dostoievski

ACADEMIA DE ŞTIINŢ TIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE FILOLOGIE CENTRUL DE LITERATUR Ă ŞI FOLCLOR 

Cu titlu de manuscris C.Z.U. 821.135.1.09 (043.2)

GRATI ALIONA

STRUCTURI DIALOGICE ÎN ROMANUL ROMÂNESC DIN SECOLUL AL XX-LEA

10.01.08 – Teoria literaturii Autoreferatul tezei de doctor habilitat în filologie

CHIŞINĂU, 2010

Teza a fost elaborat ă în cadrul Sectorului de Teorie şi metodologie literar ă de la Centrul de Literatur ă şi Folclor al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Consultant ştiinţ tiinţific: BURLACU Alexandru , doctor habilitat în filologie, profesor universitar  Referenţ Referenţi oficiali: academician, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, acad. CIMPOI Mihai, academician, PAVLICENCU Sergiu , doctor habilitat în filologie, profesor universitar  fil ologie, conferenţiar cercetător  PLĂ PLĂMĂDEALĂ DEALĂ Ion, doctor habilitat în filologie, Componenţ Componenţa Consiliului ştiinţ tiinţific specializat: GAVRILOV Anatol , preşedinte, doctor habilitat în filologie, conferen ţiar cercetător  CARAMAN Vlad, secretar ştiinţific, doctor în filologie BILEŢ BILEŢCHI Nicolae, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, m. c. CIOCANU Ion, doctor habilitat în filologie, conferen ţiar cercetător  PRUS Elena, doctor habilitat în filologie, profesor universitar 

Susţinerea va avea loc la 19 noiembrie 2010, ora 12 în şedinţa Consiliului ştiinţific specializat DH 19.10.01.08 –  04 din cadrul Institutului de Filologie, Centrul de Literatur ă şi Folclor al AŞM, bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1, MD 2001. Teza de doctor habilitat şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” a A ŞM (str. Academiei, nr. 5 A, Chi şinău, MD 2028) şi pe pagina web a C.N.A.A. (www.cnaa.md (www.cnaa.md). ). Autoreferatul a fost expediat la 15 octombrie 2010 Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific specializat, dr. în filologie,

CARAMAN Vlad

Consultant ştiinţific, dr. hab. în filologie,  profesor universitar,

BURLACU Alexandru

Autor, dr. hab. în filologie, conferenţiar universitar,

GRATI Aliona

(© GRATI Aliona, 2010 2

Teza a fost elaborat ă în cadrul Sectorului de Teorie şi metodologie literar ă de la Centrul de Literatur ă şi Folclor al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Consultant ştiinţ tiinţific: BURLACU Alexandru , doctor habilitat în filologie, profesor universitar  Referenţ Referenţi oficiali: academician, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, acad. CIMPOI Mihai, academician, PAVLICENCU Sergiu , doctor habilitat în filologie, profesor universitar  fil ologie, conferenţiar cercetător  PLĂ PLĂMĂDEALĂ DEALĂ Ion, doctor habilitat în filologie, Componenţ Componenţa Consiliului ştiinţ tiinţific specializat: GAVRILOV Anatol , preşedinte, doctor habilitat în filologie, conferen ţiar cercetător  CARAMAN Vlad, secretar ştiinţific, doctor în filologie BILEŢ BILEŢCHI Nicolae, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, m. c. CIOCANU Ion, doctor habilitat în filologie, conferen ţiar cercetător  PRUS Elena, doctor habilitat în filologie, profesor universitar 

Susţinerea va avea loc la 19 noiembrie 2010, ora 12 în şedinţa Consiliului ştiinţific specializat DH 19.10.01.08 –  04 din cadrul Institutului de Filologie, Centrul de Literatur ă şi Folclor al AŞM, bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1, MD 2001. Teza de doctor habilitat şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” a A ŞM (str. Academiei, nr. 5 A, Chi şinău, MD 2028) şi pe pagina web a C.N.A.A. (www.cnaa.md (www.cnaa.md). ). Autoreferatul a fost expediat la 15 octombrie 2010 Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific specializat, dr. în filologie,

CARAMAN Vlad

Consultant ştiinţific, dr. hab. în filologie,  profesor universitar,

BURLACU Alexandru

Autor, dr. hab. în filologie, conferenţiar universitar,

GRATI Aliona

(© GRATI Aliona, 2010 2

Reperele conceptuale ale cercetă cercet ării Actualitatea temei. Mutaţiile survenite în sfera cunoa şterii şi în evoluţia culturală duc la o reformulare permanent ă a structurii şi a poeticii romanului. Fiind receptiv la categoriile epistemice ale epocii sale, romanul î şi adaptează formele pentru a participa, ca şi celelalte genuri literare, la cunoa şterea lumii. Explozia de informa ţii din cele mai diverse zone ale ştiinţei şi culturii, schimbările de viziune au condi ţionat metamorfoze complexe în fizionomia genului, romanul adăugând preocup ărilor lui originare modalit ăţi ale discursului care nu i-au fost specifice pân ă la acest moment. În veacul trecut cele mai importante evenimente au fost rafinamentul estetic şi experimentul formal. Autorii marilor romane moderniste şi  postmoderniste, dezinteresa ţi de anecdot ă, sunt tenta ţi fie de o exprimare formal ă a totalit ăţ  ii, fie ăţ ii de una raportat ă la un model al  pluralismului şi al  fragmentarismului. Revoluţia poetică a creat condiţii pentru formularea şi rezolvarea unor probleme legate de analiza romanului ca form ă.  Noua disciplină –  poetica  poetica romanului – urmăreşte morfologia formelor  şi elementele func ţionale eterogene, care compun unitatea genului, şi este completat ă de o  poetică  istorică , preocupat ă de evoluţia inovaţiilor tehnice. Categoria formei de ţine de-a lungul timpului un loc privilegiat în studiile de naratologie, retoric ă, logică, semiotică sau de textologie, studii chemate s ă contribuie împreună la o exegez ă modernizată a romanului.   Noul ideal artistic, bazat pe cultul formei şi al textului, a pus sub semnul întreb ării  potenţialul creativ al comunic ării verbale între autor-narator-personaj-cititor , punând în discu ţie doar funcţionalitatea lor în calitate de componente ale textului literar. Poetica romanului modernist şi postmodernist, condus ă de modelul poeziei moderne sau de studiul semiotic şi textologic, înstr ăina romanul de structura tradi ţională, dându-i un caracter tot mai experimental. Totuşi, a trebuit să se ţină cont de faptul c ă romanele poetice şi experimentale nu au putut eluda definitiv cutumele genului, precum nu a putut fi ignorat ă nici existenţa paralelă în secolul trecut a unui num ăr apreciabil de romane consacrate care au p ăstrat legătura cu tradi ţia sociabilit ăţii, fiind, totodată, permeabile la inova ţiile tehnice ale timpului. Astfel c ă studiul formelor romane şti a trebuit să-şi extindă cercetările, profitând de metodologia fenomenologiei lecturii mai receptiv ă la structura comunicativ ă a operei literare, la context şi la orizontul de a şteptare al cititorului. Anterioar ă acestor demersuri de dep ăşire a restricţiilor structuraliste, varianta de poetic ă a lui Mihail Bahtin ca ramur ă a teoriei dialogice s-a ar ătat a fi aptă a genera principii şi categorii care să surprindă noua structur ă romanescă. Potrivit lui Bahtin, forma ca structur ă este expresia conjugată a unei viziuni compozi ţionale individuale, a unui demers dinamic, creativ şi constructiv, care urm ăreşte o „unitate finalizat ă şi elucidată”. Esteticianul şi poeticianul rus a fost unul dintre primii care au atras aten ţia asupra caducit ăţii explicărilor formaliste ale romanului şi asupra necesit ăţii orientării atenţiei pe valorificarea „tensiunii emo ţionale, volitive a formei” care se află în afara materialului, exprimând o rela ţie valorică între autor  şi cititor. Disciplina care   poate surprinde constituirea formelor romanului din acest punct de vedere este numită de savantul rus mai întâi poetică poetică sociologică sociologică, ca mai apoi s ă se configureze ideile de dialogism şi dialogistică dialogistică. Din perspectiva acestei discipline, forma polifonic ă şi orientarea social ă (structura eterogenă, dialogică) a romanului modernist şi, mai ales, a celui postmodernist e mai mult decât 3

evidentă. Prin prisma acesteia se poate explica, pe de o parte, felul în care romanul secolului al XX-lea a asimilat alte genuri literare li terare (spre exemplu, jurnalul, poemul etc. în romanul modernist),  precum şi extraliterare (tratatul ştiinţific, filosofic, religios etc.) iar, pe de alt ă parte, se poate urmări dimensiunea uman ă, dialogul dintre axiologia autorului şi ale personajelor sale, influen ţa contextului, precum şi comunicarea autorului cu cititorul. O exegez ă modernizată a romanului nu mai poate face abstrac ţie de contribu ţiile studiilor  de naratologie, retoric ă, logică, semiotică sau de textologie. În contextul elabor ărilor teoretice din domeniile teoriei textului, teoriei comunic ării, pragmaticii, sociologiei şi antropologiei literare etc., o reformulare a categoriilor de analiz ă poetică a romanului e mai mult decât necesar ă. E nevoie şi de o înnoire a demersului teoretic care s ă fie capabil a pune în eviden ţă structura dialogic ă a reflecţiei romaneşti. Actualitatea reclam ă o metodologie distinct ă, operatorie, care s ă „coboare” analiza romanului din sferele „abstracte”, s ă o umanizeze şi să o situeze pe un fundal dialogic, inter- şi transdisciplinar. Teoria dialogic ă a lui Mihail Bahtin poate oferi soluţii privind facilitarea acestui demers. Noile instrumente ar avantaja extrem studiul asupra romanului românesc din secolul al XX-lea, contribuind la urm ărirea unei evolu ţii a genului în func ţie de ambianţa sociocultural ă polifonică şi în ţelegerea dialogic ă a conceptului de literatur ă. Descrierea situaţ situa ţiei în domeniul de cercetare şi identificarea problemelor de cercetare. În secolul al XX-lea în domeniul teoriei literaturii, paralel cu schimbarea de accent de  pe categoriile „consacrate” pe studiul de poetic ă, apar o serie de studii care atest ă un interes tot mai sporit pentru poetica romanului. Victor  Şklovski, Nortrop Frye, Davide Lodge, Marthe Robert, René Girard, Jean Ricardou, Wayne Booth au emis ipoteze şi au realizat vaste descrieri de ansamblu, de neignorat, privind evolu ţia genului mai ales sub aspect formal, constituind categoria poeticilor descriptive. Se eviden ţiază însă şi o altă paradigmă, care  promovează ideea că lumea romanului modern este o lume a omului, a omului dialogal, deschis l  alt . Pentru Milan Kundera romanul reprezint ă o lume care define şte omul printr-o spre cel ă  ălalt  continuă interogaţie ontologică asupra identit ăţii fiinţei. Potrivit ipotezelor scriitorului ceh din  Arta romanului, condiţia  sine qua non a valorii unui roman este noutatea lui, care se exprim ă şi este echivalent ă cu puterea de a arunca o lumin ă nouă asupra omului. Realizând un studiu despre   Istoria romanului modern, R.-M. Albérès ajunge cândva la concluzia c ă şi acesta continu ă să reprezinte totalitatea omului modern, iar Toma Pavel afirm ă, în Gândirea romanului , că fiecare roman propune o ipotez ă substanţială despre natura şi organizarea universului uman. Demn de menţionat este studiul  Na şterea romanului de Ian Watt, care ofer ă desluşiri nepreţuite privind dezvoltarea genului, panoramând o istorie social ă a romanului ce are ca obiect de studiu legăturile dintre proza narativ ă şi ambianţa ei sociocultural ă. Aceste studii se intersecteaz ă, mai mult sau mai pu ţin, cu argumenta ţia savantului rus, oferindu-ne sugestii valoroase şi probe de existen ţă a unor probleme comune care formeaz ă paradigma dialogică dialogică. Vom fi preocupa ţi în special de studiile care au pornit nemijlocit de la teoria dialogică a lui Bahtin. Ideile sale despre dialog şi despre cuvântul existent doar ca r ăspuns la un alt cuvânt au prins lesne în spa ţiul occidental, mai ales în cadrul discu ţiilor  4

  poststructuraliste. Poetica romanului a început ăs fie pusă sub semnul eterogenit ăţii,   proteismului, polifoniei, dialogismului, intertextualităţii şi carnavalescului, generând cercet ări dedicate anume acestor aspecte. Faptul se datoreaz ă în mare parte interpret ărilor Juliei Kristeva, la care au f ăcut referinţă vreme îndelungat ă majoritatea bahtinologilor francezi şi americani. Timp de peste un deceniu, reac ţiile s-au produs în special printre semioticieni şi textualişti. Turnura antropologic ă pe care a luat-o lingvistica textului în anii ’80 a determinat interesul   pentru revalorificarea metalingvisticii lui Bahtin şi a orientat aten ţia asupra caracterului de adresabilitate a unui text. Pornind anume de la faptul c ă în centrul imaginii artistice st ă persoana umană şi relaţia ei cu semenii, un grup de cercet ători a iniţiat o nouă tendinţă în critică cu intenţii declarate de revalorificare a teoriei lui Bahtin, numit ă critica dialogică. Adoptând un „principiu dialogic”, care înseamn ă „procesualitate”, „cunoa ştere” şi „moralitate”, în interpretarea  procesului culturii, în general, şi a textului literar, în particular, criticul are posibilitatea, dup ă Todorov, Holquist, Belleau ş.a. să cuprindă multitudinea de semnifica ţii într-o relaţie vie cu cel ăl  alt  abordat ca persoan ă. Actualmente în Rusia se desf ăşoar ă o amplă cercetare din  perspectivă dialogică asupra discursului şi a textului în cadrul unei discipline umanistice mai ample –  bahtinologia. Plehanova, Bogu şevici, Vorobieva, Bone ţkaia ş.a. au elaborat un program de analiză a textului văzut ca dialog între autor, personaj, context şi interpret. În spaţiul ştiinţei literare româneşti au existat câteva importante studii de poetic ă a romanului contemporan axate pe modelul narativ (Nicolae Manolescu) sau pe codul cunoa şterii (Liviu Petrescu), precum şi pe „gândirea” antropologic ă (Pavel Toma). Chiar dac ă se poate spune sigur c ă niciun studiu dedicat romanului nu a evitat s ă facă trimitere la Bahtin, nu avem  pentru moment o aplicare pe romanul românesc a dialogismului a şa cum l-a teoretizat savantul rus. E adev ărat, aspectul intertextualit ăţii a preocupat mai mul ţi cercetători avizaţi, pe aceast ă temă s-a scris un num ăr impunător de studii competente. O cercetare a structurilor dialogice ale romanului românesc din secolul trecut, care s ă completeze analizele intertextuale, e mai mult decât necesar ă şi ar deschide drumuri noi. Mai multe demersuri în acest sens se fac la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Un studiu amplu de poetică dialogică a romanului, interesat de structura dialogic ă a romanului, adic ă de formele conţinutiste dialogiccreatoare, se las ă însă deocamdat ă aşteptat. Scopul şi obiectivele lucrării. Teza se vrea, în primul rând, o sintez ă a literaturii teoretice a lui M. Bahtin pe un fundal mai larg de reevaluare, în lumina achizi ţiilor cunoaşterii şi a teoriilor contemporane, a principalelor no ţiuni şi concepte ale paradigmei dialogice. Extrapolând concepţiile disciplinelor interesate de rela ţia intersubiectual ă în teritoriul teoriei dialogice, se  poate obţine un model integrativ de analiză şi interpretare, apt a pune în lumin ă noi aspecte ale romanului. Teoria dialogic ă va constitui pretextul unei analize multiaspectuale a rela ţiilor  estetice autor-narator-erou-cititor , exprimând relaţia individului cu lumea mijlocită prin raportul eu-altul , care a condi ţionat arhitectonica romanului românesc din secolul al XX-lea. Obiectivele concrete ale investiga ţiei sunt următoarele:  – reprezentarea sinoptic ă a preocup ărilor şi realizărilor ştiinţifice comune, legate de dialog, dialogismul existen ţei şi dialogica originar ă a cunoa şterii umane, ale unor cercet ători – filosofi, 5

esteticieni, lingvişti, hermeneuţi şi antropologi –, care demonstreaz ă în ansamblu existen ţa unei paradigme dialogice în ştiinţa umanistică din secolul al XX-lea;  – prezentarea teoriei dialogice a lui Mihail Bahtin şi a performanţelor ei epistemologicmetodologice în ştiinţa literaturii;   – definirea principiilor de bază ale paradigmei dialogice în ştiinţa literaturii; evaluarea critică a următoarelor abordări privind formele literare ale dialogicului: metalingvistica, teoria intertextualităţii, semiologia, teoria actelor verbale, sociologia literaturii, pragmatica textului literar ş.a.;   – caracterizarea unor hermeneutici care se intersectează cu cea dialogic ă a lui Bahtin,  precum cele teoretizate de Schleiermacher, Dilthey, Heidegger, Ricoeur, Jauss, Todorov ş.a. în vederea formulării metodei dialogice de interpretare a textului literar;   – conceptualizarea noului tip de roman ca dialog şi definirea conceptelor de „structur ă dialogică”, „formă arhitectonică” – „compozi ţie” a romanului; urmărirea momentelor de conjugare a dialogismului lui Bahtin cu alte cercet ări de poetică a romanului ce ne-au ajutat la cristalizarea principalelor categorii şi concepte cu care am operat la analiza romanului românesc din secolul al XX-lea;  – explicarea specificului  poeticii istorice în varianta lui Bahtin cu descrierea conceptului de cronotop; analiza achizi ţiilor pe care poetica dialogic ă le-a f ăcut în urma cercet ărilor de   bahtinologie în domeniul discursului şi textului literar, cristalizarea aparatului conceptual de analiză dialogică a romanului;   – identificarea unor   structuri dialogice, a unei matrice eu-tu care constituie  sfera intersubiectual ă  atât în romanul modernist – poetic, subiectiv, rafinat estetic, tinzând a exprima totalitatea, cât şi în romanul postmodernist – experimental şi descinzând din studiul semiotic şi textologic;  – identificarea unei tipologii a arhitectonicii romanului românesc din secolul al XX-lea în funcţie de relaţiile estetice autor-narator-erou-cititor , pornind de la romanul interbelic şi finalizând cu romanul contemporan, inclusiv cu cel ap ărut în spa ţiul basarabean. Metodologia cercetării ştiinţifice este variată, complementar ă, apar ţinând unor  ştiinţe cu obiect învecinat: filosofia, estetica, antropologia, hermeneutica, lingvistica, poetica, sociologia,   psihologia, logica ş.a. Sarcinile propuse au condi ţionat utilizarea, în primul rând, a metodei dialogismului şi a principiului dialogic de interpretare a textului literar. La fel de necesare ni s-au  părut analizele: naratologic ă, poetică, stilistică, sociologică, tematică, intertextuală şi contextuală, de con ţinut, comparativă ş.a. Noutatea şi originalitatea ştiinţifică constă, în primul rând, în valorificarea din  perspectivă contemporană, interdisciplinar ă a unor concepte ce permit descrierea propriet ăţilor  dialogice ale limbajului romanului modern şi postmodern. Cu o serie de procedee şi metode specifice, critica şi poetica dialogică se orienteaz ă asupra arhitectonicii romane şti, constituite în dinamica relaţiilor intersubiectuale ale participan ţilor la actul creaţiei. Extrapolând în teritoriul teoriei lui Bahtin unele concep ţii apar ţinând disciplinelor din secolul trecut, care au fost

6

interesate de multitudinea de rela ţii din interiorul şi dincolo de textul literar, am ob ţinut un model teoretic integrativ, modern, dinamic de abordare a romanului contemporan. În al doilea rând, pornind de la faptul c ă poetica este o disciplin ă necesarmente aplicativ ă, am utilizat modelul analizei dialogice pe romanul românesc din secolul al XX-lea. Am urm ărit unele dintre cele mai remarcabile romane moderne, neomoderne şi postmoderne din perspectiva specificului artei formale, pe care o consider ăm menită a pune în eviden ţă un univers de semnificaţii, o lume a omului care se constituie şi este receptat ă dialogic. Critica dialogic ă ne-a   permis scoaterea în evidenţă a caracterului social al sensurilor chiar  şi atunci când romanul adoptă un model narativ experimental. Văzută din perspectiva dialogic ă, istoria romanului românesc din veacul trecut se arat ă a fi o evoluţie a formelor raportate la con ţinuturile obţinute în relaţia intersubiectual ă, socială, dialogică dintre eu şi cel ăl  alt , adică dintre autor şi eroul  său. Formele arhitectonice înregistrate sunt expresii estetice ale omului şi ale lumii reale (ca lume a omului) din secolul al XX-lea. Ele constituie expresii valorice ale r ăspunsurilor date de scriitorii români dintr-un loc unic în istorie la problemele vie ţii (sociale, filosofice, culturale, literare etc.). Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării rezultă din efortul de a  pune în circulaţie o grilă de interpretare a romanului, adecvat ă orizontului de a şteptare contemporan. Prin prisma modelului teoretizat de noi, acest demers se arat ă a fi în ţ elegere, interpretare şi analiză  dialogică  a romanului. Principiul dialogic, ca „gimnastic ă” eternă (Gadamer), va genera o interpretare care se va reînnoi şi se va cizela într-o form ă dialogică a schimbului viu de replici dintre cei care intr ă în vorbă, coabitează la nivel simbolic în cuvânt, deci tr ăiesc la un nivel simbiotic unii cu al ţii. Valoarea aplicativă a cercetării rezultă din necesitatea de a raporta   procesul instructiv actual din Republica Moldova la practica dialogică de nivel global. Rezultatele investigaţiei pot sta la baza unor cursuri universitare de nivelul studiilor superioare sau de masterat. Metoda propus ă ar putea fi aplicat ă pe segmente mai largi ale literaturii. Rezultatele ştiinţifice principale înaintate spre susţinere: Traiectoria „Noii gândiri” a secolului al XX-lea, care reprezint ă o trecere de la logos la dialog  şi de la dialog  la dialogism şi dialogic, prefigurează o nouă paradigmă. Principiile călăuzitoare ale paradigmei dialogice stipuleaz ă a nu căuta un sens „unic”, transcendent, or, sensul constituie rezultatul dialogului nelimitat dintre subiec ţii umani, şi a nu-l aborda pe cel ă lalt  ca pe un obiect. Dezvăluirea aspectului socialit ăţii din perspectiva unor teorii filosofice, hermeneutice, antropologice, lingvistice etc. din veacul trecut contribuie la extinderea cadrului de în ţelegere a romanului. Perspectiva dialogic ă impune urmărirea evoluţiei romanului în func ţie de relaţiile intersubiectuale dintre „eu” şi „celălalt”, ţinând cont de ambian ţa sociocultural ă şi înţelegerea dialogică a conceptului de literatur ă. Atât teoria dialogică a lui Bahtin (opera-enun ţ), cât şi cea a intertextualit ăţii (opera-citat) conturată de Kristeva şi de al ţi cercetători pot pune în valoare dialogismul sau polifonia •

•

•

•

7

romanelor moderne şi postmoderne. O abordare dup ă principiul  şi/  şi va cuprinde în aria sa cele două niveluri: cel al fluxului de con ştiinţă şi cel formal, lingvistic. Arhitectonica romanului românesc din perioada interbelic ă este condi ţionată de un cronotop al oraşului, figurând metaforic societatea româneasc ă modernă, diversificată verbal,  polifonică şi multiplu stratificată, în continuă schimbare la nivel ideologic, cultural, etic şi economic. Chiar  şi acele romane care au valorificat genurile monologice (confesiunea, jurnalul, autobiografia etc.) nu pot fi analizate independent de situa ţia socială (care le-a marcat forma şi conţinutul). Am numit postbabelic cronotopul care a condi ţionat romanul românesc din perioada  postbelică. Postbabel este reprezentarea unui timp şi spaţiu artistic în care plurilingvismul, diversitatea şi artificialitatea cuvântului artistic sunt considerate fenomene pozitive şi creative. Romanul românesc din Republica Moldova constituie eforturi de integrare în modelul european interactiv de roman. Direcţia ştiinţifică nouă se impune prin nou ă pespectivă de abordare a romanului românesc, prin sugestiile care se refer ă atât la o examinare multi- şi transdisciplinar ă, cât şi la o analiză dialogică a metamorfozelor pe care forma romanesc ă le-a avut de-a lungul secolului al XX-lea. Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Analiza romanului românesc din perspectiv ă dialogică a stat la baza unor cursuri universitare op ţionale. Am utilizat metodologia poeticii dialogice în investiga ţiile efectuate în cadrul grantului  Proza basarabean ă  din secolul al XX-lea. Text. Context. Intertext . Aprobarea rezultatelor ştiinţifice. Ideile şi concluziile de baz ă ale investiga ţiei au fost   prezentate la unsprezece simpozioane şi conferinţe internaţionale. Teza a fost discutat ă şi aprobată în şedinţa Sectorului de Teorie şi metodologie literar ă din 25 februarie 2010; în cea a Seminarului de profil la spec. 10.01.06 – Literatura universal ă şi comparată din 26 mai 2010 şi în cea a Seminarului de profil la spec. 10.01.08 – Teoria literaturii din 2 iulie 2010. Publicaţiile la tema tezei constituie o monografie, 30 de studii şi articole ştiinţifice. Volumul şi structura tezei. Lucrarea const ă din introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, referinţe bibliografice, adnotarea în limbile român ă, rusă şi engleză, declaraţiile  privind asumarea r ăspunderii, CV-ul autoarei. Cuvintele-cheie:  paradigmă dialogică, teorie dialogică, dialogistică, dialogism, poetic ă dialogică, relaţie dialogică, bahtinologie, subiect vorbitor, con ştiinţă activă, participare autonomă, celălalt, altul, întâlnire, dialog interior, intersubiectualitate, în ţelegere dialogic ă, cunoaştere dialogică, exotopie, comprehensiune dialogic ă, critică dialogică, imaginaţie dialogică, metalingvistică, formă arhitectonică, cuvânt propriu, cuvânt str ăin, cuvânt bivoc, polifonie,   plurivocitate, autor prim, autor secund, cronotop, ambivalenţă, semioză, intertextualitate, adresabilitate a textului, strategii dialogice, microdialog, macrodialog, re ţea de voci, heteroglosie, heterolingvism, hibrid artistic, dialogism parodic, cronotop al ora şului, lume  postbabelică, donjuanism narativ, cronotopul calidorului. •

•

•

8

Conţinutul tezei În Introducere relief ăm actualitatea şi importanţa temei de cercetare, dictate de schimbarea de epistem ă, care impun necesitatea înnoirii demersului teoretic de analiz ă a romanului în conformitate cu orizontul de a şteptare contemporan, principalele scopuri şi obiective, noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute, importanţa teoretică şi valoarea aplicativ ă a tezei, sumarul compartimentelor tezei. În capitolul 1 Paradigma dialogică în ştiinţa literaturii facem o prezentare de ansamblu a   paradigmei dialogice care a fost generată de gândirea secolului trecut şi care a condus la o revoluţie epistemologic-metodologic ă în ştiinţele umanistice, în general, şi în ştiinţa literaturii, în special, precum şi la perceperea romanului, în particular. În 1.1 Romanul din unghiul teoretic contemporan contur ăm aria de investiga ţie a disciplinei care la începutul secolului al XX-lea a considerat romanul ca fapt literar în sine (formă, gen, structur ă), cercetat în implicaţiile sale teoretice. Complexitatea romanului modern, noul său ideal artistic bazat pe cultul formei şi al subiectivit ăţii, apariţia unor noi structuri, intercondiţionarea diferitelor literaturi ale lumii au condus la reexaminarea defini ţiei romanului şi la extinderea câmpului de probleme. Se propun noi teorii, devin actuale cercetarea narativit ăţii, studierea punctului de vedere narativ, analiza timpului şi a spaţiului artistic, identificarea codurilor culturale etc. În mediul extrem de agitat al ideilor  şi al disciplinelor precum semiotica, retorica modernă, psihosociologia literaturii, teoria textului, pragmatica, teoria lecturii şi teoria actelor de lectur ă, cercetarea romanului î şi îmbogăţeşte şi îşi diversifică preocupările. În cadrul   poeticii romanul devenea o chestiune de limbaj, care punea la dispozi ţie structuri verbale literare.   Poetica romanului ca ramur ă a   poeticii generale prinde contur la Şcoala formală; în cadrul discuţiilor asupra genurilor literare, Şklovski, Tânianov şi Tomaşevski s-au ar ătat interesaţi de caracteristicile, evolu ţia şi modificarea genurilor literare, precum şi de apariţia genurilor noi, considerând c ă acestea sunt categorii formal-expresive , în funcţie de limbajul care le st ă la bază. Romanul este cercetat de formali ştii ruşi ca fiind o structur ă de gen deosebit ă, ca o unitate complex ă de relaţii şi elemente funcţionale eterogene, care se opun, se compun, se subordonează unele altora în diferite straturi. V. Şklovski, spre exemplu, prezint ă romanul o combinare şi „însăilare” diferită, în funcţie de epoc ă, a nuvelelor. Pornind de la ideea caracterului autonom al textului, privit ca un fabricat, ca un produs al tehnicii, al industriozit ăţii   poetice, formaliştii ruşi încă prin anii ’20 au fost interesa ţi de ansamblul de procedee care definesc literaritatea, pledând pentru o poetic ă descriptivă, morfologică a romanului. Supunând unui examen critic sever diversele modalit ăţi – formaliste, psihanaliste, structuraliste – în care estetica formali ştilor abordează opera literar ă ca întreg lingvistic, Bahtin demonstrează că în obiectul estetic, care este opera artistic ă, intr ă nu forma lingvistică a cuvântului, ci sensul ei axiologic . De la bun început, inten ţia savantului a fost s ă uneasc ă  punctele de vedere filosofic, ştiinţific şi artistic pentru a le folosi la analiza „cuvântului viu”. Poetica pentru Bahtin e ceva mai mult decât o disciplin ă ştiinţifică specială, aceasta cerceteaz ă opera ca art ă. Astfel că poeticianul trebuie s ă aibă conştiinţa faptului c ă cercetările sale, într-un domeniu autonom, cap ătă importanţă doar ca parte component ă a întregului alcătuit de ştiinţele 9

umaniste [1]. Activitatea de cunoa ştere a poeticianului este una participativă şi dialogică, ea vizează întotdeauna  subiectul , nu obiectul  neînsufleţit. De aceea în centrul aten ţiei nu trebuie s ă stea organizarea concret ă materială a operei literare, ci „forma de via ţă”, „sfera subiectivă/intersubiectuală”, „reţeaua de voci”, „figura intern ă”, „forma arhitectonică” pe care le conţine aceasta [2]. Respectiv, nu limba operei literare v ăzută ca sistem de norme unic şi unitar  trebuie să constituie obiectul de cercetare al poeticianului, ci mediul unui plurilingvism efectiv, care asigur ă relaţiile intersubiectuale. Nuan ţate concentric şi îmbogăţite, aceste considerente ajung peste ani s ă formuleze o coerent ă poetică dialogică a romanului.  Noutatea de viziune a lui Bahtin va avea repercusiuni spectaculoase mai ales în domeniul teoriei romanului. Conceptualiz ările savantului rus au fost dezvoltate în Occident având interpretări diferite în func ţie de mediul şi de obiectivele interpreţilor. Urmărirea momentelor de intersecţie a teoriei lui Bahtin cu alte teorii asem ănătoare ne va duce spre conturarea unui model integrativ de analiz ă a romanului. Mai întâi de toate, urm ărim felul în care, pe un fundal de conştientizare tot mai acut ă a faptului că paradigma tradiţională încetează să mai funcţioneze, apar teorii susceptibile s ă indice căi spre noi abord ări ale romanului. Distingem, în mod convenţional, pentru a asigura o oarecare ordine în expunere, dou ă grupuri de teoreticieni. În  primul grup îi includem pe acei care nu au avut cuno ştinţă de teoria dialogică a lui Bahtin, au ştiut mai puţin despre aceasta sau nu au luat-o în considera ţie, dar care au avut aspira ţii analoge, determinate de structurile epocii. Analiza momentelor de conjugare fericit ă a teoriei lui Bahtin cu alte teorii ale romanului ne ajut ă la cristalizarea principalelor categorii şi concepte cu care oper ăm în cercetarea romanului românesc din secolul al XX-lea. În cel de-al doilea grup îi încadr ăm pe acei cercet ători care au f ăcut din teoria dialogic ă o bază a cercet ărilor lor. În felul acesta vom pune în eviden ţă comunitatea ştiinţifică cu preocupări, convingeri, valori, metode comune, care, potrivit lui T. S. Kuhn, constituie condi ţia unei paradigme. Ob ţinem spre sfâr şit un tablou, mai mult sau mai pu ţin complet, al matricei disciplinare, al   principiilor de bază  şi al  grupului responsabil de aceast ă  paradigmă  [3]. Reflecţiile asupra obiectului de studiu al poeticii istorice decurg la Bahtin ca un permanent dialog cu partenerii ipotetici, teoreticieni de care avea sau nu cuno ştinţă, care au v ăzut originea romanului în genurile mai vechi ale folclorului antic. La acest simpozion socratic improvizat, în calitate de oponen ţi ai lui Bahtin vor ap ărea V. Propp, C. Bremond, N. Frye, M. Robert şi alţii, care au v ăzut romanul ca pe o form ă obiectivă de expresie a memoriei colective, a mentalit ăţii istorice şi a con ştiinţei estetice. Neputând fi exhaustivi, vom enumera câteva lucr ări de referinţă dedicate studiului romanului în care am c ăutat posibile ajust ări la aparatul conceptualmetodologic al poeticii dialogice în contextul dezvolt ării unor discipline noi cum sunt semiotica, naratologia, retorica etc. Poeticile romanului situate în orizontul structuralismului au urmat în mare parte direcţiile trasate de formali şti, stabilind taxonomii în func ţie de indicii formali şi de structur ă. Studiul lui V. I. Propp asupra limbajului a încet ăţenit ideea de cercetare morfologic ă (gramaticală) a formelor narative, de demontare a invarian ţilor, structurilor, personajelor etc. Semioticianul francez C. Bremond şi-a pus problema transpunerii formaliz ării lui Propp la orice tip de povestire, deta şându-se de metodele tradi ţionale de analiză conţinutistică. O abordare a 10

romanului ca artă verbal ă ne propune D. Lodge, iar N. Frye urm ăreşte modificările pe care formele arhetipale ale narativit ăţii le suportă de-a lungul timpului. R. Girard realizeaz ă o abordare psihanalitic ă a evoluţiei romanului, folosind instrumentarul metodologic al naratologiei; prin aceea şi prismă psihanalitică, situând descenden ţa romanului sub auspiciile mitului oedipian, î şi concepe studiul Marthe Robert. Teoria textualist ă a impus iminenţa punerii în discuţie a unor noi aspecte ale romanului, pe care Jean Ricardou le analizeaz ă într-un studiu de referinţă. O altă contribuţie apreciabilă asupra poeticii romanului, venit ă din domeniul gândirii filosofico-lingvistice moderne, este cea a neoretoricii, care i-a împrumutat disciplinei urm ărite de noi ideea de studiere a tehnicilor  şi a principiilor generale ce guverneaz ă limbajul operei literare în aşa fel încât el devine mijloc de influen ţă a opiniei receptorului. W. Booth, poetician influenţat de neo-aristotelicienii de la Chicago, se îndep ărtează de analiza verbal ă, considerând că arta romancierului, indiferent de metoda narativ ă utilizată, este în esen ţă retorică. Autorul se ocupă în general de clasificarea categoriilor metodei narative în func ţie de „punctul de vedere”,  propunând o serie de formul ări devenite clasice, cum ar fi teoria punctului de vedere narativ sau distincţia dintre narator , autor real şi „autor implicat” [4]. Chiar dac ă, după toate probabilităţile aceşti cercetători ai romanului nu aveau cuno ştinţă de cauză privind teoria lui Bahtin, în multe  privinţe punctele lor de vedere se intersecteaz ă. Demn de menţionat în acest sens este şi studiul lui I. Watt, care ofer ă valoroase deslu şiri cu privire la dezvoltarea genului, panoramând o istorie  social ă  a romanului ce are ca obiect de studiu leg ăturile dintre proza narativ ă şi ambianţa ei socioculturală. Potrivit lui I. Watt, inova ţiile din sfera tehnicii romane şti întreţin raporturi de dependen ţă cu evoluţia structurii sociale. Orientarea asupra con ţinutului şi asupra reprezent ării raporturilor dintre individ şi lume îl apropie pe Bahtin de obiectivele criticului maghiar G. Lukács. În România exist ă câteva încerc ări de creare a unor tipologii ale romanului românesc  pornind de la aspectul formal. Dintre acestea, N. Manolescu s-a impus mod deosebit, creând un tablou tipologic şi istoric al romanului românesc în func ţie de organizarea discursului narativ. Anumite „jocuri ale strategiilor narative” determin ă cele trei tipuri de roman: doric, ionic şi corintic. Caracteristicile particulare ale fiec ărei strategii narative sunt date de func ţiile şi raporturile în care se afl ă Naratorul şi Autorul. Tipologizarea teoreticianului român nu se limitează la roman, criteriile de sistematizare vizeaz ă narativitatea în general [5]. Bahtin vorbe şte şi el de anumite raporturi dintre autor, narator  şi personajul operei literare, acestea îns ă sunt evaluate pe criterii estetice şi chiar etice, aspectul narativ fiind foarte important pentru definirea modelului de roman, dar nu şi fundamental. Din perspectiva interferen ţelor  şi a suprapunerilor  codului romanesc pe codul discursului ştiinţific, teoreticianul român L. Petrescu a creat o tipologie distinctă a romanului românesc, bazat ă pe o „poetic ă realistă”, o „poetic ă organicistă”, şi una „textualist ă”. Preţioaselor constat ări ale lui L. Petrescu privind evolu ţia istorică a discursului romanesc în func ţie de modelul predominant al cunoa şterii într-o epocă concretă li se  poate alătura o analiză a formelor romanului românesc sensibil ă la împrejur ările lui sociale şi culturale. Or, inova ţiile din sfera tehnicii romane şti întreţin strânse raporturi de dependen ţă cu evoluţia structurii socioculturale, cu faptele extraliterare. Drept model de creare a unei tipologii a 11

romanului românesc, pe segmentul temporal pe care ni l-am propus în titlu, care s ă ţină cont de structura social ă, ne poate servi tipologia romanului universal din secolul al XX-lea, pe care o  propune Toma Pavel [6]. Paralel cu studiile teoreticienilor men ţionaţi, se impun şi o serie de cercet ări care s-au fundamentat în mod declarat pe dialogismul bahtinian. Cele mai cunoscute nume de „popularizatori” ai poeticii lui Bahtin sunt cercet ătorii francezi Julia Kristeva, Tz. Todorov, M. Holquist, K. Clark, M. Gardner, C. Emerson ş.a. Bahtin cunoa şte în Occident mai multe faze de receptare. Punctul de pornire l-au constituit cele dou ă articole ale Juliei Kristeva –  Bahtin, cuvântul, dialogul  şi romanul  (1967) şi  Ruinarea poeticii (1970) [7], care au stimulat reac ţii în special printre semioticieni, psihanali şti şi sociolingvişti. Mai mulţi cercetători, printre care cei mai cunoscu ţi sunt O. Ducrot, P. Bourdieu, J. Authier-Revuz, F. Jacques au reu şit să valorizeze ideile lui Bahtin în cadrul lingvisticii generale şi al semioticii, iar în anii ’80 şi în cadrul sociolingvisticii şi pragmaticii. O a doua faz ă de receptare a lui Bahtin ţine de apari ţia antologiei  prefaţate de Tz. Todorov, Mihail Bahtin. Principiul dialogic (1984) [8]. Traducerea acestei c ăr ţi în engleză a favorizat exportul rapid al lui Bahtin pe continentul american (în special, în SUA şi Canada), unde în scurt timp dialogismul a devenit o doctrin ă universitar ă, generând mai multe cercetări în aceast ă direcţie. Prin anii ’80 Bahtin ajunge s ă fie văzut drept o figur ă de cult, care a întemeiat un nou tip de gândire în ştiinţa literar ă sovietică din anii ’50-’60 şi capătă o  popularitate spectaculoas ă pe toate meridianele lumii. Semnificativ ă în acest sens este  Baza de date privind bibliografia lucr ă rilor despre Bahtin a unui Centru de bahtinologie ( The Bakhtine Centre) din Marea Britanie, condus de profesorul David Shepherd. 1.2 Dialogul în istoria gândirii moderne e prolegomene la teoria dialogic ă. Mai întâi, încercăm o delimitare, descifrare şi cristalizare a conceptului de dialog , surprins în evolu ţia accepţiilor, sensurilor şi semnificaţiilor sale de la retorica antic ă, dialogurile lui Socrate, Platon şi Xenofon până în contemporaneitate. În sens tradi ţional, dialogul este o convorbire între dou ă   persoane care urmăresc să ajungă la un consens sau s ă realizeze un schimb de informa ţii. Etimologia cuvântului dialog  infirmă aceast ă definiţie îngustă, c ăci r ădăcinile acestuia, grece şti, sunt dia – „prin”, „cu” şi logos – „cuvânt”, „sens”, „rostire”, „vorbire”, punând în eviden ţă capacitatea dialogului de a fi „rostire cu”, „rostire împreun ă”. Sub influen ţa sistemelor de gândire din secolul al XX-lea, defini ţia dialogului a devenit mai complex ă, multiaspectual ă şi aproape imposibil de cuprins într-o singur ă formulă. H. Cohen, F. Rosenzweig, M. Buber, E. Rosentock, F. Ebner, G. Marcel, M. Bahtin, D. Bohm, K. Bühler, F. Jacques, C. Hagège ş.a. au consacrat dialogul ca fiind nu numai o important ă formă de comunicare, de interinfluen ţă intelectuală şi completare reciprocă a persoanelor determinate cultural, ci şi un principiu fundamental în procesul cunoa şterii. Drept premise pentru regândirea şi actualizarea semnifica ţiilor dialogului au servit discuţiile din cadrul Cercului filosofic „Patmos” din Berlin şi al „Şcolii din Marburg”. Membrii acestor  şcoli şi-au propus s ă elaboreze un nou tip de gândire, bazat ă pe dialog şi pe construirea relaţiilor cu cel ăl  alt  abordat ca un „Tu”. Principiul   primum relationis a constituit punctul de   plecare pentru o nouă concepţie despre cogni ţie şi comunicare, subiectivitate şi persoană, 12

înţelese nu monologic, ci dialogic. Printre cele mai importante tr ăsături umane –  homo faber , homo lonquens , homo ludens, homo cogitans – putem aşeza şi homo dialogicus , care denume şte capacitatea omului de a vorbi şi, prin aceasta, de a se deosebi absolut de celelalte specii. Pentru om a fi înseamnă a dialoga.  Dialogul  apare în toate domeniile în care omul, atât ca fiin ţă individuală, cât şi ca una social ă, este prezent în mod nemijlocit sau e numai implicat. Ceea ce înseamnă că relaţia fondată pe principiul dialogului – rela ţia dialogică – poate explica modul de a fi al omului în raport cu lumea, cu semenii s ăi şi, în definitiv, cu sine însu şi. Aceste considera ţii sunt premise pentru o replic ă la cartezianul Cogito ergo sum prin  Dialoghez, deci exist . Pornind de la caracteristica rela ţională a „Cuvântului dintâi”, M. Buber fondeaz ă filosofia  personalismului religios, care e o filosofie a întâlnirii, centrat ă pe relaţia „Eu-Tu”. Ideea  spa ţ iului „între” „Eu”  şi „Tu”, în care fiinţa dialogică a omului î şi relevă pe deplin autenticitatea, inaugurează discuţii atât în materie de filosofie, religie, pedagogie etc., cât şi în interpretarea creaţiei artistice. Abordând dialogul ca pe o rela ţie de empatie reciproc-complinitoare, dar  şi ca întâlnire cu cel ă lalt  faţă de care eu manifestă înţelegere, dragoste şi stimă, S. Frank, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai ortodoxismului şi umanismului european, a preg ătit terenul pentru teoria dialogică a lui Bahtin. „Noua gândire” rela ţională a reuşit să marcheze puternic existenţialismul lui Jaspers, fenomenologia lui Sartre şi Levinas, hermeneutica lui Gadamer  şi Ricoeur, psihologia social ă elaborată de Moscovici şi Ivana Marková etc., reu şind să modeleze şi să alimenteze premisele multor idei avansate ale contemporaneit ăţii. Ideea de existen ţă  în comunicare a fost susţinută şi de al ţi gânditori precum Max Scheler, Jauss, Deleuze, Co şeriu, Bohm ş.a. Bahtin a impus teoria dialogic ă ca pe o epistemologie modern ă –  dialogismul, reuşind, spre deosebire de dialogi ştii din Marburg, să apropie existen ţialismul dialogic de estetic ă şi literatur ă. Demnă de menţionat este, desigur, faimoasa conceptualizare a dialogului în limbă, căruia Bahtin i-a conferit statutul de fenomen cu semnifica ţie universală. Dialogul este pentru savant o categorie ce define şte gândirea şi vorbirea uman ă, tot ce reprezint ă pentru om semnificaţie, sens şi valoare şi, în general, toate raporturile şi manifestările vieţii. Natura umană este esenţial dialogică, întreaga existen ţă a sinelui este orientat ă către limba şi lumea celorlalţi. Omul se află în totalitate la grani ţa cu ceilalţi, el stabileşte mereu rela ţii dialogice cu al ţi oameni, cu natura şi cu Dumnezeu. Îns ăşi existenţa este dialogică, una împărtăşită, tr ăită ca o co-existen ţă armonioasă. Deopotrivă, viaţa reprezintă un eveniment dialogic, o re ţea vastă de interconexiuni; ea îi adreseaz ă omului întrebări în permanenţă, la care acesta este nevoit s ă r ăspund ă din locul său unic în istorie. Şi la alt pol, moartea şi nonexistenţa înseamnă starea de a nu fi auzit şi cunoscut, de a fi uitat de via ţă şi de ceilalţi. Dialogul, în opinia lui Bahtin, este o realitate de natur ă spirituală, el nu reprezint ă o simplă discuţie, fie chiar  şi generalizată. Dialogul este o metafor ă a relaţiilor etice, a situării faţă în faţă a două personalităţi, a atitudinii simpatetice şi tolerante a unui om fa ţă de alt om.  Altul  în conduita etică a unui om trebuie s ă fie întotdeauna scopul, şi nu mijlocul. În comunicare, omul este interesat de punctul de vedere şi de lumea spiritual ă a celuilalt. Aceste rela ţii sunt asemănătoare cu cele religioase, în care sentimentele de dragoste şi de toleranţă au o importanţă 13

 primordială. Aşa cum apare în romanul dostoievskian, dialogul ţine de o sfer ă, dacă nu de natur ă divină, atunci de una cu caracter de idealitate, semnalând un loc unde domin ă binele, adev ărul şi frumuseţea. Dialogul ridic ă temele în discuţie deasupra timpului trec ător, în „Marele Timp” al memoriei umane. Dialogul constituie condi ţia de existen ţă a ideologiei artistului. Ideea nu apar ţine unei singure persoane, ea nu poate exista într-o con ştiinţă umană izolată şi începe să tr ăiască, să se dezvolte şi să se reînnoiască doar la graniţă cu ideile str ăine. Ceea ce îl interesează  pe scriitor este nu ideea, ci omul ideii. Dialogul, cu a lui  structur ă  întrebare-r ă spuns , constituie    prototipul operei literare. O oper ă literar ă se naşte din necesitatea de a r ăspunde unei provoc ări de natur ă socială, culturală, existenţială etc. Romanul lui Dostoievski devine terenul unei interacţiuni, al unui proces de luminare dialogic ă reciprocă a unor con ştiinţe şi ideologii cu voce. Dialogul este relaţia activă dintre sensurile expuse de diferi ţi subiecţi verbali. Sensul se actualizează doar în ciocnirea lui cu un alt sens, el exist ă doar în relaţie, „liniştea sensului” nefiind nicicând realizabil ă. Pentru ca să existe, sensul „meu” trebuie s ă se raporteze la sensul „str ăin”, „al altuia”. Pl ăcerea dialogului nu este cea a stabilirii consensului, ci a fertilit ăţii, a fecundităţii, a germinaţiei f ăr ă sfâr şit. Dialogul în opera literar ă are două aspecte şi se desf ăşoar ă   pe două planuri: fie că e microdialog , fie că e macrodialog . Primul desemneaz ă dialogul din forul interior al conştiinţei umane ( dialogul interior ), în al cărui cadru vocea proprie consun ă cu alte voci str ăine asimilate anterior, provenite din „Marele Timp”. În dialogul interior vocile se află într-un proces continuu de discordan ţă şi acord, divergen ţă şi convergenţă ideologică, orice enunţ fiind traversat şi tensionat de spectaculosul joc al confrunt ărilor. Personajele dostoievskiene – Raskolnikov, Mâ şkin ş.a., sunt – dup ă Bahtin – modele excep ţionale de gândire şi de limbaj dialectic, precum şi de conştiinţă structurată dialogic. Prin no ţiunea de dialog mare sau macrodialog , Bahtin în ţelege întregul polifonic al romanelor lui Dostoievski. În transcendenţa dialogului niciun adev ăr, nici măcar cel al autorului, nu este privilegiat. Se poate spune lesne c ă ideea de dialog reune şte toate conceptele sistemului bahtinian: „subiect vorbitor”, „conştiinţă” (co-ştiinţă), „enunţ”, „ideologemă”, „întâlnire”, „polifonie”, „plurivocitate”, „cuvânt str ăin”, „cuvânt bivoc”, „cronotop”, „ambivalen ţă” etc. Dacă Buber propune formula  Eu-Tu pentru a exprima rela ţia dialogică, Bahtin este de  părere că această relaţie este mult mai complexă şi că e mult mai sugestiv exprimat ă prin formula  Eu-Altul . A doua component ă indică implicarea celui de-al treilea participant activ la dialog, a cărui identitate este „str ăină” (alta) eului. Pentru Bahtin rela ţia  Eu-Altul  este marcată de o dualitate absolut ă, căci ea presupune dualitatea eu-pentru-sine şi eu-pentru-cel ăl  alt . Într-un dialog autentic,  Altul , nu  Eu sau Tu, reprezintă centrul dialogic, adic ă locul de unde parvine întrebarea. Relaţiile dialogice din textul literar nu corespund replicilor din dialogul real, ele reprezintă un fenomen mult mai larg şi mai complex. Rela ţiile dialogice sunt rela ţiile dintre enunţuri ca unităţi ale comunic ării verbale. A atribui enun ţării o structur ă de dialog înseamn ă a o vedea vorbit ă pe două voci. În procesul de comunicare verbal ă, omul ţine permanent cont de capacitatea receptiv ă a celuilalt, construindu- şi enunţul mai întâi în funcţie de un anumit gen verbal şi doar în al doilea rând utilizând anumite strategii semantice şi sintactice. Rela ţiile dialogice sunt posibile doar între enun ţurile verbale ale diferi ţilor subiecţi, dialogul cu sine însu şi 14

fiind de cele mai multe ori trucat, artificial. Vorbitorul trebuie s ă depăşească ispita de obiectualizare monologic ă a celuilalt; într-un dialog autentic se vorbe şte cu altul, dar nu despre el. Relaţii dialogice într-un text literar pot fi doar în cazul în care enun ţurile lui exprimă puncte de vedere specifice asupra lumii, forme ale interpret ării ei verbale, orizonturi obiectualsemantice şi axiologice speciale. Rela ţii dialogice au loc între sensurile enun ţurilor care exprimă valorile existen ţiale ale omului, reflectate în con ştiinţa lui sub forma unor întreb ări fundamentale. Actualitatea sensului este determinat ă de relaţiile lui dialogice. Dou ă enunţuri îndepărtate în timp şi spaţiu pot stabili relaţii dialogice dacă scopurile lor converg. Rela ţiile dialogice ale stilurilor unui roman sunt asem ănătoare cu replicile unui dialog. În spa ţiul romanului limbajele se pun reciproc în lumin ă, limbajul literar devine un dialog al limbajelor  care se cunosc şi se înţeleg reciproc. Lumea romanului e una a polifoniei, a vocilor care se aud reciproc şi îşi r ăspund, se încruci şează şi se încarcă de o pluralitate tensionat ă înnoitoare. În plus, fiecare roman se afl ă în relaţii dialogice cu „memoria genului”. Dac ă Dostoievski a creat formula unui roman polifonic, Bahtin a fondat, pe baza acestei descoperiri, o întreag ă  ştiin ţă  a dialogului. Reformulând conven ţiile dialogului, savantul rus a elaborat un nou model de reflec ţie şi interpretare a textului artistic, în func ţie de lumea omului care se constituie şi este receptat ă dialogic. Tema dialogismului existen ţial este abordat ă şi de câţiva filosofi români, cei mai cunoscu ţi fiind Mihai Şora şi Vasile Tonoiu. Discursurile acestor personalit ăţi notorii se axeaz ă pe câteva dintre varietăţile dialogului filosofic şi ale conceptelor legate de acesta: „dialogul interior”, „dialogul generalizat”, „dialogul ini ţiatic”, „omul dialogal”, „voca ţie dialogică”, „dialogul ca modus vivendi şi  forma mentis” etc., dovedind faptul c ă spiritul dialogic este unul dominant în secolul al XX-lea. În 1.3 Epistemologia dialogismului în ştiinţa literaturii, definim principiile de baz ă ale  paradigmei dialogice în ştiinţa literaturii, evaluând critic următoarele abordări privind formele literare ale dialogicului: metalingvistica, teoria intertextualit ăţii, semiologia, teoria actelor  verbale, sociologia literaturii, pragmatica textului literar  ş.a. Una din dominantele gândirii secolului al XX-lea este apropierea categoriilor fundamentale de existen ţă , comunicare şi limbă , majoritatea filosofilor construindu- şi sistemele în câmpul acestora. Articulându-se ca o epistemologie, dialogismul este o filosofie a limbii. În sistemul filosofic al lui Bahtin, problema limbii-ca-dialog ocupă un rol central. Conceperea limbii ca dialog are loc în paralel cu cristalizarea unei originale viziuni asupra lumii. Potrivit lui Bahtin, existen ţa, ca şi limba, are structura unui dialog. Dialogul este metafora apt ă, după el, să exprime şi să definească natura raportului eu-lume mijlocit prin relaţia eu-altul . Dialogul ca metafor ă reprezintă atât principiul structur ării existenţei („reţea vastă de intercomunicare”), cât şi unul de structurare a limbii. Spre deosebire de lingvistic ă, metalingvistica studiază relaţiile dialogice în interiorul cuvântului artistic, rela ţii în care sunt implicate cel pu ţin două voci, dublu orientate: dup ă obiectul vorbirii şi după cuvântul celuilalt. Metalingvistica se constituie ca metodologie de interpretare de-a lungul câtorva importante lucr ări bahtiniene: de la Marxismul  şi filosofia limbii, Metoda formal ă  în  ştiin ţ a literaturii până la   Problemele poeticii lui Dostoievski, Problema 15

textului în lingvistică  , filologie  şi în alte  ştiin ţ e umanistice şi  Referitor la metodologia  ştiin ţ elor  umanistice. Aceste studii impun cu insisten ţă o nouă direcţie în cercetările lingvistice asupra literaturii, cercetări întemeiate pe o viziune epistemologic ă şi o concepţie asupra limbii care depăşesc premisele lingvisticii structuraliste, c ăci ele se construiesc dintr-o perspectiv ă filosofică şi antropologică mai largă asupra limbajului operei literare şi, respectiv, asupra artei verbale. Preocupările lui Bahtin şi ale unui grup de simpatizan ţi, printre care V. N. Volo şinov şi P.N. Medvedev şi alţi membri ai Cercului de studii Bahtin, se anun ţă a fi o completare şi o extindere a orizontului poeticii structuraliste. Elementul meta are la Bahtin sensul de „dincolo” sau „extra”, eviden ţiind diferenţa faţă de cercetările lingvistice tradiţionale în ceea ce prive şte abordarea comunic ării. Metalingvistica îşi îndreaptă vizorul către problemele concrete ale actualităţii, către pluridimensionalitatea lumii contemporane, în care coexist ă mai multe ideologii şi puncte de vedere. Aceast ă viziune asupra lumii ca spa ţiu al „plurilingvismului babilonic” neagă existenţa unei limbi ideale şi a unui singur mit ideologic universal. Interpretul vede totalitatea ca pe un orizont al inten ţiilor ideologice, ca loc al co-existen ţei şi al dialogului acorddezacord  între aceste inten ţii. O atare percepere a limbii direc ţionează studiul metalingvistic, pe de o parte, spre microdialogul cuvântului şi, pe de alta, spre macrodialogul ideologiilor. Aceasta ar însemna c ă metalingvistica are ca obiect de studiu dialogul dintre diferite puncte de vedere, care are loc la fiecare dintre nivelurile limbii: nivelul cuvântului (enunţului, ideologemului), cel al  genului şi cel al  plurivocit ăţ ii. Analizate împreună, acestea dau formula unit ăţii culturii  plurivoce a contemporaneit ăţii. În estetica creaţiei verbale a lui Bahtin, „cuvântul bivoc” este un concept-cheie. Tensiunea   pe care o creează „dubla orientare” a cuvântului artistic: dup ă obiectul vorbirii şi după cuvântul/vorbirea altuia/celuilalt, îi asigur ă o deosebit ă expresivitate. Studierea acestui fenomen dictează o nouă viziune în cercetarea stilistic ă, orientată spre sfera dialogic ă a cuvântului. Potrivit acestei viziuni, discursul unui autor se modeleaz ă stilistic în procesul de interac ţiune vie cu discursul celuilalt  participant la dialog şi în funcţie de situaţia concretă a dialogului. Autorul îşi p ăstrează unitatea stilistică prin stratificarea limbajelor  şi diversitatea stilurilor, construind un sistem artistic pluristilistic armonios. Mai multe discipline contemporane au plasat ideile de rela ţie şi dialog în zona de interes al cercetărilor asupra textului literar. Dintre acestea se distinge  semiologia Juliei Kristeva şi translingvistica lui R. Barthes, precum şi studiile lui L. Dallenbah, P. Zumthor, L. Jenny. M. Riffaterre, J. Culler. În cadrul telquelist conceptualiz ările bahtiniene au suferit modific ări cel  puţin sub trei aspecte: 1. Julia Kristeva regânde şte conceptul de  Alter  în spiritul psihanalizei freudiene, înlocuind conceptul de „cuvânt bivoc” cu cel de „cuvânt-discurs”, care apar ţine mai multor instanţe discursive ale incon ştientului, fiind deci spa ţiul coexistenţei concomitente a unei mulţimi de euri; 2. conceptul de intertextualitate (dialogul dintre texte) a luat locul celui de intersubiectualitate (dialogul interpersonal); 3.   patosul protestatar , care reieşea din viziunea carnavalescă asupra lumii, a devenit  patosul relativit ăţ ii sensului. Prin anii ’70-’80 în lingvistica americană se profilează două domenii ale poeticii –    poetica ilocu ţ ionar ă  şi  sociopoetica –, menite să scoată din impas cercet ările structuraliste asupra textului literar, care complinesc

16

viziunea bahtinian ă despre literatur ă ca o crea ţie verbală. Poeticienii americani au rev ăzut studiul textului literar pe linia deschis ă de teoria actelor verbale a lui Austin şi Searle, punând în centrul  preocupărilor setul de atitudini şi de intenţii particulare, ce fac parte din interac ţiunea comunicativă. La fel, şi  sociopoetica a oferit un instrumentar  ştiinţific modern asupra textului literar; W. Labov, B. Bernstein, J. Gumperz, D. Hymes consider ă că proprietăţile structurale ale unui text literar nu pot fi analizate şi în ţelese decât în lumina finalit ăţii pe care textul respectiv o îndeplineşte în contextul „social” şi în situaţia „comunicativă dată”, realizând prin aceast ă abordare una dintre cele mai zdrobitoare replici la adresa analizei structurale pur formale sau „morfologice”, care reducea textul narativ la o simpl ă artă combinatorie, distribuţională, a unor  secvenţe considerate ca variabile, independent de orice inten ţie comunicativă. Se constituie astfel o nouă viziune a structurii narative care vizeaz ă atât  func ţ ia referen ţ ial ă , cât şi  func ţ ia evaluativă , ultima f ăcând parte integrant ă din modul de producere a textului. Teoria intertextualităţii, semiologia, teoria actelor verbale, poetica ilocu ţionar ă, sociopoetica, sociologia literaturii, pragmatica textului literar  ş.a. constituie gesturi, con ştiente sau nu, de recuperare, valorificare şi completare a opticii lui Bahtin asupra studiului lingvistic al textului. Pragmatica, disciplin ă care şi-a anunţat o ancorare în teoria dialogului bahtinian, consider ă însă că modalitatea de comunicare a textului literar este monologică şi scriptică, adică o „pseudoenun ţare”, textul fiind alc ătuit din acte de limbaj inventate. Se porne şte de la faptul că autorul modeleaz ă o lume ficţională după tiparul celei reale (realitate de gradul al II-lea) şi imită schimburile verbale curente. De aici reiese c ă monologul sau dialogul literar imit ă dialogurile reale, deci ambele sunt produse elaborate a c ăror spontaneitate este contraf ăcută. Drept consecinţă, instanţele reale (autorul şi cititorul concreţi) sunt dublate de instan ţe abstracte („fiinţe de hârtie”). Autorul „abstract” este cel care întreprinde demersuri de planificare lingvistic ă prin care caută să prevadă reacţiile receptorului său. Cititorul „abstract” este la fel o figur ă înscrisă în text, un partener al autorului în procesul de „facere” a textului. Astfel c ă relaţia intersubiectual ă dintre autor şi cititor poate avea loc doar dincolo de text. În 1.4 Metoda dialogică de interpretare a textului literar încercăm o caracterizare a unor  hermeneutici care se intersecteaz ă cu cea dialogic ă. Ultimele studii ale lui Bahtin sunt dovada faptului că savantul propune o variant ă de hermeneutică  dialogică  cu certe elemente de originalitate faţă de sistemele interpretative clasice, prin care savantul se înscrie în tradi ţia marilor gânditori ca Schleiermacher, Dilthey ş.a., care au reu şit să transforme hermeneutica dintr-o metodologie a descoperirii sensului unic al „logosului ini ţial” într-o teorie a unui „dialog  potenţial nelimitat”. Tr ăi  rea simpatetică , în ţ elegerea dialogică  , cunoa şterea dialogică  sunt conceptele c ălăuzitoare ale acestei hermeneutici, menite a pune în eviden ţă faptul inadmisibil de a face din cel ăl  alt  un obiect. În lucrarea sa  Autorul   şi eroul în activitatea estetică , Bahtin analizează şi critică aşa-numitele teorii ale expresivit ăţ ii, aplicate în studiul estetic, dat fiind faptul că acestea au trecut cu vederea „locul unic” pe care îl are autorul în existen ţă. Prin intermediul teoriei despre empatie, savantul ajunge la constatarea c ă întâlnirea cu autorul are loc „în afara” vie ţii lui interioare („вненаходимость”) (în traducerea lui Todorov –  exotopie), îmbogăţind semnificaţiile noţiunii clasice cu aspecte ale socialit ăţii şi ale 17

dialogismului. În viziunea lui Bahtin, simpla transpunere în interioritatea altuia e insuficient ă  pentru a aprecia valoarea estetic ă a textului literar; or, aceasta nu se poate realiza pe deplin, spre exemplu, în cazul unor astfel de sentimente ca toleran ţa, compătimirea, condescenden ţa etc., pe care autorul le manifest ă faţă de eroii săi şi care presupun un statut emotiv diferit de cel al contemplatorului faţă de obiectul contemplat. Ceea ce le scap ă teoriilor expresive este atitudinea faţă de cel ă lalt . Conform acestora, toate actele cognitive se realizeaz ă în limitele unei con ştiinţe, doar în categoria eului. Principala rectificare pe care o face Bahtin în cadrul acestor teorii este introducerea no ţiunii de tr ăi  re simpatetică  înrudită semantic, ca la Cohen sau Frank, cu  sentimentul de dragoste al unui om fa ţă  de alt om. Anume o astfel de atitudine trebuie s ă aibă autorul faţă de eroul său, interpretul faţă de obiectul cercetat. Actul estetic presupune dou ă conştiinţe emoţional-volitive în condi ţii de exotopie, care nu coincid niciodat ă. Între modelul hermeneutic al lui Bahtin şi modelele elaborate în secolul al XX-lea de Heidegger  şi Gadamer există unele puncte convergente, cele mai evidente fiind critica preten ţiei de obiectivitate a metodologiei ştiinţifice, constituirea unei noi ontologii (Heidegger) şi abordarea dialogului ca eveniment ce a socializat omul, precum şi reperele tematice comune: caracterul dialogic al cunoa şterii, problema limbajului, în ţelegerea dialogic ă, problema lui  Alter , conştiinţa istoriei. Ricoeur a fost unul dintre primii teoreticieni cu renume mondial care au reorientat hermeneutica spre un dialog cu disciplinele semiologice şi exegetice cu aten ţie sporită asupra textului. Potrivit hermeneutului francez, textul este mult mai mult decât un caz particular  de comunicare interuman ă, el este „  paradigma distan ţă rii în comunicare”. Eliberându-se de vorbire, textul destabilizeaz ă atât raporturile dintre limbaj şi lume, cât şi raporturile dintre limbaj şi subiectivitatea implicat ă: a cititorului şi a autorului. În cazul acesta are loc bulversarea raportului referen ţ ial al limbajului cu lumea , textul stabilind rela ţii cu alte texte. Textul ocultează lumea înconjur ătoare şi o înlocuieşte cu o cvasilume. Drept urmare, fa ţă de text putem avea două atitudini: explicativă, care se orienteaz ă către regulile de explica ţie pe care lingvistica le aplică la sistemele de semne (analiza structural ă), şi interpretativă, care abordeaz ă realitatea de dincolo de text, realitatea ce ţine de comunicarea vie. Cu alte cuvinte, Ricoeur propune o operaţie de întrep ătrundere a explica ţiei textuale şi a comprehensiunii dialogate în procesul de interpretare. În acest sens, V. Tonoiu propune cel pu ţin două căi de interpretare a unui text literar: „a) căutarea a ceva primitiv, elementar, inten ţia de exteriorizare, care se schi ţează în actele de discurs şi anunţă fixarea textual ă, chemând interpretarea. Aici accentul cade pe modalităţile fruste ale dialogului ca schimb conversa ţional care se confund ă cu viaţa cotidiană şi se desf ăşoar ă în limbajul vieţii cotidiene; b) reperarea interlocu ţiei dialogale în opera literar ă, unde dialogul este «pus la cale», anume organizat pe o tem ă dinainte stabilită, care reclamă  pregătire, calificare, posibilitatea de a mânui cu oarecare spontaneitate limbajele specializate şi  pertinente în raport cu tema discu ţiei, capabile de o presta ţie argumentativă notabilă”. Am putea vorbi aici de un „dialog autentic” şi de un „dialog literar”. Mutaţia esenţială pe care o efectueaz ă Jauss este trecerea de la estetica produc ţiei şi a reprezentării textului la cea a efectului produs şi a recept ării. Structura comunicativ ă esen ţială pe care o încorporeaz ă orice fapt literar este des ăvâr şită prin actul lecturii. Potrivit lui Jauss, 18

cititorul este cel care valorific ă orizontul ini ţ ial de a şteptare al autorului, adică întrebările pe care şi le-a pus autorul, dar aceast ă situaţie nu e dialogic ă, c ăci cititorul are în fa ţă doar textul. Jauss evită totuşi să pună în discuţie nivelul subiectivit ăţii individuale. Spre deosebire de Jauss sau Iser  (care a introdus no ţiunea de „cititor implicit” care func ţionează în text), Bahtin are în vedere în  permanenţă nu numai textul, ci şi materia exterioar ă a operei –  contextul socio-istoric ; anume în aceast ă „existenţă materială exterioar ă a operei” e posibil dialogul. Dialogistica lui Bahtin a constituit un reper pentru o şcoală de Critică dialogică care şi-a desf ăşurat activitatea în ultimele trei decenii ale secolului trecut. Tzvetan Todorov (Fran ţa), Michael Holquist (SUA), Andrè Belleau (Canada), Ken Hirschkop (Anglia), câteva personalit ăţi din domeniul criticii feministe: Patricia Yaeger (SUA), Myriam Diaz-Diocaretz (Olanda) au   practicat o critică de tip dialogic în diverse domenii ale ştiinţelor umanistice. Interpretarea textului după „principiul dialogic” creeaz ă, după Tzvetan Todorov, posibilit ăţi pentru manifestarea liber ă a creativităţii. Principiul dialogic mai presupune asumarea deplină a alterităţii în interpretarea textului literar. Rela ţiile dintre critic şi textul investigat trebuie s ă se exprime prin dialogul a dou ă voci perfect egale. Criticul dialogist vorbe şte împreună  cu operele literare, nu despre ele, căci opera interpretat ă este un act viu de interlocu ţie, şi nu un obiect analizat în lumina unei teorii. În capitolul 2 Dialogismul în roman conceptualizăm noua paradigm ă de roman ca dialog, suplu, versatil şi proteic, structurat pluriform, deschis variet ăţii limbajelor sociale, înghi ţind  pantagruelic mai multe tipuri de romane: psihologic, social, filosofic, de moravuri, biografic, de aventuri, fantastic etc. Totodat ă, cristalizăm principale categorii, no ţiuni, concepte şi strategii de analiză a romanului polifonic. În 2.1 Romanul ca dialog definim noţiunea bahtinian ă de structur ă dialogică a romanului („forma arhitectonică”, „forma artistic creatoare”). Poetica lui Bahtin a avut ca finalitate s ă evite unilateralitatea poeticilor formale, orientate asupra organiz ării pur exterioare, şi să edifice o ştiinţă care va ţine cont de întreaga complexitate, plenitudine şi specificitate a obiectului estetic în unitatea culturii umane. Aceasta înseamn ă că analiza poetică va ţine cont, în primul rând, de aspectul estetic, f ăr ă însă a neglija atitudinea cognitiv- ştiinţifică care are totuşi un rol secundar. Structura indică ordinea care guverneaz ă şi care determină tr ăsăturile interne şi externe ale operei literare, fiind o noţiune ce include atât forma, cât şi conţinutul, organizate în scopuri estetice. Potrivit lui Bahtin, „structura” sau „obiectul estetic”, „forma arhitectonic ă”, „forma artistic creatoare”, „modelul artistic al lumii”, „unitatea romanesc ă” presupun, în primul rând, „con ţ inutul activit ăţ ii (al contempl ă rii) estetice orientate asupra operei”. Insistăm asupra faptului că Bahtin face distincţie principial-metodică între   formele arhitectonice şi  formele compozi ţ ionale. Spre exemplu, drama este o form ă compoziţională (dialog, împăr ţire în acte etc.), dar  tragicul  şi comicul  sunt forme arhitectonice ale realiz ării. Romanul  este o formă pur  compoziţională a organizării maselor verbale. Prin forma compozi ţională se realizează în obiectul estetic romanescul , forma arhitectonic ă a desăvâr şirii artistice a unui eveniment istoric ori social.

19

Meritul incontestabil al lui Dostoievski const ă în crearea unui nou model artistic al lumii , în care numeroase elemente esen ţiale ale vechii forme artistice au suferit o transformare radical ă. Scriitorul rus este inventatorul unui gen de roman esen ţialmente nou, al romanului ca dialog şi dezbatere a celor mai acute probleme ale existen ţei umane. Bahtin inventeaz ă termenul de polifonie pentru a descrie spiritul novator al scriitorului rus. Romanul polifonic este un dialog f ăr ă sfâr şit, toate elementele structurii lui sunt legate prin raporturi dialogice. Spre deosebire de autorul romanului monologic, care reprezint ă viziunea sa proprie şi unică asupra lumii, autorul unui roman polifonic creeaz ă o lume ce cuprinde într-o unitate artistic ă viziuni multiple. Menirea autorului este să pună în relaţie dialogică toate aceste viziuni, precum şi toate elementele construcţiei literare în vederea cre ării unei noi „unit ăţi relative” de sens. Noutatea ţine de relaţiile estetice care se stabilesc între participan ţii la actul de crea ţie. Aceste rela ţii funcţionează după modelul relaţiilor dintre autor şi eroul operei literare , ambii considera ţi drept subiec ţi înzestraţi cu darul cunoa şterii, care creează, cu efort comun, lumea artistic ă. Ceea ce face din ipoteza lui Bahtin o noutate senza ţională este afirmaţia privind faptul c ă centrul axiologic al activit ăţii estetice este reprezentat de erou, emancipat de voin ţa auctorial ă, şi de lumea lui. Revolu ţia lui Dostoievski în spa ţiul genului se relevă în captivantul gest de a transpune pe autor  şi pe narator, cu toate punctele lor de vedere, cu descrierile, caracteriz ările şi aprecierile f ăcute asupra eroului, în orizontul eroului însu şi, „în creuzetul con ştiinţei de sine a acestuia”, transformând astfel realitatea lui întreag ă şi finită în material al con ştiinţei sale. Noua relaţie artistică a autorului faţă de erou din romanul polifonic este o relaţie dialogică, de natur ă etică, care afirmă independenţa, libertatea interioar ă, lipsa de precizie şi de finitate a eroului. Personaje precum „vis ătorul” şi „omul din subteran ă” ilustrează noile principii estetice de figurare a con ştiinţei de sine a eroului. Accentul pe bogatul for interior al eroului distrage aten ţia de la celelalte tr ăsături ale chipului, oferind posibilitatea de surprindere şi figurare a „subiectului conştiinţei şi visării”. Dostoievski nu creeaz ă tipuri sau caractere pe care le întâlnim, spre exemplu, în dramaturgia clasic ă a lui Racine, pe el nu-l intereseaz ă eroul ca fenomen al realit ăţii cu anumite particularit ăţi tipice şi individuale. În febra confesiunilor, cu o con ştiinţă de sine articulată excelent, personaje cum sunt Devu şkin, Goliadkin, Raskolnikov, Sonia, Mâ şkin, Stavroghin, Dimitri Karamazov se afirm ă ca „voci pure”, „cuvinte grele de în ţelesuri”, „orizonturi spirituale” şi „poziţii semantice plenare”. Dostoievski, potrivit lui Bahtin, a creat o formă principial nouă de viziune artistică asupra omului, care evit ă reificarea lui. Soluţia tradiţională, realizată în plan compozi ţional prin introducerea naratorului la persoana I şi menită să atenueze cuvântul autorului, nu atinge, dup ă Bahtin, fondul problemei. Eroul nu trebuie s ă fie   pentru autor un „el” sau un „eu”, ci un „tu” cu valoare plenar ă, adică „eul” altui individ cu drepturi depline. Tensiunea dintre eurile plurale ale romanului asigur ă distan ţ a necesar ă pentru figurarea obiectivă a eroului şi pentru reprezentarea con ştiinţei sale provocate şi întrebate. În acest scop, autorul trebuie s ă desf ăşoare o „imensă şi foarte încordat ă activitate dialogică” care să nu condi ţioneze pasivitatea şi inactivitatea eroului. Eroul romanului polifonic este o fiin ţă conştientă şi un ideolog, vocea lui fiind o voce-idee-limbaj-conven ţie-poziţie axiologică-poetică.

20

Multiplele voci ale personajelor distrug unitatea monologic ă a romanului, alc ătuind o altă unitate, de tip polifonic. Astfel, romanul apare ca o lume a polifoniei şi a heteroglosiei sociale. Bahtin a preluat termenul „polifonie” din teoria muzical ă a „trecerilor” sau a contrastelor, asemuind noua structur ă romanescă structurii unei arii muzicale care a dep ăşit stadiul monovocalismului. Dup ă el, suprapunerea liniilor melodice de sine st ătătoare, având fiecare un înţeles propriu, dar formulând un tot organic şi armonic, e în consonan ţă cu ceea ce se întâmpl ă în viaţa reală. În creaţia lui Dostoievski rolul de contrapunct îl joac ă dialogul, mai mult chiar, relaţiile contrapunctului în muzic ă sunt considerate o varietate de rela ţii dialogice. Analogia dintre romanul lui Dostoievski şi polifonia în muzică are un caracter metaforic şi este f ăcută   pentru a consemna o inovaţie semantică. În acest sens, polifonia este chemat ă să lărgească semnificaţia termenului anterior de „arhitectonic ă”. Explicarea fenomenului polifoniei prin prisma acordului şi a concilierii r ămâne insuficientă dacă alt aspect – contradic ţia – este l ăsat f ăr ă acoperire. Polifonismul romanului înseamn ă şi articulare artistică a dinamicii heteroglosiei din lumea social ă. Termenul de heterofonie din structura muzical ă îşi are corespondentul în analiza heteronomiei lingvistice şi literare a romanului. După Bahtin, încorporarea sincretic ă a heteroglosiei sociale în forma romanului este o tentativă descentralizatoare, subversiv ă în raport cu vechile abord ări care serveau pentru a sprijini şi a legitima centralizarea şi ierarhizarea „sferei ideologico-verbale”. Un fapt de netăgăduit ni se ofer ă atunci când vedem romanul „ca un tot întreg”: el are multiple forme de stil şi de limbaje, fiind un sistem artistic structurat, înglobând diversitatea de „tipuri sociale de limbaje”, de specii literare, de cronotopi etc. Aceast ă viziune se opune suficien ţei perspectivei tradiţionale care presupunea c ă autorul se face responsabil de toat ă creativitatea ideologic ă, alcătuind irevocabil şi epicentrul sensului. O descriere detaliat ă a idiosincraziilor stilistice şi a raportării unui autor la o şcoal ă literar ă se arată a fi reducţionistă şi irelevantă într-un text de factur ă dialogică cum sunt romanele lui Dostoievski, spre exemplu. Mai mult, aceast ă modalitate de interpretare şi fetişizare a autorului este fatal ă pentru actul de crea ţie, căci impune valabilitatea unei expresii ideologice a for ţelor care duc o lupt ă hegemonică pentru a unifica lumea. Din punctul de vedere al limbajului şi al conştiinţei lingvistice întrupat în acesta romanul are o percepţie galileică, diferită de cea ptolemeică, geocentrică a universului. Se ştie, Galileo  percepea universul ca incluzând o pluralitate de lumi. În mod similar, romanul polifonic, spre deosebire de genurile monologice, recunoa şte şi îmbr ăţişează o pluralitate de discursuri, de ideologii şi de viziuni asupra lumii. Pornind de la aceste considerente bahtiniene, mai târziu scriitorii postmodernişti, relevând structura polifonic ă şi radicalizând dialogul în diferite moduri, aduc în prim-plan dimensiunea ontologic ă a confruntării dintre discursuri, ob ţinând astfel o polifonie a lumilor. Limbajul romanului este un hibrid din punctul de vedere al limbajului şi al conştiinţei lingvistice întrupat în acesta, constituind amestecul a dou ă şi mai multe limbaje sociale, a dou ă sau mai multe con ştiinţe lingvistice, separate de epoc ă sau de diferen ţierea socială. Hibridul literar romanesc, care construie şte imaginea limbajului, este indisolubil legat de hibridul sociallingvistic, adică este nu numai bivocal şi biaccentuat (ca în retoric ă), dar şi bilingv, el include nu 21

numai două conştiinţe individuale, dou ă voci, două accente, ci şi două conştiinţe sociolingvistice. Fiecare dintre formele lingvistice intrate în hibridul romanesc reprezint ă puncte de vedere asupra lumii, constituind un hibrid semantic social concret. Dialogizarea intrinsec ă a hibridului romanesc înseamn ă dialogul punctelor de vedere social-lingvistice, contopirea, dar  şi distorsionarea acestora. În felul acesta, dialogul este for ţa productivă şi incitatoare, for ţa creativă  prin excelen ţă. În 2.2 Romanul în dialog cu „memoria genului” analizăm viziunea lui Bahtin asupra obiectului de studiu al poeticii istorice a romanului. Istoricitatea imanent ă a operei de art ă, care reiese din primordialitatea aspectului estetic şi etic, dicteaz ă studiului de poetic ă istorică să nu-şi edifice cercetările pe abstractiz ări uniformizate, ci să-şi orienteze atenţia pe „memoria de gen” a romanului, care suscit ă o gândire dialogic ă participativă. Drept replică la definiţia de roman dat ă de Şklovski (romanul ca o combinare şi „însăilare” a nuvelelor), Bahtin invoc ă argumente  privind faptul că romanul este o formă tipică de extindere maximal ă  a enun ţ ului, care, aidoma enunţurilor verbale, stabile şte relaţii dialogice cu alte romane-enun ţuri. Romanul ca gen se arat ă a fi, pe de o parte, ansamblul tipic al cuvântului artistic, bivoc şi dialogic prin excelen ţă, iar, pe de alta, el se constituie din forma ţiuni semnificative din punct de vedere estetic şi tipologic constante ce şi-au conservat caracterul şi semnificaţia într-o perspectivă istorică îndelungată. Ca şi celelalte genuri, romanul este o entitate care tr ăieşte în prezent, dar care î şi aminteşte în  permanenţă trecutul, ultima particularitate fiind numit ă de Bahtin „memoria genului ”. Studiul istoric al poeticii romanului este chemat s ă cerceteze  geneza  şi evolu ţ ia de-a lungul istoriei a obiectului estetic  şi a arhitectonicii sale în formele artistice. În alţi termeni, poetica istoric ă sau poetica dialogică ar trebui să urmărească varietatea de rela ţ ii intersubiectuale între „eu”  şi „cel ăl  alt”, fixată de roman la o anumit ă etapă de evoluţie. În funcţie de raportul autor – erou, Bahtin distinge dou ă linii stilistice proeminente în istoria romanului european care, dup ă el, au determinat evolu ţia celor mai importante variante romaneşti din literatura universal ă. Prima linie stilistică o constituie a şa-numitele „romane  sofistice”, care au dat tonalitatea sobr ă a stilului monologic, abstract-rectiliniu şi idealizant. Din ele îşi trag r ădăcinile romanul medieval, romanul galant din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, romanul pastoral, romanul baroc, romanul ilumini ştilor. Chiar dacă romanele sofistice admit diversitatea manierelor lingvistice, acestea se afl ă „în acelaşi plan verbal-semantic”, adic ă exprimă  inten ţ iile autorului. Ele exclud posibilitatea dialogului cu limbajele existente. Scriitorii care au fost refractari la stilul idealizant, cum sunt Rabelais, Cervantes, Goethe, Dostoievski ş.a., s-au impus în literatur ă în mod deosebit. Pentru Bahtin, structura romanului constituie un model de lume cu un sistem de semne specifice care transmit informa ţiile axiologice şi artistice dintr-un anumit spa ţiu şi timp istoric concret. Acest sistem de semne, care reprezint ă valorificarea artistică a conexiunii rela ţiilor  temporale şi spaţiale, este numit de Bahtin cronotop. Funcţia figurativă a cronotopului const ă în desemnarea realit ăţii artistice, specifice romanului într-o anumit ă etapă istorică concretă a evoluţiei sale, fapt care îl justific ă pe Bahtin s ă creeze, în func ţie de conexiunea pe care o realizează cronotopul, o tipologie a romanelor antic, medieval, rabelaisian, idilic, dostoievskian 22

etc. Savantul distinge cronotopi mari , stabili din punct de vedere tipologic, care determin ă cele mai importante variante ale genului romanesc în primele etape ale evolu ţiei, şi „valori cronotopice”, elaborate de literatur ă în evoluţia ulterioar ă, cum sunt: cronotopul „drumului”, „întâlnirii”, „salonului”, „pragului”, „crizei”, „cotiturii”, „naturii”, „familial-idilic” etc. Cronotopii mari pot încorpora o mul ţime de al ţi cronotopi mai mici, intrând cu ace ştia în complexe relaţii dialogice. La baza romanului ca dialog au stat folclorul carnavalesc, satira menippeie, dialogul socratic şi romanul rabelaisian, genuri care au promovat prin excelen ţă libertatea expresiei, vitalitatea, dinamica sensului, transformarea şi deschiderea c ătre dialogul social. Spre exemplu, Rabelais a reu şit, după Bahtin, să creeze cronotopul „omului nou, armonios şi unitar”, propunând şi o nouă formă artistică a relaţiilor umane. Cronotopul rabelaisian îşi trage originea din cultura  popular ă a râsului din Evul Mediu şi Renaştere. Folclorul carnavalesc a constituit, dup ă Bahtin, una dintre cele mai importante surse ale romanului; mai mult, formele serios-ilarului au condiţionat demararea unei direc ţii importante în dezvoltarea romanului european – cea carnavalescă. Mai cu seam ă, cele dou ă forme ale folclorului antic, „dialogul socratic” şi „satira menippee”, au constituit r ădăcinile romanului şi ale prozei artistice cu o structura dialogic ă. Ceea ce uneşte aceste dou ă genuri de mare suple ţe este căutarea adevărului care ia naştere printre oameni; confruntarea diferitelor puncte de vedere asupra unui anumit obiect; provocarea cuvântului prin cuvânt; participarea activ ă a tuturor; ilaritatea zgomotoas ă; extraordinara libertate a plăsmuirii de subiect şi filosofice; îndr ăzneala şi neînfrânarea, lăuntric motivată, îndreptăţită şi lăuntric consfinţită de un scop ideatic; fantasticul liber; îmbinarea elementului mistic-religios cu un naturalism de spelunc ă extrem şi grosolan; îndr ăzneala plăsmuirii şi o contemplativitate dus ă la extrem; scandalul, comportamentul excentric, vorbele şi izbucnirile nepotrivite; contrastele izbitoare şi combinaţiile oximoronice; pluralitatea de stiluri şi tonuri; caracterul publicistic etc. Toate aceste dimensiuni carnavale şti au exondat şi au avut o utilizare largă în epocile de declin al tradi ţiilor, religiei, politicilor dictatoriale. Viziunea carnavalesc ă a romanelor lui Dostoievski s-a dovedit a fi profund ă, structurală, complexă, animată de noua concepţie asupra literaturii, care evit ă solipsismul etic şi gnoseologic. Scriitorul rus completeaz ă tradiţia carnavalesc ă cu forma inovatoare a romanului polifonic, care face posibil ă figurarea  potenţialului infinit al sensului. În 2.3 Poetica romanului contemporan. Strategiile înzestr ării celuilalt cu voce sau „darul vorbirii indirecte” pornim de la afirmaţia Juliei Kristeva, potrivit c ăreia romanul  polifonic contemporan, creat de Joyce, Proust şi Kafka, constituie, dup ă romanul polifonic al lui Dostoievski, o nou ă verigă în lanţul literaturii carnavaleşti, având aceea şi poziţie faţă de monologism ca şi romanul dialogic al epocilor anterioare, totu şi deosebindu-se radical de el prin faptul că s-a abordat pe sine ca fiind limbajul artistic însu şi, nu ca pe reprezentarea acestuia (a limbajului). Dorinţa lui Bahtin de a prezenta prin studiul polifoniei romanul ca o re ţ ea interactivă  a con ştiin ţ elor  în planul actului creativ a incitat discu ţii asemănătoare în planul organizării şi   producerii textuale. Investind vechea problematic ă într-un context teoretic nou, Julia Kristeva transfer ă fenomenul dialogismului în planul textului. În condi ţiile în care textul are 23

capacitatea de a se autogenera pe sine însu şi, fiind doar absorb ţia şi transformarea unui text anterior, subiectul întemeietor/autorul dispare şi trece în anonimat, în „zona zeroului” sistemului de coduri narative. Atât teoria dialogistic ă a lui Bahtin, cât şi cea a intertextualit ăţii proliferate de Kristeva pot  pune în valoare dialogismul sau polifonia romanelor. O eventual ă abordare după principiul  şi/  şi  va cuprinde în aria sa cele dou ă niveluri: cel formal, lingvistic şi cel al fluxului de con ştiinţă. Având romanul ca obiect comun, aceste teorii vor decupa din el o anumit ă dimensiune, pe care o vor proiecta într-o perspectiv ă specifică. În aceast ă ordine de idei, se impune a distinge şi a opera cu două tipuri de dialogism: 1. dialogismul interacţional, care trimite la multiplele aspecte ale schimbului verbal şi 2. dialogismul intertextual , care se refer ă la fenomenul „citarii” în sens larg. În primul caz, se va aprecia capacitatea autorului de a cuprinde imaginar modalit ăţile fruste ale dialogului ca schimb conversa ţional, dialog care se confund ă cu viaţa cotidiană, socială („metaconştiinţa autorului”). În cazul al doilea, se va comenta capacitatea autorului de a crea forma elaborată, literar ă a dialogului, competen ţa şi libertatea acestuia de a combina limbajele în funcţie de o temă prestabilită. Introducerea categoriei dialogismului în analiza textului literar din a doua jum ătate a secolului al XX-lea a fost stimulat ă de abordările comunicativă, pragmatică şi interacţională, în cadrul cărora s-a ajuns inevitabil la în ţelegerea textului ca rezultat al interac ţiunii intersubiectuale dintre autor  şi cititor. Evenimentul care a direc ţionat în acest sens analizele asupra textului artistic este afirma ţia lui Bahtin privind faptul c ă enunţul verbal nu mai este o unitate lingvistică, ci una a comunic ării, respectiv, el, enun ţul verbal, nu comport ă semnificaţii, ci aduce cu sine sensuri (pozi ţii axiologice), adresate altor sensuri. O lume subiectiv ă îşi poate releva sensurile profunde doar în contact dialogal cu lumea subiectiv ă a celuilalt. Astfel de rela ţii devin indiciul obligatoriu al unui text artistic, mai cu seam ă, susţine Bahtin, al celui romanesc. Privit din aceast ă perspectivă, textul se relevă a fi un dialog al subiec ţilor despre obiectul comunicării. Trebuie menţionat şi faptul important c ă textul este un eveniment dialogic al indivizilor, căci subiecţii comunicării apar concomitent în calitate de membri ai unei societ ăţi şi de exponen ţi ai unei culturi, activitatea lor fiind motivat ă, orientată şi condiţionată de mediul istoric şi social concret. Abordarea dialogic ă urmăreşte, în sens îngust, în ţelegerea romanului ca un dialog al sensurilor, ca un schimb de p ăreri ale subiecţilor privind obiectul comunic ării. Prin prisma aceasta, romanul apare ca unitate a tuturor componentelor unui dialog dincolo de text  (autor, interpret, obiectul comunic ării). În acelaşi timp, textul romanului poate fi v ăzut în calitatea lui de a fi autonom. În sens larg, categoria dialogismului dezv ăluie sensurile romanului cel pu ţin sub două dimensiuni: înţelegerea în cadrul microcontextului şi, respectiv, al macrocontextului. La nivelul microcontextului, în ţelegerea are loc în permanent ă legătur ă cu structura semantic ă a textelor precedente şi totodată prin anticiparea unor sensuri care realizeaz ă conexiunea la textele viitoare. La nivelul macrocontextului sau la nivelul contextului global  are loc înţelegerea condiţionării socioculturale, care relev ă relaţia romanului cu sistemul cultural, al c ărui nucleu

24

constituie un anume model de lume sau o ierarhie axiologic ă. Interpretarea în primul caz cap ătă formula de dialog al textelor, iar în cazul al doilea – de dialog între persoan ă şi societate. Într-un articol din revista   Dialog. Carnaval. Cronotop, C. Thomson, unul dintre reprezentanţii Şcolii structurale franceze, a definit poetica lui Bahtin ca fiind o cercetare asupra „strategiilor de înzestrare a celuilalt cu voce”. Într-adev ăr, necesitatea utiliz ării unor strategii în acest sens l-a preocupat pe Bahtin înc ă în   Problemele crea ţ iei lui Dostoievski. La momentul acela, savantul considera c ă prototipurile strategiilor utilizate de scriitorul rus reprezint ă sincriza şi anacriza „dialogului socratic” şi punctul de vedere al heterolingvismului proliferat de menippeea antic ă. Se ştie că Socrate îşi provoca discipolii la discu ţie pe două căi: prin crearea  pretextului pentru confruntarea a diferite puncte de vedere asupra unui anumit obiect (sincriza) şi  prin incitarea la cuvânt a interlocutorului (anacriza). Ambele metode aveau scopul de a încadra ideea în comunicarea dialogic ă dintre oameni, pentru a demonstra natura dialogic ă a adevărului. În   Probleme de literatur ă  şi estetică , Bahtin aten ţionează deja asupra obiectivului hibridiz ării romaneşti intenţionate. Scriitorul care adopt ă o poetică dialogică introduce deliberat în roman mai multe voci, limbaje, stiluri, utilizând strategii discursive specifice, care înlesnesc contactul dialogic cu aceste voci. Actualmente în Rusia se desf ăşoar ă o amplă cercetare în cadrul teoriei discursului şi a textului, specializat ă tocmai pe valorizarea principalelor idei bahtiniene privind strategiile dialogice. În baza materialului oferit de romanul englez din secolului al XIX-lea, Tatiana Plehanova realizeaz ă o clasificare a „strategiilor discursului auctorial”, foarte apropiat ă de disocierile în acest sens ale lui Bahtin, având scopul s ă le nuanţeze şi să le completeze. Potrivit cercetătoarei, textul literar ofer ă o mulţime de oportunit ăţi de înzestrare a celuilalt cu voce, apărute la graniţa dintre discursul autorului şi cel al eroului. Mai mult, discursul autorului, analizat prin prisma dialogului, nu se arat ă a fi un produs finit al exprim ării individuale, ci un   proces dinamic al comunicării verbale interpersonale. Plehanova folose şte termenul „marcă discursivă”, propus de englezul M.A.K. Halliday, pentru a desemna posibilit ăţile lexicale, sintactice şi stilistice de dialogizare a textului, şi cu sensul de indicatori ai contactului dialogic dintre autor şi eroul său, mărci dincolo de care începe rela ţia intersubiectual ă. În 3 Structuri dialogice în romanul românesc din secolul al XX-lea efectuăm o analiză multiaspectuală a relaţiilor estetice autor-narator-erou-cititor , exprimând relaţia individului cu lumea, mijlocită prin raportul eu-altul , care a condi ţionat arhitectonica romanului românesc din secolul al XX-lea. În 3.1 Arhitectonica romanului românesc interbelic. Cronotopul ora şului descriem coordonatele unui cronotop al ora şului, creat de romanul românesc interbelic. Imaginea artistic ă a omului apare în aceste romane pe un fundal care surprinde metamorfozele sociale de la început de secol şi care, de cele mai multe ori, reprezint ă oraşul, presupunând c ă în acest spa ţiu tendinţele novatoare occidentale, tehnologia, cultura şi valorile europene sunt asimilate mai rapid şi că anume aici se formeaz ă ideea de civiliza ţie modernă şi de elită a unei societ ăţi noi. Cronotopul oraşului constituie nucleul tipurilor complexe de roman care, ieşite de sub pana unor  scriitori cum sunt C. Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. C ălinescu, G. Mih ăiescu, M. Caragiale, Urmuz au consacrat forme inovatoare în contextul istoriei literaturii române. 25

Reprezentările sociale ale omului ideal din aceste romane ne pun la dispozi ţie individualităţi rafinate şi complexe, tensionate şi profunde, selectate din societatea citadin ă polifonică şi multiplu stratificată, în continuă schimbare la nivel ideologic, cultural, etic, economic etc. Coordonatele romanului citadin românesc s-au constituit ca un aliaj între elementele pitore şti ale  balcanismului şi germenii civilizaţiei occidentale. Nu întâmpl ător, chiar  şi renumitele dispute asupra genului s-au axat tocmai pe rela ţia dintre spiritul novator  şi cel conservator. Poetica romanului citadin se formuleaz ă printr-o permanentă raportare polemică la adresa celor care au fost refractari civilizaţiei, considerând factori decisivi ai evolu ţiei romanului trecerea de la rural la urban, de la subiectiv la obiectiv, de la crea ţie la analiză, de la structura tradiţională la cea  proustiană, de la balcanism la occidentalism etc. Drept modele ale modernit ăţii servesc scriitorii esenţial citadini Proust, Gide, Virginia Woolf, Huxley ori James Joyce. Instrumentele lor de investigaţie au oferit posibilitatea surprinderii universului urban cu toate contradic ţiile şi tensiunile lui. Înnoirea structurii romanului românesc modern st ă, în primul rând, sub zodia  proustianismului, a mutaţiilor pe care Marcel Proust le-a operat în materie de tehnic ă romanescă şi de viziune asupra lumii. Logica subiectiv ă, recunoa şterea victoriei „duratei” (a timpului subiectiv sau a timpului tr ăit) asupra „timpului obiectiv”, m ăsurabil drept criteriu ordonator al arhitectonicii romaneşti, posibilitatea explor ării fluxului discontinuu al con ştiinţei abisale, al subcon ştientului şi al inconştientului, urmărirea metamorfozelor „eului” multiplicat la nesfâr şit ofer ă un enorm cadru de creativitate scriitorilor români. Unii au în ţeles spiritul novator în roman ca o pledoarie pentru o psihologie „modern ă”, „citadină”, în continu ă metamorfoză şi evoluţie şi şi-au concentrat aten ţia asupra unor tr ăsături inefabile ale noii personalit ăţi umane, prin investigarea „abisalului” în con ştiinţă, a celor mai profunde seisme şi mutaţii atât în realitatea  psihică, cât şi în cea a subcon ştientului. Alţii au conceput modernizarea romanului în expresia rece, impasibilă, impersonală, ştiinţifică, considerând c ă nimic din vibraţiile subiective ale autorului nu trebuie s ă transpar ă în forma obiectiv ă a operei. Canonul „neutralit ăţii” ştiinţifice va avea cele mai importante repercusiuni asupra poeticii romanului românesc interbelic. A şa-numita „neutralitate” va cere non-participarea subiectului auctorial, alt ădată în drept să-şi judece şi să-şi mânuiască personajele. Discursul impersonal, obiectiv, operând mai multe modific ări în plan tehnic, a evoluat pân ă la tipul de roman în care personajele î şi revendică dreptul de a avea o individualitate distinct ă şi un punct de vedere. Potrivit lui L. Petrescu, acest canon anticipeaz ă  principiul „construcţiei polifonice” a romanului, promovat de Bahtin. Canonul „obiectivist” facilitează o reafirmare a subiectivit ăţii, colportată în interiorul romanului. Reducând subiectivitatea auctorial ă, romanul modern î şi multiplică perspectivele. Multiplicarea punctelor  de vedere condi ţioneaz ă într-un fel aparte arhitectonica romanului. Opozi ţiile şi contradicţiile nu sunt desf ăşurate epic, ci ascult ă de un principiu al coexistenţei simultane, care le aduce într-o imposibilă armonie, numită de Bahtin dialogic ă. Romanul polifonic este animat de spiritul dialogic, care condi ţionează oximoronica înfruntare pacific ă a contrariilor. Sharon Spencer, definind principiul de construc ţie a romanului modern, alege ca metafor ă cu valoare emblematică, una spaţială – oraşul. Romanul arhitectonic preconizeaz ă o naraţiune ce nu se mai 26

desf ăşoar ă în timp, ci una ce se construie şte cu predilecţie în spaţiu, amintind forma ora şului. Concluziile cercet ătoarei americane î şi au premisa în analiza categoriilor de spa ţiu şi timp artistic, ceea ce ne justific ă să facem o leg ătur ă între metafora ei şi ceea ce Bahtin a numit roman  polifonic. Un cronotop al oraşului condiţionează arhitectonica romanului interbelic, figurând metaforic societatea român ă modernă, diversificată verbal, polifonică şi multiplu stratificată, în continuă schimbare la nivel ideologic, cultural, etic şi economic. Avem suficiente motive s ă vorbim despre reprezentarea unui spaţiu-timp social citadin. Evoluţia simultană, juxtapunerea şi întreţeserea de limbaje, stiluri, registre, puncte de vedere şi genuri sunt posibile în virtutea   puterii de coagulare a acestui cronotop. Sub presiunea for ţelor centrifugale ale limbajelor  „str ăine”, perspectiva monologic ă unificatoare este nevoit ă să cedeze tot mai mult teren  polifoniei orchestrate de voci. Mutaţiile esenţiale în plan artistic din romanul interbelic au fost condiţionate de o alt ă cunoaştere de sine şi a lumii, pe linia curentelor de gândire freudist şi   bergsonianist. Genurile dominante de roman interbelic – confesiunea, jurnalul, autobiografia, memoriile, coresponden ţa privată etc., a căror arhitectonică este creată de un personaj-con ştiinţă interiorizat, preocupat de cunoa ştere, de identitatea absolut ă sau de propria identitate, pot fi caracterizate drept monologice. Şi totuşi, aceste romane nu pot fi analizate doar ca texte autonome, f ăcând cu totul abstrac ţie de situa ţia socială în care au r ăsunat/au fost scrise şi în raport cu care s-au construit ca o replic ă în dialog. Polifonia vocilor din romanul Hortensiei Papadat-Bengescu Concert din muzică  de Bach reprezintă o reţea complex ă a relaţiilor sociale. Aceast ă reţea, care determin ă modelul de organizare a lumii şi a textului bengescian, are forma unei simfonii muzicale ale c ărei teme şi motive sunt preluate contrapunctic. Dac ă prozele de început descoper ă o tendinţă către o structur ă mitică unificatoare (literatura ca o incursiune în elementele secrete ale universalului), ciclul  Halipilor şi, mai ales, Concert din muzic ă  de Bach, textul-efigie al scriitoarei, contureaz ă un spaţiu-timp romanesc închegat de noile rela ţii dintre eu - lume, mijlocite de cel ăl  alt , iremediabil mai complexe, care creeaz ă freamătul semantic în continu ă metamorfoză şi re-creare. Ceea ce a determinat critica literar ă să deosebeasc ă aşa-numita proză de maturitate, apreciată unanim, de cea timpurie, a c ărei noutate se discut ă în ultimul timp, a fost modul de raportare al naratorului la realitatea exterioar ă – „subiectivă” şi „obiectivă”, cel de-al doilea mod fiind v ăzut ca o certitudine de modernizare şi maturitate artistică. Au fost îns ă şi alte păreri, N. Manolescu a remarcat că performanţele de care scriitoarea a dat dovad ă în ciclul  Halipa nu ţin de trecerea de la o fază „subiectivă”, adică psihologică, lirică şi confesivă, la una „obiectiv ă” a maturităţii, ci de flexibilizarea perspectivei narative, de trecerea de la  perspectiva narativă  interioar ă  unică  la una relativă  şi  schimbă toare, care îi permite s ă sesizeze via ţa ca pe o simultaneitate de mici evenimente în desf ăşurare. În fond, Hortensia Papadat-Bengescu nu a renun ţat niciodată la „tensiunea interioar ă”, care face din spa ţiul artistic o realitate secund ă a conştiinţei reflexive. Experimentând în romane   punctul de vedere variabil  , scriitoarea înmul ţeşte canalele de comunicare a adev ărurilor fundamentale general-umane. Înlocuirea reflectorului unic, „neutru” şi „impersonal”, printr-un reflector flotant  a determinat multiplicarea unghiurilor de vedere şi a 27

vocilor, generând  fenomenul  polifoniei. Astfel că instanţa discursului narativ nu mai e în exclusivitate un eu-centru, ci rela ţ ia eu-tu, care adaug ă un „plus de via ţă” universului creat din cuvinte, din „contracte sociale” al romanului. Majoritatea criticilor literari abordeaz ă confesiunile personajelor lui Camil Petrescu ca pe nişte monologuri la persoana întâi, care constituie forma predominant ă a discursului narativ al celor două romane interbelice, formă venită în sprijinul programului s ău de a crea o arheologie interioar ă a tr ăitului şi a ecourilor lui. Reflec ţiile teoretice privind intui ţionismul bergsonian, fenomenologia husserlian ă, psihanaliza freudian ă, metafizica hartmannian ă, substanţialismul,  promovate vehement de filosoful C. Petrescu, ne orienteaz ă, mai degrab ă, spre o analiz ă care ar  căuta să justifice opera literar ă ca modalitate de cunoa ştere a adev ărului transcendent. Analiza romanului   Patul lui Procust  prin prisma poeticii dialogice ne-a dezv ăluit un alt  pattern al cunoaşterii de sine, fondat pe rela ţia dialogică cu cel ă lalt . Alături de Hortensia PapadatBengescu, C. Petrescu este unul dintre întemeietorii romanului românesc de excavare şi investigaţie a con ştiinţei umane. Într-adev ăr, s-a spus aproape unanim c ă meritul esenţial al lui C. Petrescu const ă în faptul de a crea în aria romanului românesc o formul ă de artă literar ă capabilă „să inducă în cititor atmosfera de febr ă şi luciditate a conştiinţei care întreab ă şi se întreabă,  judecă şi se judecă, cunoaşte şi se autocunoa şte” (N. Creţu) şi realizabilă prin formula de introspecţie la persoana întâi ( Ich-Roman). Confesiunile celui care trece prin experien ţa cunoaşterii sunt expresia raporturilor interne ale con ştiinţei, a întrebărilor, impasurilor, reevaluărilor, dar  şi a atitudinilor unui intelectual fa ţă de ceilal  ţ i care îl înconjoar ă. Romanul  Patul lui Procust  constituie o expresie narativ ă a ceea ce s-a numit „psihologie experimental ă”, în cadrul căreia un experimentator provoac ă pacientul la confesiune, acordându-i acestuia tot creditul în materie de cunoa ştere, în timp ce el însu şi r ămâne a fi doar un observator neutru. De  bună seamă, autorul romanului  Patul lui Procust  are rolul de a genera, dovedind în calitate de  personaj un „faire persuasiv”, şi de a organiza m ărturiile expresive ale personajelor sale. Este limpede că autorul intr ă în posesia mărturiilor eroilor săi prin intermediul textului scris, iar    pentru a fi expresive şi accesibile autorului-observator, reflec ţiile personajelor trebuiau s ă se obiectualizeze în cuvânt, în text, pierzându- şi caracterul inefabil. Înc ă prin anii ’30 Bahtin a criticat promotorii „psihologiei experimentale” pentru faptul c ă aceştia ignor ă aspectul material al expresiei subiectivit ăţii umane în situaţia de comunicare. Freud analiza via ţa sufleteasc ă în sine, din interior, cu metode pur fiziologice; întregul proces de constituire a caracterului decurge în limitele psihicului subiectiv izolat – lucru imposibil atât în realitate, cât şi în cazul crea ţiei verbale artistice. Comportamentul uman nu poate fi analizat f ăr ă implicarea punctului de vedere obiectiv-sociologic, f ăr ă a menţiona că faptele umane şi confesiunile sunt provocate de stimulen ţi de natur ă socială şi în condi ţiile mediului social. E nevoie s ă analizăm cadrul mai larg al enunţului verbal, cel al rela ţiilor sociale, a căror dinamică modelează toate elementele conţinutului şi formei vorbirii noastre interioare şi exterioare, tot arsenalul de valori, puncte de vedere cu ajutorul c ărora noi facem lumin ă şi explicăm pentru noi înşine şi pentru ceilalţi comportamente, dorin ţe, senza ţii. În plan estetic, rela ţia dialogică înseamnă o conştiinţă artistică şi un subiect creator care este capabil s ă dea dovad ă de o tr ă ire simpatetică , manifestată în 28

dorinţa de a-l cunoa şte pe cel ăl  alt  ca  persoană  (relaţia intersubiectual ă); în planul limbajului romanesc, e vorba de un subiect enun ţător (autorul sau naratorul) care accept ă „cuvântul str ăin”; în cel al tehnicii – de multiplicarea perspectivelor. A şezând naratorul într-o ipostaz ă opusă omniscienţei balzaciene, concepându-l doar ca una din vocile multiple ale romanului, C. Petrescu îşi asigur ă un loc important în reu şita modernizării romanului, f ăcându-se p ărtaş la experienţa creatoare de tip european. Gestul lui de a da cuvânt eroilor s ăi constituie un pas înainte spre democratizarea actului estetic. Prima parte a condi ţiei paradigmei dialogice este acoperit ă, r ămâne însă acel segment care, dac ă ar fi fost parcurs, ar fi scos romanul din „monologism” şi interpretare monologic ă: practicarea plurilingvismului şi a pluristilismului. Ideile principale ale lui M. Eliade despre experien ţa autentică în literatur ă, care presupune  pierderea conştiinţei şi cufundarea în spiritul superior, sunt formate în procesul de cunoa ştere (conştientă, deliberată) a altor  culturi. Caracterul rela ţional al cunoa şterii eliadeşti nu poate fi ignorat. Analiza romanului Maitreyi relevă perspectivarea nara ţiunii, intruziunea vocilor  „str ăine”/ale altei culturi şi cronotopicitatea sensului, care bruiază monologul cunoa şterii de sine şi, ca rezultat, distorsioneaz ă unitatea limbajului. Personajul Allan îndepline şte o funcţie dublă: în calitate de narator, el î şi asumă nararea povestirii, iar în calitate de actor, el joac ă un rol în istoria romanului. În timpul aventurii sale erotice, Allan ţine un jurnal în care î şi notează impresiile şi îşi sondează adâncurile fiinţei în legătur ă cu lumea de semne şi simboluri fascinante ale Indiei sau în leg ătur ă cu lumea interioar ă a seducătoarei Maitreyi. Prin comentariile aduse în  jurnal, se evidenţiază distanţa dintre cronotopul naratorului şi cronotopul celui care a trecut prin experienţa erotică, ambii cronotopi fiind desemna ţi şi de percep ţia psihică şi morală a evenimentelor, perceperea spa ţiului şi timpului diferite. Se poate vorbi despre o dubl ă   perspectivă  asupra evenimentelor: una simultan ă desf ăşur ării diegezei şi alta ulterioar ă, după ce experienţa şi implicaţiile ei se vor fi decantat. Romanul se construie şte pe un decalaj între un timp al spontaneit ăţ ii şi un timp al reflec ţ iei, pe un timp al experien ţ ei şi un timp al nar ăr  ii. Allan cel care scrie jurnalul se afl ă în imposibilitatea de a face anticip ări sigure, prezentând numai cursul spontan al gândirii sale, f ăr ă nicio instanţă intermediar ă. Allan ca autor al romanului va avea posibilitate s ă-şi structureze complex demersul prin anticip ări, comentarii, metaforizări, explicaţii pentru receptorii eventuali ai mesajului şi dialog cu cititorul. Fiecare respectă, în consecin ţă, o conven ţie: „primul Allan” ţine de conven ţ ia jurnalului  şi a autenticit ăţ ii, a faptului tr ăit; „al doilea Allan” – de conven ţ ia nara ţ iunii cu perspectivă variabilă, „al treilea Allan” – de conven ţ ia romanului, care implică dialogul cronotopilor atât ai naratorului, personajelor, cât şi ai autorului şi cititorului. De aici rezultă şi o anume cronotopicitate creatoare a sensului, înnoirea continu ă a sensului în contexte diferite. Deloc neglijabile sunt celelalte voci în interiorul romanului, exotice şi „str ăine” structurii culturale a lui Allan, cele apar ţinând orizontului indian: domnul şi doamna Sen, Maitreyi, Chabu. În viziunea lui Bahtin, o cultur ă poate că păta conştiinţa de sine doar în dialog cu o alt ă cultur ă, la graniţă cu aceasta; se poate vorbi despre o cultur ă acolo unde sunt prezente cel pu ţin două culturi. În vastitatea geografică a Indiei, Allan î şi redescoper ă fiinţa, şi-o recreează într-un timp al solitudinii existenţiale. Conştiinţa superiorităţii de european alb se destram ă la întâlnirea cu 29

Maitreyi, care îl scoate din izolarea de lume şi din concentrarea în sine. Ceea ce încearc ă să afle Allan este pozi ţia culturii orientale asupra problemelor fundamentale ale omului: via ţa, iubirea, moartea etc. La rândul ei, cultura Indiei se vrea deschis ă europeanului, dovad ă ar fi pasiunea lui Maitreyi şi Chabu pentru Allan. Formula estetic ă eliadescă prefigurează dialogul intercultural sau mozaicul culturilor în imaginarul secolelor al XX-lea şi al XXI-lea. Craii de Curtea-Veche de Mateiu Ion Caragiale este o excelent ă expresie a oscil ării romanului interbelic între o structură mitică unificatoare şi o structură dialogică diferenţiatoare. Atestăm în acest roman o dialectic ă între tendinţele liturgic-centripete şi cele carnavaleşti-centrifugale ale limbajului. Tendin ţa metafizică, spre „centru”, a personajelor  mateine are loc paralel cu o centralizare a limbajului, c ăutare a formulei unice a limbajului adamic, iar h ălăduirea carnavalesc ă şi deschiderea acestora spre formele paroxistice ale vie ţii generează diversificarea şi plurilingvismul. Dac ă consider ăm personajele mateine reprezent ări ale limbajelor care î şi dispută întâietatea în estetica romanului interbelic, constat ăm că fiecare din ele constituie o replic ă formulată în raport cu celelalte replici (limbajele unor personaje ca Povestitorul, Paşadia, Pantazi, Pena Corcodu şa reprezintă, în linii mari, paradigma romanticdecadent-simbolistă, pe când Gore Pirgu, Ra şelica Nachmansohn, Arnotenii – pe cea a realismului). Deosebim mai ales dialogul  fiu-tat ă:  romanul Povestitorului este poematic, muzical, romanul lui Pirgu este prozaic şi teatral, îi prieşte spectacolul şi pehlivănia. Primul tip de discurs este monologic, centralizat, unificat, al doilea – dialogic, deschis, participativ. Toate tipurile de discurs fac parte din visul final, anticipator de nou ă paradigmă – cea postmodernist ă. Imaginile bufone şi groteşti ale omului „mecanomorf” şi ale lumii moderne din miniromanul Pâlnia  şi Stamate de Urmuz sunt parodice, luând forma unei discu ţii pe tema crizei comunicării umane.  Pâlnia  şi Stamate este o parodie la roman, iar parodia are un statut bivocal , dialogic, presupunând dubla orientare a cuvântului naratorului: c ătre obiectul discuţiei (spre ex., romanul) şi către cuvântul celuilalt (romanul balzacian). Dialogismul parodic operat de Urmuz îi incumbă sarcina de a denun ţa fatala reificare a cuvântului artistic, transformarea spiritului dominant al epocii într-o relicv ă.  Pâlnia  şi Stamate are rolul de contre-partie ironică la romanul consacrat, rol extrem de important, c ăci determină şi facilitează mutaţii benefice în domeniul genului şi căutarea unor noi forme viabile. În 3.2 Romanul postbelic ca lume postbabelic ă punem în eviden ţă relaţiile dialogice care definesc arhitectonica romanului românesc postbelic. Am ales ca metafor ă pentru cronotopul acestui roman un cuvânt care porne şte de la arhetipala poveste a Turnului Babel. Postbabel este reprezentarea unui timp şi spaţiu în care plurilingvismul, deschiderea şi cosmopolitismul cultural sunt considerate, spre deosebire de abordarea tradi ţionalistă, fenomene pozitive. Prefixul  postsemnifică temporal „ceea ce s-a întâmplat dup ă Babel”, după simbolicul eveniment soldat cu babelica confusio linguarum , care a îngrozit şi a fascinat spiritele de-a lungul secolelor. Totodată, acest prefix are rolul de a indica „reevaluarea fenomenului Babel”, examinat ă de Um. Eco în studiul s ău În că utarea limbii perfecte. Semioticianul italian propune o r ăsturnare de semn în lectura mitului babelic, care permite interpretarea „socialmente pozitiv ă” a fenomenului de înmulţire şi diferenţiere a limbilor. De men ţionat că de-a lungul secolelor a fost promovat ă 30

conotaţia negativă a ceea ce s-a întâmplat dup ă catastrofa babelic ă, semnificaţie, de altfel, confirmată în  DEX  („babelic” înseamn ă „de o confuzie extrem ă”) şi în  Larousse (spaţiul „babelic” este „locul unde se vorbe şte un număr mare de limbi diferite, loc unde domne şte o mare confuzie, unde lumea vorbe şte f ăr ă a se înţelege”), corelat ă cu pedepsirea de c ătre divinitate a unui orgoliu uman excesiv. În dorin ţa de a dep ăşi consecinţele „pedepsei”, operele artistice imaginau itinerare orfice regresive în spa ţiul pre-babelic şi de reconstituire a unei limbi originare, pre-adamice, mitice, unitare, universale, cu alte cuvinte, monologice. Acest prefix are şi semnificaţia acelui post- din conceptul de postmodernism, care nu este nici anti şi nici dincolo, ci alter , pentru a trimite la un con ţinut pe care modernul l-a l ăsat neexplorat: necesitatea  plurilingvismului şi, implicit, a dialogismului ca structur ă a lumii artistice. Fiind un proiect esenţial dialogic, romanul este cel mai abilitat a figura aceast ă lume. Arhitectonica romanului postbelic în evolu ţia sa, spre sfâr şitul secolului al XX-lea, prinde tot mai mult configuraţiile unui oraş global, sofisticat sub aspectul rela ţiilor sociale. Limbajul romanului postbelic postmodernist este unul „post-Babel”, specific fiin ţei umane diferen ţiate cultural şi lingvistic, care a acceptat aspectul „conven ţional” al cuvintelor în comunicare. În felul acesta, romanul constituit pe cronotopul postbabelic se arată a fi o veritabilă „comedie” a suprapunerii şi întretăierii vocilor, a scriiturilor, a genurilor  şi a speciilor literare. Ceea ce a început s ă se profileze în romanul modernist interbelic şi s-a conturat mai ales în romanul care a evoluat dup ă „obsedantul deceniu” proletcultist, supranumit neomodernist, a fost critica ordinii sociale din secolul al XIX-lea şi viziunea acesteia asupra lumii. Începând prin a introduce în realism varii modalit ăţi artistice, spre sfâr şitul deceniului şapte scriitorii scot romane de factur ă psihologică, onirică, simbolică, parabolică, alegorică, fantastică. Are loc o deplasare a centrului de gravita ţie al romanului de la social la psihologic, de la realismul canonic spre straniu, spre halucinant, spre fantastic. Pân ă la fantastic transfigureaz ă realul Ş. Bănulescu, F. Neagu, D.R. Popescu, A. Ivasiuc ş.a., prefigurând un spa ţiu uman de fierbere şi dislocare, socialul r ămânând un cadru aproape abstract, o coordonat ă neutr ă. Regresiunea spre arhetip, mit,  puritate originar ă, increat, început, matrice etaleaz ă interesul pentru ceea ce se ascunde dincolo de suprafeţele aparente ale lumii. Romanul tinde s ă fie poetic, unilingv şi monostilistic, afirmând un principiu al totalizării, care presupune o abandonare a categoriilor ce marcheaz ă gândirea logică şi înălţarea judecăţii la altitudinea unei gândiri paralogice, mitice, prin care devine  posibilă o integrare a diferen ţei şi a contradicţiilor realităţii. Elementele de carnaval anunţă însă criza acestei viziuni asupra lumii. Se poate vorbi despre existen ţa unei culturi subversive a carnavalului în romanul anilor ’60-’70, cultur ă care aducea cu sine şi construc ţ ia utopică . Carnavalescul prin puterea lui de re-haotizare, re-cosmicizare, promitea solu ţii pentru escaladarea crizei şi exorcizarea demonilor puterii. Personajele inadaptate şi nonconformiste din romanele lui P. Goma, G. B ălăiţă, V. Beşleagă, V. Vasilache etc. sunt profe ţii viitorului, figuri carnavaleşti din subterana marginaliza ţilor, a căror ţintă este Centrul. Ei sunt totodat ă şi cavalerii utopiei, având o alt ă măreţie. Carnavalescul se realizeaz ă prin relativizarea radical ă a   perspectivelor narative, fragmentarism, proliferarea limbajelor, strategiile dialogice. Pe lângă  parabolă şi aluzie esopic ă, aceşti scriitori afirmă în abundenţă strategii şi tehnici artistice menite 31

a r ăsturna conven ţiile realismului socialist: întreruperea brusc ă a fluxului narativ linear, diacronic şi secvenţial, adoptarea perspectivismului şi a simultaneităţii, frustrarea aşteptărilor în ceea ce prive şte unitatea şi coerenţa intrigii şi personajului, polifonia stilurilor, recursul la  juxtapuneri ironice şi ambigue. Cu romanul   Lumea în două  zile, G. Bălăiţă ocupă un rol aparte în dinamica dezvolt ării romanului contemporan pentru meritul de a institui un model narativ performant şi deschis, cu un  bogat inventar de procedee şi proceduri stilistice. În contextul unei epoci a standardiz ărilor  şi uniformizărilor dictate de poncifele realismului socialist, scriitura sa pare o „anomalie”, ireductibilă la estetica literaturii de partid. Ilustrând exemplar o poetic ă epistemologică modernistă (prin multiplicarea şi juxtapunerea perspectivelor), scriitorul anun ţă un principiu al  pluralităţii cu gust postmodernist (prin bulversarea viziunii monologice, evitând focalizarea tuturor dovezilor printr-un singur „centru de con ştiinţă”). Dincolo de simetria mult discutat ă, romanul realizează un gest destabilizator  şi carnavalesc, ironia gogolian ă dezvăluind un nonconformism subversiv. Miza romanului o constituie tot omul, doar c ă el nu mai e investigat din perspectiva abord ării realiste, nici prin intermediul scufund ării psihologice, ci prin for ţa unor  noi metode: imagina ţ ia şi experimentul . Acestea îi dau posibilitate autorului s ă lanseze întrebări şi să figureze nelinişti vitale ce frizeaz ă nebunia şi fabulosul. Ceea ce ne-am propus la analiza acestui roman e s ă afiliem analizei fenomenului tehnic al perspectiv ării naraţiunii o analiză a vocilor care evolueaz ă în roman şi a discursurilor pe care le reprezint ă. Pendulând între fars ă şi tragedie, între burlesc şi grav, cuvântul lui B ălăiţă îşi redimensioneaz ă virtuţile, începe s ă dea frâu liber tuturor vocilor, semnifica ţiilor acumulate în vasta memorie a umanit ăţii. Efectul nu se lasă mult aşteptat avem parte de o polifonie derutant ă şi, în acela şi timp, fascinantă. Pentru a satisface orizontul de a şteptare al cititorului de ast ăzi, un text artistic trebuie s ă fie conectat la fluxul contemporaneit ăţii. În linii mari, actualitatea acestuia este condi ţionată de  prezenţa implicită a unei con ştiinţe dialogice şi interactive, în stare s ă cuprindă mobilitatea continuă a existenţei, mutaţiile structurale ale vie ţii, ale gândirii şi ale culturii de la începutul secolului al XXI-lea. N. Breban şi-a elaborat propriile strategii de „seducere”, creându- şi un   public propriu, care nu caută să fie neapărat menajat, cu dorin ţă de a coparticipa la actul de creaţie. Structura dialogic ă, deschiderea principial ă a variantei narative, efortul strategic de implicare a cititorului în text, înscrierea în contextul sociocultural, proprii romanelor sale, sunt tot atâtea dovezi de pertinen ţă a autorului privind crearea unei lumi atractive şi pe gustul  postmodernităţii. Vom numi strategiile lui N. Breban, oarecum speciale, de provocare a cititorului spre coparticipare la travaliul estetic cu o metafor ă preluată din romanul  Don Juan. Felul aparte de captare a aten ţiei prin bulversare, contrazicere, negare a orizontului de a şteptare al cititorului, provocarea şi implicarea acestuia la dialog pot fi lesne asemuite unui nou tip –  „donjuanist” – de umanizare şi socializare a textului literar. Metafora este o posibil ă traducere a termenului ales de Jauss – „ desf ăt  are-de-sine-în-desf ăt  area-cu-Altul ” – menit să delimiteze traiectul pe care are loc acel du-te vino ideal al experien ţei estetice. În evoluţia sa de la perioada interbelic ă la cea postbelic ă, romanul etaleaz ă tendinţa tot mai nuanţată a moderniştilor de a pune în prim-plan limbajul, tehnica şi procesul literaturii, în 32

detrimentul „conţinutului”. Ceea ce fac scriitorii modernismului târziu este tocmai reactivarea, într-un climat de subversivitate, a „reprezent ării” conştiente de sine şi autoreflexive a moderniştilor, creând o ficţiune care se preocup ă din ce în ce mai mult de sine şi de procesele ei interne. Cu o poetic ă antimimetică care îndreapt ă atenţia noastr ă mai degrabă spre modul de funcţionare a mai multor limbaje literare şi nonliterare în vederea cre ării unei polifonii a lumilor, se afirmă romancierul M.H. Simionescu. Prozatorul î şi propune să demonteze infinitezimal mecanismele întregii literaturi cli şeizate în timp, cu viziunile ei uzate asupra lumii, dinamitând-o din interior împotriva propriilor ei finalit ăţi, în numele unor noi criterii de  percepere a realului şi, totodată, al unor procedee adecvate de reprezentare a acestuia. Privit ă în totalitatea sa, tetralogia  Ingeniosul bine temperat  configurează o dominantă ce structurează toate naraţiunile sale, care refuz ă cu încă păţânare referenţialul, punând în locul lui o zeitate tutelar ă –  imagina ţ ia. Nu realul este obiectul scriitorului, ci o realitate imaginat ă, în care se escaladeaz ă tragicul lumii şi al fiinţei. Realitatea şi literatura sunt deconstruite sistematic de M.H. Simionescu şi reaşezate dup ă principiul, aproape muzical, al  simultaneit ăţ ii. Consemnările din  jurnalul de creaţie şi materializările din romane denot ă tentativa de trecere de la formele clasice ale epicului romanesc la o structur ă melodico-ritmico-armonică. Strategia auctorial ă care îl caracterizează este arta polifonică  şi tehnica contrapunctului. Astfel că lumea prefigurată are semnele unui ora ş mare, etajat, bine dotat tehnic , în care comunicarea este, la un anumit nivel, indirectă şi artificioasă (de grad secund), iar, la alt nivel, natural ă, polemică şi subiectivdeconstructivistă (implicarea persoanei biografice). Ap ărute într-o perioadă de criză, de amnezie a romanului, ele reprezint ă însă o autentică luptă avangardistă împotriva clişeelor, a logicii şi a obişnuitului, un amplu asediu al romanescului perimat, realizând ceea ce s-a numit antiroman sau, mai degrab ă, roman-alternativă . Clişeele, citatele, aluziile la alte texte nu limiteaz ă însă   Ingeniosul bine temperat  la cadrul strict al metaliteraturii şi al intertextualităţii cu sensul de dialog exclusiv între texte. Prezen ţa parodiei, care presupune concomitent ideea de intertextualitate şi de intersubiectualitate, este argumentul cel mai conving ător în favoarea ideii că lumea romanului se datoreaz ă unei imaginaţii dialogice proprii autorului ca persoan ă fixată într-un loc concret în istorie. Viziunea asupra textului literar promovat ă de M. Nedelciu constituie o apropiere de dialogismul lui Bahtin, o apropiere îns ă din unghiul pragmaticii literare. Contribu ţia sa în calitate de prozator  şi teoretician la reumanizarea textului literar const ă în primul rând în democratizarea relaţiilor dintre autor ,  personaj şi cititor . Aceast ă democratizare, precum şi toleranţa faţă de   procedeele marcate istoric sau categorial, are loc graţie introducerii conceptului de dialog şi dialogizare a naraţiunii. Scriitorul consider ă că autenticitatea unui text literar este asigurat ă de „transcrierea mot-à-mot a unui dialog” din natur ă. Potrivit scriitorului, literatura adev ărată este dialog între mesajele autentice ale autorului şi mesajele persoanelor reale (documente, transmisiuni directe, citate, expresii argotice), la care se adaug ă mesajul autentic al istoriei culturale a umanit ăţii, mesajul autentic al cititorului care „începe s ă emită imediat ce a suspendat textul prin propriile întreb ări”. Rolul autorului în asigurarea autenticit ăţii e să încorporeze dialogul în diegez ă şi să gestioneze discursuri alogene, sus ţine M. Nedelciu, fiind foarte aproape 33

de ideea bahtinian ă de imagina ţ ie dialogică . Romanul Tratament fabulatoriu constituie un act subversiv atât la adresa literaturii oficiale monologice proletcultiste, cât şi la posibila solu ţie prin retragerea în literatur ă. Iluzia şi utopia este „ceva ce e o capcan ă”: atât utopia pe care a creat-o regimul totalitar, cât şi iluziile pe care omul şi le creează pentru a rezista la meandrele vie ţii sunt capabile să distrugă omul ca om. Utopia de la Valea Plân şii are mai degrab ă o tentă subversivă, fiind, în termenii lui Bahtin, o utopie carnavalescă  eliberatoare. Soluţia ar veni din ieşirea de sub tutela iluziilor, conştientizarea şi „restabilirea dialogului social în textul literar” sau, cu alte cuvinte, figurarea experien ţei sociale umane. În 3.3 Romanul basarabean şi integrarea lui în modelul european interactiv ne-am  propus să r ăspundem la întrebarea privind existen ţa unui posibil dialog func ţional între romanul  postsovietic din Republica Moldova, atât cât este, şi modelul european; dac ă, odată cu opţiunea  pentru o estetică nouă, scriitorii s-au deschis şi spre o reformulare a identit ăţii culturale. Modelul european actual de roman presupune mai întâi de toate o nou ă arhitectonică a lumii artistice, determinată de mobilitatea existen ţei contemporane şi de noile posibilităţi informaţionale de la începutul secolului al XXI-lea. Structura acestei lumi este în fond dialogic ă, interactivă, a coexistenţei vocilor purt ătoare ale unor puncte de vedere, pozi ţii axiologice şi gusturi estetice diferite. Modelul european de roman înglobeaz ă diversitatea şi diferenţa, el constituie unitatea unor replici literare ce au reu şit să treacă peste limitele de limb ă şi de cultur ă precum prozele subversive, anticomuniste ale lui Soljeni ţân şi Bukovski, ale cehului Kundera, ale polonezilor  Miłosz şi Michnik sau ale lui Kadare; romanele semnate de portughezul Saramago, ce au r ăsturnat viziunile tradi ţionale asupra cre ştinismului, discursurile feminine ale nem ţoaicelor  Elfrede Jelinek, Herta Müller sau ale englezoaicei Doris Lessing, cele avangardist-experimentale ale ruşilor Erofeev, Pelevin sau Sokolov, scriitura fantastic ă a lui Cărtărescu etc. Astfel încât modelul european de roman este un model interactiv, reprezentând un dialog între modalit ăţile alternative de nara ţiune şi descriere a experien ţelor traumatizante ca efecte ale discursurilor  totalitare şi naţional-izolaţioniste, oferindu-le nu numai o posibilitate de conciliere a disensiunilor prin intermediul literaturii, ci şi un spa ţiu al interacţiunii umane, unde are loc  procesul de luminare dialogic ă reciprocă a conştiinţelor cu valoare plenar ă. Romanul românesc din Republica Moldova de dup ă ’89 constituie in efort de integrare în modelul european, interactiv de roman. Aceast ă deschidere este anun ţată de cele câteva romane, ai căror autori au refuzat s ă se afilieze la conven ţiile „noii estetici” realist-socialiste, dinamitându-le prin atitudinea carnavalesc-subversiv ă. De la Paris, P. Goma propune în romanul  Din calidor un model de lume reprezentând o realitate uman ă deschisă şi redefinibilă, care nu se lasă supusă plafonării şi standardizării ideologice. Basarabenii scriitorului cu viziuni   prooccidentale sunt total diferiţi de acele personaje p ăşuniste, senine ale canonului literar  instaurat după refluxul realismului socialist, constituind o replic ă şi o alternativă la galeria de mioritici canonizaţi. Credem că până a fi un scriitor disident, Paul Goma este, mai întâi de toate, creatorul unei variante alternative a tipului literar de basarabean , diferit de imaginile   personajelor resemnate, contemplative, care au alcătuit canonul anilor ’60-’70. Dincolo de comentariile privind reac ţiile insurgente ale lui P. Goma fa ţă de realitatea social-politic ă, se 34

 poate vorbi, cu siguran ţă, şi despre o replic ă în plan artistic a scriitorului. Mai cu seamă, romanul   Din calidor , în care starea beligerant ă este atenuat ă de sentimentul nostalgic al naratorului, îi reliefează capacitatea de a configura un univers literar diferit de cel al ideologiei oficiale, în dialog cu cei mai importan ţi creatori europeni ai genului. Problema identit ăţ ii, mai bine spus, criza identit ăţ ii a constituit un topos în literatura secolului al XX-lea. Ar ătându- şi dezacordul fa ţă de normele sociale, istorice, naturale etc., considerate restrictive, scriitori modernit ăţii au creat personaje cu identitatea pulverizat ă în naraţiuni fragmentate. Scriitorii din Europa de Est, inclusiv cei din Basarabia şi-au atomizat neîncetat identitatea, având acela şi scop – de a o p ăstra. Aflaţi în situa ţia de a împ ăca un regim str ăin fiinţei române şti, scriitorii din acest spa ţiu cultural şi-au g ăsit propriile strategii eficace de formulare a identit ăţ ii, îngr ădind-o de ochii vigilen ţi ai cenzurii. Abordarea romanului lui Vl. Beşleagă Zbor frânt  prin prisma modelului narativ al sinelui elaborat de Paul Ricoeur, permite a urmări semnificaţiile rezultate ale dialogului dintre identitatea narativ ă  şi identitatea personal ă.  Identificăm în acest roman şi un model al carnavalescului care reprezintă  pe axa temporalit ăţii istorice un timp al crizei. Cu acest model V. Be şleagă se înscrie în literatura est-europeană a anilor ’60-’70 care a generat cultura subversiv ă. Romanele lui A. Busuioc scrise dup ă ’90 reprezintă şi ele modalităţi alternative de naraţiune şi descriere a experien ţelor traumatizante ca efecte ale discursului monologic totalitar, care a abolit deliberat „blestemul Babel” (A. Besançon). Majoritatea personajelor din romanul Spune-mi Gioni! ilustrează conştiinţe alterate de n ăluca comunismului, spirite gregare mutilate de maşinăria securisto-kaghebist ă, indivizi docili care se mi şcă într-o lume unde to ţi vorbesc la un exasperant unison propagandistic. Pe de o parte, avem o structur ă epistolar ă de suprafaţă a romanului, care demasc ă, în fond, o insuficien ţă dialogică de principiu a personajului semnatar, discursul său fiind o mostr ă a comunicării distorsionate, închise în dogm ă şi în monologism ideologic. La interferen ţa acestui orizont limitat se afl ă orizontul autorului, având inten ţia să multiplice registrele lingvistice şi să creeze bre şe în blindajul discursului totalitar  şi al ideologiei utopice. Opţiunea pentru dialog şi deschiderea pentru opiniile diferite ale celorlal ţi este ostentativ declarată în romanul Schimbarea din straj ă  de V. Ciobanu. Distribuirea auctorial ă a competenţelor verbale şi a rolurilor fiecărui personaj în roman este periclitat ă de un „Popas între două capitole”, în care scriitorul-narator, con ştient de puţinătatea experienţei sale, solicită şi se arată receptiv la părerile personajelor sale. În dialog cu prozatorii optzeci şti de peste Prut, scriitorul experimenteaz ă în romanul Schimbarea din straj ă  tehnica transcrierii realului în dialoguri în vederea demol ării iner ţiilor reprezentării mimetice de tip realist. Perspectiva dialogică asupra lumii îi justifică comunicarea live cu personajele sale şi, în acelaşi timp, îi   permite să acţioneze motorul intertextualit ăţii, mixând discursuri alogene şi reciclând diferite  poetici ale romanului. Chiar dacă la apariţia romanului Gesturi, semnat de Em. Galaicu-P ăun, recenzen ţii au declarat aproape în unanimitate c ă este vorba despre „prima experien ţă de «gradul zero al scriiturii» în proza chi şinăuiană”, despre un discurs romanesc principial diferit , în acord cu 35

experimentele textuale, poststructuraliste ale Noului Roman Francez, textul las ă să se întrevadă o atitudine a autorului în fond polemic ă cu modelul mecanicist al Lumii şi al Căr ţii, pe care l-a impus textualismul în anii ’60-’70. Exclama ţia finală – „  Personne c’est moi” – indic ă, prin natura-i ambiguă, o stare de alert ă a subiectivit ăţii, o replică a creatorului împotriva textului care aproape c ă l-a devorat. Aplicând o logică  apofantică , a antilecturii, a r ă sturn   ă rii semnifica ţ iilor  asupra majorităţii afirmaţiilor din roman, vom descoperi o lume cu alte valori, legat ă prin fire nevăzute cu umanismul romantic. Formele de travestiri ludice, parodice, ironice, cinice, serioase, grave, critice, incon ştiente, isterice, emo ţionale, tolerante, evlavioase etc., care se a ştern subtil  peste cuvintele str ăine, alcătuiesc o partitur ă plurivocă şi tensionată de voci, care dialogheaz ă cu tendinţa obsesivă de „nirvanizare estetic ă a lumii” prin intermediul dexterit ăţii manieriste depersonalizatoare. Gustul pentru pluralismul postmodernist şi refuzul ostentativ al proiectului unei singure variante de lume îl determin ă să coopteze viziunile altora, prefigurând o viziune împă rt ăşit ă  asupra realităţii. Şi această concep ţie vine din convingerea c ă lumea pe care „moştenitorii lui Adam au misiunea de a o cuceri” pentru a realiza, vorba lui Umberto Eco, „deplina şi împăcata stă pânire a Turnului Babel” este una plurilingv ă, dialogică şi polifonică.

Concluzii generale şi recomandări În prag de secol al XXI-lea apare necesitatea elabor ării unei concepţii structurale asupra istoriei literaturii române din veacul trecut, care ar prezenta, dac ă nu unitatea evolu ţiei acesteia, atunci anumite momente comune ale operelor canonice care o alc ătuiesc. Dincolo de dificult ăţile legate de selectarea corpusului de texte, o astfel de cercetare panoramic ă ridică probleme de ordin metodologic. Potrivit ă ca metodologie în acest sens apare teoria dialogică a lui Mihail Bahtin, care dezv ăluie şi pune accentul pe fenomenul vie ţii spirituale a contemporaneit ăţii şi, în general, pe modul fundamental intersubiectual de func ţionare a oricărui act conştient. Examinarea romanului românesc din secolul al XX-lea în cadrul paradigmei dialogice se explic ă  prin convingerea noastr ă că aceasta este capabil ă de a-i pune în eviden ţă unitatea, varietatea,  precum şi capacităţile lui de a se ralia la spiritul epocii şi de a întreţine legătur ă vie cu memoria genului. Omul imaginează lumea, se imagineaz ă pe sine în lume în conformitate cu un ideal  problematic de valori existen ţiale, morale, spirituale, sociale. Idealul omului contemporan ţine de convenţia globală de interdependen ţă a tuturor oamenilor, de diversitatea lingvistic ă şi culturală, de democraţie şi drepturile omului, de capacitatea de a-l asculta pe cel ălalt cu r ă bdare şi de a-i r ăspunde, de în ţelegerea faptului c ă doar prin celălalt omul poate s ă se dezvăluie pe sine, s ă-şi  perceapă locul şi rostul în lume şi chiar să-şi racordeze individualitatea la unitatea lumii. Premisele acestei viziuni asupra lumii trebuie c ăutate la sfâr şitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, când are loc „r ăsturnarea paradigmei ordinii şi înlocuirea ei cu cea a «istoriei» (a codului originar cu limbajul creator)”. Considerarea subiectivit ăţii în întreaga ei suveranitate a avut repercusiuni asupra reprezent ării artistice a realit ăţii şi a creat cadrul în care disciplina învestit ă cu sarcina de a interpreta aceast ă reprezentare – hermeneutica – s-a transformat dintr-o metodologie a descoperirii sensului unic al logosului ini ţial, într-o teorie a 36

unui dialog nelimitat. Este timpul când Schleiermacher, Diltey şi alţi reprezentanţi ai hermeneuticii romantice contureaz ă pentru prima oar ă un principiu dialogic întemeiat pe o interacţiune reală, socială. Următoarea recentrare pe natura dialogic ă a omului are loc la începutul secolului al XX-lea, în cadrul proiectului realizat de animatorii Cercului filosofic „Patmos” din Berlin. Criticând limbajul solipsist-monologic, contemplativ al filosofiei clasice, aceşti filosofi au promovat ideea cunoaşterii dialogice a individului care dobânde şte conştiinţa de sine odată cu conştiinţa de cel ălalt (ca un „Tu”), în comunicarea social ă. Noul tip de gândire, orientată întotdeauna către „Altul” şi iniţiată pentru „Altul”, a modelat esen ţial structura intelectuală a secolului, mai ales în cea de-a doua jum ătate a acestuia. Elaborarea unui nou tip de gândire bazat ă pe dialog a prilejuit apari ţia teoriei dialogice a savantului rus Mihail Bahtin, care a constituit o epistemologie modern ă a cogni ţiei şi a comunicării umane, intrat ă în circulaţie sub numele de dialogism. Teza s-a vrut, în primul rând, o sintez ă a literaturii teoretice a lui M. Bahtin pe un fundal mai larg de reevaluare în lumina achizi ţiilor cunoaşterii şi a teoriilor contemporane a  principalelor no ţiuni şi concepte ale paradigmei dialogice. Prima parte a investiga ţiei constituie o  prezentare sinoptică a preocupărilor  şi realizărilor  ştiinţifice legate de dialog, dialogism ca nou tip de reflecţie şi dialogica originar ă a cunoaşterii umane, ale unor cercet ători – filosofi, esteticieni, lingvi şti, hermeneuţi şi antropologi. În vederea definirii principiilor de baz ă ale  paradigmei dialogice în ştiinţa literaturii sunt evaluate critic disciplinele interesate de formele literare ale dialogicului: metalingvistica, teoria intertextualit ăţii, semiologia, teoria actelor  verbale, sociologia literaturii, pragmatica textului literar  ş.a., precum şi metodele de interpretare a textului propuse de Schleiermacher, Dilthey, Bahtin, Heidegger, Gadamer, Ricoeur, Jauss, Todorov ş.a. Perspectiva dialogic ă a permis, în capitolul   Dialogismul în roman, o nouă descriere a genului, perceput ca dialog, suplu, versatil şi proteic, structurat pluriform şi polifonic, deschis varietăţii limbajelor sociale şi înghiţind pantagruelic mai multe tipuri de romane. Fiind la interferenţa cu elementul „prezentului neterminat” şi în dialog cu „memoria genului”, romanul nu îngheaţă nicicând în canon. În aceast ă parte a investiga ţiei au fost cristalizate principalele categorii, concepte şi strategii de analiz ă a romanului polifonic. Potrivit lui Bahtin, Dostoievski a fost cel care a reu şit să transpună cel mai bine spiritul de rela ţie în limbajul imaginilor romane şti. Asimilând o întreag ă tradiţie a prozei artistice cu structur ă dialogică: folclorul antic, dialogul socratic, satira menippee, genurile epistolare, proza profund uman ă şi umanistă a lui Boccaccio, Rabelais, Shakespeare etc., scriitorul rus creeaz ă o formă inovatoare, modernă a romanului polifonic. Noul model artistic al lumii are însemnele unei con ştiinţe carnavalizate transpuse în organizări precum concentrarea ac ţiunii în punctele de criz ă, de cotitur ă şi de catastrof ă, în „prag” şi în „piaţă”, unde survine catastrofa, scandalul; figurarea „omului ridicol”, cu nervii la limită, aflat în pragul sinuciderii, a unor caractere excentrice şi pline de cele mai nea şteptate  posibilităţi; proliferarea sincrizelor dialogale; polifonizarea con ştiinţelor; relativizarea a tot ce  pare constant şi fix, grav şi sacrosant; abrogarea legendei şi a distanţei epice; dedublarea eului; amestecul discursurilor etc. Con ştiinţa carnavalizat ă, orientată concomitent spre interior (Ego) şi 37

în afar ă,  la limită cu conştiinţa celuilalt (Alter), este expresia des ăvâr şită a „omului din om”, a „umanităţii înseşi”. În epocile de declin al tradi ţiilor, al religiei şi al politicilor dictatoriale, exploziile subiectivit ăţii carnavalizate au avut o utilizare larg ă. De cele mai multe ori, discursul romanesc a fost sensibil la normele coercitive, neutralizând canonul, dinamitând seriozitatea şi determinismul. Ceea ce a f ăcut din roman „singurul gen în devenire şi niciodată gata constituit” a fost şi este capacitatea lui de a fi deschis spre „cuvântul str ăin”, literar şi extraliterar. Discursurile str ăine, eterogene au penetrat şi au distorsionat din interior canonul de roman existent, l-au completat şi l-au îmbogăţit în permanenţă. Vagabondajul lingvistic întruchipat de roman d ă expresie proceselor istorice de descentralizare, stratificare lingvistic ă şi diversificare ideologic ă. Spre deosebire de autorul romanului monologic, care reprezint ă (cel puţin are pretenţia că reprezintă) viziunea sa proprie şi unică asupra lumii, autorul unui roman polifonic creeaz ă o lume ce cuprinde într-o unitate artistic ă viziuni multiple. Aceasta se datoreaz ă faptului că autorul are o rela ţie specială cu eroii săi. Mizând pe voca ţia sa dialogal ă, autorul învesteşte eroul cu o con ştiin ţă  de sine autonomă  şi nu îi inoculeaz ă acestuia punctele sale de vedere. Pentru crearea ansamblului, autorul are nevoie anume de con ştiin ţ a participativă  a celuilalt, de punctul lui de vedere distinct asupra lumii şi asupra lui însuşi, cu investi ţia lui proprie de sens în ceea ce  priveşte sinele său şi realitatea înconjur ătoare. Devenind dominante, con ştiinţele-voci ale eroilor  distrug unitatea monologic ă a operei artistice şi se recompun într-o alt ă unitate –  dialogică  şi  polifonică . Menirea autorului, posesor al unei imagina ţ ii dialogice, al unei metacon ştiin ţ e care îi asigur ă o viziune asupra realit ăţii artistice, este să pună în relaţie toate aceste viziuni, ca şi toate elementele construc ţiei literare, în vederea cre ării unui nou epicentru de sens, flexibil şi deschis spre permutare. Limbajul romanului nu se constituie dintr-un sistem de categorii gramaticale abstracte, ci este formula plurilingv ă a unei opinii concrete despre lume, formulă saturată ideologic. Omul înţelege lumea în dialog cu ceilal ţi, viziunea lui este determinat ă de limba şi lumea celorlalţi. În felul acesta, autorul nu se mai face responsabil de întreaga creativitate ideologică, competenţă pe care perspectiva tradi ţională i-o atribuia. Aceste considerente bahtiniene, care au consemnat o evident ă ieşire din cadrul conceptual al formali ştilor, au plăcut telqueliştilor Jilia Kristeva, R. Barthes şi altor personalităţi  precum T. Todorov, G. Genette etc., c ărora li se datoreaz ă audienţa spectaculoas ă a conceptului de intertextualitate. Dorinţa lui Bahtin de a prezenta prin studiul polifoniei romanul ca pe o re ţ ea interactivă  a con ştiin ţ elor  în planul actului creativ a incitat discu ţii asemănătoare în planul organizării şi producerii textuale. Investind vechea problematic ă (opera-enunţ) într-un context teoretic nou, Julia Kristeva transfer ă fenomenul dialogismului în planul textului ( opera-citat). Considerarea intertextualit ăţii drept un „dialogism imanent” (în cadrul unei teorii a subiectului şi a sensului care ar fi una a producerii în limb ă) o motiveaz ă pe Kristeva s ă vorbească despre o  structur ă  dialogică  de profunzime a discursului şi, mai apoi, despre un dialog între texte. În condiţiile în care textul are capacitatea de a se autogenera pe sine însu şi, fiind doar absorb ţia şi transformarea unui text anterior, „subiectul întemeietor”/autorul dispare şi trece în anonimat, în „zona zeroului” sistemului de coduri narative. Teoria barthesian ă despre „gradul zero al scriiturii” extinde şi adânceşte ideea c ă baza textului o formeaz ă deschiderea lui către alte texte,

38

alte coduri, alte semne, în linii generale textul fiind întruchiparea mai multor texte infinite care şi-au pierdut originea. Dincolo de obiec ţiile care se pot aduce formul ărilor, în fond, dintr-o  perspectivă formalistă mai strictă, ale conceptului de intertextualitate şi de dialog între texte, trebuie conştientizat faptul că aceast ă direcţionare pe combinatorie, autoreflexivitate şi pluralitate ireductibilă a textelor reflect ă o nouă mentalitate şi un nou mod de a concepe şi de a recepta realitatea în societatea postindustrial ă şi, poate mai important, axarea pe semnificant confer ă, în mod paradoxal, larghe ţe f ăr ă precedent cadrelor clasice ale no ţiunii umaniste de creativitate. Recentele tentative de a sintetiza ideile lui Saussure şi ale lui Bahtin din domeniul lingvisticii, realizate pe fundalul unui proces mai larg de (re)antropologizare a disciplinelor  umaniste ne inoculeaz ă încrederea în constituirea unei teorii dialogistice de interpretare a textului literar, al cărei cadru teoretic s ă fie hermeneutic şi formalist deopotrivă. Drept punct de pornire   poate servi propunerea lui Paul Ricoeur de a întrepătrunde şi a alterna comprehensiunea dialogată şi explicaţia textuală în procesul de interpretare. În acest sens, pot fi men ţionaţi şi Tz. Todorov sau G. Genette care au insistat pe rela ţia de complementaritate a poeticii cu critica. Această lucrare se anun ţă ca fiind prima în care dialogismul bahtinian este aplicat creator la cercetarea romanului românesc. Teoria dialogic ă va constitui pretextul unei analize multiaspectuale a rela ţiilor estetice autor-narator-erou-cititor , exprimând relaţia individului cu lumea, mijlocită prin raportul eu-altul , care a condi ţionat arhitectonica romanului românesc din secolul al XX-lea. Lucrarea a identificat câteva  structuri dialogice, matricea eu-tu care constituie   sfera intersubiectual ă  atât în romanul modernist – poetic, subiectiv, rafinat estetic, tinzând a exprima totalitatea, cât şi în romanul postmodernist – experimental şi descinzând din studiul semiotic şi textologic. Arhitectonica romanului din perioada interbelic ă este condi ţionată de un cronotop al oraşului, figurând metaforic societatea româneasc ă modernă, diversificată verbal,  polifonică şi multiplu stratificată, în continuă schimbare la nivel ideologic, cultural, etic şi economic. Am numit postbabelic cronotopul care a condi ţionat romanul românesc din perioada  postbelică. Postbabel este reprezentarea unui timp şi spaţiu artistic în care plurilingvismul, diversitatea şi artificialitatea cuvântului artistic sunt considerate fenomene pozitive şi creative. Romanul românesc din Republica Moldova constituie eforturi de integrare în modelul european interactiv de roman. Rezultatele investiga ţiei ne permit să formulăm următoarele recomandări: Setul de instrumente de poetic ă dialogică ar trebui să se caracterizeze în general prin atenţia sporită asupra a dou ă aspecte: în primul rând, s ă se ia în considera ţie intenţia subiectului vorbitor  şi contextul social, cultural şi ideologic în care s-a format identitatea textului şi un al doilea aspect al analizei, concrete ţea căreia se datoreaz ă explor ărilor în limitele textului, să se comenteze structura dialogic ă, heterofonia lingvistic ă şi stilistică a acestuia. Fondat ă pe astfel de   principii, evaluarea genului evită dogmatismul monologic al concluziilor tran şante, dar  şi relativismul infinit. A avea o perspectiv ă dialogică asupra textului literar înseamn ă a porni principial de la  presupoziţia rolului determinant al subiectului în producerea textului şi a considera unitatea minimă de limbaj drept o rela ţie dialogică, interactivă între autor şi cel ăl  alt , iniţiată în vederea •

•

39

cunoaşterii reciproce. În aceast ă ordine de idei, se impune a distinge şi a opera cu dou ă tipuri de dialogism: 1. dialogismul interac ţ ional , care trimite la multiplele aspecte ale schimbului verbal, şi 2. dialogismul intertextual , care se refer ă la fenomenul „citarii” în sens larg. În primul caz, se va aprecia capacitatea autorului de a cuprinde imaginar modalit ăţile fruste ale dialogului ca schimb conversa ţional, dialog care se confund ă cu viaţa cotidiană, socială („metaconştiinţa autorului”). În cazul al doilea, se va comenta capacitatea autorului de a crea forma elaborat ă, literar ă a dialogului, competen ţa şi meşteşugul acestuia de a combina limbajele în func ţie de o temă prestabilită. A se înnoi aparatul metodologic de poetic ă dialogică odată cu apariţia unor noi teorii şi ipoteze, contribuind la descoperirea unor noi sensuri ale romanului. A se cerceta rela ţiile estetice autor-narator-erou-cititor , exprimând relaţia eu-altul , şi în alte romane importante din literatura român ă. •

•

Lista lucrărilor ştiinţifice şi metodico-didactice Monografii 1. Grati A. Romanul ca lume postbabelic ă: Despre dialogism, polifonie, heteroglosie şi carnavalesc, Chi şinău: Editura Gunivas, 2009, 252 p. Articole ştiinţifice în reviste recenzate 1. Grati A. Strategii dialogale în romanul lui Nicolae Breban. În: „Revista de lingvistic ă şi ştiinţă literar ă”, nr. 5-6, 2006, p. 13-19, 0,4 c.a. 2. Grati A. Structuri dialogale în „Craii de Curtea-Veche”. În: „Metaliteratur ă”, nr. 1 (13), 2006 (serie nou ă), p. 45-50, 0,3 c.a. 3. Grati A. Mircea Horia Simionescu: dialogurile  Ingeniosului... În: „Revista de lingvistic ă şi ştiinţă literar ă”, nr. 3-4, 2007, p. 72-80, 0,5 c.a. 4. Grati A. Ierarhia cronotopilor în romanul lui George B ălăiţă. În: „Metaliteratur ă”, nr. 1-2 (15), 2007 (serie nou ă), p. 44-49, 0,5 c.a. 5. Grati A. Dialogul cronotopilor în romanul lui George B ălăiţă. În: „Metaliteratur ă”, nr. 34 (16), 2007 (serie nou ă), p. 44-47, 0,3 c.a. 6. Grati A. Romanul lui Vladimir Be şleagă: identitate personal ă / identitate narativă în romanul Zbor frânt de Vladimir Be şleagă. În: „Limba român ă”, nr.10-12, 2007, p. 74-78, 0,4. 7. Grati A. Structura dialogic ă a romanului „Gesturi” de Emilian Galaicu-P ăun. O  perspectivă „metalingvistică” . În: „Revista de lingvistic ă şi ştiinţă literar ă”, nr. 5-6, 2007, p. 6774, 0,6 c.a. 8. Grati A. Romanul postmodernist din Republica Moldova şi modelul european. Distorsiune şi dialog. În: „Revista de lingvistic ă şi ştiinţă literar ă”, nr. 3-4, 2007, p. 72-80, 0,5. 9. Grati A. Dialogul şi filosofii lui. Convenţii ale relaţiilor dialogice. În: „Metaliteratur ă”, nr. 1-2 (17), 2008 (serie nou ă), p. 101-110, 0, 8 c.a. 10. Grati A.  Invăţă turile octogenarului Aureliu Busuioc. În: „Metaliteratur ă”, nr. 3-4 (18), 2008 (serie nou ă), p. 29-32, 0,3 c.a. •

•

40

11. Grati A. Principiul dialogic de interpretare a textului literar. În: „Metaliteratur ă”, nr. 34 (18), 2008 (serie nou ă), p. 61-73, 0,8 c.a. 12. Grati A. Modelul poststructuralist de dialog. Ereziile gramaticii textualiste şi eşecul dezumanizării. În: „Metaliteratur ă”, nr. 5-6 (19), 2008 (serie nou ă), p. 27-36, 0,6, c.a. 13. Grati A. Romanul „Din calidor” de Paul Goma: dialoguri cu „memoria genului”. În: „Metaliteratur ă”, nr. 5-6 (19), 2008 (serie nou ă), p. 86-94, 0,4 c.a. 14. Grati A. Romanul Gesturi de Emilian Glaicu-P ăun: o lume postbabelic ă. În: „Metaliteratur ă”,, 2009, nr. 1-2 (20), p. 58-76, 0,5 c.a. 15. Grati A. Romanul „Schimbarea din straj ă” de Vitalie Ciobanu. Metadialog şi dialog cu Lumea. În: „Revista de lingvistic ă şi ştiinţă literar ă”, nr. 5-6, 2008, p. 55-64, 0,5 c.a. 16. Grati A. Hortensia Papadat-Bengescu şi poetica romanului polifonic. În: „Metaliteratur ă”,, 2009, nr. 5-6 (22), p. 53-61, 0,5 c.a. 17. Grati A. „Patul lui Procust” de Camil Petrescu: expresie romanesc ă a cunoaşterii de sine prin raportare la cel ălalt. În: „Revista de lingvistic ă şi ştiinţă literar ă”, nr. 3-4, 2009, p. 4753, 0,4 c.a. Articole în reviste şi volume de circulaţie internaţională: 1. Grati A. „Din calidor” de Paul Goma. O alt ă imagine artistică a basarabeanului, în revista „Studia Universitatis „Petru Maior”, Philologia”, V. 9, Târgu-Mure ş, 2010, p. 30-38, 0,4. 2. Grati A. Prolegomene la teoria dialogic ă. Filosofii relaţiei, în revista „Cultura media”, Timişoara, nr.1(3), 2010, p. 12-22, 0,8 c.a. 3. Grati A. Poetica romanul românesc din secolul al XX-lea. O perspectiv ă dialogică, în volumul Concepte în mi şcare – studii despre stadiul actual al criticii şi istoriei literare române şti, coordonat şi îngrijit de Ofelia Ichim şi Şerban Axinte, prefa ţă de Dan Manuc ă. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2010, p. 134-150, 1,5 c.a. 4. Grati A. Imaginarul antropologic al romanului basarabean actual. În volumul „Cultur ă, identitate, globalizare”. Coordonatori Ioan Der şidan şi Aliona Grati. Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2010, p. 11-45, 1,2 c.a. Articolele publicate în materialele conferinţelor internaţionale: 1. Grati A. Romanul lui N. Breban: „donjuanism narativ” sau dialogul limbajelor. În: Materialele colocviului interna ţional „Francofonia: limbi şi identităţi”, Chişinău, ULIM, 23-24 martie 2007, p. 157-163, 0,5 c. a. 2. Grati A. Romanul lui Vladimir Be şleagă: identitate personal ă/identitate narativă. În: Materialele simpozionul internaţional „Români majoritari/Români minoritari: interferen ţe şi coabitări lingvistice, literare şi etnofolclorice”, organizat de Institutul de Filologie Român ă „A. Philippide”, Iaşi, 19-21 septembrie 2007, p. 529-534, 0,2 c.a. 3. Grati A. Mircea Horia Simionescu: reabilitarea estetic ă a farsei. În: Materialele colocviului internaţional „Filologie modernă: realizări şi perspective în context european”, Ed. I, în onoarea acad. S. Berejan, Chi şinău, 2007, p. 164-169, 0,4 c.a. 4. Grati A. Modelul poststructuralist de dialog. Ereziile gramaticii textualiste şi eşecul dezumanizării. În: Materialele colocviului interna ţional „Filologie modernă: realizări şi •

•

41

 perspective în context european”, Ed. II Semiotica  şi hermeneutica textului, Chişinău, 7-9 mai 2008, p. 169-179, 0,7 c.a. 5. Grati A. Structura dialogic ă a romanului Gesturi de Em. Galaicu-P ăun. O perspectiv ă „metalingvistică”. În: Materialele colocviului interna ţional „Canon şi anticanon în demersul critic actual”, Universitatea „Dun ărea de Jos”, 26-28 mai, Gala ţi: University Press, 2008, p. 8490, 0,3 c.a. 6. Grati A. Romanul postmodernist din Republica Moldova şi modelul european. Distorsiune şi dialog. În: Materialele simpozionul internaţional „Distorsionări în comunicarea lingvistică, literar ă şi etnofolclorică românească şi contextul european”, organizat de Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iaşi, 25-27 septembrie 2008, p. 449-458, 0,4 c.a. 7. Grati A. Dialogismul – principiu de prezentare poetic ă. Omul şi realitatea socială în literatura postsovietic ă din Republica Moldova. În: Materialele simpozionului „Integrare europeană – între Tradiţie şi Modernitate. Ed a III-a”, Universitatea „Petru Maior”, TârguMureş, 22-23 octombrie, 2009, pe site-ul www.upm.ro/f , 0,7 c.a. 8. Grati A. (coautor Inga Dru ţă). Identitatea personal ă/identitatea narativă în proza românilor aflaţi „între două lumi”. În: Materialele colocviul international Scriitorii din Sud-Estul   Europei in cautarea identitatii , Universitatea Spiru Haret, Bucure şti, 6-7 noiembrie 2009, p. 345356, 0,6 c. a. 9. Grati A. Romanul ca lume postbabelic ă. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie şi carnavalesc. În: Materialele colocviului interna ţional „Filologia modernă: realizări şi perspective în context european (edi ţia a III-a). Limbă, limbaj, vorbire”, Chi şinău, 10-12 noiembrie, 2009, p. 255-262, 0,4 c.a. Bibliografie: 1. Bahtin М. Probleme de literatur ă şi estetică. Traducere de Nicolae Iliescu, prefa ţă de Marian Vasile. Bucure şti: Univers, 1982. 598 p. 2. Bahtin M. Metoda formal ă în ştiinţa literaturii. Introducere critic ă în poetica sociologic ă. Traducere şi cuvânt înainte de Paul Magheru. Bucure şti: Univers, 1992. 234 p. 3. Kuhn Thomas S. Structura revolu ţiilor  ştiinţifice. Traducere de Radu J. Bogdan, studiu introductiv de Mircea Flonta. Bucure şti: Humanitas, 1999. 296 p. 4. Booth W. C. Retorica romanului. Traducere de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu, Bucureşti: Univers, 1976. 572 p. 5. Manolescu N. Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc. Bucure şti: Editura 100+1 Gramar, 2003. 776 p. 6. Pavel T. Gândirea romanului. Traducere de Mihaela Manca ş. Bucureşti: Humanitas, 2008. 462 p. 7. Кристева Ю. Избранные труды. Разрушение поэтики. Москва: Росспэн, 2004, 524 c. 8. Todorov Tz. M . Bakhtine. Le principe dialogique. Paris: Seuil, 1981, p. 95-117.

42

Adnotare GRATI Aliona. Structuri dialogice în romanul românesc din secolul al XX-lea. Teză de doctor habilitat în filologie la specialitatea 10.01.08 – Teoria literaturii, Chi şinău, 2010. Rezultatele obţinute sunt reflectate într-o monografie şi 30 de studii ştiinţifice. Structura tezei : introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie din 215 titluri, 305 pagini. Cuvinte-cheie: paradigmă dialogică, dialogistică, teorie dialogică, dialogism, critică dialogică, poetică dialogică, bahtinologie, subiect vorbitor, cel ălalt, întâlnire, intersubiectualitate, exotopie, comprehensiune dialogic ă, imaginaţie dialogică, metalingvistică, cuvânt bivoc,  polifonie, plurivocitate, heteroglosie, intertextualitate, pluriglosie, plurilingvism, hibrid artistic, dialogism parodic, cronotop al ora şului, lume postbabelic ă. Domeniul de studiu: teoria literaturii şi dialogistica textului. Scopul şi obiectivele: sinteza literaturii teoretice a lui M. Bahtin pe un fundal mai larg de reevaluare în lumina achizi ţiilor cunoaşterii şi teoriilor contemporane a principalelor no ţiuni şi concepte ale paradigmei dialogice; prezentarea sinoptic ă a preocup ărilor  şi realizărilor  ştiinţifice legate de dialog, dialogism ca nou tip de reflec ţie şi dialogica originar ă a cunoa şterii umane, ale unor cercetători – filosofi, esteticieni, lingvi şti, hermeneuţi şi antropologi; evaluarea critic ă a disciplinelor interesate de formele literare ale dialogicului: metalingvistica, teoria intertextualităţii, semiologia, teoria actelor verbale, sociologia literaturii, pragmatica textului literar  ş.a., precum şi a modelelor de interpretare; descrierea formei noi de roman, perceput ca dialog, suplu, versatil şi proteic, structurat pluriform şi polifonic, deschis variet ăţii limbajelor  sociale; cristalizarea principalelor categorii, concepte şi strategii de analiz ă a romanului   polifonic; identificarea structurilor dialogice în romanul românesc modernist şi postmodernist din secolul al XX-lea. Metodologia cercetării ştiinţifice: teoria textului, hermeneutic ă, dialogistică, poetică, naratologie, stilistică, sociologie, comparativism ş.a. Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a investigaţiei constă în faptul că aceasta este prima în care dialogismul bahtinian este aplicat creator la cercetarea romanului românesc. Teoria dialogică va constitui un pretext de analiz ă multiaspectuală a relaţiilor estetice autor-naratorerou-cititor , care exprimă relaţia individului cu lumea, mijlocită prin raportul eu-altul, condiţionând arhitectonica romanului românesc din secolul al XX-lea. Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucr ării rezultă din efortul de a  pune în circulaţie o grilă de interpretare a romanului adecvat ă orizontului de a şteptare contemporan. Prin   prisma modelului teoretizat de noi, poetica se relevă a fi un demers de în ţ elegere şi analiză  dialogică  a romanului. Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele cercet ării au importanţă în plan teoretic şi aplicativ, servind ca baz ă pentru noi investiga ţii ale tematicii abordate. Acestea pot sta la baza unor cursuri universitare de nivelul studiilor superioare sau de masterat. Grila analitic ă  propusă ar putea fi aplicat ă pe segmente mai largi ale literaturii.

43

Аннотация ГРАТИ Алёна.  Диалогические структуры в румынском романе XX- го века. Диссертация на соискание учёной степени доктора хабилитат филологических наук, специальность 10.01.08 – Теория литературы, Кишинэу, 2010 Выводы и результаты исследования отражены в одной монографии и 30-ти научных публикациях. Структура работы: введение, 3 главы, выводы и  рекомендации, библиография из 215 наименований, … страницы. Ключевые слова: диалогическая парадигма, диалогика, диалогическая теория , диалогизм, диалогическая поэтика, бахтинология, говорящий субьект, другой, интерсубьективность, вненаходимость, диалогическое понимание, диалогическое воображение, металитература , двуголосое слово, полифония, интертекстуальность, хронотоп, художественный гибрид, хронотоп города, поствавилонский хронотоп. Область исследования: теория литературы и диалогика текста. Цель и задачи работы: синтетический анализ диалогической теории Михаила Бахтина на фоне переоценки других современных теорий занимающихся изучением диалога как формы познания и художественного отражения мира; представление проблем и научных достижений  разных учёных –  философов, эстетов, лингвистов, герменевтов, антропологов, связанные с диалогом , диалогизмом как нового типа  рефлексии и анализа художественного текста, которые формулируют основные категории, понятия и принципы диалогической парадигмы; критическая переоценка дисциплин как металингвистика, теория интертекстуальности, семиотика,  речевые акты, социология литературы, прагматика литературного текста и др., а также моделей интерпретации текста; описание новой формы  романа, элементы которой пронизаны живыми социальными оценками, определение романа воспринимаемого как диалогического и полифонического целого, как переплетение абсолютно свободных личностей; идентификация диалогических структур в  румынском модернистском и постмодернистском романе XX-го века. Методология научного исследования обоснована на теории текста, герменевтике, диалогике, поэтике, наратологии, стилистике, социологии и др. Научная новизна и оригинальность  работы состоят в том, что в данной  работе впервые применяется диалогическая теория Бахтина в исследовании румынского романа. Диалогическая теория является поводом для поэтического многостороннего анализа  разнообразия эстетических связей автор- рассказчик -герой-читатель , с одной стороны, и  я- мир, с другой, которые моделировали архитектонику румынского романа XX-го века. Прикладное и теоретическое значение  работы обусловлены усилием включения в обиход новой, современной модели интерпретации текста. В свете этой модели, поэтика является диалогическим анализом и интерпретацией романа. Внедрение научных результатов является необходимым при составлении университетских курсов по теории литературы и анализу текста, учебников, научных диссертаций и др. 44

Sumary GRATI Aliona. Dialogic Structures in the Romanian Novel from the 20th century. Dissertation Thesis for habilitate PhD in Philology at the specialty 10.01.08 – Theory of  Literature, Chisinau, 2010. The obtained results are reflected in one published work and 30 scientific studies. The Structure of the dissertation : an introduction, three chapters, conclusion and recommendations, bibliography of 215 titles,305 pages. Key-words: dialogic paradigm, dialogistics, dialogic theory, dialogism, dialogic criticism, dialogic poetics, bahtinology, speaking subject, the other, meeting, intersubjectuality, exotopy, dialogic comprehension, dialogic imagination, metalinguistics, ambiguous word, polyphony, multivocalness, heteroglosy, intertextuality, multiglosy, plurilinguism, artistic hybrid, parody dialogism, urban chronotop, post-Babel world. Field of study : theory of literature and dialogistics of the text. Aim and objectives: synthesis of theoretical literature written by M. Bakhtin on a larger   background of re-assessment as a result of acquisitions of knowledge and contemporary theories of the main notions and concepts of dialogic paradigm, synoptical presentation of scientific concerns and achievements connected with the dialogue, dialogism as a new type of reflection and primary dialogics of human cognition, offered by some scientific workers – philosophers, aestheticians, linguists, hermeneutists and anthropologists; description of the new form of the novel, perceived as a dialogue, thin, versatile and protean, structured multiformly and   polyphonically, open to varieties of social languages; crystallisation of the main categories, concepts and strategies of analysis of the polyphonic novel; identification of dialogic structures in the modernist and post-modernist Romanian novel of the 20th century. Methodology of scientific research: theory of the text, hermeneutica, dialogistics, poetics, naratology, stylistics, sociology, comparativism, etc. Scientific novelty and originality of the investigation results in the fact that the former is  perceived as the first attempt in which the bakhtinian dialogism is applied creatively to the study of the Romanian novel. The dialogic theory will be only a pretext for a poetic multispectral analysis of the multitude and variety of aesthetic relations author-narrator-hero-reader , on one hand, and of the relation  I-world , on the other hand, relations which have conditioned the architectonics of the Romanian novel of the 20th century. Theoretical meaning and applied value of the research results in the effort to put into circulation a pattern of interpretation of the novel, a pattern adequate to the horizon of  contemporary expectations. From the angle of the offered pattern the poetics is revealed as an attempt of dialogic understanding and analysis of the novel. Implementation of scientific results. The results of the research are of great importance in the theoretical and practical meanings, serving as a basis for new investigations of the chosen topic. They can be the background for some university courses at the level of university and master studies. The proposed analitical pattern could be also applied in larger fields of literature. 45