILE ‘immergersi frechezza dilatarsi aprirsi ammolirsi dilatarsi plum plamplam pluff pluff frrrrrr sterco-di-cavallo orina bidet ammoniaca odore-tipografico

Nu mai încape nici o îndoială: mentalitatea poetică futuristă este una foarte net ilustrativă; problema poetului este aceea de a transpune un conţinut (intelectual, afectiv, senzorial) preexistent; limbajul, cu articulaţiile lui sintactice frânte, îşi pierde orice vocaţie creatoare, devenind un simplu instrument. De aceea, din mai toate producţiile poetice futuriste (italiene) se degajă un aer de uscăciune, de iremediabilă sterilitate. Au dispărut din discursul liric până şi tensiunile negative, proprii într-un grad mai mic sau mai mare oricărei poetici a antipoeticului. Dincolo de intenţiile ei declarate, poetica futurismului italian ne apare, în tehnicismul ei naiv, ca o poetică în ultimă instanţă a… apoeticului. Mai consecvenţi faţă de doctrina futuristă a cuvintelor în libertate şi faţă de principiul noutăţii s-au arătat futuriştii ruşi. Ideile pe care le-au vehiculat aceştia s-au dovedit fecunde pentru teoria literară a secolului nostru, căci, cum se ştie, formalismul rus ca primă manifestare structuralistă în poetică se confundă, la începuturile lui, cu experienţa futuristă. Înainte de a vorbi despre cea de-a doua linie pe care s-a dezvoltat avangarda, să ne oprim puţin la futurismul rus.* Punctul de vedere al futuriştilor ruşi a fost, spre deosebire de al italienilor, decis şi explicit anticonţinutistic. “Adevărata noutate în literatură – scria Krucionîh – nu depinde de conţinut… dacă există o formă nouă, trebuie să existe şi un conţinut nou… Forma e aceea care determină conţinutul.” Acest aspect important al contribuţiei teoretice a futuriştilor e astfel comentat de Victor Erlich: “Primatul formei asupra conţinutului, acesta a fost strigătul de luptă al futurismului rus timpuriu. Semnul verbal era conceput ca “o entitate independentă organizând materialul de sentimente şi gânduri” (Maiakovski), mai degrabă decât înfăţişându-l. “Ne-am hotârât – spunea una dintre declaraţiile futuriste – să investim cuvintele cu semnificaţii depinzând de caracteristicile lor grafice şi fonetice”. Atenţia era concentrată asupra formei externe şi a texturii senzoriale a simbolului lingvistic mai degrabă decât asupra obiectului său.” Avem de-a face, cum se vede, cu o adevărată revoltă contra semnificaţiei: de unde cuvântul de ordine al unui “limbaj transsemnificativ”. O astfel de concepţie este, evident, la antipodul oricărei teorii imitative ori psihologice a poeziei. Un raport între poezie şi natură există, totuşi: “Arta – scrie Maiakovski – nu este o copie a naturii, ci hotărârea de a o deforma în conformitate cu reflexele ei în conştiinţa individuală”. Principiul “deformării creatoare” e în măsură să uşureze înţelegerea colaborării estetice a poeziei futuriste cu pictura cubistă. Interesul futurist pentru universul tehnico-mecanic al civilizaţiei moderne continuă totuşi să se manifeste în unele formulări programatice. Să reamintim, în această direcţie, cunoscuta teorie a lui Maiakovski despre poezie ca “un mod de producţie” (Cum

8

se fac versurile): “creaţia poetică – notează Erich – a devenit o chestiune mai degrabă de tehnologie, decât de teologie.” II. Alte orientări de avangardă pun accentul nu atât pe modernitate şi noutate (fără a le ignora, de altfel), cât pe imaginaţie, ca facultate de a crea imagini. Limbajul trebuie să devină instrumentul acestei imaginaţii profunde (care se exercită mai ales în activitatea onirică). În această privinţă, cazul cel mai tipic îl constituie suprarealismul, a cărui doctrină (în centrul ei aflându-se problemele poeziei) vom avea prilejul s-o analizăm mai pe larg. Să reţinem de pe acum diferenţa între această direcţie a avangardei şi cea futuristă sau constructivistă. Ea ne propune o viziune asupra artei în care pot fi folosite unele dintre ipotezele psihologiei profunzimilor (raporturile între suprarealism şi psihanaliză sunt elocvente). În genere – cu un coeficient polemic totdeauna ridicat, deşi adaptat împrejurărilor – această direcţie tinde să reabiliteze filosofiile romantice ale incoştientului ca forţă primordială a sufletului omenesc. Raţiunea e dispreţuită şi călcată în picioare. E semnificativă, în acest sens, distincţia expresionistă între spirit şi suflet: arta, poezia, sunt sau tind să fie, dovezi ale triumfului sufletului (iraţional) în lupta sa împotriva spiritului (raţional). Desigur, expresionismul nu poate fi ataşat decât în parte unei atare tendinţe, dar, în măsura în care el este şi un fenomen de avangardă, el aparţine acestui tip. De remarcat numeroasele paralelisme cu ideile estetice ale barocului (mai ales în cazul expresionismului), ale romantismului şi chiar ale simbolismului (lucru care nu va întârzia să se impună la o cercetare mai atentă a suprarealismului): nu trebuie neglijate însă funcţiile noi pe care le îndeplinesc asemenea idei cu respectabilă tradiţie în cadrul unor programe care pun în prim-plan voinţa de contestaţie şi de subversiune. Despre dadaism n-am spus până acum aproape nimic. În mod evident, el nu se înscrie în nici una dintre cele două direcţii semnalate, deşi prezintă destule afinităţi cu fiecare dintre ele. Într-un anume sens, deşi dadaismul nu e, cronologic vorbind, prima dintre manifestările spiritului de avanagardă, în el triumfă principiul însuşi al oricărei avangarde: negaţia. Astfel încât, chiar cu preţul încălcării exigenţelor strictei istoricităţi, orice examen critic al avangardei, care aspiră să fie cât de cât sistematic, trebuie să înceapă cu dadaismul. Nu fără a ţine seama de faptul că dadaismul nu s-a născut din nimic, şi nici dintr-o dată; el a avut, dimpotrivă, numeroase antecedente şi n-a ajuns la formula lui integral nihilistă decât în timp, stăbătând mai multe etape. Cum nu ne interesează acum istoricul mişcării dadaiste*, controversele în legătură cu locul naşterii lui (Zurich sau New York, sau Paris) sau cu descoperitorul numelui noului curent (Hugo Ball, sau Tristan Tzara, sau altcineva), vom trece direct la examinarea surselor şi principiilor poeticii (sau antipoeticii) dadaiste. E limpede pentru cine cunoaşte primele documente ale mişcării (Cabaret Voltaire, editat de Hugo Ball la Zurich în 1916; cele dintâi nume din Dada, editate de Tzara la Zurich, 391 al lui Pacabia, tot în perioada de la Zurich) că dadaismul a luat fiinţă, şi în poezie şi în plastică, sub influenţa celor trei mari direcţii ale avangardei în acea vreme: cubismul artistic şi literar (promovat de Apollinaire, Reverdy, Albert Birot etc. în poezie), futurismul (tânăra mişcare dadaistă întreţinând pentru moment raporturi cordiale cu F. T. Marinetti şi cu adepţii lui) şi expresionismul, în atmosfera căruia se formaseră numeroşi aderenţi de origine germană (Ball, R. Huelsenbeck, Hans Richter etc.). Stimulatoare au fost pentru dadaişti în special stilul sfidător sau direct insolent al manifestărilor futuriste (Marinetti, Apollinaire), faimoasa lozincă a „cuvintelor în libertate”, tehnica, transmutată din plastică în poezie, a „colajelor verbale”, practicată de cubismul literar. Să nu uităm, de asemenea, că după 1908-1909 – sub diferite etichete, care mai de care mai curioase ori mai provocatoare -, revoluţionarismul avangardist se manifestă şi în celelalte arte (spectacol, muzică etc.). Merită să fie menţionată pe această linie (sugestiile ei urmând a fi folosite în cadrul „spectacolelor” dadaiste) „eliberarea sunetului”, constituire unei „arte a zgomotelor” (Luigi Russolo: L’arte dei rumori, 1913) – una dintre contribuţiile importante ale futurismului la muzica modernă. Balilla Pratella, Russolo tind să lărgească limbajul muzical dincolo de orice convenţii, până la a-l face să includă cele mai obişnuite zgomote mecanice. În 1913 Russolo construise un soi

9

de „orgă de zgomote” („intonarumori”), şi din acest an manifestările „intonarumoriste” se înmulţesc în Italia şi aiurea. Nucleul teoretic al poeticii dadaiste îl regăsim în jurnalul lui Hugo Ball, aplicat de el însuşi în experimentele sale prelettriste. E vorba de revolta absolută a mişcării Dada împotriva limbajului. „Limbajul – scrie Ball la 16 august 1916 în Die Flucht aus der Zeit -, organ social, poate fi distrus fără ca procesul creator să aibă de suferit. După cât se pare, n-are decât de câştigat.” Limbajul „nu poate comunica experienţele cele mai profunde”. Mai mult decât atât, „distrugerea organului vorbirii poate deveni un mijloc de disciplină personală. Când contactele sunt rupte, când încetează comunicarea, atunci se produce coborârea în sine, detaşarea, singurătatea.” La 5 martie 1917 Ball notează: „Figura umană dispare progresiv din arta picturii şi nici un obiect nu e prezent decât în formă fragmentară. E încă o dovadă că faţa omului s-a urâţit şi s-a uzat, şi că obiectele care ne înconjoară au devenit repulsive. Următorul pas pentru poezie este să renunţe la limbaj aşa cum pictura a renunţat la obiect, şi pentru motive asemănătoare.” Rezultatul unor astfel de păreri teoretice îl constituie poemele „abstrtact fonetice” (de fapt lettriste), pe care le compunea Ball, şi dintre care unul, O Gadji beri Bimba, a fost recitat de însuşi autor cu prilejul primei importante manifestări Dada, care a avut loc la 14 iulie 1916 în Zunfthaus zur Waag din Zurich. Să cităm pentru edificare câteva din aceste versuri, care sunt nu numai intraductibile (în orice limbă sau limbaj), dar şi inutil de tradus: gadji beri bimba glandridi laula lonni cadori gadjama gramma berida bimbala glandri galassassa lautitalomini gadji beri bin blassa glassula laula lonni cadorsu sassala bim gadjama tuffmi zimzalla binban gligia wowolimai bin beri ban o katalominal rhinocerossola hopsamen laulitalomini hoooo gadjama rhinocerossola hopsamen bluku terullala blaulala looooo ...

Aceasă recitare, cum arată Hans Richter, „a fost culmea carieirei lui Ball ca dadaist. Poemul fonetic abstract, care avea să-şi găsească mai târziu numeroşi imitatori şi continuatori şi să se încheie cu francezul Lettrisme, se născuse ca o nouă formă artistică. După aceasta Ball s-a îndepărtat treptat de Dada”*. Hugo Ball a fost fără îndoială personalitatea cea mai puternică a grupului care a iniţiat mişcarea dadaistă; personalitae sfâşiată, însă, de adânci contradicţii lăuntrice, oscilând între nihilism şi misticism: aşa se explică retragerea lui, opţiunea lui finală în favoarera unei vieţi religioase, dusă într-o voită sărăcie. Dacă Hugo Ball exprima dimensiunea profundă existenţială a negativismului dadaist, putem spune ca Tristan Tzara – care, o dată cu apariţia primelor numere din Dada, din iulie şi decembrie 1917, dar mai ales a numărului 3, din decembrie 1918, avea să devină şeful recunoscut al mişcării – exprima dimensiunea lui ludică, publicitar scandaloasă, care avea să contribuie într-o atât de mare măsură la internaţionalizarea curentului. În această privinţă, e destul de semnificativ faptul că Tzara s-a realizat nu ca poet (însăilările lui arbitrare de cuvinte ocupă un loc dintre cele mai periferice în poezia franceză a secolului), ci ca autor de manifeste şi mai ales ca personaj. El avea o puternică vocaţie a spectacolului şi a mistificării, dublată de o inteligenţă remarcabil de mobilă: cu aceste calităţi el a reuşit să-şi creeze mai mult (dar şi mai puţin) decât o reputaţie – un mit. În cea mai mare parte datorită lui Tzara – datorită hiperbolicei lui insolenţe, ridicată la rangul de virtute intelectuală – dadaismul a devenit cea mai populară dintre mişcările de avangardă; cea mai exasperantă pentru public şi, de aceea, cea mai repede intrată în conştiinţa lui. Cum observă M. Sanouillet în cartea sa (cap. Dada et son public), mişcarea „n-a existat niciodată prin şi pentru publicul ei, s-a născut din rezistenţa lui şi a murit din dezafecţiunea lui”. De aici şi caracterul foarte retoric al dadaismului (de altfel, toate mişcările de avangardă au fost retorice, aceasta e una dintre trăsăturile lor cele mai caracteristice). E vorba, bineînţeles, de un

10

tip special de retorică, ale cărie resorturi şi reguli le putem surprinde cel mai lesne în cazul dadaismului, care nici nu s-a prea străduit să le ascundă: o retorică a absurdului şi a deriziunii, a scandalului, a subversiunii intelectuale prin mijloace adeseori zgomotos publicitare. Se cuvine să facem observaţia – valabilă pentru întreaga avangardă într-un grad mai mic sau mai mare – că dadaismul este, nu numai istoric, dar şi în substanţă, un produs al jurnalismului modern şi mai ales al aspectului său publicitar-senzaţional: până şi în tehnica tipografică. Reclama, anunţul ambiguu cu litere de o şchioapă, ştirea de ultimă oră, afişul cu libertăţile lui grafice etc., toate acestea au constituit punctele de plecare ale unui nou stil (foarte puţin intelectual), ale unui stil bătător la ochi, menit exclusiv să atragă atenţia, să stârnească o cât mai vie curiozitate într-un public cât mai larg. Ia naştere, pe măsură ce tehnicile publicitare se dezvoltă, un nou tip de grandilocvenţă, ale cărei teme încetează a mai fi nişte abstracţiuni: o grandilocvenţă pusă, în modul cel mai explicit, în slujba comerţului de un fel sau de altul; cutare produs, biletele la cutare spectacol, cutare ziar de mare tiraj etc. trebuie în primul rând să se vândă, să fie cât mai căutate de membrii unei societăţi stăpânite de legile concurenţei şi ale profitului. Nimic mai radical antiliterar, deci, decât acest stil. În secolul al XIX-lea, de la Baudelaire la Mallarmé şi la succesorii acestuia, poezia a reacţionat împotriva trivialităţii şi banalizării jurnalistice a limbajului. Spre 1870 şi după aceea, o dată cu primele îndrumări conştiente spre o poetică a antipoeticului (Lautréamont şi Rimbaud în primul rând, dar şi, într-o măsură, „decadenţii” Corbière şi Laforgue), se constată, totuşi, o creştere a interesului nu numai pentru formele urâtului natural (ca la romantici), ci şi pentru formele urâtului „creat”, cu sau fără voinţă, ca rezultat al unor preocupări şi eforturi paraliterare (între care şi cele jurnalistice). Era firesc, de altfel, ca revolta împotriva literaturii să-şi îndrepte atenţia şi spre stilul cel mai antiliterar cu putinţă, acela al jurnalismului publicitar şi senzaţional. Cui citeşte cu luareaminte Poeziile lui Lautréamont nu-i va scăpa desigur această dimensiune, cu efecte specifice în complexa orchestraţie polemică a textului. Cei dintâi care au folosit, însă, pe o scară mai largă tehnicile, atât verbale cât şi tipografice, ale jurnalismului au fost futuriştii: dar cu o intenţie mai degrabă antitradiţională decât global antiliterară, căci futurismul (după cum o indică şi numele lui) avea naivitatea să creadă că el contribuie la instaurarea formelor literare şi artistice, prin excelenţă moderne, care vor înflori deplin în viitor. Oricum, el a adoptat adeseori – chiar dacă numai din raţiuni parţial polemice – stilul zgomotos-publicitar (dovadă stau manifestele sale) şi a ştiut să facă din el, încărcându-l de cu totul alte conţinuturi decât cele pentru care fusese elaborat, un mijloc de agresiune împotriva gustului literar public. Pe calea deschisă de futurism dadaismul a mers mult mai departe: poate chiar până la capătul ei, de vreme ce astăzi ea ne apare ca o cale închisă. Mişcarea dadaistă a început prin a descoperi, cum s-a văzut, mizeria limbajului, manifestată cel mai evident în stilul jurnalismului publicitar, dar cel mai profund în însăşi literatură, cu falsele ei veleităţi de a comunica, sau de a eleva, sau de a emoţiona. Nu-i mai puţin adevărat însă că dadaiştii (oricât de revoltaţi împotriva lumii sociale şi intelectuale a vremii lor) au resimţit, cel puţin unii dintre ei, între care Tzara şi Picabia în primul rând, mirajul succesului, al unui succes bineînţeles de scandal, aparent compatibil cu atitudinea lor nihilistă. În această privinţă, nu e poate inutil să amintim că Tzara a fost un excelent popularizator al tuturor acţiunilor dadaiste: a întreţinut o corespondenţă asiduă şi foarte diversă, a redactat el însuşi numeroase informaţii sau comunicate în legătură cu evenimentele dadaiste, destinate marilor ziare care – şi nu e simptomatic – au găsit totdeauna sau aproapre totdeauna spaţiul necesar spre a le insera. Pe de altă parte, nu mai puţin semnificativă e – cum arăta M. Sanouillet – „grija meticuloasă cu care Picabia, Tzara, Eluard şi prietenii lor adunau, fie direct, fie prin intermediul agenţiilor specializate (L’Argus de la Presse, Lit-tout, Le Lynx etc.), cele mai mici ecouri ale năstruşniciilor lor publicate în revistele din lumea întreagă. Cercetătorii de mâine vor găsi încă multă vreme materie de descoperiri şi de reflecţii în voluminoasele dosare cu răbdare alcătuite pentru posteritate de aceşti artizani ai efemerului.” (Op. Cit., cap. Dada et son public.) Trebuie să recunoaştem că o astfel de preocupare e cel puţin ciudată la nişte revoltaţi absoluţi, cum s-au dorit dadaiştii. Ea e mai

11

puţin ciudată, însă, dacă ţinem seama de caracterul ludic şi juvenil euforic al acestei revolte (lucru adevărat mai cu seamă în ceea ce-l priveşte pe Tristan Tzara). Succesul dadaismului a fost succesul exploatării publicitare – extrem de inteligentă, mai e vorbă? – a autenticei crize moderne a conceptului de literatură. Dadaişti au descoperit şi au folosit conştient virtualităţile negativ-polemice ale stilului publicitar. Însăşi denumirea de Dada (oricum va fi fost ea găsită) s-a dovedit înzestrată cu eminente calităţi în această privinţă. Cum este evident că se poate face mai uşor reclamă (sau chiar antireclamă) lui Dada decât dadaismului, nu-i greu de înţeles că Tzara şi amicii săi au preferat în genere – şi mai ales în manifeste – să evite „ismul”: Dada s-a transformat destul de repede într-un fel de „marcă a fabricii” (o fabrică, spre a parafraza o vorbă a lui Brunea-Fox, de „zgomot pur”). Ar fi interesant de studiat în ce măsură şi sub ce raporturi a influenţat stilul jurnalistic (reclamă, anunţ de mică publicitate, informaţie de actualitate, fapt-divers etc.) dadaismul literar. Aici trebuie să ne mulţumim cu indicarea doar a câtorva exemple, alese mai mult sau mai puţin la întâmplare. Un rol important îl joacă, de pildă, repetiţia obsesivă a însuşi cuvântului Dada. Astfel: „Libertate: DADA DADA DADA, urlet al culorilor crispate, întreţesere a contrariilor şi tuturor contradicţiilor” etc.* Stilul grotesc grandilocvent al reclamei de bâlci (ale cărui formule au pătruns în publicitatea comercială) este adeseori utilizat, ca în Manifeste sur l’amour faible ... (XII): „domnilor doamnelor cumpăraţi intraţi cumpăraţi şi nu citiţi veţi vedea pe cel care are în mâini cheia niagarei omul care şchioapătă într-o cutie emisferele într-o valiză nasul închis într-un lampion chinezesc veţi vedea veţi vedea veţi vedea dansul din buric în saloon-ul din massachusetts” etc. („messieurs mesdames achetez entrez achetez et ne lisez pas vous verrez celui qui a dans les mains la clef du niagara l’homme qui boite dans une boîte les hémisphères dans une valise le nez enfermé dans un lampion chinois vous verrez vous verrez vous verrez la danse du ventre dans le saloon de massachusetts” etc.). În revistele dadaiste (Dada, 391 a lui Picabia etc.) se cultiva – spre scandalul conştiinţei obişnuite a respectabilităţii literare – absurdul într-o manieră direct jurnalistică. Astfel, în Bulletin Dada (Paris, februarie 1920), Tzara, sub semnătura Sinistre farceur, anunţa: „Căutăm prieteni şi alte lucruri atât de reproşate vocaţiilor gramaticale ale echilibriştilor în flacoane”. Sunt inserate ştiri-false (gen tipic dadaist): „Philippe Soupault s-a sinucis la Geneva”. Nu lipsesc reclamele sub forma unei presupuse corespondenţe de la cititor: „Sunt 15 zile de când iau 391 şi observ cu satisfacţie un rezultat într-adevăr surprinzător: sânii mei, care căzuseră în urma bolii, au redevenit ce erau înainte”. Foarte caracteristic dadaişti sunt, apoi, acei „fluturi” („papillons”), acele mici afişe colorate lipite la începutul lui 1920 pe zidurile Parisului, pe stâplii de telegraf, pe geamurile vitrinelor şi chiar în closetele publice. Iată câteva dintre textele imprimate pe aceşti „papillons” (care au fost utilizaţi în aceleaşi scopuri provocatoare de către suprarealişti) sau pe prospectele dadaiste: „DADA Societate anonimă pentru expoatarea vocabularului Director: Tristan Tzara”. „Silogism colonial Nimeni nu poate scăpa de soartă Nimeni nu poate scăpa de DADA Numai DADA vă poate face să scăpaţi de soartă Îmi datoraţi 894 fr. 50 TTRISTAN TZARA.”

Mai mult decât atât, dadaiştii plăteau pentru apariţia unor anunţuri în presa pariziană sau regională („Tout le monde n’a pas une voiture à soi, mais tout le monde a son Dada. – Picabia”), ajungând astfel să coboare Dada-ul, cum comentează M. Sanouillet, din cartea căreia am extras aceste informaţii, „la nivelul unui săpun de toaletă sau al unei mărci de ţigări”. Toate acestea nu

12

sunt, desigur, decât nişte farse mai mult sau mai puţin amuzante; nişte farse care, însă, revelează tendinţe fundamentale ale spiritului dadaist şi care poartă pecetea lui indelebilă. În măsura în care se poate vorbi de o poetică dadaistă, aceasta se plasează sub semnul absolutei libertăţi. „Dada se îndoieşte de orice”, şi, ca atare, toate principiile, regulile, îndrumările estetice (fie ele tradiţionale sau moderne) sunt respinse de la început şi fără drept de apel. Revolta împotriva limbajului, a tiraniei limbajului, se însoţeşte cu un dispreţ suveran faţă de gândire („Gândirea este produsă în gură”, scria Tzara); şi cu o repudiere a semnificaţiei: „Dada nu înseamnă nimic”. În aceste condiţii, afirmaţie = negaţie, cum susţine tot Tzara. Deci, artă = antiartă. Conceptul dadaist de libertate se dovedeşte a fi esenţial negativ, distructiv. În ceea ce priveşte poezia, dadaismul s-a străduit să compromită din toate unghiurile posibile poeticul: e un triumf total (efemer însă) al poeticii antipoeticului. Căci chiar pentru dadaişti (din grupul cărora au făcut parte până în 1922 şi cei mai de seamă reprezentanţi ai suprarealismului) poezia avea să renască din propria-i cenuşă; chiar pentru cei mai încăpăţânaţi. Într-un interviu acordat lui Roger Vitrac în 1922, Tristan Tzara optează în mod deschis pentru poezie (distinctă pentru el de literatură): „Cred, de asemenea, - spune aici Tzara – că există un mijloc foarte subtil, chiar scriind, de a distruge gustul pentru literatură. Aceasta, combătând-o cu propriile ei arme şi cu formulele ei. Dar literatura nu mă prea interesează. Ceea ce mă interesează este poezia, şi nu, cum s-ar putea crede, poezia mea. Dacă nu mă angajez să nu mai scriu e în primul rând pentru că nu sunt sigur de mine, şi apoi pentru că orice metodă împinsă până la consecinţele ei extreme îmi pare o restricţie a individului, restricţie care nu e alta decât formula însăşi a literaturii.”* Inconsecvenţă? Dar, la urma urmelor, poate fi acuzat dadaismul de inconsecvenţă? Sau, invers, de consecvenţă? Toate acestea n-au absolut nici un sens din punctul de vedere al mişcării, care s-a străduit să echivaleze pe toate planurile semnificaţia cu nonsemnificaţia. Distructiv, dadaismul a fost sau s-a prefăcut a fi în egală măsură autodistructiv; bătându-şi joc de toate, n-a omis să-şi bată joc şi de sine şi n-a pierdut nici un prilej de a se împroşca singur cu noroi (autocalomnia a devenit, poate, cel mai eficace mijloc de reclamă în campania publicitară Dada). Prin această trăsătură, dadaismul se deosebeşte sensibil de alte mişcări de avangardă, predispuse la megalomanie (în formele ei directe şi naive, o astfel de megalomanie se realizează deplin în bombasticismul proclamaţiilor futuriste, care ne par astăzi găunoase). Cine citeşte cu atenţie manifestele lui Tzara nu poate să nu observe că toate obiecţiile (şi în primul rând cele mai brutale şi mai radicale) cu care era de presupus că va fi întâmpinat dadaismul, sunt de la început acceptate cu o ostentaţie funambulescă. Acceptate într-o formă atât de îngroşată, de exegerată, încât ele sunt, în fapt, respinse: suprema deriziune de sine se transformă, astfel, într-o impertinentă autoafirmare, antireclama devine reclamă. Exemple se pot da numeroase, iată câteva. Manifestul Tristan Tzara (apărut în Littérature, nr.13, 1920) începe aşa: „Priviţi-mă bine! Sunt un idiot, sunt un farsor, sunt un mistificator. Priviţi-mă bine ! Sunt urât, faţă mea n-are expresie, sunt scund. Sunt ca voi toţi!” („Regardez-moi bien! Je suis idiot, je suis un farceur, je suis un fumiste. Regardez-moi bien! Je suis laid, mon visage n’a pas d’expression, je suis petit. Je suis comme vous tous!”) În alt manifest, Dada manifeste sur l’amour faible et l’amour amer (sfârşitul lui 1920), citim: „Ceea ce ne lipseşte, ceea ce prezintă interes, ceea ce e rar pentru că are anomaliile unei fiinţe preţioase, prospeţimea şi libertatea marilor antioameni, este IDIOTUL. Dada lucrează cu toate forţele sale la instaurarea idiotului pretutindeni. Dar conştient. Şi tinde să devină el însuşi din ce în ce mai idiot.” („Ce qui nous manque, ce qui présente de l’întérêt, ce qui est rare parce qu’il a les anomalies d’un être précieux, la fraîcheur et la liberté des grands antihommes, c’est L’IDIOT. Dada travaille avec toutes ses forces à l’instauration de l’idiot partout. Mais consciemment. Et tend lui-même à le devenir de plus en plus.”) Regăsim aceeaşi idee în Comment je suis devenu charmant, sympathique et délicieux (1921): „Eram, acum câteva zile, la o reuniune de imbecili. Era multă lume. Toată lumea era fermecăroare. Tristan Tzara, un personaj mic, idiot şi neînsemnat, ţinea o conferinţă despre arta de a deveni fermecător.” Etc.* jocuri ale ironiei (incluzând autoironia) şi ale hazardului.

13

Însuşi cuvântul Dada devine – la Tristan Tzara, cel puţin – ilustarea unei categorii polemice pusă sub semnul ororii de semnificaţie: o categorie pe care am putea-o numi a lui „orice despre orice” (şi în primul rând, orice despre Dada). Mă simt ispitit să mai citez un fragment din Manifeste sur l’amour faible ... : „Dada are 391 atitudini şi culori diferite după sexul preşedintelui. El se transformă – afirmă – spune în acelaşi timp contrariul – fără importanţă – strigă – pescuieşte cu undiţa. Dada este cameleonul schimbării rapide şi interesate. Dada e contra viitorului. Dada a murit. Dada este idiot. Trăiască Dada. Dada nu e o şcoală literară, urlă Tristan Tzara.” („Dada a 391 attitudes et couleurs différentes suivant le sexe du président. Il se transforme – affirme – dit en même temps le contraire – sans importance – crie – pêche à la ligne. Dada est le caméléon du changement rapide et intéressé. Dada est contre le futur. Dada est mort. Dada est idiot. Vive Dada. Dada n’est pas une école littéraire, hurle Tristan Tzara.”) În materie de poetică e cunoscută reţeta lui Tzara „pentru a face un poem dadaist”: „Luaţi un ziar. Luaţi o pereche de foarfeci. Alegeţi din ziar un articol având lungimea pe care vreţi s-o aibă poemul dv. Decupaţi articolul. Decupaţi apoi cu grijă fiecare din cuvintele care alcătuiesc acest articol şi puneţi-le într-un sac. Clătinaţi uşor.” Etc. (Se va remarca stilul de carte de bucate.) Avem de-a face şi în acest caz cu o manifestare autodenigratoare, specialitate mai ales a lui Tristan Tzara, al cărei obiect îl constituie una dintre consecinţele ultime şi cele mai interesante ale nihilismului estetic dadaist: întâmplarea ca unic principiu creator. În această privinţă ar fi greşit să socotim punctul de vedere voit grotesc al lui Tzara drept singurul autentic dadaist. Negând orice regulă, dadaismul nu făcea nici măcar din această negaţie o regulă: de aici s-a ajuns la cea mai importantă descoperire, la „experienţa centrală” a dadaismului (cum crede Hans Richter) – şi anume hazardul. Teoria dadaistă a hazardului conţine în germene toate elementele teoriei suprarealiste a „scriiturii automatice” şi a „hazardului obiectiv”. Căci hazardul dadaist este, în fond, nu un scop, ci un mijloc, o cale către inconştient, guvernat de legile lui secrete, care se manifestă, se exteriorizează ca hazard. „Adoptarea hazardului – scrie Hans Richter – avea totuşi un alt ţel, unul tainic. Aceasta era de a reda operei de artă originara ei putere magică, şi de a regăsi drumul spre acel caracter imediat pe care-l pierduse prin contactul cu clasicismul unor Lessing, Winckelmann, Goethe. Făcând apel direct la inconştient, care este o parte constituitivă a hazardului, căutăm să redăm operei de artă ceva din calitatea numinoasă al cărei vehicul a fost, din cele mai vechi timpuri, arta...” Şi, în continuare: „Oricât am fi proclamat eliberarea noastră de cauzalitate şi dăruirea noastră antiartei, nu ne putem împiedica să ne implicăm în întregime, deci şi cu simţul nostru conştient al ordinii, în procesul creator, astfel încât, în ciuda polemicilor noastre antiartistice, am produs opere de artă.” O astfel de mărturie e destul de surprinzătoare din partea unui participant direct la mişcarea Dada; ea ar părea mult mai firească în gura unui suprarealist. Oricum, ea ne forţează să recunoaştem (s-ar mai putea aduce şi alte dovezi, dar ele ar fi de prisos în acest context) că dadaismul a făcut nu numai posibil suprarealismul, dar l-a şi conţinut latent; şi că este greu, dacă nu imposibil de stabilit o precisă linie de demarcaţie între cele două orientări. Astfel încât o bună parte dintre consideraţiile noastre cu privire la dadaism sunt valabile şi pentru suprarealism, şi vice versa. Să sperăm, deci, că unele probleme care au rămas până acum deschise îşi vor găsi lămurirea în analiza concepţiei despre poezie a suprarealismului.

◊ Cine cunoaşte cât de cât istoria suprarealismului îşi poate da uşor seama că fundamentele lui, principalele puncte de pornire stau tot într-o violentă negaţie, la care toate aspectele lui constructive pot fi reduse, cu foarte rare excepţii. Suprarealiştii, dintre care cei mai importanţi fondatorii înşişi ai mişcării, fuseseră dadaişti, nu au ascuns niciodată că decizia lor primordială fusese aceea a refuzului: „Mai presus de toate, ne lăsăm cu orbire în prada refuzului sistematic, pătimaş, al condiţiilor în care, la acea vârstă, eram siliţi să trăim. Dar acest refuz nu se oprea aici; acest refuz

14

era avid, n-avea margini.” El se referea nu numai la argumentele „îngrozitor de stupide” ale războiului, la războiul însuşi, ci la „toată seria de obligaţii intelectuale, morale şi sociale, care din toate părţile şi dintotdeauna l-au apăsat pe om, strivindu-l sub povara lor.” Dacă primul Manifest al suprarealismului (1924), în ciuda tonului său vehement, nu lăsa să se întrevadă decât în parte embrionul negativ al curentului, Cel de-al doilea manifest al suprarealismului (1930) nu mai lăsa să subziste nici un dubiu în această privinţă: „... suprarealismul – scrie aici Breton – nu s-a temut să-şi facă o dogmă din revolta absolută, din nesupunerea totală, din sabotajul în toată regula, şi din faptul că nu aşteaptă nimic decât de la violenţă. Actul suprarealist cel mai simplu constă, cu revolvere în mâini, să cobori în stradă şi să tragi la întâmplare, atât cât poţi, în mulţime.” Şi după ce, într-o notă, subliniază încă o dată: „Cred în virtutea absolută a tot ceea ce se exercită, spontan sau nu, în sensul inacceptării...”, adaugă semnificativ că legitimarea actului suprarealist celui mai simplu (şi care rămâne un act pur imaginativ, mai e nevoie s-o spunem?), „... nu este câtuşi de puţin incomparabilă cu credinţa în acea lucire pe care suprarealismul caută s-o descopere în adâncul nostru”. Legătura între cele două direcţii, arată Breton, o constituie disperarea umană, în aşa măsură încât credinţa în interioritatea profundă n-ar putea-o împărtăşi cu adevărat decât cel ce e capabil să-şi descarce revolverele, la întâmplare, în oamenii de pe stradă. O radicalizare verbală a spiritului polemic (foarte acut şi în primul Manifest) poate fi observată pretutindeni în Cel de-al doilea manifest al suprarealismului. Dacă înainte mişcarea îşi căutase predecesori (se întâmplă ca avangarda să încerce să-şi descopere sau să-şi invente o tradiţie), acum Breton proclamă: „În materie de revoltă, nici unul dintre noi nu trebuie să aibă nevoie de stămoşi”, şi, fără cruţare, vechii idoli sunt distruşi: Rimbaud (vinovat de a nu fi făcut total imposibile „anumite interpretări dezonorante ale gândirii sale, gen Claudel”), Baudelaire, Poe (pentru că a prezentat „într-o lumină intelectual seducătoare un tip de poliţist” – e vorba de povestirile lui cu caracter detectiv), singurul care scapă neatins fiind Lautréamont. (Ceva mai încolo, totuşi, se recunosc meritele unor oameni care „au avut într-adevăr să spună ceva: Borel, Nerval din Aurélia, Baudelaire, Lautréamont, Rimbaud dintre 1874-75, Huysmans în prima fază, Apollinaire din ale sale „poèmes-conversations” şi din „Quelconqueries”...) În acelaşi manifest se accentuează faptul că suprarealismul a depăşit preocupările formale şi că „... ne interesează mai mult să judecăm valoarea subversivă (s.n.) a unei opere ca aceea a lui Aragon, Crevel, Eluard, Péret...” Ţinând seama de toate acestea, să examinăm mai îndeaproape poetica suprarealismului. Între preocupările acestui curent, care s-a vrut ca şi dadaismul mult mai mult decât un simplu curent literar şi artistic – o revoluţie a întregului stil de viaţă, a gândirii şi sensibilităţii omului modern -, poezia a ocupat totuşi locul central. Poetul şi poezia au fost învestiţi cu o funcţie de o covârşitoare importanţă: aceea de a pune capăt „procesului imemorial intentat de cunoaşterea raţională cunoaşterii intuitive” (A. Breton în Les Vases cummunicants, 1932); aceea de a împăca, finalmente, acţiunea cu visul. Căci poezia, care a încetat să mai fie apanajul anumitor individualităţi (să ne amintim de Lautréamont: „La poésie doit être faite par tous, non par un”), trebuie practicată, în toate sensurile cu putinţă: considerată ca o practică, pusă în practică etc. „Poetul viitorului – spune Breton în aceleaşi Vase communicante – va depăşi ideea deprimantă a divorţului ireparabil dintre acţiune şi vis.” Care sunt dimensiunile necesare şi determinantele actului poetic în concepţia suprarealismului? Cum nu intenţionăm aici să facem un studiu exhaustiv despre suprarealism, ci doar să degajăm coordonatele mari în care se înscrie poetica lui, ne vom limita aproape numai la opera teoretică a lui André Breton şi mai cu seamă la manifestele semnate de acesta. Unul dintre conceptele care revin mai frecvent în scrierile critice ale lui Breton este acela de imaginaţie. Cunoscut fiind marele rol pe care l-a jucat imaginaţia în geneza însuşi a conceptului modern de poezie, să vedem sub ce lumină priveşte imaginaţia suprarealismul. Chiar la începutul primului Manifest, Breton face un elogiu al imaginaţiei, al acelei imaginaţii esenţial libere, care ignoră orice rigoare – mai ales pe cele datorate „legilor unei utilităţi arbitrare”;

15

al acelei imaginaţii care alcătuieşte substanţa visului şi a cărei domnie neîngrădită se exercită, în viaţa omului, doar în perioada copilăriei. Sub presiunea odioasă a necesităţilor sociale – omul se schimbă şi survine, astfel, pierderea ireparabilă a imaginaţiei. „Acestei imaginaţii, care nu admitea nici o limită, - scrie Breton în textul amintit – nu i se mai îngăduie să se manifeste decât conform legilor unei utilităţi arbitrare; ea este incapabilă să-şi asume pentru multă vreme acest rol inferior şi, în preajma celui de-al douăzecilea an, preferă să-l abandoneze pe om soartei lui fără lumină.” („Cette imagination qui n’admettait pas des bornes, on ne lui permet plus de s’exercer que selon les lois d’une utilité arbitraire; elle est incapable d’assumer longtemps ce role inférieur et, aux environs de la vingtième année, préfère, en général, abandonner l’homme à son destin sans lumière.”) Imaginaţia este neiertătoare. („Chère imagination, ce qui j’aime surtout en toi, c’est que tu ne pardonnes pas.”) Breton vede în imaginaţie însăşi justiţia supremă, al cărei for se găseşte în străfundurile sufletului. Ea este totodată măsura libertăţii, singura modalitate, la îndemâna oricui, de a avea acces la cea mai mare libertate. Apoi, imaginaţia – raţionamentul lui Breton e foarte consecvent – este facultatea posibilului, am putea zice, fără să ne îndepărtăm prea mult de felul de a gândi al autorului Manifestului. „A reduce imaginaţia la sclavie, fie şi în numele a ceea ce se cheamă grosolan fericire, însemnă a te sustrage faţă de tot ce, în străfundurile tale, este justiţia supremă. Singură imaginaţia mă face să-mi dau seama de ceea ce poate să fie, şi asta e de ajuns pentru a ridica puţin teribila interdicţie; de ajuns, de asemenea, spre a mă lăsa în voia ei fără teama că mă voi înşela (ca şi cum m-aş putea înşela mai tare).” [„Reduire l’imagination à l’esclavage, quand bien même il y irait de ce qu’on appelle grossièrement le bonheur, c’est se dérober à tout ce qu’on trouve, au fond de soi, de justice suprême. La seule imagination me rend compte de ce qui peut être et c’est assez pour lever un peu le terrible interdit; assez aussi pour que je m’abandonne à elle sans craindre de me tromper (comme si l’on pouvait se tromper d’avantage).”] În imaginaţie ar sălăşlui, însă, pericolul nebuniei căci nebunii pot fi consideraţi, într-o măsură, ca „victime ale imaginaţiei lor”. Cu toate acestea, virtuţiile imaginaţiei pot fi descoperite chiar înăuntrul nebuniei: detaşarea profundă pe care nebunii o „manifestă faţă de critica pe care le-o aduce, ba chiar faţă de corecţiile diverse la care sunt supuşi, ne îngăduie să presupunem că ei află o puternică sursă întăritoare în imaginaţia lor, că ţin suficient la delirul lor spre a suporta ca el să nu fie valabil decât pentru ei.” Suprarealismul – să notăm, în treacăt – a arătat un deosebit interes, ba a resimţit chiar o atracţie atât faţă de copilărie („L’esprit qui plonge dans le surréalisme revit avec exaltation la meilleure part de son enfance”), cât şi faţă de nebunie: şi aceasta, tocmai de dragul imaginaţiei. Astfel încât nimic nu trebuie să ne surprindă într-o declaraţie ca următoarea: „Nu teama de nebunie va fi aceea care să ne silească să lăsăm în bernă drapelul imaginaţiei”. Din cele spuse până acum reiese suficient de clar faptul că suprarealiştii împărtăşeau o concepţie despre imaginaţie în bună măsură tributară doctrinei psihanalitice a lui Freud. Puterile imaginaţiei îşi au sediul în inconştient. Datorită descoperirilor lui Freud – spune Breton în primul Manifest -, descoperiri care permit investigaţiei să depăşească domeniul realităţilor sumare şi aparente, „imaginaţia a ajuns poate pe punctul de a-şi relua drepturile”. Oricât de importantă ar fi influenţa psihanalizei asupra programului suprarealist, nu trebuie, totuşi, să trecem cu vederea un lucru, şi anume: în timp ce Freud încerca să dea nişte descripţii ştiinţifice ale mecanismelor de funcţionare a inconştientului şi conştiinţei, precum şi a interrelaţiilor lor, suprarealiştii (oricare le-ar fi fost ambiţiile) folosesc în sens estetic unele sau altele dintre ipotezele ori concluziile psihanalizei. Opţiunea lor în favoarea visului, a inconştientului – faptul, deci, că pun un accent de valoare pe acestea – reprezintă, în fond, o estetizare a noţiunilor şi problemelor psihanalizei. De aceea e mai firesc – pentru că vorbeam de ea – să plasăm imaginaţia, aşa cum o concepea suprarealismul, în contextul esteticii, şi mai ales al esteticii poeziei, decât să insistăm asupra dependenţelor ei în raport cu psihanaliza, şi asta cu atât mai mult cu cât nici Freud, nici marii lui continuatori nu iau în discuţie problema imaginaţiei ca atare (imaginarul va deveni o categorie, alături de acelea ale realului şi simbolicului, abia la Jacques Lacan).

16

Ca la aproape toţi susţinătorii unei teorii imaginative a creaţiei literare, vom constata şi la suprarealişti – în termeni de o virulenţă specifică – expresia unei programatice repudieri a rezultatelor artistice ale imitaţiei. Breton vorbeşte de necesitatea de a instrui „procesul atitudinii realiste”. Atitudinea realistă, inspirată din pozitivism, - crede el în acelaşi prim Manifest – e alcătuită doar din „mediocritate, ură, plată suficienţă”. În continuare, se aduc cele mai grave acuzaţii romanului (realist). Trebuie să observăm că, privind literatura din punctul de vedere al lirismului, suprarealiştii n-aveau decât o firească oroare de descripţie, anecdotă etc. „În domeniul literar – scrie Breton – doar miraculosul este capabil să fecundeze opere aparţinând unui gen inferior cum este romanul şi, în general, tot ce are legătură cu anecdota.” În ceea ce priveşte atitudinea estetică derivată din principiul imitaţiei, Breton respinge, consecvent cu sine, chiar şi formele ei cele mai libere şi mai moderne. Discutând despre diferenţa între „scriitura automatică”, aşa cum s-a născut suprarealismul, şi „monologul interior”, aşa cum l-a ilustrat James Joyce, Breton arată că e vorba aici de două viziuni opuse asupra lumii. E adevărat că Joyce s-a străduit să depăşească planul de desfăşurare iluzoriu al „asociaţiilor conştiente”, dar aceasta tot în numele imitaţiei, în scopul unei imitaţii cât mai apropiate a vieţii: el „se menţine deci în cadrul artei, recade în iluzia romanescă, nu evită să se rânduiască în lunga tradiţie a naturaliştilor şi expresioniştilor” (Du Surréalisme en ses oeuvres vives, 1953). În timp ce suprarealiştii, plecând de la principiul „automatismului psihic pur”, nu şi-au propus să pună libera asociaţie a ideilor în slujba unui ţel literar, totul pentru ei fiind „să se convingă că au pus mâna pe „materia primă” (în sens alchimic) a limbajului”.Suprarealismul a fost animat – Breton şi-a dat tot mai limpede seama de acest lucru – de spiritul care „a fost dintotdeauna al filosofiei oculte şi conform căruia, datorită faptului că enunţarea este la originea a tot ce există, urmează că „numele trebuie să germineze, ca să zicem aşa, altfel el fiind fals””. Contribuţia de seamă a suprarealismului ar fi fost aceea de a fi „exaltat în suficientă măsură această germinaţie pentru a face să apară ca derizoriu tot ce este în afara ei” (Du Surréalisme en ses oeuvres vives). Regăsim, aşadar, în suprarealism – cel puţin în faza lui finală, mai puţin supusă demonului polemic iniţial – punctul de vedere al unui organicism care şi altădată, în epoca romantică, dusese la respingerea esteticii mimisis-ului. O astfel de viziune germinativă asupra limbajului are drept consecinţă, pe de o parte, anularea sau reducerea la minimum a caracterului convenţional-utilitar al limbajului, pe de alta, aspiraţia spre o integrală „poeticizare” (deşi dincolo de orice intenţie estetică) a acestuia. Rezulatul este, dintr-un alt unghi particular, o nouă şi spectaculoasă reabilitare a lirismului. Imaginaţia – adevărată „piatră filosofală”, cum se spune în Cel de-al doilea manifest, - este aceea care asigură triumful definitiv al lirismului. „Omul propune şi dispune – scrie Breton. Nu depinde decât de el să-şi aparţină în întregime, adică să-şi menţină în stare anarhică ceata mereu mai redutabilă a dorinţelor lui. Poezia îl învaţă aceasta. Ea poartă în sine compensaţia perfectă a mizeriilor pe care le îndură” (primul Manifest). Poezia trebuie deci practicată, spre „a reveni la sursele imaginaţiei poetice şi, ceea ce e mai important, a rămâne la ele”. Teoria suprarealistă a imaginaţiei, destul de vagă în formulările ei generale, se completează în chip firesc cu o teorie a imaginii, a ceea ce trebuie să aspire să fie imaginea, mijlocul de expresie predilect al tuturor reprezentanţilor curentului. Cele mai frumoase şi autentice imagini nu pot fi obţinute – din unghiul suprarealismului – decât prin abandonarea oricărei lucidităţi, a oricărui spirit critic. Doar astfel devine posibilă apropierea fortuită a doi termeni, apropiere din care „ţâşneşte o lumină particulară, lumina imaginii, faţă de care ne arătăm infinit sensibili” (primul Manifest). Condiţia producerii celor mai intense imagini o constituie, aşadar, „scriitura mecanică”, raţiunea trebuind să se mărginească „la a constata şi a aprecia fenomenul luminos” în care se concentrează esenţa procesului imaginativ. Pentru Breton, imaginea cea mai puternică este „aceea care prezintă gradul de arbitrar cel mai ridicat [...]; aceea pentru care-ţi trebuie mai mult timp ca s-o traduci în limbaj practic, fie că ea conţine o enormă doză de contradicţie aparentă, fie că unul din termenii ei este în chip ciudat

17

ascuns, fie că, anunţându-se senzaţională, pare a avea un deznodământ slab [...], fie că-şi scoate din ea însăşi o justificare formală derizorie, fie că este de ordin halucinatoriu, fie că împrumută foarte firesc abstractului masca concretului şi invers, fie că implică negaţia unei proprietăţi fizice elementare, fie că stârneşte râsul.” („... celle qui présente le degré d’arbitraire le plus élevé [...]; celle qu’on met le plus longtemps à traduire en langage pratique, soit qu’elle recèle une dose énorme de contradiction apparente, soit que l’un de ses termes en soit curieusement dérobé, soit qu’en s’annonçant sensationelle, elle ait l’air de se dénouer faiblement [...], soit qu’elle tire d’ellemême une justification formelle dérisoire, soit qu’elle soit d’ordre hallucinatoire, soit qu’elle prête très naturallement à l’abstrait, le masque du concret, ou inversement, soit qu’elle implique la négation du quelque propriété physique élémentaire, soit qu’elle déchaine le rire.”) (Primul Manifest, 1924). Plecând de la aceste câteva idei, de o însemnătate nucleară pentru întreaga doctrină, putem cu uşurinţă stabili afinităţile suprarealiştilor cu romantismul (deşi ei au fost şi violent antiromantici) sau cu simbolismul (deşi ei au fost şi violent antisimbolişti). Privind lucrurile din perspectiva tradiţiei literare, suprarealismul se reclamă de obicei (trecând peste momentele de furie inconoclastă) de la aceleaşi modele ca şi simbolismul: romanticii germani (Novalis, Arnim etc.), Nerval, Baudelaire, Aloysius Bertrand, Mallarmé etc. Să notăm, de asemena, comunitatea aparentă (motivele profunde fiind altele) în ceea ce priveşte aprecierea sistemelor ocultist-magice ale trecutului. Prin intermediul imaginilor spontane, produse ale „hazardului obiectiv”, se poate verifica, deşi numai fragmentar, că „”tot ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos” şi că tot ceea ce este înlăuntru e la fel cu ceea ce este în afară”. Şi, continuă Breton în Du Surréalisme en ses oeuvres vives, pornind de aici, lumea îţi apare ca o „criptogramă care nu rămâne indescifrabilă decât atâta vreme cât nu eşti un expert în gimnastica acrobatică” („qui ne demeure indéchiffrable qu’autant que l’on n’est pas rompu à la gymnastique acrobatique...”). Lumea ca o criptogramă (sau ca o hieroglifă): iată o idee scumpă romanticilor germani, lui Nerval sau lui Baudelaire. Deosebit la suprarealişti este doar procedeul de descifrare pe care-l propun: metafora (beneficiind de orice licenţă) care „lasă mult în urma ei analogia” (s.n.). „Cu toate că amândouă [metafora şi analogia] cad de acord spre a cinsti sistemul „corespondenţelor”, există de la una la cealaltă distanţa care separă zborul în înălţimi de târâşul pe pământ.” Dar nu numai gusturile, ci şi dezgusturile suprarealiştilor seamănă până la un punct cu cele ale simboliştilor: retorica (atât clasică, cât şi romantică) este repudiată, realismul şi naturalismul sunt ţintuite la stâlpul infamiei intelectuale. Regăsim, apoi, în ambele cazuri, o similară atitudine de dispreţ şi chiar de ostilitate faţă de public. Trebuie menţinut – scrie Breton în Cel de-al doilea manifest – acel „Maranatha” al alchimiştilor, menit să interzică accesul profanilor. „Mai presus de orice trebuie să fugim de aprobarea publicului. Publicul trebuie absolut împiedicat să intre, dacă vrem să evităm confuzia.” În această privinţă nu poate fi însă trecută cu vederea şi o diferenţă importantă, o diferenţă firească dacă ne gândim la caracterul avangardist (în înţelesul pe care l-am dat cuvântului) al suprarealismului. Publicul – arată Breton – nu trebuie numai împiedicat să intre: el trebuie „ţinut la poartă într-o stare de exasperare, printr-un sistem de sfidări şi de provocări”. Dispreţul faţă de public – sau, cel puţin, faţă de un anumit public intolerant la tot ceea ce-i tulbură conformismele sociale, morale, estetice – are o destul de lungă şi de complicată istorie în literatura modernă: situându-şi începuturile în perioada romantică, această criză a raporturilor între poet şi cititor se agravează în simbolism, pentru a-şi atinge, însă, stadiul cel mai acut abia la primele decenii ale secolului nostru, când se declanşează ofensiva diverselor mişcări de avangardă. Nu mai este vorba acum de o distanţare aristocratică („turnul de fildeş”), nici de simpla contrariere („épater le bourgeois”), ci, după futurism, dar mai ales după dadaism, de o continuă întărâtare, scandalizare, insultare a gustului public; de ceea ce Breton numeşte „sistem de sfidări şi provocări”.

18

În acest context trebuie reamintit că suprarealismul este şi el produsul modernei crize a ideii de literatură şi, în genere, de artă. Repulsia faţă de „artistic”, „literar”, „poetic” este una dintre cele mai caracteristic avangardiste trăsături ale programului suprarealist. A vorbi de „talent”, în astfel de condiţii, devine o aberaţie. „... dăm înapoi cu probitate talentul care ni se acordă – scrie Breton în primul Manifest. Vorbiţi-mi de talentul acestui metru de platină, al acestei oglinzi, al acestei porţi, şi al cerului dacă vreţi. Noi n-avem telent, întrebaţi-l pe Philippe Soupault...” iar în Cel de-al doilea manifest se vorbeşte despre „... insuficienta, absurda distincţie între frumos şi urât, adevărat şi fals, bine şi rău”. Pe această linie, suprarealismul este o continuare a mişcării dadaiste: atitudinea antiartistică şi antiliterară trebuie să ducă la „eliberarea totală a spiritului”. Într-o foaie tipărită la începutul anului 1925 şi intitulată Déclaration du 27 janvier 1925, emanaţie a Biroului de cercetări suprarealiste şi purtând, între altele, semnăturile lui L.Aragon, A. Artaud, Joe Bousquet, A. Breton, R. Crevel, R. Desnos, P. Eluard, Max Ernst, M. Leiris, B. Péret, R. Queneau, Soupault, se scrie: „10 Nu avem nimic de a face cu literatura; Dar suntem foarte capabili, la nevoie, să ne slujim de ea ca toată lumea. 20 Suprarealismul nu este un mijloc de expresie nou sau mai uşor, nici chiar o metafizică a poeziei; El este un mijloc de eliberare a spiritului şi a tot ceea ce-i seamănă. 30 Suntem hotărâţi să facem o Revoluţie ................................................... 80 Suntem specialişti ai Revoltei ................................................... Suprarealismul nu este o formă poetică. El este un strigăt al spiritului care se reîntoarce spre el însuşi şi este hotărât să-şi sfarme toate piedicile.”

Să reţinem din acest document spaima şi chiar scârba suprarealiştilor la gândul că ar putea fi (cum au fost, de altfel, şi cum sunt) consideraţi doar nişte poeţi. Spre a evita o astfel de situaţie, ei au folosit mai toate mijloacele de subversiune literară care le stăteau la îndemână. Ca şi dadaiştii (cu care făcuseră până în 1922 front comun), suprarealiştii reiau şi dezvoltă tradiţiile poeticii antipoeticului, făcând din Rimbaud şi mai ales din Lautréamont marile lor modele. Tonul de scandal, interesul (cu substrat primordial polemic) pentru diversele forme ale paraliteraturii, exaltarea prostului-gust („În prostul-gust al epocii mele mă străduiesc să merg mai departe decât oricine altcineva” – declara cum nu se poate mai peremptoriu Breton în primul Manifest), iată câteva dintre consecinţele unei atari poziţii de principiu. O condamnare disperată a literaturii: condamnată ea însăşi să se transforme în literatură. Ca şi celelalte mişcări de avangardă, suprarealismul închide în sine acest inevitabil paradox. Nu trebuie dedusă însă, de aici, lipsa de autenticitate a atitudinii suprarealiste; măsura ei o dă tocmai adâncimea contradicţiei interioare. Orice literatură e o „porcărie”, dar chiar a spune aceasta e tot literatură. Ce altceva decât un tip special de literatură face, de pildă, Antonin Artaud în al său Pèsenerfs (1927), afirmând: „Tot ce se scrie e o porcărie. Aceia care ies din vag spre a încerca să-şi precizeze orice din ceea ce se petrece în mintea lor sunt nişte porci. Toată tagma literară este porcească, şi mai ales cea din zilele noastre. Toţi cei care au puncte de reper în spirit, [...] toţi cei care sunt stăpâni pe limba lor, toţi cei pentru care cuvintele au un înţeles, toţi cei pentru care există altitudini în suflet, şi curente în gândire [...] – sunt nişte porci. Cei pentru care anumite cuvinte au un înţeles, anumite feluri de a fi, [...] cei care cred încă în „termeni”, [...] cei care cred încă într-o orientare a spiritului, cei care urmează o cale sau alta, cei care agită nume, care fac să ţipe paginile cărţilor, - aceştia sunt cei mai mari porci.” („Toute l’écriture est de la cochonnerie. Les gens qui sortent du vague pour essayer de préciser quoi que ce soit de ce qui se passe dans leur pensée, sont des cochons. Toute la gent littérare est cochonne, et spécialement celle de ce temps-ci. Tout ceux qui ont des points de repère dans l’esprit, [...] tous ceux qui sont maîtres de leur langue, tous ceux pour qui les mots ont un sens, tous ceux pour qui il existe des altitudes dans l’âme, et des courants dans la pensée [...] – sont des cochons. Ceux pour qui certains mots ont un sens, et certaines

19

manières d’être, [...] ceux qui croient encore aux „termes”, [...] ceux qui croient encore à une orientation de l’esprit, ceux qui suivent des voies, qui agitent des noms, qui font crier les pages des livres – ceux-là sont les pires cochons.) Concluzia de neînlăturat: a nu mai vorbi, a nu mai avea nevoie să vorbeşti (a ajunge la acel stadiu în care Rimbaud spunea: „Am uitat să vorbesc.”). Deci, ca să-i dăm iaraşi cuvântul lui Artaud: „pas d’oeuvres, pas de langue, pas de parole, pas d’esprit, rien.” Nimic, şi totuşi ... S-a spus (la fel ca şi despre alte curente) că suprarealismul n-ar fi o doctrină, ci doar o stare de spirit. Excluzând contradicţiile inevitabile, de care nici o orientare estetistică nu e scutită (mai ales atunci când încearcă să justifice o practică literară sau artistică anume), afirmaţia inversă pare mai adevărată. Suprarealismul surprinde tocmai prin coeziunea lui doctrinară, şi intransigenţa dusă până la dogmatism a celor mai autorizaţi reprezentanţi ai lui – în primul rând Breton – nu este decât o dovadă în acest sens. Deşi s-a vrut mult mai mult decât o „metafizică a poeziei”, cum s-a văzut, suprarealismul s-a constituit în primul rând ca o poetică: o poetică de avangardă, fără îndoială, dar dintre cele mai deschise la sugestiile câtorva dintre aspectele unei tradiţii condamnate global, în repetate rânduri, cu o prea suspectă încăpăţânare. Privit din acest unghi, suprarealismul ne apare ca o continuare pe plan literar a principalelor sisteme antiraţionaliste şi antipozitiviste, ale căror idei sunt folosite, cu o caracteristică propensiune spre exagerare şi unilateralizare în contexte apte să le pună în valoare mai ales virtualităţile negativ-polemice. În estetică, suprarealismul a fost anticlasic din toate punctele de vedere. E, oare, lipsit de semnificaţie faptul că în nici unul dintre documentele suprarealiste importante nu este menţionat nici unul dintre clasicii greco-latini? E oare întâmplător faptul că, în afara unor rare excepţii (Dante şi Shakespeare, „în zilele sale cele mai bune”, putând fi consideraţi suprarealişti), autorii invocaţi cu un prilej sau cu altul aparţin unei anume direcţii a secolului XVIII (Swift, Sade, Walpole, M. G. Lewis etc.), dar mai ales secolelor XIX şi XX? În materie de poezie, cum se pronunţă Breton în Discursul la Congresul scriitorilor pentru apărarea culturii (1935), singurele opere cu un „conţinut latent foarte bogat sunt „astăzi acelea ale lui Nerval, Baudelaire, Lautréamont, Jarry”; tot aici sunt respinse fără drept de apel „pretinsele opere „clasice”” – căci „clasicii pe care şi i-a ales societatea burgheză nu sunt ai noştri”. Acest radical anticlasicism se verifică şi pe plan teoretic: respingerea sub toate formele a doctrinei mimesis-ului; respingerea sub toate formele a criteriilor raţionale de artă. Consecinţele sunt lesne de dedus more geometrico şi documentele suprarealiste le confirmă din plin, validându-le: exaltare a imaginaţiei, reluare a unor concepte-cheie ale esteticii sentimentului: inspiraţie, spontaneitate, intuiţie etc. Toate acestea îşi pierd, însă, orice semnificaţie estetică (şi ca atare normativă) devenind unicele mijloace de cunoaştere şi autocunoaştere, de străpungere a zidului opac de iluzii derizorii şi falsuri pe care-l ridică în faţa noastră raţiunea cu limbajul ei degradat utilitar. Lăsând la o parte numeroase nuanţe, de o însemnătate, la urma urmelor, secundară, am putea spune că suprarealismul nu e altceva decât o radicalizare de tip avangardist a unora dintre aspectele romantismului (şi nu mai puţin ale simbolismului, în măsura în care acesta descinde el însuşi din romantism). Poezia concepută nu ca un mod de cunoaştere, ci ca singurul mod de cunoaştere; şi nu ca un mod de a reflecta sau reprezenta lumea, ci de a o recrea şi chiar de a o transforma (să ne amintim de Novalis care insista asupra necesităţii de „a romantiza lumea”): nu ca o mărturie a straturilor evidente ale spiritului, ci a substraturilor şi substructurilor lui profunde: nu ca un produs al conştiinţei (prizonieră tiparelor impuse de raţiune), ci al inconştientului – iată câteva elocvente paralelisme între romantism şi suprarealism. Ceea ce a adus în plus suprarealismul a fost „terorismul”, violenţa contestatară: metaforic vorbind, în lupta sa împotriva sistemului intelectual în vigoare, suprarealismul a înlocuit steagul albastru al romantismului (al acelui romantism, trebuie mereu să precizăm, pe care nu l-am fi putut descoperi fără ajutorul simbolismului: exemplu de influenţă retroactivă), cu steagul negru al anarhismului antiliterar, preluat de la Dada.

20

Ca aproape toate mişcările care au însemnat ceva în elaborarea conceptului modern de poezie, suprarealismul şi-a pus, - şi ar fi, poate, mai bine să spunem că a fost silit să-şi pună – problema limbajului. În această privinţă, poziţia suprarealismului se defineşte printr-o dublă negaţie: pe de o parte a aspectului utilitar (şi, în genere, raţional al limbajului), pe de alta a celui estetic. Căci automatismul verbal – pe care, de altfel, suprarealiştii aveau să-l abandoneze destul de repede, dar fără a-l renega vreodată, şi fără a schimba punctele de vedere filosofice care favorizaseră descoperirea lui – presupune ca pe o condiţie preliminară abandonarea oricăror criterii nu numai utilitare, ci şi estetice. Numai aşa, credeau suprarealiştii, ar fi putut fi regăsit „secretul unui limbaj ale cărui elemente să înceteze să se comporte ca nişte epave la suprafaţa unei mări moarte”. (Breton, Du Surréalisme en ses oeuvres vives.) Dăm astfel, pe neaşteptate, de vechea utopie a unui limbaj indisolubil legat de însăşi creaţia poetică originară, al cărei spirit cată a fi redobândit. Tentativa suprarealistă e de a pătrunde prin limbaj în acea zonă dominată de „dorinţa fără constrăngere”, care este totodată aceea în care se nasc miturile. Limbajul este pe această cale restituit „adevăratei sale vieţi”, cum scrie Breton: nu e vorba de a reveni „de la lucrul semnificat la semnul care-i supravieţuieşte, ceea ce s-ar dovedi, de altfel, imposibil, ci de a atinge dintr-un salt naşterea semnificantului (signifiant)”. Aşadar, orice limbaj autentic este şi poetic, după cum orice poezie autentică (lipsită, fireşte, până şi de urma vreunei intenţii estetice ori extraestetice) se confundă cu viaţa însăşi a limbajului. De remarcat că suprarealiştii considerau apelul la resursele polifonice şi polisemantice ale limbajului (care alcătuiesc una dintre caracteristicile stilului lui Joyce) drept o reîntoarcere la arbitrar, ca, de altfel, orice apel conştient la oricare dintre funcţiile limbajului. Toată concepţia suprarealistă asupra limbajului are la bază ostilitatea faţă de arbitrar, convenţional, funcţional. Va fi respins, aşadar, tot ceea ce în limbaj, sub o formă sau alta, aparţine domeniului repetiţiei şi devine obiectul unei codificări stabile. Deprecierea semnificatului (care este caracteristică poeziei moderne în ansamblul ei) se însoţeşte cu o depreciere a semnului (simbolului), esenţa poeziei realizându-se exclusiv în regăsirea acelei atmosfere în care se naşte semnificantul. Limbajul adevăratei poezii este un limbaj născând sau, ca să reluăm alt termen folosit de Breton, un limbaj care „germinează”. Drumul către acesta poate fi găsit doar cu ajutorul busolei purei spontaneităţi, distinctă, fireşte, de orice tip de inerţie. Pe acest plan, refuzul suprarealist este un refuz al inerţiilor care rezultă din acceptarea oricăror precepte, reguli, reţete, procedee etc. Astfel încât poezia începe prin a se elibera de ea însăşi, prin a fi antipoezie, spre a ajunge la sursele creativităţii nezăgăzuite a spiritului, unde atât criteriile utilitare, cât şi cele estetice devin total irelevante, absurde. Tendinţa manifest şi consecvent antiestetică a avangardei, lăsând la o parte aspectele pitorescpublicitare pe care le-a luat în cadrul dadaismului, ne apare, mai ales la suprarealişti, ca nucleul unei atitudini mistice. O mistică, bineînţeles, violent „antireligioasă” (adică opusă bisericii ca organism social constituit şi, deci, sursă de conformism intelectual şi moral). Să nu uităm însă că, - spre a ne referi doar la istoria creştinismului -, adevăraţii mistici, naturi puternic contestatare, au fost de cele mai multe ori priviţi cu profundă suspiciune şi teamă de reprezentanţii ierarhiei religioase oficiale, nu o dată declaraţi eretici, excomunicaţi, azvârliţi în închisoare. Dar numai misticii propriu-zişi au condamnat arta: procesul esteticului nu poate urmări în gândirea europeană de la Platon la Kierkegaard şi mai încoace. A situa suprarealismul într-un asemenea context nu ni se pare abuziv. Dacă revolta dadaistă împotriva artei (cel puţin la unii dintre reprezentanţii mişcării: Tzara, Ribemont-Dessaignes, Picabia) avea un caracter gratuit („artă pentru artă” devenind „antiartă pentru antiartă”), la suprarealişti, cu voia sau fără voia lor, ea capătă un sens eschatologic. Artisticul trebuie dezintegrat nu pentru plăcerea pe care o poate oferi o astfel de operaţie distructivă (şi care, din unghi avangardist, nu e deloc mică), ci şi pentru că pe această cale omul ar putea ieşi din impasul în care a ajuns. Mai sunt şi alte căi, care trebuie parcurse simultan: revolta împotriva societăţii burgheze cu toate instituţiile ei, revolta împotriva utilitarului care corupe şi alienează etc.

21

Toate acestea în numele unei adevărate vieţi, a eliberării totale a spiritului (cuvânt pe care suprarealiştii, deşi adversari ai „spiritualismului”, nu s-au ferit să-l întrebuinţeze). Plasându-ne într-o asemenea perspectivă, vom putea înţelege mai uşor de ce, riguros antipoetică, poetica suprarealistă a făcut posibilă, dacă nu totdeauna în teorie, în mod verificat în practică, o nouă şi spectaculoasă reabilitare a lirismului, a intensităţii lirice în poezie. FUTURISM: F. T. MARINETTI (l876-1944) FUNDAREA ŞI MANIFESTUL FUTURISMULUI Vegheasem toată noaptea - prietenii mei şi cu mine - sub lămpi de moschee cu cupole de alamă traforată, înstelate ca sufletele noastre, fiind iradiate ca şi acestea de fulgerul închis al unei inimi electrice. Călcasem îndelung în picioare pe opulente covoare orientale lenea noastră atavică discutând până la hotarele extreme ale logicii şi înnegrind multă hârtie cu scrieri frenetice. Un imens orgoliu ne umfla piepturile, simţindu-ne singurii la acel ceas, ce şedeau treji şi drepţi, ca nişte faruri superbe şi ca nişte sentinele avansate, în faţa armatei stelelor duşmane, ce ne ocheau din celestele lor bivuacuri. Singuri cu fochiştii ce se agitau în faţa cuptoarelor infernale ale marilor nave, singuri cu negrele fantome ce scotocesc prin burţile încinse ale locomotivelor lansate în goană nebună, singuri cu beţivii ce bâjbâie cu o nesigură zbatere de aripi, de-a lungul zidurilor oraşului. Tresărirăm deodată la auzul uruitului formidabil al enormelor tramvaie cu două etaje, care trec în salt scânteind de lumini multicolore, asemenea satelor în sărbătoare pe care Padul revărsat le surpă şi le dezrădăcinează pe neaşteptate, ca să le târască până la mare, peste cascade şi prin vârtejuri de potop. Apoi, tăcerea deveni mai adâncă. Dar în vreme ce ascultam istovit bolboroseala de rugăciuni a vechiului canal şi scârţâitul oaselor muribundelor palate pe bărbile lor de umedă verdeaţă, auzirăm dintr-o dată urlând sub ferestre automobilele famelice. - Haidem zisei eu; haidem prieteni! Să plecăm! În sfârşit mitologia şi idealul mistic au fost depăşite! Asistăm la naşterea Centaurului şi îndată îi vom vedea zburând pe primii îngeri!... Trebuie să zgâlţâim porţile vieţii pentru a-i dovedi balamalele, zăvoarele!...Să plecăm. Iată, pe pământ cea dintâi dintre toate aurorele! Nimic nu egalează splendoarea spadei roşii a soarelui care, pentru întâia oară, scrimează în tenebrele noastre milenare!... Ne apropiarăm de cele trei fiare ce scoteau foc pe nări, le mângâiarăm cu dragoste piepturile toride. Eu mă întinsei în maşina mea ca un cadavru într-un sicriu dar înviai îndată sub volan, lamă de ghilotină ce-mi ameninţa stomacul. Mătura furioasă a nebuniei ne smulse de noi înşine şi ne alungă pe străzile în pantă şi adânci ca nişte albii de torenţi. Ici colo o lampă bolnavă, dincolo de geamul unei ferestre, ne sfătuia să dispreţuim înşelătoarea matematică a ochilor noştri pieritori. Eu, strigai: - Mirosul, adulmecarea singură le e de ajuns fiarelor!... Şi noi, ca nişte lei, urmăream Moartea cu blana neagră pătată cu cruci palide, ce alerga prin vastul cer violaceu, viu şi palpitând. Şi totuşi, nu aveam o Amantă ideală care să-şi ridice până la nori chipul sublim, nici o Regină crudă căreia să-i oferim cadavrele noastre, răsucite ca nişte inele bizantine! Nimic, pentru a dori să murim, în afara dorinţei de a ne elibera, în sfârşit, de curajul nostru prea împovărător! Şi noi goneam strivind în pragurile caselor câinii de pază ce se încovrigau sub cauciucurile noastre arzătoare, asemenea gulerelor sub fierul de călcat. Moartea, domesticită mă depăşea la

22

fiecare cotitură, ca să-mi întindă cu graţie laba, şi, din când în când, se lungea la pământ cu un zgomot de măsele scrâşnite, aruncându-mi din fiecare băltoacă, priviri catifelate şi mângâietoare. - Să ieşim din înţelepciune ca dintr-o carapace oribilă, şi să ne aruncăm, asemenea unor fructe pigmentate de orgoliu, în gura imensă şi strâmbă a vântului.... Să ne dăm drept hrană Necunoscutului nu din disperare, ci doar pentru a umple fântânile Absurdului! Abia pronunţasem aceste cuvinte când mă răsucii brusc, cu acea nebună beţie a câinilor ce vor să-şi muşte coada, şi, iată venindu-mi deodată împotrivă doi ciclişti, care mă derutară, cum şovăiau înaintea mea ca două raţionamente, amândouă persuasive şi nu mai puţin contradictorii. Dilema lor stupidă se discuta pe terenul meu... Ce belea!... Auff!... Tăiai scurt şi, dezgustat mă năpustii, cu roţile în aer, într-un şanţ... Oh! şanţ matern, aproape plin de o apă noroioasă! Şanţ frumos de fabrică! Eu am gustat cu lăcomie mâlul tău întăritor, ce mi-a adus aminte de sfânta ţâţă neagră a doicii mele sudaneze... Când mă ridicai - grămadă de zdrenţe murdare şi puturoase - de sub maşina răsturnată, îmi simţii inima străbătută, în mod delicios, de fierul înroşit al bucuriei! O mulţime de pescari, înarmaţi cu undiţe, şi de naturalişti bolnavi de podagră forfotea deja în jurul miracolului. Cu o grijă răbdătoare şi meticuloasă oamenii aceia alcătuiră armături înalte şi enorme plase de fier ca să-mi pescuiască automobilul, ce semăna cu un mare rechin împotmolit. Maşina răsări lent din groapă, părăsind în adânc, ca pe nişte solzi, greaua ei caroserie de bun simţ şi noile căptuşeli de comoditate. Ei credeau că a murit frumosul meu rechin, dar fu de ajuns o mângâiere de-a mea ca să-l însufleţească şi iată-l înviat, iată-l în goană, din nou, pe puternicile-i aripi dorsale! Atunci, cu chipul acoperit de bunul mâl al fabricilor - pastă de reziduuri metalice, de sudori inutile, de funingini celeste - noi, contuzionaţi şi cu braţele bandajate, dar trufaşi, dictarăm primele noastre voinţe tuturor oamenilor vii de pe pămînt: l. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului. 2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. 3. Literatura a preamărit până azi imobilitatea gânditoare, extazul şi somnul. Noi vrem să preamărim mişcarea agresivă, insomnia febrilă, pasul alergător, saltul mortal, palma şi pumnul. 4. Noi afirmăm că măreţia lumii s-a îmbogăţit cu o frumuseţe nouă: frumuseţea vitezei, un automobil de curse cu caroseria lui împodobită de ţevi groase, asemănătoare unor şerpi cu respiraţie explozivă... un automobil urlând, care pare că goneşte pe mitralii, e mai frumos decât Victoria de la Samothrace. 5. Noi vrem să glorificăm omul ce ţine volanul, a cărui lance ideală străbate Pământul, lansată în cursă, şi ea, pe circuitul orbitei sale. 6. E nevoie ca poetul să se risipească, cu patimă, cu fast şi generozitate, pentru a spori fervoarea entuziastă a elementelor primordiale. 7. Nu mai există frumuseţe decât în luptă. Nici o operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute, pentru a le obliga să se prosterneze înaintea omului. 8. Noi ne aflăm pe promontoriul extrem al secolelor! Pentru ce trebuie să privim îndărăt dacă voim să sfărâmăm porţile Imposibilului? Timpul şi Spaţiul au murit ieri. Noi trăim deja în absolut, de vreme ce am creat eterna viteză omniprezentă. 9. Noi vrem să glorificăm războiul - unica higienă a lumii - militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare şi dispreţul faţă de femeie. 10. Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi, şi să luptăm împotriva moralismului, feminismului şi împotriva oricărei laşităţi oportuniste şi utilitariste. 11. Noi vom cânta marile mulţimi agitate de muncă, de plăcere sau de revoltă; vom cânta mareele multicolore şi polifonice ale revoluţiilor în capitalele moderne; vom cânta vibranta fervoare nocturnă a arsenalelor şi a şantierelor incendiate de violente luni electrice; gările lacome,

23

devoratoare de şerpi ce fumegă; fabricile atârnate de nori prin frânghiile răsucite ale fumurilor lor; podurile, asemenea unor gimnaşti gigantici ce păşesc peste fluvii scânteietoare în soare, cu luciri de cuţite; vapoarele aventuroase ce adulmecă orizontul, locomotivele cu piept larg, ce tropăie pe şine ca nişte enormi cai de oţel cu harnaşament de ţevi, şi zborul planat al aeroplanelor, a căror elice fâlfâie în vânt ca un drapel şi pare că aplaudă ca o mulţime entuziastă. Din Italia lansăm noi în lume acest manifest al nostru, de o doborâtoare şi incendiară violenţă, cu care fondăm azi Futurismul pentru că vrem să eliberăm această ţară de cangrena fetidă a profesorilor, arheologilor, ghizilor şi anticarilor. Şi aşa Italia a fost prea mult timp o piaţă de telali. Noi vrem s-o eliberăm de nenumăratele muzee ce-o acoperă, toată, cu cimitire nenumărate. Muzee: cimitire!... Identice, într-adevăr, prin sinistra promiscuitate a atâtor corpuri ce nu se cunosc. Muzee: dormitoare publice unde te odihneşti pentru totdeauna alături de fiinţe urâte sau neştiute! Muzee: absurde măceluri de pictori şi sculptori ce se asasinează feroce, cu lovituri de culori şi de linii, pe pereţi disputaţi! Ducă-se cine vrea în pelerinaj o dată pe an, ca la cimitir de Ziua morţilor... v-o îngădui. O dată pe an să fie depus un omagiu de flori înaintea Giocondei, v-o îngădui... Dar nu admit să fie purtate zilnic la plimbare prin muzee tristeţile noastre, fragilul nostru curaj, bolnăvicioasa noastră nelinişte. De ce să vrem să fim otrăviţi? De ce să vrem să putrezim? Şi ce se poate vedea într-un vechi tablou dacă nu obositoarea contorsiune a artistului care s-a istovit să rupă invincibilele bariere ce se împotriveau dorinţei sale de a-şi exprima pe de-a întregul visul său?... A admira un tablou vechi echivalează cu a vărsa sensibilitatea noastră într-o urnă funerară, în loc s-o proiectăm departe în violente jeturi de creaţie şi de acţiune. Vreţi oare să vă cheltuiţi în întregime cele mai bune puteri ale voastre, în această eternă şi inutilă admiraţie a trecutului din care în mod fatal ieşiţi epuizaţi şi striviţi? Adevăr zic vouă că frecventarea cotidiană a muzeelor, bibliotecilor şi academiilor (cimitire de eforturi zadarnice, calvaruri de vise răstignite, registre de elanuri retezate!...) este, pentru artişti, tot atât de dăunătoare ca tutela prelungită a părinţilor pentru anumiţi tineri beţi de talentul lor şi de voinţa lor ambiţioasă. Pentru muribunzi, pentru bolnavi, pentru deţinuţi, fie: admirabilul trecut le e poate balsam suferinţelor, de vreme ce lor le este barat viitorul... Dar noi nu vrem să mai ştim de trecut, noi tinerii şi puternicii futurişti! Să vină deci voioşii incendiatori cu degetele carbonizate. Iată-i! Iatăi!... Haideţi! Daţi foc dulapurilor cu rafturi din biblioteci!... Deviaţi cursul canalelor pentru a inunda muzeele!... Oh, ce plăcere să vezi plutind în voia soartei, sfâşiate şi decolorate pe acele ape, vechile pânze glorioase!... Puneţi mâna pe târnăcoape, securi, ciocane şi dărâmaţi, dărâmaţi fără milă oraşele venerate! Cei mai vârstnici dintre noi au treizeci de ani: deci ne mai rămâne măcar un deceniu pentru a ne înfăptui opera. Când vom avea patruzeci de ani, alţi bărbaţi mai tineri şi mai puternici decât noi ne vor azvârli şi pe noi la coş, ca pe nişte manuscrise inutile. - Noi dorim aceasta! Vor veni împotriva noastră urmaşii noştri; vor veni de departe, de pretutindeni dansând în cadenţa înaripată a primelor lor culturi, întinzând degete încovoiate de prădători, adulmecând ca nişte câini la uşile academiilor bunul miros al minţilor noastre în putrefacţie deja promise catacombelor bibliotecilor. Dar noi nu vom fi acolo... Ei ne vor găsi până la urmă - într-o noapte de iarnă - în câmp deschis, sub o tristă streaşină pe care ploaia monotonă bate darabana şi ne vor vedea chirciţi alături de aeroplanele noastre trepidante, în timp ce ne încălzim mâinile la foculeţul meschin pe care îl vor da cărţile noastre de azi, mistuindu-se în flăcări sub zborul imaginilor noastre. În tumult, ei se vor îngrămădi în jurul nostru, gâfâind de chin şi de ciudă, şi toţi, exasperaţi de superba şi neobosita noastră cutezanţă, se vor năpusti să ne ucidă, împinşi de o ură cu atât mai implacabilă cu cât inimile lor vor fi mai îmbătate de admiraţie faţă de noi.

24

Puternica şi sănătoasa injustiţie va exploda radioasă în ochii lor. Arta, în fapt, nu poate fi decât vigilentă, cruzime şi injustiţie! Cei mai vârstnici dintre noi au treizeci de ani: şi totuşi noi am risipit deja comori, mii de comori de forţă, de dragoste de îndrăzneală, de viclenie şi de voinţă brutală; le-am aruncat cu nerăbdare, furioşi, fără să ţinem seama, fără să şovăim vreodată, fără să ne odihnim vreodată, cu îndărătnicie... Priviţi-ne! Nu suntem încă însuraţi! Inimile noastre nu simt nici o oboseală, fiindcă sunt hrănite cu foc, cu ură şi viteză!... Vă miră? E firesc de vreme ce voi nu vă amintiţi nici măcar dacă aţi trăit!.. În picioare, pe culmea lumii, noi aruncăm, încă o dată, provocarea noastră stelelor! Aveţi obiecţii?... Destul! Destul! Le cunoaştem... Am înţeles!... Frumoasa şi falsa noastră inteligenţă ne afirmă că noi, suntem rezumatul şi continuarea strămoşilor noştri. Poate!... Fie şi aşa!... Dar ce contează? Nu vrem să înţelegem!... Vai de acela care ne va repeta aceste cuvinte infame!... Ridicaţi-vă fruntea!... În picioare, pe culmea lumii noi aruncăm, încă o dată, provocarea noastră stelelor!... Traducere: Ilie Constantin MANIFEST TEHNIC AL LITERATURII FUTURISTE 11 mai 1912 În aeroplan, aşezat pe cilindrul de benzină, cu pântecele încălzit de capul aviatorului, am simţit inanitatea ridicolă a vechii sintaxe moştenite de la Homer. Nevoia furioasă de a elibera cuvintele, trăgându-le afară din închisoarea frazei latine! Aceasta are, natural, ca orice imbecil, un cap prevăzător, un pântec, două picioare şi două tălpi plate, dar nu va avea niciodată două aripi. Doar cât e necesar ca să meargă, să alerge un moment şi să se oprească aproape imediat suflând din greu! Iată ce-mi zise elicea ce se învârtea, în timp ce planam la două sute de metri deasupra hornurilor mătăhăloase din Milano. Şi elicea mai adăugă: Trebuie distrusă sintaxa dispunând substantivele la întâmplare, aşa cum se nasc. Trebuie folosit verbul la infinitiv, ca să se adapteze elastic substantivului şi să nu-l supună eului scriitorului care observă sau imaginează. Verbul la infinitiv poate, singur, să redea sensul continuităţii vieţii şi elasticitatea intuiţiei care o percepe. Trebuie abolit adjectivul, pentru ca substantivul nud să-şi păstreze culoarea lui esenţială. Adjectivul având în sine un caracter de nuanţă, e de neconceput în viziunea noastră dinamică, mai ales că presupune o oprire, o meditaţie. Trebuie abolit adverbul, vechea agrafă care ţine legate unul de altul cuvintele. Adverbul păstrează în frază o supărătoare unitate de ton. Orice substantiv trebuie să-şi aibă dublul lui, adică substantivul trebuie să fie urmat, fără conjuncţie, de substantivul de care e legat prin analogie. Exemplu: om-torpilor, femeie-golf, mulţime-resac, piaţă-pâlnie, uşă-robinet. Întrucât viteza aeriană a înmulţit cunoştinţele noastre despre lume, percepţia prin analogie devine tot mai naturală pentru om. Trebuie deci să-l suprimăm pe cum, pe care, pe astfel, pe asemenea cu. Mai mult chiar, trebuie contopit direct obiectul cu imaginea pe care el o evocă, dând imaginea prescurtată printr-un singur cuvânt esenţial. Să fie abolită şi punctuaţia. Fiind suprimate adjectivele, adeverbele şi conjuncţiile, punctuaţia eate fireşte anulată, în continuitatea variată a unui stil viu care se creează de la sine fără pauzele absurde ale virgulelor şi punctelor. Pentru a accentua anumite mişcări şi a indica direcţiile lor, se vor întrebuinţa semne din matematică: + - x : > < şi semne muzicale.

25

Scriitorii s-au lăsat ademeniţi până acum de analogia imediată. Au comparat de exemplu animalul cu omul sau cu un alt animal, fapt ce echivalează încă, pe aproape, cu un fel de fotografie... (Au comparat de exemplu un fox-terrier cu un ponei pursânge. Alţii, mai avansaţi, ar putea să compare acelaşi fox-terrier trepidant cu un mic aparat Morse. Eu îl compar însă cu o apă în clocot. Este în asta o gradare de analogii din ce în ce mai vaste, sunt nişte raporturi mereu mai profunde şi mai solide, fie ele cât de îndepărtate). Analogia nu este altceva decât iubirea profundă care leagă lucrurile aflate la distanţă, aparent diferite şi ostile. Numai pe calea analogiilor foarte vaste un stil orchestral, într-un tempo policrom, polifonic şi polimorf, poate îmbrăţişa viaţa materiei. Când în a mea bătălie de la Tripoli am comparat o tranşee înţesată de baionete cu o orchestră, o mitralieră cu o femeie fatală, am introdus intuitiv o mare parte din univers într-un scurt episod de bătălie africană. Imaginile nu sunt flori să le alegi şi să le culegi cu parcimonie, cum zicea Voltaire. Ele constituie sângele însuşi al poeziei. Poezia trebuie să fie o înşiruire neîntreruptă de imagini noi fără de care nu e altceva decât anemie şi cloroză. Cu cât imaginile conţin raporturi mai vaste, cu atât mai îndelung îşi păstrează ele forţa de a uimi. Trebuie - zic unii – să-i cruţi stupefacţia cititorului. Ei, aş! Să ne îngrijim, mai degrabă, de fatala coroziune a timpului, care distruge nu numai valoarea expresivă a unei capodopere, dar şi forţa ei de a uimi. Bătrânele noastre urechi de prea multe ori entuziaste nu i-au distrus oare deja pe Beethoven şi pe Wagner? Trebuie prin urmare să abolim dim limbă tot ceea ce conţine ea în materie de imagini stereotipizate, de metafore decolorate, adică aproape tot. Nu există categorii de imagini, nobile, grosolane sau vulgare, excentrice sau naturale. Intuiţia care le percepe nu are nici preferinţe nici parti-pris-uri. Stilul analogic este deci stăpân absolut al întregii materii şi al vieţii ei intense. Pentru a reda mişcările succsive ale unui obiect trebuie să se redea lanţul analogiilor pe care acesta le evocă, fiecare condensată, adunată într-un cuvânt esenţial. Iată un exemplu expresiv al unui lanţ de analogii încă mascate şi îngreuiate de sintaxa tradiţională: „Ei, da! tu eşti, micuţă mitralieră, o femeie fascinantă şi sinistră şi divină, la volanul unei invizibile maşini de o sută de cai-putere, care rage cu izbucniri de nerăbdare. Oh! desigur, peste puţin vei face un salt în circuitul morţii, către rostogolirea zdrobitoare sau către victorie!... Vrei să-ţi fac madrigaluri pline de graţie şi de culaore? Voia dumitale, doamnă... Dumneata semeni, după mine, cu un tribun fanatic, a cărui limbă elocventă, neobosită, loveşte-n inima auditorilor strânşi în cerc, copleşiţi... Eşti, în acest moment, un sfredel atotputernic care forează rotund craniul prea dur al acestei nopţi încăpăţânate... Eşti, în plus, un laminor, un strung electric, şi mai ce? Un mare arzător oxidric care arde, cizelează şi topeşte puţin câte puţin vârfurile metalice ale ultimelor stele!...” (Bătălia de la Tripoli) În unele cazuri vor trebui unite imaginile două câte două, ca ghiulele cu lanţ care dezrădăcinează în zborul lor un pâlc întreg de arbori. Pentru a înfăşura şi a strânge tot ce e mai fugar şi mai greu de prins din materie, trebuie alcătuite nişte împletiri strânse de imagini sau analogii, care vor fi lansate în marea misterioasă a fenomenelor. Dincolo de forma festonată la modul tradiţional, următoarea frază din al meu Mafarka futuristul e un exemplu de astfel de împletire deasă de imagini: „Toată aspra dulceaţă a tinereţii dispărute îi urca în gâtlej, cum din curţile interioare ale şcolilor urcă strigătele vesele ale copiilor către învăţătorii ce se arată sprijiniţi de parapetul teraselor de pe care se văd fugind vapoarele...”

26

Şi iată încă trei împletiri de imagini: „Împrejurul puţului Bumelianei, sub măslinii stufoşi, trei cămile culcuşite în voie în nisip îşi rumegau mulţumirea, ca nişte vechi jgheaburi de piatră, amestecând cleaf-cleaf-ul balelor lor cu bufnetele regulate ale pompei cu aburi care adapă oraşul. Scrâşnete şi disonanţe futuriste, în orchestra profundă a tranşeelor cu deschizături sinuoase şi cu subterane sonore, printre forfota baionetelor, arcuşuri de vioară pe care bagheta roşie a apusului le înflăcărează de entuziasm... Însuşi amurgul-dirijor, cu un gest amplu îmbină flautele risipite ale păsărilor prin arbori, harfele plâgăreţe ale insectelor, troznetul crengilor şi scrâşnirea pietrelor. El e cel care opreşte dintrodată timpanele gamelelor şi ale puştilor pocnitoare, pentru a lăsa să cânte cu voce desfăşurată deasupra orchestrei instrumente în surdină, toate stelele de aur, drepte, cu braţele deschise, pe podiumul cerului. Şi iată o înaltă doamnă în spectacol...Larg decoltat, deşertul într-adevăr îşi scoate la vedere sânul imens cu curbe lichefiate, toate lăcuite cu farduri rozalii sub nestematele clătinânde ale înzorzonatei nopţi.” (Bătălia de la Tripoli) Întrucât orice fel de ordine este fatalmente un produs al unei inteligenţe prudente şi prevăzătoare, imaginile trebuie orchestrate dispunându-le după un maximum de dezordine. Să se distrugă în literatură „eu”-l, adică toată psihologia. Omul complet deteriorat de bibliotecă şi de muzeu, supus unei logici şi unei înţelepciuni înspăimântătoare, nu mai oferă absolut nici un interes. Deci, trebuie să-l desfiinţăm în literatură, şi să-l înlocuim în sfârşit cu materia, căreia trebuie să-i surpindem esenţa prin asalturi de intuiţie, lucru pe care nu-l vor putea face vreodată nici fizicienii, nici chimiştii. Să se surprindă prin intermediul obiectelor în libertate şi al motoarelor capricioase, respiraţia, sensibilitatea şi instictele metalelor, ale pietrelor, ale lemnului etc. Să se înlocuiască psihologia omului, acum epuizată, cu obsesia lirică a materiei. Feriţi-vă să împrumutaţi materiei sentimentele omeneşti, însă ghiciţi mai degrabă impulsurile ei diferite ca direcţie, forţele ei de comprimare, de dilatare, de coeziune şi de dezagregare, turmele ei de molecule în masă sau vârtejurile ei de electroni. Nu e vorba de a reda dramele unei materii umanizate. Soliditatea unei benzi de oţel e cea care interesează prin ea însăşi, adică acea aliere inumană de neînţeles a moleculelor sau a electronilor ei, care se opun de exemplu, pătrunderii unui obuz. Căldura unei bucăţi de fier sau de lemn e acum mai pasionantă, pentru noi, decât surâsul sau decât lacrimile unei femei. Noi vrem să redăm, în literatură, viaţa motorului, nou animal instinctiv căruia-i vom cunoaşte instinctul general atunci când vom fi cunoscut instinctele diferitelor forţe care-l compun. Nimic nu e mai interesant, pentru un poet futurist, decât agitaţia claviaturii unui pian mecanic. Cinematograful ne oferă dansul unui obiect care se divide şi se recompune fără intervenţie umană. Ne oferă şi săritura înapoi a unui înotător ale cărui picioare ies din mare şi ricoşează vilent pe trambulină. Ne oferă în sfârşit fuga unui om cu 200 de kilometri pe oră. Sunt tot atâtea mişcări ale materiei, dincolo de legile inteligenţei şi deci ale unei esenţe semnificative. Trebuie introduse în literatură trei elemente care au fost până acum neglijate: Zgomotul (manifestare a dinamismului obiectelor); Greutatea (facultate de zbor a obiectelor); Mirosul (facultate de risipire a obiectelor). Să ne căznim să redăm de exemplu peisajul de mirosuri pe care le percepe un câine. Să ascultăm motoarele şi să reproducem discursurile lor. Materia a fost mereu contemplată de un eu distrat, rece, prea preocupat de sine însuşi, plin de prejudecăţi de înţelepciune şi de obsesii umane.

27

Omul tinde să murdărească cu bucuria lui de tânăr sau cu durerea lui de bătrân materia, care posedă o admirabilă continuitate de elan către o mai mare ardoare, o mai mare mişcare, o mai mare subdivizare a ei însăşi. Materia nu e nici tristă, nici veselă. Ea are drept esenţă curajul, voinţa şi forţa absolută. Ea aparţine întreagă acelui poet divinatoriu care va putea să se elibereze de sintaxa tradiţională, greoaie, îngustă, legată de sol, fără braţe şi fără aripi pentru că e numai inteligentă. Numai poetul asintactic şi cu cuvinte dezlânate va putea pătrunde esenţa materiei şi distruge surda ostilitate care o separă de noi. Fraza latină care ne-a servit până acum era un gest plin de pretenţii prin care inteligenţa obraznică şi mioapă se străduia să îmblânzească viaţa multiformă şi misterioasă a materiei. Fraza latină era deci născută moartă. Intuiţiile profunde ale vieţii legate una de alta, cuvânt cu cuvânt, potrivit naşterii lor lipsite de logică, ne vor da liniile generale ale unei psihologii intuitive a materiei. Aceasta s-a revelat spiritului meu, aflându-mă la înălţime, într-un aeroplan. Privind obiectele, dintr-un nou punct de vedere, nu din faţă sau din spate, ci din creştet, adică răsturnat, eu am putut să sfărâm vechile piedici logice şi firele cu plumb ale vechii înţelegeri. Voi toţi care m-aţi iubit şi urmărit până aici, poeţi futurişti, de-aţi fi ca şi mine frenetici constructori de imagini şi curajoşi exploratori de analogii. Dar strâmtele voastre reţele de metafore sunt din nefericire prea îngreuiate de plumbul logicii. Eu vă sfătuiesc să le uşuraţi, pentru ca gestul vostru devenit nemăsurat să le poată lansa departe, desfăşurate deasupra unui ocean mai vast. Noi vom inventa împreună ceea ce eu numesc imaginaţia fără fire. Vom ajunge într-o zi la o artă încă mai esenţială, când vom îndrăzni să suprimăm toţi primii termeni ai analogiilor noastre pentru a nu mai reda altceva decât succesiunea neîntreruptă a termenilor de-al doilea. Va trebui, pentru aceasta, să renunţăm de a mai fi înţeleşi. Să fim înţeleşi nu e necesar. Noi ne-am şi lipsit dealtfel de asta când exprimam fragmente ale sensibilităţii futuriste prin sintaxa tradiţională şi intelectuală. Sintaxa era un fel de cifru abstract care a servit poeţilor pentru a informa mulţimile despre culoarea, despre muzicalitatea, despre plastica şi despre arhitectura universului. Sintaxa era un fel de interpet sau de cicerone monoton. Trebuia suprimat acest intermediar, pentru ca literatura să intre direct în univers şi să facă corp comun cu el. Indiscutabil opera mea se distinge net de toate celălalte prin înspăimântătoarea ei putere de analogie. Bogăţia ei inepuizabilă de imagini îi egalează aproape dezordinea de punctare logică. Ea duce la primul manifest futurist, sinteză a unei maşini de 100 HP lansată către cele mai nebuneşti viteze terestre. De ce să ne mai servim de patru roţi exasperate care se plictisesc, din moment ce ne putem desprinde de sol? Eliberarea cuvintelor, aripi desfăcute ale imaginaţiei, sinteză analogică a pământului îmbrăţişat de o singură privire şi cuprins în întregime în cuvinte esenţiale. Ni se strigă: „Literatura voastră nu va fi frumoasă! Nu vom mai avea acea simfonie verbală, cu legănările ei armonioase şi cu cadenţele liniştitoare!” Asta se înţelege! Şi ce fericire! Noi utilizăm în schimb toate sunetele brutale, toate strigătele expresive ale vieţii violente care ne înconjoară. Să creăm cu curaj „urâtul” în literatură, şi să ucidem peste tot solemnitatea. Haideţi! nu vă luaţi aceste aere de mari sacerdoţi, când mă ascultaţi! Trebuie să scuipăm în fiece zi pe Altarul Artei! Noi intrăm în domeniile mărginite ale liberei intuiţii. După versul liber, iată în sfârşit cuvintele în libertate! Nu este în aceasta nimic absolut, nici sistematic. Geniul are rafale impetuoase şi torente învolburate. El impune uneori nişte încetiniri analitice şi explicative. Nimeni nu-şi poate reînnoi dintr-o dată propria sensibilitate. Celulele moarte sunt amestecate cu cele vii. Arta e o trebuinţă de a te distruge şi a te risipi, o mare insuflătoare de eroism care inundă lumea. Microbii – nu uitaţi – sunt necesari sănătăţii stomacului şi intestinului. Există şi o specie de microbi necesari vitalităţii artei,

28

această prelungire a pădurii venelor noastre, care se răspândeşte, în afara corpului, în infinitul spaţiului şi al timpului. Poeţi futurişti!eu v-am învăţat să urâţi bibliotecile şi muzeele pentru a vă pregăti să urâţi inteligenţa, redeşteptând în voi divina intuiţie, har caracteristic al raselor latine. Cu ajutorul intuiţiei, vom învinge ostilitatea aparent ireductibilă care separă carnea noastră omenească de metalul motoarelor. După regnul animal, iată născându-se regnul mecanic. Prin cunaoşterea şi prietenia materiei, căreia savanţii nu-i pot cunoaşte decât reaţiile fizico-chimice, noi pregătim crearea omului mecanic cu piese de schimb. Noi îl vom elibera de ideea morţii, şi deci de moartea însăşi, suprema definiţie a inteligenţei logice. [„Manifesto tecnico della letteratura futurista” în Marinetti e il futurismo Mondadori, 1973, sub îngrijirea lui Luciano De Maria] AUTOMOBILULUI DE CURSE Zeu vehement al unei rase de-oţel, Automobil beat de spaţiu, ce hurui şi freamăţi de-angoasă rozând zăbala cu dinţii ascuţiţi... Formidabil monstru japonez, cu ochii forjaţi, hrănit cu flăcări şi uleiuri minerale, lacom de-orizonturi, de prăzi siderale... Eu dezlănţui inima ta ce bate în mod diabolic, dezlănţui roţile tale gigantice, pentru dansul ce ştii să-l dansezi pe albele străzi ale-ntregii lumi!... Las libere în sfârşit frâiele tale metalice, şi tu cu voluptate te-avânţi în Infinitul eliberator! La lătratul vocii tale imense iată şi soarele-n apus te urmează-n viteză accelerând sângeroasa lui palpitaţie, la orizont... Priveşte, cum galopează, în străfundul pădurii, acolo!... Ce contează, demonul meu frumos? Eu sunt la cheremul tău!...Ia-mă!...Ia-mă!... Pe pământu-asurzit, deşi totul vibrează de ecouri zgomotoase; sub cerul orbit, deşi plin de stele, eu merg exacerbându-mi febra şi dorinţa, cravaşându-le cu mari lovituri de spadă. Din când în când ridic capul pentru a simţi pe gât

29

strânsoarea delicată a braţelor nebune de vânt, catifelate şi proaspete... Ale tale sunt acele braţe seducătoare şi îndepărtate ce mă atrag, şi vântul nu e decât dorul tău de abisuri, o Infinit fără capăt ce cu bucurie m-absorbi!... Ah, ah! văd foarte aproape mori negre, dezarticulate, ce par să alerge pe aripi de pânză vertebrată ca pe picioare prolixe... Acum deja munţii sunt gata să arunce peste goana mea mantouri de răcoare somnolentă, acolo, la acea cotitură spre stânga... Munţi! Mamuţi în monstruoasă turmă, cu trap greu, încovoind crupele voastre imense, iată-vă depăşiţi, iată-vă înfăşuraţi de mătasea cenuşie a ceţii!... Şi aud vagul zgomot al ecoului ce imprimă pe străzi fabuloase cizme se şapte leghe ale picioarelor voastre colosale... O, munţi cu proaspete mantouri albăstrii!... O, frumoase râuri ce respiraţi fericite sub clarul de lună! O, tenebroase câmpii!...Eu vă depăşesc în galop!... Pe acest monstru al meu înnebunit!... Stelelor! stelele mele! auziţi precipitarea paşilor lui?... Auziţi voi vocea lui, pe care furia o sparge... vocea-i explozivă, ce latră, latră... şi tunetul plămânilor lui de fier crrrăpând într-o gggoooană interrrrrrminabilă?... Accept sfidarea, o stelele mele!... Foarte curând!...Şi chiar mai curând!... Şi fără răgaz, nici repaos!... Dă drumul la frâne! Nu poţi? Rupe-le, atunci, să se audă pulsul motorului însutindu-şi avânturile! Urra! Nu mai vreau legături cu acest pământ murdar! Eu mă desprind în sfârşit şi zbor uşor spre îmbătătorul fluviu al aştrilor

30

ce se revarsă întreg în marele pat ceresc! [Cu titlul „A mon Pegase” poezia a apărut în culegerea La Ville Charnelle, 1908. Traducerea noastră urmează varianta italiană cu titlul „All’Automobile da corsa”, realizată de F.T.Marinetti în Poesie scelte] BOMBARDAMENT la fiecare 5 secunde tunuri de asediu a spinteca spaţiu cu un acord tam-tuuumb răscoală de 500 ecouri pentru a-l sfâşia a-l fărâmiţa a-l împrăştia la infinit. în mijlocul acelor tam-tuumb-uri turtite (amploare 50 kilometri pătraţi) a izbi explozii tăieturi pumni baterie tir rapid Violenţă ferocitate regularitate acesta jos greu a urca stranii nebuni foarte agitaţi acuţi ai bătăliei Furie gâfâială ureche ochi nări deschişi atenţi forţă ce bucurie a vedea a auzi a adulmeca totul totul taratatatatata ale mitralierelor a striga până la pierderea suflării dedesubt muşcături pălmuiri traak-traak biciuiri pic-pac-pum-tumb bizarerii salturi înălţime 200 m. a împuşcăturii Jos jos în fund a orchestrei bălţi a se bălăci boi bivoli bastoane ascuţite tancuri pluff plaff cabrări de cai flic flac zing zing sciaaaack nechezaturi hilare iiiiiii... tropăituri ţârâituri 3 batalioane bulgăreşti în marş croooccraaac / ÎNCET DOI TIMPI / Fluvii Maritza sau Karvavena croooc craaac strigătul ofiţerilor a se trânnnnti precum farfffurii de alllamă pan aici paaack dincolo cing buuuum cing ciak /REPEDE/ ciaciaciaciaciaaak sus jos acolo acolo în jur în înalt atenţie la cap ciaaack frumos flăcări flăcări flăcări flăcări flăcări flăcări chepengul forturilor îndărătul acelui flăcări flăcări fum Sciukri Paşa comunică prin telefon cu 27 de forturi în turceşte în nemţeşte alo Ibrahim Rudolf alo alo actori roluri ecouri sufleri scenarii de fum păduri aplauze miros de fân nămol excrement nu mai simt picioarele mele îngheţate miros de salpetru miros de putrezit Timmmmpane flaute clarineţi pretutindeni în jos în înalt păsări a ciripi fericire umbrare cip-cip-cip adiere verde turme don-dandon-din-béèè tam-tumb-tumb tumb-tumb-tumb-tumb-tumb Orchestră nebuni a bastona profesori de orchestră aceşti atât de bastonaţi a suuuuna a suuuuuuna Maaaaari bubuituri a nu şterge a preciza rettttăindu-le zgomote mai mici foarte miiici epave de ecouri în teatru amploare 300 kilometri pătraţi Fluvii Maritza Tungia întinşi Munţii Rodope drepţi înălţimi podele galerie 2000 şrapnele a arunca foc a exploda batiste foarte albe pline de aur Tumb-tumb 2000 grenade azvârlite a smulge cu scrâşnete părul capului tenebre zang-tumbzang-tuuum-tuuumb orchestra de zgomote de război a se umfla de linişte ţinută în înălţime cer minge sferică aurită a supraveghea tir parc aerostatic Kandi-Keuy BILANŢ AL ANALOGIILOR

31

(1. SUMĂ) Marş al canonadei futuriste colos-leit-motiv-ciocan-geniu-novator-optimist-foame-ambiţie (TERIFIANT ABSOLUT SOLEMN EROIC GREU IMPLACABIL FECUNDATOR) zang tuumb tumb tumb (a 2-a SUMĂ) apărarea Adrianopolului paseism minarete ale scepticismului cupole-pântec ale indolenţei laşitate vom vedea mâine nu e nici un pericol nu e posibil la ce serveşte la urma urmei mă doare-n cot livrarea întregului stoc în gară-unică = cimitir (a 3-a SUMĂ) împrejur la fiecare obuz-pas al colosului-acord a cădea al ciocanului-creaţie al geniului-comandă a alerga horă galopantă de împuşcături de mitralieră viori ştrengari parfum de blondă de 30 de ani căţeluşi ironie a criticilor roţi angrenaje strigăte gesturi regrete (VESEL AVION SCEPTIC EXTRAVAGANT AVION COROSIV VOLUPTOS) (a 4-a SUMĂ) de jur împrejur la Adrianopol + bombardament + orchestră + plimbarea-colosolui + fabrică a se lărgi cercuri concentrice de reflexe plăgi ecouri hohote fetiţe flori fluierat de vapoare aşteptări pene parfumuri duhori angoase (INFINIT MONOTON PERSUASIV NOSTALGIC) Aceste greutăţi desimi zgomote mirosuri turbine moleculare lanţuri plase coridoare de analogii concurenţe şi sincronisme a se oferi a se oferi a se oferi în dar prietenilor mei poeţi pictori muzicieni şi făcători de zgomote futurişti zang-tumb-tumb-zang-tuuumb tatatatatatatata picpac pam pacpacpicpampampac uuuuuuuuuuuuuu ZANG-TUMB TUMB TUMB TUUUUUM /”Bombardamento” în Zang Tumb Tumb/. 1914/ ALDO PALAZZESCHI INCENDIATORUL lui F.T.Marinetti sufletul flăcării noastre În mijlocul pieţii centrale a satului, s-a pus cuşca de fier cu incendiatorul. Va rămâne acolo trei zile ca toţi să-l poată vedea. Toţi se-nvârt jur-împrejurul enormei caravane, în tot timpul zilei, sute, sute de persoane. - Ia uită-te un pic unde l-au aranjat! - Parcă-i un papagal cărbunar.

32

- Unde ar fi putut să-l pună? - De-a dreptul în puşcărie. - Bine-i mai stă să facă acestă frumoasă figură! - De ce nu i-aţi pregătit un apartament de lux aşa îl ardea şi pe ăla! - Dar nici să-l ţii într-o colivie ca asta! - Îl vor face să moară de mânie! - Să moară! E unul ce-şi ia răsplata! -E mai liniştit decât noi! -Eu zic că se şi distrează. -Dar familia lui -Cine ştie de pe unde o fi venit! -Otreapa-asta nu are defel familie! -Sigur, e un vagabond! -Poate o fi venit din infern? - Bietul drăcuşor! - Nu cumva ţi-o fi milă? - Dacă ţi-ar fi dat foc la casă n-ai mai spune aşa. - Pe a dumitale a ars-o? - Dacă n-a ars-o nici mult n-a lipsit. A pârjolit jumătate de lume lepădătura asta! - Cel puţin, laşilor, nu-l mai scuipaţi, oricum e şi el o fiinţă omenească! - Dar ce cuminte stă! - Doar nu i-o fi frică! - Eu aş muri de ruşine! - Să stai acolo-n ditai limuzina! - Timp de trei zile! - Ce infam! - Dumnezeule, ce faţă zbanghie! - Ce uitătură de pungaş! - Dacă n-ar fi cuşca eu n-aş avea curaj! - Dacă ar scăpa aşa dintr-o dată? - Dar cum să scape? - O fi destul de zdravănă cuşca aia? - N-ar avea unde să fugă! - Printre gratiile de fier n-ar putea trece? Bandiţii ăştia ştiu să se strecoare în toate felurile! - Ce lovitură a dat azi poliţia! - Dacă nu ce grăbeau să-l găbjească ne făcea scrum pe toţi! - Ar merita altceva decât cuşca! - Când l-au interogat,

33

a răspuns râzând că pune foc să se distreze. - Dumnezeule, ce neobrăzat! - Ce specimen! - Eu l-aş face bucăţele cu plăcere. - Aruncaţi-l în şanţ! - Eu vreau să-l mai scuip încă o dată! - Dacă l-ar pârli un pic şi pe el, ca să râdă mai bine! - Ar fi sfârşitul pe care-l merită! - Când o să fie la pârnaie o să scape, e plin de şiretenie! - Mai ceva ca o nevăstuică! - Nu vedeţi ce ochi are? - De ce nu-l aruncă într-un puţ? - În rezervorul de apă al comunei! - Şi mai sunt şi din ăia cărora le-ar fi milă! - Trebuie să fie inşi nu prea curaţi ca să le fie milă de unul ca ăsta! În lături! În lături! În lături! Zdrenţelor! Mărunte fiinţe cu exhalare de jeg, animale fetide! Reînghiţiţi-vă cu toţii obscena voastră cleveteală, să vă sufoce, să vă rămână în gât! În lături! Sunt poetul! Eu vin de departe, lumea am străbătut-o, pentru a găsi fiinţa ce vreau să o cânt! Îngenunchează gloată! Bărbaţi ce aveţi frică de foc, sărmane fiinţe de paie! Îngenuncheaţi cu toţii! Eu sunt sacerdotul, cuşca aceasta-i altarul, acel om e Domnul! Tu eşti Domnul, căruia îi adresez, cu toată devoţiunea cea mai suavă rugă. La tine, suavă făptură, ajung cu trudă, gâfâind, ori străbătând râpi cu spini,

34

ori sărind peste înalte ziduri! Eu te voi elibera! Înapoi toţi, v-am spus! băteţi-vă tare în piept, ţineţi-vă capul plecat, acesta este un confiteor al liturghiei mele! Te-a acoperit de insulte şi de scuipături, acea mulţime insidioasă de laşi mărunţi. Şi e natural ca tu de ei să te laşi legat: acele insecte murdare şi poltrone sunt livide de viclenie malefică, circulă prin venele lor sângele verde veninos. Iar tu suflet mare nu puteai să te gândeşti la mărunta capcană ce-ţi pregătiseră, trebuia să fii prins. Eu pentru tine-am venit, să te eliberez! Înapoi toţi! Te privesc în ochi pentru a mă-nflăcăra din nou. Ghemuit sub mantaua ta tu eşti fără cuvinte, precum flacăra: culoare şi căldură! Şi acea mantie neagră au aruncat-o pe tine oamenii proşti, nu-i aşa, să nu se observe că eşti roşu tot? Sau ţi-ai pus-o singur, pentru a acoperi puţin sufletul tău plin de foc? Ce vezi la orizont? Se-nalţă o scânteie? Zi-mi, n-ai reuşit să furi ultimul băţ de chibrit? Ţi se citeşte în ochi! Îţi sar din ochi scânteile, cu zecile, cu sutele, cu miile! Tu poţi numai cu ochii să aprinzi întreaga lume! Te-a creat soarele, să arzi uitându-te-n soare? Când tu pârjoleşti,

35

tu nu mai eşti om, tu eşti Dumnezeu! Simt un fior prin vine. Aş vrea să te văd când dai foc când priveşti flăcările tale; toate acele guri, toate acele buze, toate acele limbi, nu vin toate să te sărute? Nu sunt ele miresele tale voluptoase? Frumos, frumos, frumos...şi Sfânt! Sfânt! Sfânt! Sfânt când gândeşti să aprinzi, Sfânt când dai foc, Sfânt când priveşti flăcările tale sfinte! Şi voi, cei rămaşi împietriţi de groază, rugaţi-vă, rugaţi-vă cu voce stinsă, rugăciuni secrete. Şi eu, să ştii, sunt un incendiator un biet incendiator ce nu poate da foc şi ca şi tine sunt prizonier. Sunt un poet ce-ţi aduce omagiu, ca biet incendiator nerealizat, incendiator în poezie. Orice vers ce-l scriu e un incendiu. Oh! De m-ai vedea când scriu! Îmi pare că văd flăcările, şi simt văpăile, fierbinţi mângâindu-mi faţa. Incendiu în alt fel e ceea ce scriu, neadevărat deşi din aceleaşi dureri. Stăpâneşte totul poliţia, chiar şi poezia. Acolo deasupra biroului unde se născu, cartea mea, ca o binecuvântare eu ard primul exemplar, şi privesc avid acea flacără, şi mă bucur, şi mă înviorez, şi simt cum mi se urcă acea căldură-n cap de parcă mi-ar arde creierul. Cât de laş mă simt înaintea ta! Cât de meschin! Aş vrea să scriu numai spre a arde! Ascuns în camerele mele

36

mă mişc îmbrăcat în roşu, şi mă privesc într-o veche oglindă, îmbătându-mă de bucurie, ca şi cum aş fi o flacără, o biată flacără care aşteaptă... reflectarea în tine! Afară mă-mbrac cenuşiu, sau în nici o culoare, există şi împotriva hainelor o poliţie, aşa cum există împotriva cuvintelor. Dar aceea împotriva focului este teribilă, îndârjită, căci oamenii au oroare de flăcări, oamenii serioşi, de aceea, au inventat pompierii. Tu mă priveşti, fără cuvinte, tu nu vorbeşti, dar ochii tăi îmi spun: omule, puţin vei face, tu ce trăncăneşti. Dar eu mă-ncred în tine! Îţi deschid colivia, du-te! Priveşte-i, priveşte-i cum fug! Sunt demenţi de spaimă, frica i-a înnebunit pe toţi. Puteţi să plecaţi, fugiţi, fugiţi, el vă va ajunge din urmă! Şi-ntr-una din aceste dimineţi, ieşind din casă printre obişnuitele magherniţe, nu voi mai vedea vechile relicve roase de cari, atât de gelos păstrate de atâta timp! Nu le voi mai vedea! Voi scoate un urlet de bucurie! Ai trecut tu pe aici! Şi după aceea voi simţi lingându-mi hainele, flăcările arzând chiar sub casa mea... voi striga, voi exulta, îmi vei fi redat viaţa! Eu sunt o flacără ce aşteaptă! Mergi, du-te frate, aleargă, să reîncălzeşti scheletul îngheţat al acestei lumi învechite! [„L’incendiario”, în L’incendiario] FERNANDO PESSOA / ALVARO DE CAMPOS ULTIMATUM

37

Aviz de expulzare tuturor pontifilor Europei! Afară! Afară Anatole France! Epicureu de farmacopee homeopatică, Jaurès-tenie a Vechiului Regim, salată Renan-Flaubert servită în serviciu imitaţie de secol şaptesprezece! Afară Maurice Barrès! Feminist al Acţiunii, Chateaubriard cu ziduri ruinate / Chateaubriard în ruină, intermediar de patronaj pe scenele patriei, putregai al Lorenei, vânzător de haine pentru morţii tuturor celorlalţi şi mai ai tupeul să te îmbraci din propriul tău magazin! Afară Bourget al sufletelor! Luminiţă a numelor cu particule nobiliare, psiholog al blazoanelor de pe pietrele funerare, snob plebeu şi demn de milă care accentuezi cu sfinţenie poruncile Bisericii! Afară Kipling de doi bani! Mercenar al versului, imperialist de bani mărunţi, cel care cântă Majuba şi Colenso, Empire-day al argoului de cazarmă, tramp-steamer al subnemuririi! Afară! Afară! Afară George Bernard Shaw! Vegetarian al paradoxului, şarlatan al sincerităţii, tumoare rece a ibsenismului, escroc al intelectului-surpriză, Kilkenny-cat pentru tine însuţi, cuvintele Originii Speciilor pe o Irish-Melody calvinistă! Afară H. G. Wells! ideolog de ghips, tirbuşon inutil în faţa damigenelor Complexităţii! Afară G. K. Chesterton! Creştinism pentru iluzionişti, butoi de bere pe treptele altarului, adipozitate de dialectică de tip cockney a cărei oroare de săpun îi influenţează şi puritatea raţionamentului! Afară Yeats al ceţei celtice care semeni cu panourile de semnalizare stricate! Sac de putreziciuni eşuat pe plaja pe care a naufragiat simbolismul englez! Afară! Afară! Afară Annunzio-Rapagnetta! Platitudine cu caractere greceşti, “Don Juan din Pathmos” (solo de trombon)! Şi tu, Maeterlinck, cuptor al Misterului stins! Şi tu, Loti, marinată de saramură rece! Şi în sfârşit tu, Rostand-tand-tand-tand-tand-tand-tand-tand! Afară! Afară! Afară! Şi dacă am mai uitat din ei căutaţi-i bine pe sub mobile! Pieriţi din faţa mea împreună cu toate acestea! Afară cu tot! Valea! […] ODA TRIUMFALĂ La dureroasa lumină de becuri electrice-n hala cea mare din fabrică Ard de febră şi scriu. Cu dinţii scrâşnind, ca o fiară stârnită de-a lor frumuseţe eu scriu, Pentru a lor frumuseţe total ignorată de antici. 0, roţi, angrenaje, r-r-r-r-r-r-ul etern! Cu un spasm reţinut de resort furios, Furios înlăuntru-mi, afară, Prin nervii aceştia ai mei disecaţi în afară ţâşnind, Din papilele toate-n afară de tot ce-s în stare să simt! Îmi e gura uscată, o, mari zgomote moderne. De cât vă aud nefiresc de aproape, Şi capul mi-e greu şi fierbinte tot vrând să vă cânt Cu un exces de expresie-n toate aceste senzaţii din mine,

38

Exces contemporan cu voi, mecanismelor! Febril la motoare privind cum priveşti tropicala Natură Mari tropice umane din foc din oţel şi din forţe Eu cânt deopotrivă prezentul, trecutul îl cânt, viitorul, Căci poartă prezentul în el viitor şi trecut În motoare şi becuri electrice Platon, Vergiliu se află, Doar pentru că au existat într-o formă umană Vergiliu şi Platon, Bucăţi de Alexandru cel Mare din secolul poate cincizeci, Şi atomi hărăziţi să stârnească mari febre în capul acelui Eschil de prin veacul o sută Străbat prin curelele lungi de transmisie, printre volane, pistoane, Mugind, murmurând şi scrâşnind şi răgind, Excesive pe trup mângâieri dintr-o singură doar mângâiere pe suflet. O, dacă ar fi să mă pot exprima pe de-a-ntregul cum poate-un motor! Şi complet să devin, ca maşina-n Triumf să păşesc prin viaţă ca ultimul tip de automobil! Sau măcar străbătut să fiu fizic de toate acestea Complet sfâşiat şi deschis să devin absorbant Pentru-aceste mirosuri de fum, de ulei şi cărbune Vărsate de flora artificială, avidă şi neagră! O, fraternitate cu orice maşină! Promiscuă furie de-a vrea să devii parte-activă Din roţile cosmopolite de tren Ce se rostogolesc cu turbare pe şine Şi din macaralele care încarcă pe vase. Poveri în rotirea lor lubrică, lentă, Din vuietul disciplinat de uzine Şi din semiliniştea-n zvon monoton a curelelor lungi de transmisie! Europenele ore, rentabile, întinse sunt prin Mecanismele acestea de afaceri utile Oraşe oprite în vechi cafenele, În cafenelele - oaze de zădărnicii zgomotoase În care se cristalizează un precipitat De rumori şi de gesturi utile Şi roţile astea, dinţatele roţi, cuzineţi de Progres! O, Minervă modernă lipsită de suflet din porturi şi gări! Exaltarea cea nouă din faţa statuii Momentului! Chile şi tablă de-oţel, surâzând sprijinită de docuri Sau pusă un timp la uscat pe pontoane în port! Transatlantică activitate, Canadian-Pacific! Luminile, pierderi de timp în hoteluri şi baruri, La Derby şi Ascot, Longchamp,

39

Avenue d'l'Opera, sau în Piccaddilly, În sufletul meu, înăuntru! Hei, străzilor, pieţelor, hei, tu, la foule! Ho-ho, trecători la vitrine zgâiţi! Negustori, anonimi şi escroci îmbrăcaţi de paradă; Hei, membrii în cluburile aristocratice; Mizere chipuri sordide şi capi de familie vag fericită Paterni chiar cu râul de aur curgând prin jiletca Dintr-un buzunar în celălalt. Tot ce trece şi trece dar fără a trece! Prezenţa cocotelor mult prea stridentă, Banale discuţii (o şti cineva ce ascund îndărătul cuvintelor?) Dintre burghezele, mamă şi fiică, Umblând prin oraş cu un scop oarecare; Şi graţia fals feminină a mersului de pederast, Eleganta mulţime plimbându-se ca să arate Că totuşi acolo, înăuntru, posedă şi-un suflet! (Aş vrea să fiu eu Souteneur-ul a toate acestea!) He-hei, frumuseţea splendidă a corupţiei politice, Dulce scandalul finanţei şi diplomaţiei, Pe străzi atentate politice Şi uneori regicidul - lumină Fanfară, Miracol pe cerul banal Şi lucid de deasupra modernelor Civilizaţii! Jurnale cu ştirile de dezminţire, Articol politic chiar sincer de-atâta minciună, Anunţuri passez-a-la-caisse lângă crime Cu două coloane trecute în pagina-a doua! Mirosul de tipografie-ascuţit! Încă ude afişele, vient-de-paraître Pe alb banderola cea roz! Vă iubesc în tot felul de feluri pe toate. Cu văzul, auzul, mirosul Şi cu pipăitul (ce-nseamnă să pot să vă pipăi!) Cu inteligenţa-n vibraţie ca o antenă! Din pricina voastră îmi sunt în erecţie cele cinci simţuri! Batoze cu aburi şi îngrăşăminte - progresul agricol! Chimia-n recoltă, comerţul - ştiinţă! O, mostre-n bagaj de comis-voiajor Comis-voiajori, cavalerilor rătăcitori ai Industriei, Voi, prelungiri omeneşti de birouri şi fabrici! Cupoane-n vitrine; o, voi, manechine! produsul de ultimă oră! Produs inutil de mai toţi cumpărat!

40

Magazine imense cu-o sută de secţii! Reclame-n culori care-apar şi dispar! Salut tot ce-i nou în construcţii, ce face ca azi să difere de ieri! Hei, betonule-armat, hei, ciment, noi progrese! Progres glorios, armament ucigaş! Cuirase şi tunuri şi mitraliere şi aeroplane! Cu dragoste de animal vă iubesc. Vă iubesc carnivor, Cu iubire perversă privirea-nfigându-mi În voi, lucruri mari, inutile, banale, utile, Obiecte moderne Şi contemporanele mele, o formă-actuală A noii structuri, iminent Univers! Revoluţia nouă, metalică, a lui Dumnezeu! O, voi laboratoare şi fabrici şi music-hall, o, Luna-Park Cuirase şi poduri şi docuri plutind, Mintea mea tulburată şi-aprinsă Vă are aşa cum posezi o femeie frumoasă, Aşa cum posezi o femeie frumoasă complet neiubită Pe neaşteptate-ntâlnită şi care îţi place destul. Hei, vitrine de mari magazine! Hei, lifturi de blocuri imense! Reorganizările de ministere Politice în parlament noi bugete votate, O, falsificate bugete! (E-atât de firesc un buget ca un pom, Parlamentul frumos ca un fluture e). Interes pentru tot pentru toate-n viaţă, Căci viaţa e tot, de la luciul vitrinei La noapte - pod tainic clădit printre astre, La marea bătrână şi gravă ce spală nisipul, Rămasă aceeaşi din vremea când Platon chiar Platon era, Trup şi suflet cu formă reală, Vorbindu-i lui Aristotel ce urma să nu-i fie discipol. Să mor aş putea măcinat de-un motor Cu-acel dulce de tot sentiment de-a fi pradă femeii iubite. Zvârliţi-mă-n pântec adânc de furnale! Sub roţile trenului să fiu zdrobit! Sfâşiat pe o punte de vas! Masochism, stimulat de maşină! Sadismul nu ştiu cărui nou, cărui eu, cărui zgomot!

41

Hei, hop-şa, jocheu în Derby-învingător Mozolind bicolora ta şapcă cu dinţii! (Ce-ar fi să poţi fi într-atât de înalt cât să nu-ncapi pe uşă! Privirile mele sunt anomalii sexuale!) Hei-hop, catedrale! Lăsaţi-mă capul să-mi sparg de măreţele trepte! În sânge şiroaie să fiu ridicat de pe stradă Şi nimeni cine am fost să nu ştie. Teleferic, tramvaie, metroule, hei! Palpitaţi înăuntrul meu până la spasm! E-he-hei! Hi-ha-ha! Hi-ha-ho! Hohotiţi-mi de-a dreptul în faţă, Maşinile pline de petrecăreţi şi de... Mulţimea nici veselă, nici supărată de fiece zi de pe stradă, Un râu colorat, anonim, tocmai bun să mă scald pe-ndelete! Ce viaţă complexă şi ce de obiecte prin casele ăstora! O, de le-aş şti tuturora viaţa, problemele financiare, Gâlcevile casnice, destrăbălările foarte secrete, Şi tot ce le trece prin minte când singuri rămân în odaie, Şi gestul făcut când nu-i nimeni în jur! Să nu ştii toate astea înseamnă să fi absolut ignorant, O, ce furie dezlănţuită ca febra, ca împerecherea, ca foamea Îmi suge obrazul şi mâinile mi le-ncordează, Absurde crispări în mijlocul mulţimilor, gloată Pe străzile pline de-atâtea-ntâmplări. Ce lume murdară şi proastă, părând încontinuu aceeaşi, Cuvinte de-ocară în loc de cuvinte spunând, Fiii lor prăvălia pândesc să o prade Şi fetele lor, la opt ani - ce frumos! cât îmi place! …………………………………………………… Mulţimea aleargă pe schele, ajunge acasă Pe uliţe strâmte ce par ireale de-atâta mizerie. Lume fantastică - viaţă de câine, Mult dincolo de toate acele sisteme morale, Religia nu-i pentru ei inventată, Nici arta creată n-a fost pentru ei, Politica nu vrea în seamă să-i ia. Vă iubesc tocmai pentru că sunteţi aşa, Nici buni, nici răi, şi nici imorali de prea jos ce-aţi căzut, Intangibili mereu pentru orice Progres, Faună miraculoasă din fundul oceanului vieţii! (Măgarul dă roată, se tot învârteşte Pe lângă fântâna cu ghizd din ogradă. Misterele lumii sunt toate de tipul acesta.

42

Se şterge pe frunte de praf şi sudoare trudit muncitorul. Şi raza de soare sufocă tăcerea de astre. Muri-vom cu toţii, desigur -, Pădurile pline de umbră de pini în crepuscul, Pădurile-n care fu copilăria-mi ceva diferit De ceea ce astăzi sunt eu...). Dar iată iar consecventa turbare mecanică! Iarăşi obsesia de mişcătoare maşini. Şi furia că mă găsesc deopotrivă în fiece tren Care umblă prin lume, Că-mi iau bun-rămas de pe puntea oricărui vapor Ce-şi ridică brusc ancora sau se desprinde din port. O, aluminiu, o, fier, o, oţel, o, tu, tablă ondulată! O, cheiuri, o, porturi, o, trenuri, o, voi, macarale! Hei, mari accidente de cale ferată! Surpări de galerii într-o mină! Hei-ho, naufragii de mari transatlantice! Hei, revoluţii pe-aici şi pe-acolo, Schimbările de constituţii, războaie, tratate, invazii, Vacarm, injustiţie şi violenţă, aproape-i sfârşitul, Invazia mare-a barbarilor galbeni prin toată Europa, Alt Soare-ntr-un nou Orizont! Dar ce-i pasă, ce-i, de acestea ce-i pasă Vacarmului contemporan strălucind înfocat, Deliciosului, crudului zgomot de civilizaţie contemporană? Căci toate acestea anulează orice, în afară de Clipă, Momentul, cu trunchiul lui gol şi încins de mecanic de tren, Zgomotosul Moment, ţipător şi mecanic, Momentul, dinamica trecere a bietei bacante. A fierului, bronzului şi-a beţiei de-atâtea metale. Hei, trenuri, hei, poduri, hoteluri la ora de prânz, Aparate fieroase, brutale şi minime Şi instrumente de mare precizie de perforat sau forat, Rotative, burghiuri şi escavatoare, Curaj! Înainte! Hei-rup! Electricitate, nervi bolnavi din trupul Materiei, Hei, telegraf fără fir, simpatie metalică-n inconştient! Hei, tunele, canale, e-hei, Panama, Kiel, Suez! Hei, trecutul întreg în prezent Şi întreg viitorul deja înăuntru, în noi! He-he-hei! He-he, fructele-acestea de fier din uzina-copac; Ha-ha, hei! Hi-he-he!

43

Habar n-am că exist şi-năuntru. Mă-nvârt, mă sucesc; mă invent. Câte trenuri există vor toate să mă ciopârţească. Urcat sunt pe docuri, pontoane şi punţi, În elice de nave întruna mă-nvârt. Hi-ho-hei! Sunt electricitatea, căldura mecanică sunt! Hei, rails-uri şi europene uzine de scule! Hip-ura, ura, pentru mine, sunt totul, sunt toate, maşinile merg, e-he-hei! Hop-şa-şa! Hopa-la! He-he-hei! Hi-ho-ho! Z-z-z-z-z-z-z-z-z-z-z-z! De ce nu sunt eu toată lumea, de ce nu sunt eu orice loc! LUCIANA STEGAGNO PICCHIO Literatura braziliană *** În 1920, oricum, termenul <> e deja în uz. Îl acceptă placid, aplicat la operele sale, sculptorul Brecheret; poetul Guilherme de Almeida nu se înfurie dacă se spune despre el că <>; iar Menotti del Picchia face o profesiune de credinţă în Correio Paulistano: Odată înseninat mediul, odată deschisă o breşă, Futurismul se defineşte ca un curent înnoitor, frumos şi puternic, actual şi îndrăzneţ, fâlfâind un streag în suflul unui ideal anarhic în artă, deabia atins de acel respect pentru trecut pe care la început îl refuza... Tot ceea ce este răzvrătire, ceea ce este independenţă, sinceritate, tot ceea ce combate ipocrizia literară, falşii idoli, obscurantismul, tot ceea ce este frumos şi nou, puternic şi îndrăzneţ, încape într-o concepţie bună şi largă a Futurismului. Eu, care am fost un aprins persecutor al acestor răzvrătiţi, la simpla pronunţare a numelui lui Marinetti simţeam că mă sufoc iar mîinile mi se încordau ca nişte cleşti... Azi mi-am potolit mîinile. Fără să accept nebuniile, fără să aplaud aberaţiile, i-am admirat frumuseţile... (HÉLIOS [M. d. P.], în Correio Paulistano, 6-12-1920) *** Futuriştii din S. Paulo cântau, ca şi Agenor Barbosa, <> (Păsările de oţel): Pe-aeredrom, aeroplanul Urcă, triumfător, în seară clară, Mare, sonor, ca Visul omenesc! O steaguri ale îndrăznelii! De pe Pământ, pe care ambiţia paulistă îl populase Cu catedrale şi clădiri imense *

Ardengo Soffici (1879-1946): pictor şi scriitor italian, futurist la începuturile sale.

44

Care, pe arii întinse, Se centu-multiplicau în gheare şi tentacule, Oraşul asista indiferent, În începutul de amurg, Cu cerurile lui divine, luminoase şi nepătate, Al său mare magnum, cu al său ocean, Bazarul său cosmopolit, Şi curgerea sa surdă de squaruri şi de pieţe, Cu ormanente multe, şi toate acele rase, Blazonul său frumos, heraldic şi minuscul În minunata ascensiune de crepuscul. Şi alt aeroplan! Şi-nălţă zboru-apoi, măsurând spaţiul şi el Precum o stranie pasăre de oţel Şi pânză... Şi în ocoluri ca o pasăre de pradă, Urcă în zgomot de motor Dominator, Prin amplitudinea de ceruri, divină şi însingurată! (Agenor BARBOSA, 1921) *** ... Oricum, în ajunul Săptămânii de Artă Modernă din 1922, viitorii Modernişti erau încă nehotărâţi dacă să se prezinte publicului sub eticheta de-acum cunoscută a Futurismului. Aerul din São Paulo îi electriza: Niciodată vreo agolmerare omenească n-a fost atât de destinată pentru futurismele activităţii, industriei, istoriei şi artei precum conglomeratul paulist. Ce suntem noi, prin forţa lucrurilor, fără putinţă de scăpare, dacă nu futurişti – popor cu o mie de origini, sosit cu mii de nave, printre dezastre şi spaime? (Oawald de ANDRADE, 1921) *** În seara de 13 februarie (1921 – n.n.) bunii paulişti putură astfel să se bucure (186 milréis lojele, 20 de milréis fotoliile) de o conferinţă de deschidere a lui Graça Aranha despre <> ilustrată cu muzica lui Ernâni Braga şi poezii de Guilherme de Almeida şi Roland de Carvalho şi urmată de un concert cu muzică de Vila-Lobos; o conferinţă de Ronald de Carvalho despre <>, urmată de trei a-solo de pian ale lui Ernâni Braga şi de trei dansuri africane de Vila-Lobos. În a doua seară, când deja respectul datorat lui Graça Aranha şi oratoriei sale confuze cedase în faţa conştientizării caracterului provocator al manifestării, gălăgia publicului a acoperit de mai multe ori vocea lui Menotti del Picchia care, în mod marinettian, expunea noua estetică a mişcării, dar în acelaşi timp refuza eticheta futuristă, obosită de-acum.

45

Estetica noastră e una a reacţiei. Ca atare, e războinică. Termenul de futuristă, cu care a fost pe nedrept etichetată, l-am acceptat pentru că era un afiş al sfidării. În gheţăria de marmură de Carrara a Parnasianismului dominant, ascuţişul agresiv al acelei prore verbale se ridica precum un berbece. Eu, personal, urăsc dogmatismul şi liturghia şcolii lui Marinetti. Şeful ei este pentru noi un precursor luminat, pe care îl venerăm ca pe un general în marea bătălie a reformei , care îşi lărgeşte frontul în întreaga lume. În Brazilia nu există, totuşi, un motiv logic şi social pentru futurismul ortodox, căci prestigiul trecutului nostru nu e astfel încât să ia libertatea unor moduri viitoare. În plus, individualismului nostru estetic îi repugnă cuşca unei şcoli. Să căutăm, fiecare, să acţionăm în acord cu temperamentul nostru, înlăuntrul celei mai temerare sincerităţi. *** ... în 20 decembrie, neprevăzută şi seacă precum o lovituă de bici, apare în ziarul plin de autoritate Estado de S. Paulo înjurătura lui Monteiro Lobato. Lobato, care cu al său Jeca Tatu avea să deschidă drum Moderniştilor regionalişti, precum <<...ca-n noapte cel ce având făclie / În dosul său, lui nu-i e de folos / ci-arată calea celor ce-au să vie>>*, îşi joacă cu această glumă admiterea în rândurile Modernismului tout court. Spune lucruri foarte adevărate, dar le spune cu o intenţie dispreţuitoare: iar cine le citeşte, le simte în acelaşi fel. De exemplu: Să fim sinceri: futurism, cubism, impresionism şi <> nu sunt altceva decât ramuri ale artei caricaturale. Este extinderea caricaturii la regiuni în care nu pătrunsese până acum. Caricatură a culorii, caricatură a formei – caricatură ce nu ţinteşte, ca şi aceea propriu-zisă, să scoată în evidenţă o idee comică, ci mai degrabă să-l dezorienteze şi să-l uluiască pe spectator... *** [...] Faptul cel mai important al acestui primitivism oswaldian, care se va preciza poetic în 1925 prin publicarea volumlui de versuri Pau Brasil, este, de altminteri, că primitivismul a fost descoperit nu în Brazilia, ci la Paris: un exotism cu semnul schimbat dar cu o autenticitate foarte diferită de cea romantică. Însuşi Oswald de Andrade va spune mai departe: Primitivismul, care apărea în Franţa ca un exotism, era pentru noi, în Brazilia, un autentic primitivism. Atunci m-am gândit să fac o poezie de export şi nu de import pe baza habitat-ului nostru, geografic, istoric şi social. Şi întrucât <> fusese prima bogăţie braziliană exportată, am numit mişcarea <>. *** Dar apărea mai ales <> de Oswald: Numai antropofagia ne uneşte. Social. Economic. Filosofic. * Unică lege a lumii. Expresia mascată a tuturor individualismelor, a tuturor colectivismelor. A tuturor religiilor. A tuturor tratatelor de pace. * *

Dante, Purgatoriul, XXII, 67-69, trad. de G. Coşbuc

46

Tupy, or not tupy that is the question.** * Împotriva tuturor catehezelor. Şi împotriva mamei Gracchilor. * Mă interesează numai ceea ce nu e al meu. Lege a omului. Lege a antropofagului. * ... Pentru că n-am avut niciodată gramatică, nici colecţii de vegetale vechi. Şi n-am ştiut niciodată ce este urban, suburban, marginal şi continental. Leneşi pe mapamondul Braziliei. * Împotriva tuturor importatorilor de conştiinţă în conservă. Existenţa palpabilă a vieţii. Şi mentalitatea prelogică pe care Domnul Lévy-Bruhl* o va studia. * N-am fost catehizaţi niciodată. Trăim printr-un drept somnanbul. L-am făcut pe Hristos să se nască la Bahia. Sau la Belém do Pará. * N-am admis niciodată naşterea logicii printre noi. * Aveam deja comunismul. Aveam deja limba suprarealistă. Epoca de aur. * Înante ca portughezii să descopere Brazilia, Brazilia descoperise Fericirea. ... Manifestul era semnat de Oswald de Andrade La Piratininga. Anul 374 al Înghiţirii Episcopului Sardinha *** Poezia (Pau Brasil, 1925; Primeiro Caderno do Aluno de Poesia Oswald de Andrade, 1927; Poesias reunidas**, 1945) are aceeaşi surâzătoare uşurinţă. Cu unele puncte ferme precum un Cântico dos cânticos pra flauta e violão, care e un foarte frumos poem de iubire: N-o mai vreau Pe englezoaica Elena N-o mai vreau Pe sora Nenei N-o mai vreau Pe frumoasa Elena Anabela Ana Bolena Pe tine te vreau

**

Joc de cuvinte intraductibil între faimoasa propoziţie hamletiană şi numele seminţiei autohtone braziliene tupy. Lucien Lévy-Bruhl (1857-1939): sociolog francez: aici se face aluzie peobabil la lucrarea sa Les Fonctions mentales dans les sociétés inférieures / Funcţiile mentale în societăţile inferioare, 1910. ** Primul caiet al elevului în poezie O. de A.; Poezii adunate (port.) *

47

Ia-ţi cerul Ia-ţi pământul Ia-ţi marea Ia-mă pe mine Maria Antonieta d’Alkmin Iar de el va veni Mă voi împotrivi De ea va veni Mă voi împotrivi De-ar veni ele toate Într-o ghirlandă de săgeţi Mă voi împotrivi Mă voi împotrivi Mă voi împotrivi... *** Discursul antiemfatic, supus, autoironic era deja crepuscular, venea din Penumbrism. L-am găsit la Mário Pederneiras, la Raul de Leoni: îl vom regăsi la Manuel Bandeira, Ronald de Carvalho, Ribeiro Couto, Guilherme de Almeida, la însuşi Carlos Drumond de Andrade: poeţi, cu toţii, la care trecerea la Modernism se întâmplă mai mult prin maturizare decât prin fractură. Manuel Bandeira Prezentarea e directă: Provincial care n-a ştiut niciodată Să-şi aleagă bine o cravată; Pernambucan căruia îi repugnă Cuţitul de pernambucan; Poet slab care în arta prozei A îmbătrânit în copilăria artei, Şi chiar scriind cronici A rămas un cronicar de provincie; Arhitect eşuat, muzician Eşuat (a înghiţit într-o zi Un pian, dar claviatura I-a rămas afară); fără familie, Religie sau filosofie; De-abia având nelinişti spirituale Ce vin din supranatural, Şi în materie de profesie Un ftizic profesionist. Autoportretul e din 1948 şi în el, în ironia fără iluzii, în surâsul de <> frustrat, în amestecul trăit de cotidian şi de etern, de autentic şi de clownesc, noi putem întrevedea identikit-ul acestui crepuscular de provincie, al acestui <> care pentru mulţi din contemporanii săi a fost cel mai mare poet al Braziliei moderniste.

48

DADAISM: TRISTAN TZARA (1896 - 1963) MANIFESTUL DADA 1918 Magia unui cuvânt DADA - care i-a adus pe ziarişti înaintea uşii unei lumi neprevăzute, nu are pentru noi nici o importanţă. Pentru a lansa un manifest este necesar A. B. C. să te înfurii şi să-ţi ascuţi aripile pentru a cuceri şi a răspândi atâţia mari şi mici a,b,c, şi să iscăleşti, să ţipi, să blestemi, să dispui proza în chip de evidenţă absolută, irefutabilă, să-ţi dovedeşti propriul non plus ultra şi să susţii că noutatea se aseamănă cu viaţa aşa cum ultima apariţie a unei cocote dovedeşte esenţa lui Dumnezeu. Existenţa sa a fost deja demonstrată de acordeon, de peisaj şi de cuvântul dulce. A-ţi impune propriul A.B.C. e un lucru natural şi, de aceea, deplorabil. Toţi o fac, totuşi, sub formă de cristal-bluf-madonă sau de sistem monetar, de produs farmaceutic sau de picioare dezvelite ce invită la primăvara arzătoare şi sterilă. Iubirea noului este o cruce simpatică ce demonstrează o ingenuă nepăsare, semn fără cauză, labil şi pozitiv. Dar şi această nevoie e învechită. Trebuie să însufleţim arta cu supremă simplitate: noutate. Suntem umani şi adevăraţi din amuzament, suntem impulsivi şi vibranţi pentru a crucifica plictiseala. La răscrucile luminilor, treaz şi atent, spionând anii în pădure. Eu scriu un manifest şi nu doresc nimic şi cu toate astea spun anumite lucruri şi sunt din principiu împotriva manifestelor, cum, de altfel, sunt împotriva principiilor, decilitri pentru măsurarea valorii morale a fiecărei fraze. Prea multă comoditate. Aproximaţia a fost inventată de impresionişti. Scriu acest manifest pentru a demonstra cum se pot face împreună acţiunile cele mai contradictorii dintr-o singură, proaspătă, suflare; sunt împotriva acţiunii şi în favoarea contradicţiei continui, dar sunt şi pentru afirmaţie. Nu sunt nici pentru pro nici pentru contra şi nu vreau să explic nimănui pentru ce urăsc bunul simţ. DADA - iată cuvântul care conduce ideile la vânătoare; orice burghez e un mic dramaturg, născoceşte diferite discursuri şi în loc să aşeze personajele la locul lor, potrivit cu calitatea inteligenţei sale, crisalide pe scaune, caută cauzele sau scopurile (urmând metoda psihoanalitică pe care o practică) pentru a da consistenţă intrigii sale, istorie care vorbeşte şi se defineşte. Spectatorul care caută să explice un cuvânt este un intrigant (a cunoaşte). Din refugiul vătuit al complicaţiilor şerpuite este necesar să manipulăm propriile instincte. De aici se nasc nefericirile vieţii conjugale. A explica: divertisment de pântec roşii în morile craniilor goale. DADA NU ÎNSEAMNĂ NIMIC Dacă cineva găseşte că e inutil, dacă cineva nu vrea să-şi piardă vremea cu un cuvânt, care nu înseamnă nimic... Primul gând care se roteşte prin aceste capete este de ordin bacteriologic: a-i afla originea etimologică, istorică sau măcar psihologică. Din ziare aflăm că negrii Kru numesc coada vacii sfinte: DADA. Cubul şi mama, într-un anumit ţinut din Italia, primesc numele de DADA. Un cal de lemn, doica, dubla afirmaţie în ruseşte şi în româneşte DADA. Ziariştii atotştiutori văd în toate astea o artă pentru copii, alţi sfinţi isuşi se numesc copii ai luminii, reîntoarcerea la un primitivism uscat şi zgomotos, zgomotos şi monoton. Nu este cu putinţă să construieşti sensibilitatea pe un cuvânt. Orice sistem converge spre o plicticoasă perfecţiune, stagnantă idee a unei mlaştini aurite, relativ produs uman. Opera de artă nu trebuie să fie frumuseţea în sine însăşi

49

pentru că frumuseţea este moartă; nici veselă, nici tristă, nici clară, nici obscură, amuzându-se sau maltratând personalităţile distinse, servindu-le pateuri de sfinte aureole sau sudorile unei goane în arc printre atmosfere. O operă de artă nu este niciodată frumoasă prin decret. În mod obiectiv şi pentru toţi. Critica este, de aceea, inutilă, nu există decât subiectiv, fără cel mai mic caracter de generalitate. Există oare cineva care crede că a aflat bara psihică comună întregii umanităţi? Textul lui Isus şi Biblia acoperă cu aripile lor largi şi binevoitoare: rahatul, bestiile, zilele. Cum se poate face ordine în haosul de infinite şi informe variaţiuni care este omul? Principiul << iubeşte pe aproapele tău >> este o ipocrizie. << Cunoaşte-te pe tine însuţi >> este o utopie mai acceptabilă deoarece cuprinde şi ticăloşia. Nici un pic de milă. După masacru ne rămâne încă speranţa unei umanităţi purificate. Eu vorbesc mereu despre mine pentru că nu vreau să conving. N-am dreptul să târăsc pe alţii în fluviul meu, nu oblig pe nimeni să mă urmeze. Fiecare îşi făureşte arta sa, în maniera sa, cunoscând fie bucuria de a urca ca o săgeată spre repausuri astrale, fie pe aceea de a coborî în mine unde îmbobocesc flori de cadavre şi de spasme fertile. Stalactite: a le căuta pretutindeni, în ieslele lărgite de durere, cu ochii albi ca iepurii îngerilor. Aşa s-a născut DADA, dintr-o nevoie de independenţă, de neîncredere faţă de comunitate. Cei care sunt cu noi îşi păstrează libertatea. Noi nu recunoaştem nici o teorie. Ajunge cu academiile cubiste şi futuriste, laboratoare de idei formale. Arta serveşte la acumulat bani sau la a-i gâdila pe drăguţii burghezi. Rimele îşi acordă clinchetul cu monedele şi muzicalitatea alunecă de-a lungul liniei pântecului văzut din profil. Toate grupările de artişti au sfârşit la această bancă chiar dacă au călărit pe comete diferite. E vorba de o poartă deschisă spre posibilităţile de a te rostogoli între perne şi o masă bună. Şi aici noi aruncăm ancora în pământul gras. Aici nu avem dreptul de a proclama aceasta pentru că noi am cunoscut fiorii şi trezirea. Fantome bete de energie, noi înfigem tridentul în camea distrată, suntem plini peste măsură de blesteme cu abundenţa tropicală a vegetaţiilor vertiginoase; gumă şi ploaie este sudoarea noastră, sângerăm şi ne pârjoleşte setea. Sângele nostru este viguros. Cubismul s-a născut din simplul mod de a privi un obiect: Cezanne picta o ceaşcă cu douăzeci de centrimetri mai jos decât ochii săi, cubiştii o privesc de sus complicându-i aspectul cu o secţiune perpendiculară pe care o dispun cu bravură, lateral. (Nu uit pe creatori, “nici marile raţiuni ale materiei, pe care le-au făcut definitive). Futurismul vede aceiaşi ceaşcă într-o mişcare succesivă de obiecte unul lângă altul, adăugând în chip maliţios câteva linii de forţă. Asta nu împiedică ca pânza să fie un tablou bun sau rău, destinat folosirii capitalurilor intelectuale. Noul pictor creează o lume ale cărei elemente sunt, în acelaşi timp mijloace, o operă sobră şi definită fără subiect. Noul artist protestează: nu mai pictează (reproducere simbolică şi iluzionistă) ci creează direct în piatră, lemn, fier, cositor, mase de organisme mobile care pot fi întoarse în toate sensurile de vântul limpede al senzaţiilor imediate. Orice operă picturală sau plastică este inutilă: să fie cel puţin un monstru care, îngrozeşte spiritele servile şi nu ceva dulceag ce serveşte drept ornament în sufrageriile acelor animale în haine civile care ilustrează atât de bine această fabulă tristă a umanităţii. Un tablou este arta de a face să se întâlnească două linii, care din punct de vedere geometric s-a constatat că sunt paralele, de a le face să se întâlnescă pe o pânză, înaintea ochilor noştri, într-o realitate care transferă într-o lume cu alte condiţii şi posibilităţi. Această lume nu este specificată nici definită în operă, ea aparţine în nenumăratele ei variaţiuni spectatorului. Pentru creatorul ei opera este fără cauză şi fără teorie. Ordine = dezordine, eu = non-eu, afirmaţie = negaţie, acestea sunt strălucirile supreme ale unei arte absolute. Absolută în puritatea de cosmic şi ordonat haos, eternă în clipa globulară fără durată, fără respiraţie, fără lumină şi fără control. Iubesc o operă antică pentru noutatea ei. Numai contrastul ne leagă de trecut. Scriitorii care predau morala şi discută sau îmbogăţesc baza psihologică, au, lăsând la o parte dorinţa câştigului, o cunoaştere ridicolă a vieţii pe care ei au clasificat-o, subîmpărţit-o, canalizat-o. Ei se încăpăţânează în a vrea să vadă dansând categoriile, imediat după ce se apucă să

50

bată timpul. Cititorii lor rânjesc cu dispreţ şi merg înainte. În ce scop? Există o literatură care nu ajunge până la voracea masă. Opere de creatori născute dintr-o autentică nevoie a autorului şi în funcţie de el însuşi. Cunoaşterea unui suprem egoism în care decade orice altă lege. Fiecare pagină treburi să se deschidă impetuos şi asta datorită unor motive serioase, profunde şi grele, prin vârtej şi rotire nou şi etern zdrobitoare spontaneitate verbală, entuziasm al principiilor, care străbate modurile presei. Iată o lume şovăitoare care fuge şi iată-i de cealaltă parte, pe oamenii noi, aspri, săltând călare pe suspine. Iată o lume mutilată şi iată-i pe vracii literari preocupaţi s-o îmbogăţească. Eu vă spun: nu există un început şi noi nu tremurăm, nu suntem sentimentali. Noi sfâşiem ca un vânt furios rufăria norilor şi a rugăciunilor şi pregătim marele spectacol al dezastrului, incendiul, descompunerea. Pregătim suprimarea durerii şi înlocuim lacrimile cu sirenele întinse de la un continent la altul. Pavilion de bucurie intensă văduv de tristeţea peştelui. DADA este metoda de învăţare a abstracţiunii, chiar şi reclama şi afacerile sunt elemente poetice. Eu distrug sertarele creierului şi pe cele ale organizării sociale: a demoraliza pretutindeni şi a arunca mâna cerului în infern, ochii infernului în cer, a restabili roata fecundă a unui circ universal în potenţele reale şi în fantezia individuală. Filozofa, iată întrebarea: din ce latură trebuie să începem a privi viaţa, pe Dumnezeu, ideea, sau celelalte apariţii. Tot ce se vede este fals. Eu nu cred că rezultatul relativ este mai important decât alegerea între a mânca o prăjitură sau cireşe la sfârşitul mesei. Modul de a vedea rapid cealaltă latură a unui lucru pentru a-ţi impune în mod indirect propria opinie se numeşte dialectică sau modul de a târgui spiritul cartofilor prăjiţi jucând împrejur dansul metoi Dacă eu strig: IDEAL, IDEAL, IDEAL cunoaştere, cunoaştere, cunoaştere, bumbum, bumbum, bumbum, eu înregistrez cu extremă exactitate progresul, legea, morala şi toate celelalte frumoase calităţi despre care atâtea persoane inteligente au discutat în atâtea cărţi pentru a ajunge, la sfârşit, să mărturisească că fiecare în acelaşi chip, nu a făcut altceva decât să danseze în ritmul propriului bumbum personal şi că are perfectă dreptate din punctul de vedere al unui atare bumbum: satisfacere a unei curiozităţi bolnăvicioase, clopoţel privat pentru nevoi inexplicabile; baie; dificultăţi pecuniare; stomac cu repercusiuni asupra vieţii; autoritate a baghetei mistice formulată în grupul unei orchestre fantomă cu arcuşuri mute, uns cu filtre pe bază de amoniac animal. Cu monoclul albastru al unui înger ei au îngropat interioritatea pentru douăzeci de scuzi de unanimă recunoaştere. Dacă toţi au dreptate şi dacă torate pilulele sunt pilule Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod raţional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate astea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filozofie dar e relativă. Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendinţele antireale ale omului şi face din burghezie un sistem. Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum. Crede cineva prin intermediul rafinamentului minuţios al logicii, că a demonstrat adevărul opiniilor sale? Logica constrânsă a simţurilor e o boală organică. La acest element filozofilor le place să adauge puterea de observaţie. Dar, pe drept, această calitate magnifică a spiritului este dovada impotenţei sale. Se observă, se priveşte dintr-unul sau câteva puncte de vedere şi se alege un punct determinat între milioane altele, care există de asemenea. Experienţa este şi ea un rezultat al întâmplării şi al facultăţilor intelectuale. Ştiinţa îmi repugnă din momentul în care devine sistem speculativ şi-şi pierde caracterul de utilitate, care, deşi inutil, este totuşi individual. Urăsc obiectivitatea crasă şi armonia, această ştiinţă care află orice lucru în ordine: continuaţi, băieţi umanitate... Ştiinţa ne spune că noi suntem servitorii naturii: Totul este în ordine, faceţi şi dragoste şi rupeţi-vă, gâtul; continuaţi, băieţi, oameni, burghezi drăguţi, gazetari virgini... Eu sunt împotriva sistemelor: unicul sistem încă acceptabil este acela de a

51

nu avea sisteme. A ne completa, a ne perfecţiona în micimea noastră, până ce umplem vasul eului nostru, curaj de a lupta pentru şi împotriva gândirii, mister al pâinii, despotmolire neaşteptată a unei elici infernale în mijlocul ieftinilor crini. SPONTANEITATEA DADAISTĂ Eu numesc nepăsare o manieră de a trăi în care fiecare îşi păstrează propriile condiţiuni respectând totuşi, în afară de cazurile de apărare, celelalte individualităţi twostep-ul care devine imn naţional, magazinele de vechituri, T.S.F.-ul, telefonul fără fir, reclamele luminoase, manifestele pentru lupanare, organul care răspândeşte garoafe pentru bunul Dumnezeu şi toate acestea puse laolaltă şi realmente substituite fotografiei şi catehismului unilateral. Simplitatea activă. Neputinţa de a discerne între gradaţiile clarităţii: a linge penumbra: şi a pluti în marea gură plină de miere şi de excremente. Măsurată la scara Eternului, orice acţiune este zadarnică (dacă noi ne lăsăm gândul să gonească într-o aventură al cărei rezultat ar fi infinit de grotesc; de altfel şi acesta este un dat important pentru cunoaşterea umanei neputinţe). Dar dacă viaţa este o farsă foarte urâtă, fără scop, nici naştere iniţală, de vreme ce noi credem că ieşim din ea în mod decent, ca nişte crizanteme spălate, să proclamăm arta drept unica bază de înţelegere. Nu are importanţă că noi, cavaleri ai spiritului, îi dedicăm de veacuri: gângăvelile noastre. Arta nu întristează pe nimeni şi cei care ştiu să se intereseze de asta vor avea, cu mângâieri, frumoasa ocazie de a popula ţara cu conversaţia lor. Arta e un lucru particular şi artistul o face pentru el însuşi: o operă comprehensibilă este un produs de gazetari. Şi-mi place să amestec în acest moment o asemenea monstruozitate de culori în ulei: un tub de staniol care, apăsat, varsă în mod automat ură, laşitate, mojicie. Artistul, poetul îşi apreciază veninul masei condensate într-un şef de secţie al acestei industrii. El este fericit că e insultat: asta este o dovadă a statorniciei sale. Autorul, artistul elogiat de ziare, constată comprehensibilitatea operei sale: căptuşeală - mizerabilă a unei mantale destinate utilităţii publice; zdreanţă ce înveleşte brutalitatea, urină ce colaborează la căldura unui animal ce-şi cloceşte joasele sale instincte, carne flască şi insipidă care se înmulţeşte cu ajutorul microbilor tipografici. Am tratat cu asprime aplecarea noastră spre lacrimi. Orice filtrare de asemenea natură nu este decât diaree siropoasă. A încuraja o astfel de artă înseamnă a o digera. Ne trebuie opere puternice, pure, precise, şi, mai mult decât oricând incomprehensibile. Logica e o complicaţie. Logica este întotdeauna falsă. Ea trage sforile noţiunilor, cuvintele, în forma lor exterioară către concluziile centrilor iluzorii. Lanţurile ei ucid, miriapod gigantic ce sufocă independenţa Legată de logică, arta ar trăi într-un incest, înghiţindu-şi, hăpăindu-şi coada, corpul, păcătuind cu ea însăşi, iar temperamentul ei ar deveni un coşmar smolit cu protestantism, un monument, un cuib de intestine cenuşii şi grele. Dar agilitatea, entuziasmul şi bucuria însăşi a injustiţiei, acest mic adevăr care noi îl practicăm în mod inocent şi care ne face frumoşi (noi suntem subtili, degetele noastre sunt maleabile şi alunecă asemenea crengilor acestei plante; insinuante şi aproape lichide) ne caracterizează sufletele, spun cinicii: şi acesta este un punct de vedere, dar, din fericire, nu toate florile sunt sfinte şi ceea ce este divin în noi este începutul acţiunii antiumane. E vorba, aici, de o floare de hârtie pentru butoniera domnilor ce frecventează balul mascat al vieţii, bucătăria milei, cu albe verişoare zvelte sau groase. Aceşti oameni fac negoţ cu ceea ce noi aruncăm. Contradicţie şi unitate a stelelor polare într-un singur jet pot fi adevăr, de vreme ce ţine cineva să pronunţăm aceste banalităţi, apendice al unei moralităţi libidinoase sau rău mirositoare. Morala atrofiază, ca toate flagelurile inteligenţei. Controlul moralei şi al logicii ne-au impus impasibilitatea în faţa agenţilor de poliţie, cauză a robiei noastre şobolani putrezi de care e plină burta burgheziei, şi care au infectat singurele coridoare de neted şi transparent cristal ce mai rămâneau deschise artiştilor. Orice om trebuie să ţipe. E de împlinit o mare lucrare negativă, destructivă. Să mături, să faci din nou curăţenie. Plenitudinea individului se afirmă ca urmare a unei stări de nebunie, de nebunie agresivă şi completă împotriva unei lumi lăsate

52

pe mâinile bandiţilor ce sfâşie şi nimicesc secolele. Fără scop şi fără proiecte, fără organizare: nebunia de neîmblânzit descompunerea. Cei puternici vor supravieţui graţie cuvântului sau forţei, pentru că ei sunt viguroşi în apărare. Sprinteneala membrelor şi a sentimentelor fumegă pe trupuri prismatice. Morala a determinat caritatea şi mila, două testicule de seu care au crescut cât elefanţii, cât planetele şi care şi azi sunt considerate valabile. Dar bunătatea nu are nici în clin nici în mânecă cu ele. Bunătatea e strălucitoare, limpede şi hotărâtă, nemiloasă cu compromisul şi politica. Moralitatea este ca o infuzie de ciocolată în vinele oamenilor. Acest lucru nu este câtuşi de puţin impus de o forţă supranaturală, ci de trusturile negustorilor de idei de acaparatorii universitari. Sentimentalism: văzând un grup de oameni care se ceartă şi se plictisesc ei au inventat calendarul şi leacul înţelepciunii. Lipind etichete, s-a dezlănţuit bătălia filozofilor (mercantilism, bilanţ, măsuri meticuloase şi meschine) şi pentru a doua oară se înţelege că pietatea e un sentiment, ca diareea în raport cu dezgustul ce şubrezeşte sănătatea, o murdară acţiune a stârvurilor pentru a compromite soarele. Eu proclam opoziţia tuturor facultăţilor cosmice împotriva unei astfel de blenoragii de soare putred ieşit din oficinele gândirii filozofice şi proclam lupta îndârjită cu toate mijloacele oferite de DEZGUSTUL DADAIST Orice formă de dezgust susceptibilă de a deveni o negaţie a familiei este Dada; protestul violent al întregii fiinţe orientat spre o acţiune nimicitoare este DaDa: cunoaşterea tuturor mijloacelor până azi respinse de pudoarea sexuală a compromisului prea comod şi de amabilitate este Dada; abolirea logicii, dansul impotenţilor creaţiei este Dada; abolirea oricărei ierarhii şi a oricărei ecuaţii sociale instalate drept valori de către slugile noastre este Dada; orice obiect, toate obiectele, sentimentele şi obscurităţile, apariţiile şi izbirea precisă a liniilor paralele sunt mijloace de luptă Dada; abolirea memoriei: Dada; abolirea arheologiei: Dada; abolirea profeţilor: Dada; abolirea viitorului Dada; credinţă fără discuţii în orice zeu produs imediat al spontaneităţii: Dada; salt elegant şi fără prejudiciu de la o armonie la o altă sferă; traiectorie a unui cuvânt lansat ca un disc, ţipăt sonor; respect al tuturor individualităţilor în nebunia momentană a oricărui sentiment al lor, serios sau timorat, timid sau arzător, viguros, hotărât, entuziast; spolierea propriei biserici de orice accesoriu inutil şi greu; să scuipi ca o cascadă luminoasă gândul necuviincios sau amoros, sau, complăcândute, să-l răsfeţi cu maximă intensitate ceea ce se echivalează într-o pură colcăială de insecte pentru un nobil sânge, aurit de trupurile arhanghelilor şi de sufletul tău. Libertate: DADA DADA DADA, urlet de culori ondulate, întâlniri a tuturor contrariilor şi a tuturor contradicţiilor, a oricărui motiv grotesc, a oricărei incoerenţe: VIAŢA.

MANIFEST DESPRE AMORUL SLAB ŞI AMORUL AMAR I preambul = sardanapal unu = valiză femeie = femei

53

pantalon = apă dacă == mustăţi 2 = trei trestie = poate după = descifrare supărător = smarald viciu = şurub octombrie = periscop nerv = cu nu contează care confecţie parfumată, săpunită, provizorie sau definitivă scoasă la întâmplare, în care toate astea să fie foarte vii. Astfel, peste spiritul treaz al clergyman-ului ridicat la colţul fiecărei străzi, animal vegetal, imaginabil sau organic totul este asemănător cu ceea ce nu-i este asemănător. Chiar dacă nu cred că asta e adevărat, din clipa când am scris-o pe hârtie, fiind vorba de o minciună pe care eu am FIXAT-O ca pe un fluture pe pălăria mea. Minciuna circulă - salută pe domnul Oportunism şi pe domnul Comod. Eu o opresc şi devine adevăr. Şi astfel Dada îşi asumă funcţia poliţiei cicliste şi a moralei în surdină. La un moment dat lumea întreagă este un complet de cap şi de trup. Să repete această frază de treizeci de ori. Eu mă găsesc foarte simpatic, TRISTAN TZARA II Un manifest este o comunicare făcută lumii întregi, în care nu se pretinde altceva decât descoperirea unui mijloc de vindecare instantanee a sifilisului politic, astronomic, artistic, parlamentar, agricol şi literar. El poate fi dulce sau simpluţ, are întotdeauna dreptate, e puternic, viguros şi logic. A propos de logică, eu mă găsesc foarte simpatic, TRISTAN TZARA Orgoliul este steaua care se ridică şi pătrunde prin ochi şi prin gură. Ea se sprijină şi se cufundă, pe sânul ei stă scris: ai să crăpi. Este singurul ei remediu. Cine mai poate crede în leacuri? Eu îl prefer pe poetul care este ca o băşină într-o maşină cu aburi. E dulce, dar nu plânge: curat şi semipederast pluteşte. Pe de altă parte mă dezinteresez complet de amândoi. Nu este un caz neapărat necesar ca primul să fie neamţ şi al doilea spaniol. Este foarte departe de noi ideea de a descoperi teoria probabilităţii raselor şi epistolarul perfecţionat al amărăciunii. III Fiecare dintre noi a comis erori dar cea mai mare dintre erori este aceea de a fi scris poezii. Locvacitatea are o singură raţiune de a fi: reîntinerirea şi stabilitatea tradiţiilor biblice. Trăncăneala este încurajată de administraţia poştelor care, vai, se perfecţionează; este încurajată de monopolul tutunurilor, de companiile feroviare, de spitale, de întreprinderile de pompe funebre şi fabricile textile. Trăncăneala este încurajată de cultura familiară. Trăncăneala este încurajată de ultimul papă. Orice strop de salivă care iese din conversaţie se transformă în aur. Cum popoarele au mereu nevoie de câteva divinităţi care să salvgardeze cele trei legi esenţiale care sunt apoi cele ale lui Dumnezeu, adică a mânca, a face amor, a defeca, şi cum regii sunt în voiaj iar celelalte legi prea aspre, unicul lucru care mai contează astăzi este flecăreala. Forma sub care se prezintă ea mai frecvent este DADA.

54

Există oameni, gazetari, avocaţi, amatori, filozofi, care consideră că şi celelalte forme, afaceri, căsătorii, vizite, războaie, congrese diverse, societăţile anonime, politica, accidentele, dansurile, crizele economice, crizele de nervi sunt variaţiuni DADA. Nefiind un imperialist, nu împărtăşesc o atare opinie. Ei cred mai degrabă că Dada este o divinitate de ordin secund, de aşezat cu multă naturaleţe alături de celelalte forme ale mecanismului religios al interregnului. Naturaleţea este naturală sau este Dada? Eu mă găsesc foarte simpatic. TRISTAN TZARA IV Poezia e necesară? Eu ştiu că cei care strigă mai tare împotriva ei sunt acei care, fără să ştie, îi doresc şi-i pregătesc o confortabilă perfecţiune. Ei numesc asta higienă viitoare. Se vorbeşte despre moartea - mereu proximă - a artei. Aici se doreşte în schimb o artă mai artă. Higiena devine puritate, dumnezeule, dumnezeul meu. Nu mai trebuie să credem în cuvinte? De cât timp exprimă ele contrariul a ceea ce organul care le emite gândeşte şi vrea? Marele secret este, întreg, aici: GÂNDUL SE ALCĂTUIEŞTE ÎN GURĂ. Mă găsesc mereu foarte simpatic, TRISTAN TZARA Un mare filozof canadian a spus: şi gândul şi trecutul sunt foarte simpatice. Un prieten care mi-e prea prieten pentru a nu fi foarte inteligent, îmi spunea alaltăieri: tresărirea NU ESTE DECÂT chiromantul bună ziua MANIERA ÎN CARE SE SPUNE ŞI CARE bună seara DEPINDE DE FORMA DATĂ propriului miosotis propriului păr Eu i-am răspuns: idiotule AI DREPTATE pricepe

PENTRU CĂ

contrariul EU SUNT CONVINS DE tătarul natural NOl NU AVEM noi ezităm raţiune. Eu mă numesc PE CELĂLALT

55

dorinţa de a cunoaşte Fiind amuzantă diversitatea, această partidă de golf dă iluzia unei anumite profunzimi. Eu respect toate convenţiile: a le suprima ar însemna să creăm altele, fapt care ne-ar complica viaţa într-un chip dezgustător. Nu s-ar mai şti ce este chic şi ce nu: dacă să iubim copiii din prima sau din a doua căsătorie. Pistilul pistolului ne-a pus adesea în situaţii bizare şi neliniştite. DEZORDINEA conexiunii, DEZORDINEA noţiunilor şi a tuturor scurtelor ploi tropicale ale DEMORALIZĂRII, ale DEZORGANIZĂRII, ale DISTRUGERII, ale CARAMBOLULUI, sunt şi ele asigurate împotriva trăsnetului şi recunoscute ca fiind de utilitate publică. E un Fapt care a devenit acum foarte cunoscut: nu mai e cu putinţă să găseşti dadaişti decât la Academia Franceză. Şi cu toate astea mă găsesc foarte simpatic. TRISTAN TZARA VI Pare că acest lucru e adevărat: nu mai e logică, multă logică, prea multă logică, mai puţină logică, puţină logică, într-adevăr logic, destul de logic. - Fapt. Chemaţi în amintire fiinţa pe care o iubiţi cel mai mult. - Fapt. Spuneţi-mi numărul şi am să vă spun jocul. VII Apriori, adică cu ochii închişi, Dada pune înaintea acţiunii şi peste toate: Dubiul. DADA se îndoieşte de toate. Dada este tot. Îndoiţi-vă de Dada. Antidadaismul este o boală: autocleptomania, condiţie normală a omului este DADA. Dar adevăraţii dadaişti sunt împotriva lui DADA. Autocleptomanul. Cel care fură, fără să se gândească la interesul său nici la voinţa sa, unele elemente ale propriei individualităţi, este un cleptoman. El se jefuieşte pe sine însuşi. Face să dispară caracterele care-l îndepărtează de comunitate. Burghezii sunt asemănători, sunt completamente egali între ei. Nu se aseamănă. Apoi au fost învăţaţi să fure, furtul a devenit o funcţie, lucrul cel mai comod şi cel mai puţin dăunător este acela de a te jefui pe tine însuţi. Ei sunt foarte săraci. Săracii sunt împotriva lui Dada. Au de lucru îndeajuns cu creierele lor. Nu se vor descurca niciodată. Ei lucrează, se înrolează, se înşală, se jefuiesc, sunt foarte săraci. Săracii muncesc. Săracii sunt împotriva lui DADA. Cine este împotriva lui Dada, este cu mine, a spus un om ilustru, dar a murit pe loc. L-au înmormântat ca pe un adevărat dadaist. Anno domini Dada. Îndoiţi-vă de acest exemplu şi amintiţivă de el. VIII PENTRU A FACE O POEZIE DADAISTĂ Luaţi un ziar. Luaţi o pereche de foarfeci. Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi s-o daţi poeziei voastre.

56

Decupaţi articolul. Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste cuvinte într-un săculeţ. Agitaţi-l încetişor. Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. Copiaţi-le conştiincios. Poezia vă va semăna. Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari. IX Există oameni care explică pentru ce există alţii care învaţă. Suprimaţi-i şi pe unii şi pe ceilalţi şi nu vă rămîne decât Dada. Înmuiaţi-vă pana într-un lichid negru cu intenţii manifeste - nu e decât biografia voastră pe care voi o clociţi sub burta cerebelului în floare. Biografia este haina omului ilustru, mire şi puternic. Şi iată-te, pe Dumneata, om simplu ca toţi ceilalţi, după ce ţi-ai înmuiat pana în cerneală plină de Pretenţii care se manifestă sub forme diferite şi imprevizibile, aplicându-se tuturor formelor activităţii, ale situaţiei spiritului şi ale mimicii; şi iată-te plin de AMBIŢII pentru a te menţine pe cadrul vieţii, în punctul unde ai sosit în aceeaşi clipă: pentru a progresa cu mers ascendent, iluzoriu şi ridicol, către o apoteoză care nu există decât în neurastenia dumitale, iată-te plin de ORGOLIU mai mare, mai puternic, mai profund decât toţi ceilalţi. Dragi confraţi: om mare, om mic, puternic, slab, profund, superficial, iată pentru ce veţi crăpa cu toţii. Există cineva care şi-a antedatat manifestele pentru a face să se creadă că a avut un pic mai înainte ideea măreţiei sale. Dragii mei confraţi: înainte sau după, trecut sau viitor, azi sau ieri, iată pentru ce veţi crăpa cu toţii. Există cineva care a zis: Dada e bun pentru că nu e rău: Dada e rău, Dada e o religie, Dada e o poezie, Dada e un spirit, Dada e sceptic. Dada e o magie, eu îl cunosc pe Dada. Dragii mei confraţi: bun sau rău, religie sau poezie, spirit sau scepticism, definiţii, definiţii, iată pentru ce veţi crăpa cu toţii. şi veţi crăpa, v-o jur. Marele mister este un secret, dar e cunoscut de câteva persoane. Nimeni însă nu va spune vreodată ce este Dada. Pentru a vă distra încă o dată eu vă voi spune numai câte ceva, precum: Dada este dictatura spiritului, sau Dada este dictatura limbajului, sau Dada este moartea spiritului, lucru care le va face plăcere multora dintre prietenii mei. Prieteni. X E sigur că după Gambetta, războiul, canalul Panama şi afacerea Steinheil, inteligenţa se află pe drumuri. Omul inteligent a devenit un tip completamente normal. Ceea ce ne lipseşte, ceea ce

57

prezintă interes, ceea ce este rar pentru că posedă anomaliile unei fiinţe preţioase, prospeţimea şi libertatea marilor antioameni, este IDIOTUL Dada lucrează cu toate forţele sale pentru instaurarea idiotului pretutindeni. Conştient, însă. Iar el însuşi încearcă să devină cu fiecare zi mai idiot. Dada e teribil: nu se înduioşează în faţa înfrângerilor inteligenţei. Dada e mai degrabă laş, dar laş ca un câine turbat, nu recunoaşte nici metode, nici excese persuasive. Lipsa de jartiere care îl constânge să se înjosească sistematic, ne aminteşte de faimoasa absenţă de sistem care n-a existat niciodată. Vestea cea falsă a fost lansată de o spălătoreasă în fundul unei pagini şi pagina a fost dusă într-o ţară barbară unde colibrii joacă rolul de oameni-sandvich ai naturii cordiale. Această poveste mi-a fost narată de un ceasornicar care ţinea în mână o siringă docilă pe care el o definea, în amintirea caracteristicilor ţărilor calde flegmatică şi insinuantă. XI Dada e un câine, un compus, argilă abdominală, nici nou, nici japoneză goală, gazometru al sentimentelor în globuri. Dada e brutal şi nu face propagandă. Dada este o cantitate de viaţă în transparentă transformare fără efort circular. XII Domni doamne cumpăraţi intraţi cumpăraţi şi nu citiţi veţi vedea pe acela care are în mâini cheia niagarei omul care şchioapătă într-o grădină zoologică cu emisferele într-o valiză cu nasul închis într-un lampion chinezesc voi veţi vedea voi veţi vedea voi veţi vedea dansul pântecului în Saloonul din Massachussetts pe cel ce plantează cuiele şi pneumaticul care-şi dezumflă ciorapii de mătase ai domnişoarei atlantide cufărul care face de şase ori ocolul lumii pentru a-i găsi pe domnul destinatar şi pe logodnica sa pe fratele său pe cumnata voi veţi găsi adresa lemnarului orologiul broaştelor râioase nervul coupe-papier voi veţi găsi adresa boldului minor pentru sexul feminin şi a tipului care furnizează fotografii obscene regelui Greciei ca şi adresa Acţiunii franceze. XIII Dada e un microb virgin Dada e împotriva vieţii scumpe Dada societate anonimă pentru expropierea ideilor Dada are 391 atitudini şi curlori diferite conform cu sexul preşedintelui. El se transformă, afirmă şi spune contrariul în aceeaşi clipă — fară importanţă - ţipă şi pescuieşte cu undiţa. Dada e cameleonul schimbării rapide şi interesate, Dada e împotriva viitorului. Dada e mort. Dada e idiot. Trăiască Dada. Dada nu e o şcoală literară urlă TRISTAN TZARA XIV A sulemeni viaţa cu un binoclu - pătură de mângâiere - panoplie cu fluturi - iată viaţa metreselor vieţii

58

A te culca pe un brici şi pe purici în dragoste - a călători în barometru - a te urina ca un cartuş - a face greşeli, a fi idiot, a face duşuri de sfinţi mărunţi - a fi bătut, a fi mereu ultimul - a striga contrariul celor spuse de celălalt - a fi sala de redacţie şi de baie a lui Dumnezeu care face în fiecare zi baie în noi în compania băiaşului -iată viaţa dadaiştilor A fi inteligent - a-i respecta pe toţi - a muri pe câmpul de bătaie - a subscrie la Împrumut - a vota pentru Cutare - a respecta natura şi pictura - a urla la manifestările Dada - iată viaţa oamenilor XV Dada nu este o doctrină de practicat, e o doctrină pentru a minţii: o treabă care merge bine. Dada face datorii şi nu trăieşte pe perne. Bunul Dumnezeu a creat o limbă universală şi de asta nimeni nul ia în serios. O limbă e o utopie. Dumnezeu îşi poate permite să nu aibă succes: şi Dada. Pentru asta criticii spun: Dada face risipă, Dada e în perioada de fecundare. Şi Dumnezeu face risipă sau e în fecundare. Cine are dreptate: Dumnezeu, Dada sau critica? - Voi ar trebui... îmi spune un cititor amabil. - Dar de loc. Eu voiam doar să ajung la această concluzie: subscrieţi pentru Dada, unicul împrumut care nu aduce nimic. XVI urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu uriu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu uriu urfu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urfu urlu urlu urlu urlu urlu uriu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu uriu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu Şi încă o dată mă găsesc într-adevăr simpatic TRISTAN TZARA VACANŢĂ ÎN PROVINCIE Pe cer păsările nemişcate Ca urmele ce lasă muştele

59

Stau de vorbă servitorii în pragul grajdului Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa Bucuria cerşetorilor la înserare Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru Amintire cu miros de farmacie curată Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată, Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul Să ne coborâm în râpa Care-i dumnezeu când cască Să ne oglindim în lacul Cu mătăsuri verzi de broască Să fim săraci la întoarcere Şi să batem la uşa străinului Cu ciocul păsărilor în coajă de primăveri Sau să nu mai mergem nicăieri Doliu alb la fecioara vecinului. Chemarea, an I, nr. 1, 4 octombrie 1915 VERIŞOARA, FATĂ DE PENSION Verişoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb, Te iubesc pentru că eşti simplă şi visezi Şi eşti bună, plângi, şi rupi scrisori ce nu au înţeles Şi îţi pare rău că eşti departe de ai tăi şi că înveţi La Călugăriţe unde noaptea nu e cald. Zilele ce au rămas pân’la vacanţă iar le numeri Şi ţi-aduci aminte de-o gravură spaniolă Unde o infantă sau ducesă de Braganza Stă în rochia-i largă ca un fluture pe o corolă Şi se-amuză dând mâncare la pisici şi aşteaptă un cavaler Pe covor sunt papagali şi alte animale mici Păsări ce-au căzut din cer Şi lungit lângă fotoliul ce-i în doliu Jos – subţire şi vibrând – stă un ogar Ca o blană de hermină lunecată de pe umeri. Dânsa vrea să o ridice dar Îşi aduce aminte şi îşi mângâie colierul de pe gât Pentru că zăreşte cavalerul – şi atât: Se apropie de bancă sora Beatrice sau Evelina Profesoară de istorie sau de greacă şi latină O, de ce trec zilele aşa de rar....

60

Frunzele şi florile cad ca foile din calendar; Viaţa-i tristă, dar e totuşi o grădină! Şi infanta sau ducesa de Braganza Iar adoarme sau îşi pierde importanţa – căci tu numeri Zilele ce-or să rămână – socotind de mâini pân’la vacanţă Eu încep din nou scrisoarea şi îţi scriu: Ma chère cousine Je croyais hier entandre dans ma chambre ta voix tandre et câline. Noua revistă română, an XVIII, nr. 11, 21-28 iunie 1915 VINO CU MINE LA ŢARĂ Casă în construcţie cu ramuri uscate, ca păianjenii, în schele Înalţă-te în ceruri cu seninătate Până când norii ţi-or sluji de perdele Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate. Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani; La marginea oraşului, pe deal Mormintele ca viermii se târăsc. Docarul galben ne aşteaptă în faţa gării În mine se rup trestii cu foşnet de hârtie Vreau să mă sfârşesc încet de-a lungul ţării Şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie. Rătăcesc prin pădure Cerşetori ţigani cu barbă de cenuşă Că ţi-e frică dacă-i întâlneşti Când îşi freacă soarele pleoapa pe poteci. Călare o să mergem zile întregi O să poposim în hanurile sure, Acolo legi multe prietenii, Te culci noaptea cu fata hangiului. Sub nuci – pe unde trece vântul greu ca o grădină de fântâni O să jucăm jah Ca doi farmacişti bătrâni Şi soră-mea o să citească gazetele în hamac... Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele, Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie O să facem baie lîngă roata morii Să ne întindem la soare fără sfială Şi-or să ne fure hainele şi-o să ne latre câinele...

61

Gârceni 1915 Contimporanul, an I, nr. 15, 29 oct. 1922 [SE SPÂNZURĂ UN OM] Se spânzură un om şi priveşte Vântură picioarele Se amuză cu picioarele Şi ar plânge bucuros prostia Cu toate că viaţa-i fuge Şi bucuros ar încerca Să-şi facă un nume şi avere Şi pantaloni dungaţi şi păr E prea târziu şi trebuie să blesteme Nici frânghia nu e lunecoasă Domnul Wedekind Alături arde încă lampa Dar nu e copt pentru aceasta Şi asta observă cu frică Atunci îi zboară copilăria Atunci se face dintr-o dată dulce şi departe Şi se desface şi se întinde, o Aurelie. Primele poeme, 1971 [FRAGMENTE] Între bolnavii din cearşafurile albe Şi gemetele curate ca ninsoarea În perdele cine s-a ascuns Cine s-a spânzurat... Şoarecii rod scândurile de sub pat. * Din perdele alunecă LACRIMI MARI capete de cai pe bazalt cum se sparg jucării de sticlă între stele cu lanţuri la animale şi în gheţari aş vrea să urmez cu rădăcina cu boala cu nisipul ce-mi furnică în CREIER fiindcă sunt foarte inteligent şi în întuneric

62

Primele poeme, 1971 SUPRAREALISM: ANDRÉ BRETON (1896 - 1966) PRIMUL MANIFEST AL SUPRAREALISMULUI Atât valorează încrederea în viaţă, în ceea ce viaţa are mai provizoriu, viaţa reală bineînţeles, că până la urmă această încredere se pierde. Omul, acest visător definitiv, din zi în zi mai nemulţumit de propria-i soartă, dă ocol cu neplăcere obiectelor de care este constrâns să se folosească, şi pe care i le-a oferit indiferenţa sau efortul său: mai întotdeauna efortul, pentru că el a consimţit să muncească, sau cel puţin nu a refuzat să-şi încerce norocul, ceea ce el numeşte norocul lui! Patrimoniul lui este acum o mare modestie: el ştie ce femei a avut, în ce aventuri rizibile s-a aruncat nu-l interesează câtuşi de puţin bogăţia sau sărăcia sa - în privinţa asta el rămâne copilul abia născut şi, cât despre aprobarea conştiinţei sale morale, admit că trece peste ea cu uşurinţă. Dacă păstrează oarecare luciditate, el nu poate decât să se întoarcă atunci spre copilărie, care, oricât de masacrată i-a fost de supravegherea educatorilor, nu i-a părut mai puţin plină de farmec. Acolo absenţa oricărei rigori cunoscute îi lasă perspectiva mai multor drumuri pe care o poate apuca în acelaşi timp. El se încăpăţânează în această iluzie, nu mai vrea să cunoască decât facilitatea momentană, extremă, a tuturor lucrurilor. În fiecare dimineaţă, copiii o pornesc cu voie bună. Totul e la îndemână, cele mai rele condiţii materiale sunt excelente. Pădurile sunt albe sau negre, nimeni nu va mai dormi niciodată. Dar e limpede că nu vom şti să mergem atât de departe. Nu e vorba numai de distanţă. Ameninţările se acumulează, cedăm, părăsim o parte din terenul ce urma a fi cucerit. Iar acestei imaginaţii care nu admitea hotare, îi e permis să se exprime doar după legile utilităţii arbitrare; ea este incapabilă a-şi asuma pentru multă vreme acest rol inferior şi, în preajma celor douăzeci de ani preferă în general să-l abandoneze pe om destinului său fără lumină. Astfel încât, oricât ar încerca mai târziu, într-un fel sau în altul, să se regăsească, simţind că-i lipseşte puţin câte puţin orice raţiune de a trăi, devenit incapabil a se mai afla la înălţimea unei situaţii excepţionale, precum dragostea, nu va reuşi de loc s-o înfrunte. Aceasta pentru că el aparţine acum cu trup şi suflet unei imperioase necesităţi practice, ce nu suferă a fi pierdută din vedere. Toate gesturile sale vor fi lipsite de amploare; toate ideile sale de anvergură. Nu-şi va reprezenta, din ceea ce i se întâmplă, şi i se poate întâmpla, decât ceea ce leagă acest eveniment de o mulţime de evenimente asemănătoare, evenimente la care el n-a luat parte, evenimente ce i-au scăpat. Pe care, cred, el le va judeca în raport cu unul din aceste evenimente, mai liniştitor în consecinţele sale decât celelelte. Şi nu va vedea acolo, sub nici un pretext, propria salvare. Scumpă imaginaţie, ceea ce nu-mi place mai cu seamă la tine este că tu nu ierţi niciodată. Numai cuvântul libertate mă mai exaltă. Îl cred în stare să întreţină la infinit, vechiul Fanatism uman. El răspunde, fără îndoială, singurei mele aspiraţii legitime. Între atâtea rele pe care le moştenim, trebuie să recunoaştem, totuşi, că ne este lăsată cea mai mare libertate de spirit. Depinde de noi să n-o folosim rău. A înrobi imaginaţia, chiar când este vorba despre ceea ce numim, în mod grosolan, fericire, înseamnă a te sustrage justiţiei supreme, pe care o aflăm în adâncul fiinţei noastre. Numai imaginaţia dă socoteală despre ceea ce <> şi aceasta îmi e de ajuns pentru a ridica puţin teribila interdicţie; e de ajuns şi pentru ca eu să mă abandonez ei. Fără teama de a mă înşela (ca şi cum am putea să ne înşelăm şi mai mult). Unde începe securitatea spiritului să devină dăunătoare şi unde se opreşte? Pentru spirit, posibilitatea de a greşi nu este mai de grabă contingenţa binelui? Rămâne nebunia, <>, cum s-a spus în

63

mod fericit. Aceea sau cealaltă... Fiecare ştie, într-adevăr, că nebunii îşi datorează internarea doar unui mic număr de acte condamnabile din punct de vedere legal, şi că în lipsa acestor acte, libertatea lor (ceea ce se vede din libertatea lor) n-ar fi în joc. Sunt gata să admit că ei, într-o măsură oarecare sunt victimele imaginaţiei lor în sensul că ea îi împinge la nerespectarea anumitor reguli, în afara cărora genul se simte vizat, lucruri pe care fiecare om este obligat să le ştie. Dar profunda detaşare pe care nebunii o mărturisesc faţă de critica pe care noi le-o facem, de exemplu diferitele corecţii care le sunt administrate, ne îngăduie să presupunem că ei află o mare alinare în imaginaţia lor, că ei îşi gustă într-atât delirul încât pot suporta ca el să nu fie valabil decât pentru ei. Şi, în fapt, halucinaţiile, iluziile etc. nu sunt un izvor neglijabil de bucurie. Senzualitatea cea mai ordonată îşi află aici partea ei şi eu ştiu că aş domestici multe seri această mână delicată care, la ultimele pagini ale Inteligenţei lui Taine, se abandonează unor curioase delicte. Mi-aş petrece viaţa ca să provoc confidenţele nebunilor, sunt oameni de o scrupuloasă onestitate şi a căror inocenţă nu este egalată decât cu a mea. A trebuit ca Cristofor Columb să plece cu nebuni pentru a descoperi America. Şi observaţi cum această nebunie a căpătat sens şi durată. Teama de nebunie nu ne va forţa însă să lăsăm în bernă drapelul imaginaţiei. Procesul atitudinii realiste se cere a fi început după procesul atitudinii materialiste. Aceasta din urmă, mai poetică de altfel decât precedenta, implică din partea omului un orgoliu, desigur monstruos, dar nu o nouă şi mai completă decădere. Se cuvine să vedem aici, înainte de toate, o reacţie fericită împotriva unora din tendinţele ridicole ale spiritualismului. În fine, ea nu este incompatibilă cu o anume elevaţie a gândirii. Dimpotrivă, atitudinea realistă, inspirată de pozitivism, de la Sfântul Toma d ‘Aquino la Anatole France, îmi face impresia că este ostilă oricărui elan intelectual şi moral. Am oroare de ea pentru că e făcută din mediocritate, din pizmă şi din plată suficientă. O asemenea atitudine generează astăzi aceste cărţi ridicole, aceste piese insultătoare. Ea devine tot mai puternică în ziare şi ţine în şah ştiinţa, arta, străduindu-se să linguşească opinia publică în gusturile sale cele mai josnice şi astfel claritatea se învecinează cu prostia, viaţa câinilor. Activitatea celor mai de seamă minţi suferă din pricina ei; legea efortului minim sfârşeşte prin a li se impune şi lor precum celorlalţi. O consecinţă nostimă a acestei stări de lucruri, în literatură, este de exemplu, abundenţa romanelor. Fiecare îşi pune în joc mica lui <>. Dintr-o necesitate de epurare, Paul Valery propunea recent să se adune într-o antologie un număr cât mai mare cu putinţă de începuturi de romane, pe a căror insanitate el sconta mult. Vor fi chemaţi să contribuie autorii cei mai faimoşi. O asemenea idee face încă o dată, cinste lui Paul Valery care, odinioară, în legătură cu romanele, mă asigura că în ceea ce-l priveşte el va refuza întotdeauna să scrie vreo frază ca: Marchiza ieşi la ora cinci. Dar s-a ţinut oare de cuvânt? Dacă stilul de informaţie pur şi simplu din care fraza citată oferea un exemplu are curs aproape exclusiv în romane, trebuie să recunoaştem că ambiţia autorilor nu merge prea departe. Caracterul circumstanţial, în mod inutil particular, al fiecăreia din notaţiile lor, mă determină să cred că ei se amuză pe socoteala mea. Nu sunt cruţat de nici una din ezitările personajului: va fi blond, cum se va numi, îl vom afla la vreme de vară? Tot atâtea întrebări rezolvate o dată pentru totdeauna, la întâmplare; nu-mi mai este lăsată nici o altă putere discreţionară în afara aceleia de a închide cartea imediat după prima pagină (lucru pe care nu mi-l reproşez niciodată). Dar descrierile? Nimic nu e comparabil cu neantul acestora; nimic altceva decât suprapuneri de imagini de catalog, autorul le ia una după alta, la discreţie profită de ocazie ca să-mi strecoare cărţile sale poştale ilustrate, caută să mă facă să cad de acord cu el asupra unor lucruri comune: << Odăiţa în care fu introdus tânărul era tapisată cu hârtie galbenă; la ferestre erau muşcate şi perdele de muselină; soarele în apus, arunca pe toate acestea o lumină crudă... Camera nu avea nimic deosebit. Mobilele de lemn galben erau cu toate foarte vechi. Un divan cu un mare spătar

64

răsturnat, o masă de formă ovală aşezată chiar în faţă divanului, o toaletă şi o oglindă între două ferestre, câteva scaune de-a lungul pereţilor, două sau trei gravuri fără valoare care reprezentau domnişoare nemţoaice cu păsări în mâini - la asta se reducea mobilierul.>> Că spiritul îşi propune fie şi în mod pasager, asemenea motive, n-am chef să admit. Se va susţine că o asemenea descriere şcolărească e foarte la locul ei şi că în acest punct al cărţii autorul are motivele lui pentru a mă copleşi. Dar prin asta el nu-şi pierde mai puţin timpul, căci eu nu intru în această cameră. Lenea, oboseala altora nu mă reţin. Am o noţiune prea instabilă despre continuitatea vieţii pentru a pune semnul egalităţii între cele mai bune clipe ale mele şi cele de depresiune şi de slăbiciune. Vreau să tăcem când încetăm să simţim. Şi, întelegeţi-mă bine eu nu incriminez lipsa de originalitate ca lipsă de originalitate. Spun doar că nu mă opresc la momentele nule ale vieţii mele, că este nedemn pentru orice om să le cristalizeze pe acelea care-i par astfel. Şi permiteţi-mi să trec peste această descriere a unei camere, ca şi peste multe altele. Hop! Am ajuns la psihologie, subiect despre care nu e prudent să faci glume. Autorului îi căşunează pe un caracter şi acesta fiind dat, îl face să călătorească prin lume. Orice s-ar întâmpla, acest erou ale cărui acţiuni şi reacţii sunt admirabil prevăzute, trebuie să nu dejoace, având totuşi aerul că le dejoacă, calculele al căror obiect este. Valurile vieţii pot părea că-l înalţă, că-l răsucesc, că-l coboară el va depinde continuu de acest tip uman format. Simplă partidă de şah care nu mă interesează, omul, oricare ar fi el, fiindu-mi un adversar mediocru. Ceea ce nu pot răbda sunt aceste meschine discuţii în legătură cu cutare sau cutare mutare, câtă vreme nu e vorba nici de a învinge nici de a pierde. Şi dacă jocul nu merita osteneala, dacă raţiunea obiectivă deserveşte teribil, aşa cum e cazul aici, pe cel care face apel la ea, nu se cuvine oare să ne abţinem de la aceste categorii? <> Dacă un ciorchine nu are două boabe asemănătoare, de ce doriţi ca eu să vă descriu această boabă prin cealaltă prin toate celelalte, să fac din ele o boabă bună de mâncat? Intratabila manie de a reduce neştiutul la ştiut, la clasabil, leagănă creierii. Dorinţa de a analiza depăşeşte sentimentele. De aici rezultă expuneri prolixe care nu-şi trag puterea de convingere decât din chiar ciudăţenia lor şi se impun cititorului numai prin apelul la un vocabular abstract prost definit de altminteri. Dacă ideile generale pe care filozofia îşi propune până acum să le pună în discuţie ar marca prin asta incursiunea lor definitivă într-un domeniu mai larg, eu aş fi primul care s-ar bucura. Dar nu e vorba decât de marivodaj; până aici subţirimile spiritului şi alte maniere bune, în loc de a încerca adevărate realizări, ascund care mai de care gândul cel mai adevărat ce se caută pe el însuşi. Îmi pare că fiecare act îşi poartă în el propria justificare, cel puţin pentru cel care a fost în măsură să-l comită, şi este înzestrat cu o putere atât de luminoasă, încât cel mai mic comentariu ar întuneca-o. De fapt, de la acesta din urmă, actul încetează chiar, într-un fel să se producă. Nu câştigă nimic că e atât de distins. Eroii lui Stendhal cad sub loviturile aprecierilor acestui autor, aprecieri mai mult sau puţin fericite, care nu adaugă nimic la gloria lor. Noi le regăsim cu adevărat acolo unde le-a pierdut Stendhal. Trăim încă sub domnia logicii, iată, bineînţeles, unde voiam să ajung. Dar procedeele logice, în zilele noastre, nu se mai aplică decât la rezolvarea unor probleme de interes secundar. Raţionalismul absolut care rămâne la modă nu permite să luăm în consideraţie decât fapte ce se referă strict la experienţa noastră. Dimpotrivă adevăratele scopuri ne scapă. De prisos să adăugăm că experienţa însăşi s-a pomenit închisă între limite stabilite. Ea se învârte într-o cuşcă din care ne vine tot mai greu s-o scoatem. Şi se sprijină, şi ea, pe utilitatea imediată şi este supravegheată de bunul simţ. Sub culoarea libertăţii, sub pretextul progresului am ajuns să gonim din spirit tot ceea ce poate fi taxat, pe drept sau pe nedrept, drept superstiţie, drept himeră; am ajuns să proscriem orice modalitate de căutare a adevărului care nu e conformă cu aceea în uz. Printr-o formidabilă

65

întâmplare, în aparenţă a fost pusă recent în lumină o parte a lumii intelectuale, de departe cea mai importantă după părerea mea, faţă de care se afecta dezinteres. Trebuie să mulţumim prin asta descoperirilor lui Freud. Pe baza acestor descoperiri, se manifestă, în fine, un curent de opinie graţie căruia exploratorul uman va putea să împingă mai departe cercetările sale, fiind de acum încolo autorizat a nu mai ţine seama doar de realităţi sumare. Imaginaţia este, poate, pe cale să-şi recapete drepturile. Dacă adâncimile spiritului nostru închid forţe stranii în stare să le sporească pe cele de la suprafaţă, sau să lupte în mod victorios împotriva lor avem tot interesul să le captăm, să le captăm mai întâi, pentru a le supune ulterior, dacă acest lucru ne pare necesar controlului raţiunii noastre. Analiştii înşişi nu au decât de câştigat de aici. Dar este indispensabil să băgăm de seamă că nici un mijloc să nu fie impus a priori pentru a defini o asemenea acţiune, care, până la noi ordine, poate să treacă în sarcina poeţilor la fel de bine ca în cea a savanţilor, şi că succesul ei nu depinde de căile mai mult sau mai puţin capricioase ce vor fi urmate. Pe bună dreptate a făcut Freud critica visului. Este inadmisibil, întradevăr, că această parte considerabilă a activităţii psihice (pentru că, cel puţin de la naşterea omului la moartea lui gândirea nu prezintă nici o soluţie de continuitate, suma momentelor de vis, din punctul de vedere al timpului considerând doar visul pur, cel din somn - nu este inferioară sumei momentelor de realitate, sau, limitându-ne a momentelor de veghe) a reţinut încă atât de puţin atenţia. M-a surprins întotdeauna extrema diferenţă de importanţă, de bravitate pe care o prezintă pentru un observator obişnuit evenimentele din starea de veghe şi cele ale somnului. Aceasta se datoreşte faptului că omul, când încetează să doarmă, este înainte de toate jucăria propriei sale memorii, şi că în stare normală aceasta se mulţumeşte să-i schiţeze palid circumstanţele visului, să-l lipsească pe acesta din urmă de orice consecinţă actuală, şi făcând să pornească numai determinanta din punctul unde crede că a lăsat-o; cu câteva ceasuri mai înainte: această speranţă fermă, acest chin. Omul are iluzia de a continua ceva care merită să fie continuat. Visul se află astfel închis într-o paranteză, ca noaptea; şi nu dă mai multe sfaturi decât ea, în general. Această singulară stare de lucruri îmi pare că necesită câteva reflecţii: 1. În limitele în care se exercită (să admitem că se exercită), după toate aparenţele, visul este continuu şi poartă semne de organizare. Numai memoria îşi arogă dreptul de a face tăieturi, de a nu ţine seamă de tranziţii şi de a ne reprezenta mai degrabă un şir de vise decât visul. În acelaşi fel, noi nu avem clipă de clipă despre realităţi, decât o figuraţie distinctă, de a cărei coordonare se ocupă voinţa. Ceea ce este important de notat este că nimic nu ne îngăduie să deducem o mai mare dispersare a elementelor constitutive ale visului. Regret că vorbesc despre asta după o formulă ce exclude visul ca principiu. Pe când logicieni, filozofi cugetând în somn? Aş vrea să dorm pentru a mă abandona celor ce dorm, aşa cum mă abandonez celor ce mă citesc, cu ochii bine deschişi; pentru a face să înceteze prevalenţa în această materie a ritmului conştient al gândirii mele. Visul meu din noaptea asta îl urmează, poate, pe cel din noaptea precedentă şi va fi continuat noaptea următoare cu o exactitate meritorie. E foarte cu putinţă cum se spune. Şi, de vreme ce nu e deloc dovedit că, în acest mod, “realitatea” care mă ocupă subzistă la starea de vis, că ea nu se afundă în imemorial, de ce n-aş acorda visului ceea ce refuz adesea realităţii, adică această valoare de certitudine în ea-însăşi, care în temporalitatea ei, nu este deloc expusă negaţiei mele? De ce n-aş aştepta de la indiciile visului mai mult decât aştept de la un grad de conştiinţă cu fiecare zi mai ridicat? Visul nu poate fi, oare, folosit şi el la rezolvarea problemelor fundamentale ale vieţii? Aceste probleme sunt, oare, aceleaşi într-un caz şi în celălalt şi, în vis aceste probleme sunt prezente? Visul este mai puţin încărcat de sancţiuni decât restul vieţii? Eu îmbătrînesc şi, mai mult decât această realitate căreia mă consider supus, cel care mă face să îmbătrânesc este poate visul, indiferenţa ce i-o arăt.

66

2. Iau, încă o dată, starea de veghe şi sunt obligat s-o consider un fenomen de interferenţă. Nu numai că spiritul demonstrează în aceste condiţii, o stranie tendinţă de dezorientare (e povestea lapsusurilor şi erorilor de tot felul, al căror secret începe a ne fi dezvăluit), dar nu pare că, în funcţionarea sa normală, el se supune la cu totul altceva decât sugestiilor ce-i vin din această noapte profundă căreia eu i-l asociez. Oricât de bine condiţionat ar fi, echilibrul spiritului e relativ. Abia îndrăzneşte să se exprime şi, dacă o face este pentru a se limita la constatarea că cutare idee, cutare femeie îi fac efect. Ce efect, ar fi incapabil s-o spună, el dă prin asta măsura subiectivismului său, şi nimic mai mult. Această idee, femeia aceasta îl tulbură, îl înclină spre mai puţină severitate. Are drept scop să-l izoleze, pentru o clipă, din dizolvantul său şi să-l depună în cer, ca pe un înger căzut, cum ar fi, cum este. În disperare de cauză, el invocă atunci hazardul, divinitate mai obscură decât celelaltă, căreia îi atribuie toate rătăcirile sale. Cine îmi poate spune că unghiul sub care se prezintă această idee care îl şochează, ceea ce iubeşte în ochiul acestei femei e în mod sigur tocmai lucrul ce-l leagă de visul său, îl înlănţuie de acele date pe care el le-a pierdut din vina sa. Şi dacă o atare pierdere nu ar fi aşa, oare de câte n-ar fi în stare? Eu aş vrea să-i dau cheia acestui culoar. 3. Spiritul omului care visează este satisfăcut din plin de ceea ce i se întâmplă. Problema obsedantă a posibilităţii nu se mai pune. Ucide, zboară mai iute, iubeşte cât ţi-o plăcea. Şi dacă mori, nu eşti sigur că te vei scula din morţi? Lasă-te purtat, evenimentele nu suferă ca tu să le diferenţiezi. Tu n-ai nume. Uşurinţa oricărei acţiuni este inestimabilă. Ce motiv mă întreb ce raţiune, cu atât mai cuprinzătoare decât cealaltă, conferă visului această ţinută naturală, mă face să accept fără rezerve o mulţime de episoade a căror ciudăţenie, acum când scriu, m-ar trăsni? Totuşi pot să mă încred în ochii mei, în urechile mele: a venit această zi frumoasă, această fiară a vorbit. Dacă trezirea omului este mai dură, dacă el rupe violent farmecul, aceasta se datoreşte faptului că omul are o idee prea meschină despre ispăşire. 4. Din clipa când visul va fi supus unui examen sistematic când prin metode determinate vom reuşi să ne dăm seama de vis în integritatea lui (şi asta presupune o disciplină a memoriei exercitată de-a lungul câtorva generaţii; să începem totuşi prin a înregistra faptele evidente), când curba lui se va dezvolta cu o regularitate şi o amploare fără pereche, atunci putem spera că misterele inexistente vor face loc marelui Mister. Eu cred în viitoarea rezolvare a acestor două stări atât de contradictorii, în aparenţă, care sunt visul şi realitatea, într-un fel de realitate absolută, de suprarealitate, dacă i se poate spune aşa. Către această cucerire merg eu, sigur că nu voi ajunge niciodată acolo, dar prea nepăsător de moartea mea pentru a nu calcula cât de cât plăcerile unei asemenea posesiuni. Se povesteşte că în fiecare zi, înainte de a adormi, Saint-Pol-Roux cerea, cândva, să i se plaseze pe uşa castelului său din Camaret un carton pe care se putea citi: POETUL LUCREAZĂ. Ar mai fi multe de spus, dar eu n-am vrut decât să ating, în treacăt, un subiect care ar necesita el însuşi un expozeu foarte lung şi o cu totul altă rigoare; voi reveni asupra lui. De data asta, intenţia mea era să fac dreptate urii pentru uimitor care bântuie printre unii oameni, şi acestui ridicol sub care ei vor să-l surpe. Să concludem: uimitorul este mereu frumos, nu are importanţă care uimitor, ba chiar numai uimitorul este frumos. În domeniul literaturii, numai uimitorul este capabil să fecundeze opere legate de un gen inferior, precum romanul, şi în general tot ce se referă la anecdotă. Călugărul, de Lewis, este o pildă admirabilă în acest sens. Suflul uimitorului îl animă în întregime. Încă înainte ca autorul să-i fi eliberat pe eroii săi principali de orice constrângere temporală, îi simţim gata să acţioneze cu o mândrie fără precedent. Această patimă a eternităţii, care îi ridică fără încetare, împrumută accente de neuitat zbuciumului lor şi zbuciumului meu. Ştiu că această carte nu-i înflăcărează, de la început

67

până la sfârşit, şi la modul cel mai pur din lume, decât pe aceia al căror spirit năzuieşte să părăsească pământul, şi care, despuiat de o parte insignifiantă din afabulaţia sa romanescă (după moda timpului) constituie un model de rigoare şi de inocentă măreţie. Îmi pare că nu există ceva mai reuşit în această privinţă şi că personajul Matilde, mai cu seamă, este creaţia cea mai emoţionantă ce se poate pune la activul acestui mod figurat în literatură. El nu este atât un personaj cât o tentaţie continuă. Şi dacă un personaj nu este o tentaţie, ce este? Tentaţie extremă doar. Formula “nimic nu este cu neputinţă pentru cel ce ştie să îndrăznească” dă în Călugărul întreaga sa măsură de convingere. Apariţiile joacă aici un rol logic, de vreme ce spiritul critic nu se sesizează să le conteste. La fel pedeapsa lui Ambrosio are legitimitatea sa, pentru că este acceptată de spiritul critic drept deznodământ natural. Poate părea arbitrar că eu propun acest model, atunci când vorbim despre uimitor, căruia literaturile Nordului şi literaturile orientale îi sunt atât de îndatorate, fără a mai vorbi despre literaturile propriu-zis religioase din toate ţările. Procedez aşa pentru că cele mai multe din exemplele pe care mi le-ar fi putut oferi aceste literaturi sunt înţesate de puerilitate, pentru singurul motiv că ele se adresează copiilor. Curând, aceştia sunt îndepărtaţi de uimitor şi mai târziu nu mai păstrează o atât de mare virginitate de spirit pentru a simţi o prea mare plăcere citind Pielea de măgar. Oricât de fermecătoare ar fi ele, omul crede că se micşorează pe sine nutrindu-se cu poveşti cu zâne, şi eu sunt de acord că acestea nu se potrivesc toate cu vârsta sa. Ţesătura adorabilelor neverosimilităţi se cere a fi ceva mai lină, pe măsură ce înaintăm, iar specia de păianjeni care ar putea-o face se lasă încă aşteptată... Dar facultăţile nu se schimbă în mod radical. Teama, atracţia insolitului, riscul, gustul pentru lux, sunt resorturi la care nu se va face niciodată apel zadarnic. Poveşti pentru oameni mari, poveşti încă aproape fabuloase, aşteaptă să fie scrise. Uimitorul nu este acelaşi pentru toate epocile: în mod obscur el face parte dintr-un fel de revelaţie generală din care ne parvine doar un detaliu: acestea sunt ruinele romantice, manechinul modern sau orice alt simbol în stare a mişca sensibilitatea umană pentru un timp. În aceste cadre care ne fac să zâmbim, se reproduce mereu iremediabila nelinişte omenească, şi de aceea eu ţin seama de ele, le consider inseparabil legate de câteva creaţii geniale pe care le afectează mai dureros decât pe celelalte, sunt furcile lui Villon, grecoaicele lui Racine, divanele lui Baudelaire. Ele coincid cu o eclipsă a gustului, pe care o suport, eu care am despre gust ideea unei mari pete. În prostul gust al epocii mele eu mă străduiesc să merg mai departe decât oricare altul. Mie mi s-ar fi potrivit, dacă aş fi trăit în 1820, “călugăriţa sanguinară”; mie, să nu fac economie de acest viclean şi banal “Să disimulăm!”, despre care vorbeşte parodistul Cousin, mie, să parcurg în metafore gigantice, cum se spune, toate fazele, “Discului argintat”. Pentru azi mă pândesc la un castel, care să nu fie în mod obligatoriu pe jumătate ruinat; acest castel îmi aparţine, îl văd într-un loc agrest, nu departe de Paris. Dependinţele sale nu se mai termină iar cât despre interior el a fost restaurat grozav, în aşa fel încât să nu lase nimic de dorit sub raportul confortului. Automobile staţionează la poarta ascunsă în umbra arborilor. Unii dintre prietenii mei au venit să locuiască aici: iată-l pe Louis Aragon care pleacă: n-are timp decât să vă salute: Philippe Sotapault se trezeşte o dată cu stelele, iar Paul Eluard, marele nostru Eluard încă nu s-a întors. Iată-i pe Robert Desnos şi pe Roger Vitrac, care descifrează în parc un vechi edict despre duel: Georges Auric, Jean Paulhan, Max Morise, care vâsleşte atât de bine şi Benjamin Peret în ecuaţiile sale de păsări; Joseph Delteil şi Jean Carrive şi Georges Limbour, şi Georges Limbour (există un şir întreg de Georges Limbour şi Marcel Noll; iată-l pe T. Fraenkel care ne face semn din balonul său captiv, Georges Malkine, Antonin Artaud, Francis Gerard, Pierre Naville, J. A. Boiffard, apoi Jacques Baron şi fratele său, frumoşi şi cordiali, atâţia alţii încă şi, pe legea mea, femei superbe). Şi ce doriţi să-şi refuze aceşti tineri? Dorinţele lor sunt ordine date bogăţiei! Francis Picabia vine să ne vadă iar săptămâna trecută, în galeria oglinzilor, l-am primit pe un anume Marcel Duchamp, pe care încă nu-l cunoşteam. Picasso vânează în împrejurimi. Spiritul de

68

demoralizare şi-a ales drept domiciliu castelul şi la el recurgem de fiecare dată când este vorba să avem relaţii cu semenii noştri: dar uşile sunt mereu deschise şi nu se începe prin a mulţumi oamenilor, o ştiţi. În rest, singurătatea este vastă şi nu ne întâlnim prea des, şi apoi, esenţialul nu este oare că noi suntem stăpâni pe noi înşine şi stăpâni ai femeilor şi ai iubirii? Mă veţi convinge că este vorba de o minciună poetică: fiecare va pleca repetând că eu locuiesc în strada Fontaine şi că el nu înghite asemenea poveste. Drace! Dar este sigur cineva că acest castel, ale cărui onoruri le fac este doar o imagine? Şi dacă acest palat ar exista, totuşi? Oaspeţii mei sunt acolo gata să răspundă; capriciul lor este traseul luminos care duce acolo. E întradevăr fantezia noastră aceea care ne face să trăim, când suntem acolo. Şi cum l-ar putea jena pe un altul ceea ce face cineva, acolo la adăpost persecuţia sentimentală şi la întâlnire cu prilejurile? Omul propune şi dispune. Nu depinde decât de el să-şi aparţină în întregime adică de a menţine în stare anarhică banda, cu fiecare zi mai de temut, a dorinţelor sale. Poezia îl învaţă acest lucru. Ea poartă în sine compensaţia perfectă a mizeriilor pe care le îndurăm. Ea poate fi de asemenea, ordonatoare, când, sub lovitura unei decepţii mai puţin intime, înclinăm să luăm în tragic. Va veni timpul când ea va decreta sfârşitul banului şi va rupe singură pâinea cerului pentru pământ! Vor mai fi încă adunări în pieţe publice şi mişcări la care n-aţi sperat să luaţi parte. Adio, absurde selecţii visuri de abis, rivalităţi, lungi răbdări, fugă a anotimpurilor, ordine artificială a ideilor, rampă a primejdiei, timp pentru tot! Să ne dăm doar osteneala de a practica poezia. Nu depinde oare de noi, care trăim deja prin ea, să căutăm a impune lucrul despre care noi considerăm că suntem mai amplu informaţi? N-are importanţă dacă există vreo disproporţie între această apărare şi ilustrarea care-i va urma. Era vorba de a urca din nou spre izvoarele imaginaţiei poetice şi, ceea ce este şi mai important, de a rămâne acolo. Nu pretind că am făcut aşa. Este nevoie să iei mult asupra ta, pentru a voi să te stabileşti în aceste regiuni îndepărtate, unde la început totul pare că se comporta rău, mai cu seamă dacă dorim să conducem acolo şi pe altcineva. Încă nu suntem niciodată siguri că am sosit acolo. Încât, dacă nu suntem satisfăcuţi, ne oprim aiurea. Dar există mereu o săgeată care arată direcţia spre aceste ţări, acum când atingerea adevăratului scop nu mai depinde decât de rezistenţa călătorului. Se cunoaşte, aproximativ, drumul parcurs. Eu am avut grijă să povestesc, într-un studiu asupra cazului lui Robert Desnos, intitulat Intrarea mediumurilor cum fusesem ispitit să-mi “fixez atenţia asupra unor fraze mai mult sau mai puţin parţiale care, în plină singurătate, la apropierea somnului devin perceptibile pentru spirit fără a fi cu putinţă să li se descopere o determinare prealabilă”. Cu puţin timp înainte încercasem aventura poetică minimum de şanse, adică aspiraţiile mele erau aceleaşi cu cele de azi, numai că eu aveam încredere în încetineala de elaborare pentru a mă salva de contacte inutile, contacte pe care le reprobam total. Era în asta o pudoare, a gândirii, din care mi-a mai rămas ceva. La sfârşitul vieţii, voi reuşi fără îndoială cu dificultate să vorbesc cum se vorbeşte, să-mi scuz glasul şi micul număr al gesturilor mele. Îmi pare că virtutea cuvântului (a scrisului, cu atât mai mult) constă în a scurta în mod sesizabil expozeul (şi era un expozeu) unui mic număr de fapte, poetice sau altfel din care eu îmi formam substanţa. Gândeam că Rimbaud nu procedase altfel. Compuneam cu o grijă de varietate care ar fi meritat mai mult, ultimele poeme din Muntele de pietate, ceea ce înseamnă că reuşeam să scot din liniile albe ale acestei cărţi un avantaj necrezut. Aceste linii erau ochiul oprit asupra unor operaţii ale gândirii, care eu credeam că trebuie să le ascundem cititorului. Nu era o înşelătorie din partea mea, ci plăcerea de a brusca. Obţineam iluzia unei complicităţi posibile, care mă satisfăcea tot mai puţin. Mă apucam să aleg fără moderaţie cuvintele pentru spaţiul pe care ele îl admit în jurul lor, pentru tangenţele cu alte cuvinte nenumărate pe care nu le pronunţam. Poemul Pădurea neagră revelează cu exactitate această stare de spirit. Mi-au trebuit şase luni pentru a-l scrie şi se poate crede că nu m-am odihnit o singură zi. Dar e vorba de stima pe care mi-o purtam atunci, nu-i aşa, mă veţi înţelege. Îmi plac aceste confesiuni stupide.

69

În acel timp încerca să se afirme pseudopoezia cubistă, dar ea ieşise dezarmată din creierul lui Picasso şi, în ceea ce mă priveşte, treceam drept un plicticos asemenea ploii (şi mai trec încă). De altfel, aveam bănuieli, din punct de vedere poetic, că am luat-o pe un drum fals, dar salvam miza cum puteam, bravând lirismul cu definiţii şi reţete (fenomenele Dada nu aveau să întârzie a se produce) şi prefăcându-mă că cercetez posibilitatea unei aplicări a poeziei în publicitate (pretindeam că lumea se va sfârşi nu printr-o carte frumoasă, ci printr-o reclamă frumoasă a cerului sau a iadului). În aceeaşi perioadă, un om, cel puţin tot atât de plicticos ca şi mine Pierre Reverdy, scria: “Imaginea este: o creaţie pură a spiritului. Ea nu se poate naşte dintr-o comparaţie: ci din apropierea a două realităţi mai mult sau mai puţin îndepărtate. Cu cât raporturile a două realităţi apropiate vor fi mai depărtate, şi mai juste, cu atât imaginea va fi mai puternică - şi cu atât puterea ei emotivă şi realitatea poetică vor fi mai mari... etc.” Aceste cuvinte, deşi sibilice pentru profani, erau foarte revelatoare şi am meditat îndelung asupra lor. Dar imaginea îmi fugea. Estetica lui Reverdy, estetică în întregime a posteriori, mă făcea să consider efectele drept cauze. În aceste împrejurări a trebuit să renunţ, în mod definitiv, la punctul meu de vedere. Deci într-o seară înainte de a adormi percepui, articulată limpede încât era imposibil să schimbi vreun cuvânt, dar, distrasă totuşi de zvonul oricărei voci, o destul de bizară frază care îmi parvenea fără nici o urmă a evenimentelor în care, după mărturia conştiinţei mele, mă aflam amestecat în clipa aceea, o frază ce-mi păru insistentă, o frază care aş îndrăzni să spun bătea la fereastră. Mi-am dat seama de asta pe dată şi mă pregăteam să trec peste ea când caracterul organic al acestei fraze mă reţinu. Într-adevăr, această frază mă surprindea; din nefericire n-am reţinut-o până astăzi, dar era ceva în genul: “Există un om tăiat în două de fereastră”; dar ea nu putea suferi vreun echivoc însoţită fiind de o slabă reprezentare vizuală a unui om care umbla tăiat în două, la semiînălţime, de o fereastră perpendiculară pe axa corpului său. Nu încape îndoială că era vorba de simpla ridicare în spaţiu a unui om care stă aplecat pe fereastră. Dar, deoarece această fereastră urmase deplasarea omului, mi-am dat seama că aveam de-a face cu o imagine de un tip foarte rar şi îndată nu mai avui altă idee în afara aceleia de a o încorpora la materialul meu de construcţie poetică. De cum i-am acordat acest credit ea a făcut loc unei succesiuni abia intermitente de fraze care nu m-au surprins mai puţin şi mi-au lăsat impresia unei gratuităţi atât de mari încât stăpânirea ce o avusesem atunci asupra mea mi-a părut iluzorie şi n-am mai visat decât să pun o dată capăt nesfârşitei cerţi ce are loc în mine. Cum eram cufundat încă, la acea epocă, în atmosfera lui Freud şi familiarizat cu metodele sale de examinare, pe care avusesem întrucâtva ocazia să le practic asupra unor bolnavi în timpul războiului, am hotărît să obţin de la mine ceea ce se încearcă a se obţine de la ei, adică un monolog cu un debit cât mai rapid cu putinţă, pe care spiritul critic al subiectului să nu-l stânjenească cu nici o judecată, care să se debaraseze deci, de orice reticenţe şi care să fie cât mai exact posibil, gândul vorbit. Mi se părea, şi îmi pare încă, maniera în care-mi parvenise fraza despre omul tăiat în două, drept mărturie că viteza gândului nu este superioară celei a cuvântului, şi că ea nu deschide în mod obligatoriu limba, nici măcar peniţa care o goneşte. Cu această dispoziţie, Philippe Soupault, căruia îi împărtăşisem aceste prime concluzii, şi cu mine ne apucarăm să înnegrim hârtia cu un lăudabil dispreţ pentru ceea ce s-ar fi putut înşirui în chip literar. Uşurinţa realizării făcu restul. La sfârşitul primei zile noi puteam citi vreo cinzeci de pagini obţinute prin acest mijloc, puteam să începem a compara rezultatele. În ansamblu, cele ale lui Soupault şi ale mele prezentau o remarcabilă analogie: acelaşi viciu de construcţie, defecte de aceeaşi natură, dar de asemenea, de amândouă

70

părţile, iluzia unei verve extraordinare, multă emoţie, o selecţie de imagini de o asemenea calitate cum n-am fi fost capabili să facem măcar una în mod obişnuit, un pitoresc foarte special, şi, ici-colo câte o propoziţiune de un caraghioslâc ascuţit. Singurele deosebiri pe care le prezentau cele două texte îmi părură a ţine în mod esenţial de caracterele noastre deosebite, cel al lui Soupault mai puţin static decât al meu şi, dacă el îmi îngăduie această uşoară critică, prin aceea că el comisese eroarea de a pune în fruntea unei pagini, în spirit fără îndoială de mistificare, câteva cuvinte în chip de titluri. Eu trebuie în schimb să-i dau dreptate pentru că s-a opus întotdeauna din toate puterile, celei mai mici refaceri, celei mai mici corectări a unor pasaje care-mi păreau nereuşite. Desigur în această privinţă, el a avut dreptate. E, într-adevăr, foarte dificil de apreciat la justa valoare diferitele elemente componente, se poate spune chiar că e imposibil să le apreciezi la prima lectură. Ţie însuţi, care scrii, aceste elemente în aparenţă tot atât de străine ca tuturor celorlalţi şi le suspectezi în mod natural. Poetic vorbind, ele se recomandă mai ales printr-un foarte înalt grad de absurditate imediată, iar caracterul acestei absurdităţi la un examen mai aprofundat, este acela de a ceda locul la tot ce este admisibil, legitim în lume: divulgarea unui anumit număr de proprietăţi şi, de fapt, nu mai puţin obiective, la urma urmelor, decât celelalte. Ca un omagiu lui Guillaume Apollinaire, care murise cu puţin timp în urmă şi care, în mai multe rânduri, ne păruse a se fi supus unui antrenament de acest fel, fără totuşi a-i fi sacrificat mediocre mijloace literare, Soupault şi cu mine am desemnat cu numele de SUPRAREALISM noul mod de expresie pură pe care-l păstram încă pentru noi şi de care eram nerăbdători să-i facem să beneficieze pe prietenii noştri. Cred că este inutil să revenim astăzi asupra acestui cuvânt şi că accepţia în care l-am luat noi a prevalat în general asupra concepţiei lui Apollinaire. Cu şi mai mare dreptate am fi putut să ne folosim de cuvântul SUPERNATURALISM, folosit de Gerard de Nerval în dedicaţia la Filles du Feu. Pare, de fapt, că Nerval poseda de minune spiritul pe care-l revendicăm noi, Apollinaire posedând dimpotrivă, doar litera, încă imperfectă a suprarealismului şi dovedindu-se incapabil a-i da fundamentarea teoretică ce ne preocupă. Iată două fraze din Nerval care-mi par în această privinţă foarte semnificative: “Am să-ţi explic, dragul meu Dumas, fenomenul despre care ai vorbit mai sus. Există să ştii, anumiţi povestitori care nu pot inventa fără a se identifica cu personajele închipuirii lui. Şi cu câtă convingere vechiul nostru prieten Nodier povestea cum a avut nefericirea să fie ghilotinat în vremea Revoluţiei: eram atât de convinşi de asta încât ne întrebam cum reuşise să-şi lipească la loc capul. ...Şi, de vreme ce ai făcut imprudenţa să citezi un sonet din cele compuse în acea stare de reverie SUPERNAturalistă, cum ar spune germanii, trebuie să le asculţi pe toate. Le vei găsi la sfârşitul volumului. Ele nu sunt deloc mai obscure decât metafizica lui Hegel sau Memorabilele lui Swedenborg, şi şi-ar pierde din farmec dacă ar fi explicate, de cumva aşa ceva ar fi cu putinţă; dar acordă-mi cel puţin meritul expresiei...” Numai cu multă reavoinţă ni s-ar putea contesta dreptul de a folosi cuvântul SUPRAREALISM în sensul foarte particular în care îl înţelegem noi, pentru că e limpede că înaintea noastră acest termen nu avusese succes. Deci, îl definesc o dată pentru totdeauna: SUPRAREALISM substantiv masculin, Automatism psihic pur, prin intermediul căruia îţi propui să exprimi, fie verbal fie în scris sau în orice altă manieră, funcţionarea reală a gândirii. Dicteu al gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. ENCICL “Philos”. Suprarealismul se bazează pe încrederea în realitatea superioară a unor anumite forme de asociaţii neglijate până la el. În atotputernicia visului, în jocul dezinteresat al

71

gândirii. El tinde să surpe definitiv toate celelalte mecanisme psihice şi să se substituie lor în rezolvarea principalelor probleme ale vieţii. Au făcut act de SUPRAREALISM ABSOLUT domnii: Aragon, Baron, Boiffard, Breton, Carrive, Crevel, Delteil, Desnos, Eluard, Gerard, Limbour, Malkine, Morise, Naville, Noll, Peret, Picon, Soupault, Vitrac. Se pare că ei sunt până în prezent, singurii, şi nu ne-am înşela dacă n-ar exista cazul pasionant al lui Isidore Ducasse asupra căruia îmi lipsesc datele. Şi desigur că luând în consideraţie doar în mod superficial rezultatele lor, un număr însemnat de poeţi ar putea trece drept suprarealişti, începând cu Dante, şi în zilele sale cele mai bune, Shakespeare. În decursul diferitelor tentative de reducere la care m-am dedat, a ceea ce se numeşte, prin abuz de înceredere, geniu, eu n-am găsit nici un alt proces căruia să i se poată atribui geniul, în afară de suprarealism. Nopţile lui Young sunt suprarealiste de la un capăt la altul; din nefericire cel care vorbeşte este un preot, un preot rău, dar un preot. Swift este suprarealist în răutate. Sade este suprarealist în sadism. Chateaubriand este suprarealist în exotism. Constant e suprarealist în politică. Hugo e suprarealist când nu e tâmpit. Desbordes-Valmore e suprarealist în amor. Bertrand e suprarealist în trecut. Rabbe e suprarealist în moarte. Poe e suprarealist în aventură. Baudelaire e suprarealist în morală. Rimbaud e suprarealist în practica vieţii şi aiurea. Mallarme e suprarealist în confidenţă. Jarry e suprarealist în absint. Nouveau e suprarealist în sărut. Saint-Pol-Roux e suprarealist în simbol. Fargue e suprarealist în atmosferă. Vache e suprarealist în mine. Reverdy e suprarealist la el acasă. Saint-John Perse e suprarealist la distanţă. Roussel e suprarealist în anecdotă. Et caetera. Insist, ei nu sunt mereu suprarealişti, de vreme ce eu pot denunţa la fiecare din ei un anumit număr de idei preconcepute la care - în chip foarte naiv - ei ţineau. Ei ţineau la acestea pentru că nu auziseră vocea suprarealistă, cea pe care o auzi şi în pragul morţii şi peste furtuni, pentru că ei nu voiau să servească doar la orchestrarea uimitoarei partituri. Erau instrumente prea mândre, iată de ce n-au dat mereu un sunet armonios. Dar noi, cei care nu ne-am dedicat nici unei filtrări, care ne-am transformat, în operele noastre, în receptacule surde ale atâtor ecouri, în modeste aparate înregistratoare, care nu se hipnotizează, pe desenele ce le schiţează, noi servim poate o cauză încă mai nobilă. Astfel noi redăm cu probitate “talentul” ce ni se atribuie.Vorbiţi-mi despre talentul acestui metru de platină, al acestei oglinzi, al acestei uşi, şi al cerului, dacă doriţi. Noi n-avem talent, întrebaţi-l în privinţa asta pe Philippe Soupault:

72

<< Manufacturile anatomice şi locuinţele ieftine vor distruge cele mai înalte oraşe>> Pe Roger Vitrac: << Abia invocasem marmura-amiral că acesta se întoarse pe călcâie asemenea unui cal ce se cabrează înaintea stelei polare şi-mi desemnă pe suprafaţa bicornului său o regiune unde urma să-mi petrec viaţa.>> Pe Paul Eluard: << Povestesc o istorie foarte cunoscută, recitesc un poem celebru: mă sprijin de un zid care are urechi verzui şi buze calcinate.>> Pe Max Morise: << Ursul cavernelor şi tovarăşul său bâtlanul, vol-au-vent-ul şi valetul său vântul, marele Cancelar şi a sa cancelieră, sperietoarea de vrăbii şi cumătra sa vrabia, eprubeta şi fiul ei acul, carnasierul şi fratele său carnavalul, măturătorul şi monoclul său, Mississipi şi căţeluşul său, coralul şi cana-sa-de-lapte, Miracolul şi al său bun Dumnezeu trebuie să piară de pe suprafaţa mării.>> Pe Joseph Delteil: << Vai! Eu cred în virtutea păsărilor. Şi-mi ajunge o pană ca să mor de râs.>> Pe Louis Aragon: <<În timpul unei întreruperi a partidei, pe când jucătorii se adunau în jurul unui recipient de punch fumegând, eu întrebam copacul dacă mai avea panglica sa roşie.>> Şi pe mine însumi care nu m-am putut împiedica să scriu liniile şerpuitoare ce te pot scoate din sărite ale acestei prefeţe. Întrebaţi-l pe Robert Desnos, cel care este poate cel mai aproape dintre noi de adevărul suprarealist, cel care în opere încă inedite şi de-a lungul multiplelor experienţe la care s-a pretat a îndreptăţit din plin speranţele pe care mi le puneam în suprarealism şi mă determină să mai aştept încă multe de la acesta. Azi Desnos vorbeşte suprarealist foarte în largul lui. Sprinteneala prodigioasă pe care o arată în urmărirea orală a gândului său ne oferă discursuri splendide ce se pierd şi pe care Desnos ar face mai bine să le fixeze. El citeşte în sine însuşi ca într-o carte şi nu face nimic pentru a reţine foile ce se risipesc în vântul vieţii sale. Traducere: Ilie Constantin EXPRESIONISM: I. GERMAN: GOTTFRIED BENN (1886-1956)

73

PROBLEME ALE LIRICII Doamnelor şi domnilor, Când deschideţi ziarul dumneavoastră duminecă dimineaţa, şi uneori chiar şi în timpul săptămânii, găsiţi într-un supliment, de obicei în dreapta sus sau în stânga jos, ceva care se distinge prin litere spaţiate sau printr-un chenar mai deosebit: e un poem. De cele mai multe ori nu e poem lung, iar tema sa reia problemele anotimpului: toamna, ceţurile de noiembrie se ţes în versuri, primăvara li se aduce crocuşilor salutul cuvenit vestitorilor de lumină, vara se cântă lanul împestriţat cu maci din spate, iar în timpul sărbătorilor bisericeşti sunt puse în rime motive de rit şi de legendă – pe scurt, având în vedere regularitatea cu care se desfăşoară acest proces, ani şi ani dea rândul, previzibil săptămânal şi de o mare punctualitate, trebuie să presupunem că în fiecare clipă o serie întreagă de oameni din patria noastră stau să facă poezii pe care le trimit ziarelor, şi ziarele par convinse că publicul cititor doreşte aceste poezii, căci altfel foile respective ar da spaţiului lor o altă întrebuinţare. Numele acestor producători de poezii nu sunt de obicei nume foarte cunoscute, ele dispar după un timp din foiletoane, şi probabil că lucrurile stau întocmai aşa cum mi-a scris profesorul Ernst Robert Curtius, cu care sunt într-o corespondenţă amicală, de când i-l recomandam pe unul dintre studenţii săi drept foarte talentat. Mi-a scris: „Ah, tinerii ăştia sunt la fel ca păsările, primăvara cântă, iar vara au şi tăcut.” Cu aceste poezii datorate ocaziei şi anotimpurilor nu ne vom ocupa, deşi e întru totul posibil ca ocazional să se găsească printre ele câte un poem drăguţ. Dar am pornit de aici, pentru că acest proces are un substrat colectiv, şi anume opinia publică e în bună parte pătrunsă de convingerea: iată deci o privelişte câmpenească sau un apus de soare, şi iată un tânăr sau o domnişoară într-o stare melancolică, şi acum se naşte o poezie. Nu, aşa nu se naşte nici o poezie. Un poem se naşte chiar foarte rar – un poem se face. Dacă scădeţi din cele rimate starea sufletească, ceea ce rămâne atunci, dacă atunci mai rămâne ceva, va fi poate un poem. Tema pe care mi-am propus-o se numeşte „probleme ale liricii”, nu „probleme ale poeticului” de un fel sau altul. Intenţionat. Conceptului de lirică i s-au asociat de câteva decenii anumite idei. De ce fel sunt ele, aş vrea să vă sugerez mai întâi printr-o anecdotă. O doamnă cu care sunt în relaţii de prietenie, o ziaristă foarte cunoscută prin articolele ei politice, mi-a scris acum câtva timp: „nu am nici o înclinaţie pentru poezii, şi cu atât mai puţin pentru lirică.” A distins deci între aceste două tipuri. Doamna despre care vorbesc a fost, după câte ştiam, o mare muziciană, ea cântă mai ales muzică clasică. I-am răspuns: „Vă înţeleg perfect, mie de exemplu Tosca îmi spune mai mult decât Arta fugii.” Asta înseamnă că pe de o parte avem stările emoţionale, sufleteşti, melodico-tematice, iar pe de altă parte produsul artistic. Noul poem, lirica e un produs artistic. Acestui fapt i se asociază ideea de activitate conştientă, de control critic şi, ca să folosesc de la bun început un termen periculos, asupra căruia am să revin de altfel, ideea „artisiticii”1. În timpul producerii unui poem nu observi numai poemul, ci şi pe tine însuţi. Producerea poemului este însăşi o temă, nu singura temă, dar într-un anumit fel se răsfrânge în toate. Deosebit de instructiv e în această privinţă Valéry, la care concomitenţa activităţii poetice şi a celei introspectiv-critice atinge acea limită unde amândouă se întrepătrund. Valéry spune: „De ce producerea unei opere de artă nu s-ar putea concepe şi ea ca o operă de artă.” Ne lovim aici de o particularitate tranşantă a eului liric modern. În literatura modernă întâlnim exemple de echivalenţă a liricii şi a eseului la acelaşi autor. Parcă s-ar determina reciproc. În afara lui Valéry îi mai amintesc pe Eliot, Mallarmé, Baudelaire, Ezra Pound, şi pe Poe, şi apoi pe suprarealişti. Ei au fost şi sunt cu toţii la fel de interesaţi de procesul poetic ca şi de însăşi opera lor. Unul dintre ei scrie: „Mărturisesc că sunt mult mai interesat de formularea sau fabricarea unor opere decât de oprele înseşi”. Este, vă rog să reţineţi acest fapt, o trăsătură modernă. Despre Platen sau 1

Păstrez termenul folosit de Benn: „artistică” (Artistik) din motive de coerenţă terminologică; echivalenţele sale ar putea fi „manierism” sau „modernism” (n. tr.)

74

Mörike nu ştiu că ar fi cunoscut sau cultivat această ambiguitate, nici despre Storm sau Dehmel, nici chiar despre Swinburne sau Keats. Liricii moderni ne oferă şi o filosofie a compoziţiei şi o sistematizare a factorului creator. Şi tot acum aş dori să mai relev o particularitate, şi ea foarte izbitoare: nici unul din marii romancieri ai secolului din urmă nu a fost şi liric, abstracţie făcând, bineînţeles, autorul lui Werther şi al Afinităţilor elective. Dar nici Tolstoi, nici Flaubert, nici Balzac, nici Hamsun sau Joseph Conrad n-au scris vreun poem remarcabil. Dintre cei foarte moderni a încercat-o James Joyce, dar, după cum scrie Thornton Wilder: „când îi cunoşti neasemuita bogăţie ritmică a prozei eşti consternat de versurile sale, de vaga lor muzicalitate, de tonul lor firav de ventriloc”. Aici trebuie deci să existe deosebiri tipologice principiale. Şi vom constata imediat care sunt ele. Anume, când romancierii produc poezii, acestea sunt de regulă balade, desfăşurări de acţiuni, fapte anecdotice ş.a. Romancierul are nevoie şi pentru poemele sale de materiale, de teme. Cuvântul ca atare nu-i e de ajuns. El caută motive. Cuvântul nu receptează, ca la liricul originar, mişcarea nemijlocită a existenţei sale, romancierul descrie cu ajutorul cuvântului. Vom vedea mai departe ce substraturi existenţiale apar sau lipsesc aici. Lirica nouă a început în Franţa. Până acum, drept centru al ei a fost considerat Mallarmé, dar după cum văd din lucrări franţuzeşti recente, Gérard de Nerval trece acum puternic pe primul plan; el a murit în 1855, fiind cunoscut la noi numai ca traducător din Goethe, dar în Franţa, autorul Himerelor e numit astăzi izvorul poeziei moderne. Lui i-a urmat Baudelaire, mort în 1967 – amândoi deci cu o generaţie înainte de Mallarmé şi influenţându-l. Cu toate acestea, Mallarmé rămâne primul care a elaborat o teorie şi o definiţie a poemelor sale, inaugurând astfel acea fenomenologie a compoziţiei despre care am vorbit. Alte nume vă sunt cunoscute, Verlaine, Rimbaud, apoi Valéry, Apollinaire şi suprarealiştii, conduşi de Breton şi Aragon. Iată centrala renaşterii lirice care a iradiat în Germania şi în zona anglo-americană. În Anglia, Swinburne, mort în 1909, şi William Morris, mort în 1896, amândoi deci contemporanii marilor francezi, încă mai trebuie încadraţi în şcoala idealistă romantică, dar o dată cu Eliot, Auden, Henry Miller, Ezra Pound, noul stil îşi face intrarea în zona anglo-atlantică, şi vreau să amintesc de pe acum că în S.U.A se desfăşoară o mare mişcare lirică. Aş mai adăuga câteva nume: O.V. de Milosz, originar din Lituania, mort în 1940 la Paris; Saint-John Perse, un francez stabilit în S.U.A. Din Rusia trebuie amintit Malakovski, din Cehoslovacia Vitezlav Nezval. Din Germania, ilustrele nume George, Rilke, Hofmannsthal îşi au locul, cel puţin în parte, aici. Cele mai frumoase poeme ale lor sunt expresie pură, articulare artistică conştientă în cadrul formelor fixate, cu toate că viaţa lor interioară, sub aspectul ei subiectiv şi al fluxului emoţional, mai adastă în acea nobilă sferă naţională şi religioasă, în sfera legăturilor valabile şi a ideilor integratoare pe care lirica actuală abia dacă le mai cunoaşte. Le-au urmat apoi Heym, Trakl, Werfel – avangardiştii. Începutul liricii expresioniste din Germania e datat de la apariţia poemului Dämmerung (Amurg) de Alfred Lichtenstein, publicat în 1911 în Simplizissimus, şi de la poemul Weltende (Sfârşitul lumii) de Jacob van Hoddis, apărut în acelaşi an. Evenimentul constitutiv al artei moderne în Europa a fost editarea manifestului futurist al lui Marinetti, apărut la 20 februarie 1909 la Paris, în Figaro. „Nous allons assister à la naissance du Centaure – vom lua parte la naşterea centaurului” – a scris el, şi: „Un automobil care urlă e mai frumos decât Nike din Samotrace.” Aceştia au fost avangardiştii, dar în parte au fost şi împlinitorii. În ultimul timp se observă la noi încercări editoriale şi redacţionale de a impune un fel de modernism în lirică, un fel de dadaism recidivist, unde într-un poem apare de vreo şaisprezece ori cuvântul wirksam (eficient) la început de vers, căruia însă nu-i urmează chiar nimic impresionant, el fiind combinat cu ultimele sunete ale pigmeilor şi andamanezilor – ceea ce vrea să fie foarte „global”, dar cuiva care cuprinde cu ochiul mai bine de patru decenii de lirică i se pare că seamănă cu o reluare a metodei lui August Stramm şi a cenaclului Der Sturm, sau cu o repetare a „Mertz”poemelor lui Schwitters („Anna, du bist von vorne wie von hinten – Anna, tu eşti din faţă ca şi din spate”). În Franţa se afirmă un curent similar, care se numeşte letrism. După interpretarea dată

75

acestui nume de către şeful curentului, cuvântul trebuie purificat de orice valenţă extrapoetică, literele puse în libertate urmând să formeze o unitate muzicală în stare să reproducă şi grohăitul, ecoul, plescăitul limbii, râgâitul, tuşitul şi râsul gros. Ce o să iasă de aici, nu se ştie deocamdată. Unele afirmaţii sună desigur ridicol, dar nu e cu totul exlus ca dintr-o nouă mutaţie a sensibilităţii lingvistice, din autoanalize împinse şi mai departe şi din teorii care îşi explorează originalitatea în critica limbajului să se nască o dicţiune lirică nouă, capabilă ca, ajungând în mâinile acelui ins care o umple cu marea lui subiectivitate, să ducă la creaţii strălucite. Pentru moment va trebui să spunem însă că poemul occidental tot mai e coordonat de o idee formală şi că se configurează din cuvinte, nu din râgâit şi din tuse. Celor care se interesează de partea experimentală, dar încă serioasă, a liricii moderne le pot recomanda revista Das Lot, din care există până în prezent cinci numere, şi excelenta carte despre suprarealism a lui Alain Bosquet – ambele publicaţii apărute la Karl-Henssel-Verlag din Berlin. Am folosit adineauri pentru caracterizarea poemului modern termenul de „artistică”, spunând că e vorba de un concept controversat - într-adevăr, în Germania nu e auzit cu plăcere. Estetul mediu îi asociază ideea de superficialitate, muză uşoară, ca şi pe aceea de joacă şi de lipsă a oricărei transcendenţe. În realitate e un concept deosebit de serios, un concept central. „Artistica” e încercarea artei de a se trăi pe sine, în destrămarea generală a conţinuturilor, ca pe un conţinut, şi de a plăsmui din această trăire un nou stil, e încercarea de a opune nihilismului general al valorilor o nouă transcendenţă: transcendenţa plăcerii creatoare. Privit astfel, conceptul cuprinde întreaga problematică a expresionismului, a tendinţelor abstracţioniste, antiumane, antiistorice, a ciclismului, a omului gol pe dinăuntru – într-un cuvânt, întreaga problematică a universului expresiv. În conştiinţa noastră pătrunsese acest concept o dată cu Nietzsche, care l-a preluat din Franţa. El a spus: delicateţea în toate cele cinci simţuri artistice, degetele sensibile la nuanţe, morbiditatea psihologică, seriozitatea unei mise en scène, această seriozitate pariziană par excellence – şi: arta ca problemă propri-zisă a vieţii, arta ca activitate metafizică a ei. Pe toate acestea, el le-a numit Artistik. Luminozitate, lansare, gaya – aceste concepte ligurice ale sale – în jur numai valuri şi joc, şi la urmă: „du hättest singen sollen, o meine Seele” (trebuia doar să cânţi, o suflet al meu) – toate aceste strigăte ale sale de la Nizza şi Portofino – peste toate a făcut el să planeze cele trei cuvinte enigmatice: „Olimp al aparenţei”, Olimpul unde sălăşluiseră zeii, unde Zeus domnise două mii de ani, unde moirele mânuiseră cârma necesităţii, şi acum -: al aparenţei! E o cotitură. Nici vorbă de acel estetism care străfulgerase secolul al noăsprezecelea la Pater, Ruskin, mai genial la Wilde – aici era altceva, şi nu avem pentru asta decât un cuvânt cu sunet antic: fatalitate. A-ţi sfâşia cu cuvinte fiinţa lăuntrică, obsesia de a te exprima, de a formula, a orbi, a sclipi cu orice risc şi fără a ţine cont de rezultate – aici era o nouă existenţă. Ea încolţise la acelaşi Flaubert pe care priveliştea câtorva coloane ale Acopolei l-a făcut să presimtă câtă frumuseţe nepieritoare s-ar putea dobândi prin dispunerea unor propoziţii, cuvinte, vocale – la Novalis, care a vorbit despre artă ca despre antropologia progresivă, ba chiar şi la Schiller, la care întâlnim ciudata revelare a unei aparenţe estetice, care nu numai este, dar şi vrea să fie. Şi cei care tot se mai îndoiesc că aici s-a încheiat o evoluţie să-şi amintească o vorbă din Anii de pribegie ai lui Wilhelm Meister: „Pe cea mai înaltă culme a ei, poezia pare cu totul exterioară, cu cât se retrage ea înlăuntru e pe cale de a coborî.” Toate acestea erau date, dar necesitatea integrării s-a împlinit abia aici. E un capitol lung, şi în cărţile mele am încercat adesea să-l pătrund cu lumină. Astăzi mă restrâng la poem, şi pot s-o fac, pentru că înăuntrul poemului toate luptele existenţei se desfăşoară ca într-o arenă, în spatele unui poem modern, problemele timpului, problemele artei, problemele fundamentelor interioare ale existenţei noastre apar într-un mod mult mai dens şi mai radical decât în spatele unui roman sau chiar a unei piese de teatru. Un poem e întotdeauna o întrebare în căutarea eului, şi toţi sfincşii şi toate enigmele de la Sais se amestecă în răspuns. Dar vreau să evit orice cugetare profundă şi să rămân empiric, şi de aceea pun întrebarea: care sunt aşadar temele specifice

76

ale liricii actuale? ascultaţi aici, vă rog: cuvânt, formă, rimă, poem lung sau scurt, cui i se adresează poemul, plan semantic, tematică, metaforism – dvs. ştiţi, de unde provin noţiunile pe care le-am însuşit? Ele provin dintr-un chestionar american la adresa liricilor, în S.U.A. se încearcă şi promovarea liricii cu ajutorul chestionarelor. Mi se pare un lucru interesant, el arată că reflecţile pe care le fac liricii de peste ocean sunt cam aceleaşi ca şi la noi. De exemplu, întrebarea: poem lung sau poem scurt o mai pusese şi Poe, şi acum o reia Eliot, e o problemă cât se poate de personală. Dar mai ales întrebarea: „cui i se adresează poemul” mă fascinează – e într-adevăr un punct de criză, şi remarcabil e şi răspunsul dat de un oarecare Richard Wilbur: „Un poem, spune el, e adresat Muzei, şi aceasta are, între altele, menirea să învăluie faptul că poemul nu e adresat nimănui. „Vedem de aici că şi peste ocean se resimte caracterul monologal al liricii, e, într-adevăr, o artă anahoretă. Dar nu vreau să vă prezint în această conferinţă nimic ce aţi putea citi şi în cărţi, vreau să vă ofer ceva concret, chiar şi cu riscul de a friza banalul în loc de a discuta problema fundamentală – ştiţi doar că se dă la fund acela care coboară mereu la cauzele fundamentale, şi aţi învăţat din Flaubert că în artă nu există nimic exterior. Îmi imaginez aşadar că dvs. mi-aţi adresa acum întrebarea ce e de fapt un poem modern, cum arată el, şi la aceasta am să vă răspund cu exemplificări negative, şi anume, cum nu arată un poem modern. Vă numesc patru simptome diagnostice cu ajutorul cărora veţi putea dvs. înşivă să distingeţi pe viitor dacă un poem din anul 1950 se identifică cu epoca sa ori nu. Exemplele le iau din antologii cunoscute. Cele patru simptome sunt: întâi: apostrofa. Exemplu: titlul Das Stoppelfeld (Miriştea) Prima strofă:

„Pustiu şi gol se-ntine-un câmp afară pe care nu demult bogate spice în vântul verii greu se legănară, hrănind azi cu-a lor boabe păsărice.”

Şi aşa continuă timp de trei strofe, apoi, în strofa a patra şi ultima, urmează apostrofa eului; primul vers: „Oare nu am în faţă propria-mi viaţă” şi aşa mai departe. Avem deci două obiecte. Mai întâi, natura neînsufleţită căreia i se adresează poetul, şi la sfârşit întoarcerea către autor, care acum se interiorizează, sau i se pare. Aşadar, un poem care distinge şi confruntă obiectul apostrofat şi eul poetic, decorul exterior şi raportarea lăuntrică. Este, spun eu, la ora actuală, o modalitate primitivă de a-ţi documenta substanţa poetică. Chiar dacă autorul nu e dispus să subscrie la principiul formulat de Marinetti: détruire le je dans la littérature (a distruge Eul în literatură), el apare astăzi desuet cu această metodă. Aş vrea însă să adaug îndată că există minunate poeme germane după acest model, de exemplu Mondnacht (Noapte cu lună) de Eichendorff, dar de atunci au trecut mai bine de o sută de ani. Cel de-al doilea simptom e comparativul „ca”. Vă invit să observaţi de câte ori apare într-un poem particula „ca”. „Ca”, sau „ca şi când”, sau „e ca şi cum” – sunt construcţii auxiliare, şi de obicei merg în gol. Se rosteşte cântecul meu ca aurul soarelui – E soarele ca o salbă de bronz pe ţiglele de aramă – Îmi tremură cântecul ca un şuvoi îmblânzit – Ca o floare în linştea nopţii – Palid ca de mătase – Iubirea înfloreşte ca un crin. – Acest „ca” e întotdeauna o fisură înăuntrul viziunii, el apropie, compară, nu e determinare primară. Dar şi aici trebuie să adaug că există poeme magnifice construite pe „ca”. Rilke a fost un mare poet al lui „ca”. Într-unul din cele mai frumoase poeme ale sale, Archaischer Torso Apollos (Tors arhaic al lui Apollon), de-a lungul celor patru strofe apare de trei ori „ca”, şi chiar „ca”-uri destul de banale: ca un candelabru, ca piei de prădalnice fiare, ca o stea – şi în poemul său Blaue Hortensie (Ortensia albastră) întâlnim în patru strofe de patru ori „ca”. Printre acestea: ca-ntr-un şorţuleţ de mic copil – ca în vechi hârtii albastre de scrisori -, ei

77

bine, Rilke ştia s-o facă, dar ca principiu puteţi reţine că un „ca” e întotdeauna o intruziune a epicului, a foiletonisticului în epocă, o slăbire a tensiunii limbajului, o lacună a metamorfozei creatoare. Cel de-al treilea e mai nevinovat. Observaţi de câte ori apar în versuri culori: roşu, purpuriu, opal, argintiu, cu varianta argintesc, cafeniu, verde, portocaliu, cenuşiu, auriu – în felul acesta, autorul crede probabil că impresionează prin opulenţă şi fantezie, îi scapă însă că aceste culori sunt simple clişee verbale care şi-ar găsi mai bine locul la optician sau oftalmolog. Şi totuşi, pentru o singură culoare trebuie să mă bat cu pumnii în piept: azur – am să revin şi asupra ei. Cel de-al patrulea e tonul serafic. Când se porneşte de-a dreptul sau se ajunge îndată la susurul fântânilor şi harpe şi noapte blândă şi linişte şi lanţuri fără de-nceput, rotunjime sferică, împlinire, biruitor avânt către stea, îndumnezeirea cea nouă şi alte sentimente universale, e vorba cel mai adesea de o speculaţie ieftină pe seama moliciunii sentimemtale a cititorului. Acest ton serafic nu e o biruinţă asupra pământescului, ci o fugă de pământeasc. Marele poet e însă un mare realist – el se încarcă cu realităţi, e foarte pământesc, o cicadă născută, potrivit legendei, din pământ, insecta ateniană. El va împărţi esotericul şi seraficul cu mare grijă pe suporturi realiste dure. – Şi apoi, luaţi seama, vă rog, la cuvântul „a înălţa” – vrea cineva să se caţere sus şi nu ajunge. Aşadar, când veţi da în viitor de un poem, vă rog să luaţi creionul în mână, ca la cuvintele încrucişate, şi să notaţi: apostrofă, „ca”, scară cromatică, ton serafic, şi veţi ajunge repede la nişte concluzii proprii. Îmi este îngădiut oare să adaug aici observaţia că mediocritatea e de-a dreptul nepermisă şi nesuferită în lirică, câmpul acesteia e îngust, mijloacele ei sunt foarte subtile, substanţa ei e acel ens realissimum al substanţelor, prin urmare şi criteriile trebuie să fie extreme. Romanele mediocre nu sunt atât de nesuferite, ele pot să amuze, să instruiască, să te ţină încordat, dar lirica trebuie să fie ori exorbitantă, ori să nu fie deloc. Asta ţine de fiinţa ei. Şi de fiinţa ei mai ţine şi altceva, o experienţă tragică a poeţilor asupra lor înşile: nici unul, chiar dintre marii lirici ai epocii noastre, nu a lăsat mai mult de vreo şase sau opt poeme desăvârşite, celălalte pot fi interesante sub aspectul biografiei sau al evoluţiei autorului, dar concentrate în sine, luminând dinăuntrul lor, pline de o lungă fascinaţie sunt doar puţine – aşadar, pentru aceste şase poeme cei treizeci până la cincizeci de ani de asceză, suferinţă şi luptă. În continuare aş vrea să vă descriu un anumit proces într-un mod ceva mai direct decât de face de obicei. E procesul care se petrece la naşterea unui poem. Ce există în autor? Care e situaţia dată? Situaţia e următoarea: Autorul dispune: Întâi, de un germene creator, opac, o materia psihică. În al doile rând, de cuvinte care îi stau la îndemână, la cheremul lor, cărora le ştie rostul, pe care le poate mişca, îşi cunoaşte cum s-ar spune cuvintele. Şi anume, există ceva ce s-ar putea numi coordonarea civuntelor faţă de un autor. Poate că el a întâlnit chiar în ziua aceea un anumit cuvânt care îl preocupă, îl excită, pe care crede că-l va putea folosi ca leitmotiv. În al treilea rând dispune de un fir al Ariadnei care îl scapă din această tensiune bipolară, îl scapă cu absolută siguranţă, căci – şi acum urmează enigma: poemul e gata înainte de a fi început, atâta doar că el încă nu-i ştie textul. Poemul nici n-ar putea suna altfel decât sună întocmai atunci când e gata. Dvs. ştiţi foarte precis când e gata, aceasta poate dura mult, desigur, săptămâni şi ani de zile, dar înainte de a nu fi gata nu-l daţi din mână. Mereu îl pipăiţi, câte un cuvânt, câte un vers în parte, scoateţi separat strofa a doua, vă uitaţi la ea, la strofa a treia vă întrebaţi dacă e potrivită ca missing link între strofa a doua şi a patra, şi cu tot controlul, cu toată autoobservarea, cu toată critica veţi fi condus dinăuntru de-a lungul tuturor strofelor – un exemplu al acelei libertăţi legate de necesitatea de care vorbeşte Schiller. Aţi putea să şi spuneţi, un poem e aidoma corăbiei despre care povesteşte Homer că se-ndreaptă fără cârmaci drept în port. De un tânăr autor, pe care nu-l cunosc şi despre care nu ştiu dacă scrie opere lirice, un oarecare Albrecht Fabri, am citit de curând, în Das Lot o remarcă ce descrie întocmai această stare de lucruri, el spune: „întrebarea, cui îi aparţine un

78

poem, e în orice caz o întrebare de prisos. Un X care nu poate fi redus în nici un fel participă la auctorialitatea poemului, cu alte cuvinte, orice poem îşi are problema sa homerică, orice poem parţine mai multora, deci unui autor necunoscut.” Această stare de lucruri e atât de ciudată, încât aş dori s-o mai formulez încă o dată, cu alte cuvinte. Ceva nelămurit dinăuntrul dvs. face să ţâşnească nişte versuri sau încearcă orbecăind să aducă nişte versuri la lumină, şi altceva dinăuntrul dvs. ia aceste versuri imediat în mână, le aşează sub un fel de aparat de observaţie, un microscop, le verifică, le colorează, caută locurile patologice. Dacă cel dintâi ceva e poate naiv, cel de-al doilea e cu totul altfel: rafinat şi sceptic. Dacă cel dintâi e poate subiectiv, cel de-al doilea apropie lumea obiectivă, e principiul formal, cel spiritual. Nu mă aştept la nimic de la o dezbatere profundă şi amplă asupra formei. Forma, luată izolat, e un concept dificil. Dar forma este poemul. Conţinuturile unui poem, să le spunem tristeţe, sentiment panic, curenţi finali, le are doar fiecare, e inventarul uman, avuţia sa de o întindere mai mult sau mai puţin variată şi sublimă, dar lirica se naşte de aici numai dacă ele nimeresc într-o formă prin care acest conţinut să devină autohton, care să-l poarte, să-l trasforme cu ajutorul cuvintelor în fascinaţie. O formă izolată, o formă în sine doar nici nu există. Ea e fiinţa, misiunea existenţială a artistului, ţelul său. În acest sens trebuie înţeleasă probabil şi propozoţia lui Staiger: forma e conţinutul suprem. Să luăm un exemplu: fiecare s-a plimbat cândva printr-o grădină, prinr-un parc, e toamnă, cer albastru, nori albi, puţină tristeţe deasupra pajiştilor, o zi de bun-rămas. Vă face să fiţi melancolici, meditativi, dvs. meditaţi. E frumos, e minunat, dar nu e un poem. Dar acum vine Stefan George şi vede şi el toate acestea, la fel ca şi dvs., dar el e conştient de sentimentele sale, le observă şi notează: Vino în parcul crezut mort şi vezi: Surâsul unor ţărmuri depărtate, Prin albii nori, azurul ce nu-l crezi Învie iezeri şi poteci pictate. El îşi cunoaşte cuvintele, ştie să scoată ceva din ele, cunoaşte coordonarea cuvintelor faţă de el, plăsmuieşte cu ele, caută rime, strofe calme, liniştite, strofe expresive, şi aşa se naşte unul din cele mai frumoase poeme ale toamnei şi ale grădinilor pe care le-a produs epoca noastră – trei strofe de câte patru versuri, şi prin virtuţile lor formale, ele fascinează un secol întreg. Poate că unora dintre dvs. li se pare că folosesc prea des cuvântul „fascinaţie”. Trebuie să spun că anumite concepte, ca fascinaţie, interesant, excitant, mi se par prea puţin luate în seamă de estetica şi critica literară germană. Pe meleagurile noastre, totul trebuie să fie din capul locului profund şi obscur şi cosmic – în sălaşul mumelor această reşedinţă predilectă germană – eu, dimpotrivă, cred că transformările interioare pe care arta, pe care poemul e capabil să le producă, sunt adevăratele transformări şi metamorfoze, a căror înrâurire e transmisă mai departe de generaţii, şi că ele se nasc mult mai spontan şi mai bogate în consecinţe din strările excitante şi fascinante decât din cele cumpătate şi liniştite. Încă un cuvânt despre punctul întâi al ultimei teme abordate. Am spus că autorul dispune de un germene creator opac, de o materie psihică. Acesta ar fi deci, altfel exprimat, obiectul care trebuie transformat într-un poem. Şi despre artă există dezbateri interesante, mai ales din partea şcolii franceze, inclusiv Poe, pe care Eliot le-a reluat într-un articol recent. Unul spune că obiectul nu e decât un mijloc pentru atingerea scopului, scopul fiind poemul. Altul spune: un poem nu trebuie să aibă în vedere nimic altceva decât pe el însuşi. Un al treilea: un poem nu exprimă nimic, un poem este. La Hofmannstahl, care, cel puţin în ultima sa perioadă, a reluat conştient legătura cu religia, cultura şi naţiunea, am întâlnit o formulare foarte radicală: „de la poezie nu duce nici o cale nemijlocită la viaţă, nici de la viaţă la poezie” – ceea ce nu poate însemna nimic altceva decât că

79

poezia, adică poemul, are un caracter autonom, e o viaţă pentru sine, şi aceasta ne-o confirmă următoarea sa propoziţie: „cuvintele sunt totul”. Cea mai celebră e maxima lui Mallarmé: un poem nu se naşte din sentimente, ci din cuvinte. Eliot adoptă remarcabilul punctul de vedere că un anumit grad de impuritate trebuie să-l păstreze chiar şi acea poésie pure, că obiectul trebuie apreciat, fie şi numai de dragul lui, într-un anumit sens, pentru ca un poem să fie resimţit ca poezie. Eu aş spune că în spatele fiecărui poem stă de fiecare dată, de necuprins cu privirea, autorul, fiinţa sa, existenţa sa, situaţia sa interioară, chiar şi obiectele nu apar în poem decât pentru că mai înainte au fost obiectele sale, el rămâne în orice caz acea impuritate în sensul lui Eliot. În fond sunt aşadar de părere că nu există alt obiect al liricii decât liricul însuşi. Abordez acum o a treia temă specială, şi cu aceasta vă iau probabil o întrebare de la gură. Şi anume, veţi întreba dvs., ce se întâmplă de fapt cu cuvântul, teoreticienii liricii şi poeţii vorbesc tot timpul despre cuvânt, avem doar şi noi cuvinte, oare cuvintele dvs. sunt altele – aşadar, ce se întâmplă cu cuvântul? O întrebare foarte dificilă, dar voi încerca să vă răspund la ea, deşi trebuie să recurg la experienţe personale, la experienţe de o natură deosebită. Culori şi sunete există în natură – cuvinte, nu. Citim la Goethe: „din preparatorii de culori au ieşit pictori destoinici”, dar trebuie să adăugăm că raportul faţă de cuvânt e primar, că acest raport nu poate fi învăţat. Puteţi învăţa echilibristica, dansul pe sârmă, figuri de balans, alergarea pe cuie, dar a aplica fascinant cuvântul, aceasta ori o ştiţi, ori n-o ştiţi. Cuvântul e phallus-ul spiritului, central înrădăcinat. Tablouri, statui, sonate, simfonii sunt internaţionale – poemele, niciodată. Poemul poate fi definit drept intraductibil ca atare. Conştiinţa îşi înfige rădăcinile în cuvinte, conştiinţa transcende în cuvinte. Vergessen (uitare) – ce înseamnă aceste litere? Nimic, de înţeles. Dar conştiinţa e legată de o anumită direcţie de ele, se declaşeată în aceste litere, şi aceste litere, puse una lângă alta, se declanşează acustic şi emoţional în conştiinţa noastră. De aceea, oublier nu e niciodată Vergessen. Sau nevermore, cu cele două scurte, închise silabe iniţiale, şi apoi gravul, năvalnicul more, în care pentru noi consumă Moor (mlaştină) şi la mort, el nu e nimmermehr (niciodată) – nevermore e mai frumos. Cuvintele declaşează mai mult decât mesajul şi conţinutul, ele sunt pe de o parte spirit, dar pe de altă parte au caracterul organic şi ambiguu al lucrurilor din natură. Trebuie să mă traspun într-o altă perioadă a creaţiei mele pentru a fi mai clar. Îmi îngădui să vă reproduc câteva rânduri scrise în 1923 despre raportul eului liric faţă de cuvânt. Vă rog să ascultaţi: „Există trăind în mare organisme din sistemul zoologic inferior, acoperite cu cili vibratili. Cilul este organul animalic senzorial de dinaintea diferenţierii în energii senzuale izolate, organul universal tactil, raportul ca atare faţă de ambianţa marină. Să ne imaginăm un om acoperit ce asemenea cili vibratili, nu numai pe scoarţa cerebrală, dar şi pe întreg organismul, total. Funcţia lor e una specifică, percepţia lor senzitivă e precis izloată: ea corespunde cuvântului, mai ales substantivului, mai puţin adjectivului, aproape deloc figurii verbale. Ea corespunde cifrului imaginii lui tipărite, literei negre, doar ei.” Întrerup acum pentru o clipă vechile propoziţii şi subliniez: cilii aceştia apropie ceva în mod tactil, şi anume cuvinte, şi aceste cuvinte apropiate tactil se încheagă imediat într-un cifru, o figură stilistică. Aici nu mai avem luna umplând cu lumina ei codrul şi valea, ca acum două sute de ani, remarcaţi, această literă neagră e şi ea un produs artificial, privim aşadar într-un strat intermediar între natură şi spirit, vedem cum se amestecă în joc ceva configurat abia prin intervenţia spiritului, oferindu-se nouă pe calea tehnicii. Nu totdeauna aceşti cili sunt activi, ei îşi au ora lor. Eul liric e un eu perforat, un eu-reţea, cu experienţa evadării, hărăzit tristeţii. Mereu îşi aşteaptă ora în care se încălzeşte pentru câteva clipe, îşi aşteaptă complexele meridionale cu „coeficientul lor de agitaţie” adică un coeficient de beţie, în care să poată avea loc perforarea contingentului, adică sfărâmarea realităţii, care creează libertate pentru poem – prin cuvinte.

80

Acum e o astfel de oră – să ascultăm mai departe: „Acum e o astfel de oră, atunci uneori nu e departe. La lectura uneia, nu, a nenumăratelor cărţi de-a valma, confuzii de ere, amestec de materiale şi aspecte, deschidere de largi straturi tipologice: început năvalnic, îndepărtat. Acum o oboseală din nopţi grele, supleţea structuralului adeseori de folos, pentru ora cea mare chiar absolut. Acum poate se şi apropie cuvinte, cuvinte de-a valma, încă neperceptibile clarităţii, dar cilii le apropie tactil. Aici ar fi poate o afinitate pentru azur, ce har, ce pură trăire! A gândi toate preluziunile goale, vlăguite, preambulele nesugestive ale acestui unic colorit, acum doar poţi evoca cerul Zanzibarului deasupra corolelor de bougainville şi Marea Sirtelor în inima ta, gândeşte acest etern şi frumos cuvânt! Nu în van spun azur. E cuvântul meridional prin excelenţă, exponentul complexului linguric cu un coeficient de agitaţie enorm, principalul mijloc de perforare a contingentului după care începe aprinderea de sine, fatalul mortal, de el se apropie năvalnic regnurile depărtate, spre a intra în ordinea acelei hiperemii livide. Feaci, megaliţi, lerneice zone – desigur, nume, desigur, în parte chiar alcătuite de mine, dar apropiindu-se devin mai mult. Astarte, Geta, Heraclit – desigur, note din cărţile mele, dar când li se apropie ora, e ora auleţilor de-a curmezişul codrilor, aripile lor, luntrele lor, coroanele lor pe care le poartă ei, le depun drept anateme şi drept elemente pentru poem. Cuvinte, cuvinte – substantive! Ele nu au decât să-şi desfacă aripile, şi mileniile se desprind din zborul lor. Luaţi de pildă „pădure de anemome”, adică printre trunchiuri o buruiană fragedă, măruntă, ba mai presus de ele „câmpii de narcise”, fumul şi pâcla tuturor caliciilor, în măslin înfloreşte vântul şi peste trepte de marmură urcă, înlănţuindu-se, în depărtări împlinirea – sau luaţi „olivă” sau „teogonii” – mileniile se desprind din zborul lor. Nume botanice şi geografice, popoare şi ţări, toate acele lumi istoric şi sistematic atât de pierdute, aici înflorirea lor, aici visul lor – toată nepăsarea, toată melancolia, toată exasperarea spiritului devin sensibile din straturile unei secţiuni de concept.” Şi închei această exprimare din 1923 cu următoarele propoziţii: „Greu explicabilă putere a cuvântului ce separă şi leagă. Stranie putere a orei din care năvălesc configuraţii sub imperioasa exigenţă de formă a neantului. Transcendentă realitate a strofei plină de declin şi plină de revenire: debilitatea individualului şi existenţa cosmologică, în ea se transfigurează antiteza lor, ea poartă mările şi înălţimea nopţii şi face din creaţiune visul stigian: <>.” Mai mult nu aş vrea să spun despre cuvânt. Nu ştiu dacă am reuşit să vă sugerez că aici avem de-a face cu ceva deosebit. Va trebui să ne împăcăm cu faptul că cuvintele au o existenţă latentă care acţionează asupra celor orientaţi adecvat ca un farmec şi îi face capabili să transmită acest farmec la rândul lor. Acesta mi se pare a fi ultimul mister în faţa căruia conştiinţa noastră mereu trează, paraanalizată, perforată doar de transe ocazionale, îşi simte limita ei. Să privim o clipă înapoi. V-am prezentat în cele de până acum trei teme deosebite din domeniul liricii, şi anume: întâi, cum nu arată un poem modern, în al doilea rând, procesul de geneză a unui poem, iar în al treilea rând am încercat să mă pronunţ asupra cuvântului. Mai există multe asemenea teme speciale în domeniul nostru, prea multe – una importantă ar fi de exemplu rima. Homer, Sappho, Horaţiu, Virgiliu n-au cunoscut-o, ea există apoi la Walther von der Vogelweide şi la trubaduri. Cine se interesează de istoria rimei găseşte un material captivant la Curtius, în opera sa: Literatura europeană şi Evul mediu latin. La Goethe am întâlnit observaţia surprinzătoare: „de când Klopstock ne-a eliberat de rimă” – azi am spune că versurile albe pe care ni le-a întipărit Klopstock şi Hölderlin sunt şi mai nesuferite în mâna unor mediocrităţi decât rima. Rima e în tot cazul un principiu de ordine şi un control în cadrul poemului. Faptul că Verlaine şi Rilke, care amândoi au folosit din principiu rima, au fost ultimii care au reuşit să dea expresie întregului ei farmec mi se pare evident, aici, rafinamentul şi sacralitatea rimei sunt încă o dată puse în valoare. De atunci se observă poate o anumită epuizare a rimei, sunt prea cunoscute, din toate acele mii de poeme, rima şi răspunsul rimei următoare; unii autori încearcă să o reîmprospăteze prin

81

includerea de nume proprii şi neologisme, dar aceasta nu-i redă poziţia ei dinainte. Reţin din Curtius că asta nu s-a întâmplat pentru prima oară în literatură, el spune de exemplu: „provensalii au suprasolicitat rima -, prin virtuozitatea etalării de rime rare se evaporă muzica şi se pierde sensul. Autorul liric însuşi va resimţi rima probabil întotdeauna ca pe un principiu care nu e el însuşi, ci care îi e propus de limbaj, o va privi întotdeauna cu ochi critic şi va ezita adeseori în faţa ei. În chestionarul american despre lirică de care am amintit, o întrebare se referă şi la rimă, şi aş dori să vă comunic unul din răspunsuri. Un oarecare Randall Jarrell răspunde: „Rima ca un auxiliar structural automat are pentru mine un anumit farmec când e tratată automat, dar cel mai mult îmi place când e neregulată, vie şi imperceptibilă.” Acestea au fost câteva teme speciale din domeniul liricii. Acum trebuie să-l privim în ochi pe iniţiatorul acestor lucruri, pe eul liric, direct, en face şi în condiţii înăsprite. De ce natură sunt aceşti lirici din punct de vedere psihologic, sociologic, ca fenomen? În primul rând, contrar opiniei generale, ei nu sunt nişte visători, ceilalţi au voie să viseze, ei sunt valorificatori de vise, chiar şi visele trebuie să le slujească pentru ca ei să ajungă în posesia cuvintelor. Ei nici nu sunt de fapt oamenii care trăiesc în lumea spiritului, nu sunt nici esteţi, ei doar fac artă, adică au nevoie de un creier dur, masiv, un creier cu colţi care sfarmă rezistenţele, şi pe ale lor proprii. Sunt mici-burghezi cu o pornire instinctuală deosebită, născută pe jumătate din vulcanism şi pe jumătate din apatie. În ambianţă socială sunt cu totul neinteresanţi – Tasso la Ferrara – cu asta s-a terminat, cu Leonorele, cu cununile de lauri care îşi schimbă fruntea. Dar nu sunt nici cuceritori ai cerului, nu sunt titanizi, sunt cel mai adesea destul de liniştiţi, în sinea lor liniştiţi, nici nu le e îngăduit ca ei să vrea să termine totul dintr-o dată, trebuie să porţi în tine temele mai departe, ani de zile, trebuie să ştii să taci. Valéry a tăcut timp de douăzeci de ani, Rilke nu a scris poezii timp de paisprezece ani, apoi au apărut Elegiile duineze. Gândiţi-vă la o paralelă din muzică: mai întâi a fost liedul Träume (Vise) pentru Mathilde Wesendonk, apoi, după ani de zile, el a devenit actul al doilea din Tristan. Şi numai din motive locale, pentru că tocmai stau în faţa dvs. şi vorbesc despre asta, adaug o amintire personală, numai ca să vă dau o idee despre încetineala producţiei: în volumul meu de versuri Statische Gedichte (Poeme statice) se află un poem compus din numai două strofe, dar aceste două strofe sunt despărţite în timp de două decenii, am avut prima strofă, mi-a plăcut, dar nu am găsit o a doua, apoi, în sfârşit, după două decenii de experimentări, exerciţii, verificări şi respingeri, mi-a reuşit a doua, e poemul Welle der Nacht (Talaz nocturn) – atâta timp trebuie să porţi ceva în tine, un arc atât de vast înconjoară uneori un mic poem. Aşadar, ce sunt ei? Nişte inşi ciudaţi, locuind într-o singură cameră, renunţând la existenţă pentru a exista, indiferent dacă alţii califică un poem drept o istorie a ceva care nu s-a întâmplat şi măiestria drept egoism. De fapt, ei nu sunt decât nişte fenomene, şi când apoi aceste fenomene au murit şi sunt coborâte de pe cruce, trebuie recunoscut din onestitate că ei înşişi s-au fixat în această cruce – ce i-a silit oare? Ceva trebuie totuşi să-i fi silit. Pentru a vă apropia acest tip şi dintr-o altă latură aş vrea să vă mai pun în vedere următoarele: Amintiţi-vă ce deosebire fundamentală există între gânditor şi poet, între savant şi artist, care doar sunt numiţi în public mereu împreună, vârâţi în aceeaşi oală, ca şi cum aici ar fi vorba de cine ştie ce mare identitate. Nici pe departe! Redus întru totul la sine însuşi, artistul. Un docent studiază aliajele de cupru folosite acum două mii de ani în Europa, îi stau la dispoziţie analizele făcute între anii 1860 şi 1948, numărul lor se ridică la patru mii şapte sute douăzeci şi nouă, îi stă la dispoziţie o literatură de specialitate scrisă numai de profesori universitari cu renume, în care poate avea încredere, în total vreo trei mii de pagini. El se interesează prin serviciul internaţional al bilbiotecilor ce se crede astăzi la Cambridge despre variantele bronzului; din fişele cu apariţie trimestrială ale informaţiei internaţionale universitare află unde şi cine lucrează în alte ţări despre aceeaşi temă. Schimb de opinii, corespondenţă – el se informează, se asigură, poate face apoi o jumătate de pas mai departe, îşi documentează această jumătate de pas cu trimiteri, nu apare niciodată singur şi neacoperit. Nimic din toate acestea în cazul artistului. El stă singur, pradă

82

muţeniei şi ridicolului. El răspunde singur de sine. El îşi începe lucrurile şi el le termină. El urmează o voce lăuntrică neauzită de nimeni. El nu ştie de unde vine această voce, nici ce vrea să spună în cele din urmă. El lucrează singur, liricul lucrează deosebit de singur, pentru că în fiecare deceniu nu trăiesc decât puţini lirici mari, răspândiţi peste naţiuni, scriind în limbi diferite, de obicei necunoscându-se unii pe alţii – acele „faruri”, cum îi numesc francezii, acele chipuri care luminează pentru multă vreme imensa mare creatoare, dar care rămân ei înşişi în întuneric. Iată deci un asemenea eu, el îşi spune: aşa sunt eu astăzi. Această atmosferă există în mine. Această limbă a mea, să zicem, limba mea germană, îmi stă la dispoziţie. Această limbă cu tradiţia ei seculară, cu cuvintele ei pecetluite de predecesorii mei lirici, grele de sens şi de atmosferă, încărcate în mod ciudat. Dar şi expresiile de slang, argou, Rotweisch proiectate de rafalele a două războie mondiale în conştiinţa limbii, completate de neologisme, citate, jargon sportiv, reminiscenţe antice, se află în posesia mea. Eu cel de astăzi, care învăţ mai multe din ziare decât din filosofi, care sunt mai aproape de ziaristică decât de Biblie, pentru care o melodie rasată de muzică uşoară conţine mai mult secol decât un motet, care cred mai mult într-o anumită desfăşurare fizicală a lucrurilor decât în Nain şi Lourdes, care am cunoscut pe propria mea piele că aşa cum îţi aşterni, aşa vei dormi, şi nu acoperă nimeni, - acest eu lucrează la un fel de miracol, o mică strofă, cuprinderea a două poluri, eul şi inventarul său lingvistic, lucrează la o elipsă ale cărei curbe mai întâi sunt divergente, dar apoi coboară una într-alta, liniştite. Dar toate acestea sunt încă prea exterioare, trebuie să întrebăm mai departe: Ce se află în spate, ce realităţi şi suprarealităţi se ascund în eul acesta liric? Pornind-o aşa dăm de probleme. Eul acesta liric stă cu spatele la zidul făcut apărare şi agresiune. El se apără de media care atacă. Sunteţi bolnav, spune această medie, asta nu e o viaţă interioară sănătoasă. Sunteţi un dégénéré – care e de fapt originea dvs.? Marii poeţi din ultimii o sută de ani provin din păturile burgheze, răspunde eul liric, nici unul nu a fost morbid, criminal sau a sfârşit prin sinucidere, fac o excepţie pentru acel poètes maudits francezi. Dar ceea ce numiţi dvs. sănătos şi bolnav mi se pare că seamănă cu noţiuni din zoologie, formulate de veterinari. Stările de conştiinţă nici măcar nu ajung să fie exprimate în ele. Diferitele feluri de oboseală, schimbările nemotivate ale dispoziţiei, alternările diurne, setea optică de vedere deodată, îmbătarea cu melodii, insomniile, repulsiile, greţurile, sentimentele înalte ca şi distrugerile – toate aceste crize ale conştiinţei, aceste stigmatizări din cvaternarul târziu, toată această interioritate suferindă nu e sesizată de ele. Bine, răspunde media. Dar cu ce se ocupă clica dvs. e cerebralism steril, formalism găunos, e dezumanizare, nu e eternul în om, sunt alterări în măduva vitală. Înapoi la economia forestieră, la cultura pământului! Atenţie la apa freatică, regularizaţi iezerii de păstrăvi! Cum a spus Ruskin? „Toate artele se întemeiază pe cultura manuală a pământului.” Eu din partea mea, spune eul liric, am să ajung în cazul maxim la şaptezeci de ani, sunt redus la mine însumi, nu-mi trag nici un venit de la medie, nici nu ştiu să însămânţez, trăiesc într-o city, lumina de neon mă animă, sunt legat de mine însumi, adică legat de un om, sunt legat de ora sa actuală. Cum, strigă media, nu vreţi să vă autodepăşiţi? Nu scrieţi pentru umanitate? Asta înseamnă transcendere inferioară a omului, vă bateţi joc de imaginea umană totală. Ce-i cu această veşnică pălăvrăgeală despre cuvânt, e primatul materialului, înjosirea spiritului în anorganic, e cea de-a patra eră, faza siucidală – problema care ni se impune e însăşi perpetuarea celor superioare. Să lăsăm cele superioare, răspunde eul liric, să rămânem empirici. Aţi auzit desigur cândva cuvântul moira: e partea hărăzită mie, e Parca spunând, aceasta ţi-e ora, măsoară-i hotarele cu pasul, verifică-i conţinutul, nu-ţi răspândi flacăra în universal, nu te deda la acel farmec al focului cu perpetuarea celor superioare, - eşti înalt, căci vorbesc cu tine. Fireşte că nu vei fi îndreptăţit să pătrunzi în alte regnuri, moirele sunt multe, le vorbesc şi altora, să vadă fiecare cum îmi tălmăceşte

83

vorba – dar acesta e cercul hărăzit ţie: caută-ţi cuvintele, desemnează-ţi morfologia, exprimă-te. Acceptă liniştit sarcina unei funcţii parţiale, dar de asta îngrijeşte-te cu seriozitate, am să ţi-o spun în şoaptă, o voluminoasă totalitate e un vis arhaic şi fără legătură ci ora actuală. Moira dvs.! O figură dinaintea hotărârii morale a Occidentului, spune media. Mai ales Parcele – e foarte comod! Scorniţi toate astea fiindcă nu mai puteţi. Nici nu mai sunteţi capabili să daţi o imagine profundă şi veridică a omului, cu arta dvs. izolată, producători de deformări şi pustiiri ale spiritualului – de cunoaşterea intuitivă, universală, fiziognomică şi simbolică, de asta trebuie să vă ocupaţi. Bine, spune eul liric, cunosc serile dvs. literare – „Tot ce e abstract e inuman” – m-aţi fecundat, m-aţi făcut să văd cât se poate de clar, şi anume că nu noi distrugem sau periclităm această medie, ci această medie ne periclitează pe noi, şi prin noi tocmai ceea ce ar dori ea să perpetueze. Pe noi, ultimele resturi dintr-un om care mai crede în absolut şi trăieşte în el. Aceşti analişti ai mediei vor să ni-l ia. În ochii lor nu suntem decât o maladie, se recurge la imaginile clinice ale melancoliei şi schizofreniei pentru a ne escamota, suntem străini de cultul pământului şi de cultul morţilor, suntem femeia fără abdomen la un fel de bâlci de toamnă (Oktoberfest), suntem nişte schime, existenţe precare şi falite, orice discreditare pe care ne-o poate pricinui această medie îi e binevenită. De aceea trebuie să ne uităm şi noi o dată la această medie, trebuie să luăm la ochi, cu permisiunea dvs., această medie care le ştie pe toate de atâtea ori mai bine, toate cele dinainte şi toate cele de mâine, această medie aşa-zis organică, firească, pământeană, cea mai minunată medie a lui Dumnezeu, să ne potrivim o dată lentilele la această medie, această medie a Occidentului, el nu mai vrea să se apere, dar vrea să tremure de spaimă, vrea să fie aruncat. La micul dejun, un pic de Şarpe-Midgard şi seara o felie de Okeanos, neţărmuritul. A nu suferi de spaimă e de ajuns ca să treci drept ireligios şi antiumanitar. Şi cu această spaimă gonesc ei prin timp, trăgându-ne cu toţii după ei, sunt atât de grăbiţi: povestea începe cu testul pe broaşte, după numai opt zile vor să ştie dacă sunt gravide, şi în luna a doua, prediagnoza Galli-Maimoni, băiat sau fată. La teatru vor să vadă spre stupefacţia lor piese unde în primă scenă intră un oaspete şi e surprins la vederea unei tinere fete, în a doua trebuie să cadă în capul unui comesean friptura, pentru că servitorul se împiedică, - acesta e umorul lor salutar, pământean. Acasă îşi aduc apoi din nou aminte de aruncarea lor, şi pentru a se linişti iau Phanodorm. Această medie vrea să vă prescrie ce aveţi voie să scrieţi şi să gândiţi, din ce punct de vedere să scrieţi şi să gândiţi, şi vrea chiar să vă vină în ajutor, vă furnizează psihoterapia, psihosomatica, aceasta ca să vă pună în stare de funcţionare, să vă saneze, să vă armonizeze cu lumea înconjurătoare, cu lumea mare a cerului şi cu lumea interioară a infernului, ei vă asaltează cu experienţe asociative, sisteme de meditare, hipnoză activă fracţionată, exerciţii colective, exerciţii individuale, eliminarea complexelor ca printr-o suflare, în schimb vă oferă restabilirea recticonstituţională a personalităţii neurotice, şi după ce aţi trecut prin toate acestea pe contul caselor de ajutor medical, atunci poate veţi fi din nou în stare de funcţioare, să zicem patruzeci de zile în industria textilă. Aceasta deci e media, cazual-analitică, sau finalsintetică -, nu, de la această medie nu primesc nici un sfat, propria mea medie, centrul meu e intact. Căci ori omul are şi astăzi un centru, la fel de bine cum a avut vreodată, adică ori omul e şi astăzi profund, - ori n-a fost profund niciodată. Ori aptitudinea metamorfozei, şi uneori şi aptitudinea declinului, e legea lui, ori nu are nici o lege. Ori îi e hărăzit ceva pe care în orice caz şi cu tot riscul trebuie să-l exprime, ori nu-i e hărăzit chiar nimic. Aceste criterii milenare ale unui singur ciclu de cultură nu sunt încă maximele întregii legi antropologice, aceasta e mai largă, e mai mult. Sub această lege au stat şi celălalte cicluri de cultură, cele antiumanitare, cele premonoteiste, cel egiptean, cel minoic, cel al culturii Chimu, sub această lege vor sta şi se vor constitui altele noi, cele tehnice, culturile de roboţi, culturile radar. De altfel, această spaimă a mediei e o spaimă cu totul deosebită, am citit mai deunăzi într-un cotidian foarte răspândit un inserat cu chenar larg: MAREA SPAIMĂ VITALĂ remediabilă cu elixirul vital dr. Schieffer, 3,50 DM flaconul.

84

Eul liric continuă: mie situaţia mi se pare paradoxală! Această medie înghite în ştiinţă orice, în artă nimic. Ea înghite cibernetica, noua ştiinţă a creaţiei care-l creează pe robot. V-a mai trecut prin minte vreodată că ceea ce mai gândeşte omenirea în zilele noastre, ceea ce mai numeşte ea a gândi, poate fi gândit acum şi de maşini, şi că aceste maşini au şi început să-l întreacă pe om, ventilele sunt mai precise, siguranţele mai stabile decât în epavele noastre trupeşti delabrate, ele transpun literele în sunete şi furnizează capacităţi mnemotice pentru opt ore, părţile bolnave sunt operate şi înlocuite cu altele noi – deci raţionalul se duce la roboţi – şi ce mai rămâne, unde se duce oare? S-ar mai putea spune şi că ceea ce omenirea a numit în ultimele secole a gândi nici nu a fost gândire, ci cu totul altceva, - acum, în orice caz, o preia cibernetica ce prezice că va putea să-i restituie omului prin montaj şi aparatură animismul deficitar, însuşirile magice, vizualitatea adecvată naturii şi simţurile pierdute -, şi în jurul roboţilor ţopăie iepuraşii triploizi, şaizeci şi şase de cromozomi, ei personal încă sterili, dar cu optzeci şi opt de cromozomi situaţia se ameliorează – Goesta Haegquist şi dr. A. Bane din Stockholm deschid noul sezon: elefantiasis, acromegalism, titanism genital – o nouă lume animală e pe cale de a se naşte – şi atunci pictorii să continue cu aurul de pe icoane şi poeţii cu ardoarea pentecostală a lui Paul Gerhardt – nu, asta mi se pare absurd! Dar ce au de-a face toate astea cu lirica, veţi spune dvs. ele au foarte mult de-a face cu lirica, au Totul de-a face cu ea! Liricul nu poate şti niciodată destul, el nu poate munci destul, el trebuie să fie foarte aproape de toate, trebuie să se orienteze unde a ajuns lumea azi, ce oră planează asupra pământului în această amiază. Trebuie să lupţi aproape de taur, spun marii matadori, atunci vine, poate, victoria. Nu trebuie să fie nimic întâmplător într-un poem. Ce a scris Valéry despre Moltke: „pentru acest erou rece, inamicul adevărat e întâmplarea”, e valabil şi pentru liric, el trebuie să-şi izoleze poemul împotriva incursiunilor, contracarărilor posibile, să-l izoleze lingvistic, şi trebuie săşi asigure el însuşi fronturile. Trebuie să aibă fler- geniul meu stă în nări, a spus Nietzsche – fler pentru toate locurile de start şi de pregătire a curselor, pentru cel intelectual, acolo unde dialectica materială şi cea ideală se îndepărtează una de cealaltă ca doi monştri marini, împroşcându-se cu spirit şi venin, cu cărţi şi greve – şi acolo unde ultima creaţie a lui Schiaparelli indică o schimbare în cursul modei, cu modelul de linon cenuşiu şi cu organdy galben-ananas. Din toate acestea vin culorile, nuanţele imponderabile, valorile – din toate vine poemul. Din toate acestea vine poemul, care poate o să adune una din aceste ore sfâşiate -: poemul absolut, poemul fără credinţă, poemul fără speranţă, poemul adresat nimănui, poemul din cuvintele pe care le montaţi în chip fascinant. Şi, pentru a o spune încă o dată, cine vrea să vadă şi în spatele acestei formulări numai nihilism şi lascivitate, acela ignoră faptul că şi în spatele fascinaţiei şi al cuvântului se mai află destule obscurităţi şi abisuri existenţiale pentru a-l satisface pe cel mai profund cugetător, că în fiecare formă care fascinează trăiesc destule substanţe ce ţin de pasiune, natură şi de experienţă tragică. Dar, fireşte, aceasta cere o hotărâre, dvs. părăsiţi religia, părăsiţi colectivul şi înaintaţi în câmpii de necuprins cu vederea. Ce rost are însă veşnica vorbărie despre criza fundamentală şi catastrofa ciclului de cultură, pe care trebuie s-o înghiţim până la saţiu, dacă nu vreţi să vedeţi despre ce e vorba de fapt, şi dacă nu luaţi nici o hotărâre! Căci oricum dvs. trebuie să luaţi acestă hotărâre! Speciile care nu se adaptează legii lor şi ordinei lor îşi pierd tensiunea formală şi involueză. Ordinea noastră e spiritul, legea sa se numeşte expresie, tipar, stil. Tot restul e declin. Fie abstractă, fie atonală, fie suprarealistă – e legea formei, ananké a creaţiei expresive care ne domină. Aceasta nu e o părere privată, un hobby al eului liric, aşa au spus toţi cei care au activat în aceste domenii – „un cuvânt cântăreşte mai greu decât o victorie!” Şi acest poem fără credinţă, şi acest poem fără speranţă, şi acest poem adresat nimănui e trasncendent, este, pentru a-l cita pe un gânditor francez asupra acestor probleme, „complinirea unei deveniri necesitându-l pe om, dar exaltându-l dincolo de sine.”

85

Mi-e cunoscut faptul că din chiar rândurile liricilor moderni se revendică voci care cheamă la o repliere. E Eliot care, într-un eseu apărut în Merkur, susţine părerea că această orientare trebuie să ajungă într-un punct mort, adică progresul conştiinţei de sine, această extremă potenţare a cunoaşterii limbajului şi a eforturilor consacrate acestuia ar fi exaltate – dar Eliot combate şi televiziunea şi doreşte s-o împiedice. Cred că nu are dreptate în ambele cazuri. Cred că el se înşeală în principiu. Sunt de părere că fenomenele despre care vorbim sunt ireversibile şi prevestesc mai degrabă începutul unei evoluţii. Îmi permit aşadar o scurtă divagaţie într-un alt domeniu, ea va arunca o nouă lumină asupra tezei noastre. Este vorba de genetică, ştiinţa despre originea omului. Putem avea, desigur, o părere foarte sceptică despre teoriile ei atât de schimbătoare legate de firea şi originea omului, despre interpretările ei atât de variabile şi labile ale fosilelor şi ale constatărilor referitoare la treptele intermediare, dar punctul în care a ajuns ea în momentul de faţă e că omul nu a apărut prin descendenţă, că dimpotrivă a fost de la început şi că reprezintă o nouă situaţie a creaţiunii. Esenţa acestei situaţii e conştiinţă şi spirit. Lucrările lui Gehlen, Portmann şi Carrel sistematizează această idee. Omul, spune Gehlen, este animalul încă nefixat, deschis impresiilor, capabile de evoluţie, aflat abia la începutul determinării sale ca specie. Constituirea trupului e terminată în cea mai mare parte, acum are loc ramificarea caracterelor imateriale, transmiterea şi păstrarea lor. Plasticitatea devenirii se îndreaptă către o nouă dimensiune, emanciparea spiritului orbecăieşte într-un spaţiu nou care se deschide. Despre o pierdere a centrului nici nu e vorba, deducem aici în legătură cu tema noastră, centrul e de o inepuizabilă indeterminare, abia unele indicii ale acesteia s-au manifestat în marile culturi. Dar orientarea acestui centru devine limpede, ea tinde către sferele de tensiune, conştiinţă şi spirit, nu în direcţia instinct, căldură a simţirii, cultivare a idilei lăuntrice botanice-zoologice, ci în direcţia unai înlănţuiri de noţiuni mai tranşante, a suprapotenţării animalicului prin construcţii intelectuale, către o deviere productivă a misticismului lăuntric spre forme clare, legate de pământesc – este orientarea către o lume care vrea conştiinţa şi expresia şi care se trasformă în conştiinţă şi expresie, într-un cuvânt: către abstracţie. Urmările nu le putem vedea. Dar e probabil că omul nu va sfârşi în sensul actualilor melancolici interpreţi ai culturii dacă el se va comporta pe măsura acestei imanenţe a speciei sale; el atunci se va comporta potrivit unor legi creatoare care sunt mai presus decât bomba atomică şi decât blocurile de minereu de uraniu. Nici omul occidental nu va pieri, ca urmare a aceloraşi raţionamente, el a suferit, e stabil şi ar putea dezvolta din distrugerea sa parţială nebănuite forţe plăsmuitoare. Nu pentru că ar avea nevoie de îmbărbătare, ci doar stimulat urmăreşte eul liric această teorie. Ea e congruentă substanţelor sale, acestor momentane substanţe de moiră ale sale, şi acestea îl conduc, de vreme ce pentru el nu mai există nici Mecca şi nici grădina Ghetsemani, iar basorelieful templului Khmer din Angkor Vat nu se situează nici el pe meridianele sale, mai departe pe calea către Olimpul aparenţei – peste tot unde sunt oameni vor sălăşlui şi zeii. Încă câteva raze de despărţire ale eului liric şi, am terminat cu el. O rază directoare indică o cotitură istorică – dar gândirea în cotituri istorice a devenit şi ea un clişeu al ştiinţelor spiritului. Nu spuneţi apocaliptice, e o replică în Drei alte Männer (Trei bătrâni), nu spuneţi apocaliptic, „fiara cu şapte capete din mare şi cea cu două coarne din pământ au fost din totdeauna”. Poemul absolut nu are nevoie de nici o cotitură istorică, el e în stare să opereze în afara timpului, ceea ce formulele fizicii moderne o fac de mult. Dar în legătură cu aceasta el mai este şi de părere că acel surogat de unitate planetară cu care tehnica împânzeşte pământul e lipsit de semnificaţie existenţială. Tehnica a existat dintotdeuna, numai că cei mai mulţi n-au învăţat îndeajuns ca s-o ştie. În fond, chiar şi Cezar a călătorit destul de comod în şase zile de la Roma la Colonia în litiere de dormit, şi farul de la Coruña, construit acum două mii de ani, îşi mai trimite şi astăzi semnalele peste Golful Biscaya. Când cei din Roma imperială întorceau robinetul, apa Mării Ligurgice, de la o depărtare de patruzeci de kilometri, se revărsa în termele lor – noi nici până azi nu am reuşit această performanţă. Prima luntre dintr-un trunchi de copac cu care un ins a trecut cu pielea uscată peste o apă a fost un fapt mult mai senzaţional pentru cultură şi etnologie decât toate submarinele, şi clipa

86

în care pentru prima oară o săgeată trasă printr-o sarbacană a ucis un animal, care astfel nu mai trebuia prins şi lovit cu mâna, a însemant probabil o cotitură mai bruscă a istoriei decât izotopii. De aceea, eul liric nu crede nici măcar că simţul nostru vital e azi mai universal decât în oraşele lui Alexandru, când elenismul se întindea de la Atena până în India, sau pe corăbiile cu care genovezii şi spaniolii au traversat pentru prima oară Oceanul Atlantic. Şi încă o altă impresie, cu totul extravagantă, o mai are uneori eul acesta liric. Şi-o mărturiseşte chiar şi sie însuşi numai cu mare precauţie. El uneori nu se poate feri de impresia că parcă până şi filosofii de astăzi ar vrea în fond să facă poezie. Ei simt că pentru moment s-a isprăvit cu gândirea sistematică discursivă, pentru moment conştiinţa suportă numai ceva care gândeşte în fragmente, consideraţiile de cinci sute de pagini asupra adevărului, oricât de revelatoare ar fi unele propoziţii, cântăresc cam tot atâta cât un poem de trei strofe – acest uşor cutremur îl simt filosofii, dar la ei, raportul faţă de cuvânt e alterat sau n-a fost viu niciodată, de aceea s-au făcut ei filosofi, dar în fond ar vrea să facă poezie – toţi vor să facă poezie. Toată lumea vrea să facă poezie, să contribuie la poemul modern, al cărui caracter monologal e în afară de orice discuţie. Arta monologală, care se detaşează de golul de-a dreptul ontologic ce planează deasupra tuturor conversaţiilor şi sugerează întrebarea dacă oare limba mai are vreun caracter dialogal în sens metafizic. Mai creează ea oare comunicarea, aduce ea depăşirea, aduce ea metamorfoza, sau nu mai e decât un material pentru convorbiri de afaceri şi altminteri simbolul unei tragice decăderi? Convorbiri, discuţii – toate acestea nu sunt decât mormăieli de fotoliu, etalare abjectă a unor strări private de excitaţie, în adânc, neliniştit, e celălalt, care ne-a făcut să fim, dar pe care noi nu-l vedem. Întreaga omenire se hrăneşte din câteva întâlniri cu sine, dar cine se întâlneşte pe sine? Câţiva doar, şi atunci sunt singuri. Mă apropii de sfârşit. Mi-e teamă că nu am reuşit să vă spun prea multe lucruri noi. În faţa unei Facultăţi, care, după cum am reţinut din programa analitică, organizează ea însăşi cursuri despre lirica germană de la Klopstock la Weinheber, despre abordarea analitică a poemului şi despre formarea expresiei, şi care patronează exerciţii de recitare a unor poeme moderne, în faţa unei Facultăţi, deci, care în privinţa liricii e atât de up to date, nu am de adăugat nimic interesant. Aş putea cel mult să adaug o observaţie care nu mi se cuvine mie, pe care însă, de dragul completitudinii, nu aş dori să o suprim, şi anume că personal nu consider poemul modern făcut pentru a fi recitat, nici în interesul poemului, nici în interesul auditorului. Poemul se receptează mai bine la lectură. Cel care îl receptează are din capul locului o altă atitudine faţă de poem când vede ce lungime are şi cum sunt construite strofele. Când o dată, cu ani în urmă, în fosta Academie Prusiană a Artelor, al cărei membru sunt, am recitat nişte versuri, am spus înaintea fiecărei recitări în parte: acum urmează de pildă un poem de patru strofe, cu câte opt versuri – imaginea optică stimulează, după părerea mea, receptivitatea. Un poem modern cere să fie imprimat pe hârtie şi să fie citit, cere litera neagră, el devine mai plastic prin contemplarea structurii sale exterioare, şi devine mai lăuntric dacă ne aplecăm în tăcere asupra sa. Această aplecare asupra poemului va fi necesară, îl citez în acest sens pe un eseist francez care a scris de curând despre lirica franceză modernă. El spune: „nu găsesc nici o altă formulă pentru a-i caracteriza pe aceşti autori în ansamblul lor decât aceea că toţi sunt poeţi dificili.” M-am exprimat în cele de mai înainte poate puţin prea raţionalist, prea lămurit asupra unor raporturi, poate şi puţin prea dur. Deşi nu fără intenţie. Nici nu există, pare-mi-se, nici un domeniu asupra căruia să stăruiască atâta confuzie ca asupra liricii. […] E ca şi cum cineva nu ar şti să deosebească porţelanul din epoca Ming de vesela incasabilă care e răspândită azi, sub denumirea de Mepal, în gospodăriile cu mulţi copii. Cauzele nu se datorează unor considerente de ordin exterior, ci carenţei criteriilor interioare. Criticul respectiv nu a scăpat încă de ideea că într-un poem e vorba de sentimente şi că trebuie să emane căldură – de parcă o idee nu e sentiment, de parcă forma nu e căldură fără seamăn. Ţine încă prea mult de omul vechi, acest critic, în felul cum tălmăceşte şi răstălmăceşte pe socoteala unui poem pur. Pentru autor, un nou înseamnă de fiecare dată a îmblânzi

87

un leu, şi pentru critic, a da ochii cu un leu acolo unde i-ar face poate mai multă plăcere să întâlnească un măgar. Dar există şi atâtea scuze pentru aceşti critici, recunosc, un poem e o formaţie atât de complexă, încât a-l cuprinde în toate reacţiile sale în lanţ e într-adevăr extrem de dificil. Dar şi într-o altă direcţie, cuvintele mele au sunat poate prea dur şi prea absolut. Îmi închipui că într-una din aceste bănci stă un tânăr care a început să scrie poezie, şi căruia cuvintele mele i-au aşternut o brumă peste noaptea sa lirică de primăvară. Lui aş dori să-i spun că nu mi-a fost asta intenţia. Numai puţini încep prin a fi desăvârşiţi, şi aş dori să mă desparte de el consolându-l cu o anecdotă a mea personală. Am avut optsrezece ani când mi-am început studiile aici, la Marburg. Aceasta s-a întâmplat în primul deceniu al secolului nostru. Am studiat pe atunci filologia şi am urmat un curs al profesorului Ernst Elster, editorul primei mari ediţii Heine, iar cursul lui se numea: Poetica şi metodica istoriei literare. A fost un curs interesant şi, după criteriile de atunci, probabil şi un curs modern. Astăzi, într-adevăr, metodele teoriei literare sunt mai sublime, ele sunt chiar extrem de sublime, mai ales cele referitoare la proză, în direcţia analizei stilistice şi a exegezei limbajului, şi dacă eşti vizat personal, cum mi se întâmplă tocmai într-o disertaţie de la Bonn care analizează proza mea timpurie, semăna chiar cu o vivisecţie. Aşadar, audiam la Elster, la profesorul Wrede, cursul de lirică medievală, şi am fost încă la mulţi alţii înscris, şi recunoştiinţa mea pentru cele două semestre, de o importanţă fundamentală, petrecute la această Alma mater Philippina am încercat să mi-o exprim în conferinţa de faţă. Dar să ne întoarcem la tânărul din banca aceea! Va să zică, am locuit aici, Wilhelmstrasse 10, şi la Berlin-Lichterfelde apărea o revistă cu titlul Romanzeitung. Aceasta avea o rubrică de recenzii pentru poeziile expediate anonim. Îmi trimisesem acolo câteva poezii, şi acum aşteptam de câteva săptămâni cu înfrigurare verdictul. Acesta sosi şi suna astfel: „G.B. – Simpatic ca mentalitate, ca expresie slab. Mai trimiteţi.” Aceasta s-a întâmplat de mult, şi acum vedeţi că după zeci de ani de muncă sunt socotit totuşi printre aşa-numiţii poeţi ai expresiei, iar prin contrast, mentalitatea mea e calificată acum adeseori drept antipatică. Un talent se poate extinde prin muncă, şi un talent se poate epuiza. Sfatul meu e: A sosi târziu, târziu la tine însuţi, târziu la glorie, târziu la festivaluri. Aşa că ocupaţi-vă şi dvs. liniştit mai departe de poezie, dacă sunteţi convins că trebuie să păşiţi pe calea nouă, neumblată, care duce spre cele şase poeme despre care am vorbit. Ridicaţi lancea acolo unde am lăsat-o noi, pentru a întrebuinţa această metaforă flaubertiană. Insuccele exterioare, distrugerile lăuntrice vă sunt asigurate, zile în care abia vă mai cunoaşteţi, nopţi în care nu vedeţi mai departe. Dar păşiţi pe această cale, şi luaţi cu dvs., împreună cu toţi cei care au avut amabilitatea de a mă asculta, în semn de rămas bun, o propoziţie magică din Hegel, o propoziţie cu adevărat occidentală, care, rostită acum o sută de ani, cuprinde în ea toate complicaţiile destinului nostru la această jumătate de veac. Ea sună: „Nu viaţa care ezită în faţa morţii şi se păstrează curată de pustiire, ci care o îndură şi se perpetuează înlăuntrul ei, este viaţa spiritului.” Traducere: Dieter Fuhrmann MICĂ STELIŢĂ Un camionagiu înecat fu aşezat pe masă. Cineva-i înfipsese-ntre dinţi o steliţă de un violet sumbru. Când pornind dinspre piept pe sub piele i-am retezat cu un lung bisturiu beregata şi limba, trebuie că am atins-o, pentru că-a lunecat în creierii-ntinşi alături.

88

I-am băgat-o în coşul pieptului printre fâşii de lână de lemn, când l-am cusut la loc. Satură-te de băut în vaza ta! Odihneşte în pace, mică steliţă! BAR DE NOAPTE 824: Viaţa şi dragostea femeilor. Violoncelul trage iute-o duşcă. Flautul râgâie-adânc şi prelungit: bogata cină. Tocmai sfârşeşte toba un roman criminalistic. Dinţii gălbejiţi, obraz bubos îi face un semn din ochi unei conjunctivite. Păr năclăit şopteşte gurii largi cu gâlci umflate credinţă dragoste speranţă după gât. Tânăra guşă i se gudură lui nas turtit. Trei beri la rând îi face cinste. Barbă-pecingini cumpără lalele s-o cucerească pe bărbie dublă. Si bemol minor; sonata 35. Deodată doi ochi urlă: Să nu vărsaţi pe jos sângele lui Chopin, Să nu se bălăcească haita asta-n el! Gata! băi, Gigi! Uşa se prelinge: o femeie. Deşert secătuit. Brună de Canaan. Castă. Bogată-n vizuini. Iscând parfum. Măcar de-ar fi. E numai aerul ce dulce se bolfi spre creierul meu. Şi osânzilă care lipăie mărunt în coada ei.

AMENINŢARE Dar să ştii: Trăiesc zile de fiară. Sunt o oră de apă. Seara pleoapa mea dormitează ca pădurea şi cerul.

89

Iubirea mea puţine vorbe ştie: Ce bine-i lângă sângele tău. EXPRESUL Brun-coniac. Brun-verzui. Brun-roşcat. Galben-Malaia. Expresul Berlin-Trelleborg şi plajele Balticei. Carne, ce-a umblat despuiată. Până-n gură bronzată de mare. Pârguit aplecată fericirii greceşti. În dorul secerii: ce departe e vara! Penultima zi a lunii a noua acum! Mirişti, migdala ultimă tânjesc în noi. Desfăşurări, şi sânge, şi-oboseală, apropierea daliilor ne-ameţeşte. Brun bărbătesc năpustit peste brun femeiesc. Femeie-nseamnă ceva pentru-o noapte. Iar dacă-a fost frumos, şi pentru următoarea! O, şi-apoi din nou acest a-fi-cu-tine-însuţi! Aceste muţenii! Această agitaţie! O femeie înseamnă ceva cu miros. Indicibil! hai, mori o dată! Rezedă. În ea e sudul, păstorul şi marea. Pe fiecare povârniş - o fericire. Brun clar femel surpat peste brun sumbru viril. Opreşte-mă! Iată, mă prăbuşesc! Mi-e ceafa trudită. O, această-nfrigurat de dulce mireasmă ultimă dinspre grădini.

CELULE ORFICE Celule orfice somnolează în creierii-Occidentului; vin şi peşte şi incinte ţin trează para unui sacrificiu păgân; cuptor din haşiş şi din mieduri şi ierburi şi delficul cânt

90

al cortegiilor, când Auletul adoarme-ntru Domnul cel sfânt. Cine faţa sub văl nu-şi ascunde şi nu se coboară, un taur, cu sânge picurând să inunde mormântul şi htonicul plaur; pe cel ce-n reci sudori nu-l îmbie nicicând al împreunării elan, acela nici nu poate să fie misticul unui extaz frigian. Pe piatra-n flăcări se-ncolăceşte, pe vatră triumful curat; dar El Devenirea o urăşte, căci ea din izbânzi s-a-ntrupat; El către alţi sâni se-ntinde, spre alte adâncuri de mări; ţărmul acum se desprinde, ţivlesc pescăruşii in zări. Zanzibarezul râvneşte o boltă Înaltă, de linişti adânci; o insulă cu garoafe, involtă, cu roz bougainville printre stânci, cu mori măcinând în curte afară lungi trestii de zahăr, molcum, şi toate acestea încet să dispară -: El suie ca victimă-acum. Şi unde scurgere: la zăbrele, unde stă ucigaşul în plâns, scurgere altfel, ah! tremure grele deznoadă un ceas, care-a strâns lui pagubă-i tremură azi şi durere pe creştet, dar ceilalţi nu ştiu: pescăruşii se scaldă-n tăcere, Sacrificiul pâlpâie viu. AH, ŢARA-NDEPĂRTATĂ Ah, ţara-ndepărtată, unde sfâşietoarea inimilor pe pietriş rotund sau pe podea de stuf uşor ca libelula apare surâzând. iar luna în lumina domoală

91

- brună şi albă ca spicele atât de mângâietor înalţă prundul nopţii dublu ah ţara-ndepărtată, de colinele se încălzesc pe strălucirea mării, de pildă Asolo, unde Duse odihneşte, "Duilio" a adus-o acasă din Pittsburg, toate navele, chiar cele englezeşti, cu drapele în bernă, când au trecut prin Gibraltar acolo monoloage desprinse de imediat, orgolii mecanisme timpurii, frânturi de totem în aerul moale puţin cozonac pe haină aşa trec zilele, până ce creanga se vede pe cer, pe care păsările află odihnă după zbor lung. Bun Rămas Bun rămas, tu fugarnică, filă zbor fâlfâind fericit încheiat e şirul, runa fragilă numele tău l-a-ndrăgit. Acum iar prin grădina mea sumbră trebuie să umblu pe jos, mă şi-nvăluie lebede-n cânturi iazuri cu stuful noptos. Bun rămas, prag de lacrimi, sorginte de-amărăciuni şi oftat, pierdută - de-acum înainte adâncul, care-a dat şi-a luat. Traducere: Şt. Aug. Doinaş şi V. Nemoianu GEORG TRACKL (1887-1914) METAMORFOZA RĂULUI Toamnă: mers negru la marginea pădurii; clipă a nimicirii tăcute; sub arbori golaşi, fruntea leprosului ascultă atent. Seară trecută de mult, ce cade acum peste treptele muşchilor; noiembrie. Bate un clopot şi herghelegiul mână spre sat cai negri şi roşii. Sub tufişul alunului vânătorul verde

92

scoate măruntaiele unei sălbăticiuni. Mâinile fumegă sânge iar umbra brună şi tăcută a animalului geme în tufiş peste ochii omului; pădurea. Ciori, care se împrăştie; trei. Zborul lor e o sonată plină de acorduri veştejit: şi melancolie virilă; uşor se destramă un nor de aur. Lângă moară băieţii aprind un foc. Flacăra este fratele celui mai palid, care râde îngropat în purpura părului său; ori este locul crimei, pe lângă care trece un drum pietros. Dracila a pierit, sunt ani de vis în aerul plumburiu sub pini; spaimă, întuneric verde, horcăitul unuia care se îneacă; pescarul trage din eleşteul cu stele un peşte mare, negru, privelişte plină de cruzime şi nebunie. Cu spatele la glasurile trestiei, oameni certăreţi, legănat în barca roşie, lunecă peste apa toamnei ce îngheaţă, trăind în legendele întunecate ale stirpei sale, cu ochii de piatră ridicaţi spre nopţile şi spaimele feciorelnice. Răul. Ce putere te ţine liniştit pe scara năruită, în casa părinţilor? Întunecime de plumb. Ce ridici la ochi cu mâna de argint; şi pleoapele coboară ca bete de mac? Tu vezi însă prin zidul de piatră firmamentul, Calea Lactee, pe Saturn; roşu. Turbând, copacul golaş izbeşte în zidul de piatră. Tu, pe treptele ruinate: copac, stea, piatră! Tu, un animal albastru. care tremură uşor; tu, preotul palid, care îl înjunghie pe altarul negru. O, Surâsul tău în întuneric, trist şi rău, încât un copil păleşte în somn. Din palma ta a ţâşnit o flacără roşie în care a ars un fluture de noapte. O, flautul luminii, o, flautul morţii. Ce putere te-a ţinut pe scara năruită, în casa părinţilor? Jos, un înger bate cu deget de cristal în poartă. O, iadul somnului; uliţă întunecată, grădiniţă ruginie. Uşor răsună silueta moartei în seara albastră. O înconjură un nimb de mărunte flori verzi, iar faţa ei a părăsit-o. Sau în bezna pridvorului păleşte aplecându-se peste fruntea rece a ucigaşului; adorare, flacără de purpură a voluptăţii; agonizând, cel care doarme s-a rostogolit pe treptele negre în beznă. Cineva te-a părăsit la răscrucea drumului şi tu priveşti lung îndărăt. Pas de argint în umbra micilor meri schilodiţi. Fructul luminează purpuriu în rămurişul negru iar şarpele năpârleşte în iarbă. O, bezna! sudoarea ce îmbrobonează fruntea îngheţată şi visările triste ale vinului, sub grinzile negre de fum, în cârciuma din sat. Tu, încă haos, care din nori întunecoşi de tutun scoţi prin vrajă insule trandafirii, şi din măruntaiele tale ţipătul sălbatic al unui grifon vânând furtuna şi gheaţa în jurul stâncilor negre din mare. Tu, un metal verde şi înăuntru un chip de foc care vrea să plece, ca din înaltul osuarului să cânte întunecate vremi şi prăbuşirea în flăcări a îngerului. O, disperare, ce cade în genunchi cu un strigăt mut. Te caută un mort. Din inimă i se scurge sângele de sine însuşi vărsat şi-n sprânceana neagră i s-a încuibat inefabila clipă; sumbră întâlnire. Tu - o lună de purpură, când apare în umbra verde a măslinului. După el vine noaptea fără de sfârşit. HOHENBURG Nu-i nimeni în casă. Prin camere, toamnă; Sonată cu clar de lună Şi deşteptarea la marginea pădurii-n amurg. Gândul te poartă mereu spre chipul alb al omului: Departe de tumultul timpului; Peste-o visare cu drag se lasă rămurişul verde, Cruce şi seară: Pe cel ce cântă îl cuprinde cu braţe de purpură Steaua sa crescând spre ferestre deşarte. Tremură aşadar în beznă străinul, Când pleoapele şi le ridică uşor peste-o omenie

93

Aflată departe; în coridorul casei vocea vântului; de-argint. DE PROFUNDIS Es ist ein Stoppenfeld, in das ein schwartzer Regen fällt. Es ist ein brauner Baum, der einsam dasteht. Es iest ein Zischelwind, der leere Hütten umkreist – Wie traurig dieser Abend. Am Weiler vorbei Sammelt die santte Waise noch spärliche Ähren ein. Ihre Augen weiden rund und goldig in der Dämmerrung Und ihr Schoß harrt des himmlischen Bräutigams. Bei der Heimkehr Fanden die Hirten den süßen Leib Verwest im Dornenbush. Ein Schatten bin ich ferne finsteren Dörfern. Gottes Schweigen Trank ich aus dem Brunnen des Hains. Auf meine Stirne tritt kaltes Metall. Spinnen suchen mein Herz. Es ist ein Licht, das in meinem Mund erlöscht. Nachts fand ich mich auf einer Heide, Starrend von Unrat und Staub der Strene. Im Haselgebücsh Klangen wieder kristallne Engel. DE PROFUNDIS E-o mirişte pe care cade o ploaie neagră. E-un arbore roşietic ce stă aici stingher. E-un vânt şuierător ce împrejmuie colibele pustii Ce tristă e seara! La marginea cătunului Blajina orfană adună încă spice sărăcăcioase. În amurg, ochii i se desfată rotunzi şi auriţi, Iar sânul ei aşteaptă cu nerăbdare logodnicul ceresc. La reîntoarcerea lor Ciobanii au găsit trupul cel dulce? Putrezit în mărăciniş. O umbră sunt eu, departe de satele întunecoase. Tăcerea lui Dumnezeu Am sorbit-o din fântâna dumbrăvii. Pe fruntea mea trece metal îngheţat.

94

Păianjenii îmi caută inima. Este o lumină ce se stinge în gura mea. Noaptea mă aflam pe-o câmpie arsă, Înmărmurit de murdăria şi praful stelelor. În tufişul alunului Din nou răsunau îngeri de cristal. Traducere: Laurenţiu Ulici PRIMĂVARA SUFLETULUI Ţipăt în somn; vântul se prăvăleşte pe străzile negre. Albastrul primăverii trimite semn printre crengile rupte. Roua purpurie a nopţii şi stelele se sting împrejur. Verzui se înfăţişează râul în zori, argintii aleile vechi Şi turnurile oraşului. O, dulce beţie în luntrea Ce lunecă, şi chemările întunecate ale mierlei În grădinile copilăreşti. Iată, a început să se lumineze vălul roz. Solemn e şopotul apelor. O, umbrele jilave ale luncii, Animalul păşind; verde, rămurişul înflorit Atinge fruntea cristalină; sclipăt de barcă legănată. Încet cântă soarele în trandafirii norilor de pe colină. Mare e liniştea pădurii de brazi, umbrele grave la râu. Puritate! Puritate! Unde sunt îngrozitoarele cărări ale morţii, Ale mohorâtelor tăceri împietrite, stâncile nopţii Şi umbrele fără odihnă? Fulgerătoare prăpastie de soare. Soră, întâlnindu-te în luminişul singuratec al pădurii Era amiază şi era mare tăcerea animalului: Albi sub stejar sălbatec, şi spinul înflorea argintiu. Moarte năprasnică şi flacără cântătoare în inimă. Frumoasele jocuri ale peştilor mai întunecat inelează apele. Ceas al tristeţii, privelişte tăcută a soarelui; E sufletul ceva străin pe pământ. Fantomatic asfinţeşte Albăstrimea peste pădurea tăiată şi dangăt întunecat Răsună lung în sat; paşnic cortegiu. Calm înfloreşte mirtul peste pleoapele albe ale mortului. Domol răsună apele în după-amiaza ce scade, Mai întunecat înverzeşte buruienişul pe mal, bucurie în vântul roz, Cântecul duios al fratelui pe colina serii. Traducere: Petre Stoica DREI BLICKE IN EINEN OPAL An Erhard Buschbeck

95

1. Blick in Opal: ein Dorf umkränzt von dürrem Wien, Der Stille grauer Wolken, gelber Felsenhügel Und abendlicher Quellen Kühle: Zwillingsspiegel Umrahmt von Schatten und von schleimigem Gestein. Des Herbstes Weg und Kreuze gehn in Abend ein, Singende Pilger und die blutbeflekten Linnen. Des Einsamen Gestalt kehrt also sich nach innen Und geht, ein bleicher Engel, durch den leeren Hain. Aus Schwarzem bläst der Föhn. Mit Satyrn im Verein Sind schlanke Weiblein; Mönche der Wollust bleiche Priester, Ihr Wahnsinn schmückt mit Lilien sich schön und düster Und hebt die Hände auf zu Gottes goldenem Schrein. 2 Der ihr befeuchtet, rosig hängt ein Tropfen Tau Im Rosmarin: hinfließt ein Hauch von Grabgerüchen, Spitälern, wirr erfüllt von Fieberschrein und Flüchen. Geben steigt aus dem Erbbegräbnis morsch und grau. In blauem Schleim und Schleiren tanzt des Greisen Frau, Das schmutzstarrende Haar erfüllt von schwarzen Tränen, Die Kneben träumen wirr in dürren Weidensträhnen Und ihre Stirnen sind von Aussatz kahl und rauh. Durchs Bogenfenster sinkt ein Abend lind und lau. Ein Heilliger tritt aus seinen schwarzen Wundenmalen. Die Purpuschnecken kriechen aus zerbrochenen Schalen Und speien Blut in Dorngewinde starr und grau. 3. Die Blinden streuen in eiternde Wunden Weiherauch. Rotgoldene Gewänder; Fackeln; Psalmensingen; Und Mädchen, die wie Gift den Leib des Herrn umschlingen. Gestalten schreiten wächsernstarr durch Glut und Rauch. Aussätziger mittenächtigen Tanz führt an ein Gauch Dürrknöchern. Garten wunderlicher Abenteur; Verzerrtes; Blumenfratzen, Lachen; Ungeheuer Und rollendes Gestirn im schwarzen Dornenstrauch. O Armut, Bettelsuppe, Brot uns süßer Lauch; Des Lebens Träumerei in Hütten vor den Wäldern.

96

Grau härtet sich der Himmel über gelben Feldern Und eine Abendglocke singt nach altem Brauch. TREI PRIVIRI ÎNTR-UN OPAL I Privire-n opal: un sat încununat de viţă uscată, cu liniştea Norilor cenuşii, cu răcoarea galbenelor coline de piatră Şi a însetatelor izvoare: îngemănată oglindă În rame de umbre şi rocă vâscoasă. Drumul toamnei şi crucile ei se cufundă în seară, Pelerin cântând şi pânzeturi pătate de sânge. Aşadar făptura solitarului cade pe gânduri Şi umblă, înger palid, prin dumbrava pustie. Fönul suflă din beznă. Stau laolaltă cu satirii Femeiuştile suple; preoţi palizi, călugării voluptăţii, Nebunia lor se-mpodobeşte cu crini, întunecat şi frumos, Şi înalţă braţele spre altarul de aur al Domnului. II Cea care plânge e-o picătură trandafirie de rouă ce-anină În rozmarin: se scurge adiere cu miros de mormânt, De spitale umplute cu haos de blesteme şi ţipete-n febră. Din cavou osemintele se înalţă sure şi putrede. Nevasta moşneagului dansează în văluri şi mâzgă albastră, Părul ţeapăn de murdărie e plin de lacrimi negre, Băieţii visează aiurea în uscatele plete de sălcii Şi de lepră, frunţile lor sunt aspre şi sterpe. Prin bolta ferestrei cade o seară lină şi caldă. Un sfânt păşeşte din negrele lui cicatrici. Scoicile de purpură se târâie din crustrele sparte Şi scuipă sânge în tufa de spini, cenuşie şi aspră. III Orbii presară tămâie pe răni puroiate. Veşminte de aur şi purpură; psalmodieri şi făclii, Şi fetele, asemenea otrăvii încolăcindu-L pe Domnul. Ceară ţeapănă, siluete păşesc prin jăratec şi fum. Un prostănac cu oase subţiri e-n fruntea dansului De miez de noapte-al leproşilor. Grădini ale aventurilor Stranii; mistuire; grimase de flori, râsete; monstru

97

Şi constelaţie rotitoare în neagra tufă de spini. O, sărăcie, supă de cerşit, pâine şi dulce usturoi; Visarea vieţii în colibele din faţa pădurilor. Cenuşiu se înăspreşte cerul peste câmpurile galbene Şi un clopot de seară cântă după datina veche. GEBURT Gebirge: Schwärze, Schweigen und Schnee. Rot vom Wald niedersteigt die Jagd; O, die moosigen Blicke des Wilds. Stille der Mutter; unter schwarzen Tannen Öffnen sich die schlafenden Hände, Wenn verfallen der kalte Mond erscheint. O, die Geburt des Menschen. Nächtlich rauscht Blaues Wasser im Felsengrund; Seufzend erblickt sein Bild der gefallene Engel, Erwacht ein Bleiches in dumpfer Stube. Zwei Monde Erglänzen die Augen der steinernen Greisin. Weh, der Gebärenden Schrei. Mit schwarzem Flügel Rührt die Knabenschläfe die Nacht, Schnee, der leise aus purpurner Wolke sinkt. NAŞTERE Munţi: întunecime, tăcere şi zăpadă. Roşie, din pădure vânătoarea coboară; O, privirile năpădite de muşchi ale jivinei. Liniştea mamei; sub negri brazi Se deschid somnoroasele mâini, Când, destrămată, luna rece răsare. O, naşterea omului. Susură noptatic Apa albastră-n adâncul stâncii; Îngerul prăbuşit, suspinând, îşi zăreşte chipul. Se deşteaptă-o paloare-n odăi apăsătoare. Luna dublă Străluminează ochii bătrânei împietrite. O, ţipătul în durerile facerii. Cu aripa neagră

98

Traducere: Laurenţiu Ulici

Noaptea atinge tâmpla băiatului, Zăpadă ce cade lin din nor de purpură. VERKLÄRUNG Wenn es Abend wird, Verläßt dich leise ein blaues Antlitz. Ein kleiner Vogel singt im Tamarindenbaum. Ein sanfter Mönch Faltet die erstorbenen Hände. Ein weißer Engel sucht Marien heim. Ein nächtiger Kranz Von Veilchen, Korn und purpurnen Trauben Ist das Jahr des Schauenden. Zu deinen Füßen Öffnen sich die Gräber der Toten, Wenn du die Stirne in die silbernen Hände legst. Stille wohnt An deinem Mund der herbstliche Mond, Trunken von Mohnsaft dunkler Gesang; Blaue Blume, Die leise tönt in vergilbtem Gestein. TRANSFIGURARE Când seara se lasă, Te părăseşte-ncet un chip albastru. Cântă-n tamarin o mică pasăre. Cucernic un călugăr Îşi împreună mâinile moarte. Un înger alb i se arată Mariei. O cunună-nnoptată De violete, spice şi struguri purpurii Este anul clar-văzătorului. La picioarele tale Se cască mormintele celor stinşi, când fruntea ţi-o-ngropi în mâini de argint. Luna de toamnă Adastă tăcută pe buzele tale, În beţie de cântec sumbru al sucului de mac;

99

Floare albastră Ce murmură-n galbenă rocă. TROMPETEN Unter verschnittenen Weiden, wo braune Kinder spielen Und Blätter treiben, tönen Trompeten. Ein Kirchhofsschauer. Fahnen von Scharlach stürzen durch des Ahorns Trauer, Reiter entlang an Roggenfeldern, leeren Mühlen. Oder Hirten singen nachts und Hische treten In den Kreis ihrer Feuer, des Hains uralte Trauer, Tanzende heben sich von einer schwartzen Mauer; Fahnene von Scharlach, Lachen, Wahnsinn, Trompeten. TROMPETE Răsună trompete sub sălcii tăiate, pe unde copii Se joacă şi frunze aleargă. Fior cimitirul trimite. Flamuri de purpură-n jale de-arţar năruite, Călăreţ de-a lungul secarei trecând, mori pustii. Sau cântă în noapte păstori şi-n ruturi secrete Cerbii păşesc, a dumbrăvii tristeţe străveche. Din neguri de zid dănţuiri se înalţă de veghe; Flamuri de purpură, râs, nebunie, trompete. GRODEK Am Adend tönen die herbstlichen Wälder Von tötlichenWaffen, die goldnen Ebenen Und blauen Seen, darüber die Sonne Düster hinroll; umfängt die Nacht Sterbende Krieger, die wilde Klage Ihrer zerbrochenen Münder. Doch stille sammelt im Weidengrund Rotes Gewölk, darin ein zürnender Gott wohnt, Das vergosse Blut sich, mondne Kühle; Alle Straßen münden in schwartze Verwesung. Unter goldnem Gezweig der Nacht und Sternen Es schwankt der Schwester Schatten durch den schweigenden Hain, Zu grüßen die Geister der Helden, die blutenden Häupter; Und leise tönen im Rohr die dunkeln Flöten des herbstes. O stolzere Trauer! ihr ehernen Altäre, Die heiße Flamme des Geistes nährt heute ein gewaltiger Schmertz, Die ungebornen Enkel.

100

GRODEK Seara, de armele morţii răsună Pădurile toamnei, câmpiile de aur Şi-albastrele lacuri, deasupra cărora soarele Se rostogoleşte mai negru; noaptea cuprinde Muribunzi luptători, tânguirea sălbatică A zdrobitelor guri. Dar în linişte peste-ntinderea văii se strâng Nori roşii în care domneşte un zeu mânios, Sângele curs, răcoare de lună; Duc toate drumurile în negru putregai. Pe sub rămurişul de aur al nopţii şi-al stelelor Se clatină umbra surorii prin crângul tăcut Şi salută duhurile eroilor, însângeratele capete; Slab printre trestii răsună sumbrele flaute-ale toamnei. O, doliu prea mândru! altare de bronz! Fierbintea flacără-a duhului azi o cumplită durere hrăneşte, Nepoţii ce nu s-au născut. Traducere de Mihail Nemeş ELSE LASKER SCHŰLER (1869-1945) SFÂRŞIT DE LUME Bântuie-un plâns pe lume, Ca şi cum bunul Dumnezeu ar fi mort, Şi umbra de plumb ce cade Mormânt apasă. Vino, mai îndeaproape să ne ascundem... Viaţa zace în toate inimile Ca în sicriu. Tu! Să ne sărutăm adânc, adânc Bate un dor în poarta lumii, Ce ne va fi mormânt. CÂNTECUL MEU DE DRAGOSTE Ca un tainic şipot Al meu sânge murmură, Mereu despre tine, mereu despre mine. Sub luna îmbătată

101

Visele mele goale, visele mele dibuitoare, Lunatici copii, Lin peste spini tenebroşi - dansează. O, buzele tale-nsorite!.. Aroma buzelor tale ce te scoate din minţi... Şi în umbrele-albastre, în nimb de-argint. Zâmbeşti tu... tu, tu. Necontenit, undirea domoală, şerpuitoare, Scăldându-mi pielea, Înecându-mi umerii trecând Ascult... Ca un tainic şipot Al meu sânge murmură. ALBASTRUL MEU CLAVIR Am acasă un albastru clavir Şi nu ştiu să cânt vreo notă. Stă-n beciul jilav, la umbre-n cvartir, De când lumea-i sălbatec netotă. Stelare mâini patru cântă în şir - Femeia din lună cânta în luntre Şobolanii zăngănesc la şpaţir. Claviatura ruinii dă bir... Plâng moartea muiată-n mirific safir Deschideţi-mi îngeri, rănilor ir, - Am mâncat din pâinea amară-a speluncii A cerului poartă cât încă respir Chiar împotriva poruncii. Traducere: Dan Constantinescu ERNST STADLER (1883-1914) DIMINEAŢA Dimineaţa, conturul trupului tău apare întunecat în faţa luminii tulburi A jaluzelelor-trase. Din pat simt chipul tău îndreptat înspre mine - aidoma ostiei. După desprinderea din braţele mele, şoptitul tău "trebuie să plec" a ajuns numai

102

La mult-depărtata poartă a visului meu ca printr-un văl acum îţi zăresc Degetele lin mângâind cămaşa albă pe piept... Ciorapii... şi rochia... părul netezit, şi iată eşti străină, împodobită pentru lumină şi lume... Uşa o deschid încet... te sărut... îmi faci un semn, şi eşti departe, un bun-rămas...Şi-ai dispărut. Sunt iarăşi în pat, aud cum stins îţi pier paşii, pe scara-n spirală, Sunt iarăşi captivul miresmelor trupului tău, care năvălesc dintre perne, fierbinţi curgând în simţurile mele. Dimineaţa se face mai caldă. Se umflă perdeaua. Vântul proaspăt vrea să pătrundă în cameră împreună cu primele raze de soare. Izbucneşte zgomotul... Muzica orelor matinale... Suav legănat în visele dimineţii -- adorm. GHETOU LONDONEZ Aproape de splendoarea pieţelor, străzile dosnice Se mistuie şi scormonesc, înrăite-n paragină, Sunt asemenea cicatricelor căscate adânc în carnea despuiată a caselor, Şi-s pline de gunoiul pe care soioasele şanţuri le inundă mereu. Dugheni îmbâcsite se revarsă-n afară. Pe mesele lungi vechiturile se adună haotic: Stămburi şi haine, carne, peşte şi fructe Stivuite în şiruri scârboase şi stropite cu galbenă naftă. De ziduri e lipită duhoare de peşte şi carne stricată. Abur dulceag se revarsă în aerul încet înnoptând. Cu degete lacome bătrâna adună putrede resturi Nebăgat de nimeni în seamă, orbul îşi plânge un cântec. Lumea stă în uşi, se înghesuie în jurul cărucioarelor. Copiii trenţuiţi lărmuiesc în jocuri umile. Izbucneşte-un gramofon, scârţâie sparte voci de femei. Şi-n depărtare, oraşul bubuie sub tunete de automobile. ÎN FAŢA UNEI CANTINE PENTRU SĂRACI DIN LONDRA Am văzut copii în coloană lungă, doi câte doi, în faţa unei cantine pentru săraci. Până să le vină rândul să intre la cină aşteptau obosiţi şi tăcuţi. Erau murdari şi trenţuiţi şi se sprijineau de zidurile caselor. Câteva copile strângeau în braţele înţepenite palizi sugaci.

103

Stăteau înfometaţi şi timizi printre luminile în continuă creştere, Unii purtau pe obrajii subţiri umbre întunecate, îmbrăcămintea Le mirosea a pivniţă, camere igrasioase, nesfârşite lipsuri şi ocară. Trupurile lor purtau cicatricele nevoilor şi ale sfintei munci timpurii. Aşteptau: curând ceilalţi termină, atunci li se va permite să păşească în sala mare Şi vor avea pe masă pâine şi legume şi supa de seară în ceşti de metal. O, după aceea va veni oboseala înmuindu-le mădularele strâmbe, Iar noaptea cu somnul dulce îi va purta spre caii de lemn, soldaţii de plumb şi-n minunatele cămăruţe ale păpuşilor. PĂPUŞILE Perechi fantomatice, iată-le în lumina lumânărilor din vitrină: cochete şi ironice, ca odinioară la menuet. Cu pasul ridicat, frumoasele îşi saltă uşor crinolina şi lasă fragedele glezne să înflorească deasupra pantofilor mărunţi de mătasă. Galant, cavalerii le oferă braţul liber de sabie, şi-n subtile împerechieri, cuvintele lor desfrânate Lunecă prin aer ca nişte spade lucios încrucişate, Până în clipa când ele încremenesc pe buze în surâsuri de ghiaţă, În timp ce suave şi visătoare, frumoasele stăruie în atitudini îndelung studiate. Ferite de aerul tare, în dulapuri tăcute stau acuma trufaşe, depărtate şi reci visând la aventuri petrecute de mult. Dar în clipa când lumânările pâlpâie melancolic sângele lor subţire începe ciudat să zvâcnească: În ochi atunci li se aprind scântei. Prin aer par să şuiere cuvinte încinse. Tremură pieptul frumoaselor. În delicata pudră a obrajilor pomădaţi Gura le sclipeşte asemenea unui fruct nebun care promite desfătări şi pieire. RAINER MARIA RILKE (1875 - 1926) A DOUA ELEGIE Orice înger e înspăimântător. Şi totuşi, vai mie, vă invoc pe voi toţi, păsări aproape ucigătoare ale sufletului, şi ştiu cum sunteţi. Unde sunt vremurile lui Tobie, când unul din cei mai strălucitori stătea în pragul uşii rustice, puţin travestit, cum se cuvine la drum, şi nu aşa de cumplit,

104

Traducere: Petre Stoica

(un tânăr şi el uitându-se curios la celălalt tânâr). Dacă arhanghelul acum ar ieşi primejdios dintre stele, numai c-un pas, în jos, către noi, cutremurător ne-ar bătea inima. Cine sunteţi? Fericiţi ai vremii dintâi, răsfăţaţi ai Firii, trăsături din înalt, creste din zori ale oricărei creaţii, polen al înfloritei dumnezeiri, articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri, spaţii formate din esenţe, scuturi de dragoste, tumulturi ale simţirii în extaz furtunos şi, deodată, numai oglinzi, care răspândesc din belşug propria lor frumuseţe ca s-o creeze din nou în propriile lor feţe. Noi tot ce simţim împrăştiem; ah, noi ne exalăm şi pierim; din văpaie-n văpaie dăm tot mai slabă mireasmă. Ne spune cineva: da, îmi intri în sânge, camera asta, primăvara se umplu de tine… Zadarnic însă, nu ne poate păstra, dispărem în el şi în preajma lui. Dar ei, care-s frumoşi, o! cine poate să-i păstreze? Necontenit pe faţa lor aparenţa se-nalţă şi piere. Ca roua dimineaţa, din iarbă ce-i al nostru se ridică din noi, precum căldura dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? Şi privirea care se-nalţă: nou şi cald val care zvâcneşte din inimă -; vai mie: totuşi aceasta suntem. Universul în care ne mistuim păstrează mireasma noastră? Îngerii oare nu iau într-adevăr decât ce este al lor, propriul lor suflu, sau, poate, uneori, ca din greşeală, ceva din ce suntem se află în suflul lor? Suntem noi oare amestecaţi în trăsăturile lor măcar atâta cât nelămurirea pe feţele femeilor însărcinate? Ei nici nu ştiu aceasta în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea s-o ştie?) Îndrăgostiţii, dacă ar înţelege, ar putea să vorbească ciudat în aerul nopţii. Fiindcă se pare că totul ne ascunde. Uite, copacii, există: casele în care locuim au rămas aceleaşi. Numai noi trecem pe lângă toate ca un schimb aerian. Şi totul se uneşte ca să ne împrejmuie cu tăcere, pe jumătate de ruşine, poate, pe jumătate dintr-o adâncă speranţă. Îndrăgostiţilor voi unul în altul mulţumiţi, pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă? Iată mie mi se întâmplă că mâinile mele se cunosc una pe alta sau că faţa mea veştejită în ele se cruţă. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum pe mine însumi. Cine totuşi, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie? Voi însă, care sporiţi fiecare în extazul celuilalt, până când,

105

dominat, celălalt vă imploră: destul! voi care fiecare în mâinile celuilalt vă-mbelşugaţi tot mai mult ca un an de podgorii; voi care uneori nu mai existaţi numai pentru că celălalt, vă întrece cu totul; pe voi vă întreb ce suntem. Ştiu că în atingerea voastră fericirea e atât de mare pentru că dezmierdarea ţine pe loc, pentru că locul pe care dragostea voastră-l cuprinde nu piere; pentru că simţiţi acolo durata pură. De-aceea îmbrăţişarea vi se pare o promisiune de eternitate. Şi totuşi, atunci când v-aţi învins spaima primelor priviri şi aşteptarea nostalgică la fereastră Şi prima plimbare, împreună, o dată, prin grădină: îndrăgostiţi, mai sunteţi voi oare? Când unul în altul vă duceţi unul pe altul la buze şi beţi-: băutură la băutură; o! cât de ciudat băutorul se desparte de faptă. N-aţi văzut cu mirare pe câte-o stelă antică prudenţa gestului uman? Iubirea şi despărţirea nu erau oare atât de uşoare puse pe umeri, parcă-ar fi fost din altă materie făcute decât sunt la noi? Aduceţi-vă aminte de mâinile care atârnă fără s-apese, deşi e putere în trupuri. Aceşti stăpâni pe ei înşişi ştiau şi-şi spuneau: atâta numai e-ntinderea noastră: atâta-i al nostru, să ne atingem aşa. Zeii ne strâng mai tare. Dar numai zeii pot asta. Dac-am putea şi noi să găsim o curată, îngustă, trainică parte de substanţă umană, o fâşie de pământ fecund care să fie a noastră între fluviu şi stâncă. Fiindcă propria noastră inimă ne depăşeşte mereu ca şi ei. Şi nu mai putem s-o privim în imagini care o domolesc şi nici în trupuri zeieşti în care se potoleşte, sporind. Traducere: Al. Philippide A CINCEA ELEGIE Dedicată doamnei Hertha Koenig Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceştia puţin mai trecători ca noi înşine, pe care-mboldindu-i din vreme îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui o mereu neostoită voinţă? Ci, iată - îi stoarce, îi încovoaie, îi răsuceşte şi-i ameţeşte, îi aruncă şi-i prinde din nou, ca printr-un aer dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar jos, pe covorul subţiat, ros de veşnica lor săritură, pe covorul acesta pierdut în univers. Lipit ca un plasture, parcă cerul de mahala ar fi durut pământul.

106

Şi abia căzuţi în picioare, aici iată-i: literă mare prezentei…îndată bărbaţii cei mai puternici sunt rostogoliţi din nou, în glumă gest mereu repetat, ca al lui August cel Mare la masă cu farfuria de cositor. Ah, şi-mprejurul acestui centru, trandafirul vederii: înfloreşte şi se scutură. În jurul acestui şteamp, pistil, atins de propriul său polen lucitor, fecundat, ca să devină iarăşi rod ai nemulţumirii, nicicând conştientă de sine, - sclipind din cea mai subţire pojghiţă a unei nemulţumiri ce zâmbeşte uşor prefăcut. Iată: bătrânul halterofil, ofilit, zbârcit, care-acum bate doar toba, chircit în pielea sa uriaşă, parcă-nainte Ar fi conţinut doi oameni, şi unul zace acum în cimitir, iar el i-a supravieţuit. surd şi câteodată puţin cam tulbure-n pielea lui văduvită. însă cel tânăr, bărbatul, ca şi când ar fi copilul unei cefe şi-al unei călugăriţe: ţeapăn şi bine umplut cu muşchi şi candoare. O, voi pe care cândva o suferinţă, de copil încă, v-a primit, ca jucărie, într-una din lungile ei convalescenţe… Tu, cel care căzând cum numai fructele, necopt, zilnic de-o sută de ori se desprinde din arborele mişcării urzite-mpreună (care, mai iute ca apa, în câteva clipe trece-n primăvară, vară şi toamnă) te desprinzi şi te turteşti pe mormânt: uneori într-o frântură de pauză, parcă ţi se-nfiripă un chip de iubire spre mama ta, ea - rareori mângâind; dar ţi se pierde în trup, pe umăr, se iroseşte, timid, abia conturată…Şi iarăşi pocneşte din palme bărbatul, pentru ţâşnire, şi înainte ca vreo durere să i se limpezească în dreptul inimii mereu galopante, arsura din tălpi a şi întrecut-o pe ea, obârşia sa, cu câteva lacrimi trupeşti grabnic stârnite sub pleoapele tale.

107

Şi totuşi, orbeşte, surâsul… Îngere! Ia-o, culege-o, iarba de leac cu floare măruntă. Adu o vază, păstreaz-o! Aşaz-o printre bucuriile nouă încă închise; în gingaşă urnă slăveşte-o cu inscripţie-nflorit avântată: "Subrisio saltat". Apoi tu - încântătoare tu, cea ocolită-n tăcere de bucuriile cele mai fermecătoare. Poate că franjurii tăi sunt fericiţi pentru tine ori poate pe sânii tăi tineri şi tari mătasea verde metalică se simte răsfăţată nespus, nelipsindu-i nimica. Tu, pe toate, jucătoarele balanţe ale echilibrului mereu altfel aşezată fructă de piaţă a nepăsării, vizibilă sub umeri. Unde, ah! unde e locul - îl port în inimă unde încă nici vorbă să poată, unde încă se desprindeau unul de altul, ca animalele care se-ncalecă nu pe deplin împerecheate: unde greutăţile trag încă greu: unde se clatină încă pe vergele zadarnic rotite farfuriile… Şi deodată-n acest trudnic Niciunde, deodată indicibilul loc, unde Preapuţinul pur se transformă de neînţeles - trece brusc în Preamultul golit. Unde socoteala multiplă se rezolvă fără de cifre. Pieţe, ah! piaţă-n Paris, nemărginita scenă unde modista, Madame Lamort, împleteşte şi răsuceşte neodihnitele drumuri ale pământului, infinitele panglici, făcând din ele noi funde, cocarde, flori, bentiţe, fructe-artificiale - toate în false culori - pentru ieftinele pălării de iarnă ale destinului. -----------------------------------------------------------------------Îngere, ar fi un loc, pe care nu-l ştim, şi-acolo, Pe covor indicibil, amanţii, care-aici n-ajung niciodată la deplină pricepere, îşi arată temerarele lor înalte figuri ale-avântului inimii, turnurile lor din plăcere, scările lor care de mult, acolo unde nicicând n-a fost sol

108

se sprijină numai una pe alta, vibrând - şi pot în faţa spectatorilor din jur, sumedenia de morţi fără grai: Oare-şi aruncă aceştia ultimele, mereu agonisite, mereu ascunse, necunoscute de noi, veşnic preţioasele monede ale norocului, la picioarele perechii ce-n sfârşit zâmbeşte cu adevărat pe alinatul covor? Traducere: Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu II. NORDIC / SCANDINAV: DANEMARCA PAUL LA COUR (1902 – 1956) BULETIN DE IDENTITATE Născut într-un noiembre, pe ceaţă şi noroi. 1902. Doi ochi albaştri-cenuşii. Bărbat. La jumătatea vieţii, mă bat şi iar mă bat. Două războaie-n urmă. Colţi de fiară, ce pieptul omenesc mi-l sfâşiară, stivind şi fructul matur, şi, sadic, orice mugur, ca pe un bob de strugur. Şi deznădejde, pizmă şi trădare; otrava lor, intrată-n răsuflare, se-ngrămădi în piept: priviţi, eu sânger! În urma mea, înfrângeri. Vioara tinereţii de mult s-a sfărâmat. Un semn cumplit în suflet mi-e-ncrestat. Oraşele-n ruină căzute-s peste noi – şi ploaie, şi noroi. Dar ceţurile unde m-am născut o-nţelepciune-n suflet mi-au trecut; o flacără zeiască, ce vântul n-o atinge, n-o clatină ori stinge. E flacăra ce arde în negură, deşi ea sângele din vine-l pustii, ca vinul degradându-se-n vinars, ce rădăcinile ne-a ars. Născut într-un noiembre, pe ceaţă şi noroi.

109

1902. Doi ochi albaştri-cenuşii. Bărbat, la jumătatea vieţii. Mă bat. Tot mă mai bat. (Veronica Porumbacu) SOARE NOU O pală de răcoare pe drum. S-au oprit. Aşa s-a-ntâmplat... Şi iată-i, deodată, liberaţi de ei înşişi, gata să primească soarele, gata să primească zăpada; dimineaţa mută-i străpunse. Le scăpase printre degete numele, timpul, cuvintele se veştejiră în sânge, se schimbară în uşi fără zgomot deschise, în ferestre veşnic deschise. Şi-n ochiul lor nu mai era nici un hotar, în trupul lor iarba-nverzi, cum verde era la picioarele lor... Glasuri, murmure treceau prin ei, soarele, răsărind, le scânteia în carne, arzător, evident şi pur, căci ei rămaseră o clipă-n picioare, fără cuvinte, şi restituiţi în fine lor înşile. (Veronica Porumbacu) FINLANDA AILA MERILUOTO (1924) MÂINILE GOALE Două mâini goale mi-au dat cei puternici. Nimic altceva. - Rezistă, de poţi, te îneacă, de nu poţi! Au lovit. Mâinile goale să mi le ridic, apărându-mi capul plecat?

110

Sau să mă-aprind, să strâng pumnii mâinilor ce-şi află, trezite, puterea, şi să lovesc, să lovesc şi eu – ca până şi stelele să cadă de pe orbită? (Veronica Porumbacu) DUMNEZEUL DE PIATRĂ Doamne, vreau, vreau, vreau! Cerşind, rugându-mă, blestemând, vreau! Deschide porţile, deschide-le – Deschide-ţi ochii, Tu, neclintitule! Iată! O mie de nume iubitoare plângând se aruncă să-şi apere pruncii de-acest zid ce se năruie, de acoperişul căzând. Lumea e înmormântată în scrâşnet şi groază. Lacrima sapă morminte în suflet. O rană pe viaţă, amară, adâncă... Doamne, strâng pumnii, şi vreau! Cine eşti? Te privesc, amuţind de spaimă, chip încremenit, de piatră! Nări trufaşe, nu respiră viaţa; gură de piatră, braţe de piatră; ochii, iartă-mă – nu, asta nu! – ochii ţi-s goi şi orbi ca mormântul; răni fără viaţă, zeu rece, de piatră, nu El este izbăvitorul. * Îţi strâng mâna, soră şi frate, şi mută ies din ruine. O lume nemângâiată şi sumbră ca o fântână, viaţă ori moarte – unul şi-acelaşi lucru – şi, totuşi, renaştem din fum şi ruine, renaştem, putere cumplită de piatră, mulţi şi aspri, şi palizi, renaştem, mânioşi şi sfidători, abia mâine renaştem, tu, chip de piatră, piept rece de piatră, statuie de piatră a zeului. Legănam de mult un vis fără vlagă şi noaptea cădea peste zori. Tenebre intrau cu veciile-n ziuă. Zeu-şi nălţase obrajii de piatră.

111

Dar am crescut din tenebre, noi înşine piatră, noi înşine noapte. Zeu falnic de piatră, tu care acum ne-ai trezit, zămislindu-ne-asemenea făpturii tale. Reci suntem – până mâine! (Veronica Porumbacu) ELVI SINERVO (1912) DIMINEAŢA LUMII Închideţi bine uşile voastre, bate-ţi în cuie obloanele ferestrelor, rugaţi-vă să rămână noaptea, să ascundă ruşinea faptelor voastre. Iată, la răsărit, cerul a început să lucească. Noi venim, fericiţii, venim peste mormintele proaspete şi tinerii martirizaţi surâd în sicriele lor. Noi, cei puternici, păşim peste satele fumegând până-n zare, şi iarba ţâşneşte printre ruinele negre, şi graurul îşă înalţă cântecele peste cuibul său carbonizat. În colibele joase de la marginea drumului trezim sugacii şi ei ne zâmbesc, iar bătrânul muribund mâna şi-o ridică binecuvântând – ochii lui au văzut izbăvirea. Ştergeţi sângele de pe mâinile voastre, călăi, vă trece timpul curând! Ascunde-ţi-vă banii, îmbuibaţilor, vă trece timpul curând! Împerecheaţi-vă, neputincioşilor, vă trece timpul curând! (Petre Stoica)

112

FĂRĂ SĂ PRIVESC PE NIMENI

Voi pleca fără să privesc pe nimeni... Cineva mă va plânge poate, cineva o să-şi ascundă un zâmbet Nu voi lua cu mine mare lucru: cântecul păsărilor negre şi al neliniştii pe care voi nu aţi simţit-o. Cântecul bucuriilor vieţii Nu pot să-l povestesc decât acelora care ştiu ce-i suferinţa şi cunosc cântecul sevei în nopţile de primăvară! (Taşcu Gheorghiu) NORII Norii copilăriei mele călătoresc neschimbători şi furnica nu spune încotro se grăbeşte. Am trăit, am iubit şi la treizeci de ani m-au îmbrăcat în haină de puşcăriaş. Privesc mereu norii – numai dorinţa e veşnică. Iubirea a murit, s-a-năbuşit şi a fost sugrumată. Sub poala zidului alb femeile condamnate împletesc cununi de păpădie pentru iubiţii lor şi pe zidurile de piatră ale temniţei ele au scrijelit dragostea lor bolnavă. Cine ştie dacă asta e viaţa ori aceea a fost? Îmi ascund mereu obrazul. Acolo sus norii copilăriei mele

113

alunecă încet. (Taşcu Gheorghiu) SCRISOARE IUBITULUI

Minune sfântă-i să trăieşti, iubitul meu! Să-ţi chemi trecutul, să vezi viitorul. Să simţi în mâini ziua de azi, cu lanţurile dintr-o dată prea uşoare. Undeva, mâini de copil gingaşe construiesc întâia roată de apă-a primăverii, în cea dintâi cascadă a primăverii. Copilul nu se mai gândeşte-acum la mine, iar pe tine te-a uitat de mult de tot. Dar, în adâncul inimii, poartă aducerile-aminte neştiute ale iubirii noastre. Când păsări zboară paste zidul închisorii, eu mă gândesc la tine şi mă bucur că numai tu mi-ai stat în urmă şi-mi stai înainte, că nu a fost o întâmplare, că, după toate legile-omenirii, noi vom fi veşnic alături. O, fericit copil care nu ştie nimic de nopţile-n negre văluri, când, frântă, numele tău îl strigam de pe ţărmul râului îndoliat al morţii... (Taşcu Gheorghiu)

POEŢI FINO-SUEDEZI EDITH SÖDERGRAN (1892 – 1923) ŢARA CARE NU E Mi-e dor de ţara care nu e, tot ce este am ostenit să doresc. Luna-mi vorbeşte în rune de-argint despre ţara ce nu-i. Ţara unde orice dorinţă se-mplineşte ca prin minune,

114

ţara unde cad orice piedici, ţara unde ne răcorim sprâncenele noastre rănite cu rouă lunară. Viaţa mi-a fost o fierbinte-amăgire. Dar un lucru tot am găsit, un singur lucru am câştigat: drumul spre ţara ce nu e. În ţara ce nu e. Iubitul îmi umblă cu-o scânteietoare cunună pe frunte. Cine-i iubitul meu? Noaptea e neagră, şi stelele tremură să-mi dea un răspuns. Cine-i iubitul meu? Care-i e numele? Cerurile-şi urcă bolta lor tot mai sus, tot mai sus, şi fiul omului e înecat în neguri nesfârşite şi nu primeşte nici un răspuns. Doar copilul e o certitudine. Şi îşi ridică mâinile sale mai sus decât toate cerurile. De la el îmi vine răspunsul: sunt singurul pe care-l iubeşti şi-l vei iubi totdeauna. (Veronica Porumbacu) FACLA Facla vreau să-mi aprind peste tot pământul. Să ardă facla în orice curte noptatecă, în Alpii cu cerul binecuvântat, în tundrele cu cerul melancolic. Faclă a mea, luminează obrazul celui înspăimântat, celui blând, celui întunecat şi impur. Un zeu bun vă întinde mâna: nici o singură clipă nu trăieşte omul fără frumuseţe. (Veronica Porumbacu)

FATA BLONDĂ-A PĂDURII N-a fost, ca ieri, nunta fetei blonde-a pădurii? N-au fost, ca ieri, atât de veseli mesenii? Ea era pasărea uşoară, pârâul limpede, ea era tainicul drum şi tufişul cu râsete, ea era noaptea de vară beată şi îndrăzneaţă, ea era fără ruşine, râdea fără măsură, ea era fata blondă-a pădurii; împrumutase fluierul cucului,

115

mergea cu pas jucăuş din lac în lac. Când fata blondă-a pădurii îşi serba cununia, nu era nici un nefericit pe pământ: fata blondă-a pădurii nu ştie ce-i dorul, are păr despletit şi potoleşte visele, e palidă şi trezeşte dorinţele. Fata blondă-a pădurii îşi serba cununia, brazii erau atât de mulţumiţi pe colina de nisip, şi pinii atât de mândrii pe povârnişul abrupt, şi jnepenii-atât de veseli pe costişe, în soare, şi florile toate purtau colerete albe. Codrii îşi presărau polenul în inimile oamenilor, lacurile scânteietoare înotau în ochii lor, şi fluturii albi veneau şi plecau înaintea lor. (Veronica Porumbacu) DESCOPERIRE Iubirea ta îmi întunecă steaua – Luna se ridică în viaţa mea. Mâna mea se simte străină în mâna ta. Mâna ta e numai jind. Mâna mea e dor înfocat. (Petre Soica) AI CĂUTAT O FLOARE Ai căutat o floare şi ai găsit un fruct. Ai căutat un izvor şi ai găsit o mare. Ai căutat o fată şi ai găsit un suflet – şi eşti dezamăgit... (Petre Stoica) IADUL O, ce măreţ e iadul! În iad nu vorbeşte nimeni de moarte. Iadul e zidit înlăuntrul pământului şi-i înfrumuseţat cu flori de jăratec... În iad nimeni nu spune cuvinte deşarte... În iad nimeni n-a băut şi nimeni n-a dormit şi nimeni nu zăboveşte şi nimeni n-are tihnă. Nimeni nu vorbeşte în iad, şi totuşi strigă cu toţii,

116

lacrimile aici nu-s lacrimi şi mâhnirea şi-a pierdut puterea. În iad nu se îmbolnăveşte nimeni şi nimeni nu oboseşte. Iadul e acelaşi mereu. Iadul e veşnic. (Petre Stoica) ULTIMA FLOARE DE TOAMNĂ* Sunt cea din urmă născută floare a toamnei. Am fost legănată în leagănul verii, am stat de strajă când da să muşte vântul din nord, îmi arde în roşu obrazul, odinioară alb. Sunt ultima floare de toamnă. Sunt cel mai tânăr copil al primăverii-ngopate. Să mori cea din urmă – e-atât de uşor; am văzut lacul minunat de albastru, am simţit vara moartă răsuflând sclipitor, caliciul nu-mi mai poartă altă sămânţă decât a sfârşitului. Sunt ultima floare de toamnă. Am văzut universul încremenit al toamnei, am văzut lumina prietenă a două inimi depărtate, e atât de uşor s-o urmezi, acum voi închide poarta cea de pe urmă. Sunt ultima floare de toanmă. (Veronica Porumbacu)

CU SUFLETUL ÎN AŞTEPTARE Stau singură aici printre arborii lacului, Sunt prietena bună-a bătrânilor brazi de pe ţărm Şi confidenta secretă a scoruşilor tineri. Singură stau culcată şi-aştept, N-am văzut prin preajmă pe nimeni trecând, Flori mari mă privesc din înaltul tulpinelor lor, Amare plante se caţără pe sânul meu; N-am decât un nume pentru tot ce-i aici, Şi-acel nume-i iubire. ÎN CELE PATRU VÂNTURI Nici o pasăre nu vine să se piardă în ascunzişul meu solitar, nici o rândunică neagră care să-mi aducă dorinţa, nici un pescăruş alb care să anunţe furtuna... La umbra stâncilor sufletul meu sălbatic stă de gardă, *

Pozie scrisă cu puţin înainte de moartea poetei.

117

Gata să fugă la cel mai mic zgomot, la primul pas ce s-ar apropia... Tăcut şi albăstrind, universul meu, preafericitul meu univers... Am câte-o uşă spre cele patru vânturi. Am o uşă de aur spre est – pentru iubirea ce niciodată nu vine, Am o uşă pentru zi, şi alta pentru melancolie. Am o uşă pentru moarte – şi e veşnic deschisă. NORVEGIA KNUT HAMSUN (1859 – 1952) INSULĂ DIN ARHIPELARG Acum pluteşte barca pe ape-n preajma coastei, spre insula albastră cu ţărmul înverzit. Şi florile-nflorite nu bucură pe nimeni; privind înstrăinate, nu-mi spun un bun sosit. Şi inima-mi se schimbă într-un mic parc de basme. Şi insulei asemeni mă simt cum înfloresc. Iar florile în şoaptă se-apleacă între ele: ca la-ntâlniri, copiii, când râd şi îşi şoptesc. Poate c-am fost pe ţărmuri, în zorii vremii însăşi, un sorb înalt, sălbatec, ce azi a dispărut. Îi ştiu parfumul încă din vremea de-altădată, şi mă-nfior de vise ivite din trecut. Uimirea uriaşă lin îmi închide pleoapa, pe umărul meu, capul, uşor şi-a înclinat. Şi noaptea se îngroaşă:

118

Cu tunet de Nirvană, îşi trece peste insuli talazul revărsat. (Veronica Porumbacu) CÂNTECUL TRANDAFIRILOR ROŞII Nu-mi spune nu, îngenunchez smerit. Cu-aceste flori de sânge. Ia-le; Prin tine, de demult, mi-au răsărit, Flori roşii-n cale. Privirea ţi-o coboară-asupra lor De amintire împăienjenită. Tot ce-ai văzut, iubirea mea întreagă În trandafiri palpită. Şi lacrimile tale de rouă mi-au părut; Surâsul – zi senină. Tu lumea într-un tainic tărâm ai prefăcut Şi sufletu-n grădină. Văzduhul pur, înmiresmat de flori; În aer, aurii fiori. Iubito, iată-mi darul: trandafirii De-a pururi grăitori. (Veronica Porumbacu) NORDAHL GRIEG (1902 – 1943) ADIO Atât de albă te-nălţai la ţărmul despărţirii, şi noi ştiam, noi amândoi, pierduţi în ceaţă, că palida secundă sortită nimicirii e cea din urmă clipă de viaţă. „E ca şi cum în seară noi moartea ne-am trăi-o”, am fi putut s-o spunem deodată sau în parte. Şi totuşi, în pofida acestui greu adio, noi suntem, noi rămânem, sfidând acestă moarte. Adânca rană iată mi s-a-nchis. Şi inima mea doarme, suspinând. Ah! N-aş fi vrut nicicând să fie scris, în luptă, acest gând.

119

(Taşcu Gheorghiu) IMN CĂTRE VARDOE Bătut de marile vânturi, ostrovul răsare cu stâncile spelbe şi sterpe. Nici o nădejde aici pentru arbori – nimic. În pietrele-acelea în care mesteacănul creşte sfrijit, oamenii au prins rădăcini. Bărbăţia-i ridică-n picioare, îi face să-nfrunte pustiul polar. Pe locul acesta, fiece viaţă fu smulsă prin caznă, din moarte. Culesul? Mizeria, decât moartea, mai sigură. Şi nu sunt numai furtunile: în port îi aşteaptă pe toţi judecata străină. Săracii se-avântă iarăşi pe mare. Dar oamenii-aceştia-s Norvegia. Ei stau de strajă la pol. Mâinile lor noduroase apără bruma de viaţă împotriva năvalei de ger. Ei apără viaţa acestui pământ, când nopţile iernii vor s-o doboare, lumina vetrei împrăştie bezna. Spuneţi, nu-i timpul cumva de răplată? Pământul se lasă greu cucerit. Către vară marea-mpăcată mângâie ţărmii pe care sclipeşte aurul narciselor şi părul copiilor. Zborul păsărilor de mare se desface în cerul acesta de Nord, ca o roză a vânturilor, ţara speranţei renaşte în miracolul soarelui de la miezul nopţii. (Taşcu Gheorghiu) VIGO HANSTEEN* (fragment) III La moartea ta, sufletul nostru era *

Luptător antifascist (n.t.)

120

ca o stâncă incendiată de păsări. În nordul insulei Fugloey, spune legenda, un tâlhar cu inima-ncruntată, acostând cu barca sub stânci, aprinse iarba toată pe ţărm şi râse privind incendiul. Trase de ierburile din crăpături, flăcările toate urcau spre coastele stâncii, de cari se-agăţau mii de cuiburi. Potecile erau înghiţite de flăcări, stânca de păsări ardea. Cu câte-un puişor în cioc, păsările înnebunite zburau către larg, peste flăcări şi fum, lăsându-şi puii pe valul deşert, şi iarăşi pornind înapoi, cu ţipete lungi către ceilalţi, care piereau în iadul de flăcări. Alte păsări veneu dinspre larg, ajungându-le-n flăcări şi spăimântătoare torţe cădeau în abisul taluzelor. Aşa ni-e şi inima noastră, când încă unul din noi a căzut. Care din cei mai puri şi mai buni cade mâine? Viaţa însăşi e asasinată! Oricât de slabi, nu vom îngădui asemenea crimă. Ne vom întoarce la prietenii noştri, la fraţii în lanţuri, unde arde ca torţa în noapte stânca de păsări! (Taşcu Gheorghiu) SUEDIA SELMA LAGERLÖF (1858 – 1940) HAMLET Acum cortine-n falduri se coboară şi drama sângeroasă s-a sfârşit.

121

În mintea-ţi chipu-n taine-nvăluit, al gânditorului adânc, învie iară. Cuvinte-n care dragostea-nfioară, de nebunie, de sarcasm cumplit, ce-n păcătoşi ca fulgeru-au izbit, o mare de cuvinte te-mpresoară. Dar, mai ales, te-atrage-a lui durere. La el cuvântu-i ură, suferinţă, şi fapta doar i-aduce mângâiere. Cu spectatorul ai îngăduinţă: când fără de isprăvi în ţărnă piere, povară-i este Hamlet, şi căinţă! (Taşcu Gheorghiu) MARGARETA* Toarce, fată frumoasă, cât e vară, cât vântu-alintă gingaşele flori şi frigul cruţă crinii zâmbitori! Toarce, copilă, ziua iute zboară! Cântă, când roata sfârâie uşoară, de feţi-frumoşi cu spade şi viori, de castelane lăcrămând de dor, cântă chemarea inimii, fecioară! Şi-n visul tău, pe albu-i armăsar, să vezi un mândru principe cum vine, să te zărească doar pe tine-n lume. Să cazi din cerul de visări senine – ferită fii de-al Maicii Sfinte nume: Pământul e prea tare pentru tine. (Taşcu Gheorghiu) KARIN BOYE (1900 – 1941) RUGĂCIUNE CĂTRE ZEII SOARELUI Necruţătorule, cu ochii care n-au văzut niciodată întunericul! Izbăvitor care spargi cu ciocane de aur gheaţa, *

Eroina tragediei lui Goethe, Faust

122

adu-mi mântuire; Linii subţiri sunt tulpinile florilor absorbite de cer; mai aproape de tine vor să se legene cupele. Pomii îşi reped puterea în sus, ca nişte coloane, spre gloria ta. Abia în tărie îşi răsfiră braţele de frunze, însetate de lumină, dăruindu-se ţie. Pe om l-ai schimbat dintr-o piatră cu oarbe priviri într-o plantă pribeagă, plutitoare, cu vântul ceresc împrejurul frunţii. A ta e tulpina şi trunchiul. A ta e şira spinării. Salveaz-o. Nu viaţa mea. Nu pielea mea. Dar cele din afară nu le hotărăsc dumnezeii cu ochii stinşi şi mădularele frânte. Al tău e cel ce drept a trăit în viaţă şi cel ce moare drept. Pe el îl găseşti când bezna înghite beznele şi tună, şi noaptea se umflă. Viaţa scipeşte ca piatra scumpă. Salvează, salvează, tu, zeu, care vezi, ceea ce ai dat în dar! (Veronica Porumbacu) DIMINEAŢĂ BĂLAIE Dimineaţă bălaie, lipeşte-ţi pletele tale moi de-obrajii mei, şi respiră neatinsă,-n tăcere. Departe, tot mai departe, îşi deschide pământul uriaşa sa cupă, renăscută din noapte. Cu limpezi àripi coboară miracolul, ca o enormă gânganie, uşor atingând peceţile ce se deşteaptă fără vreo presimţire. (Veronica Porumbacu) SUNT ÎNFĂŞURATĂ ÎN FLUTURI Sunt înfăşurată în fluturi şi aripi ce fâlfâie peste poieni şi gustă din miere şi bat întorcându-se apoi, ca să moară cu-o zbatere tristă, dar degeaba aştepţi să scutur pulberi de flori. O, pentru soare, pentru încinsul, nemăsuratul soare, pentru cel mai bătrân decât vremea...

123

Sub piele însă, şi sânge, în măduva mea, greoi se mişcă vulturi de mare captivi, cu aripi mari şi cărora niciodată nu le scapă vreo pradă. Cum v-aţi învolbura pe ape, în furtuna de primăvară? Cum ar fi ţipătul vostru, când soarele v-ar încinge galbenii ochi? Zăvorâtă e grota! Zăvorâtă e grota! Şi între gheare vi se chircesc, albind ca florile-n beciuri, cele mai intime trestii. (Veronica Porumbacu) NOAPTE DE IARNĂ Zăpadă dură care scânteie şi trosneşte. Singurătate, singurătate, noapte risipită de albul cărărilor. O sete aspră mă umple: spaţiul, iarna. Nu vei izbucni în curând la picioarele mele, apă adâncă şi rece ca şi pământul, lume ce uneori prinzi o pojghiţă de brumă, şi voi, întunericuri dese ce steaua-mi răpiţi? Atunci, ameţeală dură, ameţeală pură, vei îneca fără milă minciunile putrede. Unde eşti amar ocean de gheaţă şi adevăr? (Veronica Porumbacu) COAPTĂ CA UN FRUCT Coaptă ca un fruct ţin lumea în braţele mele, ea s-a copt peste noapte; coaja e pieliţa fraged-albastră ce se bolteşte în jur, şi sucul e dulcele, înmiresmatul, încinsul şi scânteietorul şuvoi de lumină. Adânc mă cufund, ca un înotător, într-un cosmos cu licăr de argint, botezat pentru maturitate, renăscut pentru noi împliniri, şi uns pentru faptă. Uşor ca un hohot de râs, tai cu braţele o mare de miere-aurie, căreia dor i-e de mâinile mele flămânde. (Veronica Porumbacu) ARTUR LUNDKVIST (1906)

124

POETUL Poetul vine cu piper şi garoafe, cu zmeie de hârtie. Cu lumânări arse şi puţină sare. Poetul aude plângerea păsării în trandafiri. Vede luna oprită în chiparoşi. Aude broasca mlaştinilor, orăcăitul gâtului ei umflat. El priveşte jugul ce sapă urme pe umerii fetei care cară apă. Urmăreşte o şuviţă de fum rătăcită printre stejari. Întâlneşte femeia în doliu care a cules un mac în lanul de orez. Ascultă cum bate pulsul dansului în pădurea înrourată de seară. Se opreşte lângă biserica incendiată, cu lespezile crăpate. Se deşteaptă la răsăritul soarelui şi aude roţile grele ce se-nvârtesc, ca roţile unei mori, adânc în pământ. Poetul cunoaşte spaima şi bucuria, îngemănate, el ştie că aerul neliniştit al odăilor se va schimba în răscoală. El vine ca un copil, cu o creangă de afin în mână. Descoperă roşia lumină a serii în oglindă. Ascultă strigătele uimite ale fetelor care-şi simt propriul sânge curgându-le-n vine. Vede cum suflă în apă calul înainte să bea. Şi vede cum mâna înnegreşte cireşii. Poetul caută munca nimănui cunoscută, sarcina pe care nimeni n-o vrea. Stă o clipă la jumătatea drumului între mistrie şi porumbelul călător. El nu-şi adună apusul de soare într-o batistă. Dar pluteşte în corabia care alunecă, fără vânt, peste ape. Ştie că undeva îl aşteaptă ceva. Ceva care nu-şi găseşte locul în case. Ceva care fuge în peisaj, mai invizibil ca fumul. Ceva care nu se opreşte în uzine ori cimitire. Nici un laţ nu-l strânge pe poet. El cunaoşte pacea ierbii crescând şi a zăpezii ce doarme. El şade sub cataractele tăcerii, ascultând plimbarea ecoului în propria casă. E un copil părăsit în pădure. E o carte deschisă în ploaie. E un orologiu, sus, ca un cuib de rândunele. Dar e vorba şi de altceva. De ceva fără chip, fără nume. Foarte mut şi foarte orb, asemeni celui mai umil dintre fluturi când îşi închide aripile ca să nu mai fie decât o singură petală pală. Sau asemeni àcelor unui vechi ceasornic de porţelan,

125

unite numai o secundă. Cutele unei rochii părăsite îi fac rău, amintirea unui glas în murmurul apei, urmele unui picior jilav în ţărână, efemerul, ceea ce dispare, ceea ce de-abia e vizibil. Nu concretizarea care înnăbuşe posibilul şi desfoliază speranţa. Nu gura care-şi mănâncă propria roză. Nu pieptul care odihneşte greu într-un hamac. Nu zăpada care, înveşmântată în funingine, se preface într-un ucigaş mort. Nici molia care spânzură pe haine ca un liliac plin de făină. Nici firul pe care îl rupi cu dinţii. Nici pata lămpii în tavan. Nu, ceva mult mai efemer şi mult mai durabil, ca o colină de apă, ca o barcă de frunze. Ceva mult mai tăcut şi mult mai adevărat. Ceva mult mai uşor şi mult mai pătrunzător. Ceva... (Taşcu Gheorghiu) SCURTĂ PRELEGERE DESPRE LIBERTATE Libertatea, v-o spun, e un vânt care a fost rupt dintr-un alt vânt. Şi acest vânt e dreptatea. Cei ce vorbesc de libertate se gândesc doar la libertatea lor, şi nu la Libertate. Dar libertatea în dauna altora este nedreaptă şi de aceea nu-i libertate adevărată. Libertatea trebuie să fie a tuturor şi determinată de o nevoie interioară, altfel ea se preface-n neant, în nimicnicie. Libertatea există spre-a da viaţă necesităţii, dar necesităţile trebuie să fie reale, cele imaginare falsifică libertatea şi-o împlinesc din neant. Libertatea e veşnic hotărnicită şi din fruntarii îşi află cuprinsul. Libertatea nemărginită e pustiu şi genune şi curând preshimbându-se-n constrângere absolută, se-ntoarce-n moarte. Libertatea reală e o funcţie limitată, determinată, rod fiindu-i în coajă cuprinsul.

126

Libertatea e pururi alegere între ceva şi altceva, dar o alegere poate dintru-nceput hotărâtă. Căci recunoşti din preţul ei necesitatea – în orice stradă-ar fi ascunsă. Numit-am slobodă că-i pasărea-n văzduh, dar noi nu suntem păsări şi libertatea păsărilor nu e libertatea noastră, şi dacă-ar fi,-n constrângere am cădea îndată: constrângerea de-a fi, în viaţă şi în moarte, păsări, constrângerea de a zbura, spre a trăi. Sau, să luăm un arbore: crescând, îşi are libertatea lui, închisă-n stricta lui necesitate, nu-i nici stăpân, nici slugă, dar lucrul e-n unealta lui de arbor ca pe pământ să fie arbori şi codri-n firea lumii. Omul voinţa-şi are delimitată de necesităţi, de-aceea-n libertatea vană el se rătăceşte. Strâmb înţelesa-i libertate care te strânge în cătuşe! Libertatea ca flacăra-i, cătuşe la para-i să topeşti. Libertatea-i şi mărunta trăire-n constrângerea dată să-ţi deretici, de vrei, mai plăcut închisoarea ta proprie. Libertate de melc târâtor în cochilia ta ca perla nevrednicii boli să ţi-o mângâi. Libertatea ca singur deoparte să stai şi împotriva curentului să-ţi jertfeşti tăria zadarnic. (Taşcu Gheorghiu) CALUL Vine din pădure, alb ca zăpada uitată. Vine din lanul de secară şi are un picior însângerat. Se ridică din fântână în gură cu o cheie de lemn. Calul e făcut din spuma fluviului şi din forţa apei. Priveşte întunecat din preaplinul sângelui său, iar buzele sale sunt moi ca muşchiul de pe piatra din apă. Acesta e calul aşteptat de mine la răscrucea drumului, calul arzând sub mine, unei femei dezbrăcate în noaptea de vară se asemuie. Calul care mă poartă mereu înainte peste şerpi şi scaieţi, care zboară prin fereastră şi se cabrează înaintea zidului. Calul cu care trec pe sub nori ca o aripă. călărind de-a dreptul prin stogurile de paie – aceşti nori îmbătrâniţi pe pământ.

127

Până începe să se scufunde în iarbă, adânc dispărând, asemena apei în pământ, lăsându-mă fără grabă în urmă, cu sângele lâncezit, aşteptând ca el să se ridice iarăşi din pământ. Ca să se ridice din fântâni sau izvoare cu o cheie în gură, dintr-o fântână cu zârnă şi ciocănitoare, cu o cheie de pe care picură apa, un cal luminând roşu sub negura albă a pielii. (Petre Stoica) SEIEMELE FOAMEI I Ocean era lumea şi eu nu ştiam. Ocean neînfricat ignorând omul. (Dar în mijlocul furtunii ei jucau cărţi.) Insule albastre, munţi în piele de elefant. Popoare-n albastru de noapte cu ochii striaţi de roşu. Arbori ca frânghii verticale, drapele grase şi pocnetul sacadat al tampoanelor. Tramvaie ridicule naufragiing în iarbă. Oceanul etalându-şi rebuturile. Şi lumea un pântec urlând şi eu nu ştiam. Ei cumpărau ochi şi-i înşirau pe sfoară. Ei cumpărau sexe şi le-mpachetau în paie tocate. Ei cumpărau guri şi le sileau să mestece spuma. Ei cumpărau mădulare pentru lanţurile lor, ei înfigeau în creiere cuie, ca să le ţină. Ei îşi ungeau cocoaşele cu ulei, îşi biciuiau poftele şi în femeile posace îşi vărsau sămânţa. Un singur fruct de s-ar desprinde el s-ar rostogoli în râu stâlcit sub tălpi spre-a nu mai fi decât o pată-nsângerată. II Am văzut Pelagra, trandafirul înspăimântător al pielii, înceată moarte printre rozele însângerate (dar negrul gol îşi strânge la soare clorofila zăbrelii lui dispreţuite şi nu cunoaşte-această roză-nsângerată). Am văzut târându-se foamea, deşi fără adăpost, cu ploaia şi cu vântul,

128

împerechindu-se ca un câine, grăbită, în spaima înfiorată a setei de viaţă. Am văzut popoare strivite, pătate de mucegaiuri şi de galben-verzui, ca lămâile stătute prea mult pe pământ; în mâinile lor au luat noroiul drept aluat şi, scârţâindu-l între dinţi, l-au mestecat. Ei au mâncat cărbunele pe care focu-l lăsase, ei au mâncat rădăcinile şi dinţii le-au sângerat, în măruntaiele animalului, în larvele trunchiurilor de copaci putreziţi, au găsit trufandale. Viermi, viermi vieţuind în pântecele poporului, viermi, flămânzi, ca oamenii împărţindu-şi destinul şi-n scârnă asemeni unor capete de sfoară cu disperare fac semn. Foamea se-ntinde pe pământ ca o negură de absenţă. Foamea care nu se mai conaşte, fără salivă, fără poftă, albă ca hârtia, foamea cu harfele-i mute sub piele, încremenită pe solul fără speranţă, asemeni unui pumn care nu se poate deschide. III Prea, poate prea multe-am văzut în această lume. Poposind în toate vânturile, strein pretutindeni. Adevărul are o mie de feţe, deosebit după fiece loc, deosebit pentru fiecare om. Şi nedreptatea taie ca un cuţit despicând atlasul, loveşte ca satârul măcelăriilor. Revoluţia dă târcoale în jurul lumii în chip de cutremur de pământ şi mă scutură ca pe o frunză la capătul unei ramuri (şi aud urletele foamei). Revoluţia: cuvânt de pe-acum temut, mai cumplit decât uraganul pentru cei ce dansează pe parchetele sclipitoare. Dar de alţii iubită, deschis sau în taină; ca o inimă sângerând, ca muşchiul îndârjit al vieţii.

129

IV Dar pământul, vă spun, va fi lucrat de toţi oamenii şi nu va fi stăpânit de nici unul. Văd în jurul lumii un brâu de ţărani, un brâu de frunzişuri şi de recolte, un brâu în care pământul va fi cultivat. Ţărani: pădure învăluitoare cu albine sârguitoare, cu păsări solidare milioane, milioane de ţărani în mijlocul vieţii, trunchiul drept al agriculturii, arborele cel mai înalt. Nourii nergri ai roiurilor zboară şi gheaţa străluceşte: lămpi polare. Vânturile şi ploile sunt evanghelişti şi soarele-n apă e zâmbetul cel mai intim al vieţii. Văd ţărani albaştri lângă cer, muncitori ai pământului încununaţi cu floarea-soarelui, ţărani cu stăvilare, centrale electrice, tractoare, dansuri greoaie, gări înecate în grâu, serbări de secerişuri, butii de vin, mormane de roşii; ţărani împreună pe pământ cu vaste priviri, pacifice, drepte, şi recunoscându-se de departe şi însoţiţi de păsări şi de albine. Atunci pământul va fi lucrat de toţi oamenii şi nu va fi stăpânit de nici unul. (Taşcu Gheorghiu)

LUI NERUDA, ÎN CHILE (fragmente) I Pentru tine sunt scaune de paie care trosnesc familiar şi metalul rece al sfeşnicelor de noapte. Pentru tine e gustul castanelor în soarele de septembrie şi sarea mării care-şi desenează caii pe stâncă. Pentru tine sunt oglinzi mici ce se rotesc în arbori şi butelii părăsite în care se nasc insecte roşii. Pentru tin e focul care doarme în mulţimile întunecate şi păduri pe care nu le sperie zăpada veşnică. Prin faţa ta trec norii ca nişte eroice statui liniştite

130

şi fermierul ridică un spic de grâu în semn de salut. Dimineaţa ta are acoperişuri ude, fumuri albe, mere reci, după-amiza ta are pleoape de mac şi de coajă de ou, femeia ta vine ca o neîmpovărată purtătoare de apă. Îndărătul casei tale se coc alunele ca nişte pumni mici, închişi. Pe fruntea ta ceaţa se răsuceşte ca o dansatoare în timp ce marea îşi sună pentru tine clopotele de bronz. Buzunarele tale sunt umflate de seminţe şi de proiecte, roabele şi ţărâna roşie vin pe urmele tale. Tinerii cu părul în vânt pizmuiesc privirile de dragoste care se îndreaptă spre tine din casele umile. Lampa luceşte pe coiful de grafit şi de fluturi, de umărul tău se reazămă un zarzăr înflorit şi lopeţile ude ale unui bătrân pescar. ............................................................................................................................................................ IV Dar tu ştii şi cum oraşele se prăbuşesc în ruine şi cum se înăbuşe porturile, cum casele incendiate se apleacă una peste alta, cum pietrele se ciocnesc între ele sub bolţi, cum oamenii se îneacă în negre mocirle de viaţă, cum gesturile se opresc în osânza rece a obişnuinţei, cum sângele se amestecă în apele canalelor şi cum bate inima în cutii de fir ruginit. Tu auzi caterincile cântând imnuri istorice, tu vezi trandafiri în memoria eroilor falsificaţi, tu ai întâlnit, pe vântul de iarnă, tineri fără cămaşă, ai vorbit batrânilor rezemaţi de zidul bisericii, şi ai văzut pasărea cea mai frumoasă târâtă pe caldarâm, gâtul ei strălucitor, roşu şi albastru ca o sticlă de vin; tu descoperi flacoane pline de unghii, saltele din păr de femeie, ghete uzate, înecate în valuri de praf. Dar cum vei afla încă timpul să plângi, să plângi mâinile uzate, pieptenii sparţi, nisipul, furnicile, ţiţeiul? (Taşcu Gheorghiu) GUILLAUME APOLLINAIRE (1880-1918) SPIRITUL NOU ŞI POEŢII In poezie, spiritul nou care va domina lumea întreagă nu s-a ivit nicăieri cu mai multă vigoare decât în Franta. Dintotdeauna francezii si-au impus o disciplina intelectuala riguroasa; aceasta le permite- lor si celor care le apartin intru spirit- sa posede o conceptie distincta a vietii, artelor si

131

literelor, conceptie care nu este nici simpla constatare a Antichitatii, nici un pandant al frumosului decor romantic. Inainte de orice, spiritul nou care se anunta, pretinde a fi mostenit de la clasici, un solid bun simţ, un spirit critic infailibil, vederi de ansamblu asupra universului si a sufletului uman, precum si simtul datoriei, care inlatura sentimentalismele si le limiteaza (sau mai degraba le struneste) manifestarile. In plus, el isi revendica de la romantici curiozitatea de a explora toate domeniile in stare sa ofere materie literara, precum exaltarea vietii, sub orice forma s-ar prezenta aceasta. Exaltarea adevarului, cautarea lui, atat in domeniul etnic, de exemplu, cat si in cel al imaginatiei-iata principalele caractere ale acestui spirit nou. De altfel, aceasta tendinta a avut intodeauna reprezentantii ei indrazneti, care insa o urmau inconstient; ea s-a conturat si evolueaza de multa vreme. Cu toate acestea abia acum a devenit constienta de sine .Aceasta deoarece limitele impuse spiritului literar au fost pana in prezent foarte stricte. Se scria in proza sau in versuri. Forma poeziei era fixata de reguli gramaticale. Cat despre poezie, versificarea ritmata era singura lege, contestata periodic, niciodata abolita. Versul liber a descatusat lirismul; dar el nu era decat o etapa a explorarilor ce se putea face in domeniul formei. Cautarile privind forma au redevenit esentiale. Importanta acestor cautari este legitima. Cum lar putea lasa ele indiferent pe poet, cata vreme pot determina noi descoperiri in gandire si in lirism? Asonanta, aliteratia, in egala masura rima sunt conventii, fiecare cu meritele sale. Impinse foarte departe, cu multa indrazneala, artifiicile tipografice prezinta avantajul de a genera un lirism vizual, aproape necunoscut inainte. Aceste artificii pot merge inca si mai departe, desavarsind sinteza artelor, a muzicii cu pictura si literatura. Nu trebuie sa vedem aici decat cautarea noii expresii, perfect legitime. Cine ar cuteza sa afirme ca exercitiile de retorica, variatiunile pe tema lui "Je meurs de soif aupres de la fontaine" nu au avut o influenta decisiva asupra geniului lui Villon? Cine ar putea contesta rolul cautarilor formale ale retoricienilor si ale scolii marotice in epurarea gustului francez, pana la perfecta lui ecloziune din secolul XVII-lea? Intr-o epoca in care arta populara prin excelenta, cinematograful, este o carte cu imagini, ar fi fost straniu ca poetii sa nu incerce sa compuna imagini pentru pentru spiritele meditative si nu mai putin rafinate, care nu se pot multumi cu imaginea grosolana a fabricantilor de film. Acestia din urma se vor rafina la randul lor, si putem prevedea ziua in care fonograful si cinematofraful vor devenind singurele forme de impresiune, poetii se vor bucura de o libertate pe care azi nu o cunosc. Sa nu ne miram daca, numai cu mijloacele de care dispun acum, ei se pregatesc deja pentru aceasta arta noua,mai cuprinzatoare decat simpla arta a cuvintelor, dirijori ai unei orchestre de o marime neobisnuita, ei vor avea la dispozitie: lumea intreaga, cu freamatul si aparentele ei,cu gandirea si limbajul uman, cantul, dansul, toate artele si toate artificiile, mai multe miraje decat plasmuia Morgana pe muntele Gibel-toate pentru a compune cartea vazuta si auzita a viitorului. In general insa, nu veti gasi in Franta acele "cuvinte in libertate" la care au ajuns exagerarile futuriste, italiana si rusa, copii teribili ai spiritului nou, caci Frantei îi repugnă dezordinea. Francezii revin de bunavoie la principii, dar au oarecare oroare de haos . Putem deci spera ca materia si mijloacele artei vor cunoaste o libertatate si o bogatie inimaginabile. Poetii fac azi ucenicia acestei libertati enciclopedice. In domeniul inspiratiei, libertatea lor nu poate fi mai mica decat cea a unui ziar, care intr-o singura pagina trateaza toate materiile cele mai diverse, parcurge tarile cele mai departate. Ne intrabam de ce poetul n-ar avea o libertate mai putin egala, si de ce ar fi el obligat, intr-o epoca a telefonului, a telegrafiei fara fir si a avioanelor, la mai multa circumspectie in privinta spatiilor. Rapiditatea si usurinta cu care spiritele s-au obisnuit sa denumeasca intr-un singur cuvant, entitati atat de complexe ca multimea, natiunea si universul nu-si aveau corespondentul modern in

132

poezie. Poetii umplu aceasta lacuna, si poemele lor sintetice creeaza noi entitati a caror valoare plastica e tot atat de multiforma ca si cea a termenilor colectivi. Omul s-a deprins cu aceste fiinte formidabile care sunt masinile, a explorat domeniul infintezimalului, si imaginatia i se deschide spre noi campuri de actiune: macrocosmosul si profetia. Sa nu credeti totusi ca acest spirit nou ar fi unul complicat, lanced, artificial. indiferent. Urmand ordinea naturii insasi, poetul s-a descotorosit de frazele pompoase. Nu mai avem nici un pic de wagnerism in noi, si tinerii autori au lepadat toate bulendrele ,seducatoare candva, ale romantismului colosal in Germania lui Wagner, ca si falsa stralucire campeneasca a lui Rousseau. Nu cred ca evenimentele sociale vor ajunge atat de departe incat sa nu mai putem vorbi de literatura nationala. Dimpotriva, oricat am extinde libertatile, acestea nu vor face decat sa intareasca majoritatea vechilor descipline; vor rezulta discipline noi, cu nimic mai putin exigente decat cele vechi. Iata de ce cred ca, orice s-ar intampla, arta va avea, tot mai mult o patrie. De altfel, poetii sunt intodeauna expresia unui mediu, a unei natiuni, artistii, ca si poetii, ca si filozofii, formeaza o rezerva sociala care apartine neindoielnic umanitatii, dar numai ca expresie a unei rase, a unui mediu dat. Arta nu va inceta sa fie nationala decat in ziua cand toata lumea va trai in aceeasi clima, in locuinte constriute dupa acelasi model, si va vorbi aceeasi limba cu acelasi aceent - adica niciodata. Din diferentele etnice si nationale se naste varietatea expresiilor literare, si tocmai aceasta varietate trebuiesalvata.Cosmopolita fiind, expresia lirica nu produce decat opere vagi, fara accent si fara structura, a caror valoare nu depaseste pe cea a locurilor comune din retorica parlamentara internationala. Observati ca cinematograful, arta cosmopolita, prin excelenta, prezinta deja diferente etnice pe care lumea le discerne imediat; obisnuitii ecranului fac fara efort deosebirea dintre un film italian si unul american. Tot spiritul nou, care se ambitioneaza sa marcheze spiritul universal, si care nu intelege sa-si limiteze activitatea la un domeniu sau altul, este - si vrea sa ramana - o expresie particulara si lirica a natiunii franceze dupa cum spiritul clasic este, prin excelenta, o expresie sublima a aceeiasi natiuni. Nu trebuie sa uitam ca pentru o natiune este poate mai periculos sa se lase cucerita intelectual decat prin arme. De aceea, spiritul nou se reclama in primul rand de la ordine si de la datorie marile calitati clasice prin care se manifesta in cel mai inalt grad spiritul francez - carora le adauga libertatea. Aceasta libertate si ordine se contopesc in spiritul nou, il caracterizeaza si ii dau forta. La fel de adevarat e insa ca aceasta sinteza a artelor savarsita in vremea noastra nu trebuie sa degenereze intr-o confuzie. Altfel spus, ar fi cel putin absurd, daca nu periculos, ca, de pilda sa reducem poezia la un soi de armonie imitativa, care nu ar mai avea nici macar scuza de a fi exacta. Acceptam fara dificultate ca amonia imitatitiva poate juca un rol, dar ea nu sta la baza artei decat daca arta in cauza tolereaza interventia masinii. De exemplu, un poem sau o simfonie compuse la fonograf ar putea foarte bine sa constea in zgomote alese artistic si juxtapuse sau amestecate liric; in ce ma priveste, mi-e greu sa cred ca un poem se rezuma la imitarea unui zgomot, caruia nu i se poate atribui nici un sens liric, tragic sau patetic. Si daca unii poeti se dedau acestui joc, nu trebuie sa vedem aici mai mult decat un exercitiu, un fel de schita a notelor pe care ulteriot le vor integra operei. Detasat de o opera in care isi exercita intregul sens comic si satiric, acel "breket koax" din "Broastele" lui Aristofan nu inseamna nimic. "iiii"-urile pe care pasarea lui Francis Jammes le prelungeste pe un rand intreg nu sunt decat o derizorie armonie imitativa, daca le separam de poemul a carui fantezie o potenteaza. Cand un poet modern noteaza pe mai multe voci zbarnaitul unui avion, o face mai ales din dorinta de a-si adecva spiritul la realitatate. Pasiunea pentru adevar il face sa ia note aproape stiintifice; prezentate drept poeme, ele nu sunt decat simple iluzii auditive, intodeauna inferioare

133

realitatii.Dimpotriva, daca vrea de exemplu sa anplifice arta dansului si propune o coregrafie in care balerinii nu s-ar rezuma la entrechaturi ci ar scoate si strigate, intr-o ermonie imitativa originala - in acest caz cautarea artistului nu e deloc absurda; ea are origini populare prezente la toate popoarele ale caror dansuri razboinice sunt insotite aproape intodeauna de strigate salbatice. Revenind la preocuparea pentru adevar, pentru verosimilitate care domina toate cautarile, toate tentativele, toate insercarile spiritului nou, adaugam ca n-ar fi de mirare ca unele din aceste tentative sterile, cazand chiar in ridicol. Spiritul nou nu e deloc scutit de pericole si capcane. Toate tin insa de spiritul contemporan, si a condamna in bloc aceste incercari hazardate ar insemna sa comitem o eroare similara celei care - pe drept cuvant sau nu-i se atribuie domnului Thiers: despre caile ferate, el ar fi declarat ca nu sunt decat un joc stiintific, si ca lumea n-ar putea produce destul fier pentru a construi sine de la Paris la Marsilia. Spiritul nou admite deci experientele literare, chiar pe cele hazardate, si aceste experiente nu sunt intodeauna lirice. De aceea,lirismul nu este decat un domeniu al spiritului nou decat in poezia de azi, spirit care se multumeste cu cautari si investigatii, care sa se mai ingrijeasca de a le da semnificatie lirica. Sunt materialele care le strange poetul, pe care le aduna spiritul nou; ele vor forma un fond de adevar a carui simplitate si modestie nu trebuie dispretuite, caci pot avea consecinte mari, cu adevarat mari. Mai tarziu, cei care vor studia istoria literara a timpului nostru se vor mira ca, asemenea alchimistilor, dar fara macar pretextul vreunei pietre filozofale, visatorii si poetii s-au dedicat unor cautari, unor notatii ce-i transformau in tinta batjocurii contemporanilor, a ziaristilor si a snobilor. Dar cautarile le vor folosi; ele vor constitui bazaele unui nou realism, decat cel atat de poetic si de savant al poeziei antice. Prin Alfred Jarry, am vazut cum rasul se elibereaza din regiunile subterane in care fusese surghiunit, si cum ii furnizeaza poetului un lirism in intregime nou. Unde sunt versurile cand batista Desdemonei parea de un ridicol inadmisibil? Astazi tocmai ridicolul este cautat, el are locul lui in poezie si incercam sa ni-l insusim, pentru ca face parte din viata tot atat cat si eroismul si orice hranea odinioara entuziasmul poetilor. Romanticii au incercat sa atribuie lucrurilor cu infatisare grosolana un sens oribil sau tragic. Mai bine spus, ei nu au lucrat decat in favoarea oribilului. Au vrut sa aclimatizeze oroarea inca mai mult decat melancolia. Spiritul nou nu incearca sa transforme ridicolul, ci ii rezerva un rol deloc lipsit de savoare. Tot astfel, el refuza sa dea oribilului sensul nobilului. Il lasa oribil si nu injoseste nobilul. Nu este o arta decorativa, cum nu este nici o arta impresionista de la un capat la celalalt, spiritul nou este un studiu al naturii exterioare si interioare, cautarea fierbinte a adevarului. Chiar daca e adevarat ca nimic nou nu e sub soare, el nu accepta sa nu aprofundeze tot ceea ce nu e nou sub soare. Se calauzeste dupa bunul simt si acest ghid il conduce in locuri daca nu noi, cel putin necunoscute. Dar oare chiar nimic nou nu e sub soare? Ramane de vazut Cum! Mi-a fost radiografiat capul. Eu insumi, in viata fiind, mi-am vazut craniul si aceasta nu e o noutate? S-o creada altii? Solomon vorbea desigur pentru regina din Saba, si oricum ii placea atat de mult noutatea incat avea concubine fara numar. Cerurile se populeaza cu stranii pasari omenesti. Masinile, fiice ale omului dar orfane de mama, traiesc o viata lipsita de pasiuni si sentimente, si aceasta nu e o noutate! Fara incetare, savantii scruteaza noi universuri, care li se descopera la fiecare raspantie a materiei, si totusi n-ar fi nimic nou sub soare .pentru soare, poate. Dar pentru oameni! Exista mii si mii de combinatii naturale care nu s-au realizat niciodata. Oamenii le imagineaza si le duc la bun sfarsit, compunand astfel impreuna cu natura aceasta arta suprema care este viata. Aceste noi combinatii, aceste noi opere ale vietii le numim progres. In acest sens, progresul exista. Dar daca prin el intelegem o vesnica devenire, un soi de mesianism, la fel de inspaimantator ca legenda luiTantal, a lui Sisif sau a Dandanelelor, atunci Solomon are dreptate in dauna profetiilor lui Israel.

134

Si totusi noul exista, fara a fi progress. El este in intregime in surpriza. Spiritul nou sta si el un surpriza. Este ceea ce are mai viu si mai nou. Surpriza este marele resort nou. Prin surpriza, prin locul important pe care i-l atribuie, spiritul nou se distinge de toate miscarile artistice si literare care l-au precedat. In acest punct, el se limiteaza de toate, si nu mai apartine decat timpului nostru. Am stabilit acest lucru pe bazele solide ale bunului simt si ale experientei, care ne-au determinat sa nu mai acceptam lucrurile si sentimentele decat in conformitate cu adevarul, numai asa le admitem fara a incerca sa le transformam in sublim ceea ce aste in mod natural ridicol, sau reciproc. Tocmai din aceste adevaruri rezulta cel mai adesea surpriza, pentru ca ele se opun parerii admise de majoritate destul sa dezvalui pentru a provoca o surpriza. De asemenea, surpriza se poate naste din exprimarea unui adevar presupus tocmai pentru ca nimeni nu cutezase inca sa-l exprime. Dar un adevar presupus nu contravine bunului simt, caz in care nu ar mai fi adevar, nici macar presupus. Daca femeile nu fac copii, iar eu insumi imi imaginez ca ar putea sa faca barbatii, si infatisez acest lucru, exprim cu aceasta ocazie un adevar literar - ce nu poate fi socotit baliverna decat in fata literaturii – si determin surpriza. Dar adevarul meu presupus nu mai e extraordinar, nici mai neverosimil decat cel al grecilor care si-o reprezentau pe Minerva iesind inarmata din capul lui Jupiter. Cata vreme avioanele nu populau cerul, fabula lui Icar nu era decat un adevar presupus. Astazi, ea nu mai este decat o fabula. Inventatorii nostrii ne-au obisnuit cu miracole mai mari decat l-ar reprezenta transferul functiei de procreare de la femei la barbati. Mai mult, voi spune ca, de vreme ce legendele s-au realizat mai toate, si cu prisosinta, e obligatia poetului sa imagineze altele noi, pe care apoi inventatorii sa le poata la randul lor infaptui. Spiritul nou pretinde sa ne impunem astfel de sarcini profetice. Iata de ce veti descoperi o urma de profetie in majoritatea operelor concepute in spiritul nou. Divinele jocuri ale virtii si imaginatiei lasa drum liber unei activitati poetice cu desavarsire noi. Caci poezie si creatie sunt unul si acelasi lucru: nu trebuie sa-l numim poet decat pe acela care nascoceste, care creeaza bucurii, fie ele chiar greu de suportat. Poti fi poet in orice domeniu: e destul sa fii aventuros si sa iesi in intampinarea descoperirii. Cum domeniul cel mai bogat, cel mai putin cunoscut, de o infinita cuprindere este cel al imaginatiei. Se intelege de la sine de ce numele de poet a fost rezervat mai ales cautatorilor de noi extaze care jaloneaza enormele spatii imaginative. Cea mai marunta intamplare este pentru poet postulatul, punctul de plecare intr-o imensitate necunoscuta, in care stralucesc focurile de sarbatoare ale semnficatiilor multiple. Pentru a face o descoperire nu mai este nevoie de un blindaj de reguli, fie ele chiar impuse de gust, nici de alegerea, pe baza acestor reguli a unui fapt catalogat drept sublim. Se poate pleca de la un fapt cotidian: caderea unei batiste poate fi pentru poet parghia cu care va ridica un intreg univers. Stim ce a insemnat caderea unui mar, vazuta de Newton; iata de ce il putem numi poet pe acest savant. Din acelasi motiv, poetul de azi nu dispretuieste nici o miscare a naturii; mintea lui pandeste descoperirea atat in sintezele cele mai vaste si mai imperceptibile: multimi, nebuloase, oceane, natiuni, cat si faptele aparent cele mai simple: o mana cotrobaind prin buzunar, un un chibrit aprins prin frecare, zbierete de animale, mirosul gradinilor dupa ploaie, o flacara mijind pe vatra. Poetii nu sunt doar oameni ai frumosului. Ei sunt si, mai ales, oamenii adevarului, in masura in care acesta permite accesul in necunoscut; astfel incat surpriza, imprevizibilul constituie unul din principalele resorturi ale poeziei de azi. Cine ar cuteza sa spuna ca, pentru cei cu adevarat demni de extaz, noul nu e si frumos? Ceilalti se vor grabi sa injoseasca aceasta noutate numai in limitele propuse de poet, singurul dispensator al frumosului si al adevarului. Prin chiar natura acestor explorari, si fiindca el cel dintai patrunde in lumea noua, poetul e singur. Dar, cu oricate minciuni l-ar captusi, oamenii nu pot trai decat din adevar, si numai poetul le poate oferi acest adevar, este singura consolare care ii mai ramane. Poetii moderni sunt

135

inainte de toate poetii adevarului mereu innoit. Datoria lor nu sfarseste niciodata; v-au surprins pana acum, va vor surprinde si mai mult de acum incolo. Ce poate fi mai machiavelic decat semnul inutil si totodata infricosator al banului? Ei bine , cei ce l-au nascocit palesc in fata poetului; el urmareste scopuri si mai mari. Cei care au plasmuit fabula lui Icar – atat de miraculos implinita astazi – vor gasi altele. Prin ei veti patrunde, vii si pe deplin lucizi, in lumea nocturna si inchisa a viselor. In spatiile care zvacnesc tainic deasupra capetelor noastre. In universurile care, aproape sau departe, se rotesc in jurul aceluiasi punct din infinit pe care il purtam in noi. Toate minunatiile faurite pana acum de om, si inventiile contemporane de care suntem atat de mandrii, vor parea o joaca de copii pe langa cele ale viitorului. In sfarsit, prin teleologiile lirice si alchimile arhilirice, poetii vor tebui sa dea un sens mereu mai pur ideii divine; traind in noi cu atata insufletire si atat de authentic, precum o reinnoire a sinelui nostru, ea este creatia nesfarsita , poezia, mereu renascuta din care ne hranim. Din cate stiu, astazi nu mai exista decat poeti de limba franceza.Toate celalate limbi par a fi amutit, pentru ca universul sa auda mai bine vocea noilor poeti francezi. Lumea intreaga si-a atintit privirile spre aceasta lumina, ca spre unicul far din noaptea care ne inconjoara. La noi insa, aceste voci care se inalta abia daca sunt auzite. Poetii modernji sunt creatori, inventatori si profeti; spre cel mai mare bine al colectivitatii careia ii apartin, ei ne cer sa verificam ceea ce afirma. Se intorc spre Platon si il implora ca macar sa- i asculte, inainte de a-i izgoni din Republica. Pentru ca detine intregul secret al civilizatiei (care nu e un secret decat pentru imperfectiunea celor care vor sa-l descifreze), Franta a devenit pentru cea mai mare parte a lumii, un seminar de poeti si artisti, care adauga zilnic ceva la patrimonial civilizatiei. Prin adevarul si bucuria pe care o raspandesc, civilizatia franceza devine, daca nu asimilabila vreunei natiuni oarecare cel putin iubita de toate natiunile. Francezii sunt purtatori de poezie ai lumii. In Italia, unde exemplul poeziei franceze a dat avant unei tinere scoli nationale, superba in indrazneala si patriotismul sau. In Anglia, al carei lirism – deja searbad – aproape se epuizase. In Spania si mai ales in Catalonia, ai caror tineri infocati – dintre ei s-ai ivit deja pictori care fac cinste ambelor natiuni- urmaresc cu luare aminte productiile poetilor nostrii. In Rusia, unde imitare lirismului francez a dus uneori la exagerari, ceea ce nu va mira pe nimeni. In America Latina, ai carei tineri poeti ii comenteaza cu pasiune pe predecesorii lor francezi. In America de Nord, unde – omagiu lui Edgar Poe si Walt Whitman- misionarii francezi au rasadit in timpul razboiului, samanta fertile din care va iesi o roada poetica noua despre care nu ne putem face inca o idee, dar care fara indoiala va fi la inaltimea acestor mari pionieri ai poeziei. Franta e plina de scoli care pastreaza si transmit lirismul, de grupari unde se invata indrazneala. O observatie se impune totusi: o poezie o datoram intai de toate poporului in limba caruia ea se exprima. Pana la apostolatul eroic, pana la aventurile indepartate, scolile poetice trebuie, mai intai, sa opereze, sa sigure, sa amplifice, sa aprecieze sa nemureasca si sa cante maretia pamantului care le-a dat nastere, a tarii care le-a hranit si le-a format, daca putem spune astrel, cu ce era mai sfant, mai pur si mai bun in sangele si substanta ei. Poezia franceza moderna a facut oare pentru Franta tot ceea ce putea sa faca? A fost ea macar intodeauna atat de activa si sarguincioasa precat e poezia de aiurea? Pentru istoria

136

literara contemporana e destul daca sugereaza aceste intrebari; ca sa raspundem la ele, ar trebui sa cumpanim tot ce e national si fecund in spiritul nou. Inainte de orice, spiritul nou este dusmanul estetismului, al formulelor si al oricarui snobism. El nu lupta impotriva vreunei scoli, caci nu se vrea o scoala, ci un mare curent literar, ingloband toate scolile, de la simbolism la naturism. Spiritul nou urmareste restabilirea spiritului de initiativa, o mai clara intelegere a epocii contemporane si deschiderea de noi viziuni asupra universului exterior si interior, intr-un nimic inferioare celor pe care savantii de toate calibrele le descopera zilnic si din care plasmuiesc minunatiile. Aceste minunatii ne impun datoria de a nu lasa imaginatia si subtilitatea poetica in urma celei a artizanilor care perfectioneaza o masina. De pe acum, limbajul stiintific este in dezacord profound cu cel al poetilor. Este o stare de lucruri insuportabila. Matematicienii isi pot permite sa afirme ca visele si preocuparile lor depasesc adesea cu o suta de coti imaginatia lanceda a poetilor. Le ramane poetilor sa decida daca vor sau nu sa intre, cu hotarare in spiritul nou, in afara caruia nu mai raman deschise decat trei usi: a pastisei, a satirei si a lamentatiei, oricat de sublima ar fi aceasta din urma. Putem sili oare poezia sa ramna in afara a ceea ce o inconjoara, sa dispretuiasca magnifica exuberanta a vietii pe care activitatea umana o adauga naturii si care ne permite sa manevram lumea in cel mai incredibil mod cu putinta? Spiritul nou este insusi spiritul timpului in care traim.Un timp bogat in surprize.Poetii vor sa imblanzeasca profetia, aceasta iapa naravasa, ce ne-a fost niciciodata strunita. In sfarsit, ei vor ca intr-o buna zi sa poata manevra lumea. Ei vor, cei dintai, sa impregneze cu lirism aceste noi mijloace de expresie care adauga artei miscarea - am numit aici fonograful si cinematograful. Deocamdata, ei nu se afla decat in perioada incunabulelor. Dar asteptati, miracolele vor vorbi de la sine, si spiritul nou, care umple de viata viata universul, se va manifesta formidabil in literature, in arta, si in toate lucrurile pe care le cunoastem. Traducere: Virgil Borcan ZONĂ În cele din urmă de-această lume veche obosit eşti Păstoriţo o turnule Eiffel turma de poduri behăie-n zorii aceşti De-antichităţile greacă şi romană iată-te sătul până peste urechi Aici până şi-automobilele au aerul de-a fi vechi Singură religia a rămas nouă-nouţă ea în orice caz Ca hangarele din Port-Aviation de simplă-a rămas Doar ţie în Europa creştinismule titlul de-nvechit nu ţi-l decern Dumneata Papa Pius al X-lea eşti europeanul cel mai modern Iar pe tine pândit de ferestre ruşinea te-mpiedică Să intri să te spovedeşti în dimineaţa asta-ntr-o biserică Citeşti prospectele cataloagele afişele care lălăie-n gura

137

mare Iată poezia acestei dimineţe iar pentru proză există ziare Exista fascicolele de 25 de bani pline de-ale aventurilor poliţiste averse Portrete de oameni mari şi mii de titluri diverse Am văzut azi dimineaţă o stradă atrăgătoare al cărui nume l-am uitat Era ca trâmbiţa soarelui de nouă şi gătită curat Directorii, muncitorii şi frumoasele stenodactilografe De luni dimineaţa până sâmbătă seara de patru ori zilnic o treapădă Aici dimineaţa sirenele de câte trei ori oftează Latră un clopot furios către-amiază Inscripţiile de pe firme şi ziduri Plăcile avizele ţipă ca papagalii-osanale Dragă mi-i graţia străzii acesteia industriale Dintre rue Aumont-Thieville şi l'avenue des Terne la Paris Iat-o străduţă şi tu nu eşti decât un prichindel Pe care îl îmbracă în alb şi albastru maică-sa Pios foarte şi ca şi lui Rene Dalize cel mai vechi prieten al tău gândesc Nimic nu vă place mai mult ca fastul bisericesc E ora nouă s-au aprins felinarele din dormitor pe ascuns vă strecuraţi Toată noaptea-n capela colegiului vă rugaţi Pe când etern fermecătoare profunzime de-ametist Se-nvârte de-a pururi gloria strălucitoare-a lui Christ E frumosul crin pe care cu toţii-l sădim E torţa cu plete roşii pe care n-o stinge vântul şi ştim E fiul palid stacojiu al prea înduratei mame Arborele veşnic ticsit de-ale rugilor game De două ori vigoarea eternităţii şi cinstei E steaua cu şase suliţe de rază Dumnezeul ce moare vinerea şi dumineca-nviază. E Christul spre cer înălţându-se cum dintre-aviatori nime El deţine recordul lumii la înălţime Pupilă Christul ochiului A douăzecea pupilă a secolelor care ştie spune ce are de spus Şi preschimbat în pasăre acest veac se-nalţă precum Isus Demonii ridică din abisuri capul să-i vadă scânteia Spun că-l imită pe Simon. Magul din Iudeea Ţipă că dacă ştie fura să-i zică fur Îngerii-i zboară frumosul zburător împrejur Icar Enoh llie Apolloniu din Tiana În jurul primului avion fâlfâindu-şi pulpana

138

Să treacă-ngăduie când şi când purtătorilor Sfintei Cuminecături Preoţii care veşnic suie suind pâinea sfinţită la guri Avionul se lasă-n sfârşit fără a-şi închide-aripile grele Se umple cerul de milioane de rândunele Corbii şoimii bufniţele vin bătând din aripi acu Sosesc din Africa ibişii flamingo marabu Pasărea Roc de povestitori şi de poeţi mult cântată Pluteşte în gheare cu ţeasta lui Adam primul cap iată Vulturul din orizont se-avântă c-un ţipăt sălbatic Din America liliputana colibri Pihii ce-au venit din China mlădii şi lungi şi ca să zboare Cu o aripă doar şi care perechi-perechi străbat prin soare Iată apoi hulubul spirit al neprihanelor Pe care pasărea-liră şi păunul cu rotocoale-l însoţesc deasupra oceanelor Şi phoenix rugul ce renaşte din sine Cu arzătoarea-i cenuşă înnegurând o clipă orice pe oricine Sirenele părăsind primejdioasele strâmtori grele Cântând frumos sosesc tustrele Şi vulturul phoenixul pihiul chinezesc Toate cu maşina zburătoare se-nfrăţesc Acuma cutreieri Parisul singur cuc prin mulţime Turme de autobuze trec mugind pe lângă tine Neliniştea dragostei te strânge de beregată Ca şi când n-ar mai trebui să fii iubit niciodată Dacă ai trăi-n vechime te-ai înfunda-n vreo mânăstire flămând Vă e ruşine când vă surprindeţi o rugăciune spunând Te iei în derâdere ţi-i ca focul iadului râsul poate Scânteile lui auresc înţelesul vieţii tale toate Un tablou într-un sumbru muzeu agăţat cu sfori Şi la care te duci să priveşti de-aproape uneori Umbli acum prin Paris femeile-s parcă de sânge mânjite Era şi-aş vrea să uit spre-amurgul frumuseţii pasămite Încinsă de flăcări la Chartres, m-a privit în Notre-Dame Sângele tău Isuse m-a scăldat în Montmartre Bolnav ascultarea prea fericitelor cuvinte mă lasă Dragostea de care sufăr e-o meteahnă ruşinoasă Şi imaginea ce te obsedează peste ţepii insomniei şi neliniştii tale-ţi dă viaţă Mereu lângă tine trecătoarea imagine-n ceaţă Acum baţi Mediteranei limanul Pe sub lămâii ce-nfloresc tot anul Te plimbi cu prietenii-n barcă şi

139

Unu-i din Menton altul din Nisa doi din Turbie Ne zgâim la caracatiţele adâncurilor de spaimă răpuşi Peştii-noată printre alge chipuri de Isuşi Iată-te pe-aproape din Praga-n grădina unui han Fericit foarte un trandafir pe masă ci-n van Povestea în proză te-aşteaptă s-o scrii urmăreşti buimac În inima trandafirului cum doarme-un gândac Te vezi în agatele din Saint-Vit cu groază desenat Erai trist de moarte-n ziua în care te-ai surprins acolo deodat' Semeni cu Lazăr de lumina zilei înnebunit Acele orologiului din cartierul ovreiesc de-a-ndăratele-ai pornit Şi tot de-a-ndăratele paşii tăi urmând vieţii scara Urcă-ncet la Hradcany ascultând seara Cum prin taverne se cântă ceheşti cântece în care te pierzi Iată-te la Marsilia-n mijlocul pepenilor verzi Iată-te la Hotelul Uriaşului în Koblenz Iată-te la Roma sub un moşmon japonez Iată-te la Amsterdam c-o tinerică pe care-o crezi fruomasă da-i slută Şi trebuie să se mărite c-un student din Leyda de care-i cerută Acolo se-nchiriază camere-n latineşte Cubicula locanda model Mi-amintesc de toate astea e locul unde trei zile-am petrecut iar la Gouda la fel Şi-n faţa judecătorului de instrucţie te aflu la Paris Ca pe-un criminal sub stare de arest trimis Vesele şi triste călătorii ai făcut Până să-ţi dai seama de-al vârstei şi minciunii tribut La douăzeci şi la treizeci de ani ai fost de dragoste bolnav Am trăit ca un nebun şi mi-am pierdut vremea prin praf Nu-ndrăzneşti a-ţi mai privi mâinile şi mereu îmi vine în hohote să izbucnesc Pentru tot ce te-a speriat pentru tine cea pe care o iubesc La aceşti emigranţi te uiţi cu ochii de lacrimi vii Oamenii cred se roagă femeile alăptează copii Umplu dar cu damfu-amar sala gării Saint-Lazare Cred secret în steaua lor ca magii-păstori Speră să dea peste lumina averii-n Argentina Şi să se-ntoarcă-n ţara lor după ce s-or îmbogăţi O familie-şi cară-o plapomă roşie aşa cum voi vă căraţi inima ci Ireale-s şi plapoma asta şi visele noastre Unii pe rue des Rosiers ori des Ecouffes Rămân pe-aici şi se-astrucă-n cocioabe

140

Deseori i-am văzut seara răsar ca să ia aer Şi se mişca de colo-colo arar ca nişte piese de şah Sunt mai ales evrei femeile lor poartă peruci Prin fundul dughenelor zac palide ca nişte năluci Tu în picioare lâng-o tejghea de har desfrânat Sorbi o cafea de două parale printre nenorociţii care se zbat Noaptea eşti într-un restaurant mare Nu că n-ar avea suflet femeile astea totuşi pline-s de griji fiecare Şi toate şi cea mai urâtă a presărat pe rănile amantului sare Ea-i fiica unui sergent de stradă din Jersey aud Aspre şi crăpate i-s mâinile pe care nu i le-am văzut Mi-i o copleşitoare milă de cicatricele de pe pântecul ei Acum pentru-o biată fată gura c-un râs îngrozitor mi-o umilesc Eşti singur va veni dimineaţa Lăptarii şi-or zdrăngăni bidoanele pe străzi Ca o frumoasă Metivă se pierde noaptea-n depărtare E făţarnica Ferdine sau Lea cea curtenitoare. Şi bei din alcoolul ăsta ce ca însăşi viaţa ta frige de viu Viaţa-ţi băută cum se bea un rachiu Te îndrepţi către-Auteuil ţii ca s-ajungi acasă de aceea Şi să dormi printre fetişele tale din Oceania şi Guineea Care-s ca nişte Chrişti de-o altă credinţă de alt chip Rudimentari Chrişti speranţe cu-obscure aripi Adio Adio Soare gât retezat Traducere: Ion Caraion FRUMOASA ROŞCATĂ Iată-mă-n faţa voastră un om cu mintea sănătoasă Cunoscând viaţa iar din moarte ce poate cunoaşte un pământean Trecut prin durerile şi bucuriilc iubirii Impunându-şi câteodată ideile Ştiind mai multe limbi Călătorit şi nu chiar aşa puţin Care-a făcut războiul ca infanterist şi artilerist

141

Rănit la cap trepanat sub cloroform După ce a pierdut în lupte cumplite pe cei mai buni prieteni Din ce e vechi şi nou ştiu atât cât poate şti un singur om din amândouă Şi fără să-mi mai pese de război Între noi şi pentru noi prieteni Eu cuget asupra acestei dispute lungi asupra tradiţiei şi inovaţiei Asupra Ordinii şi Aventurii Voi a căror gură e făcută după chipul gurii lui Dumnezeu Gură care este ordinea însăşi Fiţi înţelegători când ne comparaţi Cu cei ce-au fost desăvârşirea ordinii Pe noi care umblăm pretutindeni după aventură Noi nu vă suntem duşmani Noi vrem să vă dăruim domenii întinse şi ciudate În care misterul în floare se dă cui îl culege Acolo-s locuri noi şi culori nemaivăzute Mii de vedenii uşoare ca visul Care cer întruchipare Noi vrem să cercetăm bunătatea ţinut întins în care totul tace Mai este şi timpul ce poate fi gonit şi chemat îndărăt Fie-vă milă de noi cei care luptăm cu fruntariile Nemărginirii şi viitorului Fie-vă milă de greşelile şi păcatele noastre Iată că vine vara înverşunatul anotimp Iar tinereţea mea e moartă ca şi primăvara O Soare e timpul Raţiunii arzătoare Şi eu aştept Ca s-o urmez mereu întruchiparea aleasă şi dulce Ce-o îmbracă să o iubesc şi eu singur Ea vine şi m-atrage ca fierul un magnet Având fermecătoarea-nfăţişare A unei minunate roşcate Părul ei ai zice că-i de aur Un fulger neîntrerupt Văpăile ce se răsfaţă În trandafirii vestejiţi Dar voi să râdeţi să râdeţi voi de mine Oameni de pretutindeni şi voi de-aicea mai ales Căci sunt atâtea lucruri ce nu cutez să le rostesc, Atâtea lucruri sunt pe care nu m-aţi lăsa să le rostesc Fie-vă milă de mine Traducere: Mihai Beniuc

142

PUNTEA Două femei de-a lungul de-a lungul râului Ele-şi vorbesc pe de-asupra apei Şi pe puntea cuvintelor lor Mulţimea trece şi iar trece dansând Un zeu

doar pentru Vei reveni tine curge Acolo! Hi! sângele doar Acolo când voi fi pentru tine Toţi copiii pricina o ştiu Treci dar treci o dată Nu te întoarce nu privi Hi! Oh! Acolo acolo Hi! Fetele care trec pe puntea uşoară Poartă în braţele lor Buchetul de mâine cu flori? Şi privirile lor curg Şi-n râul străin tuturora coboară Ce vine din zări ce se duce în zări Şi trece pe sub puntea uşoară-a cuvintelor voastre O Gureşe de-a lungul râului O Gureşe o nebune de-a lungul râului Traducere: Taşcu Gheorghiu

e. e. cummings (1894 - 1962) O INTRODUCERE (Poems, 1923-1934; textul este tradus după James Scully, ed., Modern Poets on Modern Poetry, Fontana/Collins, ed. a şasea, 1977, pp. 124-125) Poemele care urmează sunt pentru tine şi pentru mine şi nu pentru majoritateaoamenilor. Nu are r-ost să pretindem că majoritateaoamenilor şi cu noi suntem la fel Majoritateaoamenilor are mai puţin în comun cu noi decât radicaldinminusunu. Tu şi cu mine suntem fiinţe umane; majoritateaoamenilor sunt snobi.

143

Să luăm tema de a te fi născut. Ce înseamnă pentru majoritateaoamenilor a te naşte? Catastrofă totală. Revoluţiesocială. Aristocratul cultivat smuls din al său hiperexclusiv ultravoluptuos superpalazzo şi azvârlit într-un incredibil de vulgar lagăr mişunând de toate speciile imaginabile de organisme nedorite. Majoritateaoamenilor îşi închipuie un costumdesiguranţă antinaştere garant din altruism indestructibil. Dacă majoritateaoamenilor ar fi să se nască de două ori, improbabil i-ar spune moarte. Tu şi cu mine nu suntem snobi. Noi nu ne putem niciodată naşte îndeajuns. Noi suntem fiinţe umane pentru care naşterea e un mister suprem binevenit, misterul creşterii; misterul care se întâmplă numai şi de câte ori suntem credincioşi faţă de noi înşine. Tu şi cu mine purtăm primejdiosul libertinaj destinului şi îl găsim potrivit. Viaţa, pentru noi, cei eterni, este acum: şi acum e mult prea ocupat să fie ceva mai mult decât totul pentru a părea ceva inclusiv catastrofal. Viaţa pentru majoritateaoamenilor pur şi simplu nu există. Să luăm aşa numitul niveldetrai. Ce înţelege majoritateaoamenilor prin “trai”? Ei nu înţeleg a trăi. Ei îl consideră cea mai recentă şi apropiată aproximare plurală pasivităţii singulare prenatale cu care ştiinţa în înţelepciunea ei finită, dar descătuşată, a reuşit să le vândă soţiile. Dacă ştiinţa poate da greş, muntele e un mamifer. Soţiile majorităţiioamenilor pot sesiza imediat amăgirea autentică a omnipotenţei embrionare şi nu vor accepta substitute. Din fericire pentru noi, muntele e un mamifer. Plusoriminus filmul ca să sfârşească mişcarea, jocul de societate strict ştiinţific al realităţii ireale, tiranie concepută din concepţie greşită şi dedicată propoziţiei că fiecare bărbat e femeie şi fiecare femeie un rege nu se ţin pe picioare. Ceea ce mai ales sintetica fără a spune transparenta lor majestate, dnaşidl foetus colectiv, ar numi improbabil o fantomă umblând. El nu e un nevis al impersoanelor anesteziate sau o staţie de relaxare cosmică sau un veziauzipipăiguştimiroşi sterilizat transcendental. El este un complex sănătos natural omogen cetăţean al nemuririi. Acumul fiecăruia din gesturile libere imperfecte de compătimire ale sale, oricare naştere sau respiraţie a sa insultă milenii, inframortal perfecţionate, de sclavie. El este un pic mai mult decât orice, el e democraţia, el este viu: el este noi înşine. Miracolele urmează. Cu voi las o amintire a miracolelor: ele aparţin cuiva care poate iubi şi care va renaşte continuu, o fiinţă umană; cineva care a spus celor din preajma sa când degetele nu-i mai puteau ţine pensula legaţi-mi-o de mână. Nimic dovedindu-se bolnav sau parţial. Nimic fals, nimic dificil sau uşor sau mic sau colosal. Nimic ordinar sau extraordinar, nimic golit sau umplut, real sau ireal; nimic plăpând şi cunoscut sau neîndemânatic şi ghicit. Peste tot colorează copilărirea, inocent spontan, adevărat. Nicăieri posibil ce carne şi imposibil o astfel de grădină, ci de fapt flori care piepturi sunt printre chiar gurile luminii. Nimic crezut sau pus la îndoială: creier peste inimă, suprafaţă: nicăieri urând sau de temut; umbră, minte fără suflet. Numai cât de nemăsurate flăcări reci ale facerii; numai fiecare altă clădire totdeauna distinct sine de deschidere mutuală întreagă; numai viu. Niciodată finalităţile ucise ale lui undecând şi danu, nejocuri impotente ale lui răubine şi binerău; niciodată să câştigi sau să te opreşti, niciodată moalea aventură a nedestinului, chinuri lacome şi umile extaze ale inexistenţei; niciodată să te odihneşti şi niciodată să ai: doar să creşti. Întotdeauna frumosul răspuns care pune o şi mai frumoasă întrebare. Traducere: Romulus Bucur FIREŞTE DUPĂ DUMNEZEU "fireşte după dumnezeu america pe tine te iubesc ţară a pelerinilor ş.a.m.d. oh spune vezi prin dimineaţa ce vine patria mea secole venind şi plecând

144

de ce ar trebui să fim neliniştiţi în fiecare limbă chiar şi surdomuţi fiii aclamă gloriosul nume-ţi prin sânge dumnezei şi draci prin... tu-ţi de ce-am vorbi de frumuseţe ce-ar fi decât eroii-aceştia fericiţi şi morţi mai frumos au năvălit ca leii spre măcel în loc de a gândi ei au murit întru deci fi-va mută vocea libertăţii?" Vorbi. Şi bău iute apa din cana de lângă el BĂTRÂNA IUBITA MEA ETCETERA bătrâna iubita mea etcetera mătuşă lucy în timpul recentului război putea să-ţi şi chiar îţi spunea pentru ce luptă fiecare, soră-mea isabel cree sute (şi sute) de şosete ca să nu vorbim de cămăşi apărătoare de urechi rezistente la purici etcetera manşete etcetera maicămea spera că o să mor etcetera vitejeşte desigur taică-meu răguşea vorbind despre cum era un privilegiu şi numai să fi putut între timp eu etcetera zac liniştit în noroiul adânc et cetera (visând, et cetera, la zâmbetul Tău ochii genunchii şi a ta Etcetera) DE CÂND SENTIMENTUL E-NTÂI

145

de când sentimentul e-ntâi cel ce dă vreo atenţie sintaxei lucrurilor, nu te va săruta niciodată; în întregime să fii un nebun când e primăvară în lume sângele meu aprobă şi sărutările sunt o soartă mai bună decât înţelepciunea doamnă jur pe toate florile. Nu plânge - cea mai bună mişcare a creierului meu e mai puţin decât fluturarea pleoapei tale spunând că suntem destinaţi unul altuia: apoi râzi, lăsându-te în braţele mele pentru că viaţa nu e un paragraf Şi moartea cred că nu-i o paranteză.

146

ă-s-t-u-c-l-ă ă-s-t-u-c-l-ă care c/cum p(r ivi)m acumsead ĂĂCLUST unăs (ă ca):s aR !Ă: A (u nGânD

j la

re(de)aran(vin)jâ(e)nd ,lăcustă; Traducere: Romulus Bucur

147

PISICA

THE CAT

(im) pi-si-ca (mo) b,i;l;ă CadesA Re! pl Uteşte se dă tuM ba; sela sădusănvârtejC(OM) (PleT) pleacă de-acolo: exact de; par că nim ic nu s-ar fi înt împla T

(im) c-a-t (mo b, i; l: e FalleA ps!fl OattumbleI Sh?dr IftwhirlF (Ul) (lY) away wanders: exact ly; as if not hing, had ever happ ene D

DACĂ NU POŢI MÂNCA... Dacă nu poţi mânca e bine ca să fumezi şi noi n-avem ce fuma: hai puiule hai la culcare dacă nu poţi fuma e bine să cânţi şi noi n-avem ce cânta: hai puiule hai la culcare dacă nu poţi cânta e bine să mori şi noi n-avem ce muri; hai puiule hai la culcare dacă nu poţi muri e bine ca să visezi şi noi n-avem ce visa (hai puiule hai la culcare). UP INTO THE SILENCE THE GREEN

up into the silence the green silence with a white earth in it you will (kiss me) go out into the morning the young

148

morning with a warm world in it (kiss me) you will go on into the sunlight the fine sunlight with a firm day in it you will go (kiss me down into your memory and a memory and memory i) kiss me (will go) SUS ÎN TĂCEREA... Sus în tăcerea verdea tăcere cu ţărână albă înăuntru tu te (sărută-mă) vei duce afară în dimineaţa tânără dimineaţă cu lume albă înăuntru (sărută-mă) tu te vei duce şi mai departe în soarele frumosul sore cu zi solidă înăuntru tu te vei duce (sărută-mă jos în memoria ta şi o memorie şi memorie eu) sărută-mă (mă voi duce).

BUFFALO BILL A buffalo bill a pierit cel deprins ca să călărească-un armăsar catifelat ca un râu de-argint şi să frângă undoitreipatrucinci porumbeiexactcaşiacel iisus ai fost un frumos bărbat şi ce vreau eu să ştiu e cum vă place băiatul dumneavostră cu ochii-albaştri doamnă moarte

149

Traducere: Ion Caraion PRIMĂVARA-I POATE CA O MÂNĂ primăvara-i poare ca o mână (grijulie care vine de nicăieri) aranjând o fereastră, prin care lumea se uită (în timp ce lumea se uită în gol aranjând şi schimbând punând cu grijă colo un lucru străin şi ici unul cunoscut) şi schimbând grijuliu totul primăvara-i poate ca o mână-ntr-o fereastră (de colo-colo grijulie mutând lucruri noi şi vechi, în timp ce lumea se uită-n gol grijuliu mutând vrun crâmpei poate de floare ici punând În româneşte de Ion Caraion EZRA POUND (1885 - l 975) PROPRIUL CHIP ÎN OGLINDĂ O, ciudat chip acolo-n oglindă! O, tovărăşie neruşinată, o! azimă sfântă. O, nebunul meu bătut de necazuri, Ce răspuns? O, voi mii şi mii Care luptaţi, care vă veseliţi şi vă treceţi, Glumă, provocare, sfruntare! Eu? Eu? Eu? Şi voi? RUGĂCIUNE PENTRU VIAŢA DOAMNEI SALE După Properţiu, Elegii. Cartea a III-a, 26 Acum, Persephona, fii bogată-n milă, Iar tu Pluto nu sosi cu mai mari asprimi. Atâtea mii de frumuseţi coborât-au în Avernus, Pe una ai putea-o lăsa aici sus cu noi. Pe Iope o ai cu tine, pe alb-strălucitoarea

150

Tyro, pe Europa şi pe neruşinata Pasiphae, Şi toate frumuseţile din Troia şi toate din Ahaia, Din despicatele-mpărăţii ale Tebei şi-ale bătrânului Priam Care-au murit şi pe care focul tău le mistuie. Acum Persephona, fii bogată-n milă Iar tu Pluto, nu sosi cu mai multe asprimi. Atâtea mii de mândre făpturi coborât-au în Avernus, Pe una ai putea-o lăsa aici sus cu noi. UN OBIECT Acest lucru ce are un cod şi nu un sâmbure A statornicit cunoştinţa acolo unde-ar fi putut fi Dragostea, - şi-acum nimic Nu-i tulbură reflecţiile. UN PACT Fac o-nţelegere cu tine, Walt Whitman Te-am detestat destul timp. Vin la tine ca un copil matur Care-a avut un tată-ncăpăţînat;

.

Sunt acum destul de mare ca să ne-mpăcăm. Tu ai fost cel care-ai tăiat pădurea Avem o singură sevă şi rădăcină – Hai să stabilim legături între noi. NOUA BUCATĂ DE SĂPUN Iată cum luceşte şi străluceşte-n soare Ca obrazul unui Chesterton. EPITAF Leucis, cel ce râvnea spre-o Pasiune Înaltă, Sfârşeşte-n plăcerea de-a se căciuli tuturora. CADA BĂII Aidoma unei căzi de baie în porţelan alb, Când apa caldă s-a dus ori se face călâie. Tot aşa-i moalea răcire a pasiunii noastre cavalereşti, O, mult lăudată dar-nu-ndeajuns-de-mulţumitoare Doamnă.

151

TEMPERAMENTELE Două adultere, 12 legături amoroase, 64 de păcate trupeşti şi ceva tare-asemănător cu un viol Zac noapte de noapte pe sufletul bietului Florialis, Şi totuşi el e-aşa de liniştit şi de sfios în purtarea sa Că trece: şi drept lipsit de sânge şi drept lipsit de sex. Bastidides, dimpotrivă, care nici nu vorbeşte nici nu scrie decât despre-mpreunarea sexuală, A ajuns tată de gemeni, Dar isprava aceasta a plătit-o cu ceva preţ: A trebuit să fie-ncornorat de patru ori. ÎNTR-O STAŢIE DE METROU Ivirea acestor chipuri în mulţime: Petale pe-o creangă jilavă, neagră. ALBA Tot aşa de rece ca frunzele umede-palide-ale lăcrămioarei Ea sta-ntinsă lângă mine, în zori. ÎNTÂLNIREA Câtă vreme discutau noua morală, mereu Ochii ei mă scrutau. Şi când m-am ridicat să plec Degetele-i erau ca ţesătura VÂNZĂTOAREA O clipă s-a sprijinit de mine Ca o rândunică pe jumătate izbită de perete, Şi se mai vorbeşte de femeile lui Swinburne, Şi de-ntâlnirea păstoriţei cu Guido, Şi de târfele lui Baudelaire. CEI TREI POEŢI Candidia şi-a luat un nou iubit Şi trei poeţi au intrat în doliu. Primul a scris o lungă elegie lui "Chloris". Lui "Chloris cea castă şi rece", "unicei lui Chloris". Al doilea a scris un sonet despre nestatornicia femeii, Iar al treilea îi scrie o epigramă Candidiei.

152

CANTO I Şi-apoi coborât-am în corabie Am dat corăbiei drumul pe talazuri, înainte pe marea zeiască, şi ridicat-am catarg şi velă pe-acel întunecat vas Am dus pe punte oi şi ne-am dus şi trupurile noastre Grele de plâns, şi vânturile dinspre pupă Ne-au purtat înainte cu velele-n vânt, Meşteşugul acesta e-al Circei, al zeiţei dichisit pieptănate. Apoi aşezatu-ne-am la mijloc de vas, vântul apăsând cârma, Astfel cu pânzele sus vâslit-am până-n sfârşitul zilei. Soarele picotind, umbre peste-ntreg oceanul, Ajunserăm atunci la hotarele apei celei mai adânci În ţările cimeriene şi la cetăţile locuite Hălăduind sub deasa ceaţă a pânzei de păianjen, Niciodată pătrunsă de luciul razelor de soare Nici presărată cu stele care din cer să privească în jos Întunecoasă noapte-aşternută peste bieţii oameni de-acolo. Oceanul curgând de-a-ndăratele, ajuns-am apoi la locul Mai sus pomenit de Circe. Acolo făcură slujbe Perimedes şi Eurylochus, Iar eu trăgându-mi de la şold spada Am săpat o groapă de un cot pe un cot; Şi-am turnat pentru fiece mort libaţii, Miel mai întâi şi vin dulce, şi apă-amestecată cu făină albă. Rostit-am apoi multe rugi palidelor morţii capete; După cum e-n Itaca datina, sterpi tauri din cei mai de soi Pentru jertfă, îngrămădind bunuri pe rugul funerar, Numai pentru Tiresias o oaie, una neagră şi cu talangă. Negru sânge curse în şanţ, Suflete venite din Erebus, livide leşuri de mirese Tinere şi de bătrâne care-nduraseră mult; Suflete pătate cu proaspete lacrimi; fete duioase; Bărbaţi cu droaia, vătămaţi, de guri de lănci de bronz, Căsăpiţi în luptă, purtând încă-ngrozitoarele arme, Aceştia toţi năvaliră-n juru-mi; cu strigăte, Palizi asupră-mi, răcnind la oamenii mei pentru şi mai multe vite; Măcelărirăm cirezi, uciserăm oi cu lăncile; Turnat-am balsam, glas înălţat-am zeilor. Lui Pluto cel puternic şi slăvitu-o-am pe Proserpina; Din teacă trăgând spada-ngustă, Mă aşezai să ţin piept năvalei de morţi neputincioşi, Până ce-l voi fi auzit pe Tiresias. Dar mai întâi sosi Elpenor, prietenul nostru Elpenor, Ce-nmormântat; prăvălit pe-ntinsul pământ, Mădulare pe care le lăsasem în casa lui Circe, Nebocite, neaşezate-n criptă, căci alte griji ne-mboldeau. Biet duh. Şi-am strigat, grăind cu zor

153

"Elpenor, cum de-ai venit pe-acest întunecat ţărm? Venit-ai pe jos luând-o vâslaşilor înainte?" Iar el, cu glas căznit: „Vitregă soartă şi vin prea din belşug. Dormit-am pe plita lui Circe, Coborând pe lunga scară fără-a lua seama, Căzui pe contrafort, Frângându-mi gâtul - şi-a luat-o sufletul meu înspre Avernus. Tu însă, o rege, te rog adu-ţi de mine aminte, cel nebocit şi ne-nhumat, Adună-mi armele, fă-mi pe deal groapă şi scrijelează; Un om fără de noroc şi c-un nume ce va urma. Şi pune-mi la căpătâi vâsla cu care-am lopătat alături de năierii mei." Şi veni Anticlea, pe care-o alungai şi-apoi Tiresias tebanul, Ţinându-şi vergeaua de aur, mă recunoscu şi-mi grăi: „A doua oară ? de ce? ins născut sub zodie rea, Cu faţa spre morţii ne-nsoriţi şi-acest fără de bucurie tărâm. Te-ndepărtează de şanţ, dă-mi sângeroasa băutură Să proorocesc." Şi m-am abătut, Iar el, de sânge-mbărbătat, răsti atunci: "Odiseu Se v-a-ntoarce-n ciuda răuvoitorului Neptun, peste mări întunecate, Soţii pierzându-şi-i toţi." Pe urmă veni Anticlea. Nu te tulbura, Divus. E, anume, vorba de acel Andreas Divus, Din officina Wecheli, 1538, după Homer. Şi plecă în larg, pe lângă Sirene şi-apoi pe mare departe hăt Şi către Circe. Venerandam, În frază cretană, cu cununa de aur, Afrodita, Cypri munimenta sortita est voioasă oricalchi Cu brâu şi pieptăraş de aur, tu cu pleoape-ntunecate Purtând arcul de aur al Argicidei. Aşa-ncât: CANTO II Dă-o-ncolo, Robert Browning, nu poate fi decât unul "Sordello". Dar Sordello, şi Sordello-al meu? Io Sordels si fo di Mantovana. So-şu prin spuma de mare. Foca se zbenguie-n rotocoale de stropi albi, valuri plescăie-n stânci, Fiica lui Lir, cu cap lucios, Ochi de Picasso, Sub neagră glugă-mblănită, fiică sprintenă a Oceanului; Şi dă năvală talazu-n crângul de pe mal: "Eleanor, ?????? şi ?????????! Şi bietul, bătrânul Homer, orb, orb ca un liliac, Ureche, urechea la talazul mării; murmur de voci bătrâne: "Ducă-se-napoi la corăbii, Înapoi printre-obraze greceşti, să nu vină urgia peste noi, Urgie peste urgie, iar blestem să nu ne blesteme copiii,

154

Umblă, da, ea umblă ca o zeiţă Şi are faţa zeiască şi vocea fiicelor lui Schoeney, Şi-odată cu ea păşeşte ursita cea rea, Ducă-se-napoi la corăbii, înapoi printre glasuri de greci. Iar pe faleză, la Tyro, Braţele răsucite-ale zeului mării, Mlădioasele apei puteri, înşfăcând-o, cruciş, Sticla de plumb albastru a valului îşi întinde peste ei cortul, Orbitor azur de unde, rece bălăceală, văl înfăşurător. Domol soare pârjoleşte-ntinderea de nisip, Îşi desfac pescăruşii aripile larg, pigulind printre penele piezişe; Becaţele vin să se scalde şi-şi îndoaie încheieturile aripelor, Şi-ntind ude aripi în ceaţa soarelui. Iar lângă Scios, la stânga de trecătoarea Naxos, O namilă de stâncă-n chip de corabie, cu alge spânzurându-i de margini, În puţinul adânc e-un luciu ca de vin roşu, un fulger de cositor în orbitoarea lumină a soarelui. Corabia a oprit la Scius năierii jinduind a apă de izvor, Iar la iazul stâncii un flăcău burduf de must, "La Naxos? Da, te luăm la Naxos, Hai cu noi, băiete." "Nu pe-acolo!" "Ba da, într-acolo-i Naxos." Şi-am vorbit: "E-o corabie de temei." Şi-un fost ocnaş din Italia mă izbi de catarg, (Era urmărit pentr-un omor în Toscania) Şi toţi douăzeci împotrivă-mi, Turbaţi să mă dea sclav pe te miri ce. Şi-au adus corabia de la Scios Şi din calea ei au abătut-o. Şi iar se trezi flăcăul din beţie, Şi se uită peste proră şi către soare-răsare şi-nspre trecătoarea Naxos. Îndemânare zeiască-n acea clipă, zeiască-ndemânare, Corabia sfruntă aprig vârtejul mării, Iederă pe vâsle, regele Pentheus, Ciorchini de struguri cu-ale mării spume drept sâmburi. Iederă-n preduful navei. Da, eu, Acoetes, stam acolo, şi-alături de mine zeul, Apa lovindu-se de chilă, Pătrunzând de la pupă la proră, de la proră lăbărţându-se şuvoaiele, Iar unde-a fost parapetul; buturugi de viţă stăteau acum, Şi lujeri acolo unde fuseseră parâmele, frunze de viţă de furcheţi, Grele corzi de viţă pe mânerele vâslelor, Şi, ca din nimic înălţându-se, o suflare, pe glezne-mi, o caldă suflare. Fiare ca umbre pe sticlă, o coadă-mblănită peste neant. Miros buruienos de fiare, şi tors de linx, acolo unde duhnise-a catran. Smiorcăială şi pufoase labe de fiare, scăpărări ale ochilor din văzduh negru.

155

Cerul prea sus, uscat, fără furtună, Smiorcăială şi pufoase labe de fiare, blăni frecându-mi-se de pielea genunchilor, Foşniri de-aeriene-nvelişuri, uscate forme-n eter. Şi corabia ca o chilă pe-un şantier naval, ca un bou în curele la potcovar, Cu muchiile zdravăn prinse-n schelă, ciorchini de struguri peste cavilieră, aerul gol terciuindu-se. Neînsufleţitul aer se făcu vânos, felină zăbavă de pantere. Leoparzii-adulmecând lăstarii de viţă de la preduful corăbiei. Pantere ghemuite la bocaport, Şi marea de-un adânc albastru-n jur, verde-roşietic în umbre Iar Lyaeus: "De-acum, Acoetes, altarele mele, Nemaitemându-se de-nrobire nemaitemându-se de nici o pisică-a pădurii, În siguranţă cu lincşii mei, hrănindu-mi cu struguri leoparzii. Olibanum îmi este tămâia, viţa creşte-ntru slava mea. Pe lanţurile cârmei hula acum s-a ostoit, Râtul negru al unui marsuin, acolo unde fusese Lycabs, Solzi umplând năierii. Şi eu mă prostern. Ce-am văzut am văzut. Când l-au adus pe flăcău, am spus: "Are-ntr-însul un zeu, deşi nu ştiu anume ce zeu." Şi cu lovituri de picioare m-au buşit de catarg. Ce-am văzut am văzut: faţa lui Medon ca faţa unei scrumbii, Chircite braţele ca nişte-aripioare de-not. Iar tu, Pentheus, Ai face mai bine s-asculţi de Tiresias şi de Cadmus, să nu se scurgă din tine norocul. Solzi peste muşchii inghinali, tors de linx drept în largul mării… Şi după-un an, palidă-n algele rubinii, De te vei pleca asupra stâncii, chip de mărgean sub sineală de valuri, Paloare de trandafir la nestatornicie de ape, Ileuthyeria, graţioasă Dafne a ţărmilor pustii, Braţele înot s-or preface în crengi, Şi cine-o va spune oare-n ce an, de care zăpor de tritoni tu fugind, Ca de frunţi line, văzutele, jumătate văzute, acum viorie linişte. Şi So-şu-nspuma valuri, cu prăjina lunii în mână So-şu… Întunecata mării-nvolburare, tendoane-ale lui Poseidon, Azur negru şi cristalin, strai de sticlă peste Tyro, Înfăşurător val; neastâmpăr, încolăcire luminoasă de funii de valuri Apoi apă liniştită, linişte pe nisipurile lucioase. Păsări de mare-ntinzând încheieturile-aripilor împroşcând prin spărturi de stânci şi nisip În a undelor goană pân-la jumătatea dunei; Scânteieri de sticlă pe valuri în pulsul mareelor linse de soare, paloare a lui Hesperus. Cenuşie coamă de talaz, talaz, culoare de pulpă de strugure, Sur măsliniu în apropiere, departe cenuşiul fum al stâncii în pantă, Aripi vineţii de herete de mare azvârle pe apă umbre ca plumbul, Turnul doar c-un ochi, ditai gâsca, întinde gâtul din crângul de măslini, Şi-auzit-am faunii dojenind pe Proteus, în iz de fân sub măslini, Iar broaştele-ngânându-i în amurg.

156

Şi… CANTO III Şedeam pe treptele Doganei Căci gondolele costau prea mult în acel an, Şi "fetele alea" nu erau, vedeam doar un chip, Şi la vreo sută de metri Buccentoro, se urlă "Stretti", Şi grinzile frontale din palatul Morosini, luminate-n acel an, Şi-n casă la Kore păunii, ori - de nu - s-ar fi putut să fie. În azur plutesc zei, Zei strălucitori şi toscani, întorşi înaintea ivirii de rouă. Lumină şi-ntâie lumină, de până să cadă vreodată-n lumi roua. Slujitori ai lui Pan şi, din stejari, driade, Şi din măr, maelidă, Prin toată pădurea, şi frunzele-s pline de voci, Şuşotind, şi nourii se pleacă peste lac, Şi sunt zei deasupra norilor, Şi-n apă-notătorii albi ca migdala, Argintia apă zmălţuie sfârcul îndreptat în sus, După cum observat-o Poggio. Verzi nervri în peruzea Ori parcă, duc sub cedri sus cenuşiile trepte. Cidul meu a mers călare la Burgos, Pân-la poarta-n piroane, dintre cele două turnuri, Bătut-a cu vârful lăncii şi s-a ivit pruncuţa, Una nina de nueve anos, În foişorul de deasupra porţii dintre turnuri, Citind zapisul, voce tinnula: Ca nici un om să nu-i vorbească, să nu-l hrănească, Să nu-l ajute pe Ruy Diaz, Sub osânda smulgerii inimii, a tragerii în ţeapă, A scoaterii ochilor şi-a confiscării tuturor bunurilor, "Şi iată, Myo Cid; aici-s peceţile, Şi marele sigiliu şi hrisovul." Şi coborâ de la Bivar, Myo Cid, Şi nu mai rămăseseră defel şoimi pe stinghiile lor, Şi defel veşminte-n scrinuri, Şi-şi lăsă lada la Raquel şi la Vidas; Cutia aia mare cu nisip, la cămătari, Ca să fie plătiţi slujitorii; Croindu-şi drum spre Valencia, Ignez da Castro ucisă, un zid Ici, jupuit, dincolo-n proptele. Mahmură, pustie, culoarea se cojeşte de pe piatră, Sau se scorojeşte ipsosul Mantegna a pictat zidul. Zdrenţuită mătase "Nec Spe Nec Metu."

157

Traducere: Ion Caraion

LAWRENCE FERLINGHETTI (1919 - ) TABLOURI DIN LUMEA CE S-A DUS (fragmente) 8 Femeile lui Sarolla cu pălăriile lor ca-n tablouri întinse pe plajele lui de pânză i-au impresionat pe expresioniştii spanioli Şi-au fost ele frauduloasele lumii picturi aşa cum li se juca pe feţe lumina creând iluzii de iubire? Nu pot să cred că “realitatea” lor era tot aşa de reală ca pentru mine amintirea zilei de azi când ultimul soare atârna de dealuri şi – am auzit căzând ziua ca pescăruşii ce aproape că se izbeau de uscat în vreme ce ultimii excursionişti stăteau culcaţi şi se iubeau în adiinda sulfină galbenă cu-mpotrivire şi împotrivindu-se unul pe altul smulgându-se iar iar pînă ce ultimul fierbinte-apogeu aerian care-n final excludea orice-mpotrivire îI făcea să geamă Iar copacii noştri se sculau în picioare 23 Dada ar fi gustat o asemenea zi cu diversele sale irealităţi foarte realiste fiecare pe punctul de-a deveni prea reală pentru localitatea sa care niciodată nu-i destul de-ndepărtată spre a fi Boemia Dada ar fi îndrăgit o asemenea zi cu soarele său ca un bec strălucind aşa de adânc diferit pentru oameni diferiţi dar care încă la fel mai străluce peste fiecare

158

şi pe toate cum ar fi o pasăre mai gata să cânte pe o bancă un avion într-un nor aurit mâna unei spălătorese de vase făcând semne de la geam ori un telefon stând să sune ori o gură pornită să se lase de fumat ori un ziar nou cu ştirile lui noi despre o dansatoare canceroasă Ei, Dada ar fi murit pentru o asemenea zi cu dulcele străzii carnaval şi cu prea reala sa înmormântare ce tocmai trece printr-însa cu dansatoarea ei moartă-ntr-adevăr atât de frumoasă şi de mută în giulgiul ei şi cu ultimu-i amant pierdut în gloata nesinguratică şi cu scumpul dansatoatrei copilaş pe punctul de a spune Dada şi cu preotul ei trecând pe punctul de a se ruga Dada şi de a oferi scuzele lui atât de transcendentale Ei, Dada ar fi iubit o asemenea zi cu analogiile sale nu atât de accidentale Traducere: Ion Caraion ÎN CELE MAI GROZAVE GRAVURI ALE LUI GOYA În cele mai grozave gravuri ale lui Goya avem impresia că-i vedem pe oameni chiar în momentul când şi-au câştigat întîia oară titlul de “omenire suferindă”. Se zvârcolesc pe pagină într-o adevărată furie a adversităţii. Îngrămădiţi de-a valma, gemând printre copii şi baionete sub ceruri de ciment într-un peisaj abstract, cu arbori explodaţi, statui încovoiate, aripi şi ciocuri de lilieci spânzurători fragile, cadavre, cocoşi carnivori-

159

toţi monştri urlători din vizuinea dezastrului final: sunt într-atâta de reali, încât îţi pare că şi acum există aievea. Şi chiar există. Doar peisajul e schimbat. Îi vezi şi-acuma înşiraţi pe drumuri, supuşi la cazne de către soldaţi, cocoşi demenţiali şi mori de vânt contrafăcute. Sunt tot aceiaşi oamenidoar mai departe de că minurile lor, pe nişte autostrăzi de cincizeci de ori mai late decât uliţele, pe-un continent de beton presărat cu placarde duioase ce ilustrează iluziile imbecile ale fericirii. Sunt mai puţine cărunţe-n peisaj, dar mai mulţi oameni infirmi în limuzine colorate, cu plăci bizare de metal şi cu motoare care devoră - America. Traducere: Petre Solomon EUFORIE Pe când mă apropii de starea euforiei pure descopăr că-mi trebuie o valiză mai mare să-mi pun lenjeria înăuntru iar cicatricele conştiinţei mele sunt numai răni depozitate în radiera pielii mele care se răzuie singură. Pe când mă apropii de starea euforiei pure luna şi-ascunde faţa fierbinte ploaia rece de orez a unei picături chinezeşti şi nu pot dormi din cauza tunetului în care o fată pune un disc negru cu tentative demente de-a cânta la saxofon punctate de un râs forţat din camera vecină Pe când mă apropii de starea euforiei acum se construiesc oraşe pe o singură parte a străzii şi ghetele mele păşesc pe faţadele caselor lăsând urme pe ferestre cu tălpi de geamuri gata să plesnească şi limbi de pantofi din umbre – nfăşurate vai îmi văd limba înfăşurată pe-o frânghie

160

şi-mi văd chipul în vârful unui băţ ca un pendul ce stă să bată ca o carte de joc ilustrată în care legat de picioare cu capul în jos atârnă Villon şi Mama dispare din fotografia mică şi Tata care se numeşte Ludwig dispare în visul unei moşii înecate de apă în Saragota Avenue Yonkers unde sunt spânzurat şi mă legăn de copacul din urmă ce stă şi se-mbată şi unde aş mai cânta despărţirii cântece într-un tărâm de vrajă dar un înger mă ţine aici şi vocea mea castrată iese prea subţire o fată pune un disc negru cu hohote într-o cameră vecină. Pe cînd mă apropii de starea euforiei pure Ochii îmi sunt spioni străni şi oricând se pot preface-n păsări printr-o explozie care măsoară timpul dar eu nu sunt un puşti apocaliptic şi nu pot dormi din cauza tunetului în după-amiaza de vară şi ochiul păsării mele mute iese din capul meu şi zboară-n jurul lumii în care o fată pune discul ei din carne Şi eu sunt un animal fără haine căutând o unitate nudă dar din păcate sunt împărţit în ţări şi merg prin Tibet cu picioare de cartofi şi sunt un tip ciudat de clown cu faţa făinită şi părul dat cu ghips şi nu pot dormi din cauza tunetului carnea mi se adânceşte sub vârful acului. A întors-o pe-o parte şi pe partea cealaltă m-a întors şi pe mine să cânte şi partea mea cealaltă Sânii ei înfloresc degetele in se deschid soarele e alb niciodată nu mă mai întorc şi port îmbrăcăminte egipteană Traducere: Gabriel Gafiţa

161

VELEMIR HLEBNIKOV (l885-1922) DESPRE VERSURI* Unii spun că versurile trebuie să fie uşor de înţeles. Totuşi, firma din stradă scrisă într-o limbă simplă şi clară „Aici se vinde…” încă nu-i ceea ce s-ar numi versuri. Dar se înţelege uşor despre ce este vorba. Pe de altă parte, de ce descântecele şi vrăjile aşa-numitului grai al farmecelor, limba sacră a păgânismului, aceste şagadam, magadam, vîgadam, piţ, paţ, paţu – şiruri ale unei culegeri de silabe, în care raţiunea nu-şi află locul, şi parcă ar fi un limbaj transraţional al cuvântului din popor. Acestor cuvinte lipsite de înţeles li se atribuie, între altele, puterea cea mai mare asupra omului, farmecele vrajei, influenţa directă asupra soartei omului. În ele e centralizată vraja cea mai înaltă. Lor li se atribuie puterea de a cârmui binele şi răul, şi de a dirija inima firavilor. Rugăciunile multor popoare sunt scrise într-o limbă neînţeleasă pentru cei ce se roagă. Oare hindusul înţelege Vedele? Rusul nu înţelege slavona veche. Polonezul şi cehul nu înţeleg latina. Însă rugăciunea scrisă în limba latină acţionează nu mai puţin intens decât firma prăvăliei. În acest fel, graiul fermecat al descântecelor şi vrăjilor refuză să aibă ca judecător al său raţiunea cea de toate zilele. Strania lui înţelepciune se descompune în adevărurile pe care le conţin diversele sunete: ş, m, v ş.a.m.d. Noi deocamdată nu le înţelegem. Recunoaştem cinstit. Dar este neîndoielnic că aceste serii sonore constituie succesiunea unor adevăruri universale ce trec în goană prin faţa crepusculelor sufletului nostru. Dacă e să distingem în suflet un guvern al raţiunii şi un furtunos popor al simţurilor, atunci descântecele şi limbajul transraţional sunt un apel adresat, peste capul guvernului, direct poporului simţurilor, sunt chemarea directă adresată crepusculelor sufletului sau treapta supremă a suveranităţii poporului în viaţa cuvântului şi raţiunii, procedeul juridic aplicat în rare cazuri. Pe de altă parte, Sofia Kovalevskaia îşi datorează harul de matematician, după cum singură o spune în memoriile sale, faptului că pereţii dormitorului ei de copil erau tapetaţi cu nişte tapete aparte – reprezentând pagini din lucrările de algebră superioară ale unchiului ei. Trebuie spus că universul numerelor este domeniul cel mai îngrădit pentru jumătatea feminină a omenirii. Kovalevskaia este una dintre puţinele muritoare care a pătruns acest univers. Putea, oare, copilul de şapte ani să priceapă semnele de egalitate, parantezele şi toate acele scrieri vrăjitoreşti de adunări şi scăderi? Desigur că nu, şi totuşi ele au avut o influenţă hotărâtoare asupra destinului ei – sub influenţa impulsului din copilărie al enigmaticelor tapete ea a devenit un matematician renumit. Astfel, farmecele cuvântului, chiar ale celui neînţeles, rămân farmece şi nu-şi pierd puterea. Versurile pot fi uşor înţelese, pot fi neînţelese, dar trebuie să fie bune, trebuie să fie autentice. Exemplul semnelor algebrice de pe tapetele dormitorului de copil al Kovalevskăi, care au avut o influenţă atât de mare asupra destinului copilului, la fel ca exemplul descântecelor, arată că nu i se poate cere cuvântului: „Fii clar ca o firmă”. Graiul raţiunii celei mai înalte, fie chiar neînţeles, aruncă seminţe în cernoziomul spiritului, pentru ca apoi, pe nişte căi enigmatice, să încolţească. Oare pământul înţelege scrierea seminţelor pe care plugarul le aruncă în ţărână? Nu. Şi totuşi lanul autumnal creşte ca răspuns dat acestor seminţe. De altminteri, eu nu vreau deloc să spun că orice creaţie neînţeleasă este admirabilă. Se spune că pot fi creatori de poezie a muncii numai oamenii care lucrează la strung. Oare aşa să fie? Oare natura cântecului nu constă în fuga de sine, de propria habitudine? Cântecul nu este el oare fuga de propriul eu? Cântecul e înrudit cu fuga, în timpul cel mai scurt cuvântul trebuie să acopere un maxim de kilometri de imagini şi idei! Fără fuga de sine nu există spaţiu de fugă. Inspiraţia a înşelat întotdeauna originea cântăreţului. Cavalerii medievali îi cântau pe păstorii sălbatici, lordul Byron – pe piraţi, fiul de rege Buddha proslăvea sărăcia. Şi invers, Shakespeare, care fusese judecat pentru furt, vorbeşte pre limba regilor, la fel ca şi fiul unui burger modest – Goethe, iar creaţia lor este dedicată vieţii de *

În manuscris, fără titlu.

162

curte. Tundrele ţinutului Peciorsk, care nu au cunoscut războiul, păstrează bâlinile despre Vladimir şi vitejii lui, de mult uitate pe Nipru. Creaţia, înţeleasă, ca deviere maximă a strunelor gândirii faţă de axa vieţii creatorului, şi a fugii de sine, ne obligă să credem că şi cântecele strungului vor fi create nu de cel ce stă la strung, ci de acela care se află în afara pereţilor uzinei. <…> 1919-1920 PRINCIPIUL LIMBII* Să luăm cuvinte: lîsina (calviţie) şi lesina (material lemnos). Munţilor despăduriţi li se spune lîsîmi (chei); lemnul, ca parte a pădurii (lesa), se numeşte lesina. N-ar trebui oare să se atribuie o reversibilitate de sens acestor două cuvinte care nu se deosebesc decât prin pasajul vocalic al lui e în î, considerându-se l purtătorul constantei de analogie, iar e şi î factorii de inegalitate? Sensul entităţii l apare când se compară cuvintele l’nut’ (a se lipi de ceva / cineva, a se ataşa, a se apropia de ceva / cineva, a se da bine pe lângă cineva) cu tianut’ (a trage), precum şi cuvântul legkost’ (faptul de a fi uşor) cu tiajest’ (greutate, ponderare), tecenie (curent, scurgere, prelingere) şi tîn (gard de nuiele, îngrădire). t indică o creştere a consumului forţei, iar l o diminuare a acestui consum. l indică o reducere a distanţei dintre raţiunea cunoscătoare şi cognoscibil; obiectul l’net (se apropie) de om. Iar t indică o reducere a distanţei dintre cel care cunoaşte şi obiectul cunoaşterii, prin forţele celui care cunoaşte: omul tianet (trage) obiectul. De-aici les (pădurea), ca ceva care, fiinţând, creşte, se desfăşoară şi îşi modifică măreţia, în pofida forţei de gravitaţie (tiajesti), însă cu de la sine putere. Acelaşi lucru se poate spune în felul următor: t sonorizează mişcarea unuia din cele două puncte ce se apropie ca urmare a exercitării forţei asupra celuilalt de către punctul imobil, iar l sonorizează mişcarea punctului prin propria-i forţă. Aceeaşi deosebire apare în diatezele verbelor. Într-adevăr: bil (el bătea) şi bit (el este bătut) sunt de sens contrar; în expresia „bi” + „l” făptuitorul, din propria-i voinţă, aderă (l’net) la acţiune, în timp ce în expresia „bi” + „t” acţiunea este cea care-l trage, implică (tianet). Mişcarea este orientată dinspre făptuitor spre acţiune prin forţele făptuitorului; a doua mişcare (tecenie), a persoanei către acţiune, este provocată de forţe care îi sunt exteriorizate. În expresia bit’ (a bate), nu persoana generează acţiunea, ci este atrasă de ea, acţiunea se alipeşte (l’net). Diateza în care făptuitorul se alipeşte (l’net) de acţiune se fondează pe l din let (zbor), iar diateza în care acţiunea e orientată spre persoană se fondează pe t din tiajest’ (gravitaţie). Este suficient ca les (pădure) să cadă în câmpul de acţiune al lui t pentru a deveni tes (material lemnos). Aşadar les (pădurea) care se înalţă spre cer şi îşi modifică, prin propria-i forţă, distanţa faţă de tot ce este imobil, inclusiv faţă de conştiinţa contemplatoare, cu de la sine putere şi independent de aceasta din urmă, începe cu l. Dar e suficient ca les (pădurea) să devină mort şi să fie susceptibil de a-şi modifica distanţa, provocând astfel o pierdere a forţei din a sa, pentru a deveni tes (material lemnos). Astfel, se poate stabili un l al mişcării cu de la sine putere spre imobil şi un t al mişcării dependente ce are originea într-un punct şi vizează imobilul, precum şi un t al reducerii distanţei de la mobil la imobil.

*

În manuscris, fără titlu; publicat în Opere nepublicate, L. 1940, pp. 325-327. Titlul este preluat din versiunea franceză a lui Zvan Mignot (Change 6, Seuil, Paris, 1970, pp. 179-184).

163

Într-adevăr, un obiect greu (tajiolîi) trage (tianet) mâna în jos, iar un obict uşor (legkii), comparat cu unul greu, pare că tinde să se apropie (l’net) de mâna aceluia care-l are în mână, resimţindu-se ca un obiect care se odihneşte (lejaşcii) în mână fără a necesita vreun efort. De unde liho (brav, îndrăzneţ) şi tiho (liniştit, potolit); brav este acela care este la fel ca punctul culminant al forţelor ce acţionează din proprie iniţiativă şi din proprie voinţă; este liniştit, potolit, molcom acela căruia aceste forţe îi lipsesc, acela care nu tinde (ne l’net) spre fericire, ci se supune altora, fiind deci supus influenţelor din exterior. Drept urmare, se numesc lihie liudi făcătorii de rău, lotrii, care nu ezită, pentru a-şi atinge scopul, să comită crime şi jafuri. Aceşti oameni seamănă într-un fel cu torentele din munţi. Oamenii liniştiţi, molateci, potoliţi sunt într-un fel asemenea unor bălţi secate, deschise tuturor influenţelor exterioare. L’gota (favoarea), l’zia (a fi permis), par să indice profilul unei fiinţe violente, curgerea unui torent năvalnic, în timp ce tucia (nor, vreme închisă), tusk (gard de nuiele, îngrădire) sunt despărţite de aceeaşi demarcaţie a lui l şi t. L’en (lene, langoare), luci (rază, undă luminoasă), ot-linîvaiu (năpârlesc) şi ten’ (umbră), tucia (nor, cer acoperit), tîn (gard de nuiele, îngrădire) sunt despărţite de aceeaşi demarcaţie a lui l şi t. Într-adevăr, la fel cum les (pădurea), luci (unda de lumină) pleacă din natură pentru aşi continua drumul în spaţiu, în cuvântul len’ (lene, langoare) este inclusă opoziţia de orientare a forţei în raport cu travaliul; de asemenea şi în ot-linîvaiu (năpârlesc). Peste tot, cuvintele ce exprimă mişcarea originară, mergând în întâmpinarea mediului ambiant, încep cu l. Cum vorbele, cântecele tind să fie un cântec de lebădă, aşa şi anotimpul în care les (pădurea) tinde (l’net) spre cer se numeşte leto (vară). Raza de lumină (luci) cu mişcarea ei ondulatorie în apropierea pământului şi pădurilor (lesov), arcul (luk) imprimând săgeţilor mişcarea lor specifică, lenea, langoarea (len’) şi năpârlirea (otlinîvanie), sau dispunerea forţelor în dezacord cu obligaţiile, a libertăţii – în raport cu datoria, încep cu l de la licenţă (l’gota). Tot aşa şi atitudinea arbitrară faţă de cunoaştere este minciuna (lganie). Curmarea favorurilor (l’got), a libertăţii şi a razelor, undelor luminoase (lucei) îşi are sursa în t. Tiaj (coardă de atelaj, tendon) şi lejat’ (a sta culcat, a lenevi în pat); coarda de atelaj este acel obiect care resimte forţele ieşite din el însuşi, obiect pe care forţele îl trag (tianut). În timpul somnului, al odihnei în poziţia culcată (lejka), din contră: toate influenţele din lumea exterioară încetează. Dacă în virtutea obligaţiilor sale diurne omul este, sub diverse aspecte, o coardă de atelaj (tiaj), noaptea este ora licenţelor (l’gotnoie) şi chiar se poate spune că în timpul nopţii omul aduce ofense zilei, o minte (ljet). În părţile de vorbire tak (aşa), tot (acela), în interjecţia te-te-te sentimentul pare să cedeze în faţa superiorităţii cunoaşterii; aceste expresii marchează faptul că principiul personal se supune principiului universal. Aici supunerea sentimentului faţă de destin se exprimă prin atracţia (tiagoi) sentimentului de către cunoaştere, cunoaştere ce încătuşează sentimentul. Şi invers, în particula li sentimentul parcă ar irupe în domeniul cunoaşterii, această particulă este particula îndoielii. Dar îndoiala nu este ea oare complot şi revoltă în raport cu principiul universal? În cuvintele tak (aşa), tot (acela) este imobilitatea absolută a obiectelor grele (tiajolîh), aici se simt unghiurile încătuşate care sunt în aşa măsură atrase de pământ, încât nimic nu le poate urni în timp ce particula îndoielii li este o separare a principiului personal de cel universal, un fel de zbor planat (po-let) pe aripile vântului. Se pare că forţele de atracţie (tiagotenia) constituie cunoaşterea, iar libertatea faţă de aceste forţe este indicată de prepoziţia tak (aşa). Această legătură a corelaţiei forţelor cognitive şi a forţelor

164

de atracţie este remarcabilă. Se pare că primordiul ce constituie limba ştie mai multe despre atracţie decât noi. Spre deosebire de alte forţe ale mişcării, apa curge (tecet) fiind atrasă de spaţiile inferioare, supunându-se forţei gravitaţiei. Din contră, pasărea zboară înfruntând gravitaţia; desprinzându-se de pământ, pasărea prin zborul ei ar pune la îndoială forţa gravitaţiei. Particula li este natura ei [a pasărei, a zborului] în confruntarea cu marea forţă a gravitaţiei terestre. Pasărea este întruchiparea particulei li, a îndoielii în ce priveşte forţa gravitaţională. Exact la fel ca apa, care curge, spune veşnic litania tak-tak supusă pământului şi împăcându-se cu forţa de atracţie – şi în aceasta constă natura ei curgătoare (tekuciaia). Astfel, pasărea liberă este uşoară (legkaia), apa în cădere (tekuciaia) aste grea (tiajka). Aceste exemple arată convingător existenţa unui l al mişcării independente şi un t al mişcării dependente. Primul formează diateza bil (el bătea), celălalt formează diateza pasivă bit (el este bătut). Acest l semnifică o tensiune ascendentă între două cuvinte: les (pădure) şi lîsîi (chel). Marcând într-o parte a semnificaţiei lor fie prezenţa, fie absenţa unuia şi aceluiaşi câmp unic, aceste două cuvinte se diferenţiază prin substituenţii e şi î. E însoţeşte prezenţa ascensiunii, elevării spre cer (l’neniia) ce determină natura pădurii (lesa), iar î însoţeşte absenţa acestei elevări, apropieri de cer. Dacă se concepe e ca purtătorul sonor minim al sensului prezenţei, ne vine uşor să explicăm aceste cuvinte interpretând pe î şi pe e ca fiind genitivul şi dativul – (rîbî / al peştelui), (rîbe / peştelui); acţiunea marcată de genitiv semnifică diminuarea, scăderea dativului, prin compunere silabică. Substantivul, adăugat aspiraţiei la ascensiune, dă les (pădure), substantivul, retras aceleiaşi aspiraţii, dă lîsina (calviţie). Am menţionat ceva mai sus că materialul lemnos (tes) provine din copaci (les) prelucraţi de oameni, că acesta este un cuvânt opus secundului prin provenienţa sa; de unde, la fel tîsiacia (mie / numeralul), putere a unui ansamblu care nu depinde de nici o influenţă din afară. Ves’ (tot, întregul, totalitate) şi vîs’ (culme, înălţime); aici de asemenea, e-ul dativului şi î-ul genitivului dau acţiuni în parte opuse. Viaju (împletesc, tricotez), viazkii (vâscos), vesit’ (acântări), vezu (eu transport cu u vehicul), vit’ (a răsuci, a împleti) în sensul de a stabili legături între entităţi separate şi independente, dă parcă noţiunea de legătură dintre nişte inele; adăugirea la dativ a veului conferă existenţă acestei legături (dintre obiect şi pământ), iar s-ul ce se uneşte cu genitivul vî sonorizează acea direcţie în care această legătură cu orişice-ar fi nu există. Într-adevăr, piatra cade spre sol ca şi când ar fi ţinută în lesă, neputând fi lansată spre sus; şi v reprezintă forţa slabă care cedează, învinsă de forţa de atracţie. Drept urmare, pîh este orgoliul, aroganţa, impertinenţa unuia care v-ar bate pe umăr, fără a se scuza. Peşka (pion) indică mediocritatea şi supunerea în toate domeniile, suportând îmbrânciturile din partea tuturor şi a toate. Meşkaiet (tărăgănează) acela pe lângă care totul se strecoară, depăşindu-l. Mîş (şoarecele) semnifică agerimea. Teci (a curge) înseamnă a cădea de sus în jos. Dar o libaţie (nalit’) se poate face aruncând lichidul de sus în jos. Les (pădurea) este acea parte a naturii vizibile ce se înalţă spre (l’net) cer, înfruntând gravitaţia (tiajest’). În sfârşit, acelaşi e al dativului şi î al genitivului apar în vîdra (vidra, lutru) şi vedro (căldare, vadră). Vidra, fiica apei, iese din ea scuturându-se. Vadra, căldarea, primeşte şi păstrează apa.

165

Apa adăposteşte şi alintă (leleit) vidra; căldarea păstrează apa, o poartă. Se simt nişte forţe ale cunoaşterii ce se preling printre cuvinte şi în jurul lor, ca un caz particular al forţei de gravitaţie. Apa este receptaculul vidrei, iar căldarea este receptaculul apei. Apa (voda), a cărei fiece picătură este legată de celelalte. Timpul (vremia) este legătura dintre trecut şi viitor; veriu (cred), vera (credinţa), vervie (plasă) în sens de împletitură, legătură. De asemenea serîi (sur, laviu, spălăcit) şi sîroi (umed, jilav) la fel cu sero, sîro: prezenţa apei. Ziua pare sură, spălăcită / în laviu / (serîi) când norii acoperă cerul. Dativul silabei iniţiale s indică distrucţia forţei de luminare şi de combustie, venind din exterior. Genitivul silabei iniţiale s arată destrămarea acestei forţe din interiorul ei; drept urmare, lemnele verzi, umede, care conţin apă (sîrîie) nu ard. Modul de a studia modificarea sensului cuvintelor, modificarea decurgând din substituirea unui sunet prin altul. Să luăm cuvintele edu (sunt vehiculat) şi idu (eu merg); d implementează separarea şi îndepărtarea părţilor (deru / jupoi). e este dativul, îndepărtarea se adiţionează existenţei personale a Eu-lui. i este genitivul, îndepărtarea este sustrasă din existenţa personală. În consecinţă, în primul caz deplasarea se realizează dependent de factorul exterior, fără a solicita forţele personale; în al doilea caz se plăteşte întru câtva prin consumul forţelor proprii. Cel care este vehiculat (edet) nu participă la travaliu. Cel care merge pe jos (idet) este implicat el însuşi în travaliul care-l pune în mişcare. anul 1912 LIMBA TRANSRAŢIONALĂ (ZAUMNÎI IAZÎK) Sensul cuvintelor limbii naturale, acelei de fiece zi, ne este inteligibil. Cum băieţaşul, în timp ce se joacă, poate să-şi închipuie că scaunul pe care-l călăreşte este un cal adevărat, viu, şi că scaunul în timpul jocului o să-i ţină loc de cal, la fel, în timpul graiului vorbit şi scris, micul cuvânt soare, în lumea convenţională a conversaţiei dintre oameni, va înlocui splendidul, măreţul astru. Înlocuit de jucăria verbală, măreţul, calm-luminosul astru acceptă cu plăcere cazurile dativ şi genitiv aplicate înlocuitorului său în cadrul limbii. Dar această egalitate are caracter convenţional: dacă cel adevărat va dispărea şi va rămâne doar cuvântul soare, acesta de bunăseamă nu va putea să strălucească pe cer şi să încălzească pământul, pământul va îngheţa, se va transforma, devenind un fulg de nea în pumnul spaţiului universal. Tot aşa, jucându-se cu păpuşile, copilul poate să plângă cu lacrimi sincere când ghemul lui de cârpe moare, bolnav fiind de moarte; el poate să pună la cale nunta a două adunături de cârpuliţe ce nu se deosebesc prin nimic între ele, decât, în cazul cel mai bun, prin tigvele plate şi tâmpe ale capului lor. În timpul jocului, aceste cârpe sunt oameni vii, adevăraţi, având inimă şi pasiuni. De-aici înţelegerea limbii ca o joacă de-a păpuşile; în această joacă, cuvintele sunt cusute, din cârpuliţele sunetului, păpuşi pentru toate lucrurile lumii. Oamenii care vorbesc aceeaşi limbă sunt participanţii la acest joc. Pentru oamenii care vorbesc o altă limbă, aceste păpuşi din sunete sunt pur şi simplu o colecţie de cârpuliţe sonore. Şi astfel, cuvântul este o păpuşă sonoră, iar dicţionarul o colecţie de jucării. Însă limba, natural, s-a dezvoltat din nu prea multe unităţi de bază ale alfabetului; sunetele consoanelor şi vocalelor au fost strunele acestui joc de-a păpuşile sonore. Iar dacă e să luăm ordonarea liber-voită a acestor sunete, ca de exemplu

166

bobeobi sau dîr bul scel, manci! manci! cibreozo! – atunci asemenea cuvinte nu aparţin nici unei limbi, şi totuşi ele spun ceva, ceva insesizabil, ceva care totuşi există. Dacă păpuşa sonoră soare îngăduie, în cadrul jocului nostru omenesc să tragem de urechi şi de mustăţi splendida stea cu mâinile noastre de sărmani muritori, trecând-o prin diverse cazuri dative, fapt cu care niciodată n-ar fi de acord soarele adevărat, aceleaşi cârpuliţe de cuvinte „din sunete arbitrar ordonate” totuşi nu constituie păpuşile soarelui. Dar acestea-s tot aceleaşi cârpuliţe, şi ca atare ele semnifică ceva. Însă, întrucât în mod direct ele nu conferă nimic conştiinţei (nu sunt bune pentru joaca de-a păpuşile), aceste îmbinări liber-voite de sunete, joc al vocii în afara cuvintelor, le numim limbă transraţională (zaumnîi iazîk). Limba transraţională înseamnă acea limbă care se află dincolo de limitele raţiunii. A se compara cu zarcie (transriveran), cu zadonşcina (de dincolo de Don). Faptul că în descântece, farmece, limba transraţională domină şi o dislocă pe cea raţională, demonstrează că are o putere aparte asupra conştiinţei, un drept distinct la viaţă, în rând cu cea raţională. Există însă o cale de a face limba transraţională inteligibilă (raţională). Dacă luăm un cuvânt, să zicem ciaşka (cană), noi nu cunoaştem ce importanţă are pentru întregul cuvânt fiecare sunet în parte. Dar dacă luăm toate cuvintele care încep cu sunetul ci – ciaşa (cupă, cană, potir), cerep (craniu), cian (cuvă, cadă), ciulok (ciorap) etc. – atunci toate celelalte sunete se anihilează reciproc, şi acel sens comun pe care-l au cuvintele de mai sus o să şi constituie semnificaţia lui ci. Comparând aceste cuvinte care încep cu ci, vedem că toate semnifică <>; ci înseamnă <<înveliş, ambalaj, conţinător>>. Şi astfel limba transraţională încetează de a mai fi transraţională. Ea devine un joc pe un alfabet supus conştiinţei noastre – o artă nouă, în pragul căreia ne aflăm. Limba transraţională derivă din două premise: 1) Consoana iniţială a cuvântului elementar conduce întregul cuvânt, ordonă celorlalte. 2) Cuvintele care încep cu una şi aceeaşi consoană sunt unite prin unul şi acelaşi sens noţional, şi parcă ar veni în zbor din diferite părţi spre unul şi acelaşi punct al raţiunii. Dacă luăm cuvintele ciaşa (cană, cupă, potir) şi ciobotî (ciobote, cizme), ambele sunt conduse de sunetul ci. Dacă adunăm cuvintele care încep cu sunetul ci: ciulok (ciorap), ciobotî (ciubote, cizme), cereveki (cizme cu toc, pentru femei), celnok (suveică), ciuveak (cipici), ciuni (opinci), ciupiki (cipici), cehol (husă), ciara (vrajă, farmec), cian (cuvă, cadă), cerep (craniu), ciahotka (tuberculoză), ciucilo (animal împăiat) – vedem că toate aceste cuvinte îşi dau întâlnire în punctul următoarei imagini. Fie că este vorba ce ciorap sau cupă, în ambele cazuri volumul unui corp (piciorul sau apa) umple golul unui alt corp, care-i serveşte de înveliş exterior. De-aici ciaiat’ (a spera), adică a fi un potir pentru viitor. Astfel ci este nu numai sunet, ci este nume, corp invizibil al limbii. Dacă se va dovedi că ci are una şi aceeaşi semnificaţie în toate limbile, atunci problema limbii universale este rezolvată: toate felurile de încălţăminte se vor numi ce-noghi, toate felurile de căni ce-vodî – simplu şi clar. În orice caz hata (casă, bordei) înseamnă casă (bordei) nu numai în limba rusă, dar şi în cea egipteană; v în limbile indo-europene semnifică „rotire”. Luând drept reper cuvintele hata (casă, bordei), hijina (colibă), halupa (poiată), hutor (cătun), hram (templu), hranilişce (depozit) vedem că semnificaţia lui h constă în „linia trasând un obstacol dintre un punct şi un alt punct ce se mişcă spre primul”. Semnificaţia lui v constă în rotirea acelui punct în jurul altuia imobil. De aici vir (a roti), vol (bou), vorot (guler), viuga (viscol), vihr’ (vârtej, vâltoare) şi multe alte cuvinte. M este „divizarea unei mărimi în părţi infinit de mici”. Semnificaţia lui l constă „în trecerea unui corp alungit de-a lungul axei de deplasare într-un corp alungit în două dimensiuni, perpendicular pe direcţia de deplasare”. De exemplu suprafaţa unei bălţi şi picătura de ploaie, lotka (lotcă, barcă), liamka (chingă). Semnificaţia lui s constă în „contopirea suprafeţelor, anihilarea limitelor dintre ele”. Semnificaţia lui k este „punctul imobil care consolidează reţeaua punctelor

167

mobile”. Astfel limba transraţională este viitoarea limbă universală în germene. Numai ea poate uni oamenii. Limbile raţionale deja îi despart. ARTIŞTI AI LUMII! Noi, îndelung, am căutat o asemenea problemă, similară unei lentile, pentru ca razele reunite ale activităţii artiştilor şi gânditorilor, focalizate de ea, să se adune în munca comună şi să fie în stare să aprindă şi să transforme în rug chiar şi substanţa rece a gheţii. Acum, o asemenea problemălentilă, care să orienteze laolaltă apriga voastră îndrăzneală şi raţiunea rece a gânditorilor este găsită. Scopul este de a crea o limbă-scrisă standard, comună pentru toate popoarele celui de-al treilea satelit al Soarelui, de a produce semne scrise, înţelese şi acceptabile pentru întreaga stea populată de omenire, pierdută în univers. Vedeţi prin urmare că ţelul este destoinic de timpul nostru. Pictura întotdeauna a folosit un limbaj accesibil tuturor. Şi popoarele chinezilor şi japonezilor vorbesc în sute de limbi, însă scriu şi citesc într-o singură limbă scrisă. Limbile şi-au trădat trecutul lor glorios. Cândva, când cuvintele destrămau vrajba şi făceau viitorul transparent şi liniştit, limbile, păşind trepte, îi uneau pe oamenii peşterii, satului, gintei, uniunii tribale, satului – într-o lume raţională, uniune a celor ce schimbau între ei valorile chibzuinţei spre aceleaşi sunete de schimb. Sălbaticul îl înţelegea pe sălbatic şi lăsa arma oarbă jos. Acum, trădându-şi trecutul, ele slujesc cauza vrajbei şi, ca nişte sunete de schimb sui-generis pentru mărfurile cugetului, au divizat omenirea multilinguală în tabere de luptă vamală, într-un şir de pieţe verbale, dincolo de limitele cărora limba respectivă nu are curs. Fiecare structură a banilor de sunet pretinde supremaţia şi, astfel, limbile ca atare servesc la divizarea omenirii şi duc războaie fantomatice. Fie ca limba scrisă, unică, să fie satelitul destinelor viitoare ale omului şi să fie o vâltoare unificatoare nouă, un nou unificator al speţei umane. Semnele grafice mute vor împăca polifonia limbilor. În seama artiştilor cugetului revine construirea alfabetului noţiunilor, al şirului unităţilor fundamentale ale gândirii, din ele se structurează edificiul cuvântului. Misiunea artiştilor culorii este de a da semne grafice unităţilor fundamentale ale gândirii. Noi am efectuat o parte din această muncă aparţinând gânditorilor, noi stăm pe primul palier al scării gânditorilor şi îi găsim urcaţi deja aici pe oamenii de artă ai Chinei şi Japoniei – îi salutăm prieteneşte! Iată ce se vede de pe acest palier al scării gânditorilor: priveliştea alfabetului generaluman, ce se dezvăluie de pe scara gânditorilor. Deocamdată, eu afirm, fără a demonstra, că: V în toate limbile semnifică rotirea unui punct în jurul altuia, fie pe un cerc complet, fie pe o parte din el, pe un arc, în sus şi îndărăt. Z semnifică reflectarea unui punct mobil, de pe linia oglinzii, sub un unghi egal cu unghiul de cădere. Lovirea razei de o suprafaţă dură. M semnifică descompunerea unei mărimi oarecare în infinitezimale, în limita părţii, egale în general cu prima mărime. Ş semnifică contopirea câtorva suprafeţe într-o suprafaţă unică, şi contopirea graniţelor dintre ele. Tendinţa unei lumi unidimensionale a unor valori date de a contura suprafaţa maximă a unei lumi bidimensionale. P semnifică creşterea prin vidul direct dintre două puncte, deplasarea, pe un drum direct, a unui punct, faţă de altul, spre în afară şi, ca urmare – pentru mulţimea de puncte, creşterea vijelioasă a volumului ocupat de un număr oarecare de puncte. Ci semnifică golul unui corp, umplut cu volumul unui alt corp, astfel încât volumul negativ al primului corp este egal, întru totul, cu volumul pozitiv al celui de al doilea. Acesta este o lume bidimensională, ce serveşte la limită de înveliş unui corp tridimensional. L semnifică propagarea undelor celor mai puţin înalte pe suprafaţa cea mai întinsă, perpendiculară deplasării punctului mobil, dispariţia dimensiunii înălţimii, pe măsura creşterii

168

dimensiunii lăţimii, la un volum dat o înălţime minimă faţă de cele două axe mai mari, – transformarea unui corp tridimensional în unul bidimensional. K semnifică absenţa mişcării, repaosul plasei din n puncte, menţinerea unei poziţii reciproce a punctelor plasei, sfârşitul mişcării. S semnifică punctul imobil, servind ca punct iniţial mişcării altor multe puncte, ce îşi încep din el drumul. T semnifică direcţia în cadrul căreia un punct imobil a format absenţa mişcării în mijlocul mulţimii de deplasări din cadrul aceleiaşi direcţii, calea negativă şi direcţia acesteia din spatele punctului imobil. D semnifică trecerea unui punct dintr-o lume de puncte în altă lume de puncte, modificată prin adaosul acelui punct. G semnifică oscilaţiile maxime ce se întind de-a lungul vectorului deplasării şi amplitudinea cărora este direcţionată perpendicular faţă de deplasare. N semnifică absenţa punctelor. B semnifică întâlnirea a două puncte, ce se deplasează pe o dreaptă în sensuri diferite. Lupta lor, reculul unui punct, ca urmare a lovirii de către celălalt. Ţ semnifică trecerea unui corp prin unul din locurile goale ale celuilalt. Şci semnifică fărâmiţarea unei suprafeţe, anterior întreagă, în diferite părţi, cu păstrarea volumului. R semnifică divizarea unui corp cu o cavernă „plată”, ca urmare a unei deplasări prin el a unui alt corp. J semnifică ieşirea dintr-un volum închis, desprinderea unor libere lumi-de-puncte. Şi astfel, de pe palierul nostru al scării gânditorilor, a reieşit clar: corpurile elementare ale limbii – sunetele alfabetului – sunt nume ale diverselor genuri de spaţiu, enumerarea momentelor din viaţa acestuia. Alfabetul, comun multor popoare, este un scurt dicţionar al lumii spaţiale, al lumii atât de apropiate artei şi penelului vostru. Cuvântul, luat separat, seamănă cu o mică unitate truditoare, unde sunetul iniţial al cuvântului se aseamănă cu preşedintele uniunii, conducând întreaga multitudine a sunetelor cuvântului. Dacă am lua toate cuvintele care încep cu aceeaşi consoană, va reieşi că aceste cuvinte, la fel cum meteoriţii, adesea cad din acelaşi punct al cerului, toate asemenea cuvinte vin în zbor din unul şi acelaşi punct al gândului despre spaţiu. Acest punct se şi acceptă ca semnificaţie în calitate de sunet al alfabetului, ca nume elementar. Astfel, 20 de nume de structuri având iniţiala H, ce protejează punctul individului uman de punctul ostil al intemperiilor, frigului sau inamicilor, poartă destul de ferm pe umerii lor greul aserţiunii secunde ş.a.m.d. Misiunea activităţilor artiştilor ar fi să dea fiecărui gen de spaţiu un semn aparte. El trebuie să fie simplu şi să nu semene cu altele. S-ar putea recurge la procedeul culorilor, semnificându-l pe m cu albastru-închis, pe v cu verde, pe b cu roşu, pe s cu gri, pe l cu alb etc. Dar, pentru acest dicţionar universal, cel mai scurt dintre cele existente, am putea păstra semnele grafice. Desigur, viaţa va introduce corelativele sale, dar în viaţă aşa a fost întotdeauna că la început semnul noţiunii a fost un simplu desen (schiţă, crochiu) al acestei noţiuni. Şi deja din acest grăunte creştea arborele vieţii speciale a literei. Mie V îmi apare ca un cerc, în mijloc cu un punct H ca o îmbinare a două linii şi un punct .┴ Z ca un fel de K culcat, oglindă şi rază L ca o suprafaţă rotundă şi linia unei osii Ci – în chip de potir Y S ca un fascicul de drepte

169

Dar aceasta este misiunea voastră, pictorilor, să modificaţi sau să perfecţionaţi aceste semne. Dacă le veţi construi, voi veţi înnoda nodul unei trude general-stelare. Prezumtiva experienţă de a transforma limba transraţională din stare sălbatică în una domestică, obligând-o să poarte poveri utile, merită atenţie. Doar „vritti” şi în sanscrită înseamnă „rotire”, iar „hata” în egipteană e „hata”. Problema unei limbi universale unice, construite ştiinţific, se impune omenirii din ce în ce mai clar. Sarcina voastră, pictorilor, ar fi să construiţi nişte comode semne de schimb între valoarea sunetului şi valorile ochiului, să construiţi o reţea de semne care să inspire încredere. În alfabet este dată deja o reţea universală de „imagini” sonore pentru diferite feluri de spaţiu; acum urmează să fie construită o a doua reţea de semne scriptice – bani muţi pe pieţele colocviale. Desigur, nu veţi urma inspiraţia altora şi veţi da curs propriei voastre căi. 13 aprilie 1919 DESPRE POEZIA CONTEMPORANĂ3 Cuvântul trăieşte o viaţă dublă. Ori creşte pur şi simplu ca o plantă, plodeşte o druză de pietre sonore vecine lui, şi atunci primordiul sunetului trăieşte o viaţă genuină (samavituiu), iar partea de raţiune, numită de cuvânt, stă în umbră, ori cuvântul se pune în slujba raţiunii, cuvântul încetând să mai fie „atotmăreţ” şi autocrat: sunetul devine „nume” şi execută docil ordinele raţiunii; atunci aceasta din urmă, printr-un joc veşnic, produce înflorirea unei druze de pietre asemenea sieşi. Ba raţiunea îi spune sunetului „sunt la ordinul tău”, ba sunetul pur – raţiunii pure. Aceasta este lupta a două lumi, o luptă între două puteri, ce se petrece mereu în cuvânt, conferind limbii o viaţă dublă: două cercuri de stele zburătoare. Într-una din creaţii raţiunea se roteşte în jurul sunetului, descriind căi circulare, în cealaltă – sunetul în jurul raţiunii. Uneori soarele e sunet, iar pământul noţiune; uneori soarele e noţiune, iar pământul e sunet. Ori ţară a noţiunii radiante, ori ţară a sunetului radiant. Şi iată arborele cuvintelor se înveşmântează ba cu unul, ba cu celălalt freamăt, ba sărbătoreşte ca vişinul, îmbrăcând podoaba eflorescenţei literare, ba plodeşte leguma grasă a raţiunii. Se poate uşor observa că timpul sonorizării literare este timpul de nuntire a limbii, luna nuntirii cuvintelor, iar timpul cuvintelor umplute cu raţiune, când umblă de colo colo albinele cititorului, e timpul abundenţei autumnale, timpul familiei şi copiilor. În creaţia lui Tolstoi, Puşkin, Dostoievski, dezvoltarea cuvântului, care la Karamzin a fost o eflorescenţă, aduce deja fructele grase ale ideii. La Puşkin, nodul lingvistic s-a nuntit cu vestul lingvistic. În timpul lui Alexei Mihailovici, limba de curte a Moscovei era poloneza. Acestea-s trăsături ale vieţii. La Puşkin cuvintele sunau în „enie”, la Balmont – în „ost”. Şi deodată s-a născut voinţa eliberării de cotidian, voinţa de a penetra adâncul cuvântului pur. În lături! cu existenţa de fiece zi a triburilor, a graiurilor, a latitudinilor şi longitudinilor. Pe un oarecare arbore nevăzut al cuvântului au înflorit, săltând spre cer, ca mugurii, ce urmează impulsul forţei primăverii, împrăştiindu-se în toate direcţiile – în asta şi constă creaţia şi beţia curentelor tinere… Limba, luată cu împrumut din prăfuitele depozite de cărţi, din cearşafurile cotidiene mincinoase, este o limbă străină nu cea a ta, care-i în slujba libertăţii. „Şi eu am cuget” – exclamă ea – „eu nu sunt numai trup”, „daţi-mi un cuvânt articulat, scoateţi-mi căluşul din gură” <…> 3

Articol publicat în revista Puti tvorcestva, 1920, nr. 6-7, republicat în D-V Telegraf, şi apoi în revista Veşci, 1922, din Berlin

170

mai-iunie 1919 *

* *

Versificaţia japoneză. Ea nu are consonanţe, dar este melodioasă. Are 4 strofe. Conţine în ea, ca sămânţa – gândire; şi ca aripile sau puful ce înconjoară seminţele, – viziunea asupra lumii. Sunt sigur că inamiciţia ascunsă faţă de consonanţe, şi reclamarea gândirii, atât de caracteristică multora, e atmosfera de dinainte de ploaie, prin care se vor revărsa pe pământul nostru legile japoneze ale graiului frumos. Consonanţele au rădăcină arabă. Aici obiectele se văd de departe, exact ca o corabie ce piere, pe timp de furtună, privită de pe un mal stâncos depărtat. S-a păstrat crochiul unei poezii sau unui mic poem, scrie V. P. Grigoriev, 1983, pp. 144-145, dedicat de Hlebnikov „luptei prepoziţiilor din4 şi la5”. Iată trei crâmpeie: Cu coada coastele lovind, S-a aruncat din fulgere la. Da, el în peşteră sălbatică crescuse Şi ugerul caprelor sălbatice supse <…> …şiretul la. Acum nu-i acelaşi lucru <…> Şi dansul lui la cu pumnale însângerate Deasupra duşmanului muribund, deasupra cadavrului din Era partea ce-i revenea. Acum nu-i acelaşi lucru. ASIA Mereu roabă dar cu patria ţărilor pe pieptul brun şi purtând sigilii domneşti în loc de cercei la ureche ba fată cu paloş neprihănită, ba moaşă răscoalelor din vreme străveche, Tu răsfoieşti paginile cărţii aceleia unde scrisul 1-a imprimat cu presă mâna mării. Oamenii cu cerneluri sclipeau noaptea împuşcarea ţarilor punea semnul mirării armatele serveau drept virgule triumfale. Drept câmp - punctele de suspensie turbate şi treze mânia popoarelor ea însăşi şi crăpăturile veacurilor - drept paranteze. Bobăobi se Cântau Buzele. . . Bobăobi se cântau buzele Băăomi se cântă privirea, Piăăo se cântau sprâncenele, 4

5

iz = din, de, de la, dintre, în funcţie de context pri = la, pe lângă, cu, în prezenţa, în timpul, în funcţie de context.

171

Liăăăi se cântă ovalul, Czi-gzi-gzăo se cânta lanţul. Astfel pe pânza unor corespondenţe în nedimensiune Faţa trăia. Traducere: A. E. Baconsky

*** Şi eu cântam la fluierul meu Şi lumea o voiam în vrerea mea. Spusese mie, se înfăşurau într-un vârtej lin stelele. Eu cântam la fluierul meu, împlinind al lumii destin. 1908 *** Nu ştiu dacă Pământul se roteşte sau nu, Aceasta depinde, se va aşeza oare cuvântul în vers? Nu ştiu dacă străbuna şi străbunul meu au fost maimuţe, Aşa cum nu ştiu nici dacă doresc ceva dulce sau acru, Dar ştiu că vreau să clocotesc, şi vreau ca soarele Şi vâna braţului meu să fie unite de un freamăt comun, Dar vreau ca raza stelei să sărute raza ochiului meu, Ca renul pe ren. (O, ochii lor superbi.) Dar vreau ca atunci când freamăt, freamătul să fie comun cu acela al universului. Şi vreau să cred că există ceva ce rămâne, Când cosiţa fetei iubite va fi înlocuită, de exemplu, cu timpul. Vreau să scot din paranteză numitorul comun care mă uneşte cu Soarele, cerul, cu pulberea de mărgăritare. 1909 *** Oamenii, atunci când iubesc, Stau cu privirile prelungi Şi scot prelungi suspine. Sălbăticiunile, atunci când iubesc, Li se umplu ochii de zbucium Şi fac zăbale din bale. Sorii, atunci când se iubesc, Îşi acoperă picioarele cu pânze de pământ Şi se duc dănţuind la dragostea lor.

172

Zeii, atunci când iubesc, Includ în măsură freamătul universului, Precum Puşkin în ritmuri focul iubirii cameristei lui Volkonski. 1911 *** Caii – când mor – răsuflă, Ierburile – când mor – se usucă, Sorii – când mor – se sting, Oamenii – când mor – cântă cântece. 1912 *** În această zi a urşilor albaştri Ce lunecă peste gene de linişti, Prevăd dincolo de apa albastră În potirul ochilor porunca de-a mă trezi. Pe lingura de argint a ochilor alungiţi Prelungitu-mi-s-a marea şi pe ea vestitorul-furtunii; Şi spre marea mugind, văd, din văzduhuri Rusia Va zbura printre gene necunoscute. Dar moreana iubirilor răstoarnă Vela nu ştiu cui în apa rotund-albastră, Dar de aceea în deznădejde cade Primul tunet, şi drum deschis primăverii. 1919

*** Tu, cel al cărui cuget a curs, Ca o cascadă căruntă, Peste viaţa pastorală a primei antichităţi, La ale cărei numere îşi pleacă urechea, Şi, vrăjită, Saltă supus reptila În inelele geloziei; Şi şarpele dansului captiv şi al srânsorii,

173

Şi inelele şi şuierul, şi sâsâitul Pe care din ce în ce mai ager şi mai ager Spinii soarelui îl făceau să fie înţeles drept cântec; Cel care craniul, născut de tată, L-a sfredelit cu burghiul Şi insolent a introdus în sondă Ramul înrourat al Căii-Lactee, Ca mândru să umble în musafirii; În craniul căruia, ca-ntr-un pahar, Era ramul înrourat al cerurilor negre, – Şi stelele îi aduc prinosuri luminoase Lui, celui ce a pătruns în codrul miezului-nopţii. dec. 1917 NELUME Pasărea, năzuind spre înalturi, Zboară în cer. Panna2, dacă năzuieşte spre înalturi, Poartă tocuri înalte. Eu, când nu am încălţăminte, Mă duc în târg să mi-o cumpăr. Când cineva nu are nas Îmi cumpără ceară. Când un popor n-are suflet, Se duce la vecin Şi-l dobândeşte cu plată - El, lipsitul de suflet!… 1912 NUMERELE Vă scrutez adânc, o numere, Şi-mi păreţi înveşmântate în jivine, în blănurile lor, Cu mâna sprijinită pe stejarii smulşi. Voi dăruiţi unitatea dintre lunecarea ca de şarpe A coloanei vertebrale a universului şi dansul libelulei, Voi faceţi cu putinţă priceperea veacurilor, ca un repede hohot la dinţilor. Mie cam profetic mi s-au deschis luminile ochilor Să aflu ce va fi Eul, când neîmpărţitul lui este unu. 1912 2

Soţia de pan (moşier polonez)

174

FUGA DE SINE (o amintire) Şopteai pisicului: nu mă muşca, Aripile-ţi voi da când voi muri. Obosit picta Hockusay, Iar genele mamei Murillio. Cum ramul de vişin se-nfeciorează, Astfel, neînţelept, peste alint, Bronzul solar al umerilor tăi Deşteptăciunea-ţi o va preface-n scrum, vorbindu-ţi Despre ţara în care Samarkandul Şi templele sunt fraţii albaştrilor Anzi. În părul tău căldăruşa mătasei Se-ntunecă, desigur. Însă venirea-n zbor a fluturelui, prietenului Tu, floare, cheam-o, arzând mai roşu; Buclelor, aşterneţi-vă unite, Vă piaptănă un pieptene credincios. Cade amurgul ca un sac. Bătaia orei 12 Şi piaţa monumentului Skobelev Abia se aud. Pe lujerul privirilor Imense sfere de sticlă cernită, Vine Sovorovul graiului, înfuriat. Aduce daruri insolite. Mişcarea este cusută cu mâna graiului, Murillio desenează o gură gingaşă. CAMPANIILE MELE Herghelia de cai, înveşmântată cu oameni, Văzând marea, fuge îndărăt. Şi teama de mare, neprevăzută, N-o poţi preveni, cum nici rujeola la copii. Însă numele credinţei, plin de Siberii, Îl va cunoaşte iar pe Ermak – Ţara unde s-a stins sudul gingaş Şi va capitula vechea cetate A. Plescăitul nefiinţării m-a proiectat ca o oglindă, Dincolo de marginile Credinţei. O, triste spaţialităţi marine, Buzdugane de luptă-n vânt! 1919-1920 FERNANDO PESSOA (1888-1935)

175

Lui Casais Monteiro Lisabona, 13 ianuarie 1935 Dragul meu prieten, Vă mulţumesc mult pentru scrisoarea dumneavoastră la care voi răspunde neîntârziat şi integral. Înainte de a începe, însă, vă rog să mă iertaţi că vă scriu pe hârtie pelur. Nu mai am hârtie potrivită, astăzi este duminică şi nu îmi pot procura o alta. Oricum, este mai bine, mi se pare, să vă răspund pe această hârtie nepotrivită decât să întârzii să o fac. În primul rând vă pot asigura că nu voi vedea niciodată “alte motive” în orice aţi scrie despre mine, chiar şi pentru a mă dezaproba. Sunt unul dintre rarii poeţi portughezi care nu şi-au declarat infailibilitatea, şi care nu consideră sacrilegii criticile care li se pot aduce. În plus, oricare ar fi deficienţele mele mentale, nu există în mine nici o tendinţă spre mania persecuţiei. Mai mult, cunosc destul de bine independenţa dumneavoastră intelectuală, independenţă pe care, permiteţi-mi să vă spun, o apreciez şi o aprob în totalitate. Nu mi-am propus niciodată să devin un Învăţător sau un Şef – nici Învăţător pentru că nu ştiu cum să învăţ pe cineva şi nu ştiu nici măcar dacă aş avea ceea ce ar trebui pentru a o face; nici Şef… pentru că nu ştiu nici măcar să prepar o omletă. Nu vă faceţi, deci, griji pentru ceea ce aţi putea avea de spus despre mine. Nu voi căuta niciodată subsoluri la costrucţiile nobile. Sunt absolut de aceeaşi părere cu dumneavoastră în ceea ce priveşte faptul că nu am făcut o alegere fericită prezentându-mă pentru prima oară publicului cu o carte ca Mesaj1. Sunt într-adevăr un naţionalist mistic, un sebastianist raţional. Dar în afara acestor trăsături, şi câteodată în contradicţie cu ele, eu sunt încă multe alte lucruri. Şi aceste lucruri, prin însăşi natura sa, Mesaj nu le conţine. Am inaugurat publicarea cărţilor mele cu Mesaj pentru simplul motiv că este singura pe care am reuşit, nu ştiu de ce, să o organizez şi să o pun la punct. Şi pentru că era pusă la punct am fost invitat să o public: am acceptat. Şi dacă am făcut-o nu am fost, ţin să precizez, cu ochii fixaţi pe premiul Secretariatului [Culturii]2, chiar dacă un asemenea gând ascuns nu constituie, în sine, un păcat intelectual de primă mărime. Cartea mea era gata în septembrie şi chiar credeam că nu voi putea să o prezint la acest concurs, pentru că nu ştiam că termenul limită pentru depunerea lucrărilor, fixat iniţial la sfârşitul lunii iulie, a fost decalat la sfârşitul lui octombrie. Pentru că dispuneam la acea dată de câteva exemplare din Mesaj am depus la Secretariat volumele de uzaj. Cartea răspundea exact condiţiilor cerute (naţionalism) pentru a concura. Deci am concurat. Dacă am dorit câteodată să organizez publicarea viitoare a operelor mele, niciodată o carte de genul lui Mesaj nu a figurat în prima linie. Ezitam mai degrabă între publicarea unei lucrări mari în versuri – un volum de aproximativ trei sute cincizeci de pagini – care ar fi înglobat diferitele subpersonalităţi ale lui Fernando Pessoa însuşi şi ideea de a debuta cu un roman poliţist, pe care nu am reuşit încă să îl termin. Sunt deci de acord cu dumneavoastră asupra faptului că alegerea lucrării Mesaj, pentru a mă revela publicului, nu a fost una fericită. Totuşi faptele au dovedit că aceasta a fost cea mai bună alegere posibilă. Tocmai pentru că acest aspect – secundar, într-o oarecare măsură – al personalităţii mele nu a fost niciodată evidenţiat suficient în colaborările mele cu diferite reviste (în afară de cazul Mării portugheze, care face parte din acest volum) – tocmai pentru acest motiv, era oportun ca această lucrare să apară şi să apară acum. Ea a coincis, fără ca eu să-mi imaginez sau să premeditez (sunt incapabil de orice premeditare de ordin practic) cu un moment critic (în primul sens al cuvântului) de reînnoire a subconştientului naţional. Ceea ce am realizat prin hazard şi ceea ce am 1 2

Vezi volumul II din această ediţie a operelor lui Fernando Pessoa. (n.t) Premiu care i-a fost într-adevăr decernat lucrării Mesaj, la publicarea sa, în 1934 (n.t)

176

terminat cu uşurinţa unei conversaţii a fost ajustat exact, cu Echer şi Compas de către Marele Arhitect. (Întrerup aici un moment. Nu sunt nici nebun nici beat. Dar vă scriu direct, atât de repede cât îmi permite maşina mea de scris şi fololosesc expresiile aşa cum îmi vin în minte, fără să mă gândesc la genul de literatură care s-ar putea deduce din ele. Închipuiţi-vă numai – şi aţi avea dreptate, pentru că aşa stau lucrurile – închipuiţi-vă că vă vorbesc pur şi simplu.). Ajung acum la cele trei întrebări ale dumneavoastră: 1) plan de viitoare publicare a cărţilor mele, 2) geneză a heteronimelor mele şi 3) ocultismul. Odată publicată, în împrejurările pe care vi le-am indicat, culegerea mea Mesaj, care este o manifestare unilaterală, intenţionez să o continuu în felul următor. Voi termina în curând Bancherul anarhist; trebuie să fie gata destul de curând şi pregătită cât mai repede posibil, sper să o public neîntârziat. În acest caz voi traduce imediat acest text în engleză şi voi vedea dacă îl voi putea publica în Anglia. Aşa cum va fi atunci, va avea şanse la nivel european. (Nu sunt eu atât de impresionat de un Premiu Nobel imanent3.) În continuare (şi acum răspund într-adevăr la întrebarea dumneavoastră care viza poezia), sper ca în timpul verii să reunesc acest mare volum de mici poeme ale lui Fernando Pessoa însuşi şi să văd dacă le pot publica la sfârşitul acestui an4. Fără îndoială că acest volum este cel pe care-l aşteptaţi şi pe care eu însumi doresc să-l văd apărut. În privinţa acestuia, el reuneşte toate aspectele personalităţii mele, cu excepţia aspectului naţionalist, revelat deja de Mesaj. Am vorbit, aţi văzut, numai despre Fernando Pessoa. Nu mă gândesc la nimic concret în ceea ce-i priveşte pe Caeiro, Ricardo Reis sau Álvaro de Campos. Nu aş putea să fac nimic pentru publicarea lor, excepţie făcând cazul în care mi s-ar acorda (vezi mai sus) Premiul Nobel. Şi totuşi, îmi spun nu fără tristeţe, am pus în Caeiro toată puterea mea de depersonalizare dramatică, în Ricardo Reis toată capacitatea mea de disciplină mentală, înveşmântată într-o muzicalitate care îi este proprie şi în Álvaro de Campos toată emoţia pe care nu mi-o dau nici mie însumi nici vieţii. Cu alte cuvinte, dragul meu Casais Monteiro, toţi aceştia vor fi, în planul concret al publicării, exilaţi pe plan secund de către impurul şi simplul Fernando Pessoa! Cred că am răspuns astfel primei dumneavoastră întrebări. Dacă acest răspuns are câteva lacune, indicaţi-mi-le. Dacă vă voi putea răspunde, o voi face. Dar nu am nici un proiect pentru moment. Şi când se ştie cum sunt ele şi ce rezultă în general din proiectele mele, există tentaţia de a spune, mulţumesc lui Dumnezeu! Voi trece acum la întrebarea dumneavoastră privind geneza heteronimelor mele. Voi încerca să vă dau un răspuns cât mai complet posibil. Voi începe cu aspectul psihiatric. Originea heteronimelor mele se situează în tendinţa profund isterică existentă în mine. Nu ştiu dacă sunt pur isteric sau mai degrabă un isteroneurastenic. Înclin spre această secundă ipoteză deoarece am manifestări de abulie care nu se numără printre simptomele isteriei propriu-zise. Orice ar fi, originea mentală a heteronimelor mele se găseşte în tendinţa mea, organică şi constantă, de depersonalizare şi simulare. Aceste fenomene – din fericire pentru ceilalţi şi pentru mine însumi – s-au “mentalizat” în cazul meu; vreau să spun prin aceasta că nu se manifestă în viaţa de zi cu zi, în viaţa exterioară şi în contactul cu ceilalţi; dar explodează în interior, şi le văd când sunt singur cu mine însumi. Dacă eram femeie – la femeie, crizele de isterie explodează în atacuri şi alte manifestări asemănătoare – fiecare poem de Álvaro de Campos (eul meu isteric în cel mai isteric grad) ar fi tras un semnal de alarmă vecinilor. Dar sunt bărbat – şi, la bărbaţi, isteria ia cel mai adesea o formă mentală; astfel totul ajunge să devină linişte şi poezie…

3

S-ar putea citi şi “iminent” (n.t) Se ştie că Pessoa a murit în luna noiembrie a acelui an, fără să publice acest volum, apărut apoi sub titlul de Cancioneiro (volumul II din această ediţie a operelor lui Fernando Pessoa.) (n.t) 4

177

Aceasta explică, tant bien que mal5, originea organică a heteronimiei mele. Vă voi face acum istoricul ei. Voi începe prin acele heteronime ale mele care sunt moarte astăzi şi de care, în unele situaţii, îmi aduc aminte vag – stau neclintite, pierdute în trecutul îndepărtat al unei copilării aproape date uitării. Încă din copilărie, de fapt, am avut tendinţa de a mă învălui într-o lume fictivă, de a mă înconjura de prieteni şi de cunoştinţe care nu au existat niciodată. (Bineînţeles, nu ştiu dacă sunt într-adevăr ei cei care nu au existat sau dacă eu sunt cel care nu există. În toate aceste lucruri, ca în tot, trebuie să ne ferim de orice dogmatism.) De când mă cunosc drept acela pe care-l numesc eu, îmi amintesc că am desenat întotdeauna mental, dându-le contur, mişcare, caracter şi trecut, un anumit număr de personaje ireale care erau, pentru mine, la fel de vizibile şi la fel de personale ca obiectele din ceea ce numim, abuziv poate, viaţa reală. Această tendinţă, prezentă în mine de când îmi amintesc că sunt un eu, m-a însoţit toată viaţa, modificând puţin, câteodată, tipul de muzică cu care mă încântă, dar neschimbând niciodată felul în care ştie să mă încânte. Îmi amintesc astfel de cel care, mi se pare, a fost primul meu heteronim sau mai degrabă prima mea relaţie inexistentă – un anume Chevalier de Pas6, erou al celor şase ani ai mei, pentru care scriam scrisori ale lui adresate mie însumi şi a cărui imagine, nu tocmai ştearsă, farmecă încă această parte a afecţiunii mele aproape de hotarul nostalgiei. Îmi amintesc, cu mai puţină claritate, de un alt personaj al cărui nume l-am uitat, tot atât de exotic şi care se prezenta ca rivalul în nu ştiu ce anume, al lui Chevalier de Pas… Aceste lucruri se întâmplă tuturor copiilor? Fără îndoială – în fine, poate. Dar le-am trăit cu o asemenea intensitate încât le văd încă şi mi le rememorez atât de bine încât trebuie să fac un efort pentru a-mi aminti că nu au fost niciodată reale. Această tendinţă de a crea în jurul meu un alt univers, asemănător acestuia dar populat de alte fiinţe, a continuat să-mi domine imaginaţia. Ea a cunoscut diferite stadii, printre care acesta care sa produs când eram deja aproape adult. Îmi venea câteodată în minte o vorbă de duh cât se poate de ciudată, dintr-un motiv sau altul, pentru cel care sunt, sau care cred că sunt. O spuneam, imediat şi spontan, ca şi cum ar fi fost spusă de unul dintre prietenii mei, al cărui nume îl inventam pe loc, a cărui poveste o inventam şi pe care-l vedeam imediat în faţa ochilor, alura, chipul, statura, hainele, chiar şi gesturile. În acest fel mi-am făcut şi am prezentat în societate un număr de prieteni şi de cunoscuţi care nu au existat niciodată dar pe care, chiar şi astăzi, aproape treizeci de ani mai târziu, îi pot auzi, vedea şi simţi. Repet: îi pot auzi, îi pot vedea şi îi pot simţi… Şi îmi lipsesc mult. (Când încep să vorbesc – şi să scriu la maşină, pentru mine, este ca şi cum aş vorbi – mi-e greu să apăs pe frână. Dar v-am plictisit destul Casais Monteiro! Voi aborda geneza heteronimelor mele literare, pentru că aceasta este în definitiv ceea ce vreţi să cunoaşteţi. În orice caz, tot ceea ce precedă vă spune povestea mamei care le-a dat viaţă.) În jurul anului 1912, dacă nu greşesc (şi greşeala nu poate fi prea mare, în orice caz), mi-a venit ideea să scriu poeme de factură păgână. Am schiţat diferite scrieri în vers liber (nu în stilul lui Álvaro de Campos ci într-un stil semi-liber), apoi am lăsat de-o parte acest proiect. Cu toate acestea am simţit că se desăvârşea, într-o penumbră neclară, un portret vag al persoanei care urma să-l scrie. (Astfel s-a născut, fără nici o îndoială, Ricardo Reis). Un an şi jumătate mai târziu, sau doi ani poate, am vrut, într-o bună zi, să-i joc o festă lui SáCarneiro, să inventez un poet bucolic, cu un stil complicat şi să i-l prezint într-o lumină mai mult sau mai puţin reală. Mi-am petrecut mai multe zile pentru a elabora personajul poetului meu dar totul a fost fără rezultat. Într-o zi în care, în sfârşit, am renunţat la acest proiect – era 8 martie 1914 – mă apropiam de o comodă destul de înaltă şi, luând o foaie de hârtie, m-am apucat să scriu în picioare aşa cum fac ori de câte ori este posibil. Şi am scris mai mult de treizeci de poeme unul după celălalt aflându-mă într-un fel de extaz a cărui natură nu reuşesc să o definesc. A fost ziua triumfală a vieţii mele şi nu am mai experimentat ceva asemănător niciodată. Am început cu titlul 5 6

În franceză în text. (n.t) Numele este în franceză în text (n.t)

178

Păzitorul de turme. Şi ceea ce a urmat a fost apariţia cuiva în mine, căruia i-am dat imediat numele de Alberto Caeiro. Iertaţi-mi absurditatea expresiei; maestrul meu a fost cel care a apărut în mine. Aceasta a fost impresia pe care am avut-o imediat. Acest lucru este atât de adevărat încât, o dată scrise cele treizeci şi ceva de poeme, am luat imediat o altă foaie de hârtie şi am scris fără întrerupere, şi pe aceasta, cele şase poeme care constituie ansamblul Ploaie oblică de Fernando Pessoa. Imediat şi în întregime… Era reîntoarcerea lui Fernando Pessoa / Alberto Caeiro numai la Fernando Pessoa. Sau mai degrabă era reacţia lui Fernando Pessoa la inexistenţa sa asemenea lui Alberto Caeiro. Alberto Caeiro abia născut, am început imediat (într-un mod instinctiv şi subconştient) să-i caut discipoli. L-am smuls pe Ricardo Reis, încă latent, din falsul său păgânism, i-am găsit un nume şi l-am adaptat la el însuşi pentru că la acel moment îl vedeam deja. Şi iată că foarte curând, printr-o derivaţie complet opusă aceleia prin care se născuse Ricardo Reis, a apărut în forţă un nou individ. Dintr-o dată, la maşina de scris, fără pauză sau corectură, a apărut Oda triumfală de Álvaro de Campos7 – Oda cu titlul său şi omul cu numele pe care-l poartă. Atunci am creat o coterie8 inexistentă. Am fixat toate acestea într-un cadru cât se poate de real. Am gradat influenţele, am cunoscut prieteniile, am fost martor în mine însumi la discuţii şi la divergenţe de opinii şi mi se pare că în toate acestea eu, creatorul întregului ansamblu, sunt acela care este cel mai puţin prezent. S-ar spune că totul s-a petrecut, şi continuă să se petreacă, independent de mine. Dacă voi putea publica într-o zi discuţiile dintre Ricardo Reis şi Álvaro de Campos în materie de estetică aţi vedea cât sunt de diferiţi şi cât de puţin contez eu în acest domeniu. În momentul în care am publicat Orpheu trebuia să găsim, în ultima clipă, ceva pentru a completa numărul paginilor cerute. Mi-a venit atunci ideea, pe care i-am împărtăşit-o lui SáCarneiro, să scriu un poem “vechi” al lui Álvaro de Campos – un poem care arăta cum putea să fie Álvaro de Campos înainte de a-l cunoşte pe Caeiro şi de a începe să fie influenţat de el. În aceste condiţii am scris Opiarium, în care am încercat să indic toate tendinţele latente ale lui Álvaro de Campos aşa cum se revelau pe parcurs dar fără să existe încă nici cea mai mică urmă a unui contact cu maestrul său Caeiro. Acesta, dintre toate poemele mele, a fost cel a cărui scriere m-a solicitat cel mai mult din cauza dublei puteri de depersonalizare pe care a trebuit să o pun în aplicare. În fine, cred că nu mi-a reuşit prea rău şi că ni-l oferă pe Álvaro în toată splendoarea… Cred că v-am explicat astfel originea heteronimelor mele. Dacă rămâne totuşi vreun aspect asupra căruia aveţi nevoie de explicaţii suplimentare – pentru că vă scriu cu cea mai mare viteză şi, în această situaţie, nu sunt întotdeauna foarte explicit – spuneţi-mi-o şi vi le voi oferi bucuros. Iată, de fapt, un indiciu veridic evident de natură isterică: în timp ce scriam anumite pasaje din Note în amintirea maestrului meu Caeiro, revizuite de Álvaro de Campos, am vărsat lacrimi adevărate. Asta ca să ştiţi cu cine aveţi de-a face, dragul meu Casais Monteiro! Câteva precizări în plus în legătură cu acest subiect… Văd în faţa mea, în acest spaţiu incolor dar cât se poate de real al visului, chipurile, gesturile lui Caeiro, ale lui Ricardo Reis şi ale lui Álvaro de Campos. Eu le-am clădit viaţa şi traiectoria. Ricardo Reis s-a născut în 1887 (nu îmi amintesc nici ziua nici luna, dar le-am notat undeva) la Porto, este medic, şi se află în momentul de faţă în Brazilia. Alberto Caeiro este născut în 1889 şi mort în 1915; este născut la Lisabona, dar şi-a petrecut aproape toată viaţa la ţară. Nu avea profesie şi practic nici un fel de instruire. Álvaro de Campos s-a născut la Tavira pe data de 15 octombrie 1890 (la ora unu şi jumătate după-amiaza, îmi spune Ferreira Gomes; şi este adevărat pentru că horoscopul făcut în funcţie de această oră exactă sa dovedit corect). Acesta este inginer naval, după cum ştiţi, dar se află actualmente la Lisabona, fără ocupaţie. Caeiro era de statură mijlocie şi, deşi fragil (a murit de tuberculoză), nu părea atât de delicat pe cât era în realitate. Ricardo Reis este puţin mai scund, dar numai o idee, mai robust dar 7 8

Vezi volumul IV din această ediţie a operelor lui Fernando Pessoa. (n.t) În franceză în text (n.t)

179

totuşi slab. Álvaro de Campos este înalt (1,75 m, cu vreo doi centimetri mai înalt decât mine), slab şi cu tendinţa de a sta puţin încovoiat. Acum nu poartă barbă – cât despre Caeiro el are părul de un blond pal şi ochii albaştri; Reis are părul de un brun tern şi mat; Campos are pielea mai degrabă deschisă şi de un tip care aminteşte vag de cel al evreului portughez 9 dar părul drept şi separat de o cărare într-o parte; monoclu… Caeiro, cum am mai spus, a primit o instruire aproape nulă pentru că ea nu a depăşit ciclul primar; el şi-a pierdut, tânăr fiind, tatăl şi mama şi a trăit, retras între cei patru pereţi ai săi, din venituri modeste. Locuia cu o mătuşă deja în vârstă. El, Ricardo Reis, a fost crescut într-un colegiu iezuit şi, cum am mai spus, este medic; locuieşte din 1919 în Brazilia unde s-a expatriat voluntar fiind monarhist. Este un latinist datorită educaţiei pe care a primit-o şi un semielenist graţie celei căreia i s-a dăruit. Álvaro de Campos a primit educaţia obişnuită de liceu; apoi a fost trimis în Scoţia pentru a se forma ca inginer, la început în mecanică apoi în inginerie navală. A profitat de vacanţele sale pentru a face o călătorie în Orient de unde a venit cu poemul Opiarium. Unchiul său, preot în Beira, a fost acela care l-a învăţat latina. Cum scriu eu în numele acestor trei?… În cazul lui Caeiro a fost sub efectul unei inspiraţii neaşteptate, în stare pură, fără să ştiu atunci sau măcar să-mi pot imagina ce urma să scriu. În ceea ce-l priveşte pe Ricardo Reis s-a întâmplat în urma unei deliberări abstracte care se concretizează adeseori într-o odă. Pentru Campos este pentru că am o poftă subită să scriu fără să ştiu ce. (Semiheteronimul meu Bernardo Soares10, care seamănă de altfel în multe privinţe cu Álvaro de Campos, apare întotdeauna când sunt obosit sau somnoros, în orice caz când facultăţile mele de raţiune şi inhibiţie sunt oarecum alterate; această proză este o reverie perpetuă. Este un semi-heteronim pentru că, dacă personalitatea sa nu este a mea, ea nu este totuşi o versiune diferită a acesteia ci o simplă mutilare. Sunt eu fără raţiune şi afectivitate. Proza sa seamănă cu a mea dar este lipsită de fermitatea pe care raţiunea o conferă textelor mele. Şi portugheza este aceeaşi şi la unul şi la celălalt; în timp ce Caeiro scria incorect, Campos aproape bine dar cu lapsusuri de genul “lui însuşi” în loc de “el însuşi”, etc.; în fine Reis scrie mai bine decât mine dar cu un purism care mi se pare excesiv. Cel mai greu pentru mine este să scriu proza lui Reis – încă inedită – sau a lui Campos. Simularea este mult mai uşoară şi de altfel mult mai spontană într-un poem.) În acest punct al scrisorii mele, dragă Prietene, trebuie să vă gândiţi că steaua dumneavoastră potrivnică v-a condus, prin intermediul acestei scrisori, în plin azil de nebuni. Cea mai rea este fără îndoială incoerenţa care a guvernat redactarea acestei scrisori. Totuşi, vă repet: Vă scriu ca şi cum v-aş vorbi pentru a o face fără întârziere. Dacă aş fi fi făcut altfel ar fi trecut luni întregi până aş fi reuşit să vă scriu. Îmi rămâne să răspund la întrebarea dumneavostră privind ocultismul. (în ceea ce priveşte poetul, el a vorbil deja). Mă întrebaţi dacă cred în ocultism. Pusă astfel întrebarea nu este foarte clară; cu toate acestea vă cunosc intenţia şi în acest sens vă voi răspunde. Cred în existenţa unor lumi superioare acesteia şi în cea a locuitorilor acestor lumi care experimenteză diferite grade de spiritualitate şi obţin astfel o complexitate crescândă până în momentul în care se reunesc cu o Fiinţă Superioară care este poate creatorul acestei lumi. Se poate ca alte Fiinţe, la fel de Desăvârşite, să existe undeva, să fi creat alte universuri şi ca aceste universuri să coexiste cu al nostru cu care se întrepătrund sau nu. Din aceste motive, şi din alte câteva, Ordinul Extern al Ocultismului, altfel spus Francmasoneria, evită (exceptându-i pe francmasonii englezi) cuvântul “Dumnezeu” din cauza implicaţiilor sale teologice şi populare şi preferă expresia ”Marele Arhitect al Universului” care lasă nerezolvată problema de a şti dacă El este Creatorul sau numai Guvernatorul lumii acesteia. Având în vedere existenţa acestor scări de fiinţe nu cred că ar fi posibilă o comunicare directă cu Dumnezeu ci mai degrabă, conform gradului nostru de puritate spirituală, putem ajunge treptat să comunicăm cu fiinţe din ce în ce mai elevate. 9

Ca însuşi Pessoa (n.t) Autorul Cărţii Neliniştei, volumul III din această ediţie a operelor lui Fernando Pessoa.

10

180

Există trei căi către lumea ocultă: calea magică (care comportă practici ca spiritismul, situat la acelaşi nivel intelectual cu vrăjitoria, ea însăşi formă de magie), dealtfel o cale foarte periculoasă, în toate sensurile termenului; calea mistică, aceasta nu implică reale pericole dar este lentă şi nesigură; ceea ce numim calea alchimică, cea mai dificilă şi cea mai perfectă dintre toate pentru că presupune o trasmutare a însăşi personalităţii, astfel pregătită fără mari riscuri şi prevăzută în schimb cu mijloace de apărare pe care celelalte căi nu le oferă. Cât despre problema unei oarecare “iniţieri” nu pot să spun decât că, şi nu ştiu dacă în acest fel răspund la întrebarea dumneavoastră: nu aparţin nici unui Ordin Iniţiatic oricare ar fi el. Citatul, plasat ca epigraf al poemului meu Amor şi Psyche11 şi extras dintr-un pasaj (tradus, pentru că Ritualul este în latină) din Ritualul celui de-al Treilea Grad al Ordinului Templierilor din Portugalia, înseamnă pur şi simplu – ceea ce este adevărat – că mi-a fost permis să răsfoiesc ritualurile primelor trei grade ale acestui Ordin, el însuşi stins, sau latent, din jurul anului 1888. Dacă nu era latent nu aş fi citat acest pasaj din Ritual pentru că nu trebuie să fie citate (indicându-le sursa) pasaje din Ritualuri încă active. Cred că am răspuns astfel, dragul meu Prieten, chiar dacă am fost oarecum incoerent, la diferitele întrebări pe care mi le-aţi pus. Dacă doriţi să-mi puneţi alte întrebări nu ezitaţi să o faceţi. Vă voi răspunde cum voi putea şi cât mai bine posibil. Ceea ce se poate întâmpla, şi aceasta să-mi fie încă de acum o scuză, este să nu vă răspund atât de repede. Cu toată prietenia, respectul şi admiraţia prietenului dumneavoastră, F.P FERNANDO PESSOA POEZII XI Nu-s eu desenatorul. Pânza sunt, În mine-un braţ ocult a pus culoare, Iar sufletul l-am smuls de pe pământ, La Urmă-un început să-mi dea în floare. Ce-nseamnă această jale îngheţând, Sau Toamna, ivorie sărbătoare, Al sufletului ritm să-l aflu vrând Vegheat sub patrafir de-atlazuri rare? Precum un evantai se-nchise clipa... Mi-e sufletul un arc pe fund de mare... Durere? Jale? Viaţă? Vis? Aripa Întinsă-i peste hău - Regenerare Sihastră umbră-n zbor abia pornit Clipeşte peste câmpul părăsit... LIBERTATE (lipseşte un citat din Seneca) 11

Iată epigraful: “Or vedeţi, astfel, Fratele meu, că adevărurile care v-au fost încredinţate când aveaţi gradul de novice şi cele care v-au fost încredinţate la gradul de discipol minor sunt, deşi contradictorii, acelaşi adevăr” (Traducere de Patrick Quillier în volumul II al acestei ediţii). (n.t)

181

Ah, ce plăcere Să nu faci ce se cere! Să faci tomuri severe Pe etajere! Lectura-i plictis, Să-nveţi e proscris. Soarele nu jură. Pe literatură. Şi râu-şi scoate ilicit Tirajul nerevizuit. Iar briza slabă, Cum încă din zori s-a stârnit, Motive nu are de grabă. Cărţile-s foi de hârtie pictate cu tuş, Studiu-i ceva unde-şi află culcuş Nimicul şi apa de ploaie. Pe ceaţă, ce bine-i s-aştepţi în odaie Un domn Sebastiao în giubea De vine, ori ba. Mare e arta, frumos este verdele luncii. Dar cel mai frumos de pe lume sunt pruncii. Florile, cântecul... Soarele e vinovat numai dacă În loc să creeze, doar seacă. Dar şi mai frumos E Domnul Hristos Ce n-avea habar de vreo lege a muncii Iar Bibliotecă n-avea de fel. MESAJUL Dom Sebastiao, regele Portugaliei Nebun, nebun, măriri pentru c-am vrut Pe care soarta nu le dăruieşte. Încrederea în mine n-a-ncăput, De-aceea în nisip hălăduieşte Fiinţa-mi care-a fost, nu care este. Din nebunia mea câte-un crâmpei Să-mbrace alte inimi portugheze! Căci fără nebunie omul ce-i? Jivină învăţată să vâneze, Cadavru zăbovind să procreeze.

182

INFANTELE Vrerea lui, un vis de om, născu lucrarea. Domnu-a vrut să fie una-ntreaga lume, Să ne lege nu să ne dezbine marea. Te-a sfinţit şi vălu-ai smuls pe mări prin spume. Valul alb s-a dus din ţară-n continent, A ajuns la capul lumii alb şi pur, Şi deodată s-a văzut incandescent Răsărind rotund pământul din azur. Portughez să fii sfinţit ai fost prin sânge. Semn al mării noastre-n tine-ai tălmăcit. Marea-i sclavă, dar Imperiul se frânge. Portugalia-a rămas de împlinit. Traducere: Roxana Eminescu AUTOPSIHOGRAFIE Poetul e un prefăcut. Şi într-atât de bine minte, Că minte chiar că l-a durut Durerea ca aievea simte. Cei ce citesc ce-a aşternut, Ei în durerea scrisă viu, Nu două simt, câte-a avut, Ci doar pe care eu n-o ştiu. Pe-o şină pentru roţi, cotită, Mintea distrând, se învârteşte Un tren cu cheia răsucită Ce inimă se şi numeşte. EROS ŞI PSYCHE Spune legenda că dormea Prinţesa fermecată-n vrajă, Din somnu-i o va deştepta Infantele, ce-n calea sa, Ştie că zidul stă de strajă, El trebuia ca, ispitit, Să-nvingă atunci bine şi rău, Eliberat el, în sfârşit, Găsindu-l, drumul cel greşit, Să-l lase pentru drumul său. Iar Prinţesa Adormită,

183

De-aşteaptă, doar în somn aşteaptă. Viaţa-i în moarte în vis trăită; Cunună poartă împletită Din verde iederă, bogată. Departe Infantele,-ndârjit, Fără să ştie a lui poveste, Sfărâmă drumul cel vrăjit. De ea, el nu e bănuit. Ea pentru el nimic nu este. Ei împlinesc al lor Destin – Dormind ea fermecată-acum, El căutând-o peregrin Prin însuşi gestul cel divin Ce face să existe-un drum. Şi chiar de este-ntunecat Totul pe drumul lui prescris, Şi fals, el vine neînfricat, Iar zid şi drum, învinse-odat’, Sălaşul ei l-ajunge-n vis. Cum întâmplarea-l ameţeşte, La frunte-n tulburarea sa, Ridică mâna şi-ntâlneşte Chiar iedera şi-apoi priveşte: E el Prinţesă ce dormea. SFAT Înconjură pe cel ce te visezi Cu ziduri. Şi în locul gol, privit, Printre grilajul marelui portic, Flori multe, zâmbitoare, să plantezi, Să te cunoască doar aşa ivit. Iar unde nu te văd, nu pui nimic. Ronduri să faci cum alţii au avut, Unde privirea poate-ntrezări Grădina ta cum le-o vei arăta. Dar unde eşti al tău şi nevăzut, Să crească florile cum vor voi Şi lasă iarba slobodă, a ta. Să fii o fiinţă dublă, apărată; Şi nimeni să nu poată şti, văzând, Decât grădina care eşti acu – Grădina-ostentativă, rezervată,

184

Cu floarea-adevărată atingând Mărunta iarbă ce n-o vezi nici tu… AL CASTELELOR Întinsă, Europa stă rezemată-n coate: Din Orient spre Occident privind, Romanticele-i plete-îi curg pe spate Elini ochi amintind. E cotul stâng de trup apropiat; Iar cel drept în unghi e îndoit. Italia e-acela aşezat; Acesta-i Anglia ce, depărtat, În mână ţine chipu-i sprijinit. Cu ochi de sfinx, fatal, scrutează îndrăzneţ Spre Occident, el, viitor a ce-i uitat. E Portugalia profilul ei semeţ. SENZAŢIONISM ŞI INTERSECŢIONISM: Nimic nu există, nici o realitate nu există în afara senzaţiilor. Ideile sunt senzaţii, senzaţiile unor lucruri care nu se găsesc în spaţiu şi,câteodată, nici măcar în timp. Logica, locul ideilor, este un spaţiu de o altă natură. Visele sunt senzaţii cu două dimensiuni. Ideile sunt senzaţii cu o singură dimensiune. O linie reprezintă o idee. Fiecare dimensiune (a unui lucru solid) este ea însăşi un corp solid delimitat de planuri care sunt şi ele imagini interioare (cu o natură asemănătoare aceleia a viselor bidimensionale), delimitate la rândul lor prin linii (care sunt idei şi nu au decât o singură dimensiune). Senzaţionismul, conştient de această realitate reală, pretinde că realizează în artă o descompunere a realităţiiîn elementele sale geometrico-psihice. Scopul artei este pur şi simplu de a spori conştiinţa de sine a omului. Valoarea sa se măsoară în acceptarea sa generală (sau semi-generală) şi mai mult sau mai puţin întărziată de către societate pentru că ea este dovada că arta urmăreşte într-adevăr sporirea conştiinţei de sine a oamenilor. Cu cât îi analizăm şi îi descompunem mai mult senzaţiile în diferitele lor elemente psihice, cu atât se măreşte conştiinţa de sine. Scopul artei este, deci, acela de a face individul mai conştient. În perioada clasică arta a dezvoltat conştiinţa senzaţiei tridimensionale – adică s-a consacrat viziunii clare şi perfecte a realităţii concepute ca un corp solid. Arta post-creştină s-a străduit până în prezent să creeze o artă bidimensională Cât despre noi, noi trebuie să creăm o artă unidimensională. Această idee poate părea restrictivă, ceea ce este adevărat într-o oarecare măsură. Cubismul, futurismul şi toate scolile care provin din acestea, sunt tot aplicări eronate ale intuiţiilor în genere corecte. Greşeala pe care o fac constă în încercarea de a rezolva problema a cărei existenţă o intuiesc, dintr-o perspectivă artistică tridimensională: greşeala lor fundamentală este aceea de a atribui senzaţiilor o realitate exterioară pe care ele o deţin într-adevăr dar nu în sensul în care o înţeleg futuriştii şi ceilalţi. Futuriştii sunt o contradicţie, într-o oarecare măsură ca Grecii care încercau să fie moderni şi analitici.

185

● Ce metodă ar trebui să adoptăm pentru a realiza senzaţionismul? Există mai multe metode – cel puţin trei dintre ele sunt bine definite: 1. Intersecţionismul: senzaţionismul care este conştient de faptul că orice senzaţie este de fapt un cumul de mai multe senzaţii. 2. (…) 3. (…) Cum realizează fiecare dintre aceste metode senzaţionismul? Intersecţionismul şi-a propus să reuşească deformarea fiecărei senzaţii tridimensionale prin deformarea planurilor care o delimitează. Astfel, un cub are şase faţete: din punct de vedere senzaţionist aceste faţete reprezintă: senzaţia obiectului extern percepută ca obiect; senzaţia obiectului extern percepută ca senzaţie; ideile obiective asociate acestei senzaţii – altfel spus “starea de spirit” în care un obiect este perceput într-un moment sau altul; temperamentul şi atitudinea morală prin excelenţă individuale ale observatorului; în sfârşit, conştiiţa abstractă care se află dincolo de acest temperament individual. SENZAŢIONISMUL A simţi înseamnă a crea. A simţi înseamnă a gândi fără idei: iată de ce a simţi înseamnă a înţelege, având în vedere că Universul nu are idei. ─ Dar ce înseamnă a simţi? A avea păreri nu înseamnă a simţi. Toate părerile noastre sunt ale celorlalţi. A gândi înseamnă a dori să transmitem celorlalţi ceea ce credem că simţim. Numai ceea ce este gândit poate fi comunicat celorlalţi. Ceea ce este simţit nu poate fi comunicat. Nu putem comunica decât valoarea a ceea ce este simţit. Nu trebuie ca cititorul să simtă suferinţa comună. Este de ajuns să simtă în acelaşi fel. Sentimentul deschide aceleaşi porţi ale închisorii în spatele cărora gândul închide sufletul. Luciditatea nu trebuie să treacă pragul sufletului. Chiar şi în anticamera sentimentului este interzis să fii explicit. A simţi înseamnă a înţelege. A gândi înseamnă a greşi. A înţelege ceea ce gândeşte o altă persoană nu înseamnă a fi de acord cu ea. A înţelege ceea ce simte o persoană înseamnă a fi acea persoană. A fi o altă persoană este de o mare utilitate metafizică. Dumnezeu este lumea întreagă. Să vezi, să auzi, să simţi, să guşti, să pipăi, iată singurele porunci ale legii lui Dumnezeu. Simţurile sunt divine pentru că reprezintă relaţia noastră cu Universul şi relaţia noastră cu Universul Dumnezeu. A acţiona înseamnă a nu crede. A gândi înseamnă a greşi. Numai a simţi înseamnă credinţă şi adevăr. Nimic nu există în afara senzaţiilor noastre. De aceea a acţiona înseamnă a ne trăda gândurile. Nu există alt criteriu pentru adevăr decât acela de a fi în contradicţie/de a nu fi în armonie cu sine. Universul nu este în armonie cu sine pentru că dispare. Viaţa nu se află în armonie cu sine pentru că moare. Paradoxul este formula tipică a naturii. De aceea orice adevăr are o formă [?] paradoxală. A afirma înseamnă a greşi drumul.

186

A gândi înseamnă a limita. A raţiona înseamnă a exclude. De mult nu mai este bine să gândeşti pentru că de mult nu mai este bine să limitezi şi să excluzi. Pune-te întotdeauna în locul tău. Nu îţi esti niciodată suficient. Lasă-te întotdeauna surprins de tine însuţi. Ia-te pe tine însuţi pe nepregătite. Fie ca senzaţiile tale să fie pur hazard, aventuri pe care le trăieşti. Trebuie să fii un univers fără legi pentru a putea fi superior. Acestea sunt principiile de bază ale senzaţionismului. Fă din sufletul tău o metafizică, o etică şi o estetică. Substituie-te lui Dumnezeu fără ruşine. Este singura atitudine cu adevărat religioasă. (Dumnezeu se află în tot în afară de el însuşi.) Fă din fiinţa ta o religie atee; din senzaţiile tale un rit şi un cult. PRINCIPIILE SENZAŢIONISMULUI 1.

Fundamentul oricărei arte este senzaţia.

2. Pentru a trece de la simpla emoţie lipsită de sens la emoţia artistică, sau susceptibilă de a deveni artistică, această senzaţie trebuie să fie intelectualizată. O senzaţie intelectualizaztă cunoaşte două procese succesive: în primul rând conştientizarea acestei senzaţii şi conştientizarea faptului că o senzaţie o transformă deja într-o senzaţie a cărei natură este diferită; apoi urmează o conştientizare a acestei conştientizări, altfel spus: după ce o senzaţie a fost percepută ca atare – din aceasta rezultă emoţia artistică – această senzaţie este apoi percepută ca intelectualizată, ceea ce face posibilă exprimarea ei. 3. Dar orice senzaţie este complexă adică orice senzaţie nu este compusă numai din elementul simplu care, aparent, o constituie. Ea este formată din următoarele elemente: a) senzaţia obiectului simţit; b) amintirea obiectelor asemănătoare şi a altora care, inevitabil şi spontan, sunt asociate cu această senzaţie; c) vaga senzaţie a stării de spirit în care această senzaţie este simţită; d) senzaţia originară a personalităţii individului care o simte. Fără a părea, cea mai simplă senzaţie include aceste elemente. 4. Dar când senzaţia trece la etapa de intelectualizare, se produce o descompunere. De fapt: ce este o senzaţie intelectualizată? – Unul din aceste trei lucruri/ Avem trei posibilităţi: a) o senzaţie descompusă în elementele constitutive prin analiză spontană sau dirijată; b) o senzaţie căreia îi adăugăm în mod conştient orice element care nu se găseşte nici în cantităţi infime în ea/ care lipseşte cu desăvârşire din ea; c) o senzaţie pe care o putem falsifica deliberat pentru a obţine un efect bine stabilit, care nu există la început în ea. Iată care sunt cele trei posibilităţi de intelectualizare a senzaţiei. POEŢI SENZAŢIONIŞTI Dacă evaluarea mişcărilor literare trebuie să se facă în funcţie de ceea ce aduc nou, nu există nici un dubiu în privinţa faptului că mişcarea senzaţionistă portugheză este cea mai importantă mişcare din zilele noastre. Este atât de mică în ceea ce priveşte numărul adepţilor pe cât este de mare în frumuseţe şi în viaţă. Nu are decât trei poeţi şi un precursor involuntar/spontan. Cesario Verde a conturat-o fără să vrea. Alberto Caeiro, maestrul glorios, a fondat-o. Medicul Ricardo Reis a transformat-o, logic, în neo-clasică. Este modernizată, dusă la paroxism – în acelaşi timp fiind condamnată şi devalorizată – de către bizarul şi intensul poet care este Álvaro de Campos. Aceştia patru, aceste trei nume, reprezintă toată mişcarea. Dar aceste trei nume echivalează cu o întreagă epocă literară.

187

INTRODUCERE ÎN ESTETICĂ Distingem în artă, ca în toate, un element material şi unul formal. Materia artei este cea care dă sensibilitatea, forma artei este aceea care ghidează/canalizează inteligenţa. Şi, mai mult, în formă există două aspecte demne de luat în considerare: forma concretă sau materială, care ţine de însăşi materia operei, şi forma abstractă sau imaterială, care nu ţine decât de inteligenţă şi depinde de legile imuabile ale acesteia din urmă. Trei legi guvernează forma abstractă şi, aşa cum sunt ele, se aplică la toate artele şi la toate formele fiecăreia dintre ele. A renunţa la ele înseamnă a renunţa la artă în sine. Putem alege să încălcăm aceste legi dar dacă facem o asemenea alegere nu putem pretinde că facem artă pentru că arta constă, mai mult decât în orice, în respectarea acestor legi. Cele trei legi ale formei abstracte sunt: unitatea, universalitatea (sau obiectivitatea) şi (…) Prin unitate se înţelege necesitatea producerii de către opera literară a unei impresii globale definite şi necesitatea contribuirii fiecărui element al ei la producerea acestei impresii; altfel spus, nu există nici un element care să nu servească acestui scop nici absenţă a vreunui element care să poată servi acestui scop. De exemplu, ar fi o denigrare a/un afront adus artei să fie introdus într-un poem un pasaj, oricât de frumos ar fi, care nu se leagă obligatoriu de ansamblul poemului; ca, de exemplu, şi aceasta va clarifica această noţiune, introducerea într-o piesă de teatru a unei scene, cât de plină de forţă sau de graţie ar fi ea, în care acţiunea stagnează sau nu progresează sau, mai rău, regresează. Prin universalitate sau obiectivitate se înţelege că opera de artă trebuie să fie comprehensibilă pentru oricine are nivelul mental necesar înţelegerii ei. Cu cât o operă de artă se va ridica la un nivel intelectual mai înalt, cu atât va fi mai mare, de principiu, universalitatea sa deoarece inteligenţa abstractă este aceeaşi oricând şi oriunde – dacă presupunem că specia umană este deja în măsură să o deţină – pe când sensibilitatea variază de la o epocă la alta şi de la un loc la altul. ARTA Arta nu este, pur şi simplu, decât expresia unei emoţii. Un ţipăt, o simplă scrisoare, aparţin, inevitabil, primul artei, cealaltă literaturii. Însuşi gestul este artistic sau nu dacă este sau nu este interpretarea unei emoţii. De fapt, în gest există scopul gestului şi exprimarea acestui scop.Unul dintre aceastea ţine de voinţă iar celălalt de emoţie. Eleganţa sau ineleganţa unui gest semnifică fie concordanţa sau neconcordanţa cu emoţia pe care o exprimă. Astfel, o imagine a durerii este fixarea gesturilor care arată durerea: cu cât va fi mai corectă va reprezenta mai exact, prin aceste gesturi, emoţia durerii şi cu cât aceste gesturi vor fi mai potrivite pentru a reprezenta această emoţie, cu atât aceasta va fi mai frumoasă. ‫٭‬ 1. Arta este înregistrarea fidelă a unei impresii false. (Înregistrarea fidelă a unei impresii exacte se numeşte ştiinţă.) 2. Procesul artistic constă în relatarea acestei impresii false în aşa fel încât să pară absolut naturală şi adevărată. ‫٭‬

188

Emoţiile şi dorinţele sunt pete de umanitate care ar trebui curăţate de pe suflet deoarece acesta urmăreşte o atitudine ştiinţifică. ‫٭‬ Senzaţia estetică poate deveni o ştiinţă; şi originalitatea poate fi cultivată ca o disciplină. ‫٭‬ Sinceritatea este un obstacol pe care artistul trebuie să îl învingă. Numai o disciplinare elaborată, un antrenament pentru a nu simţi lucrurile decât literar, pot aduce spiritul pe aceste culmi. ‫٭‬ O operă de artă este cu atât mai valoroasă cu cât mijlocul de manifestare a ideii este mai pur artistic. ‫٭‬ Dacă opera de artă ar fi fost generată de intenţia de a o realiza, ea ar fi putut să fie produsul voinţei. Cum nu este cazul, ea nu poate fi, în esenţă, decât produsul instinctului. ‫٭‬ Arta are ca valoare esenţială faptul de a fi mărturia trecerii omului prin lume, rezumatul experienţei emoţionale pe care o are aici; şi cum numai prin emoţie şi prin gândurile declanşate de emoţie existenţa omului poate fi cel mai reală pe pământ, adevărata sa experienţă, ea îl înscrie în analele emoţiilor sale şi nu în cronica gândurilor sale ştiinţifice sau în istoria regenţilor şi suveranilor săi. Cu ajutorul ştiinţei încercăm să înţelegem lumea în care locuim, dar pentru a ne folosi de ea; pentru că plăcerea (sau simpla dorinţă) de a înţelege, înainte de a deveni generală, conduce la metafizică aceasta fiind deja o artă. Lăsăm arta noastră în scris pentru a ghida experienţa generaţiilor viitoare şi, probabil, pentru a le ghida emoţiile. Arta, şi nu istoria, este aceea care deţine suveranitatea absolută asupra vieţii. ‫٭‬ Pentru că arta ne dă nu viaţa marcată/care poartă amprenta frumuseţii care, pentru că este viaţă, este trecătoare, ci frumuseţea care poartă amprenta vieţii care, pentru că este frumuseţe, este eternă. ALBERTO CAEIRO PĂZITORUL DE TURME V E destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

189

Ce gândesc eu despre lume? Ştiu şi eu ce gândesc despre lume! De m-aş îmbolnăvi, aş medita la asta. Ce idee am eu despre lucruri? Ce părere am eu despre cauze şi efecte? Ce-am gândit eu despre Dumnezeu şi suflet? Şi despre facerea lumii? Nu ştiu. Pentru mine a mă gândi la asta înseamnă a închide ochii Şi a nu gândi. Înseamnă să trag perdelele De la fereastra mea (dar ea nu are perdele). Misterul lucrurilor? Ştiu şi eu ce e misterul! Singurul mister e că există cineva care se gândeşte la mister. Cine stă la soare şi închide ochii, Începe să nu mai ştie ce e soarele Şi să se gândească la o sumedenie de lucruri pline de căldură. Însă deschide ochii, vede soarele Şi nu se poate gândi la nimic, Fiindcă lumina soarelui preţuieşte mai mult decât gândurile Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor. Lumina soarelui nu ştie ce face Şi de aceea nu greşeşte, ci e firească şi bună. Metafizică? ce metafizică au copacii de colo? De a fi verzi, cu coroana bogată şi de a avea ramuri, De a rodi la ceasul cuvenit, ceea ce ne face să gândim, Pe noi, cei care nu ştim să îi băgăm în seamă. Însă ce metafizică este mai bună decât a lor De a nu şti pentru ce trăiesc Nici de a nu şti că nu o ştiu? „Alcătuirea intimă a lucrurilor”… „Înţelesul intim al Universului”… Toate acestea sunt false, toate astea nu înseamnă nimic. E de necrezut ce se poate gândi la asemenea lucruri. E ca şi cum ne-am gândi la motive şi scopuri Când zorii dimineţii încep să strălucească şi, pe lângă arbori, Un aur vag, lucios, alungă întunericul. A te gândi la înţelesul intim al lucrurilor Înseamnă să adaugi – aşa cum te-ai gândi la sănătate Sau ai duce un pahar apei de la fântână. Singurul înţeles intim al lucrurilor Este că ele nu au nici un înţeles intim. Nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut niciodată.

190

Dacă el ar vrea să cred în el, Fără îndoială că ar veni să vorbească cu mine Şi ar intra pe uşă, înăuntru, Spunându-mi, Iată-mă! (Astea sunt poate ridicole pentru auzul Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile, Nu-l înţelege pe cel care vorbeşte despre ele Cu felul de a vorbi pe care faptul că le observi te învaţă.) Dacă Dumnezeu e copacii şi florile Şi munţii şi soarele şi luna, De ce să-l numesc Dumnezeu? Îl numesc flori şi copaci şi munţi şi soare şi lună, Pentru că, dacă el s-a întrupat, ca eu să-l văd, În soare şi lună, în flori şi copaci şi munţi, Dacă el îmi apare în chip de copaci şi munţi Şi lună şi soare şi flori, E pentru că el vrea ca eu să-l cunosc Ca munţi şi copaci şi flori şi lună şi soare. Şi de aceea mă supun lui, (Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre sine însuşi) Mă supun lui spontan Precum cel ce deschide ochii şi vede, Şi îl numesc lună şi soare şi flori şi copaci şi munţi Şi îl iubesc fără să mă gândesc la el, Şi îl gândesc văzând şi ascultând, Şi mă-nsoţesc cu el în fiece clipă. IX Sunt un păzitor de turme. Şi turma e din gândurile mele Şi gândurile mele sunt senzaţii Gândesc cu ochii şi urechile Cu mâinile şi picioarele Cu nasul şi gura. Să gândeşti o floare înseamnă s-o vezi, s-o miroşi, Să mănânci un fruct e să ştii cum i-e gustul. De-aceea când ziua e caldă Mai trist sunt de-atât cât mă bucur, Şi cât sunt de lung mă-ntind în iarbă, Închid ochii fierbinţi, Îmi simt tot corpul lungit pe realitate, Ştiu adevărul şi sunt fericit.

191

XI Femeia aceea are un pian. Sună plăcut, dar nu-i curgerea apei, Nici murmur acut de copaci... De ce e nevoie să ai pian? Mai bine să ai un auz ascuţit Şi să iubeşti Natura. XIV Nu-mi pasă de rime. Rareori Doi copaci sunt la fel şi alături. Scriu şi gândesc aşa cum florile au culoare Dar ceva mai puţin strălucit mă exprim Fiindcă nu am simplitatea divină De-a fi pe de-a-ntregul doar exterior. Privesc apa şi mă-nduioşez, Şi mă tulbură apa care aleargă atunci când pământul e înclinat, Şi poezia mea e firească aşa cum e vântul când bate... XXXVI Există poeţi care sunt artişti Şi care lucrează la versurile lor Ca un tâmplar la scândurile sale!… Ce trist e că nu ştii să înfloreşti! Şi să trebuiască să pui vers peste vers, precum cel ce construieşte un zid Şi să te uiţi dacă e bine să dai la o parte dacă nu e!… Când singura casă artistică e Pământul întreg Care se schimbă şi e mereu acelaşi. Mă gândesc la asta, nu ca un om care gândeşte, ci ca unul care respiră. Mă uit la flori şi zâmbesc… Nu ştiu dacă ele mă înţeleg Nici dacă eu le înţeleg pe ele, Dar ştiu că adevărul se află în ele şi în mine Şi divinitatea noastră comună De a ne lăsa purtaţi de viaţă pe Pământ Şi legănaţi la piept de Anotimpurile mulţumite Lăsând ca vântul să cânte ca noi să adormim Şi să nu avem în somnul nostru visuri. XXXIX Misterul din lucruri pe unde-i?

192

Pe unde-i şi nu vrea să apară, Cel puţin să ne arate că e mister? Ce ştie pârâul, ce ştie copacul, Şi eu, care nu-s mult mai mult decât ele ce ştiu? Mereu când la lucruri mă uit şi gândesc la ceea ce oamenii gândesc despre ele. Râd ca pârâul sunând răcoros pe o piatră. Căci unicul sens tăinuit din lucruri E-acela că n-au nici un sens tăinuit, Cel mai straniu din tot ce e straniu Mai straniu ca visele oricăror poeţi Ca gândirea oricăruia din filozofi, E că lucrurile sunt chiar ceea ce par ele a fi Şi că nu e nimic de-nţeles. Da, iată ce-au învăţat singure cele cinci simţuri: Lucrurile nu au semnificaţie: au existenţă, Lucrurile sunt unicul sens tainic al lucrurilor. DACĂ VOI MURI TÂNĂR Dacă voi muri tânăr Fără să fi publicat nici o carte, Fără să văd chipurile pe care îl au versurile mele în litera tipărită Rogu-vă, de veţi dori să suferiţi din pricina mea, Să nu suferiţi. Dacă aşa s-a întâmplat, aşa e bine. Chiar dacă versurile mele nu vor fi niciodată tipărite, Ele îşi vor avea frumuseţea lor, dacă vor fi frumoase. Dar ele nu pot să fie frumoase aşteptând să fie tipărite, Fiindcă rădăcinile se pot afla în pământ, Dar florile înfloresc în aer liber şi la vedere. Aşa trebuie să fie neapărat. Nimic nu o poate împiedica. Dacă voi muri foarte tânăr, ascultaţi: N-am fost niciodată nimic altceva decât un copil care se juca. Am fost păgân ca soarele şi apa, Cu o religie universală pe care numai oamenii nu o au. Am fost fericit pentru că n-am cerut nimic, Nici n-am încercat să găsesc ceva, Nici nu mi s-a părut că ar exista vreo explicaţie Decât că explicaţie e un cuvânt fără înţeles. N-am dorit decât să stau la soare sau în ploaie – La soare când era soare Şi în ploaie când ploua (Şi niciodată altminteri), Să simt căldura şi frigul şi vântul, Şi să nu merg mai departe.

193

Odată am iubit, am crezut că mă vor iubi, Dar n-am fost iubit dintr-un singur motiv important – Că nu a fost să fie. M-am consolat întorcându-mă la soare şi la ploaie, Şi aşezându-mă din nou în uşa casei. Câmpiile, de fapt, nu sunt la fel de verzi pentru cei ce sunt iubiţi Ca pentru cei ce nu sunt. A simţi înseamnă a fi neatent. DACĂ, DUPĂ CE VOI MURI, VEŢI DORI SĂ-MI SCRIEŢI BILOGRAFIA Dacă, după ce voi muri, veţi dori să-mi scrieţi biografia, Nu e nimic mai simplu. Are numai două date – a naşterii şi a morţii mele. Între una şi cealaltă toate zilele sunt ale mele. Sunt uşor de definit. Am văzut ca un nebun. Am iubit lucrurile fără nici un sentimentalism. Niciodată nu am avut vreo dorinţă pe care să n-o pot împlini, pentru că niciodată nu am orbit. Chiar şi auzul nu a fost niciodată pentru mine decât un acompaniament al vederii. Am înţeles că toate lucrurile sunt reale şi toate diferite unele de altele; Am înţeles asta cu ochii, niciodată cu gândul. A înţelege asta cu gândul ar însemna să le consider pe toate la fel. Într-o zi m-a apucat somnul ca pe orice copil. Am închis ochii şi am adormit. În afară de asta, am fost unicul poet al Naturii. ALVARO DE CAMPOS AM O RĂCEALĂ STRAŞNICĂ Am o răceală straşnică, Şi toată lumea ştie cum răcelile straşnice Alterează tot sistemul universului, Ne supără pe viaţă Şi ne fac să strănutăm până la metafizică. Mi-am pierdut ziua suflându-mi nasul. Mă doare capul. Tristă condiţie pentru un poet minor! Astăzi sunt într-adevăr un poet minor. Ce-am fost odinioară a fost o dorinţă; s-a dus. Adio pentru totdeauna, zâna zânelor! Aripile tale erau de soare, iar eu o duc binişor.

194

Nu mă voi face bine dacă nu mă culc în pat. Niciodată n-am făcut bine decât culcându-mă în univers. Excusez un peu… Ce straşnică răceală fizică! Am nevoie de adevăr şi de aspirină. AM DAT LA O PARTE MASCA ŞI M-AM UITAT ÎN OGLINDĂ Am dat la o parte masca şi m-am uitat în oglindă. Eram copilul de acum câţiva ani. Nu m-am schimbat de loc… Ăsta-i avantajul să ştii să-ţi scoţi masca. Eşti pururi copil, Trecutul care a fost Copilul. Am dat la o parte masca şi mi-am pus-o din nou. Aşa e mai bine. Aşa, fără mască. Şi mă-ntorc la personalitate ca la punctul terminus al liniei. TUMULTUL CONCENTRAT AL IMAGINAŢIEI MELE INTELECTUALE Tumultul concentrat al imaginaţiei mele intelectuale… Să faci copii raţiunii practice, precum credincioşii energici … Tinereţea mea perpetuă De a trăi lucrurile nu ca senzaţii şi nu ca responsabilităţi. (Alvaro de Campos, născut în Algarve, educat de un frate al bunicului, preot, care i-a inoculat o anume dragoste pentru lucrurile clasice). (A venit la Lisabona foarte tânăr…) Capacitatea de a gândi ceea ce simt că mă deosebeşte de omul obişnuit Mai mult decât se deosebeşte el de o maimuţă. (Da, mâine omul obişnuit poate mă va citi şi va înţelege substanţa fiinţei mele. Da, o admit. Dar maimuţa ştie azi să-l citească pe omul obişnuit şi-i înţelege substanţa fiinţei.) Dacă ceva a fost de ce nu e? A fi e a nu fi? Florile de câmp ale copilăriei mele nu le voi mai avea în veci, Într-alt mod de a fi? Voi pierde pentru totdeauna sentimentele pe care mi-am dorit să le am? Oare o fi cineva care să aibă cheia de la uşa fiinţei mele,care nu are uşă, Şi să-mi poată deschide cu raţiunea inteligenţa lumii?

195

DE FAPT, CEL MAI BUN FEL DE A CĂLĂTORI E SIMŢIND De fapt, cel mai bun fel de a călători e simţind. Să simţi totul în toate felurile. Să simţi totul excesiv, Pentru că toate lucrurile sunt, într-adevăr, excesive Şi realitatea toată e un exces, o violenţă, Pe care o trăim cu toţii laolaltă cu furia sufletelor, Centrul spre care tind straniile forţe centrifuge Care sunt psychele umane în acordul lor de simţuri. Cu cât simt mai mult, cu cât simt mai mult ca fiinţe diferite, Cu cât voi avea mai multe personalităţi, Cu cât le voi avea mai intens, mai strident, Cu cât voi simţi mai simultan împreună cu ele, Cu cât mai unificat divers, mai dispersat atent Voi fi, voi simţi, voi trăi, voi exista, Cu atât voi poseda existenţa totală a universului, Cu atât voi fi mai complet în afara mea prin tot spaţiul, Mai analog cu Dumnezeu, oricine ar fi el, Căci, oricine ar fi el, cu siguranţă e Totul, Iar în afara Lui există numai El, şi Totul pentru El e puţin. Fiecare suflet e o scară spre Dumnezeu Fiecare suflet e un coridor-Dumnezeu spre Dumnezeu, Fiecare suflet e un râu curgând pe marginea Externului, Spre Dumnezeu şi în Dumnezeu cu un susur sumbru. Sursum corda! Înălţaţi-vă sufletele! Toată Materia e Spirit, Fiindcă Materia şi Spiritul sunt doar numele confuze Date marii umbre care îmbibă Exteriorul în vis Şi topeşte în Noapte şi Mister Universul Excesiv! Sursum corda! În noapte mă trezesc, tăcerea e adâncă, Lucrurile, cu mâinile încrucişate pe piept, se uită Cu o tristeţe nobilă în ochii mei deschişi Care le văd ca pe nişte vagi chipuri nocturne în noaptea neagră. Susum corda! Mă trezesc în noapte şi mă simt divers. Toată Lumea cu forma ei vizibilă, obişnuită, Zace în adâncul unei fântâni şi scoate un zgomot confuz, Îl ascult iar în inima mea o mare spaimă suspină. Sursum corda! O, Pământ, grădină suspendată, leagăn Ce leagănă Sufletul dispersat al umanităţii succesive! Mamă verde şi înflorită, în fiecare an timpurie, În fiecare an vernală, estivală, autumnală, hiemală, În fiecare an celebrând cu dărnicie serbările lui Adonis

196

Într-un mare cult în tumult prin munţi şi prin văi! Uriaşa inimă pulsând în pieptul gol al vulcanilor, Uriaşă bacantă îmbătată de Mişcare şi de Schimbare, În rut de vegetaţie şi înflorire sfâşiindu-ţi Propriul trup de pământ şi stânci, trupul supus Propriei tale voinţe preschimbătoare şi eternă! Mamă mângâietoare şi unanimă a vânturilor, a mărilor, a pajiştilor, Vertiginoasă mamă a vijeliilor şi cicloanelor, Mamă capricioasă care dai viaţă şi usuci, Care-ţi tulburi propriile anotimpuri şi uneşti Într-un sărut imaterial sorii şi ploile şi vânturile! Sursum corda! Mă uit la tine şi eu sunt tot un imn! Totul în mine ca un satelit al dinamicii tale intime Se roteşte şerpuind, rămânând ca un inel Ceţos, de senzaţii întrezărite şi vagi, În jurul chipului tău intern, turgid şi înfocat. Ocupă cu toată forţa şi cu toată puterea-ţi fierbinte Inima mea deschisă către tine! Ca o sabie străpungând fiinţa mea înălţată şi extatică, Intersectează cu sângele meu, cu pielea mea şi cu nervii mei, Mişcarea ta continuă, contiguă cu tine însăţi mereu. Sunt un maldăr confuz de forţe pline de infinit Tinzând în toate direcţiile, în toate sensurile spaţiului, Viaţa, lucrul acesta enorm, e cea care prinde totul şi totul uneşte Şi face ca toate forţele care se zbuciumă în lăuntrul meu Să nu iasă din mine, să nu-mi zdrobească fiinţa, să nu-mi frângă trupul, Să nu mă arunce, ca pe o boabă de Spirit ce explodează În sânge şi carne şi suflet spiritualizate printre stele, Dincolo de sorii altor sisteme şi de aştrii îndepărtaţi. Tot ceea ce se află în lăuntrul meu tinde să redevină totul. Tot ceea ce se află în lăuntrul meu tinde să mă arunce pe sol, Pe vastul sol suprem care nu e nici deasupra nici dedesubt Ci sub stele şi sori, sub suflete şi trupuri Printr-o oblică posesiune a simţurilor noastre intelectuale. Sunt o flacără urcând, dar urc în jos şi în sus, Urc în toate sensurile în acelaşi timp, sunt un glob De flăcări explozive căutându-l pe Dumnezeu şi arzând Crusta simţurilor mele, zidul logicii mele, Inteligenţa mea limitatoare şi îngheţată. Sunt o uriaşă maşină acţionată de mari curele Din care văd doar partea ce se învârte pe tambururile mele, Restul trece dincolo de aştri, trece dincolo de sori, Şi pare a nu ajunge niciodată la tamburul de unde porneşte… Trupul meu e centrul unui volan uimitor şi infinit

197

În mişcare mereu vertiginoasă în jurul său, Încrucişându-se în toate direcţiile cu alte volanuri, Care se întrepătrund şi se amestecă pentru că asta nu se petrece în spaţiu Ci e un nu ştiu unde spaţial al unui alt fel-Dumnezeu. În lăuntrul meu sunt prinse şi legate de sol Toate mişcările care compun universul, Furia minuţioasă a atomilor, Furia tuturor flăcărilor, mânia tuturor vânturilor, Spuma furioasă a tuturor râurilor care se prăvălesc. Ploaia precum pietrele aruncate de catapulte De enorme armate de pitici ascunşi în cer. Sunt un formidabil dinamism obligat la echilibrul De a sta în lăuntrul trupului meu, de a nu transborda în afara sufletului meu. Vuieşte, tună, frânge, rupe, bubuie, zgâlţâie, Freamătă, tremură, spumegă, şuieră, violează, explodează, Pierde-te, transcende-te, înconjoară-te, trăieşte-te, irupe şi fugi, Fii cu tot trupul meu întreg universul şi viaţa, Arde cu toată fiinţa mea toate văpăile şi luminile, Trasează cu tot sufletul meu fulgerele şi focurile, Supravieţuieşte-mi în viaţa mea în toate direcţiile! RICARDO REIS ODE Ce repede se trece tot ce trece! Prea iute moare tot ce-i muritor. E totu-atât de scurt. Nimic nu ştii. Închipuire-i totul. De roze-nconjurat, iubeşte, bea Şi taci. Nimic e restul. Tăcere, dar domoală, Căci, Lidia, răsplată nu dă soarta La cei ce-o siluiesc. Să smulgem din livada lumii-n taină Noi fructe de furat, Să nu trezim din somn pe Erinii, Desfătului obstacol. Ca un pârâu scurgându-ne tăcuţi S-o savurăm pe-ascuns. Pizmaşă-i, dragă, soarta. S-amuţim. Nu ştiu trecutul cui mi-l amintesc, Ce-am fost când fost-am, nici nu mă cunosc, De cu-al meu suflet parcă aş simţi

198

Simţiri în amintire. Din zi în zi tot mai descumpăniţi Nimic adevărat de noi ne leagă. Suntem ce suntem şi ce-am fost rămâne Privelişte internă. PALOAREA ACESTEI ZILE UŞOR E AURITĂ Paloarea acestei zile uşor e aurită. Al iernii soare face ca roua să sticlească Un trunchi cu crengi uscate. Plăpândul frig vibrează. Din patria credinţei străveche exilat Şi împăcat în sine că pot gândi la zei, Tremurător căldura O simt a altui soare. E soarele lucind pe-Acropole, Partenon Ce luminează paşii domoli şi gravi ai lui Aristotel vorbind. Dar mie Epicur Mai limpede-mi vorbeşte, cu glas duios, terestru, Purtându-se cu zeii asemenea unui zeu, Senin privind la viaţă În depărtarea ei. DOUĂ ROZE DIN GRĂDINA LUI ADONIS Doar roze din grădina lui Adonis Iubesc, o, Lidia, volucre, roze, Ce-n ziua când răsar În ziua-aceea mor. Lumina pentru ele e eternă, Fiindcă răsar în răsărit de soare Sfârşind până ce-Apolo Dispare-n nevăzut. Să facem dar din viaţa noastră-o zi, Uitând de bună voie, că e noapte La început şi după Puţinul cât durăm. ANTICUL RITM PURTAT ÎN TĂLPI DESCULŢE

Anticul ritm purtat în tălpi desculţe,

199

Acelaşi ritm de nimfe repetat, Sub arbori când răsună Al dansului ropot, Pe alba plajă-l evocaţi, făcând Ca spuma să albească; voi copii, Ce încă n-aveţi griji; Doar zgomotoasa roată Se-nvârte când Apolo-şi arcuieşte, Cu ramu-nalt, azurul aurit, Mareea cea perenă Se mişcă-n flux, reflux. GURI VINEŢII DE VIN Guri vineţii de vin, Frunţi albe de sub roze, Şi braţe goale, albe, Pe masă rezemate: Aşa să fie, Lidia, Tablou-n care, muţi, Vom fi etern înscrişi În mintea zeilor. Mai bine decât viaţa Cum oamenii-o trăiesc, Plină de negrul praf Ce străzile-l ridică. Doar zeii îi ajută Pe cei ce nu mai cer Nimic, decât să meargă În râul lucrurilor. EU NU CÂNT NOAPTEA, CĂCI ÎN AL MEU CÂNT Eu nu cânt noaptea, căci în al meu cânt Cântatul soare va sfârşi în noapte. Şi nu ignor ce uit Cântându-l doar prin cânt. Dacă aş suspenda, de-ar fi şi-n somn, ’Cel apolinic curs, de m-aş cunoaşte, Chiar şi nebun ori geamăn Cu ora ce nu piere! DEASUPRA ADEVĂRULUI STAU ZEII

200

Deasupra adevărului stau zeii Iar ştiinţa noastră-i copie ratată A siguranţei lor Că Universu-există. Totul e tot, dar mai presus sunt zeii, Nu îi revine minţii să-i cunoască; Să adorăm astfel Al lor chip precum floarea, Fiindcă vizibili văzului înalt, Reali ei sunt cum floarea e reală Şi-n calmul lor Olimp Altă Natură sunt. TRĂIESC ÎN NOI NENUMĂRAŢI Trăiesc în noi nenumăraţi, De ei gândesc ori simt – ignor Pe cel ce simte ori gândeşte. Eu sunt doar locul unde-n van Se mai gândeşte ori se simte. Mai multe suflete ca unul. Mai multe euri decât mine. Şi totuşi eu exist aşa Indiferent cum sunt la toţi. Să tacă-i fac, acum vorbesc. Impulsurile-ncrucişate A tot ce simt şi ce nu simt Se ceartă în acel ce sunt. Eu le ignor. Şi nu dictează Acelui ce mă ştiu: eu scriu. PENTRU ZEI LUCRURILE SUNT MAI MULTE LUCRURI Pentru zei lucrurile sunt mai multe lucruri Nu mai departe văd ei, ci mai clar În Natura certă Şi-n conturata viaţă… Nu în vagul pe care-abia îl văd Şi care-nconjoară misterios fiinţele, Ci în detalii clare Se află ochii lor. Natura este doar o suprafaţă. În suprafaţa ei, ea e profundă Şi totul conţine mult

201

Dacă ochii privesc bine. Învaţă, deci, tu, din neliniştile creştine O, trădător cu multiple prezenţe, De la zei, să nu ai Văluri pe ochi şi nici pe suflet. CONSTANTIN KAVAFIS (1863 - 1933) PRIMA TREAPTĂ Lui Teocrit i se plângea într-o zi poetul tânăr Eumene: "Iată doi ani de când scriu şi nu am făcut decât o singură idilă. E unica mea lucrare terminată. Înaltă e, vai, prca înaltă, văd, scara Poeziei; de pe această primă treaptă unde mă aflu n-o să mai urc în veci, nefericitul de mine." Şi Teocrit răspunse: "Cuvinte nepotrivite şi blasfemii. Dacă te afli pe această primă treaptă, fii mândru şi fericit. Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru, cât ai făcut e o mare glorie. Căci încă şi această primă treaptă e foarte departe de lumea de rând. Pe aceasta treaptă ca să calci trebuie, de drept, să fii cetăţean al oraşului ideilor. Şi-i rar în acel oraş şi anevoie să ţi se acorde cetăţenia. În Agora, acolo, găseşti Legiuitori pe care nici un aventurier nu e în stare să-i înşele. Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru: cât ai făcut e o mare glorie." AŞTEPTÂNDU-I PE BARBARI - Ce aşteptăm, întruniţi în Forum? Azi trebuie să sosească barbarii. - De ce, în Senat, e această apatie? De ce stau senatorii şi nu legiferează? Pentru că azi vor sosi barbarii. Ce legi să mai facă senatorii? Când vor sosi, barbarii vor face legi.

202

- De ce împăratul nostru s-a trezit aşa devreme şi stă în faţa celei mai mari porţi a oraşului, pe tron, cu mărire, purtând coroana? Pentru că azi vor sosi barbarii. Şi împăratul aşteaptă să întâmpine pe căpetenia lor. Chiar a şi pregătit un pergament, să i-l dea. A scris acolo multe nume şi titluri. - De ce consulii noştri amândoi, şi pretorii, au ieşit azi în togile roşii brodate de ce şi-au pus brăţări cu atâtea ametiste şi inele cu smaralde bogat scânteietoare? De ce să poarte azi preţioase toiege cu argint şi cu aur măiestrit încrustate? Pentru că azi vor sosi barbarii, şi asemenea lucruri îi orbesc pe barbari. De ce retorii noştri demni nu se apropie iar să-şi arate elocinţa, să-şi spună ale lor? Pentru că azi vor sosi barbarii, şi pe aceştia îi plictisesc perorările şi predicile. De ce, deodată, atâta îngrijorare şi răvăşire? (Cât de grave au devenit feţele!) De ce se golesc în grabă străzile, pieţele, şi foarte îngânduraţi se duc toţi înspre casă? Pentru că noaptea s-a lăsat şi barbarii n-au venit Şi câţiva soli s-au întors de la hotare şi-au spus că nu mai există barbari. Şi acum ce ne vom face fără barbari? Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie. REGELE DEMETRIOS "Nu ca un rege, ci ca un actor, el a înlocuit cu hlamida sură pe cea tragică şi a ieşit, neobservat." PLUTARH. Viaţa lui Demetrios. Când macedonenii l-au părăsit, dovedind că îl preferă pe Pirus, regele Demetrios (mare îi era sufletul) câtuşi de puţin - aşa s-a spus -

203

nu s-a comportat ca un rege. S-a dus şi şi-a scos îmbrăcămintea de aur şi şi-a smuls din picioare încălţările de porfiră. Cu haine de rând s-a îmbrăcat în grabă şi a plecat. Procedând ca un actor ce, o dată reprezentaţia terminată, îşi schimbă costumul şi dispare. FOARTE RAR E un bătrân. Istovit şi încovoiat, pustiit de excese şi de ani, cu paşi înceţi trece strada. Totuşi, când se întoarce acasă, spre a-şi ascunde căderea şi bătrâneţea, se întreabă care i-e încă partea la tinereţe. Acum, adolescenţi îi declamă versurile. Prin ochii lor vioi trec viziunile lui. Spiritul lor robust şi înclinat spre plăceri, carnea lor strunită şi-armonioasă vibrează de-a sa concepţie a frumosului. MORMÂNTUL LUI LANIS Lanis, pe care atât l-ai iubit, nu-i aici, Marc, în mormântul la care vii şi suspini şi stai ceasuri şi ceasuri. Lanis, pe care atât l-ai iubit, e mai aproape de tine, mult, când, închis în odăi, îi contempli portretul, care totuşi a păstrat ceva din farmecul lui, care totuşi a păstrat ceva din ceea ce îndrăgiseşi. Îţi aminteşti, Marc, când l-ai adus din palat, de la proconsul, pe faimosul pictor cyrenian, cu câtă viclenie de artist, de îndată ce-ţi văzu prietenul, încerca să vă convingă că negreşit trebuia să-l picteze ca Hyacintos (în acest fel portretul urmând să aibă mai mult efect)? Dar Lanis al tău nu-şi împrumuta astfel frumuseţea; împotrivindu-se cu tărie, i-a spus să redea nu pe Hyacintos nici pe nimeni altul, ci pe Lanis, fiul lui Rametih, alexandrin. PRIN FAŢA CASEI

204

Ieri, rătăcind printr-un cartier îndepărtat am trecut prin faţa casei pe care o frecventam când eram foarte tânăr. Acolo, Eros cuprinse trupu-mi, cu superba lui forţă. Şi ieri, când am trecut pe vechiul drum, au fost deodată mai frumoase prin farmecul-iubirii prăvălii, trotuare, pietre, şi ziduri, şi balcoane, şi fereşti. Nimic urât n-a rămas acolo. Şi cum stam şi cum priveam poarta, şi stam şi aşteptam în faţa casei, din fiinţa mea toată radia emoţia voluptoasă păstrată. Traducere: Aurel Rău ÎN LUNA ATHYR Cu greu desluşesc „Do(a)mne, Iisuse Hristoase”. „În luna Athyr” Cât despre vârstă, iar cifra 17 arată În frânturile de litere văd Urmează-apoi trei rânduri dar câteva cuvinte tot descifrez – apoi iarăşi „lacrimi” Cred că Leukios În luna Athyr

pe piatra străveche. Un „Su(f)let” disting. „Leukio(s) a ador(m)it”. „A trăit… ani” , că tânăr adormit-a. „El… alexandrin”. foarte deteriorate; de pildă „lacrimile noastre”, „durere”, şi „doliu pentru (n)oi, prietenii”. trebuie să fi fost tare-ndrăgit. Leukios a adormit. EUGENIO MONTALE

MONOLOG Nu mă mai aplec peste parapet să văd dacă soseşte diligenţa cu cai ce duce şcolarii la Barnabiţi. Azi lungi fâşii de viaţă îmi apar şterse este prost cine crede că viaţa nu suferă întreruperi nu e vorba de moarte şi învieri ci de lungi coborâri în Infern unde fierbe

205

ceva neajuns încă în punctul rupturii dar aceasta ar fi tocmai moartea ce detestăm aşa că ne mulţumim cu un clocot care se aude doar ca un tunet îndepărtat, se întâmplă totuşi ceva în Univers o căutare de sine însuşi a unui sens pentru a reîncepe din nou cu noi la remorcă, resturi de stofă ce se aruncă sau câte unul cade singur. [„Monologo”, în Altri versi] [S-O LUĂM PE STRADA CE COBOARĂ] S-o luăm pe strada ce coboară prin tufele de mărăcini; ne va conduse zborul unui fluture către orizonturi rupte de fluvii. Să zăvorâm înapoi ca pe-o poartă aceste ore de ezitări şi noduri în gât. Nostalgiile nespuse ce mai contează? Chiar şi aerul dimprejur zboară cu noi! Şi iată că la o cotitură ne-apare dintr-o dată linia argintie de mare; Încă-şi aruncă ancora vieţile noastre nerăbdătoare. Înţeleg bufnitura – Adio, cărare! Şi acum Mă simt tot înflorit, nu ştiu dacă de pânze sau de aripi... [„Sciendiamo la via che divalla”, în Poesie disperse] UN POET Puţină viaţă îmi rămâne, dar sper că voi afla calea să-i dedic viitorului tiran sărmanele mele strofe. Nu-mi va porunci să-mi tai venele precum Nero lui Lucan. Va vrea o laudă spontană ţâşnită dintr-o inimă recunoscătoare şi o va avea din abundenţă. Voi putea de asemeni să las urme durabile. În poezie ceea ce contează nu e conţinutul ci Forma. [„Un poeta”, în Quaderno di quattro anni] ZIUA MORŢILOR

206

Gina a aprins o lumânare pentru morţii ei. A aprins-o în bucătărie, morţii sunt mulţi şi sunt departe. Trebuie să se întoarcă la timpul când era fetiţă şi cafeaua ei cu lapte era un pumn de castane uscate. Trebuie să recreeze un tată scund şi bătrân şi marşurile ei forţate pentru a-i găsi un pic de vin dulce. Vin el nu putea bea nici dulce nici sec pentru că lipseau banii şi trebuiau hrăniţi purceluşii pe care ea îi ducea la păscut. Între morţi poate fi pusă şi învăţătoarea care lovea cu varga degetele îngheţate ale fetiţei. Morţi sunt şi câţiva vii, semiviii apropiaţi de tăcere. E o gloată care nu contează pentru că nu a dus la păscut purceluşii. [„Il giorno dei morti”, în Quaderno di quattro anni] LĂMÎII Ascultă-mă poeţii laureaţi se mişcă numai printre plante cu nume puţin folosite: lemn-câinesc sau acantă. Eu, din parte-mi, iubesc străzile ce dau în ierboase şanţuri unde în bălţi pe jumătate secate ştrengarii pândesc câte-un ţipar jigărit: potecile ce şerpuiesc pe buza şanţului, coboară printre tufişuri de trestie şi dau în grădini de legume, printre lămâi. Cu-atât mai bine dacă zarva păsărilor se stinge înghiţită de azur: mai clar se ascultă susurul ramurilor prietene în aerul aproape nemişcat, senzaţia acestei miresme ce nu ştie să se desprindă de pe pământ şi plouă în inimă o blândeţe tulbure. Aici atâtor pătimaşe distracţii ca prin farmec le tace tumultul, aici ne-avem şi noi, săracii, partea noastră de bogăţie şi aceasta este aroma lămâilor. Vezi, în această linişte în care lucrurile se lasă-n voie şi par gata-gata să-şi trădeze secretul lor ultim, uneori parc-aştepţi să descoperi vreo greşeală a Naturii, punctul mort al lumii, inelul ce nu rezistă, firul de descurcat ce ne-ar duce în sfârşit în miezul unui adevăr.

207

Privirea scormoneşte împrejur, mintea cercetează, potriveşte, desface în parfumul ce se revarsă când ziua mai mult lâncezeşte. Sunt linişti în care vezi în orice umbră umană ce se îndepărtează câte o Divinitate tulburată. Dar iluzia piere şi timpul ne poartă din nou în oraşele zgomotoase unde azurul se arată doar în fâşii, sus, între cornişe. Ploaia oboseşte pământul, apoi; se-ndeasă plictisul iernii peste case, lumina se face avară – avar şi sufletul. Când într-o zi printr-o poartă întredeschisă între pomii dintr-o curte ni se arată galbenul lămâilor; gerul inimii se topeşte şi în piept răpăie cu cântecele lor trâmbiţele de aur ale soarelui. [„I limoni”, în Ossi di sepia] [DE CE ÎNTÂRZII?...] De ce întârzii? în pin veveriţa bate cu flacăra cozii în scoarţă. Cornul lunii-şi coboară vârful în soare pălind. Iată, e ziuă. La o adiere fumul leneş tresare, se apără-n punctul ce te închide. Nimic nu sfârşeşte, sau totul, dacă tu ca un fulger laşi norul. [„Perche tardi?, în Occasioni] CASA VAMEŞILOR Tu nu-ţi aminteşti casa vameşilor pe-un dâmb înălţat ieşind pieptiş din mare: pustie te aşteaptă din seara când roiul tău de gânduri pe-acolo avea intrare şi-acolo se opri neliniştit. Libeccio bântuie de ani pereţii vechi şi râsul tău nu mai răsună vesel: busola se repede nebună, la-ntâmplare,

208

iar numărul la zaruri nu se-ntoarce. Tu nu-ţi mai aminteşti; alt timp răstoarce memoria ta; un fir în depănare. Îl ţin de-un capăt încă; dar se pierde casa şi-n vârf de acoperiş morişca neagră de fum, rotind fără cruţare. Mai ţin un capăt; tu rămâi stingheră Aici nici nu respiri, în bezna mare. Oh, zări în fugă, unde se aprinde lumina rară-a-unui petrolier! Pe-aici e calea? (Tălăziund se-ndreaptă valul din nou spre stânca ce se surpă...) Tu nu-ţi aminteşti casa din această seară a mea. Eu nu ştiu cine pleacă, cine-aşteaptă. [„La casa dei doganieri”, în Occasioni] VIJELIA Les princes n’ont point d’yeux pour voir ces grand’s merveilles Leurs mains ne servent plus qu’à nous persecuter... Agrippa D’Aubigné Vijelia repezindu-şi asupra frunzelor aspre de magnolie tunetele lungi de martie şi grindina, (sunetele de cristal în cuibul tău nocturn te surprind, din aurul ce s-a stins pe mahon, pe muchia cărţiloe legate, se aprinde încă un grăunte de zahăr în coaja pleoapelor tale) fulgerul ce albeşte copaci şi ziduri şi le surprinde în acea eternitate a clipei – marmoră mană şi distrugere – ce înlăuntru tu sculptată o porţi ca pe-o osândă şi asta mi te leagă mai mult decât iubirea, soră stranie, apoi trăznetul brutal, sistrurile, freamătul tobelor peste groapa ascunsă, tropăitul de fandango, şi deasupra câte un gest ce bâjbâie... Ca şi când te-ai întoarce şi cu mâna, eliberându-ţi fruntea de norul pletelor,

209

m-ai saluta – pentru a intra în întuneric. [„La bufera”, în La bufera e altro]

GIUSEPPE UNGARETTI ORIENT Dâra de aburi se şterge către cercul îndepărtat al cerului Bătăi de tocuri şi bătăi din palme clarinetul zigzaguri stridente marea e cenuşie tremură dulce neliniştită ca un porumbel La pupă emigranţi sirieni dansează La proră un tânăr stă singur Sâmbătă seara la această oră Evrei acolo, în urmă, îşi duc morţii lor în labirintul spiralat şovăiri de străduţe de lumini Apă răvăşită ca zarva de la pupă pe care o aud prin umbra din somn [“Levante”, în L’allegria] PEREGRINARE La pândă în aceste măruntaie de dărâmături ore şi ore mi-am târât

210

carcasa rablagită pătrunsă de nămol ca o talpă uzată sau ca o sămânţă de mărăcine Ungaretti om al pedepsei îţi ajunge o iluzie ca să-ţi faci curaj Un reflector de acolo transformă marea în ceaţă [„Pelegrinaggio”, în L’allegria] SUNT O FIINŢĂ Ca această piatră de pe vârful S. Michele atât de rece atât de dură atât de aridă atât de refractară atât de total lipsită de suflet Ca această piatră este plânsul meu care nu se vede Moartea se plăteşte prin viaţă [„Sono una creatura”, în L’allegria] NOSTALGIE Când noaptea începe să dea înapoi puţin înainte de primăvară şi rareori cineva trece Peste Paris se-ndeasă o culoare obscură

211

de plâns Într-un cântec de pe pod contemplu liniştea nemărginită a unei fete firave Ale noastre dureri se topesc Şi parcă duşi departe Rămânem [„Nostalgia”, în L’allegria] CRĂCIUN

Nu-mi place să mă afund într-un ghem de străzi Am atâta oboseală în cârcă Lăsaţi-mă aşa ca pe un lucru pus într-un colţ şi uitat Aici nu se simte altceva decât căldura scumpă Stau cu cei patru căpriori de fum ai vetrei [„Natale”, în L’allegria]

212

SINGURĂTATE Dar urletele mele rănesc ca nişte fulgere clopotul stins al cerului Se-neacă Înfricoşate [„Solitudine”, în L’allegria] ZĂDĂRNICIE Pe neaşteptate înaltă peste dărâmături senina stupoare a imensităţii Şi omul aplecat peste apa surprinsă de soare se regăseşte o umbră Clătinată uşor şi frântă [„Vanità”, în L’allegria] HOINAR În nici o parte a pământului nu-mi aflu casă În orice nouă climă ce-ntâlnesc mă trezesc tânjind

213

că altădată mă deprinsesem cu aşa ceva Şi mă desprind mereu străin Născându-mă întors din vârste trăite Să te poţi bucura un singur minut de viaţa iniţială Caut o ţară Inocentă [„Girovago”, în L’allegria] AM PIERDUT TOTUL Am pierdut tot ce ţinea de copilărie Şi n-o să mai pot niciodată Să-mi surp memoria într-un strigăt. Mi-am îngropat copilăria În străfundul nopţilor. Şi acum, spadă invizibilă, Mă separă de toate. De mine îmi amintesc că exultam iubindu-te, Şi iată-mă pierdut În infinitul nopţilor. Disperare ce creşte neîncetat Viaţa mea este, Aşa strangulată în fundul gâtului, Doar o stâncă de strigăte. [„Tutto ho perduto”, în Il dolore] IMN MORŢII Dragoste, tânăra mea emblemă Reîntoarsă spre a auri pământul Răspândită înăuntrul zilei abrupte Este ultima dată când mai ţintesc În josul văii, somptuoasă prin

214

Ape năvalnice, prin peşteri Funestă dâră de lumină Care la fel ca turtureaua tânguitoare Se zbate în iarba împrăştiată. Dragoste, sănătate strălucind, Mă trag înapoi anii ce vor veni. Lăsându-mi toiagul fidel Voi luneca în apa neagră Fără regrete. Moarte, fluviu arid... Ingrată, soră, moarte, Egal mă vei face cu visul Sărutându-mă. Voi avea pasul tău, Voi merge fără să las urme. Îmi vei da inima implacabilă A unui Zeu, voi fi inocent Nu voi mai avea gânduri, nici bunătate. Cu mintea zidită, Cu ochii-n uitare, Voi sluji drept ghid fericirii. [„Inno alla Morte”, în Sentimento del tempo] UNDE LUMINA Ca ciocârlia unduind În vântul voios peste pajişti tinere, Braţele te ştiu uşoară, vino. Vom uita de toate acestea, Şi răul şi cerul, Şi sângele meu iute la război, Şi paşii de umbre recunoscătoare În roşeaţa dimineţilor noi. Unde nu se mişcă frunza ci lumina Vise şi dureri trecute pe alte maluri, Unde s-a lăsat seara, Vino, te voi duce La colinele de aur.

215

Oră constantă, eliberaţi de vârstă, În pierdutul său nimb Vom avea acoperământul nostru. [„Dove la luce”, în Sentimento del tempo] UMBERTO SABA MEDITAŢIE Se mistuie turcoazul într-un albastru plin de stele. Eu stau la fereastră şi privesc. Privesc şi ascult; tocmai în asta mi-e toată puterea: să privesc şi s-ascult. Luna nu s-a ivit, se va naşte mai târziu. Sunt deschise astă-seară multe ferestre la casele nalte-nţesate cu oameni săraci. Şi-n mine-un adevăr se deşteaptă, plăcut a fi spus, ce va da bucurie celui ce-ascultă, bucuria de fiece lucru. Cu adevărat, prea puţin preţuieşti tu, omule, lucrurile. Lumina ta, patul tău, casa ta ţi se par puţin lucru, ţi se par ceva de nimic, pentru că atunci când te năşteai tu exista deja focul, aveai cu ce te-nveli şi unde pune capul, şi cântec să te-adoarmă. Dar câtă suferinţă sfâşietoare a fost, şi cât amar de vreme, până când strămoşii tăi să înalţe printre sălbăticiuni, o biată colibă; sau până când vocea s-ajungă cântec de leagăn pentru sugar, cuvânt pentru semen. Câte milenii de chin, omule, pentru fiece lucru pe care-l iei în mână, îl foloseşti, dar nu-l priveşti; şi inima nu-ţi tremură, nu-ţi tremură nici mâna; zadarnic ţi-ar părea să mai stai să te gândeşti câte lucruri arunci tu azi la gunoi; dar că nu-i juvaier să valoreze azi pentru tine atât cât valora odată şi acel puţin. Luna a răsărit şi stele-n cer stau să apună. Acolo o galbenă lampă s-a stins fumegând. Sună toaca. Un cocoş a cântat; alţii-i răspund ici-şi-colo. [„Meditazione”, în Poesie dell’adolescenza e giovanili] SOŢIEI MELE

216

Tu eşti ca o tânără găinuşă bălană. I se-nfoie-n vânt penele, gâtul şi-l pleacă bea apă, scurmă-n ţărână; însă în mers are lentul tău pas de regină, înaintează prin iarbă pieptoasă şi trufaşă. E mai ceva ca bărbatul. E aşa cum sunt toate femelele tuturor blajinelor animale apropiate de Dumnezeu. Încât dacă ochiul, dacă judecata nu mă-nşeală, printre ele-ţi afli tu pereche şi nu în vreo altă femeie. Când seara îndeamnă la somn găinuşele, scot şoapte ce-mi amintesc de acele dulci piuituri cu care tu adesea te plângi de toate, şi nu ştii că vocea ta aduce cu blânda şi trista muzică din coteţe. Tu eşti ca o gravidă junincă; liberă încă şi uşoară, ba chiar sprinţară; care, dacă o mângâi, gâtul şi-ntoarce spre locul unde ceva rozaliu îi pătează trupul. Dacă-ţi iese în cale şi mugind o auzi, e atât de duioasă chemarea-i, că-ţi vine să smulgi iarbă, pentru a-i face un dar. Aşa-mi este darul ce ţi-l ofer când eşti tristă. Tu eşti ca o lungă căţea, ce totdeauna atâta blândeţe are în ochi şi ferocitate în inimă. Când îţi stă la picioare, o sfântă pare, ce arde de o fervoare nepotolită şi aşa te urmăreşte cu ochii de parcă i-ai fi Dumnezeu şi stăpân. Când prin casă sau pe drum

217

te urmează, numai să-ncerce cineva să se-apropie, colţii candizi i-arată. Şi în iubirea ei suferă de gelozie. Tu eşti ca sfioasa iepuroaică. Pe strâmta ei cuşcă se caţără dreaptă când te zăreşte şi către tine urechile-nalte şi atente-şi întinde; ca să-i aduci tărâţe şi ridichi de care, când e lipsită, în sine se ghemuieşte în întuneric prin colţuri. Cine-ar putea să-i mai ia înapoi acea hrană? sau blana pe care şi-o smulge singură s-o pună-n culcuşul unde-o să nască? Cine, vreodată, ar putea să te supere? Tu eşti precum rânduneaua ce se întoarce primăvara. Dar toamna pleacă iar; de arta asta tu nu ai habar. Iată ce ai tu de la rândunea: mişcarea uşoară; prin care mie, ce mă simţeam şi eram bătrân, îmi anunţai o altă primăvară. Tu eşti ca o prevăzătoare furnică. Desprea ea, când se iese la câmp, îi vorbeşte copilului bunica ce-l însoţeşte. Şi la fel, în albină te regăsesc şi în toate perechile tuturor seninelor animale apropiate de Dumnezeu; şi în nici o altă femeie. [„A mia moglie”, în Casa e campagna] AM IUBIT Am iubit cuvinte ferfeniţite pe care nimeni

218

nu îndrăznea să le iubească. M-a atras încă rima înfloritoare iubire, cea mai grea şi mai veche a lumii. Am iubit adevărul ce zace pe fund, ca o amintire uitată şi care descoperă-n durere o prietenă. Cu spaimă inima i se alipeşte fără s-o mai lase vreodată. Te iubesc pe tine că mă asculţi şi cartea mea bună ce-o voi juca pân’ la capăt.

[„Amai”, în Mediterranee]

ULTIMA Mă uit, femeie, la câinele tău pe care, fiincă-l adori, te adoră. Iar eu... când mă gândesc la viaţa-mi! În multele feluri m-am purtat; dac-a fost rău sau bine nu ştiu; o ştie Dumnezeu, sau poate nimeni. N-am aparţinut nimănui – fiinţă sau lucru. Am fost mereu („din vina ta”, îmi răspunzi) am fost mereu biet câine vagabond. [„Ultima”, în Sei poesie della vecchiaia] CER Buna, minunata Lina deschide larg fereastra ca să văd cerul imens. Aici liniştit odihnindu-mă, cu cât gândesc că m-am dăruit în zadar şi că mi se apropie sfârşitul mai mult îmi place acel cer, acele rândunici, acei nori. Nu cer altceva. Să-mi fumez pipa în linişte ca un bătrân lup de mare. [„Cielo”, în Uccelli] HOTAR Vorbeşte îndelung cu mine tovarăşa mea despre-ntâmplări triste, grave, care pe inimă apasă ca piatra; ghem de necazuri inextricabil, pe care nici o mână, nici chiar a mea, nu-l poate desface. O vrabie

219

pe streaşina casei din faţă se-opreşte o clipă, în soare sclipeşte, se-ntoarce în cerul albastru, deasupra O, ea mai ferice ca toţi fericiţii! Are aripi, nu ştie mâhnirea mea secretă, durerea mea de om ajuns la un hotar: la certitudinea de a nu putea să ajute pe cine iubeşte. [„Confine”, în Parole] PRIMĂVARA Primăvară care nu-mi placi, aş vrea să spun despre tine că dând colţul unei străzi, presimţirea ta m-a rănit ca un tăiş. Umbra subţire încă a crengilor goale pe pământul gol mă tulbură, de parcă şi eu aş putea, aş trebui să renasc. Nici mormântul nu mai e asigur, când revii tu, antică primăvară, care mai crud decât orice-anotimp mă reînvii, mă ucizi. [„Primavera”, în Parole] MILANO Printre pietrele şi ceţurile tale îmi fac plimbarea. Mă odihnesc în Piaţa Domului. În loc de stele în fiecare seară se-aprind pe cer cuvinte. Nimic nu te odihneşte de viaţă ca viaţa. [„Milano”, în Parole] TRIEST Am traversat tot oraşul, apoi am urcat o străduţă abruptă locuită la început, mai încolo pustie, închisă de-un zid de căscioară: un ungher unde singur eu stau; mi se pare că unde se termină el, sfârşeşte oraşul. Triestul are o ursuză

220

frumuseţe. Când place, seamănă cu un băieţoi aspru şi lacom din fire, cu ochii albaştri şi mâini prea mari ca să poată dărui o floare; e ca o iubire plină de gelozie. De pe acest povârniş, orice biserică, orice stradă a lui o ghicesc, fie că duce spre plaja-nţesată sau spre colina unde, pe vârful pietros, o ultimă casă se caţără. În jur pluteşte pe lângă orice lucruşor un aer straniu, un aer tulburător, aerul natal. Oraşul meu atât de viu în orice parte are acest colţişor făcut anume pentru mine, pentru viaţa mea îngândurată şi schivnică. [„Trieste”, în Trieste e una donna] COPILA Cine te vede, vede o primăvară, un straniu pomişor, ce nu dă flori, ci fructe. Într-o zi îţi tăiau părul. Stăteai, între călău şi mama ta, dreaptă şi încăpăţânată; ca un ştrengar îndârjit sub nuia cu obrajii în flăcări de mânie şi ruşine, îţi fulgerau abia văzut ochii mari; şi cred că-ţi tremurau genunchii de suferinţa ce-o simţeai. Apoi, cu câtă mândrie strângeai acea comoară pierdută, acea minunată podoabă căzută jos, părul tău lung. Ţi-am întins o oglindă. Sub ciuful tău brun se rotunjea chipul frumos ca miezul unui fruct. [„La fanciulla”, în Trieste e una donna] BIRT PENTRU SĂRACI

221

Imensă recunoştiinţă vieţii ce a păstrat aceste lucruri dragi; un ocean de desfătări, suflet al meu! Ah, cum toate se află aici la locul lor! Ah, cum totul a rămas neschimbat! În marea sărăcie e încă salvare. A mămăligii aurii splendoare îmi umezeşte ochii, inima-mi urcă pe căi mai ascunse, dincolo de orice limită a duioşiei umane. Eu, de-aş putea, aici aş vrea să mor, aici mă trage aţa. Indiferenţi cinează lângă mine doi zidari; şi-u bătrânel ce fără vin mâncarea şi-a consumat-o, s-a închis în sine la căldura dulce-primitoare, ca un prunc în pântecul matern. El poate se-aseamănă bietului meu tată rătăcitor, pe care mama-l blestema, iar un copil îngrozit asculta. Aproape mă simt de originea mea; mă simt, de nu greşesc, întors la locurile mele; la poporul în care voi muri şi unde m-am născut. [„Il borgo”, în Cour morituro] LA ŢĂRMUL MĂRII Era şase după-amiază, o zi senină, de sărbătoare. În spatele Farului, în acele părţi unde se aude ca în extaz sunetul unui clopot, vocea unui copil ce se joacă în pace, lângă carcasele vechilor nave, alături de marea nesfârşită singur şezând; ajunsesem, de nu mă înşel, la o culme a durerii mele umane. Printre pietre culese de jos să le-arunc în valuri (iar ţinta mi-era o bârnă plutind) am descoperit un hârb de argilă, un vas frumos cafeniu, altădată podoabă la locul ei într-o bucătărie cu ferestrele deschise spre soare şi spre verdele colinei. Chiar şi cu atâta un om se poate asemui, plin de nelinişte. Trecu o barcă cu pânza galbenă, colorând în galben marea sub ea; şi liniştea era nesfârşită. A morţii dorinţă nu m-a-ncercat, ci ruşinea

222

de-a nu fi ales-o numai pe ea; de a iubi mult mai mult orice lucru care pe faţa pământului se mişcă şi me amăgeşte cu chipul lui suav. [„In riva al mare”, în Cose leggere e vaganti] FEDERICO GARCIA LORCA ODĂ LUI WALT WHITMAN* (fragment) DINCOLO de East River şi de Bronx băieţii cântau arătându-şi cingătorile, printre roţi, uleiuri, piei şi ciocane. Nouăzeci de mii de mineri smulgeau aurul stâncilor şi copiii desenau scări şi planuri. Dar nimeni nu adormea ca să viseze, Nici unul nu dorea să fie fluviul, Nimeni nu iubea frunzele late, Nimeni, limba albastră a plajei. Dincolo de East River şi de Queensborough băieţii se războiau cu industria, iar cerul asmuţea peste poduri şi acoperişuri turmele lui de bizoni, gonite de vânt. Dar nimeni nu se oprea, nimeni nu dorea să fie norii, nimeni nu căuta ferigi prin păduri, nici cerul galben şi sonor al tamburinei. Până la răsăritul lunii scripetele se vor rostogoli ca să murdărească cerul: amintirea va fi încinsă cu spini, iar coşciugele vor căra şomeri. O, New York de noroi, New York de roboţi şi de moarte, Sub chipul cărui înger te ascunzi? Ce glas minunat îţi va spune adevărul grânelor? Cine, somnul tragic al anemonelor călcate în picioare? Niciodată, bătrân frumos, Walt Whitman, n-am pierdut din ochi barba ta plină de fluturi, nici umerii tăi de catifea înălţaţi pe sub lună, nici muşchii tăi de Apollo virginal, *

Poezia modernă şi contemporană a primit o profundă şi fertilă înrâurire din partea marelui poet democrat american. Se cuvine să amintim aici poemul pe care Lorca l-a scris după întoarcerea sa dintr-o călătorie în Statele Unite ale Americii, adresându-se, peste timp şi spaţiu, aceluia de la care a deprins ampoarea imaginii, avântul spre progres şi respiraţia versului liber, într-o patetică Odă lui Walt Whitman (aici în trad. ns.)

223

nici vocea ta ca o coloană imensă de cenuşă, o, bătrân frumos ca ceţurile. Niciodată, o Walt Whitman, tu, cel ce visai, deasupra munţilor de cărbuni, peste semnale şi căi ferate, că eşti un fluviu şi că dormi ca un fluviu lângă tovarăşul-om care portă în piept suferinţa unui leopard neştiutor. Agonie, agonie, vis, drojdie şi vis. Iată-ţi lumea, prietene, agonie, agonie. Morţii se descompun sub clopotele oraşelor . Războiul trece plângând cu un milion de şobolani cenuşii, bogătaşii dau amantelor bijuterii mortuare şi viaţa nu e nobilă, nici bună, nici sfântă. Omul poate, de-ar vrea, să-şi conducă dorinţa pe drumul de mărgean şi senin, mâine iubirile vor fi pietrificate, iar Timpul, o briză care trece, adormită, printre ramuri. Şi tu, Walt Whitman, dormi pe malurile Hudsonului cu barba spre Pol şi braţele deschise. Argilă bună ca zăpada, limba ta cheamă pe camarazii care veghează gazele gândului tău. Dormi: nimic nu mai rămâne, o fluturare uriaşă agită preriile şi America se scufundă între maşini şi suspine. Aştept ca cerul violent al nopţii celei mai profunde să părăsească jerbele de flori şi literele mausoleului tău şi un copil negru să vestească albilor aurului instaurarea domniei spicelor. MALAGUEAŇA Moartea intră şi iese din tavernă. Cai negri trec şi lume deochiată pe drumurile-adânci ale ghitarei. Şi e-un miros de sare şi de sânge de femelă în tiparoasa-ncinsă a mării.

224

Moartea intră şi iese, iese şi intră moartea din tavernă. CÂNTEC Trec prin crengi de laur două porumbiţe-ntunecate. Una era soarele şi cealaltă luna. Spuneţi-mi, le-am zis, suratelor, unde mi-e mormântul oare? În coada mea, zise soarele. În gâtul meu, zise luna. Şi cum mergeam cu pământul atârnat la cingătoare, văd două pajure albe şi mai văd o fată goală. Una era cealaltă şi fata era nici una. Spuneţi, le-a zis pajurelor, unde mi-e mormîntul oare? În coada mea, zise soarele. În gâtul meu, zise luna. Văd printre crengi de cireş două porumbiţe goale, una era cealaltă şi amândouă nici una. STRIGĂTUL Elipsa unui strigăt trece din munte în munte. Peste măslini va fi un negru curcubeu desupra nopţii albastre. Ay! Ca un urcuş de violă strigătul a înfiorat lungile corzi ale vântului. Ay!

225

(Oamenii peşterilor îşi scot opaiţele.) Ay! TĂCEREA Auzi, fiule, tăcerea. E o tăcere ondulată, o tăcere, unde lunecă văi şi ecouri şi care-apleacă frunţile spre sol. JOSE LUIS BORGES CELUI CE NU MAI E TÂNĂR Tu poţi vedea de pe acum tragica scenă şi fiecare lucru la locul lui; pentru Didona spada şi cenuşa, moneda pentru Belisariu. De ce mai strărui câutând războiul în bronzul înceţoşat al hexametrilor, căci iată cele şapte picioare de pământ, sângele-ncins şi groapa ce se cască? Aicea te pândeşte oglinda insondabilă ce-şi va aduce-aminte şi va uita reflexul celor din urmă clipe şi agoniei tale. Sfârşitul te-mpresoară. Aici e casa spre care curge lentul şi fugitivul tău amurg, şi strada zi de zi văzută. TRANŞEE Angoasa pe-o coamă de munte colindă. Oameni pământii la culoare se scufundă în ultima groapă. Fatalismul uneşte sufletele celor ce-şi scăldară speranţele derizorii în bazinele nopţii. Baionetele răsună de încleştări nupţiale. Lumea s-a rătăcit şi ochii morţilor o caută. Tăcerea cântă prin orizonturile incendiate. ABSENŢA Voi avea de-nălţat viaţa imensă Care mai e încă oglinda ta:

226

Piatră cu piatră voi reconstrui-o. De când te-ai îndepărtat Câte privelişti au devenit derizorii Şi lipsite de sens, asemănătoare Stelelor pe care zorii le-nlătură, Câte cărări şi-au pierdut mireasma. După-amiezi ce-au fost azilul chipului tău Muzici unde mă aşteptai întotdeauna, Cuvinte de-atunci Ar trebui să fiţi sfărâmate Şi chiar de mâinile mele Cu îndurare şi revoltă. Cerul aprins, enorm, Strigă şi strigă fără-ncetare uitarea ta. În ce peşteră să-mi îngrop sufletul Ca să nu mai pot urmări absenţa ta Ce ca un soare teribil fără amurg Străluceşte, definitivă şi implacabilă? Absenţa ta mă ţine Ca o coardă ce-nlănţuie-un grumaz. SPINOZA Mâinile-i de evreu, mâini translucide, Taie-n penumbră şlefuind cristale, Şi seara moare-n jur, şi te ucide, Serile serilor le sunt egale. Mâinile lui şi spaţiul de hiacint Pălind între ghetou, sunt o părere Pentru senina, calma lui tăcere Care-şi visează clarul labirint. Nu-l tulbură nici gloria, oglindă Visată de oglinzi, şi suferindă, Nici fetele iubind sfios, nici ele. Abandonând metefora şi mitul, Taie cristalul, unul: infinitul, Hartă a Celui risipit în stele. POEMUL DARURILOR Să nu coboare nimeni spre lacrimi sau reproş Această proclamare a puterii Lui Dumnezeu, ce-n harul lui ironic Îmi dărui şi cărţile şi noaptea. El din cetatea cărţii făcu domeniul acestor

227

Ochi fără de lumină ce nu citesc decât În biblioteca viselor, acele Pasaje fără sens pe care zorii Le lasă-aprinsei lor dorinţi. Zădarnic Le dăruieşte ziua cărţile-i fără număr, Ca manuscrisele hermetice, secrete, Care pieiră-n Alexandria. De foame şi de sete (spune-o legendă greacă) Muri un rege între grădină şi izvor; Eu, fără ţintă bat mereu hotarul Nemărginit al bibliotecii oarbe. Atlase, veacuri, enciclopedii, Vechi dinastii, Apusul, Răsăritul, Simboluri, univers, cosmogonii Mi-acoperă pereţii, dar zadarnic. Încet, încet, eu explorez penumbra Şi vidul, cu baston şovăitor – Eu ce-mi închipuisem Paradisul În chipul unei biblioteci enorme. Desigur, nu hazardul guvernează Acest destin – căci altul încă-naintea mea În alte nopţi indescifrabile, Primi şi toate-aceste cărţi şi noaptea. Rătăcitor prin galerii încremenite Mă prinde-adesea spaima că eu sunt celălalt, Cel mort care-a făcut aceiaşi paşi La vremea lui, poate-n aceleaşi zile. Care din doi a scris acest poem Cu un eu plural dar cu-ntuneric unic? Ce mai înseamnă numele ce-l port Când, unică, rămâne anatema? Groussac sau Boeges, iată priveşte-acestă lume Atât de dragă, care se deformează şi se stinge Într-o nedesluşită paloare cyreniană Asemenea cu visul şi uitarea. FRANCIS PONGE (1899-1988) MURELE

228

În tufişurile tipografice ale poemului pe un drum care nu duce în afara lucrurilor nici către spirit, anumite fructe sunt alcătuite dintr-o aglomerare de sfere umplute cu o picătură de cerneală. Negre, roz şi kaki în acelaşi ciorchine, oferă mai curând spectacolul unei familii arogante la diferite vârste, decât ispita foarte vie de a le culege. Dat fiind disproporţia sâmburilor în raport cu pulpa, păsările le preţuiesc prea puţin, atât de puţin de fapt le rămâne când de la cioc la anus de ele sunt străbătute. Dar poetul în cursul plimbării sale profesionale ia de la ele un grăunte de înţelepciune: "Astfel, îşi spune el, reuşesc în mare număr eforturile răbdătoare ale unei flori foarte fragile deşi apărată de o rebarbativă încâlceală de mărăcini. Fără multe alte calităţi, - mure, sunt cu desăvârşire coapte - după cum şi acest poem este tăcut." LUMÂNAREA Noaptea uneori aţâţă o plantă ciudată a cărei licărire descompune camerele mobilate în desişuri de umbră. Frunza ei de aur stă impasibilă în scobitura unei colonete de alabastru pe un peduncul foarte negru. Fluturi jalnici o asaltează mai ales când prea sus e luna, care preface pădurile în abur. Dar arşi pe dată, sau istoviţi de încăierare, toţi freamătă în pragul unei frenezii vecine cu stupoarea. Între timp lumânarea, prin tremurul luminilor pe carte la brusca degajare a fumurilor originare îl încurajează pe cititor - apoi se înclină pe farfurie şi se îneacă în propria-i hrană.

ŢIGARA Să redăm mai-întâi atmosfera ceţoasă şi totodată uscată, despletită, în care ţigara este totdeauna strâmb aşezată de când neîncetat o creează. Apoi persoana ei: o mică torţă nu atât luminoasă cât parfumată, din care se desprind, şi cad într-un ritm urmând a fi determinat un număr calculabil de mici grămezi de cenuşă. Patima ei în sfârşit: acel mugure arzător, ce se descuamează în pojghiţe argintii, pe care un manşon imediat alcătuit din cele mai recente îl înconjoară. PLĂCERILE UŞII Regii nu se ating de uşi. Ei nu cunosc fericirea de a împinge înainte uşor sau cu brutalitate una dintre acele mari tăblii familiare, de a se întoarce spre ea pentru a o aşeza la loc, fericirea de a ţine în braţe o uşă. …Fericirea de a prinde de pântec; apucându-l de buricul lui de porţelan, unul dintre acele obstacole înalte şi alcătuind un tot; acea luptă corp la corp rapidă prin care, în mersul pentru o clipă încetinit, ochiul se deschide şi trupul întreg se obişnuieşte cu noul său lăcaş. Cu o mină prietenească o ţine încă, înainte de a o împinge cu hotărâre şi a se închide, - fapt pe care zgomotul resortului puternic dar bine uns în mod plăcut i-l confirmă. PÂINEA

229

Suprafaţa pâinii este miraculoasă mai întâi prin acea impresie cvasipanoramică pe care o trezeşte: e ca şi cum am avea la dispoziţia noastră şi la îndemână Alpii, munţii Taurus sau Anzii Cordilieri. Astfel o masă amorfă şi râgâitoare a fost strecurată pentru noi în cuptorul stelar, unde întărindu-se a căpătat formă de văi, creste, unduiri, râpe... Şi toate aceste planuri acum atât de net articulate, aceste lespezi subţiri pe care lumina îşi aşterne cu sârguinţă scânteierile, - fără o privire pentru moliciunea abjectă de dedesubt. Ţesuturile acelui lânced şi rece subsol numit miez de pâine seamănă cu cele ale buretelui: frunze sau flori sunt aici ca nişte surori siameze sudate prin toate coatele deodată. Când pâinea se învecheşte florile acestea se veştejesc şi se chircesc: se desprind atunci unele fie altele, alcătuind o masă friabilă… Dar să ne oprim aici: căci pâinea trebuie să fie în gura noastră mai puţin un obiect de respect cât unul de consum. BUCATA DE CARNE Fiecare bucată de carne e un fel de uzină, teascuri şi prese cu sânge. Tubuluri, cuptoare înalte, cuve stau aici lângă ciocanele mecanice, lângă perniţele de grăsime. Aburul ţâşneşte, clocotit. Flăcări întunecate sau luminoase aruncă văpăi roşii. Râuri sub cerul liber cară zgură o dată cu fierea. Şi totul se răceşte încet o dată cu noaptea, o dată cu moartea. Curând, dacă nu rugina, cel puţin alte reacţii chimice se produc, răspândind mirosuri pestilenţiale. GYMNASTUL Precum arată G-ul său gymnastul poartă un barbişon şi o mustaţă până la care aproape coboară o şuviţă groasă de păr răsucită în cârlig de inimi pe o frunte îngustă. Strâns într-un tricou care face două cute pe vintre poartă de asemeni, precum Y-ul său coada pe stânga. Răvăşeşte toate inimile dar trebuie să fie cast şi înjurătura lui e BASTA! Mai roz decât rozul şi mai puţin îndemânatic decât o maimuţă saltă la aparate cuprins de un zel pur. Apoi cu capul trupului său prins în frânghia cu noduri întreabă aerul precum un vierme din bulgărele lui de pământ. La urmă cade uneori din bolţi ca o omidă, dar sare iarăşi pe picioare, şi atunci vă salută modelul adulat al prostiei omeneşti. TÂNĂRA MAMĂ La câteva zile după ce naşte frumuseţea femeii se schimbă. Faţa adesea plecată spre piept se alungeşte puţin. Ochii atent coborâţi asupra vreunui obiect apropiat deşi uneori se înaltă par oarecum rătăciţi. Privirea le e încrezătoare, dar implorând continuitate. Braţele şi mâinile se arcuiesc şi se întăresc. Picioarelor mult subţiate şi slăbite le place să se odihnească, cu genunchii foarte ridicaţi. Pântecele umflat, livid, e încă foarte sensibil: vintrea se simte bine în pacea, în noaptea cearşafurilor. Dar curând pe picioare, tot acest mare trup se mişcă stingherit printre drapelele utile înşirate la toate înălţimile, albe pătrate de pânză pe care uneori cu mâna cea liberă le apucă, le mototoleşte, le pipăie îndemânatec, întinzându-le apoi la loc sau împăturindu-le în funcţie de rezultatele acestei cercetări. Traducere: Irina Mavrodin

230

PORTOCALA Ca şi în burete există în portocală o aspiraţie de a-şi relua fireasca înfăţişare după ce a fost supusă la proba stoarcerii. Dar buretele reuşeşte totdeauna iar portocala niciodată: căci celulele ei sau sfărâmat, ţesuturile ei sunt sfâşiate. În timp ce doar coaja îşi recapătă molatic forma datorită elasticităţii sale, un lichid de ambră s-a răspândit, întovărăşit de prospeţimi, de parfumuri suave, desigur, - dar adesea şi de conştiinţa amară a unei expulzări premature de sâmburi. Trebuie oare să ne hotărâm pentru unul din aceste două moduri de a suporta cu greu opresiunea? – Buretele e numai muşchi şi se umple cu vânt, cu apă curată sau cu apă murdară, după împrejurări: această gimnastică e infamă. Portocala are mai mult bun gust, dar e prea pasivă, - iar sacrificiul ei înmiresmat îi dăruieşte opresorului prea multă bucurie. Dar nu am spus îndeajuns despre portocală doar amintind felul ei propriu de a parfuma aerul şi de a-şi desfăta călăul. Trebuie să punem accentul pe culoarea glorioasă a lichidului rezultat, şi care, mai mult decât zeama de lămâie, obligă laringele să se deschidă larg atât pentru pronunţarea cuvântului cât şi pentru ingerarea lichidului, fără nici o strâmbătură temătoare a gurii, ale cărei papile nu se zbârlesc în atingere cu el. Şi râdem de altfel fără cuvinte pentru a mărturisi admiraţia pe care o merită învelirea fragedului, fragilului şi rozului balon oval în acea groasă sugativă umedă a cărei epidermă extrem de subţire, dar foarte pigmentată, strepezitor gustoasă, este zgrunţuroasă tocmai atât cât trebuie pentru a agăţa cu demnitate lumina pe desăvârşita formă a fructului. Dar la sfârşitul unui studiu prea sumar, conceput cât mai rotund cu putinţă, - trebuie să ajungem la sâmbure. Acest grăunte, de forma unei minuscule lămâi, este pe dinafară de culoarea lemnului alb de lămâi iar pe dinăuntru de un verde de mazăre sau de sămânţă încolţită. În el se întâlnesc, după explozia senzaţională a lanternei veneţiene de arome, culori şi parfumuri care este zemosul balon însuşi, - duritatea relativă şi verdeaţa (nu de altfel în întregime insipidă) a lemnului, a ramurii, a frunzei: mică deşi cu siguranţă raţiunea de a fi a fructului. WALLACE STEVENS (1879 - 1955) CY EST POURTRAITE, MADAME STE URSULE ET LEZ UNZE MILLES VIERGES Într-o grădină Ursula găsi Un strat de ridichi. Pe pământ îngenunchie, Le adună Cu flori jur împrejur, Albastre, roz şi verzi şi aurii. În roşu se-mbrăcă şi-n auriu brocart Şi-n ierburi aduse ofrandă Ridichi şi flori. Ea spuse, "Dragul meu, Pe altarele tale

231

Am pus Margherite, roşii maci Şi trandafiri Plăpânzi ca zăpada de-april; Dar aici", spuse ea, "Unde nimeni nu poate să vadă Aduc ofrandă, în ierburi, Ridichi şi flori." Şi plânse apoi Şi frică-i fu că Domnul nu o va primi. Bunul Dumnezeu în grădina-I căuta Frunza nouă şi culori umbroase, La acestea gîndu-I era dus. El auzi vocea-i scăzută, Jumătate rugă, jumătate cântec, Şi-un fior subtil Îl săgetă, Ce nu era nici dragoste cerească Nici milă. În nici o carte nu stă scris Aceasta. DEZILUZIE LA ORA ZECE Casele sunt bântuite De cămăşi albe de noapte. Nici una nu e verde Sau purpurie cu inele verzi Sau verde cu inele galbene Sau galbenă cu inele albastre. Stranie nu-i nici una: Cu şosete dantelate Şi cordon cu mărgele. Oamenii n-au de gând Să viseze mandrili şi cochilii. Din loc în loc doar câte-un bătrân Marinar beat şi-adormit încălţat Prinde tigrii Pe-o vreme roşie.

.

.

TREISPREZECE CHIPURI DE A PRIVI O MIERLĂ I Prin douăzeci de văi şi munţi înzăpeziţi Singurul lucru mişcător

232

Ochiul mierlei era.

.

II Mă aflam în trei alcătuiri deodată Asemeni unui pom În care stau trei mierle. III În vântul de toamnă se-nvârtejea mierla. Un gest zvârlit din pantomimă. IV Bărbatul şi femeia Sunt una. Bărbatul, femeia şi mierla Sunt una. V Ce să aleg nu ştiu: Frumuseţea inflexiunilor Sau cea a insinuărilor. Mierla în timp ce cântă Sau imediat după. VI Ţurţuri au umplut fereastra înaltă Cu sticlă barbară. Umbra mierlei O traversă înainte şi înapoi. Un sentiment Porni pe urmele umbrei căutând O sursă nelămurită. VII O, bărbaţi supţi din Haddam. De ce visaţi păsări de aur? Nu vedeţi cum mierla Umblă în jurul picioarelor Femeilor din preajmă? VIII Cunosc accente nobile Şi lucide, ritmuri impunătoare; Dar de asemeni ştiu Că mierla e implicată În ceea ce ştiu.

233

IX Când mierla pieri din câmpul privirii Ea trasă marginea Unuia din multele cercuri. X Văzând mierlele Într-o lumină verde zburând Chiar şi codoşii eufoniei Ar ţipa ascuţit. XI Trecu prin Connecticut Într-un cupeu de sticlă. Deodată o teamă-l fulgeră Căci luă Umbra echipajului său Drept mierle. XII Râul curge. Probabil zboară mierla. XIII Toată după-amiaza a fost seară Ningea Şi urma să ningă. Mierla odihnea În braţele cedrului.

. Traducere: Constantin Abăluţă şi Ştefan Stoenescu

DESPRE POEZIA MODERNĂ Poemul minţii-n actul de-a găsi ceea ce e de-ajuns. Nu-ntotdeauna trebuia găsit: scena era fixată, repeta ce era scris în rol. Apoi teatrul s-a schimbat în altceva. Trecutu-i era o amintire. Trebuia să fie viu, să-nveţe limba locului, să-nfrunte bărbaţii epocii şi să-ntâlnească femeile epocii. Să se gândească la război şi să găsească ceea ce-i de-ajuns. Trebuia

234

să construiască-o nouă scenă. Să fie pe-acea scenă şi, ca nesăţiosul actor, încet şi cu gândire, să spună cuvinte ce-n ureche, în cea mai fină ureche-a minţii, să repete, exact, ceea ce vrea ca să audă, la sunetul cărora un public, nevăzut ascultă, nu piesa, ci pe sine însuşi, exprimat într-o emoţie ca a doi oameni, ca a două emoţii devenind una. Actorul e un metafizician în întuneric, zdrăngănind un instrument, o coardă de sârmă ce dă sunete trecând prin bruşte corectitudini, în întregime conţinând mintea, sub care nu poate coborî, dincolo de care nu vrea să se ridice. Trebuie să fie găsirea unei satisfacţii, şi poate fi a unui bărbat patinând, a unei femei dansând, a unei femei pieptănându-se. Poemul unui act al minţii. Traducere: Romulus Bucur NU IDEI DESPRE LUCRU CI LUCRUL ÎN SINE

NU IDEILE DESPRE LUCRU CI LUCRUL ÎNSUŞI

La primele semne de sfârşit de iarnă În martie, un strigăt slab de afară Păru ca un sunet în minte.

La cel mai timpuriu sfârşit al iernii, În martie, un ţipăt uscat de afară Părea să fie un sunet în însăşi mintea lui.

Ştia că l-a auzit, Strigătul unei păsări, în zori sau până în, Sub vântul de-nceput de martie.

Ştia că-l auzise cu adevărat, Un ţipăt de pasăre, în zori sau mai înainte, În vântul acela timpuriu de martie.

Soarele răsărea la şase, Soarele răsărea la ceasurile şase, Nu pentru multă vreme ar fi mai zăbovit afară, Nu mai era penajul jumulit în zăpadă... O dâră de zăpadă… Trebuie să fi fost afară, într-adevăr. Nu era din vastul ventrilogism De ofilit papier-mâché al somnului… Soarele venea de-afară.

Ne venea din adâncul ventrilochism Al somnului decolorat de carton presat... Soarele venea acum de afară.

Acel strigăt slab – era Un corist al cărui do preceda corul. Era parte din colosalul soare,

Ţipătul acesta uscat – era Un corist al cărui do preceda cântul corului. Era o parte a soarelui imens,

Înconjurat de inelele-i corale, Încă departe. Era ca o Nouă cunoaştere a realităţii.

Înconjurat de inelele lui corale, Încă departe. Era precum O nouă cunoaştere a realităţii.

235

Traducere: Ion Caraion

Traducere: Mircea Ivănescu

WILLIAM CARLOS WILLIAMS (1883 -1963) POEMUL E-ntreg în sunet. Un cântec. Arar un cântec. Ar trebui să fie un cântec - din firimituri, viespi, o genţiană - ceva imediat, foarfeci deschise, ochii unei femei - trezindu-se centrifugi, centripeţi.

Traducere: Ion Caraion

POMUL GOLAŞ Cireşul golaş mai înalt decât acoperişul a rodit din belşug anul trecut. Dar cum să vorbeşti de roade în faţa acestui schelet? Oricât de viu ar fi, n-are pe el nici un fruct. De aceea, taie-l şi foloseşte lemnul ca să te aperi de ger. Traducere: Petre Solomon JOCURILE MINŢII Dacă un om ar putea vorbi despre viaţa sa, oricând, în orice clipă despre viaţa sa, n-ar mai dori nimic, nimic! S-ar simţi aidoma cu cel descris în faimosul dublu-sonet - dar fără restricţiile formale impuse sonetului. Să-l lăsăm să se ducă pe malul râului, sau în grădina cu flori târzii, unde, printre petale, va zări o minusculă muscă şi-n aripile ei străvezii, întinse, strălucirea curcubeului. Pentru omul acesta lumea e plină de strălucire şi nici sărăcia

236

nu îl aruncă în disperare. Aşa s-ar întâmpla până când s-ar trezi în el chipurile celor înfometaţi sistematic - pentru un scop, sau altul. La ce bun atunci musculiţa înaripată, florile sau râul - prea murdar pentru a bea din el, sau chiar a te scălda? Clădirea cu 90 etaje deasupra oceanului pe care o rachetă o poate distruge în câteva minute nu-i va da, nici după un secol, hrană, sau alinarea suferinţelor. E prea multă lume cu noi? Putregai! Nici jumătate din ce-ar trebui să fie, un cartof cu miezul putred şi coaja sănătoasă, putregai de care habar n-avem până când nu-l mâncăm, scuipând scârbiţi. Frumuseţea? Frumuseţea ar trebui să ne facă umili, ar trebui să ne ia vederea, să ne ia tot ce-avem - pentru că ea nu hrăneşte pe cel chinuit, ci face din suferinţa lui o placentă putredă dusă de vânt, iar pe noi ne doboară - dacă extazul nu e pe de-a-ntregul împărtăşit. Traducere: Virgil Teodorescu şi Petronela Negoşanu ROABA ROŞIE

THE RED WHEELBARROW

atâta depinde de o roşie roabă sclipind de stropii de ploaie lângă găinile albe

so much depends upon a red wheel barrow glazed with rain water beside the white chickens

Traducere: Romulus Bucur PASTORALĂ Micile vrăbii ţopăie ingenue pe trotuar certându-se

237

cu glasuri ascuţite despre tot felul de lucruri care le interesează pe ele. Dar noi care suntem mai înţelepţi ne zăvorâm în noi înşine înspre toate părţile din afară şi nimeni nu ştie dacă ne mai gândim la bine sau la rău. Între timp bătrânul care tot umblă să strângă zdrenţe păşeşte încet prin rigolă fără să-şi mai ridice capul şi pasul său este mai majestuos decât cel al pastorului episcopalian apropiindu-se de amvon duminica. Lucrurile acestea mă uimesc mai mult decât aş putea spune. Traducere Mircea Ivănescu POEM Cum pisica cocoţată acolo sus pe dulapul cu borcane întâi cu laba dreaptă din faţă cu grijă pe urmă cea din spate s-a lăsat în jos chiar în glastra de flori goală Traducere: Mircea Ivănescu PIEIRE DESĂVÂRŞITĂ A fost o zi geroasă. Am îngropat pisica, pe urmă am luat lădiţa ei şi i-am dat foc

238

în curtea din spate. Puricii care-au mai scăpat de pământ şi de foc au murit de frig. CHARLES OLSON (1910- 1970) VERSUL PROIECTIV proiectil percutant prospectiv vs. Non-Proiectiv (sau ceea ce un critic francez numeşte vers închis, acel vers pe care tiparul l-a cultivat şi care e, în destul de mare măsură, ceea ce am avut şi mai avem încă, în engleza & americană, în pofida operei lui Pound & Williams: l-a făcut pe Keats, deja acum o sută de ani, să-l vadă (pe al lui Word sworth, pe al lui Milton) în lumina sublimului egotist; şi persistă, în perioada recentă, sub forma a ceea ce s-ar putea numi suflet-intim-pe-orice-zid-public). Versul acum, în 1950, dacă e să meargă înainte, dacă e să fie de un folos esenţial, trebuie, mi-o asum, să surprindă şi să-şi incorporeze anumite posibilităţi ale respiraţiei, ale respiraţiei omului care scrie, ca şi ale actelor sale de ascultare. (Revoluţia urechii. 1910, gâfâitul troheului, o cer poeţilor tineri.) Îmi propun două lucruri: 1. să arăt ce este versul proiectiv sau deschis, ce implică, în actul compunerii sale, cum, spre deosebire de non-proiectiv, este înfăptuit; şi 2. să sugereze câteva idei despre poziţia faţă de realitate pe care o aduce în fiinţă un astfel de vers, ce realizează această poziţie, atât în ceea ce-l priveşte pe poet, cât şi în ceea ce-l priveşte pe cititorul său. Poziţia implică, de exemplu, o schimbare dincolo de şi mai largă decât cea tehnică şi poate, după cum arată lucrurile, să ducă spre o nouă poetică şi spre noi concepte din care să rezulte, să zicem, un nou fel de dramă sau, poate, de epică.) 1 Întâi, câteva lucruri elementare pe care le înveţi dacă lucrezi deschis, sau în ceea ce s-ar mai putea numi compoziţie-Câmp, opusă versului, strofei, formei generale moştenite, care este vechea bază a non-proiectivului. (1) cinetica lucrului. Un poem e energie transferată din locul de unde poetul a recepţionat-o (el va avea mai multe cauzalităţi), prin intermediul poemului însuşi pe tot drumul către cititor. OK. Atunci, poemul trebuie să fie, în toate punctele, o descărcare de energie. Deci, cum să realizeze poetul aceeaşi energie, cum, care e procesul prin care poetul primeşte, în toate punctele, energie, care e cel puţin echivalentul energiei care l-a propulsat pe el mai întâi şi care va fi, evident, de asemenea diferită de energia pe care cititorul, din cauză că e un al treilea termen, o va duce cu sine? Aceasta e problema cu care e confruntat în mod special orice poet care se îndepărtează de forma închisă. Îi implică o serie întreagă de noi confirmări. Din momentul în care se aventurează în COMPOZIŢIA-CÂMP, se supune deschiderii el nu poate merge pe altă pistă decât cea pe care poemul în lucru şi-o declară. Astfel, el trebuie să se comporte şi să fie, clipă de clipă, conştient de mai multe forţe ce abia acum încep să fie examinate. Este mult mai mult, de exemplu, acest impuls decât pur şi simplu unul cum e cel pe care Pound l-a dat, atât de înţelept, pentru a ne vedea porniţi: fraza muzicală mergeţi după ea băieţi, mai bine decât după metronom.) (2) principiul, legea care prezidează evident peste astfel de compuneri şi care, când i se dă ascultare, este raţiunea pentru care un poem proiectiv poate lua fiinţă. Este aceasta: forma nu e niciodată mai mult decât o extensie a conţinutului. (Sau astfel a fost formulată de unul. R. Creeley, şi mi se pare absolut limpede, cu posibilul corolar că forma adecvată, în orice poem dat, este unica şi exclusiv posibila extensie a conţinutului secret. Uite-o fraţilor, aşteptând să fie folosită.

239

Acum (3) procesul lucrului modul cum poate fi determinat principiul să dea formă energiilor astfel încât să înfăptuiască forma. Şi cred că asta se poate conecta într-o propoziţie (băgată mai întâi în capul meu de Edward Dahlberg): o percepţie trebuie să ducă imediat şi direct la altă percepţie. Înseamnă exact ceea ce spune, e o chestiune de, în toate punctele, (chiar, aş spune, de gospodărirea realităţii noastre zilnice, ca şi de cea a muncii zilnice) dă-i drumul, mişcă-te, ţine-o, viteză, nervii, viteza lor, percepţiile, viteza lor, acţiunile instantanee, toată şandramaua, mişcă-te cât de repede poţi, cetăţene. Şi dacă te-ai hotărât că eşti poet foloseşte, foloseşte, foloseşte procesul în toate punctele, în orice poem dat, întotdeauna, întotdeauna, o percepţie trebuie, trebuie trebuie să se deplaseze imediat, spre alta! Deci iată, repede, asta-i dogma. Şi scuza ei, utilizabilitatea în practică. Ceea ce ne duce, trebuie să ne ducă, acum în 1950, în interiorul maşinăriei versului proiectiv. Dacă îmi sfarm mintea, dacă-mi aduc aminte şi stărui să-mi aduc aminte, respiraţia, răsuflarea distinctă de auz, nu e fară pricină ci e cu motiv, e pentru a insista asupra unui rol pe care îl joacă respiraţia în vers şi care (cred, datorită înăbuşirii forţei versului din pricina unei concepţii prea strâmte asupra metrului) nu a fost suficient respectat sau practicat, dar care trebuie avut în vedere, dacă versul e să avanseze spre forţa şi locul cuvenite lui, acum şi de-acum înainte. Consider că versul proiectiv ne învaţă, este chiar lecţia că va da satisfacţie doar acel vers în care poetul reuşeşte să înregistreze atât achiziţiile urechii sale cât şi presiunea respiraţiei. Să pornim de la particula cea mai mică dintre toate, silaba. E pivotul versificaţiei, ceea ce guvernează şi ţine laolaltă versurile, forţele mai ample ale unui poem. Aş sugera că versul, aici şi în Anglia, a lăsat acest secret de la elizabetanii târzii la Ezra Pound, l-a pierdut în dulceaţa metrului şi rimei, într-o dulcegăraie. (Silaba e un mijloc de a distinge succesul originar al versului alb şi prăbuşirea lui, odată cu Milton). Prin silabele lor se suprapun cuvintele în frumuseţe, prin aceste alăturări ale sunetului, la fel de limpede ca şi prin sensul cuvintelor pe care le compun. În orice moment dat, pentru că este o alegere a cuvintelor, dacă e implicat un om în ea, va fi, în mod spontan, supunerea urechii sale în faţa silabelor. frumuseţea şi exerciţiul aici se află, la minimul şi sursa vorbirii. O western wind, when wilt thou blow And the small rain down shall rain O Christ that my love were in my arms And I in my bed again I N-ar strica întru nimic, ca un act de corecţie adus atât poeziei cât şi prozei aşa cum sunt ele scrise acum, dacă şi rima şi metrul şi, în cuvintele bazate pe cantitate, şi sensul şi sunetul, ar fi în mai mică măsură în primul plan al minţii decât silaba, dacă silaba, creatura aceasta gingaşă, ar fi lăsată să conducă armonia. Cu acest avertisment pentru acei care ar încerca: a păşi înapoi, spre acest loc al elementelor şi minimelor limbii, înseamnă să angajezi vorbirea în punctul în care este cel mai puţin neglijentă şi cel mai puţin logică, ascultarea silabelor trebuie să fie atât de constantă şi scrupuloasă, cererea trebuie să fie atât de completă, încât asigurarea urechii este achiziţionată la cel mai înalt 40 de ore pe zi preţ. Pentru că din această rădăcină, din tot locul, silaba vine, figurile, dansul: Is vine din rădăcina ariană as, a respira. Englezul not echivalează sanskritul na, care poate veni din rădăcina na, a se pierde, a pieri. Be este din bhu creşte. Spun că silaba e rege, şi că e spontană, astfel: urechea, urechea, cea care a colectat, care a ascultat, urechea care e atât de aproape de minte încât e a minţii, încât are viteza minţii... e aproape în alt fel: mintea e frate acestei surori şi e, pentru că e atât de aproape, forţa secantă, incestul piatra de ascuţit... din această unire a minţii şi a urechii, silaba e ceea ce s-a născut. Dar silaba e doar primul incest al versului (întotdeauna, lucrul ăsta egiptean face gemeni!) Celălalt copil e versul. Şi, împreună, aceştia doi, silaba şi versul, fac un poem, fac lucrul acela, cum

240

să-i spunem, Şeful tuturor, Singura Inteligenţă. Şi versul vine (o jur) din respiraţie, din respiraţia omului care scrie, în momentul în care scrie, şi astfel este, aici este, munca zilnică munca primeşte pentru că numai el, omul care scrie, poate declara, în orice moment metrica şi finalul versului unde respiraţia sa, va ajunge la, capăt. Necazul cu marea parte a muncii, spre perplexitatea mea, de la ruperea cu versul şi strofa tradiţionale şi cu asemenea întreguri ca, să zicem, Troilus al lui Chaucer sau Lear al lui S., e: lucrătorii contemporani se lenevesc aici unde se naşte versul. S-o spun cu curaj cele două jumatăţi sunt: Capul, prin intermediul urechii, spre Silabă Inima, prin intemediul respiraţiei, spre vers. Şi chiţibuşul? în prima jumătate a propoziţiei că, atunci când compui, laşi treaba să meargă de la sine; şi e în a doua jumătate, surpriză, e versul, acesta-i copilul ce primeşte, pe măsură ce poemul se construieşte, atenţia, controlul, că tocmai aici, în vers, are loc procesul de formare, în fiecare moment al desfăşurării. Sunt categoric în ideea că în silabă se arată capul, dansul intelectului e aici, printre ele, fie proză fie vers. Consideraţi cele mai bune minţi pe care le avem în afacerea aici de faţă: unde se arată capul dacă nu aici, în curentul iute al silabei? nu poţi recunoaşte un creier când vezi ce face, aici, pe loc? E adevărat ceea ce maestrul spune că a cules din Confuzie: toate gândurile de care sunt oamenii în stare pot intra pe dosul unui timbru. Deci, nu jocul unei minţi e cel pe care-l urmărim, nu el e cel care arată dacă există vreo minte acolo sau nu? Şi bătătura pentru dans? Este altceva decât versul? Şi când versul conţine, este, o serbezenie, nu avem de-a face cu o inimă care s-a lenevit, nu lucrurile lente, comparaţiile, să zicem, adjectivele sau aşa ceva, sunt brusc, cele ce ne plictisesc? Pentru că există un întreg, stol de procedee retorice care nu trebuie luate la ochi dintr-un unghi nou, acum că cercetăm versul. Comparaţia e numai una din păsările ce vin jos prea uşor. Funcţiile descriptive în general trebuie urmărite, fiecare secundă, în versul proiectiv din cauza uşurinţei lor, şi astfel, din cauza scurgerii energiei pe care compoziţia-câmp o permite într-un poem. Orice slăbiciune deviază atenţia, acel lucru crucial, de la lucrul în curs, de la impulsul versului la care lucrezi în acel moment, sub ochiul cititorului, în momentul său. Observaţia de orice fel este, la fel ca argumentul în proză, în mod propriu anterioară actului poemului şi, dacă e admisă, trebuie să fie astfel juxtapusă, aplicată, pornită, încât să nu împiedice nici o clipă energia circulândă a poemului spre forma sa. Ajunge la aceasta, acest întreg aspect al noilor probleme. (Intră acum, de fapt, în aria largă a întregului poem, în câmp, dacă vreţi, unde toate silabele şi toate versurile trebuie aranjate în relaţia lor unele cu altele.) E o chestiune, în cele din urmă, de obiecte, de ceea ce sunt ele, de ceea ce sunt într-un poem, cum au ajuns acolo, şi, odată ajunse acolo, cum trebuie folosite. Aceasta e ceva la care vreau să ajung în alt mod în Partea a II-a, dar, pe moment, vreau să indic acest lucru, că fiecare element dintr-un poem deschis (silaba, versul, la fel ca şi imaginea, sunetul, sensul) trebuie asumate în calitatea lor de participanţi la cinetica poemului într-un mod tot atât de solid pe cât suntem obişnuiţi să ia parte ceea ce numim obiectele realităţii; şi că aceste elemente sunt de văzut creând tensiunile unui poem într-un mod tot atât de total pe cât creează celelalte obiecte ceea ce cunoaştem drept lume. Obiectele care apar la fiecare moment dat al compoziţiei (al recunoaşterii, îi putem spune) sunt, pot fi, trebuie tratate exact cum apar acolo, şi nu prin intermediul vreunei idei sau preconcepţii dinafara poemului, trebuie manevrate ca o serie de obiecte în câmp într-un astfel de mod încât o serie de tensiuni (ceea ce sunt de asemenea) sunt făcute să ţină, şi să ţină exact în interiorul conţinutului şi contextului poemului care s-a forţat, prin intermediul poetului şi al lor, în fiinţă. Pentru că respiraţia permite ca toată furia de vorbire a limbii să fie sprijin (vorbirea e solidul versului, e secretul energiei unui poem), pentru că, acum, un poem are, prin vorbire, soliditate, tot ce face parte din el poate fi acum tratat drept solide, obiecte, lucruri; şi deşi insistând pe diferenţa

241

absolută a realităţii versului faţă de acel lucru dispersat şi distribuit, totuşi, fiecăruia din aceste elemente ale unui poem i se poate permite să aibă jocul energiilor sale separate şi i se poate permite, o dată ce poemul e bine compus, să-şi păstreze, cum îşi păstrează şi celelalte obiecte, confuziile proprii. Ceea ce ne aduce, imediat, bang, împotriva timpurilor, de fapt, împotriva sintaxei, de fapt, împotriva gramaticii în general, adică aşa cum am moştenit-o. Nu sunt timpurile, nu trebuie ele din nou întoarse pe toate feţele pentru ca timpul, celălalt absolut ce ne guvernează, să fie păstrat, cum trebuie păstrate tensiunile spaţiale ale unui poem, imediate, contemporane cu acţiunea-asupra-ta a poemului? Aş lua în discuţie, aici, că, de asemenea legea versului pe care versul proiectiv o creează trebuie cioplită, trebuie să i se dea ascultare şi că acele convenţii pe care logica le-a impus sintaxei trebuie forţate la fel de pe tăcute ca şi concepţia prea strâmtă a piciorului din versul vechi. Dar o analiză a cât de departe poate un poet să întindă înseşi convenţiile pe care se bazează comunicarea prin limbaj e prea mare pentru aceste note care au intenţia, sper că e limpede doar să pună treaba în mişcare. Să lansez în discuţie asta. Impresia mea e că toate părţile de vorbire, brusc, în compoziţiacâmp, sunt proaspete pentru folosire atât ca sunet cât şi percusivă, ţâşnesc ca nişte legume nenumite, necunoscute, din pământ, atunci când îl lucrezi, la venirea primăverii. Să-1 luăm pe Hart Crane. Ce mă izbeşte la el este unitatea insistenţei asupra nominativului, insistenţa lui pe acel arc al prospeţimii, încercarea de a se întoarce la cuvânt ca mijloc. (Dacă logosul e cuvântul ca gândire, ce e cuvântul ca substantiv, ca aruncă-mi aia, ca pune-mi un b. t. pe bombă, bine, cum obişnuia să ceară Newman Shea la masa din zeţărie.) Dar e o pierdere la Crane în punctul în care Fenolossa avea atâta dreptate, în sintaxă, în propoziţie ca prim act al naturii, ca fulgerul, ca trecerea forţei de la subiect la obiect, rapid, în acest caz, de la Hart la mine, în fiecare caz, de la mine la tine verbul, între două substantive. Nu pierde Hart avantajele, printr-un astfel de impuls izolat, nu pierde punctul esenţial al întregului front al silabei, versului, câmpului şi ce se întâmplă cu limba în întregul ei şi cu poemul, ca rezultat? Vă întorc din nou la Londra, la începuturi, la silabă pentru plăcerile ei, pentru o întrerupere: If music be the food of love, play on, give me excess of it, that, surfeiting, the appetite may sicken, and so die. That strain again. It had dying fall, o, it came over my ear like the sweet sound that breathes upon a bank of violets, stealing and giving odour. Cauza a ceea ce am suferit este manuscrisul, presa, îndepărtarea versului de producătorul şi reproducătorul său, vocea, o îndepărtare printr-una, prin înlăturări de la locul său de origine şi de la destinaţia sa. Pentru că respiraţia are o dublă semnificaţie, pe care latina n-a pierdut-o încă. Ironia e că, din maşină a ieşit un câştig nu încă suficient respectat sau folosit, dar care duce direct spre versul proiectiv, şi consecinţele lui. E avantajul maşinii de scris că, datorită rigidităţii şi preciziilor ei de spaţiu poate, pentru poet, să indice exact respiraţia, pauzele, chiar suspendările de silabe, juxtapunerile chiar ale unor părţi de fraze pe care le are în gând. Pentru întâia oară poetul are portativul şi bara de măsură ale muzicianului. Pentru întâia oară, el poate, fără convenţia rimei şi a metrului, înregistra actul de ascultare asupra propriei vorbiri şi prin acel act, indica modul în care vrea ca orice cititor, pe tăcute sau în alt fel, să dea glas operei sale. E timpul să culegem fructele experimentelor lui Cummings, Pound, Williams, fiecare din ei folosind în locul său maşina ca orchestrare a compoziţiei, ca un scenariu al vocalizării ei. Acum este numai o problemă a recunoaşterii convenţiilor compoziţiei-câmp pentru noi, pentru a aduce în fiinţă un vers tot atât de normal ca şi cel închis, cu toate avantajele lui tradiţionale.

242

Dacă un poet contemporan lasă un spaţiu cât expresia dinaintea ei, el înţelege prin aceasta că spaţiul respectiv trebuie ţinut de respiraţie un interval de timp de aceeaşi lungime. Dacă el suspendă un cuvânt sau o silabă la sfârşitul versului (aceasta a fost mai ales adăugirea lui Cummings) el intenţionează să lase să treacă atâta timp cât îi ia ochiului acel fir de păr suspendat să culeagă următorul vers. Dacă el vrea o pauză atât de scurtă încât de-abia separă două versuri, totuşi nu vrea virgulă care e mai curând o întrerupere a sensului decât a sunetului versului urmăriţi-l când foloseşte un simbol pe care maşina îl are la îndemînă: What does not change / is the will to change. Observaţi-l când profită de multiplele margini pe care i le poate oferi maşina de scris, pentru a juxtapune: Said he: to dream takes no effort to think is easy to act is more difficult but for a man to act after he has taken thought, this! is the most difficult of all. Fiecare din aceste versuri e o progresie atât a sensului cât şi a respiraţiei şi, apoi, o dare înapoi, fără progres sau fără orice fel de mişcare în afara unităţii de timp specifice ideii. Sunt mai multe lucruri de spus pentru ca această convenţie să fie recunoscută, în special pentru ca acea revoluţie din care se trage să poată fi astfel susţinută încât să fie publicată acea operă care să fie opusă reacţiei acum treze de a reîntoarce versul la formele moştenite de cadenţe şi rimă. Dar ceea ce vreau să accentuez aici, prin insistenţa asupra maşinii de scris ca mijloc personal şi instantaneu de înregistrare a muncii poetului, este natura deja proiectivă a versului aşa cum îl practică fii lui Pound şi Williams. Ei compun deja ca şi cum versul ar trebui să implice şi citirea scrierii, ca şi cum nu ochiul, ci urechea ar trebui să fie ceea ce-l măsoară, ca şi cum intervalele compunerii lui ar putea fi notate cu atâta grijă încât să fie precis intervalele înregistrării sale. Pentru că urechea, care odată a avut povara memoriei, s-o iuţească, (rima R cadenţa regulată au fost ajutoarele ei şi au subzistat doar în tipar după ce necesităţile orale s-au sfârşit) poate acum din nou, odată ce poetul îşi are mijloacele sale, fi pragul versului proiectiv. 2 Ceea ce ne duce la ceea ce am promis, gradul în care proiectivul implică o poziţie faţă de realitatea exterioară poemului ca şi o nouă poziţie faţă de realitatea poemului însuşi. E o problemă de conţinut, conţinutul lui Homer, al lui Euripide sau Seami prin ceea ce se deosebesc de maeştrii mai literari. Din momentul în care scopul proiectiv al versului este recunoscut, conţinutul întradevăr se schimbă şi se va schimba. Dacă începutul şi sfârşitul se află în respiraţie, în voce în cel mai larg sens, atunci materialul versului se deplasează. Trebuie s-o facă. Începe cu alcătuitorul său. Dimensiunea versului său însuşi se schimbă, ca să nu mai vorbim de schimbarea intervenită în conceperea lui, de materia spre care se va orienta, de scara la care-şi imaginează folosirea acestei materii. Eu însumi aş formula diferenţa printr-o imagine fizică. Nu e un accident că atât Pound cât şi Williams au fost într-un mod diferit implicaţi într-o mişcare numită obiectivism. Dar cuvântul e folosit atunci într-un fel de ceartă necesară, cred, cu subiectivismul. E prea târziu acum ca să ne mai deranjeze acesta din urmă. S-a omorât singur în mod excelent, deşi noi toţi suntem implicaţi în moartea lui, ceea ce mi se pare o formulare mai validă pentru uzul prezent este obiectism, un cuvânt înţeles stând pentru tipul de relaţie a omului cu experienţa pe care poetul o poate afirma, ca necesitate a unui vers sau a unei opere, că e ca lemnul, că e curat ca lemnul când iese din mâna naturii, că poate căpăta forma ca lemnul atunci când omul şi-a pus mâna pe el. Obiectismul este a scăpa de interferenţa lirică a individului ca eu, de subiect şi sufletul său, acea prezumţie particulară prin care omul occidental s-a interpus între ceea ce este ca o creaţie a naturii (cu anumite

243

instrucţiuni de îndeplinit) şi acele alte creaţii ale naturii pe care le putem fără nici o derogare numi obiecte. Pentru că omul însuşi este un obiect oricare ar crede el că-i sunt avantajele, cel mai probabil ca ele să fie cu atât mai mari cu cât se recunoaşte ca atare, mai ales în momentul în care ajunge la o humilitas suficientă pentru a face de vreun folos. Ajunge la, aceasta: folosul unui om în sine şi, astfel, pentru ceilalţi, stă în modul în care îşi concepe relaţia cu natura, cu acea forţă căreia îi datorează cumva mica lui experienţă. Dacă se lăbărţează, va găsi puţine lucruri de cântat în afară de sine însuşi, şi va cânta, natura are astfel de modalităţi paradoxale prin intermediul formelor artificiale din afara lui. Dar dacă el stă în interiorul său, dacă se restrânge la interiorul naturii sale în măsura în care el se împărtăşeşte din forţa mai mare, va fi capabil să asculte, şi auzul său, prin sine, îi va da secretele pe care le împărtăşesc obiectele. Şi, printr-o lege inversă, formele sale îşi vor face un drum propriu. În acest sens actul proiectiv, care este actul artistului în câmpul mai larg al obiectelor, duce spre dimensiuni mai mari decât omul. Pentru că problema omului, în momentul în care acceptă vorbirea în deplinătatea ei, este să dea operei sale seriozitate, a seriozitate suficientă pentru a determina lucrul pe care-l face să încerce să-şi ia locul în rând cu lucrurile naturii. Aceasta nu-i ceva uşor. Natura lucrează mânată de respect, chiar când se distruge (speciile dispar cu un bubuit), dar respiraţia este o aptitudine specială a omului ca animal. Sunetul este o dimensiune pe care a extins-o. Limba este unul din cele mai mândre acte ale sale. Şi când un poet se sprijină pe acestea aşa cum sunt în el (în fiziologia lui dacă vreţi, dar sunt viaţa lui, oricum), atunci, dacă alege să vorbească din aceste rădăcini, el lucrează în acel domeniu în care natura i-a dat dimensiune, dimensiune proiectivă. Această dimensiune proiectivă este ceea ce posedă troienele, pentru că e în stare să se ţină, nui aşa, cum se ţin şi oamenii din ea, pe lângă zona egeeană şi nici Andromaca, nici marea, nu suferă de diminuare. Într-o dimensiune mai puţin eroică dar la fel de naturală, Seami îşi face Pescarul şi Îngerul să rămână clari în Hagoromo. Şi Homer, care e un stereotip atât de necercetat încât nu trebuie să insist mai îndeaproape asupra dimensiunii scenei în care Nausicaa şi fetele îşi spală hainele. Astfel de opere, aş susţine, şi le folosesc pur şi simplu pentru că echivalentele lor trebuie încă făcute, nu pot ieşi din oameni care au conceput versul în afara relevanţei depline a vocii omeneşti, fără referinţă la locul de unde vin versurile, individul care scrie. Nici nu cred că e accident faptul că, la acest punct final al discuţiei, folosesc drept exemple doi dramaturgi şi un poet epic pentru că maş hazarda să prezic că, dacă versul proiectiv este practicat timp destul de îndelungat, dacă e dus înainte destul de serios pe drumul pe care cred că îl dictează, versul poate duce din nou un material mult mai vast decât a dus în limba noastră de la elizabetani încoace. Dar nu se poate sări peste asta, suntem doar la începuturile sale, şi dacă cred că în Cantos este mai multă semnificaţie dramatică decât în piesele lui Eliot, este nu pentru că aş crede că au rezolvat problema, ci pentru că metodologia versului din ele indică o cale pe care, într-o zi, problema conţinutului şi a formelor mai largi poate fi rezovată. Eliot e, de fapt, o dovadă a unei primejdii prezente, a unei prea uşoare continuări a practicii versului aşa cum a fost, mai curând decât aşa cum trebuie practicat. E indiscutabil că, de exemplu, versul lui Eliot de la Prufrock încolo are forţa vorbirii, e dramatic, e de fapt unul din cele mai notabile versuri de la Dryden încoace. Cred că a descins imediat spre el de la Browning, la fel ca atâtea din lucrurile timpurii ale lui Pound. În orice caz, versul lui Eliot are evidente legături înapoi, spre elizabetani, în special spre monolog. Totuşi, B. M. Eliot nu este proiectiv. Se poate chiar discuta (şi spun acest lucru cu grijă, aşa cum am spus toate lucrurile despre non-proiectiv, după ce am cântărit cât de mult trebuie să păstreze, după maniera proprie şi din această cauză, cât de mult datorează şi va continua să datoreze fiecare din noi non-proiectivului, pentru că amândouă merg împreună) dar se poate discuta că datorită faptului că Eliot a stat în afara proiectivului a eşuat ca dramaturg, că rădăcina lui e doar mintea şi o minte scolastică (nu un intelect înalt, în ciuda aparentei lui clarităţi) şi că, în actele sale de ascultare, a stat acolo unde sunt mintea şi urechea, s-a îndepărtat numai faţă de urechea lui fină, mai curând decât, cum spuneam, o va face un

244

poet proiectiv, prin lucrările propriului gâtlej, spre acel loc de unde vine respiraţia, unde îşi are respiraţia începuturile, de unde trebuie să vină drama, de unde, coincidenţă, ţâşneşte orice act. Traducere: Romulus Bucur (Traducerea citatelor) 1) O vânt de-apus, când vei sufla Şi-o mică ploaie o să cadă Isuse de mi-ar fi iubita-n braţe Şi-n patul meu iară mă adă 2) Dacă e adevărat că muzica E hrana dragostei, cântare daţi-mi, Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu, Şi-atâta să-l îndop, încât să moară. Hai, repetaţi! E ucigător de dulce; Auzul mi-l mângâie ca o boare Ce-a sărutat un câmp de lămâioare, Furându-le suflarea pentru mine 3) Ce nu se schimbă e dorinţa de schimbare 4) Zise el: să visezi nu cere efort să gândeşti e uşor să acţionezi e mai greu dar pentru un bărbat să acţioneze după ce a gândit, acesta! e lucrul cel mai greu din toate Traducere: Mihnea Gheorghiu FRANK O'HARA (1926 - 1966) PERSONISMUL: UN MANIFEST Totul se află, de fapt, în poemele propriu-zise dar, cu riscul că ceea ce spun să te facă să te gândeşti la sărmanul bogătaş Allen Ginsberg, îţi scriu pentru că tocmai am auzit că unul dintre camarazii mei poeţi crede că dacă un poem de-al meu nu poate fi înţeles de la prima lectură, este din cauza confuziei din mine. Să fim serioşi. Nu cred în Dumnezeu, deci nu sunt obligat să realizez structuri sonore sofisticate. ÎI detest pe Vachel Lindsay, întotdeauna l-am detestat şi pot să spun că mă lasă rece ritmul- asonanţa şi alte chestii de genul ăsta. Când scrii, te bazezi pe instinct, când eşti urmărit pe stradă de cineva cu un cuţit în mână, fugi pur şi simplu, nu te întorci să-i strigi “Renunţă! În studenţie am fost campion pe facultate la alergări.” Asta referitor la scrierea poemelor. În ceea ce priveşte receptarea lor, să ne imaginăm că eşti îndrăgostit de cineva care nu te iubeşte (mal aime): nu te apuci să-i spui “Hei, nu se poate să mă răneşti astfel, pentru mine e ceva vital!”, ci te laşi, pur şi simplu, în voia soartei şi, până la urmă, totul se rezolvă într-un fel sau altul după câteva luni. Fiindcă nu te îndrăgosteşti în primul rând din această cauză, ca să te agăţi de viaţă cu orice preţ; deci, trebuie să-ţi încerci norocul mai departe şi

245

să cauţi să eviţi să devii un logician sui-generis. Suferinţa produce întotdeauna raţionamente perfect logice, care îţi fac mai mult rău. Nu vreau să spun prin asta că nu am, de fapt, ideile cele mai elevate despre ceea ce se scrie astăzi, dar ce importanţă are? Sunt doar idei. Singurul lucru bun în asta este că atunci când ideile mele ajung să fie suficient de elevate, am încetat să mă mai gândesc la ele şi atunci apare ceva cu adevărat proaspăt, nou. Dar cum poate realmente să-ţi pese dacă poezia ajunge la vreunul dintre semeni, sau dacă ei o înţeleg, sau dacă ea îi face mai buni? Mai buni pentru ce? Pentru moarte? La ce bun să-i grăbeşti? Prea mulţi poeţi se poartă ca nişte femei devenite mame la 40 de ani şi care încearcă să-şi îndoape copiii cu prea multă carne şi cu prea mulţi cartofi gătiţi cu sosuri grase (lacrimi). Mie nu-mi pasă dacă ei mănâncă sau nu. Hrănirea cu forţa are drept consecinţă devitalizarea (vlăguirea). Nimeni nu ar trebui să trăiască o anumită experienţă pe care nu o resimte ca necesară şi, dacă unii nu au nevoie de poezie, bravo lor. Mie, de exemplu, îmi plac şi filmele. De altfel, în ultimă instanţă, doar Whitman şi Crane şi Williams, dintre poeţii americani, sunt mai buni decât filmele. În ceea ce priveşte metrica şi celelalte procedee tehnice, asta ţine de simţul practic: dacă te apuci să-ţi cumperi o pereche de pantaloni: te vei gândi să fie suficient de strâmţi pentru ca oricine, văzându-te îmbrăcat cu ei, să vrea să se culce cu tine. Nu există nimic metafizic în asta. Bineînţeles, dacă nu te flatezi singur, gândindu-te că ceea ce trăieşti este un “dor nestins.” Abstractizarea în poezie, pe care Allen, recent, a discutat-o în It is, merită atenţia noastră. Cred că ea apare cel mai des, în detaliile mărunte, care cer o mână sigură. Abstractizarea (în poezie, nu în pictură) implică anularea eului propriu, realizată de către poet. De exemplu, hotărârea de a alege între “dorul infinitului” şi “dorul de infinit” (“the nostalgia of the infinite” “nostalgia for the infinite”) defineşte o anumită atitudine faţă de grade diferite de abstractizare. “Dorul infinitului” (“The nostalgia of the infinite”) reprezentând gradul superior de abstractizare de impersonalizare şi de realizare a unor categorii negative (ca la Keats şi Mallarmé). Personismul, o mişcare poetică pe care am fondat-o recent şi despre care nimeni nu ştie nimic, mă preocupă foarte tare, fiind total opusă acestei modalităţi de abstractizare prin impersonalizare pentru prima dată în istoria poeziei, permite, realmente, atingerea unei adevărate abstractizări. Personismul se află în acelaşi raport cu poezia lui Wallace Stevens în care la poesie pure se află cu poezia lui Beranger. Personismul nu are nimic în comun cu filosolia, este creaţie artistică şi nimic altceva. Nu are nimic de-a face cu lucruri care ţin de dimensiunea publică sau de cea privată a persoanei; departe de asta. Totuşi, ca să vă faceţi o vagă idee despre el, una din trăsăturile sale de bază este adresarea către o persoană anume (alta decât poetul însuşi), prin aceasta evocându-se semnele tainice ale dragostei, în acelaşi timp menţinând trează atenţia poetului faţă de poemul în cauză şi, totodată, nepermiţând ca propriul sentiment să îi abată atenţia de la persoana căreia i se adresează. Toate acestea fac parte din Personism. Acesta a fost fondat de mine după ce am luat prânzul, împreună cu LeRoi Jones, pe data de 27 august 1959, zi în care eram îndrăgostit de cineva (nu LeRoi, că veni vorba, cineva blond). M-am întors la munca mea şi am scris un poem pentru această persoană. În timp ce scriam, mi-am dat seama că, dacă aş fi vrut, aş fi putut să folosesc telefonul, în loc să scriu poemul şi astfel s-a născut Personismul. E un curent poetic foarte incitant care va avea, fără îndoială, o mulţime de aderenţi. El aşează poemul exact acolo unde îi este locul, în stilul lui Lucky Pierre, şi poemul este tratat în consecinţă. Poemul se află, în sfârşit, plasat între, două persoane, în loc să fie plasat între două pagini. Cu toată modestia, mărturisesc că aceasta ar putea însemna moartea literaturii, aşa cum o cunoaştem. Cu toată părerea de rău, mă bucur, totuşi, că am ajuns la asta înaintea lui Alain RohbeGrillet. Poezia fiind mai iute şi mai precisă decât proza, tocmai de aceea poeziile sunt cele care vor veni de hac literaturii. Pentru un timp s-a crezut că Artaud a realizat acest lucru, dar, de fapt, cu toată importanţa lor scrierile sale polemice nu sunt cu nimic mai în afara literaturii decât este Bear Mountain în afara statului New York. Relaţia sa cu literatura nu este cu nimic mai şocantă decât cea a lui Dubuffet cu pictura.

246

Ce trebuie să asteptăm de la Personism? (Din ce în ce mai bine, nu-i aşa?) Totul, dar nu îl vom putea, prinde într-o formulă. Este o mişcare prea nouă, prea vie pentru a permite ceva anume, dar ca şi Africa, vine tare din urmă. Propagandiştii de ultimă oră ai tehnicii poetice, pe de o parte, ca şi cei ai conţinutului, pe de alta, ar face mai bine să fie în gardă. Traducere: Tania Anton POEM Sosind c-un sfert de oră mai devreme te-am scăpat totuşi: cheile de pe masă n-au fir de praf iar toaleta bolboroseşte încă. Ce clipă petrecută-n metrou promitea un rămas-bun potrivit? Dacă legăturile-ar fi fost mai bune răguşeala te-ar fi lăsat să-mi şopteşti "Adieu sagesse, voi rămâne în veci, lângă tine?" Sunt singur acum, doar chipul meu mă iscodeşte din luciul ferestrei, placa de gramofon, această filă albă. Mi-am pus cămaşa neagră şi tenişii fluierând din Glazunov şi-am încercat să fac ordine în odaia murdară. Astă noapte am spus "Mi-e silă". Azi vântul bate mai tare. Perdelele-s date larg în lături dar soarele se duce altundeva. Am văzut toate filmele. Cred c-am să mă pun pe plâns. Aşa. Ca să omor timpul. MEDITAŢII ÎN IMPONDERABIL Voi deveni oare dezmăţat ca o blondă? Sau cucernic ca un franţuz? De câte ori mi se sfâşie inima mă face să mă simt mai deschis

247

aventurii (şi cum se mai repetă numele pe acea listă interminabilă!), dar într-una din zilele următoare nu-mi va mai rămâne nimic cu care să mă hazardez înainte. De ce să trebuiască să te împart cu alţii? De ce nu renunţi la altul dacă vrei o schimbare? Sunt cel mai puţin dificil dintre oameni. Nu vreau decât o iubire fără margini. Chiar şi pomii mă înţeleg! O Ceruri şi sub ei mă întind doar, nu? Sunt doar asemeni unui morman de frunze. Totuşi nu m-am înfundat nicicând în laudele vieţii pastorale, nici în nostalgia trecutului inocent al pervertirilor consumate pe iarba păşunilor. Nu. Nu trebuie să treci graniţele New York-ului ca să afli toată verdeaţa pe care ţi-o doreşti - eu nu mă pot bucura nici de-un fir de iarbă de nu ştiu că se află prin preajmă-i un metrou sau un magazin de discuri sau vreun alt semn că oamenii nu regretă cu toiul viaţa. Este mai important să afirmi lucrurile cele mai puţin sincere; norii se bucură de atenţie şi aşa, şi chiar şi ei îşi văd de drum. Ştiu ei ce pierd? Uh huh! Ochii mei sunt de-un albastru nedecis ca şi cerul, şi sunt veşnic schimbători. Nu au prejudecăţi dar nu stau locului, pe deplin ei înşişi şi nestatornici aşa încât nimeni nu are încredere în mine. Întotdeauna privesc în altă parte. Sau iarăşi către ceva pentru care demult nu mai prezint nici un interes. De aceea nu-mi găsesc locul nici fericirea, dar nu-mi pot struni ochii nicicum. De i-aş avea măcar cenuşii, verzi, negri, căprui sau galbeni - aş sta acasă atunci şi aş face ceva. Şi nu pentru că sunt curios. Dimpotrivă, mă plictisesc uşor, dar e de datoria mea să fiu atent, lucrurile au nevoie de mine, aşa cum probabil pământul de cer deasupra. Iar în ultima vreme neliniştea lor a devenit atât de mare că nu-mi pot permite să dorm decât puţin. Există, ca să spun aşa, un singur bărbat pe care să vreau să-l sărut când e nebărbierit. Hetero-erotism! te apropii inexorabil. (Cum s-o împiedic?) Sfinte Serapion, mă-nvălui în veşmintele neprihănirii tale care e precum miezul nopţii la Dostoievski. Dragule, cum să fac să intru în legendă? Am încercat dragostea, dar ea te-ascunde-n sânul altuia, iar eu ţâşnesc din ea

248

ca floarea de lotus - ce extaz să izbucneşti întruna (ci nu trebuie să te laşi pradă deznădejdii!) sau ca iacinta, "spre a te păzi de mizeria vieţii", da, acolo, chiar în inimă unde-i pompată mizeria şi ponegreşte şi perverteşte şi hotărăşte. Îmi hotărăsc voinţa deşi s-ar putea să devin celebru pentru o misterioasă lacună în această ramură; în această seră. Fă-ţi felul dacă n-ai habar! E uşor să fii încântător, greu e să pari altfel. Te-admir iubito pentru cursa pe care mi-ai întins-o. E asemenea ultimului capitol pe care nu-l mai citeşte nimeni Pentru că intriga s-a epuizat "Fanny Brown a fugit - a întins-o cu un Port Drapel de Cavalerie; mi-e tare dragă această târfuliţă şi sper să fie fericită deşi prin această ispravă m-a jignit puţin şi pe mine. - Sărmană prostuţă, Cecchina! sau F.B; aşa cum, îi spuneam pe vremuri. - Tare ar mai fi meritat o bătaie zdravănă şi 10.000 de lire." - Dna. Thrale. Trebuie neapărat să scap de-aici. Iau cu mine o eşarfă şi uniforma de vară cea mai ponosită. Înfrânt, mă voi întoarce, din vale voi ieşi la lumină; nu vrei să merg şi eu acolo unde te duci tu, aşa că o să mă duc acolo unde nu vrei. Este abia după-amiază, mai avem mult timp în faţă. Probabil că jos n-a sosit încă poşta. Răsucindu-mă-n loc scuip în broasca uşii şi mânerul cedează ODĂ MORŢII ACCIDENTALE Există un sentiment al coerenţei nevrotice gândeşti poate că poezia e prea importantă şi-ţi place ideea brusc presupui că fiecare e străbătut de vine, ca marmura nu-i chiar atât de simplu dar e îndeajuns din formele de bărbat posedate stânca subzistă cel mai puţin şi nu-i patetică şi e durabilă, un copac gigant în vastul zâmbet de bronz şi-n ierburi ameţitoare Maude lasă jos păpuşa, căruia roşie şi broasca ţestoasă mă ia de mână şi vine cu noi, arată bronzul JACKSON POLLOCK sărind ca o gazelă peste stânca purtării ei de copilă, spune luând-o

249

la fugă mână-n mână cu noi "nu-i ascuns acolo dedesubt, s-a dus în pădure" dincolo semeni copilei la mormântul tău fă-mă distant şi plin de fantezie fă-mi versurile străvezii ca gheaţa, umflă-le ca pe nişte pythoni dă-le culoarea Aurorei ce-aduce focul prima oară într-o sanie în Arctica un extaz sexual înscrie-l pe pagina acelei energii pe care-o ard ofrandă artei şi nu veghea asupra vieţii mele, însă citeşte întruna prin pământul de aramă ca să nu mă prăval, ci să dispar ori să ard! Înşfăcându-mă de grumaz un mormânt care-i faţa pământului, ambiguitatea sa de lumină şi sunet privirea încărcată a luptei, aerul dinlăuntrul ochiului crisparea mâinii mişcându-se cât hărţi se schimbă şi feţe îşi pierd expresia nobil e să nu te laşi adăugat sau împărţit, ţelul suprem al regilor şi mai e urâtul ce-l căutăm zadarnic prin viaţă şi după care tânjim la un Baudelaire antreprenor mortuar lucrând pentru Skouras stabilindu-ne în preajma lui Lear! Lear! Lear! domeniu al unei singure inimi căci Vechea Idilă drapa-n dureri un gorgan roşu, fiecare faţă o ţară a decăderii, coif al landei sau cască, mollement, molleusement şi tot acel fioros strălucitor s-a făcut verde şi-a acoperit cântările cu iarbă cum mai târziu în Balada oranj a vrăjii lui Cromwell pe înălţime "Atât de verde" ca în cronicile-acelor vremi şi-a celor de mai nainte, când au fost cât de cât consemnate dulci scrieri menite-a eclipsa gingaşele subiecte ale viitoarelor lor cântări a fi cântate cât de cât! romanţate, elaborate, posedate, interpretate, lăsate să "dospească" e mai rău ca vaga aprehensiune a unui budist surprins printre trandafirii de ceai cu secera izbind în fereastra plumbuită a Călugărului, lună care nu eşti luna noastră dacă ceaiul nu exudă puţin gaz şi fapte otrăvitoare ce ating spleen-ul dându-i un fior neiluzoriu că iubirea iubirii e pe-aproape şocul alertei, singurătăţii, poziţia ce poate sesiza experienţa nu mult pentru a fi mai puţin, nu mult pentru a fi mai mult viu, bolnalv şi mort, muribund ca sărutul iubirii întâlnind sărutul urii… "Oh ştii prea bine de ce" fiecare afirmând începe să aparţină mai mult apusului ceea ce urcă trebuie să coboare, ceea ce osândeşte trebuie să orânduiască, stând locului şi umblând prin New York Hai să hoinărim prin pădurea apropiată; iscodind acei ursuzi copaci în care una sau două ere de pompoasă frivolitate îşi bălăngăne genunchii noduroşi şi-şi caută un public deasupra coloanei morţilor noştri pulsează un nor împins, aburind şi pufăind propulsat de dragoste şi-ncâlcit în strălucire câştigându-şi pentru sine titlul de Pasăre în spaţiu.

250

MIC DEJUN MELANCOLIC Mic dejun melancolic albastru deasupra albastru dedesubt oul tăcut gândeşte iar mânerul prăjitorului de pâine aşteaptă stelele s-au retras "norul s-a ascuns" elementele necredinţei sunt foarte puternice dimineaţa Traducere: C. Abăluţă şi Şt. Stoenescu DE CE NU-S PICTOR Nu sunt pictor, sunt poet. De ce? Cred că mai degrabă-aş fi pictor, dar nu-s. Ei, de pildă, Mike Goldberg începe un tablou. Trec pe la el. Stai jos şi bea ceva. îmi spune Ai sardele aici Da, trebuia ceva acolo O, plec şi zilele trec şi trec iar pe la el. Tabloul progresează şi eu plec şi zilele trec. Trec pe la el. Tablou-i gata. Unde-i .sardelele? tot ce-a rămas e doar litere Era prea mult, spune Mike. Şi eu? Într-o zi mă gândesc la o culoare: portocaliu. Scriu un vers despre portocaliu. curând e o întreagă pagină de cuvinte, nu versuri. Apoi încă una. Trebuie să fie mult mai mult, nu portocaliu, cuvinte, cât de groaznic e portocaliul şi viaţa. Zilele trec. Chiar în proză, sunt un poet adevărat. Poemul meu e gata şi n-am pomenit încă portocaliul. Sunt douăsprezece poeme, le spun portocale. Şi într-o zi, într-o galerie, văd tabloul lui Mike, sardele. Traducere: Romulus Bucur

251

INIMA MEA N-am de gând să plâng tot timpul, Nici să râd de dimineaţp până seara, Nu prefer un “mod” altuia. îmi place efectul imediat al unui film prost, nu doar al unuia suporific, ci şi al unei super-producţii de categoria-ntâi. Vreau să fiu cel puţin la fel de viu ca muritorii de rând. Iar dacă vreau admirator al mâzgălelilor mele ar spune: “Asta nu seamănă cu Frank!” treaba lui! Eu nu port tot timpul costume negre sau gri. Nu! Mă duc adesea la Operă îmbrăcat în cămaşa de lucru. Îmi place să umblu cu picioarele desculţe, Îmi place să fiu bărbierit, iar cât despre inima mea – Deşi inima nu poate fi programată, Cea mai bună parte a ei – poezia mea – e deschisă. Traducere: Petre Solomon. AUTOBIOGRAPHIA LITERARIA În copilărie Mă jucam singur într-un colţ din curtea şcolii. Nu puteam să sufăr Păpuşile, uram jocurile, Animalele nu erau prietenoase, Iar păsările zburau. Când mă căuta cineva, Mă ascundeam înapoia Unui copac şi strigam: “Sunt orfan!” Şi iată-mă acum În mijlocul atâtor splendori! Şi scriind aceste poeme, închipuiţi-vă! Traducere: Petre Solomon. ODĂ: SALUT POEŢILOR FRANCEZI DE CULOARE De lângă mare, aidoma lui Whitman marele meu înaintaş Apelez La minţile altor **ri să-mi facă rodnică existenţa Nu vă precupeţiţi mânia pe ţărmurile noastre, ca să poată creşte copaci pe mare, oglinda umanităţii noastre depline în bătaia vânturilor

252

cineva care nu-şi mai aduce aminte cum se dansează în arşiţa lunii ar putea să strige deasupra nisipurilor mişcătoare, încercând să trăiască în teribila lume occidentală aici unde a trăi înseamnă a fi om politic, aşa cum a iubi un poem e ceva pretenţios, ceea ce spun eu ar putea să sune tendenţios dar e liric iată unde a ajuns lirismul în vremurile noastre de pomină când laşii sunt la modă iar dragostea e defăimată de ruşinea pentru ceea ce iubeşti îndeobşte şi n-ai vrea să eviţi niciodată şi când reticenţa e plătită de poet cu sângele lui sau cu viaţa sâng! sânge, în vinele noastre avem munţi de sânge ca să-i alungăm pe şacalii dornici să ne prade dorurile şi credinţele, Aime Cesaire, căci dacă există vreo şansă, e dragostea cu care ne suportăm deosebirile de rasă, terenul poetic unde ne cultivăm zâmbetele înaintând încet sub soarele mlaştinilor prin care trecem spre culmea unui dar care e, hotărât, cea mai dificilă dintre relaţii şi s-ar cuveni cultivată ca atare deoarece e însăşi firea noastră, nimic nu ne inspiră mai mult decât dragostea de care-avem nevoie pe faţa îngheţată a pământului deznădejdea se preface în laudă pe măsură ce generaţiile descifrează solia inimilor noastre în cămăruţele de adolescenţi care cândva ne alungau din prag sau ne împiedicau să trăim liberi fiindcă eram prea tineri pentru a putea şti de ce avea nevoie până la urmă dintr-o viaţă stearpă şi dureroasă frumuseţea Americii, nu jazz-ul cool nici eroii devoraţi ai Egiptului antic, trăieşte, rezidă în întunericul în care locuiesc în mijlocul unor milioane sterile singurul adevăr e faţă în faţă, poemul ale cărui cuvinte devin gura însăşi murind în negru şi alb luptăm pentru ceea ce iubim, nu ce suntem Traducere: Petre Solomon CHEZ JANE Albul vas de ciocolată plin de ciocolată absoarbe tot ce-i în jur sub ochiul ameţitor

253

al nopţilor de acum şi din viitor. Tigrul, superb vărgat şi iritabil, sare pe masă şi fără să clatine un fir măcar din înmărmurita atenţie a florilor, urinează în vas, direct în delicatul său gât. Un susur de abur se înalţă din acea uretră de porţelan, „Saint-Saens!”pare el să şoptească, încolăcindu-se fără greş în jurul păroasei scăfârlii a pisicii teribile, care se unduie mintal. Ah, fii totdeauna cu mine, spirit al zgomotoasei cotemplări din atelier, Grădină a Grădinilor Zoologice, veşnic neschimbate după-amieze! Acolo, în timp ce muzica îi scarpină pântecele scrofulos, fiara s-a ivit şi se opreşte prudentă şi lucidă, pururi cunoscând exact primejdia şi mângâindu-şi în acea clipă colţii cu o limbă total dedată practicilor voluptoase, care numai cu o clipă înainte scăpat-a o aspirină-n acest amurg al trandafirilor, iar acum aruncă-n aer un scaun spre-a-înfuria pe cei ce ameninţă cu adevărat. Traducere: Ion Caraion JOHN BERRYMAN (1914 - 1972) CÂNTECE DE VISARE 1 Ofticat, Henry se ascundea ziua fierbând, Henry sta bosumflat. Îl înţeleg, - încerca să spună ceva. Era gândul că ei credeau că pot care-l făcea pe Henry rău & distant Dar ar fi trebuit să se arate şi să spună. Lumea ca o iubită confuză cândva părea că ţine cu Henry. Apoi a urmat despărţirea. De-atunci nimic nu i-a ieşit ca lumea. Nu pricep cum Henry, prin care oricine putea să vadă, a supravieţuit. Ce-ar avea acum de spus e-o lungă mirare că lumea poate să îndure & să fie. Cândva într-un platan eram fericit chiar în vârf, şi cântam. Adânc din ţărm muşcă puternica mare şi toate paturile se golesc.

254

2 Insigne, steguleţe: progresul Buda e asediată! nu tu crâşmă ici, nu tu bar colo, nu tu dulce autostradă, nu tu un loc pentru diverse treburi, nu tu pierde-vară, nu tu amărâţi. Henry e năucit. Au apucat-o toţi spre Maine, figuranţii s-au urcat în tren? Veni-va ceasul când cioroii se vor da la fund, dar va veni? Să-i tragem un dans, puicuţo, unu' greţos târşâit, dacă asta vrei. Jos textila, hoaşcă bătrână, la treabă, dulceaţo; las-o mai moale cu aerele de sfântă. - Sir Bones, sau Galahad: surprinzător cât eşti de-n regulă & de bun. Te simţi mai bine? Ca mierea amurgul se-ntinde. - Îi e greu. Slugă ori crai, tot aia-i, dai buzna & o tai. Vin tipii cu votu', ura, ura. Votez în gaura mea. 3 Afrodisiac pentru o fiară bătrână Miros de salcâm de smirnă, de catifele, muşcături aţâţătoare. - Nu sunt prea tânără, dar nici prea bătrână, zicea o ameţită simpatică de 23 de ani. Senzaţia ultimă că stai afară, în frig, neiubit. (- Psihiatrul meu i-o trage psihiatrului tău.) Femeile înţeleg totul. Toţi criminalii înrăiţi mai devreme sau mai târziu o păţesc. Tot citesc la ziare vechi. Gottwald & Co., acum faliţi. Barosanii ies din joc. Joe, agent dublu. Ea nu mai respiră, se sufocă şi e tot mai albă & mai fină. Rilke a fost un jeg. Îi apreciez suferinţele & muzicalitatea & doamnele nobile singure şi complet dezamăgite. Ceva mai rău decât grupurile

255

Unde ticăloşia stă & pândeşte, al lui Rilke. Cum spuneam, Umplându-şi trupul îndesat & delicios cu papricaş de pui, m-a privit în treacăt de două ori. Leşinat de interes, i-am răspuns lacom şi doar prezenţa soţului & altor patru persoane m-a împiedicat să sar pe ea sau să-i cad la picioruşe şi să strig «Eşti cea mai grozavă pe care au savurat-o după ani de întuneric ochii uluiţi ai lui Henry, Lumina mea». Am continuat (disperat cu spumoni. - Sir Bones: e plină, lumea de fete îndopându-se. - Păr negru, ten latin, ochi de nestemate plecaţi... Grăsanul de lângă ea se desfată... Ce ascunde ea, acolo? Restaurantul zumzăie. Ea ar putea la fel de bine să fie pe Marte. Unde s-a greşit? Ar trebui să fie o lege împotriva lui Henry. - Mr. Bones: este. Traducere: Romulus Bucur ALLEN GINSBERG (n. 1926) FLOAREA-SOARELUI SUTRA M-am dus pe ţărm la docul cu lăzi de banane şi m-am aşezat la umbra uriaşă a unei locomotive, am privit soarele care cobora spre apus deasupra dealului cu case ca nişte cutii şi am plâns. Jack Kerouac şedea lângă mine pe o bară de fier crăpată, ruginită, ca buni tovarăşi, ne gândeam la aceleaşi lucruri, aceleaşi lucruri, reci şi albastre şi triste, înconjuraţi de rădăcinile de oţel noduroase ale maşinăriilor, ca nişte copaci. Apa uleioasă a râului răsfrângea cerul roşu, soarele apunea dincolo de culmile din Frisco, nici un peşte în râu, nici un sihastru în munţi, doar noi doi priveam îndureraţi şi trişti, ca nişte vagabonzi pe malul râului, obosiţi şi vicleni, Uite o floarea-soarelui, zise el, arătându-mi o pată cenusie, mare cât un om, în vârful unei grămezi de rumeguş. - M-am năpustit spre pata cenuşie - o floare a soarelui -

256

amintiri din Blake - viziunile mele - Harlemul şi iadul râurilor din est, punţi săltând sanvişurile lui Joe Greasy, vagoane cu copii morţi, şine negre, părăsite, uitate de lume, poemul de pe malul râului, sălaşuri cu oale, cuţite de oţel, toate la locul lor gunoiul rece şi umed, lame ascuţite ca briciul, amintiri din trecut iar floarea-soarelui cenuşie, balansându-se în penumbra apusului, fărâmicioasă, posomorâtă şi prăfuită, ceaţă şi funingine şi fumul gros al locomotivelor vechi care îţi intră în ochi, corola încurcată de vârfurile ascuţite atârnând pleoştită ca o coroană veştedă, pistilul cu seminţele căzute, ca o gură ştirbă, şi razele palide întârziind pe creştetul ei păros ca o pânză de paianjeni uscată, sârmoasă frunzele ieşind ca nişte braţe din tulpină, resturi de rumeguş, de rădăcină, bucăţi de mortar căzute din vrejurile negre, o muscă moartă în urechea ei. Fii nebinecuvântată, ponosita mea floare a soarelui, sufletul meu, cât te iubeam pe atunci Mizeria nu era a oamenilor ci a morţii şi a locomotivelor umane, aceste vestminte de praf, acest văl ca aburul locomotivei acest amestec de ceaţă şi fum, pleoapa mizeriei negre, mână plină de funingine, sau o protuberanţă artificială mai urâtă decât murdăria-industrială-modernă toată această civilizaţie pătând coroana ta fantastică şi aurită şi gândul la moarte şi ochi prăfuiţi, lipsiţi de dragoste şi nodurile rădăcinilor uscate din grămezile de nisip şi rumeguş, bancnote fără acoperire, carcasa maşinii, intestinele şi stomacul maşinii care plânge şi tuşeşte, cutii de conserve goale, cu limbile lor ruginite, văicărindu-se - ce aş mai putea să înşir? scrumul ţigării vreunui fante, funduri de roabe, piepţii lăptoşi ai automobilelor, scaune uzate şi sfinctere de dinozauri - toate acestea încâlcite în rădăcinile tale mumificate - şi tu stând aici în faţa mea, în penumbra amurgului, în toată splendoarea gloriei tale! O, floarea-soarelui, frumuseţe perfectă! Existentă perfectă şi fermecătoare - floarca-soarelui! Dulce şi firească privire spre şoldul nou al lunii, m-am trezit vioi, emoţionat, cuprinzând în umbra apusului răsăritul auriu al brizei lunare! Câte muşte au bâzâit în jurul tău, neştiindu-ţi murdăria,

257

în timp ce blestemai fumul locomotivelor şi sufletul tău de floare? Când ţi-ai cunoscut înfăţişarea şi când ţi-ai dat seama că semeni cu o locomotivă murdară şi paradită? Că semeni cu stafia unei locomotive? Spectru şi umbra unei locomotive nebune, plină altădată de putere? Floare-a-soarelui, tu n-ai fost niciodată o locomotivă tu ai fost floarea-soarelui! Iar tu, locomotivă, tu eşti doar o locomotivă, nu uita! Am apucat scheletul gros al florii-soarelui şi l-am înfipt ca pe un sceptru lângă mine, Şi am ţinut o cuvântare pentru sufletul meu, al lui Jack, şi al oricui va sta s-asculte, Noi nu suntem pielea noastră plină de murdărie, noi nu suntem o mohorâtă, prăfuită locomotivă scoasă din circulaţie, noi suntem cu toţii o floarea-soarelui aurie, suntem sortiţi de propria noastră sămânţă cu păr auriu, cu trupuri goale împlinite să devenim flori ale soarelui nebune, negre forme în apusul soarelui, viziuni ale serii zărite de noi în valea râului care trece prin Frisco, lângă cutiile goale de conserve, la umbra unei locomotive demente. Traducere: Virgil Teodorescu şi Petronela Negoşanu CÂNTEC Greutatea pământului E dragostea Sub greul Singurătăţii Sub greul Nemulţumirii Greutatea Greutatea pe care-o cărăm E dragostea. Cine-o poate oare tăgădui? In vise Atinge Trupul, în gândire plăsmuie un miracol, în închipuire se chinuie

258

până-i zămislire în om – din inimă uită-te arzând de puritate – căci greul vieţii e dragostea, Ci noi o cărăm Osteniţi Aşa că trebuie să ne Odihnim în braţele iubirii pân-la urmă trebuie să ne odihnim în braţele dragostei. Nu e odihnă Fără dragoste Nu e somn fără vise De dragoste – Fie nebun ori îngheţat Fie de îngeri bântuit ori de maşini dorinţa din urmă e iubirea nu poate fi amară, tăgădui nu poate, şi nici păstra dacă-i tăgăduită: greutatea-i prea grea -trebuie să nu lase putinţa vreunei căi întoarse cum îi e dat gândirii în singurătate în toată desăvârşirea gâlgâielilor ei Caldele trupuri Lucesc împreună în întuneric mâna se mişcă spre inima inimii cărnii, pielea tremură de fericire şi sufletul iese

259

exultând la vedere – da, da asta e ce-am vrut întruna am vrut întruna am vrut să mă-ntorc în trupul unde-am zămislit. Traducere: Ion Caraion. ÎNDĂRĂTUL REALITĂŢII Triaj din San Jose Rătăceam singuratic Prin faţa unei fabrici de cisterne şi m-aşezai pe-o bancă lângă Cabina acarului. O floare zăcea-n fân pe Asfaltul şoselei Groaznica floare de fân Mă gândeam – avea un Plăpând lujer negru şi O corolă de gălbui ţepi Murdari ca prizărita cunună A lui Iisus, şi-n mijloc Un smoc de vată mânjit, vechi Ca un pămătuf descleiat Care-a zăcut anu-ntreg Pe sub resturile din garaj. Floare galbenă, galbenă şi Floare-a industriei, Deşi e ţepoasă, hâdă floare, Floare totuşi, De forma unui uriaş, unui galben Trandafir deschis în gând ! Floarea lumii asta-i. Traducere: Ion Caraion. UN “SUPERMARKET “ÎN CALIFORNIA Ce gânduri mi-ai inspirat azi noapte, Walt Whitman, când m-am plimbat pe străzi lăturalnice pe sub copaci, uitându-mă la luna plină în timp ce capul mă durea.

260

În oboseala mea famelică, tot căutând imagini, am intrat în magazinul de fructe luminat cu neon şi m-am gândit la nesfârşitele tale pomelnice! Ce de piersici, şi câtă penumbră! Familii întregi făcând cumpărături noaptea! Alei pline de soţi! Neveste printre ananaşi, prunci printre tomate! - şi tu, ce căutai tu, Garcia Lorca, tu, acolo, lângă pepeni? Te-am zărit, Walt Whitman, mîncău bătrân şi solitar fără copii, vârându-ţi nasul printre pachetele de carne din frigider şi uitându-te la băieţii de prăvălie. Te-am auzit punându-le întrebări fiecăruia: Cine a ucis porcii făcuţi felii? Ce preţ au bananele? Tu erai, Îngere ? Am rătăcit pe urmele tale printre stivele de conserve scântîietoare, având eu însumi senzaţia că-s urmărit de un agent al firmei. Am străbătut împreună coridoarele deschise, gustând, în fantezia noastră solitară, câte-o anghinare şi alte bunătăţi congelate, fără să ne oprim vreodată în faţa casierului. Încotro,Walt Whitman? Peste o oră uşile se închid. Încotro arată azi noapte barba ta? (Îţi ating cartea şi visez despre odiseea ta prin “super-market”, ce absurditate!) Ne vom plimba oare toată noaptea pe străzile singuratece? Copacii adună umbră cu umbră, luminile se sting în case, vom fi amândoi singuri. Ne vom plimba visând despre pierduta Americă a iubirii, ne vom întoarce spre coliba noastră tăcută, lăsând în urmă automobilele albastre? O, tată drag, cu barba sură, bătrîn şi solitar dascăl al curajului, ce fel de Americă ai avut sub ochi, când Charon a-ncetat să mai vâslească şi te-ai dat jos din luntrea lui pe-un mal învăluit de fum, şi ai rămas acolo ca să te uiţi la luntrea ce se mistuia pe apa neagră-a fluviului Lethe? Traducere: Petre Solomon SYLVIA PLATH (1932- 1963) METAFORE Eu-s o paradă în nouă silabe. Un elefant, o casă masivă, Un pepene hoinărit pe doi cârcei de viţă. O poamă roşie, de fildeş, frumoşi căpriori! Această pâine-i dolofană cu bulbucătura ei de drojdie. În punga asta pântecoasă banii-s cu zimţi nou bătuţi. Sunt o potecă, o scenă, o vacă borţoasă. M-am îndopat c-un sac de mere crude, Am urcat în trenul din care nu se mai poate coborî. Traducere: Ion Caraion ÎN CEAŢĂ Măgurile se pierd în omături Oameni şi stele Dezamăgiţi se uită la mine. Trenul lasă o dâră de aburi în urmă

261

O, cât de lent se duce Calul ruginiu. Clopote, clopote îndurerate – Şi toată dimineaţa, toată, grea negură s-a-ntins. Floare pustie. Oasele-mi sunt împietrite, străine. Şi inima, câmpia mi-o sfâşie. Ameninţată, tot rătăcind în voia unui cer fără de stele şi părinţi, o mare-ntunecată. Traducere: Vasile Nicolescu SOLII Lumea unui melc pe tipsia unei fruze? Nu-mi aparţine. Să nu o accepţi. Acid acetic într-o butelie sigilată? Nu-l accepta. Nu-i autentic. Un inel de aur cu soarele-n el? Minciună! Minciună şi necaz. Gerul pe-o frunză, imaculatul Cazan, sporovăind şi pârâind De unul singur pe culmea fiecăruia Dintre cei nouă Alpi negri. O tulburare în oglinzi, Marea sfărâmându-şi oglinda cenuşieDragostea, dragostea, anotimpul meu. Traducere: Petre Solomon

262

CUPRINS: MATEI CĂLINESCU – Poezie şi antipoezie: De la Apollinaire la suprarealism..........................1 FUTURISM:....................................................................................................................................21 F. T. MARINETTI – Fundarea şi manifestul futurismului......................................21 Manifest tehnic al literaturii futuriste....................................24 Automobilului de curse..........................................................28 Bombardament.......................................................................30 ALDO PALAZZESCHI – Incendiatorul.................................................................31 FERNANDO PESSOA / ALVARO DE CAMPOS – Ultimatum...........................37 Oda triumfală.....................37 LUCIANA STEGAGNO PICCHIO – Literatura braziliană (fragmente)...............43 DADAISM:.......................................................................................................................................48 TRISTAN TZARA – Manifestul dada....................................................................48 Manifest despre amorul slab şi amorul amar………………53 Vacanţă în provincie............................................................59 Verişoara, fată de pension..................................................59 Vino cu mine la ţară............................................................60 [Se spânzură un om]...........................................................61 [Fragmente]........................................................................61 SUPRAREALISM:............................................................................................................................62 ANDRÉ BRETON – Primul manifest al suprarealismului.....................................62 EXPRESIONISM:............................................................................................................................73 I. GERMAN:...........................................................................................................................73 GOTTFRIED BENN - Probleme ale liricii..........................................................73 Mică steliţă......................................................................87 Bar de noapte...................................................................88 Ameninţare......................................................................89 Expresul...........................................................................89 Celule orfice....................................................................90 Ah, ţara-ndepărtată..........................................................91 GEORG TRACKL – Metamorfoza răului.............................................................92 Hohenburg (rom.).................................................................92 De profundis (germ.)...........................................................93 De profundis (rom.)..............................................................93 Primăvara sufletului (rom.)...................................................94 Drei Blicke in einen Opal (germ.).........................................95 Trei priviri într-un opal (rom.)..............................................96 Geburt (germ.).........................................................................97 Naştere (rom.).......................................................................97 Verkälrung (germ.)................................................................98 Transfigurare (rom.)..............................................................98 Trompeten (germ.)…………………………………………99 Trompete (rom.)……………………………………………99 Grodek (germ.)......................................................................99 Grodek (rom.)........................................................................100

263

ELSE LASKER SCHÜLER – Sfârşit de lume.........................................................100 Cântecul meu de dragoste.......................................101 Albastrul meu clavir.............................................101 ERNST STADLER – Dimineaţa..........................................................................102 Ghetou londonez.................................................................102 În faţa unei cantine de săraci din Londra.............................103 Păpuşile...........................................................…..................103 RAINER MARIA RILKE – A doua elegie........................................…..................104 A cincea elegie.....................................…..................105 II. NORDIC – SCANDINAV:.................................................................................................108 1. DANEMARCA:.........................................................................................................108 PAUL LA COUR – Buletin de identitate..............................................................108 Soare nou.............................................................................109 2. FINLANDA:...........................................................................................................109 AILA MERILNOTO – Mâinile goale...................................................................109 Dumnezeul de piatră......................................................... 110 ELVI SINERVO – Dimineaţa lumii........................................................................111 Fără să privesc pe nimeni.........................................................112 Norii.........................................................................................112 Scrisoare iubitului....................................................................113 3. POEŢI FINO-SUEDEZI:...........................................................................................114 EDITH SÖDERGRAN – Ţara care nu e................................................................114 Facla...............................................................................114 Fata blondă-a pădurii.....................................................115 Descoperire.....................................................................115 Ai căutat o floare..........................................................115 Iadul...............................................................................116 Ultima floare de toamnă.................................................116 Cu sufletul în aşteptare..................................................116 În cele patru vânturi.......................................................117 4. NORVEGIA:...............................................................................................................117 KNUT HAMSUN – Insulă din arhipelag...............................................................117 Cântecul trandafirilor roşii....................................................118 NORDAHL GRIEG – Adio.....................................................................................118 Imn către Vardoe...................................................................119 Vigo Hansteen (fragm.)........................................................120 5. SUEDIA:....................................................................................................................121 SELMA LAGERLÖF – Hamlet.............................................................................121 Margareta.........................................................................121 KARIN BOYE – Rugăciune către zeii soarelui......................................................122 Dimineaţă bălaie....................................................................... 122 Sunt înfăşurată în fluturi..............................................................123 Noapte de iarnă...........................................................................123 Coaptă ca un fruct.......................................................................123 ARTHUR LUNDKVIST – Poetul………………………………………………..124 Scurtă prelegere despre libertate...................................125 Calul.............................................................................126 Seismele foamei............................................................127

264

Lui Neruda, în Chile (fragm.)......................................130 GUILLAUME APOLLINAIRE – Spiritul nou şi poeţii………………………………………….131 Zonă.........................................................…............................136 Frumoasa roşcată.....................................................................141 Puntea.....................................................................................142 e. e. cummings – O introducere......................................................................................................143 Next to of Course God (engl.) / Fireşte după Dumnezeu (rom.).........................144 My Sweet Old Etcetera (engl.) / Bătrâna iubita mea etcetera (rom.).................144 De când sentimentul e-ntâi.................................................................................145 ă-s-t-u-c-l-ă.........................................................................................................146 The Cat (engl.) / Pisica (rom.).............................................................................147 Dacă nu poţi mânca e bine.................................................................................147 Up into the Silence the Green (engl.).................................................................147 Sus în tăcerea (rom.)..........................................................................................148 Buffalo Bill’s (engl.)...........................................................................................148 Buffalo Bill a (rom.)...........................................................................................149 Spring is Like a Perhaps Hand............................................................................149 Primăvara-i poate ca o mână..............................................................................149 EZRA POUND – Propriului chip în oglindă................................................................................150 Rugăciune pentru viaţa doamnei sale...............................................................150 Un obiect............................................................................................................151 A Pact (engl.) / Un pact (rom.).........................................................................151 Noua bucată de săpun........................................................................................151 Epitaf..................................................................................................................151 Cada băii.............................................................................................................151 Temperamentele................................................................................................151 (In a Subway Stop) (engl.) / Într-o staţie de metrou (rom.)........…................152 Alba..................................................................................................................152 Întâlnirea............................................................................................................152 Vânzătoarea.........................................................................................................152 Cei trei poeţi.......................................................................................................152 Canto I..............................................................................................................152 Canto II...............................................................................................................154 Canto III..............................................................................................................156 LAWRENCE FERLINGHETTI – Tablouri din lumea ce s-a dus (fragm.)....................................157 În cele mai grozave gravuri ale lui Goya.................................159 Euforie.....................................................................................160 VELEMIR HLEBNICOV – Despre versuri....................................................................................161 Principiul limbii.................................................................................163 Limba transraţională (zaumnîi iazîk)..................................................166 Artişti ai lumii.....................................................................................167 Despre poezia contemporană.............................................................170 Asia....................................................................................................171 *** - Şi eu cântam la fluierul meu......................................................172 *** - Nu ştiu dacă pământul se roteşte sau nu....................................172 *** - Oamenii atunci când iubesc.......................................................172 *** - Caii – când mor – răsuflă..........................................................173 *** - În această zi a urşilor albaştri....................................................173 *** - Tu, cel al cărui cuget a curs.......................................................173

265

Nelume...............................................................................................174 Numerele...........................................................................................174 Fuga de sine......................................................................................174 Campaniile mele.............................................................................175 FERNANDO PESSOA – Lui Casais Monteiro............................................................................175 Poezii...................................................................................................181 Libertate................................................................................................181 Mesajul……………………………………………………………...182 Infantele...............................................................................................182 Autopsihografie....................................................................................183 Eros şi psyche.......................................................................................183 Sfat........................................................................................................184 Al castelelor..........................................................................................184 SENZAŢIONISM ŞI INTERSECŢIONISM:………………………………………………………185 Senzaţionismul…………………………………………..……………………….186 Principiile senzaţionismului……………………………….…………………….187 Poeţi senzaţionişti…………………………………………….………………….187 Introducere în estetică………………………………..…………………………..187 Arta…………………………………………………………………………….…188 ALBERTO CAEIRO – Păzitorul de turme....................................................................................189 Dacă voi muri tânăr..................................................................................193 Dacă, după ce voi muri, veţi dori să-mi scrieţi biografia..........................194 ALVARO DE CAMPOS – Am o răceală straşnică.........................................................................194 Am dat la o parte masca şi m-am uitat în oglindă...….........................195 Tumultul concentrat al imaginaţiei mele intelectuale..........................195 De fapt, cel mai bun fel de a călători e simţind....................................195 RICARDO REIS – Ode..................................................................................................................198 Paloarea acestei zile uşoare e aurită.................................................................199 Două roze din grădina lui Adonis.....................................................................199 Anticul ritm purtat în tălpi desculţe.................................................................199 Guri vineţii de vin............................................................................................200 Eu nu cânt noaptea, căci în al meu cânt...........................................................200 Deasupra adevărului stau zeii...........................................................................200 Trăiesc în noi nenumăraţi.................................................................................201 Pentru zei lucrurile sunt mai multe lucruri.......................................................201 CONSTANTIN KAVAFIS – Prima treaptă....................................................................................202 Aşteptându-i pe barbari.................................................................202 Regele Demetrios..........................................................................203 Foarte rar..........................................................................................204 Mormântul lui Lanis.........................................................................204 Prin faţa casei.................................................................................204 În luna lui Athyr.............................................................................205 EUGENIO MONTALE – Monolog................................................................................................205 [S-o luăm pe strada ce coboară].............................................................206 Un poet...................................................................................................206 Ziua morţilor.........................................................................................206 Lămâii...................................................................................................207 [De ce întârzii?...]..................................................................................208 Casa vameşilor......................................................................................208

266

Vijelia....................................................................................................209 GIUSEPPE UNGARETTI – Orient.................................................................................................210 Peregrinare................................................................................……210 Sunt o fiinţă................................................................................….211 Nostalgie....................................................................................….211 Crăciun....................................................................................…...212 Singurătate.................................................................................….212 Zădărnicie..................................................................................….213 Hoinar........................................................................................….213 Am pierdut totul.........................................................................….214 Imn morţii..................................................................................….214 Unde lumina................................................................................…215 UMBERTO SABA – Meditaţie..................................................................................................…216 Soţiei mele................................................................................................…216 Am iubit....................................................................................................…218 Ultima............................................................................................................219 Cer.................................................................................................................219 Hotar..............................................................................................................219 Primăvara.......................................................................................................220 Milano............................................................................................................220 Triest..............................................................................................................220 Copila............................................................................................................221 Birt pentru săraci.......................................................................................…221 La ţărmul mării..............................................................................................222 FEDERICO GARCIA LORCA – Odă lui Walt Whitman (fragm.).................................................223 Malagueaña............................................................................…224 Cântec....................................................................................…225 Strigătul.....................................................................................225 Tăcerea.................................................................................….226 JOSE LUIS BORGES – Celui ce nu mai e tânăr.........................................................................…226 Tranşee.................................................................................................…226 Absenţa...............................................................................................….226 Spinoza.................................................................................................… 227 Poemul darurilor.................................................................................….227 FRANCIS PONGE – Murele.......................................................................................................…228 Lumânarea.................................................................................................…229 Ţigara......................................................................................................... 229 Plăcerile uşii..............................................................................................…229 Pâinea.......................................................................................................….229 Bucata de carne.........................................................................................…230 Gymnastul.....................................................................................................230 Tânăra mamă................................................................................................230 Portocala.......................................................................................................231 WALLACE STEVENS – Cy est Pourtraite, Madame Ste Ursule...................................................231 Desilusion at 10 o’clock (engl.) / Deziluzie la ora zece (rom.)..............232 Thirteen Ways to Look at a Blackbird (engl.) / Treisprezece feluri de a privi o mierlă (rom.).................…232 Despre poezia modernă......................................................................…234

267

Nu idei despre lucru.......................................................................……235 WILLIAM CARLOS WILLIAMS – Fapta............................................................................……..236 Poemul.........................................................................…….236 Poemul golaş..................................................................…..236 Jocurile minţii................................................................…...236 The Red Wheelbarrow (engl.) / Roaba roşie (rom.).....……237 Pastorală.........................................................................…..238 Poem..............................................................................…..238 Pieire desăvârşită...........................................................…..239 CHARLES OLSON – Versul proiectiv......................................................................................….239 GENERAŢIA BEAT:....................................................................................................................…245 FRANK O’HARA – Personismul: un manifest.......................................................245 Poem......................................................................................247 Meditaţii în imponderabil.....................................................248 Odă morţii accidentale...........................................................249 Mic dejun melancolic.............................................................251 De ce nu-s pictor....................................................................251 Inima mea..............................................................................252 Autobiographia literaria........................................................252 Odă: salut poeţilor francezi de culoare..................................252 Chez Jane..............................................................................254 JOHN BERRYMAN – Cântece de visare................................................................254 ALLEN GINSBERG – Floarea-soarelui – sutra......................................................256 Cântec................................................................................258 Îndărătul realităţii..............................................................260 Un „Supermarket” în California.......................................261 SYLVIA PLATH – Metafore.................................................................................……………….261 În ceaţă................................................................................………………….262 Solii........................................................................................………………..262 CUPRINS………………………………………………………………………………………….263

268