Analiza a politicii monetare in Romania.
I.1. Obiectivele politicii monetare.
Obiectivele politicii monetare in cazul general al economiilor
contemporane se impart in trei categorii: obiective fundamentale,
intermediare si operationale.
Obiectivele fundamentale sunt:
stabilitatea preturilor;
cresterea economica sustinuta pe termen lung.
Obiectivele intermediare sunt:
cursul valutar;
rata dobanzii;
masa monetara;
pretul altor active financiare;
creditul.
Obiectivele operationale sunt:
rata dobanzii pe termen scurt de pe piata monetara;
controlul bazei monetare.
In cazul Romaniei, mai exact in cazul Bancii Nationale a Romaniei,
politica monetara utilizeaza ca:
Obiectiv fundamental:
stabilitatea monedei nationale in sensul asigurarii stabilitatii
preturilor.
Obiective intermediare:
cursurl valutar;
rata dobanzii pe termen lung;
masa monetara.
Obiectiv operational:
controlul bazei monetare.
Obiectivele fundamentale sunt localizate la nivel macroeconomic si
vizeaza, in definitiv, influentarea economiei in ansamblul sau, obiectivele
intermediare vizeaza tinte ce pot fi localizate la nivelul sistemului
bancar.
Toate aceste tinte nu pot fi supuse actiunii directe de influentare
exercitata prin masurile de politica monetara adoptate de autoritatea
monetara.
Pentru a realiza, in final, toate aceste obiective, Banca Centrala isi
stabileste tintele operationale care se afla cel mai aproape de
interventiile sale, operationalizarea acestor tinte fiind rezultatul
utilizarii celor mai moderne instrumente de care dispune, de preferinta
instrumente cu actiune indirecta asupra variabilelor macroeconomice.
Obiectivul fundamental al BNR-ului si anume stabilizarea monedei
nationale pentru asigurarea stabilitatii preturilor a fost adoptat pentru a
putea face fata situatie in care Romania se afla dupa iesirea de sub tutela
comunismului.
Imediat dupa anul 1989, politica monetara a tarii viza atingerea
simultana a mai multor obiective, precum realizarea stabilizarii economice
in conditiile asigurarii unui anumit nivel al cresterii economice sau
realizarea stabilizarii macroeconomice in conditiile asigurarii unei
pozitii externe echilibrate (echilibrul balantei comerciale).
Acest lucru nu putea duce decat o realizarea partiala si deluzorie a
acelor tinte, tocmai de aceea este de preferat un singur obiectiv
fundamental, ce poate fi realizat cu ajutorul obiectivelor intermediare si
a celor operationale.
In acest grafic evidentiez faptul ca dupa 1990, politica
monetara a fost axata doar pe stabilitatea preturilor de consum si a celor
din productie, singurele "abateri" fiind inregistrate doar in anii imediat
urmatori anilor electorali. Cresterile inalte ale ratei inflatiei in
perioada 1991–1993 si 1997 au impus adoptarea unei politici monetare
restrictive care sa permita reducerea treptata a inflatiei. Masurile de
politica monetara adoptate vizau[1]:
eliminarea excesului de lichiditate generat de posibilitatile mentinerii
unor disponibilitati ridicate ale statului in conturi deschise la bancile
comerciale;
neacordarea unor noi credite in conditii preferentiale si lichidarea celor
existente (la scadenta acestora);
dimensionarea rationala si stricta a lichiditatii in sistemul bancar,
astfel incat, pe de o parte, sa fie asigurata mentinerea sub control a
cresterii masei monetare iar, pe de alta parte, sa se creeze conditiile
pentru atingerea unor dobanzi real pozitive la nivelul sistemului bancar;
cresterea costului creditelor de refinantare acordate de Banca Nationala,
atat pentru a semnaliza optiunea antiinflationista a politicii monetare,
cat si pentru a determina bancile sa-si gestioneze cat mai bine resursele
disponibile, ca de altfel si sa caute sa obtina resurse alternative de
finantare (cel mai frecvent caz fiind acela al creditelor de pe piata
interbancara).
Realizarea acestor masuri avea la baza, in definitiv, adoptarea si
utilizarea de catre Banca Nationala a controlului monetar indirect, bazat
pe instrumentele economiei de piata.
Prin intermediul obiectivelor intermediare, trebuie sa se realizeze, in
definitiv, prezentarea directiilor de actiune ale Bancii Centrale in ceea
ce priveste masurile de politica monetara. Realizarea obiectivelor
intermediare de politica monetara este in masura sa reliefeze eficacitatea
masurilor de politica monetara adoptate.
Realizarea obiectivelor stabilite prin programul de politica monetara
depinde tocmai de tactica adoptata de Banca Centrala in aceasta directie;
altfel spus, de obiectivele operationale pe care, prin intermediul actiunii
exercitate prin folosirea instrumentelor de politica monetara, le poate
influenta in mod direct, variatia acestora generand modificari la nivelul
principalelor variabile monetare din economie care, mai departe,
influenteaza economia in ansamblul sau.
Sursa: Benjamin M. Friedman[2]
I.2. Instrumentele politicii monetare.
La nivelul general al economiilor contomeporane, instrumentele folosite
pentru politica monetara sunt :
taxa oficiala a scontului;
rata rezervelor minime obligatorii;
operatiunile pe piata;
controlul direct al creditului.
In cazul Romaniei, instrumentele generale ale politicii monetare sunt:
taxa oficiala a scontului (mai putin);
rata rezervelor minime obligatorii ;
operatiunile de open-market ;
creditele de refinantare (vezi dobanda de refinantare).
Aceste instrumente pot fi, instrumente directe si instrumente indirecte,
astfel:
Plafonul de credit este cel mai cunoscut instrument direct de politica
monetara, el presupune ca Banca centrala sa le impuna bancilor comerciale
un anume plafon pana la nivelul caruia pot acorda credite populatiei sau
firmelor.
Aceasta a reprezentat, in fond, o implicare a Bancii Centrale in
activitatea curenta a bancilor, in scopul controlarii directe a agregatelor
monetare si a nivelului creditului din economie. Utilizarea acestor
plafoane de credit a fost legata de existenta unei puternice instabilitati
la nivelul relatiilor interbancare, Banca Centrala fiind astfel nevoita sa
adopte o astfel de masura care sa-i permita influentarea in mod direct a
activelor interne nete ale bancilor din cadrul sistemului respectiv.
Acesta a fost, in principal, cazul tarilor aflate in tranzitia la
economia de piata, care, ca urmare a slabei dezvoltari a pietei, au impus
de la sine Bancii Centrale adoptarea unui astfel de instrument. Dupa ce
Romania a renuntat la apicarea instrumentului - plafonul de credit, aceasta
s-a indreptat catre creditele directionate. Ele sunt orientate catre acele
sectoare de activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol
si cel energetic) care au beneficiat de credite acordate la o rata a
dobanzii subventionata, rezultatul acestora nefiind altul decat acela al
alimentarii cu lichiditati suplimentare a economiei, pe fondul
transformarii inflatiei corective In inflatie structurala.
In ceea ce priveste ultimul instrument direct de politica monetara, nivel
minim al activelor lichide - acesta reprezinta, in fond, o norma
prudentiala bancara potrivit careia bancile din sistem sunt obligate sa
dispuna de active lichide determinate ca procent din totalul depozitelor
constituite la nivelul lor. Efectul acestui impuneri este simtit doar in
conditiile in care bancile apeleaza la resursele Bancii Centrale, deoarece
dobanzile practicate de aceasta sunt practic prohibitive. Avantajul imediat
al acestui instrument este acela ca, in cazul tarilor aflate in curs de
dezvoltare, in combinatie cu alte instrumente de politica monetara, poate
da rezultate in ceea ce priveste intarirea sigurantei operatiunilor
bancare.
Apoi, primul instrument indirect se refera la creditele de refinantare -
Bancile comerciale, atunci cand au nevoie de fonduri pe termen scurt se pot
imprumuta de la alte banci comerciale sau de la Banca Centrala (aceasta
fiind creditorul de ultima instanta). In primul caz, oferta de bani nu se
modificam in timp ce, in al doilea caz, baza monetara creste, deci sporeste
si oferta de bani, ceea ce va induce o cresterea a inflatiei. Rata dobanzii
cu care Banca Centrala acorda aceste imprumuturi bancilor comerciale se
numeste dobanda de refinantare. Daca aceasta dobanda creste, atunci numarul
creditelor va scadea si implicit se poate realiza o micsoarare a inflatiei.
Rezervele minime obligatorii au aceleasi rezultate ca si platoanele de
credit.
Taxa scontului - cel de-al treilea instrument indirect de politica
monetara - prin intermediul operatiunilor de rescontare Banca Centrala
finanta bancile din sistem, acceptarea doar a unor efecte comerciale
conducand la transformarea acestui mecanism intr-o modalitate de alocare a
resurselor disponibile in cadrul economiei.
Prin nivelul dobanzii folosite la aceste operatiuni, se evidentia care
este directia de actiune a Bancii Centrale in ceea ce priveste orientarea
politicii monetare, stiut fiind faptul ca taxa oficiala a scontului
reprezenta cea mai mica dobanda a pietei.
Pe fondul dezvoltarii economice, se evidentiaza, insa, tot mai mult
dezavantajele utilizarii mecanismului taxei oficiale a scontului. Un prim
dezavantaj este legat de natura tehnica a mecanismului in sine, impunand
cheltuieli destul de ridicate pentru derularea lui (transportul efectelor
comerciale, lungile proceduri de verificare a efectelor comerciale si a
valabilitatii acestora etc.).
In acelasi timp se poate spune ca reprezinta un instrument rigid de
politica monetara, deoarece este stiut faptul ca aceasta din urma trebuie
sa se adapteze in permanenta modificarilor ce intervin la nivelul
economiei.
Cel mai important instruemnt indirect de politica monetara, s-au dovedit
a fi, operatiunile pe piata deschisa (open market). Prin intermediul OPD,
autoritatea monetara cumpara si vinde obligatiuni si bonuri de tezaur
guvernamentale. Prin aceasta, este afectata baza moentara, deci cantitatea
de bani existenta pe piata. Mai concret, cresterea ofertei de bani se face
prin cumpararea de catre Banca Centrala de obligatiuni si bonuri de tezaur
guvernamntale. Acestea sunt initial in posesia unor dealeri de obligatiuni
(banci comerciale sau institutii financiare private autorizate). Prin
aceste cumparari, lichiditatile bancilor comerciale vor creste, deci ele
vor avea posibilitatea sa acorde credite intr-un volum mai mare.
Cresterea volumului creditelor acordate va influenta pozitiv nivelul
activitatii productive din economie.
Cresterea productiei duce la cresterea venitului disponibil permanent al
sectorului privat (gospodariilor), ceea ce va impulsiona cheltuielile de
consum. In urma sporirii acestor cheltuieli, cererea agregata creste, deci
si oferta agregata va fi influentata in acelasi sens.
Efectul unei opratiuni de vanzare pe piata deschisa efectuata de Banca
Centrala este simetric cu cel expus anterior.[3]
I.3. Canale de transmisie ale politicii monetare.
Exista patru canale principale de transmisie a politicii monetare in
intreaga economie: canalul ratei dobanzii, canalul avutiei, canalul
creditelor si canalul asteptarilor inflationiste.
Canalul ratei dobanzii afecteaza cheltuielile de consum si de investitii
si deci cererea agregata. O modificare a nivelului ratei dobanzii schimba
costul creditelor acordate, precum si costul de oportunitate al
economisirii venitului in loc de a-l cheltui.
Acest canal al ratei dobanzii poate fi reprezentat dupa cum urmeaza:
Masa monetara => Rata dobanzii => Volumul creditelor => Volumul
investitiilor => Cererea agregata => Venitul/ Outputul .
Canalul avutiei - avutia se acumuleaza la nivelul gospodariilor prin
intermediul activelor financiare, acestea pastrand o parte semnificativa
din avutia lor financiara sub forma de obligatiuni, bonuri de tezaur sau
partid in societati de investitii. O politica monetara expansionista care
creste oferta de bani, deci reduce rata dobanzii, va determina, in acelasi
timp, cresterea valorii de piata a avutiei detinute sub forma de active
financiare de catre gospodarii. Acestea vor reactiona la aceasta crestere a
avutiei financiare economisind mai putin si cheltuind mai mult pentru
bunuri de consum. Cresterea cheltuielilor pentru bunurile de consum
determina cresterea cererii agregate care determina, la randul ei,
cresterea outputului.
Canalul creditelor disponibile afecteaza si el cheltuielile, deci si
cererea agregata, insa este cel prin care creditele devin disponibile
pentru anumite sectoare ale economiei. Acest canal este important in masura
in care deficitul de informatie face dificila, daca nu imposibila, pentru
anumiti solicitanti de credite sa le obtina din alte surse decat de la o
banca.
Canalul asteptarilor inflationiste - posibilitatea ca o politica monetara
expansionista sa afecteze nivelul preturilor, deci sa determine cresterea
inflatiei, rezulta din:
Banca Centrala injecteaza cantitati mari de bani in economie, fondurile
disponibile pentru a cumpara bunuri si servicii vor creste foarte mult;
cererea agregata va creste si ea in consecinta.
Injectand bani in acest fel, nu are loc o crestere a capacitatii productive
a sectorului de productie. Daca economia functioneaza, aproape de nivelul
ei potential cresterea cererii agregate va impinge in sus preturile, fara
sa aiba efecte prea mari asupra outputului.
I.4. Evolutia ratei dobanzii si efectele ei asupra economiei.
"Intervalul "Rata dobanzii "
"4 februarie 2008 - "9.00 "
"8 ianuarie 2008 - 4 februarie 2008 "8.00 "
"1 noiembrie 2007 - 7 ianuarie 2008 "7.50 "
"26 iunie 2007 - 31 octombrie 2007 "7.00 "
"3 mai 2007 - 25 iunie 2007 "7.25 "
"27 martie 2007 - 2 mai 2007 "7.50 "
"12 februarie 2007 - 26 martie 2007 "8.00 "
"28 iunie 2006 - 11 februarie 2007 "8.75 "
"9 februarie 2006 - 27 iunie 2006 "8.50 "
"22 septembrie 2005 - 8 februarie "7.50 "
"2006 " "
"9 august 2005 - 21 septembrie 2005 "8.50 "
"8 aprilie 2005 - 8 august 2005 "12.50 "
"14 martie 2005 - 7 aprilie 2005 "14.50 "
"14 februarie 2005 - 13 martie 2005 "15.75 "
"17 ianuarie 2005 - 13 februarie "16.50 "
"2005 " "
"20 decembrie 2004 - 16 ianuarie "17.00 "
"2005 " "
"22 noiembrie 2004 - 19 decembrie "17.75 "
"2004 " "
"2 noiembrie 2004 - 21 noiembrie "18.25 "
"2004 " "
"27 august 2004 - 1 noiembrie 2004 "18.75 "
"5 august 2004 - 26 august 2004 "19.25 "
"12 iulie 2004 - 4 august 2004 "20.00 "
"7 iunie 2004 - 11 iulie 2004 "20.75 "
"1 ianuarie 2004 - 6 iunie 2004 "21.25 "
Dupa cum stim rata dobanzii este instrumentul cel mai utilizat de
politica monetara, acest lucru se datoreaza faptului ca are cel mai usor de
inteles mecanism de functionare, astfel incat, populatia sa priceapa exact
ce poate face cu veniturile sale. Analizand evolutia ratei dobanzii pe o
perioada indelungata (minim 4 ani) am putea observa exact in se situatie se
afla economia unei tari. Astfel, dupa cum putem observa in perioada 9
august 2005 pana in 4 februarie 2008, economia Romaniei s-a aflat intr-o
perioada de expansiune. Din acest motiv, guvernatorul BNR si-a permis sa
reduca rata dobanzii, pentru a creste volumul creditelor si astfel sa
determine o crestere a cererii agregate. (Oferta agregata fiind deja cu
mult peste aceasta).In perioada 1 ianuarie 2004 pana in 8 august 2005,
economia s-a aflat intr-o perioada de recesiune, cu incetiniri
neintentionate si deci abrupte ale ritmului cresterii economice[4]. In
aceasta situatie rata dobanzii este foarte ridicata, tocmai pentru a limita
volumul creditelor, pentru a domoli populatia de la a consuma si pentru a
incuraja-o sa economiseasca.
*Analiza politicii monetare din ianuarie 2007 versus ianuarie 2008.
*Ianuarie 2007
In luna ianuarie 2007, rata dobanzii de politica monetara a fost
mentinuta la nivelul de 8,75 la suta, in timp ce politica de control a
lichiditatii a continuat sa fie adaptata din perspectiva necesitatii de a
contracara riscul aprecierii nejustificabile a monedei nationale, in
conditiile persistentei unui nivel ridicat al intrarilor de capital cu
potential volatil. Ca urmare, BNR a continuat sa dreneze doar partial
excedentul de lichiditate din sistem prin intermediul operatiunilor de
piata, respingand o parte a ofertelor formulate de banci in cadrul
licitatiilor saptamanale cu depozite; pe acest fond s-a consemnat o
intensificare puternica a apelului bancilor la facilitatea de depozit si,
implicit, o diminuare a ratei medii efective a plasamentelor institutiilor
de credit la banca centrala.[5]
Conditiile relativ mai slabe ale lichiditatii au avut ca rezultanta
mentinerea randamentelor pietei interbancare pe o traiectorie descendenta,
valorile medii zilnice apropiindu-se inca de la finele primei decade a
lunii ianuarie de randamentul facilitatii de depozit oferite de BNR.
Ratele dobanzilor pe termen scurt au inregistrat insa o crestere
incepand cu debutul noii perioade de mentinere a rezervelor minime
obligatorii (24 ianuarie), inclusiv ca urmare a efectului contractionist
sezonier exercitat de factorii autonomi ai lichiditatii (datorat in special
decontarii platilor bugetare trimestriale).
Cu toate acestea, pe ansamblul perioadei, rata medie a dobanzii
plasamentelor interbanci s-a diminuat cu 1,50 puncte procentuale, ajungand
la 4,33 la suta.
BUBID - rata medie a dobanzii la depozite pe piata interbancara; rata
dobanzii acordata de o banca pentru depozitele constituite la ea este mai
mica decat BUBID, banca asigurandu-si un profit din diferenta.
BUBOR - rata medie a dobanzii pentru imprumuturile acordate pe piata
interbancara; rata dobanzii percepute de o banca pentru creditele acordate
este mai mare decat BUBOR, intrucat din suma incasata banca trebuie sa
acopere costul resurselor obtinute din credite pe piata interbancara.
Pe fondul comprimarii randamentelor depozitelor pe piata interbancara,
dar si al cresterii volatilitatii pe pietele financiare din regiune,
presiunile exercitate asupra monedei nationale s-au atenuat usor,
componenta speculativa continuand insa sa detina o pondere semnificativa in
rulajul pietei valutare.
Sub impactul acestor factori, dar si ca urmare a sporirii cererii
excedentare de devize a persoanelor juridice, leul si-a redus ritmul de
apreciere in raport cu euro (acesta atingand pe ansamblul lunii nivelul de
0,6 la suta). In schimb, ratele dobanzilor practicate de banci pentru
sectorul nebancar au continuat sa consemneze miscari divergente.
Astfel, rata medie a dobanzii creditelor noi acordate populatiei[6] s-a
mentinut aproape neschimbata in raport cu luna precedenta (13,83 la suta),
in timp ce pe segmentul societatilor nefinanciare costul mediu cu dobanda a
inregistrat cea de a treia luna consecutiva de scadere (-0,71 puncte
procentuale), ajungand la 11,39 la suta. Nici evolutia randamentelor
oferite de depozitele la termen constituite in prima luna a anului nu a
fost uniforma.
Astfel, rata medie a dobanzii depozitelor noi ale populatiei a scazut cu
0,15 puncte procentuale comparativ cu luna anterioara (pana la 6,87 la
suta), in timp ce rata medie a dobanzii bonificate pentru plasamentele
bancare ale societatilor nefinanciare a sporit cu 0,55 puncte procentuale
(pana la 6,67 la suta).
*Ianuarie 2008
In data de 7 ianuarie 2008, BNR a hotarat majorarea ratei dobanzii de
politica monetara cu 0,5 puncte procentuale, pana la nivelul de 8,0 la
suta, si continuarea gestionarii ferme a lichiditatii de pe piata monetara
prin intermediul operatiunilor de piata.
Argumentele majore ale acestei decizii le-au constituit prelungirea
actiunii inflationiste a socurilor de natura ofertei – in principal a
cresterii preturilor produselor alimentare –, concomitent cu aparitia
indiciilor amplificarii presiunilor cererii.
Pentru a consolida restrictivitatea conditiilor monetare in sens larg,
autoritatea monetara a decis totodata mentinerea ratelor rezervelor minime
obligatorii aplicabile pasivelor in lei si, respectiv, celor in valuta ale
institutiilor de credit.
Banca centrala si-a intensificat puternic in aceasta luna operatiunile de
sterilizare, urmarind astfel sa contracareze injectiile masive de
lichiditate efectuate de Trezorerie. Accentuarea preferintei institutiilor
de credit pentru plasamentele pe termen foarte scurt – inclusiv ca efect al
cresterii incertitudinii acestora privind evolutia lichiditatii – a
determinat BNR sa recurga la atragerea de depozite si pe scadente mai
reduse decat cea a principalului instrument de politica monetara. Pe
ansamblul perioadei, soldul depozitelor totale atrase de banca centrala a
sporit cu 52 la suta comparativ cu luna precedenta, ajungand la 10 087
milioane RON.
Randamentele pietei interbancare au receptat cu o anumita intarziere
majorarea ratei dobanzii de politica monetara, ajustarea lor la noul nivel
al dobanzii cheie fiind vizibila doar in ultima saptamana a lunii, odata cu
debutul noii perioade de constituire a RMO. Reflectand aceste evolutii,
rata medie a dobanzii depozitelor interbancare a urcat cu 0,46 puncte
procentuale fata de decembrie, pana la 7,79 la suta. In acelasi timp,
volatilitatea randamentelor pe termen foarte scurt a continuat sa se
reduca, situandu-se la un nivel minim al ultimilor 2 ani si jumatate.
Cu toate acestea, presiunile in directia deprecierii monedei nationale s-
au amplificat, in conditiile reinflamarii aversiunii fata de risc a
investitorilor financiari, dar si ale continuarii deteriorarii asteptarilor
privind evolutia cursului de schimb al leului. In acest context, atat
rulajul pietei valutare interbancare, cat si cererea neta de devize au
atins in intervalul analizat valori record, iar moneda nationala a
inregistrat o depreciere lunara nominala in raport cu euro de 4,4 la suta.
Miscarea ascendenta a randamentelor interbancare a fost receptata la
nivelul ratelor dobanzilor practicate de banci pentru clientii nebancari.
Ratele medii ale dobanzilor aferente creditelor noi au urcat comparativ cu
luna precedenta cu 0,4 puncte procentuale, pana 12,14 la suta. Pe segmentul
populatiei, ajustarea crescatoare (cu 0,55 puncte procentuale, pana la
12,49 la suta) a contrastat cu reducerile din precedentele doua luni, in
timp ce la nivelul companiilor aceasta a reprezentat o continuare a
tendintei conturate incepand din octombrie 2007 (+0,35 puncte sporit,
evolutia fiind mai pregnanta in cazul plasamentelor soviet nefinanciare
(+0,50 puncte procentuale, pana la 7,78 la suta).[7]
I.5. Evolutia cursului de schimb si legatura lui cu politica monetara.
Evolutia prezentata mai sus este pe o durata de 4 ani, mai exact de la 1
aprilie 2004 pana la 14 aprilie 2008.
Cursul de schimb este direct afectat de evolutia ratei dobanzii, daca BNR
decide cresterea acestea, atunci se vor inregistra intrari masive de
capitaluri speculative, ce vor conduce la cresterea cererii pentru lei (sau
cresterea ofertei de valuta), de unde va rezulta o apreciere a monedei
nationale (mai departe impoturile vor creste, exporturile vor scadea, iar
deficitul de cont curent va spori).
Cazul invers presupune o diminuare a ratei dobanzii ce va conduce la o
iesire de capitaluri speculative, va scadea cererea pentru lei (sau oferta
de valuta), iar leu se va deprecia. (Importurile vor scadea, exporturile
vor spori, iar deficitul de cont curent va scadea).
I.6. Evolutia ratei rezervei minime obligatorii.
La momentul acesta RMO este:
20% pentru lei;
40% pentru valuta.
Mecanismul rezervelor minime obligatorii actioneaza prin intermediul
pietei, influentand, in mod implicit, nivelul cererii, ca de altfel si pe
cel al ofertei de moneda din economie, dar, in acelasi timp, se prezinta
sub forma normativa, bancile din sistem fiind obligate sa-si constituie
aceste rezerve la nivelul Bancii Centrale, in primul rand pentru a asigura
o lichiditate minima fata de deponenti. Putem spune ca imbina elemente
specifice atat instrumentelor directe, cat si celor indirecte, motiv pentru
care nu poate fi considerat un instrument direct pur ci, mai degraba, o
combinatie a celor doua.
Argumentele aduse in favoarea utilizarii mecanismului rezervelor minime
obligatorii sunt legate de aspecte precum:
imbunatatirea preciziei cu care Banca Centrala poate sa-si ghideze
politica monetara in directia atingerii obiectivelor propuse;
aplicarea politicii monetare prin insasi modificarea rezervelor minime
obligatorii.
Ceea ce este specific rezervelor minime obligatorii este faptul ca
acestea au rolul de a asigura o lichiditate minima a bancilor in
raporturile ce se stabilesc intre acestea si deponenti. Din punct de vedere
al politicii monetare, se considera ca utilizarea mecanismului rezervelor
minime obligatorii permite autoritatii monetare sa realizeze controlul
ofertei de moneda la nivelul economiei, toate acestea vizand, in final,
asigurarea stabilitatii monetare.
In calitate de instrument de politica monetara, rezervele minime
obligatorii actioneaza in directia limitarii capacitatii bancilor din
sistem de a multiplica depozitele deponentilor, in cadrul mecanismului
propriu de creatie monetara, motiv pentru care rata rezervelor minime
obligatorii este invers proportionala cu multiplicatorul depozitelor
I.7. Efectele politicii moentare prin prisma modelului IS-LM si
conditiile de eficienta.
O politica monetara expansionista, care se exprima printr-o crestere a
ofertei de moneda, deplaseaza curba LM spre dreapta.
Pe piata monetara, oferta de moneda suplimentara conduce la scaderea
ratei dobanzii; scaderea ratei dobanzii stimuleaza investitia privata I;
reluarea investitiei are un efect multiplicator asupra venitului.
In figura de mai sus, se atinge un venit mai ridicat cu o rata a dobanzii
mai mica.
Invers, o politica monetara restrictiva deplaseaza curba LM spre stanga,
ridica rata dobanzii, scade investitia si reduce venitul national.[8]
Conditiile de eficienta ale politicii monetare sunt:
o cerere de moneda putin elastica fata de rata dobanzii (in acest caz, intr-
adevar, o scadere mare a lui I va fi necesara pentru agentii sa accepte sa
asoarba moneda oferita suplimentar);
o elasticitate mare a investitiei fata de rata dobanzii( penru ca I sa fie
mult stimulata printr-o scadere a ratei dobanzii);
un multiplicador ridicat;
capacitatile de productie neutralizate si o oferta de bunuri si servicii
elastica pe termen scurt ( daca nu, efectul multiplicador se exercita
asupra preturilor si nu asupra productiei);
Conditiile de eficienta sunt aceleasi, fie ca politica monetara este
expansionista, fie ca este restrictiva. Conditiile referitoare la
elasticitatea cererii de moneda si a cererii de investitii sunt inverse
pentru politicile monetare si bugetare; prin urmare cand una din cele doua
politici isi atinge eficacitatea maxima, cealalta are o eficacitate minima:
dezbaterea privind eficacitatea comparata a celor doua politici decurge din
modul de estimare empirica a functiilor cererii de moneda si cereii de
investitii.
I.8. Trecerea politicii monetare din sfera nationala in sfera comunitara.
Teoria zonelor monetare optime privita prin prisma adoptari euro.
Ca urmare a renuntarii la independenta politicii monetare, autoritatile
nationale nu mai pot realiza ajustari prin utilizarea instrumentelor
monetare, deoarece se cedeaza prerogativele politicii monetare unei
autoritati centrale; în plus, statele membre vor avea o influenta mai mare
sau mai mica în procesul decizional, functie de mai multi factori, situatie
care poate fi perceputa ca negativa pentru statele cu influenta redusa.
Teoria zonelor monetare optime (ZMO) este cea care studiaza costurile si
beneficiile asociate adoptarii unei monede unice; ea se axeaza in principal
pe costuri, a caror minimizare depinde de anumite conditii caracteristice
economiilor tarilor participante. Beneficiile se refera la castigurile
obtinute din eliminarea costurilor asociate schimbului valutar si la
importul de credibilitate a bancii centrale a uniunii, care reduce
expectatiile inflationiste si, implicit, nivelul inflatiei.
Costurile sunt legate de efectele negative ale renuntarii la politica
monetara independenta si la mecanismul cursului de schimb, ca instrumente
de ajustare a socurilor asimetrice intre potentialii membri ai uniunii
monetare. Cu cat nevoia de a efectua ajustari ale ratei nominale de schimb
este mai mica, cu atat costurile participarii la uniunea monetara se
diminueaza, iar acest stadiu de integrare este benefic pentru participanti.
Teoria ZMO ofera justificarea economica a realizarii zonelor monetare.
Aceasta a indicat ca un sistem de cursuri de schimb fixe este potrivit
pentru acele tari integrate in comertul international si in care factorii
de productie sunt destul de mobili pentru a realiza o ajustare in caz de
soc asimetric. Este adevarat ca decizia de a avea rate de schimb fixe poate
aduce avantaje, dar si dezavantaje. Astfel, o tara poate sa absoarba
efectele distorsionante ale socurilor asimetrice prin modificarea ratei de
schimb.
Costurile si beneficiile pe care le poate avea o tara care intra intr-o
zona in care cursurile de schimb sunt fixe depind de masura in care propria
economie se poate integra si face fata concurentei economiilor
potentialilor parteneri. Dupa cum se stie, o tara are mai multe avantaje
din aderarea la o zona monetara, daca economia sa e bine integrata cu
celelalte economii ale tarilor membre.
*Costurile unei monede unice:
costuri determinate de aparitia socurilor asimetrice;
Din diverse motive (de exemplu, modificarea brusca a preferintelor
consumatorilor spre bunurile de import), cererea agregata (CA) in tara X
poate evolua diferit fata de cererea agregata in tara Y (X si Y formeaza o
uniune monetara). Un soc pe latura cererii determina astfel o reducere a
cererii agregate in X si o crestere a cererii agregate in Y. Folosind
modelul cerere agregata (CA) – oferta agregata (OA), observam ca efectele
sunt diferite in cele doua tari (figura1).
Astfel, o reducere a cererii agregate in X va determina micsorarea
productiei reale, ceea ce va determina reducerea nivelului de ocupare. In
scurt timp, tara X se va confrunta cu situatia deficitelor gemene"
(deficit bugetar si déficit de cont curent). Spre deosebire de X, tara Y va
inregistra excedent bugetar si, de asemenea, excedent de cont curent.
Observam, astfel, ca un soc al cererii creeaza probleme diferite celor doua
tari. In lipsa posibilitatii de a utiliza cursul de schimb, o echilibrarea
automata a economiilor celor doua tari este posibila, daca salariile din X
si din Y sunt flexibile, iar mobilitatea fortei de munca este ridicata.
Daca una din cele doua conditii nu se realizeaza in practica, cele doua
tari nu sunt inca pregatite sa faca parte dintr-o zona monetara, avand mai
multe avantaje daca isi pastreaza independenta monetara.
costuri determinate de preferinte diferite ale tarilor fata de inflatie si
somaj
Preferintele diferite ale tarilor fata de inflatie si somaj creeaza
potentiale costuri in cazul unei uniuni monetare.
Atunci cand rata inflatiei este mai mare in Romania decat in UE, pentru a
nu-si pierde competitivitatea externa, Romania trebuie sa-si deprecieze
moneda in raport cu euro. Daca Romania si UE formeaza insa o uniune
monetara, atunci cursul de schimb nu mai poate fi folosit ca instrument de
politica; ceea ce inseamna ca ratele inflatiei in UE si Romania trebuie sa
fie egale. Daca rata inflatiei in Romania este mai mare decat in UE, in
conditiile unui curs de schimb fix, produsele romanesti isi pierd
competitivitatea.
UE si Romania au preferinte diferite fata de inflatie si somaj ; astfel,
Romania prefera un somaj mai scazut si o inflatie mai ridicata, in timp ce
UE alege combinatia inversa. Atat timp cat ratele inflatiei sunt diferite,
un curs de schimb fix intre leu si euro nu este sustinut. Pentru ca un curs
de schimb fix intre leu si euro sa poata fi mentinut, este necesar ca
ratele inflatiei din cele doua zone sa fie egale. In aceasta situatie,
costul unei uniuni monetare intre Romania si UE consta in faptul ca atat
Romania, cat si UE trebuie sa accepte alte combinatii inflatie-somaj,
respectiv situarea in alte puncte ale curbei Phillips, mai putin
convenabile decat in situatia initiala.
costuri inregistrate din diferente de productivitate intre tarile
participante la uniunea monetara;
Daca ratele productivitatii sunt diferite in cele doua zone care
decid sa formeze o uniune monetara (de exemplu, mai mica in Romania),
atunci cresterile salariilor nominale in Romania trebuie sa fie mai mici
decat cele din UE. Daca, din diverse motive, nu se intampla astfel, atunci
apar costuri.
costuri determinate de diferentele intre sistemele fiscale ale tarilor;
Participarea la o uniune monetara presupune pentru tarile implicate
acceptarea unor constrangeri in ceea ce priveste modul de finantare a
deficitelor bugetare. Din cauza diferentelor intre sistemele fiscale,
tarile utilizeaza diferite combinatii de finantare prin indatorare si
finantare monetara a deficitelor bugetare.
*Benefiiciile unei monede unice:
castiguri rezultate din eliminarea costurilor de tranzactie;
castiguri de bunastare generate de scaderea incertitudinii.
patru beneficii ale ratelor de schimb fixate in mod irevocabil: scaderea
costurilor volatilitatii ratei de schimb, reducerea costurilor de
tranzactie, a incertitudinii, dar si scaderea preferintei locale".
-----------------------
[1] GhizariI, Iota Emil, Obiective _i instrumente ale politicii
monetare în România, Academia Român, Institutul Nacional de
Cercetri Economice, Bucure_ti, 1999
[2] Friedman Benjamin M., - Targets, instruments and indicators of monetary
poObiective şi instrumente ale politicii monetare în România, Academia
Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 1999
[3] Friedman Benjamin M., Targets, instruments and indicators of monetary
policy", Journal of Monetary Economics nr.1/1975
[4] Nora Chirita, Emil Scarlat: Politici macroeconomice. Teorie si
aplicatii. Edituara Economica p. 195 - 197
[5] Economie, Editua Economica Capitolul 16 -Fluctuatii economice, p239.
[6] Buletin lunar, Ianuarie 2007. Banca Nationala a Romaniei.
[7] Gospodării ale populaţiei şi instituţii fără scop lucrativ în servicial
gospodăriilor populaţiei (clasificare conform Normei BNR nr. 14/2006).
[8] Buletin lunar, Ianuarie2008. Banca Nationala a Romaniei
[9] Economie politica, Jaques Genereux. Editura ALL Beck 2000
