Feodor Mihailovici Dostoievski AMINTIRI DIN CASA CASA MORŢILO MORŢILOR R
PARTEA ÎNT I. Â I. INTRODUCERE. Pe îndepă rtatele rtatele meleaguri ale Siberiei, prin stepele, munţ ii ii sau pă durile durile de nepă truns, truns, înt â âlne l neşti din loc în loc câ te te un or ăş ăşel numă r râ â nd n d o mie, cel mult două mii mii de locuitori, cu case de lemn, priză rite, rite, cu câ te te două biserici biserici – una ndu-se în mijlocul ora şului, cealalt ă la cimitir – a şeză ri ri nu prea ar ă t oase, înă lţâ ndu-se ă la ătoase, ce seamă nă mai mai mult cu satele mai r ă ăs ă rite rite din împrejurimile Moscovei decâ t cu un ora ş adev ă rguri, ca să le le zicem a şa, mişună o o ărat. rat. De obicei, în aceste t â â rguri, mulţ ime ime de funcţ ionari: ionari: ispravnici, judecă tori tori şi dregă tori tori de tot felul, cu liota de subalterni în jurul lor, precum şi nenumă ra ra ţ ţ i alţ i slujba şi de toate rangurile. Pentru a îndulci, pesemne, iernile prea lungi şi prea geroase, slujbele la stat ţ in in de cald în Siberia funcţ ionarilor ionarilor aciua ţ ţi pe acolo. Locuitorii sunt oameni a şeza ţ i, f ă ră nici ii liberale, oameni pe care nu-i tulbur ă gâ ndul ndul ţ i, ă r ă nici un fel de pretenţ ii ă g unor schimbă ri ri înnoitoare; r â nduielile sunt vechi, trainic înr ă cinate şi â nduielile ăd ă cinate consfinţ ite ite de vreme. Funcţ ionarii, ionarii, care pe -bună dreptate dreptate alcă tuiesc tuiesc aici protipendada şi ţ in in locul nobilimii siberiene, sunt fie oameni din partea locului, siberieni de ba ştină , fie veniţ i de prin Rusia, îndeosebi din cele două metropole, metropole, atra şi de ispita unor lefuri mai mari, a unor îndoite indemniza ţ ţii ii de deplasare şi de perspectiva unor avantaje şi mai ademenitoare. ademenitoare. Cei mai înţ elep elepţ i dintre ei, cei care au dibuit secretul vieţ ii ii şi, prinzâ nd nd pulsul situa ţ dezlege problema propăşirii, r ă ţiei, iei, au ştiut să dezlege ă mâ n mai totdeauna în Siberia şi se cufundă cu cu nă dejde dejde în felul de trai al t â ârgului. r gului. Belşugul roadelor dulci pe care le culeg cu timpul îi r ă s plă te teşte cu prisosinţă . Alţ ii ii însă , oameni ăspl uşuratici şi care nu se învrednicesc a dezlega aceast ă mare taină a a vieţ ii, ii, încep ă mare cur â nd să se se plictisească şi să se se întrebe cu amar ă pă rere rere de r ă â nd ă p ă u cum de-au putut să se se prostească î alerge cale de poşte ca să se se îngroape în ă într-at â â t şi să alerge pustietatea asta. A şteapt ă cu ner ă să se se scurgă cei cei trei ani, câ t sunt ă cu ă bdare obliga ţ lege să r r ă acolo, că ut ut â nd să -şi omoare timpul, pentru ca ţ i după lege ăm â nă acolo, â nd imediat după î se ă împlinirea termenului legiuit s ă -şi cear ă ă transferul transferul şi să se
acasă , hulind şi blestemâ nd nd Siberia. Dreptate însă nu nu prea au, că ci ci nu întoarc ă acas numai din punctul de vedere al avantajelor pe care le ofer ă ă slujba slujba la stat aici, dar şi din multe altele Siberia e o ţ ar ar ă a bucuriei. Clima e admirabilă ; ă a negustorii sunt primitori şi cu dare de mâ nă ; printre băştina şi se gă sesc sesc a şijderi destui oameni înst ă riţ i şi ospitalieri. Domni şoarele sunt ca ni şte ă ri bobocei de trandafiri, trandafiri, caste şi ruşinoase nevoie mare. V â natul dă buzna buzna pe â natul str ă z i şi numai că nu nu se izbeşte de puşca v â torului. Şampania curge gâ rl rlă , ăzi â nă torului. icrele sunt delicioase, solul rode şte recolte îmbelşugate. Într-un cuv â nt, e un â nt, pă mâ nt nt binecuv â n rui rosturi însă omul omul trebuie să le le cunoască . Şi, ceântat, tat, ale că rui i drept, în Siberia, mulţ i se pricep să -l -l rostuiască bine, bine, cu destulă iscusin iscusinţă , tr ă ă gâ nd nd foloase pe mă sur sur ă ă. Într-unui dintre or ăş ăşelele acestea, pline de voie bună , de îndestulare material ă şi tihnă sufleteasc sufletească , cu locuitori sf ă toşi, de treabă ş sat o ă to ă şi care mi-a lă sat amintire de neuitat, am înt â lnit un fost deportat, pe Aleksandr Petrovici â lnit Goriancikov. Goriancikov. Nă scut scut într-o familie de nobili, moşieri din Rusia Centrală , fusese condamnat la deportare şi muncă silnic silnică de de gradul al doilea pentru c ă îş ă îşi omor â ispăşirea pedepsei de zece ani la ocnă , îşi duce traiul âse se nevasta. După isp cuminte şi nebă gat gat în seamă printre printre coloniştii din or ăş ăşelul K. Era trecut, de fapt, în registrul de locuitori al unei volostii din apropiere, dar st ă t ea în ora ş, ătea unde-şi putea câştiga existenţ a cu medita ţ ţiile. iile. Prin ora şele Siberiei pot fi l niţ i adeseori preceptori dintre foştii deporta ţ i esc din lecţ ii ii predate înt â âlni ţi, i, care tr ă ăiesc pe la familiile înst ă pe cei tineri ărite. rite. Sunt primi ţ i cu bună voinţă , fiindcă îi înva ţă ţă pe mai ales limba franceză , at â r ă ei, ei, în ât de trebuincioasă î ă în via ţă ş ţă şi pe care, f ă ăr ă colţ urile urile acestea îndepă rtate rtate ale Siberiei, oamenii nici n-ar avea de unde s-o cunoasc ă . Pe Aleksandr Petrovici l-am înt â l nit înt â ia oar ă î âlnit â ia ă în casa primitoare a onorabilului onorabilului Ivan Ivanâ ci ci Gvozdikov, vechi şi merituos slujba ş, care îşi pusese mari nă dejdi dejdi în cele cinci fiice ale sale. Acestea luau de patru ori pe să pt pt ă ă mâ nă lecţ ii ii de la Aleksandr Petrovici, care era plă tit tit cu treizeci de copeici lecţ ia. ia. Înf ăţ ăţ işarea lui îmi atrase luarea-aminte. luarea-aminte. Era un om extrem de slab şi de palid, mic, pirpiriu, încă destul destul de t â r: să fi fi avut cel mult treizeci şi cinci de ani. â nă r: Umbla totdeauna curat îmbr ă c at, după moda moda europeneană . Câ nd nd îi vorbeai, te ăcat, privea ţ int int ă n ut â nd ă, foarte atent, îţ i asculta fiecare cuv â ânt t cu o politeţ e rece, că ut â nd parcă s să -i -i pă trund trundă tot tot t â l cul adâ nc, nc, ca şi cum întrebarea l-ar fi pus în fa ţ âlcul ţ a unei enigme ce se cerea dezlegat ă rind să -i -i smulgă o o taină , pentru ca ă, ori urmă rind pâ nă la la urmă s să dea dea un r ă s puns scurt şi precis, dar îşi câ nt nt ă rea într-a-t â ta ăspuns ă rea â ta fiecare vorbă , încâ t la un moment dat începeai să sim simţ i o jenă inexplicabil inexplicabilă şi te gr ă tu însuţ i să pui pui capă t discuţ iei. iei. L-am întrebat cu acel prilej pe Ivan ă beai Ivanâ ci ci ce crede despre el; mi-a spus că Goriancikov Goriancikov duce o via ţă auster ă ţă auster ă , ireproşabilă ş altminteri el, Ivan Ivanâ ci, ci, nu i-ar fi încredinţ at at educa ţ ă şi că altminteri ţia ia celor cinci fete ale sale; dar că , în general, e un om ursuz, care fuge de lume, că -i -i foarte înv ăţ at, citeşte mult, dar e scump la vorbă , încâ t e aproape cu neputinţă ăţ at, să -l -l provoci la o convorbire mai intim ă . Unii susţ ineau ineau că e e pur şi simplu nebun, gr ă totuşi să adauge adauge că aceasta aceasta n-ar fi de fapt cine ştie ce ă bindu-se meteahnă ş ă şi că mul mulţ i dintre cet ăţ ăţ enii enii de vază ai ai urbei ar fi oricâ nd nd dispuşi să -i -i
vină î -l sprijine cu o vorb ă bun bună , ba chiar că el el ar putea fi de folos ă în ajutor şi să -l scriind petiţ ii ii ş.a.m.d. Se crede că are are o sumedenie de rude în Rusia, printre care poate şi oameni influenţ i; i; toţ i ştiau însă c că din din clipa deport ă r ii el t ă i ase ării ăiase toate punţ ile ile şi refuzase cu încă păţâ nare nare să mai mai aibă vreo vreo legă tur tur ă cu cei de ă cu acolo, că , într-un cuv â n ânt, t, procedase în mod conştient împotriva propriilor interese. De altfel, toat ă ii acestui om; to ţ i ă lumea lumea la noi cuno ştea povestea vieţ ii s e nevasta din gelozie, chiar în primul an de că snicie snicie şi că se se ştiau că -şi omor â âse autodenun ţ ase, ase, dâ ndu-se ndu-se pe mâ na na justiţ iei iei (ceea ce-i uşurase mult pedeapsa). Astfel de fapte sunt privite privite întotdeauna ca adev ă r ate nă paste paste vrednice de milă . ărate inea mereu departe de lume şi nu se ar ă t a decâ t Şi totuşi, acest om ciudat se ţ inea ăta atunci câ nd nd trebuia să se se ducă la la vreo lecţ ie. ie. La început nu-mi atr ă ia în mod deosebit; mai t â r ziu, f ă ră s să -mi -mi ăsese sese atenţ ia ârziu, ă r ă dau seama de ce, l-am privit însă cu cu mai mult ă atenţ ie; ie; st ă ruia în el ceva ă aten ă ruia enigmatic; ascundea, desigur, o taină . Dar era cu neputinţă s să intri intri în vorbă cu cu el. R ă spundea, ce-i drept, la orice întrebare, de parcă aceasta aceasta i-ar fi fost cea ă spundea, dint â s punsurile lui mă st st â âi datorie; dar r ă ăspunsurile ânjeneau njeneau oarecum şi-mi era penibil să -mi -mi continui întrebă rile; rile; de altfel, convorbirile de acest soi aduceau totdeauna pe chipul lui o expresie stranie de suferinţă ş ţă şi istovire. Îmi amintesc că î ă într-o minunat ă sear ă de var ă am ieşit împreună de de la Ivan Ivanâ ci. ci. Îmi trecu deodat ă ă sear ă de ă am ă prin minte să -l -l invit la mine s ă fum fumă m o ţ igar igar ă descriu spaima ă. Mi-ar fi greu să descriu ce i se întipă ri ri în clipa aceea pe obraz; se ză pă ci ci de-a binelea, bâ igui igui câ teva teva cuvinte de neînţ eles eles şi, deodat ă ce îmi aruncă o o privire încă rcat rcat ă de ă, după ce ă de mâ nie, nie, o rupse la fugă î ia opusă . Am r ă m ă în direcţ ia ămas as nespus de mirat. De atunci, de câ te te ori mă î lnea, pă rea rea că -l -l încearcă un un fel de teamă . Eu însă nu nu m-am ă înt â â lnea, dat bă tut; tut; ceva mă atr atr ă după o o lună m mă î ai, cu totul pe ăgea gea la el, a şa că dup ă înfiinţ ai, nea şteptate, acasă la la dâ nsul. nsul. Am procedat, fireşte, f ă ăr r ă ă tact tact şi cam nechibzuit. Locuia la marginea ora şului, în casa unei bă tr tr â ne t â r goveţ e, e, a că rei rei fiică , â ne ârgove bolnav ă de tuberculoză , avea un copil din flori, o fetiţă de de zece ani, zburdalnică ă de şi dr ă ăg ă la la şă şă . În clipa câ nd nd am intrat pe u şă , Aleksandr Petrovici tocmai o citească . În clipa câ nd nd mă v v ă l-a ş fi înv ăţ ăţ a să citeasc ăzu, zu, se tulbur ă ă grozav, grozav, de parcă l-a prins asupra cine ştie că rei rei fapte rele. Z ă cit, se ridică în grabă de de pe scaun şi ă pă cit, r ă mase nemişcat, privindu-mă cu cu ochii holba ţ i. În sf â r şit, ne a şezar ă m ă mase ţ i. âr ăm; ; îmi urmă rea rea bă nuitor nuitor privirile, ca şi cum se a ştepta să surprind surprindă î ă în fiecare dintre ele un anume gâ nd nd tainic. Mi-am dat seama numaidec â t că era era un om bă nuitor nuitor din fire, de o susceptibilitate susceptibilitate bolnă vicioasă şi că suferea suferea pesemne de mania perseAMiM 11K1 LASA MUKJ1LUK. Cutiei. Mă privea privea cu duşmă nie, nie, de parcă ar ar fi vrut să -mi -mi spună : „Dar nu mai pleci odat ă ? intru în vorbă cu cu el, povestindu-i despre or ăş ă?" " încercai să intru ăşelul nostru, despre ultimele nout ăţ i, dar el se eschiva cu încă păţâ nare nare de la orice ăţ i, discuţ ie, ie, zâ mbind mbind cu r ă u rginindu-se la r ă spunsuri monosilabice; ăutate tate şi mă rginindu-se ă spunsuri constatai cu acest prilej că nu nu era la curent cu nout ăţ ile îndeobşte cunoscute ăţ ile de toat ă lumea şi că nu nu avea nici mă car car dorinţ a să le le afle. Îi vorbii apoi de ă lumea ţ inutul inutul nostru, de nevoile lui; mă asculta asculta t ă ă cut, cut, uit â â ndu-se ndu-se ţ int int ă î ă în ochii mei cu
o privire at â -mi fie ruşine de toat ă convorbirea ât de ciudat ă ă, încâ t începu să -mi ă convorbirea aceasta. Şi totuşi, era câ t pe-aci să -l -l scot din rezerva lui ostil ă , oferindu-i teancul de că iţ i şi reviste, încă net net ă ăiate, iate, pe care le ridicasem chiar atunci de la poşt ă lui într-o privire lacomă , dar îşi schimbă pe pe dat ă gâ ndul, ndul, refuzâ nd nd ă . Le înv ă ă lui ă g să le le ia, sub cuv â nt că n-are n-are vreme să citeasc citească . În sf â rş it, hot ă râ i să pun pun capă t â nt â r ă r â acestei vizite penibile şi cum mă v v ă z ui afar ă ii că mi mi se ia o piatr ă de pe ăzui ă, simţ ii ă de inimă . Îmi dă deam deam seama ruşinat că a a fost o nesimţ ire ire din parte-mi să dau dau buzna în singur ă t atea unui om, a c ă rui rui unică dorin dorinţă era, era, poate, aceea de a tr ă ătatea ăi câ t mai departe de lume. Bă gasem gasem de seamă c că avea avea prea puţ ine ine că r r ţ i ; prin ţi; urmare, nu era adev ă rat că citea citea mult. Şi totuşi, în vreo două r r â n nd ă rat ânduri, duri, trecâ nd cu tr ă ăsura sura foarte t â ârziu r ziu noaptea prin fa ţ ţa locuinţ ei ei lui, v ă ăzusem zusem ferestrele luminate. Ce îl f ă vegheze pâ nă î a şa ăcea cea oare să vegheze ă în zori? Scria, poate? Iar dac ă a era, ce-ar fi putut s ă scrie? scrie? rile mă silir silir ă să lipsesc lipsesc din ora ş vreme de aproape trei luni de Împrejur ă ă rile ă s zile. Întorcâ ndu-m ndu-mă acas acasă abia abia în iarnă , aflai că Aleksandr Aleksandr Petrovici a murit toamna, a murit în singur ă t ate şi că nu nu voise nici mă car car în ceasul din urmă s să ătate cheme un doctor. Lumea din ora ş îl şi uitase. Odaia în care locuise era goală . F ă c ui numaidecâ t cunoştinţă cu cu gazda lui, cu g â ndul ndul să aflu aflu de la ea cum ăcui anume îşi petrecuse vremea chiria şul şi dacă nu nu cumva scrisese ceva. Pentru două zeci zeci de copeici, ea îmi aduse un coş plin cu hâ rtii rtii r ă posat şiămase mase de la r ă ă posat mi mă rturisi rturisi că dou două caiete caiete le rupsese ca să aib aibă cu cu ce aprinde focul. Era o femeie posacă , t ă cut ă aflu mare lucra de la ea. N-a fost în ă cut ă şi n-am izbutit s ă aflu stare să -mi -mi spună nimic nimic deosebit, nimic nou despre chiria şul ei. Din r ă s punsurile pe care mi le-a dat cu mult ă zgâ rcenie, rcenie, reieşea că ăspunsurile ă zg acesta nu lucra aproape nimic şi că luni luni de-a r â n mpla să nu nu-şi ândul dul i se înt â â mpla arunce ochii pe o carte ori s ă ia ia în mâ nă condeiul; condeiul; în schimb, se plimba toat ă ă noaptea în lung şi în lat prin odaie, fr ă ntat de gâ nduri; nduri; câ teodat teodat ă vorbea cu ă mâ ntat ă vorbea glas tare. O îndr ă gise mult pe nepoata ei, Katia, mai ales dup ă ce ce a aflat cum o ă gise cheamă ; în ziua de Sf â ânta n ta Ecaterina se ducea la biserică şi dă dea dea un acatist pentru pomenirea sufletului cuiva. Vizitele îl iritau şi nu primea pe nimeni; din casă nu nu ieşea decâ t atunci câ nd nd se ducea să dea dea lecţ ii; ii; pâ nă ş ă şi la gazda lui se uita posomorit şi încruntat, câ nd, nd, o dat ă pe să pt pt ă -i ă pe ă mâ nă , aceasta venea să -i deretice câ t de câ t odaia; în cei trei ani câ t st ă tuse cu chirie la ea, nu ă tuse schimbaser ă ă aproape aproape nici o vorb ă . O întrebai pe Katia dacă -şi amintea de dască lul lul ei. Mă privi privi t ă c ut ă ini şi, întorcâ ndu-se ndu-se spre ăcut ă, îşi ascunse fa ţ ţ a în mâ ini perete, izbucni în plâ ns. ns. Vasă zic zică , omul acesta ştiuse să se se facă iubit iubit cel puţ in in de un suflet de copil. Am luat vraful de hâ rtii rtii cu mine şi toat ă ziua aceea o petrecui ă ziua cercet â ndu-le. Trei sferturi din ele erau cu totul lipsite de interes: nişte hâ rtii rtii â ndu-le. f ă r ă î însemnă tate tate sau caiete cu exerciţ ii ii de caligrafie ale elevilor. Dar la urmă , ăr ă zu în mâ nă un un caiet destul de gros cu o bună parte parte din pagini acoperite îmi că zu cu o scriere mă runt runt ă nd şi în ce împrejur ă tre ă. Cine ştie câ nd ări ri a fost aruncat de că tre autor şi dat uit ă r ii. Era o descriere amă nun nunţ it it ă ării. ă, dar foarte incoerent ă ă, întrerupt ă ă pe pe alocuri, a celor zece ani petrecuţ i de Aleksandr Petrovici la ocnă .
Uneori povestirea era urmat ă de fraze confuze, pline de amintiri ciudate, haotice, scrise la repezeală în r â nduri neregulate, febrile, ca sub puterea unei cerinţ e imperioase. Recitii de câ teva ori aceste cr âm peie şi r ăm ă sei aproape convins că ele fuseser ă scrise într-o clipa de nebunie. În schimb, însemnă rile ocna şului – „Scene din Casa mor ţi lor" AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR. Cum le numeşte el însuşi la un moment dat în manuscrisul să u, nu miau pă rut cu totul lipsite de interes. O lume cu desă v âr ş ire nouă , necunoscut ă pâ nă atunci, ciudăţ enia anumitor fapte, în sf â rş it, unele note şi reflecţ ii originale asupra acestei lumi interlope m ă f ă cur ă să ză bovesc tot mai mult asupra unor pasaje, pentru ca pâ nă la urmă , aproape captivat, să le parcurg în întregime cu cea mai vie curiozitate. E cu putin ţă să mă fi înşelat. Drept probă , aleg pentru început numai două -trei capitole din aceste însemnă ri şi le supun aprecierii cititorului. I CASA MOR Ţ ILOR. Temniţ a noastr ă se gă sea în marginea cet ăţ ii, lâ ngă valul de centur ă . Dacă priveai prin cr ăp ă turile gardului împrejmuitor, nă dă jduind să r ăz beşti cu ochiul în lumea din afar ă , nu ţ i se ar ă tau decâ t un petic de cer şi o movilă înalt ă de pă mâ nt, acoperit ă cu scaieţ i şi buruieni, pe al că rei creştet santinelele se plimbau ziua şi noaptea înainte şi înapoi, în pas mă surat, de-a lungul să vrei te încerca gâ ndul amar că vor trece ani după ani şi în înt ăr iturii şi f ă ră scurgerea lor nesf âr ş it ă te vei întoarce mereu la câ te o cr ăp ă tur ă dintre bâ mele cu v âr furi ascuţ ite şi vei vedea aceea şi înt ăr itur ă, acelea şi santinele şi acela şi petic de cer – nu cerul de deasupra temniţ ei, ci cu totul alt cer, liber şi îndepă rtat. Închipuiţ i-v ă o curte mare, lungă de două sute de pa şi şi lat ă de o sut ă cincizeci, împrejmuit ă de un gard neregulat, f ăc ut din pari înalţ i şi ascuţ iţ i, înfipţ i adâ nc în pă mâ nt şi prinşi între ei cu un br âu de bâ rne – îngr ăd itura temniţ ei. Într-o parte a acestui gard e fixat ă o poart ă mare, bine prinsă în fiare şi veşnic închisă , pe care o pă zesc zi şi noapte santinele şi care nu se deschide decâ t atunci câ nd ocna şii pornesc la lucru. Dincolo de aceast ă poart ă e lumină , libertate, acolo tr ăi esc oameni ca toţ i ceilalţ i. Dar de aici gâ ndul îţ i evocă o lume minunat ă , aproape ca dintr-un basm cu z â ne. Nu tot astfel se înf ăţ işa lumea dină untru – lumea noastr ă , cu totul aparte. Ea îşi avea propriile legi, propria îmbr ă că minte, propriile moravuri şi obiceiuri: era o casă în care se t â rau mor ţ i vii; era o via ţă cum nimeni nu şi-o poate închipui, cu oameni altfel dec â t ceilalţ i. Acest colţ de lume aparte am de gâ nd să -l descriu. Câ nd pă trunzi în curte, dai cu ochii de câ teva clă diri. De-o parte şi de alta se întind două şiruri de bar ăc i de lemn cu un singur cat, f ă cute din trunchiuri cioplite: sunt caz ă rmile ocna şilor. Aici stau închişi deţ inuţ ii, repartiza ţ i pe categorii, în fundul cur ţ ii se mai vede o clă dire – bucă tă ria, împă rţ it ă în două încă peri, iar ceva mai departe se află o alt ă clă dire, care adă posteşte sub acela şi acoperiş magazia, pivniţ a, şopronul şi grajdul. La
mijloc curtea e goală , alcă tuind o platformă netedă , destul de mare. E locul de adunare pentru apel al ocna şilor a şeza ţ i pe două r â nduri. Apelul se face de trei ori pe zi: diminea ţa , la pr â nz şi seara, uneori şi peste zi -dacă paznicii intr ă subit la bă nuială , ori, nefiind îndeajuns de pricepuţ i să numere repede, li se nă zare ceva. Între gard şi r â ndul de case r ăm â ne un spa ţ iu liber, unde unii ocna şi, oameni mai ursuzi şi mai retra şi, obişnuiesc să se plimbe în ceasurile câ nd nu se lucrează , r ă tă cind din loc în loc, feriţ i de privirile celorlalţ i şi mă cinâ ndu-şi ciunea gâ ndurilor. De câ te ori îi înt â lneam în aceste în singur ăt ate amă ră plimbă ri ale lor, îmi plă cea să le observ feţ ele posomorite, stigmatizate şi încercam să ghicesc gâ ndurile ce-i fr ăm â nt ă. A şa, de pildă , unul îşi f ă cuse o adev ă rat ă îndeletnicire din a num ă ra, în timpul plimbă rilor, parii gardului. Erau cu totul vreo mie cinci sute; îi numă rase de nu ştiu câ te ori şi-i avea în seamă pe toţ i ca într-un inventar. Fiecare par însemna o zi în temniţă ; în fiecare zi scă dea de la numă ră toare câ te un par şi în felul acesta avea socoteala exact ă a zilelor de munc ă silnică ce-i mai r ăm â neau de f ă cut pâ nă la împlinirea termenului de osâ nda. Se simţ ea cu adev ăr at fericit câ nd ajungea să scadă ultimul par al unei laturi a hexagonului. Avea de a şteptat încă mulţ i ani, dar în temniţă ai timp destul ca să te înveţ i cu r ă bdarea. Într-o zi mi-a fost dat să v ă d cum îşi ia r ă mas-bun de la fra ţ ii lui de suferinţă un ocna ş care-şi ispăşise pedeapsa şi, în sf â rş it, urma să fie pus în libertate. Fusese osâ ndit la două zeci de ani muncă silnică . Unii dintre ocna şi îşi aminteau că -l v ă zuser ă pentru prima oar ă intr â nd t ân ă r şi nepă să tor, nemuncit de gâ ndul crimei ori ă l pedepsei; acum pă ră sea temniţ a un moşneag cu pă rul alb, cu chipul trist şi întunecat. F ăc u în t ă cere înconjurul celor şase cază rmi, trecu apoi prin fiecare dintre ele. Intra, se închina în fa ţ a icoanei, apoi f ăc ea o adâ ncă plecă ciune înaintea tovar ăşilor să i întru nenorocire, rugâ ndu-i să nu-l pomenească de r ău . Îmi amintesc de asemenea că într-o sear ă fu chemat la poarta de intrare un deţ inut care fusese pe vremuri ţă ran siberian înst ăr it. Cu şase luni mai înainte primise vestea că fosta lui nevast ă s-a mă ritat, lucru care-l îndurerase peste mă sur ă . În seara aceea ea venise la temniţă şi-l chemase ca să -i dea ceva de pomană . Au stat de vorbă câ teva minute, au plâ ns amâ ndoi şi s-au despă rţ it ca să nu se mă i înt âl nească niciodat ă . I-am v ă zut fa ţ a câ nd se întorcea în cazarmă . Într-adev ă r, aici era o bună şcoală a r ă bd ă rii. O dat ă cu că derea întunericului, por ţ ile cază rmilor se închideau şi nu se mai putea ieşi decâ t a doua zi diminea ţa , îmi era totdeauna peste mă sur ă de greu să pă ră sesc curtea pentru a reintra în cazarmă . Închipuiţ i-v ă o încă pere lungă , scundă , înă buşitoare, abia luminat ă de câ teva lumină ri de seu, în care plutea un miros greu şi greţ os. Nici acum nu sunt în stare să înţ eleg cum deam putut să rezist acolo zece ani şi să supravieţ uiesc. Ocupam pe priciul comun din dormitorul nostru trei sc â nduri: at ât era locul de care mă puteam folosi. Pe acela şi prici se înghesuiau treizeci de oameni. Iarna, u şile se închideau foarte devreme; trebuiau să treacă cel puţ in patru ore pâ nă ce lumea
se potolea şi toţ i adormeau. Pâ nă atunci însă – zgomot, larmă , hohote de ris, ocă ri, zornă it de lanţ uri, aer greu şi înă buşitor, îmbâ csit de fum şi exala ţ ii pestilenţ iale, capete rase şi chipuri stigmatizate, ve şminte zdrenţ uroase – totul hulit şi batjocorit pâ nă în ultimul grad. Da, bine a zis cine a zis: să nu-i dea Dumnezeu omului c â te poate să îndure! — Că ci omul e o fiinţă care se obişnuieşte cu orice. Asta-i însuşirea lui de că petenie. Eram cu toţ ii în temniţă două sute cincizeci de oameni. Num ă rul acesta r ă mâ nea aproape întotdeauna neschimbat. Unii îşi sf âr ş eau pedeapsa şi plecau, alţ ii mureau; în locul lor veneau noi os â ndiţ i. Şi ce lume pestriţă ! Cred că fiecare gubernie, fiecare ţ inut al Rusiei îşi avea aici reprezentantul să u. Erau şi reprezentanţ i ai altor na ţ ionalit ăţ i, printre care şi câţ iva munteni din Caucaz. Toat ă omenirea aceasta era categorisit ă după gravitatea faptei să v âr ş ite şi, deci, după numă rul de ani că pă ta ţ i ca pedeapsă . Îmi închipui, de asemenea, că nu era gen de crimă care să nu fi fost prezent aici. Categoria de bază a diversit ăţ ii acesteia de întemni ţ a ţ i o alcă tuiau cei condamna ţ i la ocnă şi deportare (la ocnă tare, cum ziceau cu mult ă naivitate deţ inuţ ii), criminalii de drept comun. Erau criminali lipsiţ i de absolut toate drepturile civile, izgoniţ i pentru totdeauna din societate şi al că ror chip însemnat cu fierul avea să r ăm â nă pe veci a şa, ca stigmat al acestei repudieri. Trimi şi la muncă silnică pe termene de la opt pâ nă la doisprezece ani, după ce îşi ispăşeau pedeapsa, erau repartiza ţ i prin volostiile siberiene ca deporta ţ i-coloni şti. O alt ă categorie o formau cei din secţ ia militar ă , care nu erau condamna ţ i şi la degradare civilă , r ă mâ nâ nd în privinţ a aceasta în situa ţ ia celor de la unit ăţ ile disciplinare ale armatei ruse şti. Erau trimişi aici pe termene scurte; după ispăşirea pedepsei se întorceau ca solda ţ i la batalioanele de gr ăn iceri siberiene de unde veniser ă . Mulţ i dintre ei erau aduşi cur ân d înapoi pentru alte infrac ţ iuni mai grave, de data aceasta însă nu pentru un timp scurt, ci pentru cel puţ in două zeci de ani. Categoria aceasta se numea „permanent ă ". Totuşi, „permanenţ ii" aveau oarecare drepturi. În sf âr ş it, mai era o categorie destul de numeroasă , alcă tuit ă din cei mai primejdioşi infractori, cei mai mul ţ i proveniţ i din r â ndurile armatei şi care se numea „secţ ia specială ". Aici se trimiteau criminali din toate col ţ urile Rusiei. Erau priviţ i pe bună dreptate ca osâ ndiţ i pe via ţă , fiindcă nu li se spunea niciodat ă durata pedepsei ce aveau de ispăşit. Regulamentul impunea s ă li se dea de lucru de doua şi chiar de trei ori mai mult decâ t celorlalţ i. Categoria aceasta de criminali era ţ inut ă aici provizoriu, pâ nă la organizarea în Siberia a unor ocne cu muncă deosebit de grea. „Voi sunteţ i pe termen, le ziceau ei celorlalţ i deţ inuţ i, pe câ nd pe noi ocna ne mă nâ ncă ." Mai t âr ziu am auzit spunâ ndu-se că aceast ă secţ ie a fost desfiinţ at ă . A fost desfiinţ at, se pare şi regulamentul interior civil, pă str ân du-se un regim unic de tratament, acela al unit ăţ ilor disciplinare militare. A fost schimbat ă , f ăr ă îndoială , în mod corespunză tor şi administra ţ ia. Descriu aici, prin urmare, st ăr ile de fapt dinainte vreme, st ă ri de mult dispă rute în negura timpurilor.
Da, e mult de atunci; acum îmi pare că totul totul n-a fost dec â t un coşmar. Mi-aduc aminte clipa câ nd nd am fost adus în temniţă , într-o sear ă de ă posomorit posomorit ă ă de decembrie. Ocna şii se întorceau de la lucru, pregă tindu-se tindu-se pentru numă r ră toare. t oare. Un subofiţ er er must ă c ios mi-a deschis în sf â r ş it poarta acestei ă ăcios âr case ciudate, în care aveam să m mă chinuiesc chinuiesc at âţ ia ani, să î tea âţ ia ă îndur at â â tea ri, pe care nu mi le-a ş fi putut imagina c â t de câ t dacă nu nu le-a ş fi tr ă it încercă ri, ă it aievea. A şa, de pildă , mi-a ş fi putut oare închipui vreodat ă ă chinul chinul groaznic, de neîndurat, de a nu putea r ă ne singur mă car car o clipă vreme vreme de zece ani? La ă mâ ne muncă , dus între paznici; în cazarmă , însoţ it it de încă dou două sute sute de alţ i ocna şi; niciodat ă tu cu tine însuţ i! i! De altfel, nu era lucrul cel mai ă singur, singur, niciodat ă ă tu greu cu care trebuia să m mă obi obişnuiesc! Se aflau aici uciga şi ocazionali şi uciga şi de meserie, t â lhari şi şefi de â lhari bande t â l hă re reşti, punga şi de buzunare şi vagabonzi – meşteri în a şterpeli bani âlh sau de-ale mâ nc ncă rii. rii. Mai erau şi unii despre care cu greu ţ i-ai i-ai fi putut da seama ce că utau utau printre ceilalţ i, i, cum de nimeriser ă î ă într-un asemenea loc. Şi totuşi, fiecare îşi avea povestea lui tulbur ă t oare şi apă să toare, toare, ca o ătoare mahmureal ă dup după o o beţ ie ie grea. Ocna şii vorbeau foarte puţ in in de trecutul lor; nu numai că nu nu le plă cea cea să ş utau, pare-se, nici să nu nu se ă şi-l povestească , dar că utau, mai gâ ndeasc ndească la la ce a fost. Am cunoscut printre camarazii mei de lanţ uri uri uciga şi at â r ă grij grijă , încâ t ai fi pus r ă niciodat ă ât de veseli şi f ă ăr ă ă măşag că niciodat ă conştiinţ a nu le fusese tulburat ă de vreun gâ nd nd de remuşcare. Înt â lneai însă ş ă de â lneai ă şi chipuri mohor â taciturne. În general, se înt â m âte, te, aproape totdeauna taciturne. âmpla pla rareori ca vreunul să -şi povestească via via ţ curiozitatea în privinţ a asta nu prea ţ a şi nici curiozitatea era aici la modă , nu intra, ca să zicem zicem a şa, în „obiceiul locului"; numai c â nd nd şi câ nd nd vedeai pe careva că î ă începe, neav â ând nd ce face, să -şi depene amintirile în fa ţ ţa unui vecin care îl asculta cu r ă ă ceal ceală . Nimeni, la drept vorbind, nu putea uimi aici pe nimeni. „Ştim şi noi ceva carte", spuneau ei adesea cu un aer ciudat de superioritate şi mâ ndrie. ndrie. Mi-aduc aminte că î l har, ă într-o zi un t â âlhar, îmbă t t â ându-se n du-se (deţ inu inuţ ii ii gă seau seau posibilitatea uneori să se se îmbete şi la ocnă ), ), se apucă s să povesteasc povestească cum cum omor â s e un copil de cinci ani: îl atr ă s ese mai înt â âse ăsese âi cu o jucă rie, rie, apoi îl dusese într-o şur ă pustie şi îl înjunghiase acolo. Toat ă ă pustie ă cazarma, care pâ nă atunci atunci se veselise de glumele lui, zbier ă la el într-un glas şi ă la t â l harul fu nevoit să tac tacă ; şi nu de indignare s-au r ă âlharul ăstit stit la el ocna şii, ci pentru că nu nu trebuia să vorbeasc vorbească despre despre asta; pentru că nu nu se obişnuia să se se vorbească despre despre asta. Ar fi cazul să amintim amintim că oamenii oamenii aceştia aveau într-adev ă de ă r o brumă de tur ă î ntului. Cel puţ in in jumă tate tate dintre ei înv ăţă ăţă tur ă în sensul cel mai concret al cuv â â ntului. scrie şi să citeasc citească . În ce alt loc din Rusia, unde poporul rus se adună ştiau să scrie sute cincizeci de în mase, s-ar putea desprinde un grup compact de două sute oameni, dintre care jumă tate tate să fie fie ştiutori de carte? Aveam să aud aud mai t â rziu â rziu spunâ ndu-se ndu-se cu mult ă convingere, pe baza unor date asemă nă toare, toare, că ş ă convingere, ă ştiinţ a de carte tulbur ă ş ceşte poporul. E o mare greşeală : înv ăţă tura e cu totul ă şi ză pă ce ăţă tura str ă i nă de de aceast ă criză dureroas dureroasă , ale că rei rei pricini trebuie că utate utate aiurea, deşi ăin ă criz
e cazul să recunoa recunoa ştem că ş ă ştiinţ a de carte dezvolt ă î ă în popor o încredere excesiv ă î ă în puterile lui. Dar lucrul acesta e departe de a constitui o tar ă ă. Secţ iile iile se deosebeau prin îmbr ă minte: una avea vestonul jum ă tate tate ăc ă minte: cafeniu-închis, jumă tate tate cenuşiu şi pantalonii cu un crac cafeniu, iar cel ă lalt lalt cenuşiu. Într-o zi, pe câ nd nd ne aflam la lucru, o fetiţă care care vindea colaci se apropie de puşcă ria ria şi, mă privi privi o vreme, apoi începu să r r â cu hohote: „Vai, ce âd ă cu unt e! Exclamă ea. ea. N-a fost destulă stof stof ă cenuşie şi stof ă neagr ă t a!" ă cenu ă neagr ă nici nici pe-at â âta!" Unii aveau haina în întregime din stof ă cenuşie şi numai mâ necile necile cafenii. ă cenu Capetele erau de asemenea rase în diferite chipuri: unii aveau capul ras pe jumă tate tate de-a lungul craniului, de la frunte spre ceaf ă ii de-a latul, de la o ă, alţ ii ureche la alta. Se putea observa numaidecâ t, t, de la cea dint â âi privire mai atent ă ă , ceva comun ce reunea într-o familie ciudat ă mulţ imea imea aceasta de oameni at â ă mul ât de diferiţ i; i; pâ nă ş din ă şi indivizii cu personalitatea cea mai pregnant ă ă, mai ieşit ă ă din comun, care f ă ră voia i, pana şi aceştia se str ă d ă r ă voia lor se impuneau celorlalţ i, ăduiau uiau să se se adapteze spiritului specific întregii ocne. În general, însă , a ş putea spune că , în afar ă ii de oameni veseli şi nepă să tori tori din fire, care ă de de unele rare excepţ ii tocmai prin aceasta atr ă geau asupr ă - le dispreţ ul ul mulţ imii, imii, toţ i deţ inu inuţ ii ii erau ă geau ă-le ursuzi, invidioşi, extrem de vanitoşi, lă ud udă ro roşi, prezumţ io ioşi, susceptibili şi formalişti din cale-afar ă ă. Capacitatea de a nu te mira de nimic era considerat ă ă drept cea mai mare virtute. Toţ i aveau o fixa ţ ie: îi muncea mereu g â ndul ndul cum ţ ie: să se se comporte, ce ţ inut inut ă să adopte adopte fa ţă de ceilalţ i. i. De multe ori însă atitudinea atitudinea ă s ţă de cea mai arogant ă f ă c ea repede loc unei comport ă r i neînchipuit de la şe. Erau, ă f ăcea ări totuşi, printre ei şi câţ iva iva oameni cu adev ă ni pe faptele ărat rat de caracter, st ă ă pâ ni lor; aceştia se purtau simplu şi modest, f ă ră poz poză , f ă r ă fasoane. că ă r ă ăr ă fasoane. Curios însă c şi printre oamenii aceştia cu o personalitate într-adev ă ă r puternică , unii sufereau de o vanitate excesiv ă ă, aproape bolnă vicioasă . În general, vanitatea, mâ ndria ndria prostească , poza erau aici pe primul plan. Cea mai mare parte a deţ inu inuţ ilor ilor erau perver şi şi tică lo loşi la culme. Intrigile şi bâ rfelile rfelile se ţ ineau ineau lanţ : via ţ rat infern. ţ a în dormitoare era un adev ă ă rat Dar nimeni n-ar fi îndr ă z nit să se se ridice împotriva regulamentului interior ăznit cinate ale temni ţ ei: ei: toat ă lumea se supunea f ă ră şi împotriva obiceiurilor înr ă ă dă cinate ă lumea ă r ă cr â ul unor grele âcnire. cnire. Unele firi neînduplecate se plecau mai anevoie, cu preţ ul eforturi, pentru ca în cele din urmă s să se se fr â ngă neap neapă rat. rat. Veneau în temniţă şi â ng din aceia care în libertate îşi f ă cuser ă de cap, întrecâ nd nd orice mă sur sur ă ş ă cuser ă de ă şi care, mâ na na ţ nit ă rat ă furie, să v â rş iser ă crime, f ă ră ţi de o pornire nest ă ăp â nit ă, de o adev ă ă rat ă furie, â r ă crime, ă r ă să -şi dea seama de ce o fac, ca în delir, ca într-un fel de întunecare a minţ ii, ii, de multe ori dintr-o vanitate dus ă dincolo dincolo de orice limit ă ă . Dar toţ i aceştia erau domoliţ i pe dat ă ş unii dintre ei, ă şi în scurt timp puşi la respect, cu toate că unii inuturi întregi. înainte de a fi ajuns la ocn ă , terorizaser ă ţ ă ţ inuturi Cum se pomeneau între aceste ziduri, osâ ndi ndiţ ii ii nou-veniţ i îşi dă deau deau numaidec â t seama că aici aici nu aveau pe cine uimi, a şa că se se domoleau, se resemnau şi, pe nesimţ ite, ite, se adaptau tonului general al cază rmii. rmii. Acest ton general se v ă ă dea dea în afişarea unei demnit ăţ ăţ i personale cu totul aparte, care
st ă nea pe fiecare deţ inut, inut, ca şi cum calitatea de ocna ş, de osâ ndit ndit i-ar fi ăp â nea conferit fiecă ruia ruia un titlu de mare cinste. Nici un semn, oricâ t de mic, de ruşine ori de că in inţă . Se mai putea observa, ce-i drept şi o împă care care exterioar ă ă , o atitudine oficială , ca să zicem zicem a şa, un fel de resemnare filosofică . „De, suntem nişte oameni pierduţ i, i, ziceau ei şi dacă n-am n-am ştiut să pre preţ uim uim libertatea, acum n-aveam încotro: să ne-n ne-nşir ă rile pe uliţ a verde1, să st st ă la ăm deci spină rile ăm smirnă la numă r ră toare.", t oare.", N-ai vrut să ascul asculţ i de tata şi de mama, acum ascult ă de tobă !" !" ă ă de „De bine-ţ i plesnea burdihanul, acuma d ă -i -i cu ciocanul." Vorbele acestea erau rostite şi repetate deseori în chip de precepte, a şa cum ai rosti ni şte zicale şi proverbe obişnuite, dar niciodat ă î nca ă în mod serios, ci cu totul desprinse de adâ nca lor semnifica ţ ţie ie concret ă ă. Nu erau decâ t vorbe goale, f ă ă r ră ă nici nici un ecou lă untric. untric. E puţ in in probabil ca vreunul mă car car să se se fi recunoscut în sinea lui vinovat de o fapt ă nelegiuit ă fi încercat numai cineva din afar ă să -i -i reproşeze ă nelegiuit ă . Să fi ă s deţ inutului inutului nelegiuirile nelegiuirile comise, să -l -l ocă rasc rască pentru pentru ele (deşi nu-i st ă rusului în ă rusului fire să -i -i scoat ă ochii unui condamnat, amintindu-i de crima lui), c ă î t urile ă ochii ă înjur ă ăturile cu care ar fi ripostat acesta n-ar fi contenit mult ă vreme. Şi ce mai meşteri erau ă vreme. toţ i la înjurat! Sudă lmile lmile lor erau subtile, artistice, fuseser ă ridicate la rang de ă ridicate metoda lor savant ă ntul, câ t sensul care i ştiinţă : după metoda ă, jignitor era nu at â ât cuv â â ntul, se atribuia; accentul umilitor că dea dea pe t â lcul ascuns al vorbei, pe intenţ ia ia în â lcul sine, pe ideea cuprinsă în înjur ă t ur ă d ătur ă, ceea ce v ă ădea ea un rafinament deosebit şi era mult, mult mai ustur ă t or. Certurile lor nesf â r ş ite contribuiau în şi mai ător. âr mare mă sur sur ă la desă v â r ş irea acestei ştiinţ e. e. Dat fiind că nu nu lucrau decâ t sub ă la âr ameninţă ri ri şi constr â ii puturoşi şi prin urmare, cu timpul, ângere, ngere, erau cu toţ ii ajungeau nişte detraca ţ pervertiţ i mai dinainte se ţi. i. Cei ce nu fuseser ă ă încă perverti perverteau 1 Zelionaia uliţ a – intervalul dintre cele doua şiruri de solda ţ ţ i înarma ţ ţ i cu nuiele verzi sau vergi pe care trebuiau să -l -l str ă ă bat ă ă ocna ocna şii condamna ţ taie (n. ed. Româ ne). ne). ţ i la bă taie Foarte cur â n m ând d aici în temniţă . Laolalt ă î ă îi adunase numai înt â âmplarea. plarea. Unii fa ţă ţă de de alţ ii ii r ă ăm â neau neau cu totul str ă ă ini. ini. „Trei perechi de încă lţă ri ri a rupt dracul pâ nă s să ne ne str â ngă la la un loc!" â ng ziceau ei. Intrigile, bâ rfelile, rfelile, invidia, certurile erau preocuparea lor dint â â i în aceast ă via ţă de iad. Nici cea mai dezmăţ at at ă ţ aţă n-ar fi fost în stare să -şi dea ă via ţă de ă ţ a ţ ă n-ar t a drumul la gur ă ceau unii dintre uciga şii acea ştia spurca ţ într-at â âta ă , cum o f ă ă ceau ţ i la vorbă . Ţ in in să precizez, precizez, totuşi, că se se gă seau seau printre ei şi oameni de caracter, cu o voinţă ne neînduplecat ă să r r ă poruncească . ă , obişnuiţ i în via ţă ţă s ăstoarne stoarne munţ i şi să porunceasc F ă r ă s să -şi dea seama, toţ i ceilalţ i ar ă t au fa ţă de ei semne de mare respect; la ăr ă ătau ţă de r â ineau mult la prestigiul lor, nu c ă utau utau să ş ândul ndul lor, aceştia, cu toate că ţ ă ţ ineau ă şi-l impună nim nimă nui, nui, nu se amestecau în certuri, aveau o purtare plină de de demnitate; erau oameni cu judecat ă ş t ori ă şi aproape totdeauna supu şi şi ascult ă ători fa ţă de şefi, nu din spirit de disciplină sau sau dintr-un imbold de conştiinciozitate ţă de fa ţă de îndatoririle lor, ci printr-un fel de înţ elegere elegere tacit ă cu aceştia, ca o ţă de ă cu recunoa ştere a avantajelor reciproce ce le-ar avea şi unii şi alţ ii ii de pe urma unei asemenea atitudini. De altfel, fa ţă de ei se proceda totdeauna cu mult ă ţă de ă prudenţă . Îmi aduc aminte că î ă într-o zi unul ditre deţ inu inuţ ii ii aceştia, un om
hot ă râ t şi neînfricat, cunoscut şefilor prin pornirile lui de fiar ă ndit ă r â ă , fu osâ ndit pentru o abatere oarecare la bă taia taia cu nuiele. Era var ă erul ă; nu se lucra. Ofiţ erul superior, şeful direct al temniţ ei, ei, venise la corpul de gardă , care se afla lâ ng ngă poarta cea mare, ca să asiste asiste personal la aplicarea pedepsei. Acest maior era o piază -rea -rea pentru deţ inu inuţ i; i; bă gase gase at â t a frică î âta ă în ei, încâ t tremurau înaintea lui. Crud şi aspru pâ nă la la nesimţ ire, ire, „se dă dea dea la oameni ca o fiar ă " , cum spuneau ă", ei. Se temeau mai cu seam ă de de privirea lui ascuţ it it ă ş trunză toare toare ca de linx, ă şi pă trunz că reia reia era cu neputinţă s să -i -i scape ceva. Vedea, ca să zicem zicem a şa, f ă ră s să ă r ă privească . Chiar din clipa câ nd nd păşea în incinta temniţ ei ei ştia ce se petrece la celă lalt lalt capă t al cur ţ -Scormonil â ". ". Avea însă un un ţii. ii. Ocna şi îi ziceau „Ochilă -Scormonil sistem greşit şi un fel de a se purta ce pă rea rea de-a dreptul o nesă buinţă , că ci ci prin faptele sale de o r ă rite nişte ăutate utate feroce nu f ă ăcea cea altceva decâ t să î ă înt ă ă rite oameni şi a şa îndeajuns de înr ă peste el n-ar fi fost ă iţ i şi gata la orice; şi dacă peste comandantul om de omenie şi cu scaun la cap, care mai domolea din câ nd nd în câ nd nd zelul să lbatic lbatic al maiorului, acesta ar fi pricinuit, desigur, mari nenorociri prin administra ţ eleg cum de a reuşit totuşi să scape scape ţia ia sa nesă buit ă ă. Nu înţ eleg teaf ă treacă în retragere să nă tos tos şi nev ă tă mat, mat, după ce, ce, nu-i ăr de acolo şi să treac ă t ă vorbă , încă puse puse mai înt â inile organelor judiciare. âi pe mâ inile Câ nd nd se pomeni chemat, deţ inutul inutul îngă lbeni. lbeni. Cu alte prilejuri de acest fel, se culca supus şi t ă cut la pă mâ nt, nt, îşi primea f ă ră a a cr â c ni pedeapsa, după ă cut ă r ă âcni care se ridica de jos, se scutura ca un câ ine ine t ă lit, îndur â n ă v ă ă lit, ând d necazul cu o resemnare demnă de de un filosof. De altfel, cu el se proceda, pare-se, întotdeauna cu mult ă prudenţă . De ast ă dat ă î ă pruden ă dat ă însă , nu se ştie de ce, se socotea nevinovat. lbeni şi, profit â ia escortei, ascunse în mâ neca neca un cuţ it it de Îngă lbeni ând nd de neatenţ ia cizmă rie rie englezesc, bine ascuţ it. it. Era cu desă v â r ş ire interzis ca deţ inu inuţ ii ii să aib aibă âr la ei cuţ ite ite şi orice fel de scule ascuţ ite. ite. De aceea se f ă ăceau ceau pe nea şteptate percheziţ ii ii dese, severe şi minuţ ioase, ioase, urmate de pedepse aspre în caz de abateri; întrucâ t e însă foarte foarte greu să g gă se seşti la hoţ un un lucru pe care el a hot ă ă r râ â t să -l -l dosească cu cu tot dinadinsul, iar pe de alt ă ă parte parte cuţ itele itele şi sculele fiind absolut indispensabile deţ inu inuţ ilor, ilor, ele nu dispă reau reau niciodat ă din temniţă ; ă din dacă erau, erau, totuşi, gă site site şi confiscate cu ocazia percheziţ iilor, iilor, ocna şii îşi procurau imediat altele în loc. Toţ i deţ inu inuţ ii ii se repezir ă la gard şi, cu inima ă la str â n turile dintre bâ rne. rne. Ştiau că de de ast ă dat ă Petrov nu âns să , priveau prin cr ă ăp ă turile ă dat ă Petrov se va lă sa sa bă tut, tut, ceea ce însemna sf â r ş itul maiorului. Dar înt â m âr âmplarea plarea a vrut ca r â toare se urce în tr ă sur ă ş plece, încredinţâ nd nd în clipa hot ă ăr â toare maiorul să se ă sur ă şi să plece, comanda execuţ iei iei unui alt ofi ţ er. er. „Dumnezeu l-a avut în pază !" !" aveau să spun spună mai t â rziu ocna şii. În ce-l priveşte pe Petrov, îşi îndur ă pedeapsa cu calmu-i â rziu ă pedeapsa obişnuit: cum plecase maiorul, mâ nia nia i se stinsese. Pâ nă la la un anumit punct, deţ inutul inutul e supus şi ascult ă tor, dar resemnarea lui are margini, peste care nu e ă tor, bine să se se treacă . Şi fiindcă veni veni vorba: nimic nu e mai ciudat ca v â rtejul â rtejul acestor izbucniri de furie şi nesupunere. Adeseori, un om rabdă î c ere ani ă în t ă ăcere de-a r â ndul, îndur ă resemnat cele mai crunte pedepse, dar deodat ă î â ndul, ă resemnat ă îl vezi r ă dintr-o nimica toat ă ă bufnind ă , pentru te miri ce fleac, încâ t r ă ăm â i uluit şi te
întrebi de mai e în toate minţ ile; că ci ceea ce face el atunci pare de-a dreptul o nebunie. Am spus mai înainte că timp de mai mulţ i ani n-am observat la oamenii aceştia nici cel mai mic semn de că inţă , nici cea mai mică fr ă mâ ntare sau pă rere de r ă u pentru crima să v â rş it ă şi că cea mai mare parte dintre ocna şi se credeau în sinea lor cu totul îndrept ăţ iţ i să o fi f ă ptuit. E o realitate. Fireşte, mâ ndria prostească , pildele rele, lă udă roşenia şi o falsă ruşine erau at ât ea cauze care contribuiau la acest lucru. Pe de alt ă parte, cine s-ar încumeta să afirme cu cugetul curat că a pă truns adâ ncurile acestor inimi pornite spre r ău şi că a reuşit să descopere ce zace în ele ferit de toat ă lumea? Pare cu neputinţă ca în decursul at ât or ani să nu mi se fi oferit un prilej oarecare de a surprinde mă car un singur semn de fr ă mâ ntare, de regret sau de suferinţă morală . Şi totuşi, a şa este: n-am v ăz ut nimic asemă nă tor, dar absolut nimic. Da, e foarte greu, pare-se, să înţ elegi o fapt ă criminală , judecâ nd-o numai din anumite puncte de vedere, pe baza unei concepţ ii prestabilite, că ci filosofia unei asemenea fapte e cu mult mai dificilă decâ t s-ar crede. E limpede însă că nici temniţ ele, nici ocnele, nici sistemul muncii silnice nu-l corijeaz ă pe criminal; aceste pedepse nu pot decâ t să -l facă să sufere, ferind societatea de relele pe care le-ar mai putea încă să v â rş i. Temniţ a şi munca silnică cea mai grea nu fac decâ t să dezvolte în sufletele acestor oameni o ur ă profundă , setea de bucurii oprite şi o groaznică nepă sare fa ţă de tot ce se petrece în jurul lor. Pe de alt ă parte, sunt convins că şi faimosul sistem celular nu atinge decâ t un scop aparent şi iluzoriu. El stoarce din criminal toat ă puterea şi energia, îi zdruncină şi-i vlă guieşte sufletul, să dind în el spaima, pentru ca apoi s ă înf ăţ işeze societ ăţ ii o mumie moral ă , un semidement în chip de model de îndreptare şi că inţă . Uciga şul r ă sculat împotriva societ ăţ ii o ur ăşte, desigur; el se crede în dreptul lui s-o facă şi să considere societatea singura vinovat ă. Pe de alt ă parte, prin pedeapsa îndurat ă, el se consider ă despov ă rat, cur ăţ at de pă cat, ca să zicem a şa, cu datoria plă tit ă fa ţă de societate. Dar lucrurile ar mai putea fi privite şi din alte puncte de vedere, care să ducă aproape la o totală absolvire a criminalului de orice vină . Şi totuşi, exist ă infracţ iuni care, indiferent de aceste puncte de vedere at â t de deosebite, lucru care nu va putea fi contestat de nimeni, oricâ nd şi oriunde, r ă mâ n sub orice legisla ţ ie tot nelegiuiri şi vor fi privite ca atare câ t timp omul va fi încă om. Numai în temniţă mi-a fost dat să aud povestindu-se cu un nest ă pâ nit hohot de r â s copilă resc faptele cele mai groaznice şi cele mai monstruoase, crimele cele mai înfior ăt oare. N-am să -l uit niciodat ă pe un paricid, fost nobil şi slujba ş. Pentru tat ă l lui sexagenar fusese o adev ă rat ă nenorocire: un fiu risipitor, în adev ăr atul înţ eles al cuv ân tului. Dusese o via ţă destr ă b ă lat ă, se înglodase în datorii. Bă tr â nul încercase să -l cuminţ ească , să -l ferească din calea pierzaniei. El însă , ştiind că tat ăl să u are casă şi o moşioar ă şi socotind că are şi bani ascunşi, şi-a ucis pă rintele, ca să intre mai repede în st ă pâ nirea drepturilor de moştenire. Crima a fost descoperit ă abia peste o lună . În acest timp, uciga şul, care avusese de altfel grijă să anunţ e poliţ ia că tat ăl să u a dispă rut, îşi petrecea vremea într-o
neîntrerupt ă beţ ie şi desfr ân are. La urmă , pe câ nd el lipsea de acasă , poliţ ia a gă sit cadavrul bă tr ân ului în şanţ ul de scurgere acoperit cu scâ nduri, care str ă b ă tea curtea. Era îmbr ă cat, iar capul că runt, retezat, fusese pus ală turi de trup, pe o pernă . Nici pâ nă în ultimul moment uciga şul nu mă rturisi nimic în fa ţa judecăţ ii. Condamnat la dou ă zeci de ani muncă silnică , cu pierderea gradelor civile şi a titlului nobiliar, fu trimis la ocn ă în Siberia. Tot timpul câ t am stat aici în aceea şi cazarmă nu l-am v ăz ut decâ t vesel şi bine dispus. Era omul cel mai ză pă cit, mai uşuratic şi mai nechibzuit din c âţ i am înt â lnit în via ţ a mea, cu toate c ă nu era deloc prost. N-am observat la el niciodat ă cine ştie ce semne de cruzime bestială . Ceilalţ i ocna şi îl dispreţ uiau, nu pentru fapta pe care o să v âr ş ise şi de care nu se vorbea niciodat ă , ci fiindcă era un ză pă cit şi nu ştia cum să se poarte. Paricidul acesta nu se sfia să pomenească uneori de tat ă l lui. Într-o zi, lă udâ ndu-se cu constituţ ia sa robust ă , îmi povesti că e ceva ereditar şi că tot neamul lui se bucura de o să nă tate excelent ă şi adă ugă : „Uite, tat ă l meu, de pildă , pâ nă în clipa mor ţ ii n-a fost niciodat ă bolnav". O nesimţ ire at ât de să lbatică mi se pă rea cu neputinţă de conceput. E ceva cu totul anormal, vreo deficienţă constituţ ională , o monstruozitate fizic ă şi morală necunoscut ă încă de ştiinţă şi nu pur şi simplu o crimă în accepţ iunea obişnuit ă a cuv ân tu-lui. Ideea unei asemenea crime mi se pă rea at â t de absurdă , încâ t nu-mi venea să cred în posibilitatea, în realitatea ei. Şi totuşi, oamenii din ora şul lui, care cunoşteau bine cazul, mi-au povestit am ă nunţ it cum s-au petrecut lucrurile. Faptele erau at â t de gr ăi toare, încâ t nu încă pea vreo îndoială asupra veracit ăţ ii nelegiuirii. Deţ inuţ ii l-au auzit o dat ă ţ ipâ nd în somn: „ Ţ ine-l! Ţ ine-l! Taie-i capul! Capul! Capul!" Aproape toţ i deţ inuţ ii vorbeau în somn, aiurind şi spunâ nd cuvinte cu glas tare. Înjur ă turi, vorbe de ocar ă , expresii hoţ eşti, cuţ ite, topoare alcă tuiau vocabularul pe care-l foloseau cel mai des în visele lor tulburi. „Suntem st âl ciţ i în bă taie, spuneau ei; ne sunt v ăt ăm ate mă runtaiele, de-aia zbier ă m în somn." Munca de osâ ndă , cazonă , silnică , nu era o îndeletnicire, ci o obliga ţ ie grea; condamna ţ ii îşi îndeplineau corvoada r ân duit ă lucr â nd în sila numă rul de ceasuri impus de regulament, apoi se întorceau în temniţă . Deţ inuţ ii urau munca aceasta. Dacă n-ar fi avut şi o îndeletnicire proprie, că reia să i se dedice cu toat ă r â vna, punâ ndu-şi la contribuţ ie priceperea şi iscusinţ a, omul n-ar fi fost în stare să suporte anii grei de temniţă . Altminteri, cum ar fi putut to ţ i oamenii aceştia înzestra ţ i din fire cu o bogat ă experienţă de via ţă în lumea largă şi cu o nemă rginit ă sete de a tr ăi , smulşi cu for ţ a din sâ nul societ ăţ ii, din mediul lor obişnuit şi îngr ă mă diţ i la un loc, ca o turm ă , cum ar fi putut ei s ă -şi înjghebe aici o existenţă câ t de câ t omenească ? O via ţă de tr â ndă vie ar fi dezvoltat într-înşii porniri şi apucă turi criminale de care habar n-ar fi avut înainte. Omul nu poate tr ă i f ă ră muncă şi f ăr ă un rost al lui, legitim şi firesc: se degradează şi devine fiar ă. De aceea, fiecare ocna ş, dintr-o pornire firească de a-şi satisface o cerinţă vitală şi din instinct de
autoconservare, avea acolo un meşteşug, o îndeletnicire oarecare. Vara, să zicem, câ t e ziua de lung ă , era ocupat la munc ă silnică , iar nopţ ile erau at ât de scurte, încâ t de-abia apuca să doarmă . În schimb, iarna, de cum începea să se însereze, deţ inutul, conform regulamentului, trebuia s ă fie închis în cazarmă . Ce să facă omul în serile lungi, încă rcate de monotonie şi plictiseală ? Şi atunci, aproape toate cază rmile, că lcâ nd opreliştea, se transformau într-un uria ş atelier. De fapt, munca, îndeletnicirea ca atare, nu era interzisă ; dar deţ inuţ ilor nu li se permitea să aibă asupra lor nici un fel de scule, f ă ră de care orice îndeletnicire devenea cu neputinţă . Se lucra pe ascuns şi administra ţ ia să ştie ce închidea, pare-se, ochii. Mulţ i dintre deţ inuţ i intrau în temniţă f ăr ă să facă anume cu cele zece degete; înv ăţ au însă cu vremea un meşteşug oarecare de la camarazii lor şi, o dat ă libera ţ i, deveneau meşteşugari foarte buni. Erau cizmari, pantofari, croitori, t âm plari, lă că tuşi şi aurari. Evreul Isai Bumstein era giuvaergiu, dar se mai îndeletnicea şi cu că mă tă ria. Toat ă lumea lucra şi câştiga ceva parale. Comenzile veneau din ora ş. Banul e aici un fel de întrupare sună toare a libert ăţ ii şi are valoare înzecit ă pentru un om cu totul lipsit de libertate. Cei câţ iva gologani pe care îi simte zangă nindu-i în buzunar îi mai alină cumva nenorocirea în care se află , chiar şi atunci câ nd nu-i poate cheltui efectiv. Poţ i însă oricâ nd şi oriunde să -ţ i risipeşti banul, cu at â t mai mult cu câ t fructul oprit e îndoit de atr ăg ă tor. Şi-apoi, rachiul nu lipsea nici din temniţă . Fumatul era de asemenea interzis categoric, dar toat ă lumea fuma. Banii şi tutunul îi fereau pe ocna şi de scorbut şi de alte boli, după cum munca muncă s-ar fi devorat unii pe îi ferea de degradarea totală şi de nelegiuiri: f ă ră alţ ii, ca nişte pă ianjeni închişi într-un borcan. Şi cu toate astea, at ât lucrul în cazarmă , câ t şi deţ inerea de bani se urmă reau şi se pedepseau. De multe ori, noaptea, câ nd nu te a şteptai, se f ăc eau controale severe, confiscâ ndu-se tot ce nu era îngă duit de lege. Oricâ t de ingenios erau ascunşi banii, se înt âm pla adesea să fie descoperiţ i. Era una dintre cauzele pentru care ocna şii nu că utau să -i pă streze, dâ ndu-i cu uşurinţă pe bă utur ă, ceea ce explica şi st ăr uinţ a cu care se introducea rachiul în temniţă . Pe lâ ngă faptul că li se confisca tot avutul, cei prinşi cu abateri la percheziţ ii mai erau supuşi şi la o crunt ă bă taie cu nuiele. Dar imediat după control, ocna şii f ăc eau rost de alte scule şi lucrurile reintrau pe f ă ga şul lor obişnuit. Pe de o parte, administra ţ ia ştia de toate acestea, pe de alt ă parte deţ inuţ ii suportau pedepsele f ăr ă să cr âc nească , deşi starea aceasta de lucruri semă na mult cu via ţ a unor oameni stabiliţ i pe Vezuviu. Cine nu ştia nici o meserie se îndeletnicea cu altceva. Genurile de ocupa ţ ii şi de afaceri erau destul de variate şi originale. Unii îşi omorau timpul f ăc â nd pe precupeţ ii: cumpă rau şi vindeau nişte lucruri pe care nimeni din lumea de afar ă nu s-ar fi gâ ndit vreodat ă să le considere drept obiecte, necum să le cumpere ori să le v ân dă . Dar ocna era să racă şi de aceea foarte practică şi inventiv ă în afaceri. Cea mai neînsemnat ă câ rpă îşi avea preţ ul ei şi putea sluji la ceva. Tot din pricina să ră ciei şi banul avea la ocn ă cu totul alt ă valoare decâ t
pentru lumea de afar ă. O muncă grea şi istovitoare, care cerea adesea mult ă iscusinţă , se plă tea doar cu câ teva copeici. Unii practicau cu destul succes că mă tă ria. Deţ inutul risipitor ori ruinat îşi ducea la că mă tar puţ inele lucruri mai de preţ ce le avea şi că pă ta pe ele câţ iva bă nuţ i de aramă cu o dobâ ndă exagerat ă. Dacă nti le scotea în ziua hot ăr â t ă , că mă tarul vindea pe loc şi f ăr ă nici o milă obiectul /iMTNTiKi l>hn v~^j" mvivjii. V» _^*_ manetat; că mă tă ria era o afacere at ât de rentabilă , încâ t se dă deau împrumuturi şi pe efectele statului: pe ruf ă rie, pe "ncă lţă minte şi pe alte lucruri de care un deţ inut are nevoie în orice moment. Dar cu aceste amaneturi se putea înt â mpla ca afacerea să ia şi o alt ă întorsă tur ă , surprinză toare, dâ r nu şi imprevizibilă : după ce primea banii, proprietarul lucrurilor amanetate se ducea f ă ră mult ă vorbă să -l caute pe cel mai apropiat şef, subofiţ erul care avea în r ă spundere supravegherea permanent ă a temniţ ei şi îl denunţ a pe că mă tar că a luat amanet efecte cazone; lucrurile erau imediat luate şi restituite denunţă torului, f ă ră a se mai raporta cazul şi administra ţ iei superioare. Curios e însă că niciodat ă în asemenea cazuri nu se isca între cei doi vreo ceart ă ; că mă tarul restituia, t ă cut şi cu fa ţa posomorit ă, lucrurile cerute, de parcă s-ar fi a şteptat să se înt âm ple întocmai a şa. Poate că în sinea lui recunoştea că în locul celuilalt ar fi procedat la fel. Şi dacă se pornea uneori pe înjur ă turi, n-o f ăc ea cu vr ă jm ăşie şi ur ă , ci mai mult pentru ca înt â mplarea să nu par ă cu totul lipsit ă de însemnă tate, de parcă a şa ar fi cerut-o momentul şi situa ţ ia. În general, se fura aici ca în codru; furau unul de la altul. Aproape fiecare deţ inut avea dreptul să aibă lă diţ a lui, închisă cu lacă t, în care îşi pă stra efectele primite de la stat; dar încuietorile nu prea erau aici de mare folos. Oricine îşi poate închipui, cred, ce hoţ i îndemâ natici se aflau printre noi. Mie, un deţ inut care îmi era foarte devotat (o spun f ă ră nici o exagerare) mi-a furat Biblia, singura carte îngă duit ă în temniţă ; în aceea şi zi, mi-a mă rturisit totul şi nu pentru că ar fi avut remuşcă ri, ci fiindcă i se f ă cuse milă v ăz â ndu-mă că o tot caut în zadar. Erau printre deţ inuţ i şi unii a şa-zişi „câ rciu-mari", care vindeau rachiu şi se îmbogăţ eau cur â nd de pe urma acestei îndeletniciri. Voi avea prilejul să vorbesc mai departe amă nunţ it despre aceasta, fiindcă era o îndeletnicire care se f ăc ea în condiţ ii cu adev ă rat foarte ciudate. Mulţ i dintre deţ inuţ i fuseser ă aduşi aici pentru contrabandă , de aceea nu-i deloc de mirare că în ciuda controlului sever şi a supravegherii stricte a celor care intrau şi ieşeau pe poarta temniţ ei, unii reuşeau totuşi să introducă pe ascuns şi bă utur ă . Şi fiindcă veni vorba: contrabanda e şi ea o' infracţ iune cu aspecte foarte curioase. Cine şi-ar putea închipui, de pildă , că uneori banul prezint ă pentru contrabandist o importanţă secundar ă ? Şi cu toate astea, a şa e. Contrabandistul lucrează din pasiune, din voca ţ ie. În felul lui e un artist. El riscă totul, se expune la cele mai grave primejdii, îşi pune la contribuţ ie toat ă şiretenia de care e capabil, acţ ioneaz ă rapid şi inventiv, reuşind să se descurce în cele mai dificile situa ţ ii, ba de multe ori ingeniozitatea lui poart ă pecetea unei adev ă rate inspira ţ ii. E o patimă tot at ât de puternică precum aceea a
că rţ ilor de joc. Am înt â lnit la ocnă un deţ inut cu o statur ă de uria ş, dar care era at ât de blâ nd, at â t de liniştit şi de supus, încâ t, cunoscâ ndu-l, oricine s-ar fi întrebat cum de a ajuns la ocnă . Avea o fire at ât de blajină şi de prietenoasă , încâ t în tot timpul câ t a stat în temniţă nu s-a certat cu nimeni. De fel din regiunea de graniţă a Rusiei apusene, fusese osâ ndit la muncă silnică pentru contraband ă şi, bineînţ eles, nu putuse rezista ispitei de a aduce rachiu în temniţă . De câ te ori n-a fost pedepsit pentru asta şi numai el ştia ce frică -i era de bă taie! De altfel, transportul propriu-zis, cu care se îndeletnicea el, nu-i aducea cine ştie ce folos; de îmbogăţ it se îmbogăţ ea patronul-câ rciumar, pe câ nd el, bietul caraghios, f ă cea art ă pentru art ă. De câ te ori era pedepsit, plâ ngea ca o muiere şi se jura pe toţ i sfinţ ii că nu va mai face contrabandă . Îşi ţ inea un timp jur ăm â ntul, înfr â ngâ ndu-şi pasiunea cu st ăr uinţă , uneori rezista chiar şi o lună întreagă , dar în cele din urmă nu mai putea şi o lua de la capă t. Uite a şa, datorit ă acestor contrabandişti pasiona ţ i, rachiul n lipsea niciodat ă din temniţă . să -ij îmbogăţ ească pe Şi în sf â rş it, un alt mijloc de pricopseală care, f ăr ă deţ inuţ i, le aducea totuşi foloase constante şi! Totdeauna binevenite era pomana. Clasele de sus ale societ ăţ ii noastre nici nu bă nuiesc grija de care se bucur ă aceşti; „nă pă stuiţ i" din partea negustorilor, a t âr goveţ ilor şi a norodu lui nostru în general. Pomana venea aproape necurmat şi d obicei ocna şii erau miluiţ i cu pâ ine, chifle, colaci şi câ teodat; Mult mai rar, fireşte, cu bani. F ăr ă aceste pomeni, via ţ a osâ ndiţ ilor şi mai ales a celor din prevenţ ie, care au un regim de hrană mult mai aspru, ar fi fost de neîndurat. Pomana se împă rţ e a cu mult ă evlavie, egal, între toţ i deţ inuţ ii. Dacă n-ajungeau pentru to ţ i, colacii se t ăi au în două , de multe ori chiar în şase bucăţ i şi fiecare ocna ş îşi primea partea lui. Îmi amintesc de cea dint âi pomană – un bă nuţ pe care l-am primit şi eu. Aceasta s-a înt âm plat la puţ ină vreme după venirea mea. Într-o zi, mă întorceam de la munca de diminea ţă , singur, urmat de un paznic; pe drum îmi ieşir ă în cale o femeie cu fiica ei, o fetiţă de zece ani, dr ă guţă ca un îngera ş. Le mai v ăz usem o dat ă. Femeia era v ă duva unui soldat care, t ân ă r încă , fusese trimis în judecat ă şi, îmbolnă vindu-se, a murit în spital, pe câ nd mă aflam şi eu acolo internat în pavilionul deţ inuţ ilor. Plâ ngeau amarnic câ nd au venit amâ ndouă să -l vadă pentru cea din urmă oar ă . Câ nd mă ză ri acum, fetiţ a roşi şi îi şopti câ teva cuvinte mamei sale, care se opri, scotoci într-o legă turică şi, scoţâ nd un ban de un sfert de copeică , îl dă du fiicei. Fetiţ a mă ajunse din urmă în fuga mare şi, ieşindu-mi în fa ţă , strigă : „ Ţ ine, să rmane «nă pă stuit», ia copeicuţ a asta în numele lui Hristos". Am luat b ă nuţ ul pe care ea mi l-a v âr â t în mâ nă şi fetiţ a s-a întors fericit ă lâ ngă maică -sa. Am pă strat pe urmă mult ă vreme copeicuţ a aceea. II. PRIMELE IMPRESII. Prima lună şi, în general, perioada de început a vieţ ii mele de ocna ş miau r ă mas şi acum încă vii în amintire. Anii urmă tori ai osâ ndei mi se
înf ăţ işează în contururi mult mai Şterse. Un şir întreg de ani s-a destr ă mat în negura vremii, contopindu-se într-o singur ă impresie apă să toare: de chin, de monotonie exasperant ă, de asfixiere lent ă . Dar tot ce am v ăz ut şi am simţ it în primele mele zile de temniţă pare că sa petrecut ieri. Şi e firesc să fie a şa. 34_DOSTOIEVSi îmi aduc foarte bine aminte că , de la cel dint â i pas f ă cu în aceast ă via ţă nouă , m-a surprins mai cu seam ă faptul c parcă nici n-a ş fi gă sit aici ceva deosebit de surprinză tor, extraordinar, sau, mai bine zis, nea şteptat. Toate acestea parcă le mai v ăz usem şi înainte în închipuire, câ nd z it ă de aici încercam în drum spre Siberia să întreză resc via ţa ce-mi fusese hă ră încolo. Cur ân d însă , un noian de fapte dintre cele mai monstruoase şi de lucruri ciudate şi surprinză toare mă înt â mpinar ă la tot pasul. Şi abia mai t âr ziu, după ce am mai stat mult ă vreme în temniţă , mi-a fost dat să înţ eleg tot ineditul, tot ce avea să fie nea şteptat într-o asemenea existenţă şi într-adev ăr am avut de ce mă minuna iar şi iar. De altfel, acest sentiment de uimire l-am mai încercat de nenumă rate ori în decursul întemni ţă rii mele f ă ră sf â rş it; că ci, mă rturisesc, nu m-am putut împacă niciodat ă şi nici nu m-am putut obi şnui cu acest fel de via ţă . Primul contact cu ocna îmi trezi o scâ rbă de neînvins şi totuşi, ciudat lucru, via ţa de aici mi se pă ru mult mai uşoar ă decâ t mi-o închipuisem pe drum. Deţ inuţ ii, deşi cu lanţ uri la picioare, umblau liberi prin temniţă , înjurau, câ ntau, lucrau pentru ei, fumau pipe, ba unii (pu ţ ini, de altfel) îşi îngă duiau să şi bea rachiu, iar al ţ ii să stea noaptea la joc de că rţ i. Munca nu mi se pă rea peste mă sur ă de grea, cum îmi închipuiam că trebuie să fie munca la ocn ă şi de abia mult mai t âr ziu mi-am dat seama că e muncă de ocnă nu at ât din cauză că e grea şi f ăr ă sf âr ş it, ci mai ales pentru că e o muncă for ţ at ă, obligatorie, silnică . Ţă ranul liber munceşte, f ăr ă îndoială , mă i mult decâ t ocna şul, munceşte uneori şi noaptea, mai cu seamă în timpul verii; dar trudeşte spre folosul propriu, truda lui îşi are un ţ el ra ţ ional, astfel că îndur ă totul mai uşor decâ t osâ nditul care îndeplineşte o muncă anevoioasă , silit ă , de pe urma că reia nu se alege cu nimic. Într-o zi mi-a trecut prin minte că dacă s-ar urmă ri strivirea complet ă a personalit ăţ ii omului, distrugerea lui totală , pedepsirea lui cu pedeapsa cea mai cumplit ă, de care pâ nă şi uciga şul cel mai aMintiri_din casa mor ţ ilor_35 — Ver şunat să se cutremure, îngrozindu-se numai la g â ndul că nutea să se abat ă asupra lui, ar fi de ajuns ca acesta să fie la o muncă cu desă v âr şire inutil ă şi absurdă . Munca Inică în forma ei actuală , chiar dacă e neinteresanta şi lictisitoare pentru ocna ş, totuşi, ca atare, aceast ă muncă îşi are ra ţ iunea ei: el face că ră mizi, sapă pă mâ ntul, tencuieşte, zideşte – toate astea au un sens oarecare, au un rost. De multe ori de ţ inutul se simte atras de ceea ce face, vrea să lucreze cu mai mult ă îndemâ nare, mai cu spor, câ t mai bine. Dar dacă -l sileşti, de pildă , să verse apa dintr-un hâ rdă u în altul şi viceversa, să piseze nisip ori să care pă mâ nt dintr-un loc într-altul şi înapoi – şi a şa la nesf â rş it –
sunt sigur că după câ teva zile el îşi va face seama de disperare ori va să v â rş i o mie de alte crime, preferind să moar ă , decâ t să o ducă a şa mai departe; astfel va scă pa de umilinţă , ruşine şi chin. Bineînţ eles, o asemenea pedeapsă ar avea mai degrabă un caracter de tortur ă, de r ă zbunare şi ar fi cu totul lipsit ă de sens, deoarece nu şi-ar atinge ţ elul, fiind str ă ină de menirea ei. Întrucâ t însă o doză de supliciu, de stupiditate, de umilinţă şi ruşine exist ă negreşit în orice muncă for ţ at ă , munca silnică de ocnă apare şi ea incomparabil mai chinuitoare decâ t orice muncă liber ă , tocmai prin aceea c ă e impusă . Fusesem adus în temniţă în timpul iernii, în decembrie şi nu aveam încă idee de muncile de var ă , care, după cum m-am convins pe urm ă , erau cu mult mai grele decâ t cele de iarnă . Iarna, în fort ăr ea ţa noastr ă nu prea se efectuau lucr ăr i importante. Deţ inuţ ii roboteau prin diferite locuri: unii desf ăc eau nişte şlepuri vechi pe malul Irt âşului, alţ ii îşi că utau de lucru prin ateliere, cur ăţ au ză pada îngr ă mă dit ă de viscol în jurul edificiilor publice, ardeau şi mă cinau alabastru etc, etc. Cum ziua era foarte scurt ă , lucrai se termina devreme şi toat ă lumea se întorcea în temniţă , unde nu mai era nimic de f ăc ut, fiecare lucr ân d pentru sine. Dar numai o treime dintre ocna şi aveau vreo îndeletnicire; ceilalţ i leneveau, umblau f ăr ă nici un ţ el prin cază rmi, înjurau, se bâ rfeau, bă gau intrigi, se îmbă tau dacă aveau ceva parale sau se a şezau la joc şi pierdeau pâ nă şi ultima c ă ma şă şi to astea le f ă ceau din plictiseală şi tr â ndă vie, din lipsă d ocupa ţ ie. Am înţ eles mai t âr ziu că via ţa de temniţă , pe lâ ng chinul priva ţ iunii de libertate, al muncii silnice etc, m ascunde şi o alt ă suferinţă , care e poate mult mai chinuitoar şi mai insuportabilă decâ t toate celelalte. Şi anume: convieţ uirea silita. Convie ţ uire silit ă înt âl neşti, desigur şi în alte locuri, dar nică ieri nu-i at ât de groaznică ca într-o temniţă , că ci nu oricine este dispus să se resemneze la un trai' comun cu indivizii care populează de obicei închisorile; sunt pe deplin încredinţ at ca orice întemniţ at, poate chiar f ăr ă sa şi dea seama, a simţ it acest chin. Nici hrana ocna şilor nu mi s-a pă rut neîndestulă toare. Deţ inuţ ii mă asigurau că în batalioanele disciplinare din Rusia europeană mâ ncarea nu-i nici pe departe at ât de bună ca aici. Nu mă încumet să judec. — Fiindcă n-am trecut prin ele. De altfel, mulţ i dintre noi aveam posibilitatea să ne procur ăm hrană pe cont propriu. Carnea de vacă nu costa mai mult de dou ă copeici livra, vara trei copeici. Dar numai cei care aveau bani în permanenţă îşi îngă duiau să mă nâ nce pe cont propriu; cea mai mare parte dintre ocna şi se mulţ umeau cu hrana de la cazan. De fapt, laudele lor se refereau mai mult la pâ ine şi erau mulţ umiţ i mai ales de faptul că pâ inea se elibera într-o cantitate global ă pe întreaga cazarmă şi nu la câ ntar, pe cap de om, în ra ţ ii individuale. Un asemenea sistem i-ar fi îngrozit, fiindcă cel puţ in o treime dintre oameni ar fi r ă mas flă mâ nzi; dar a şa era destulă pentru toat ă lumea. Pâ inea noastr ă într-adev ă r era foarte gustoasă , lucru care se ştia chiar şi în ora ş: asta din pricină că temniţ a avea cuptoare foarte bune. Câ t despre ciorba de varză acr ă , fiart ă într-un cazan imens şi dreasă cu puţ ină hrişcă , navea nici un gust, mai ales în zilele de lucru, câ nd era tare subţ ire, aproape apă
chioar ă . M-a îngrozit mai cu seamă numă rul impresionant de gâ ndaci care pluteau în ea. Ocna şii, însă , nu se prea sinchiseau de acest adaos. Primele trei zile nu m-am dus la lucru; a şa se proceda cu ti nou-sosiţ ii; erau lă sa ţ i să se odihnească după oboseala Hrumului. Totuşi, chiar a doua zi a trebuit să ies din temniţă a să mi se schimbe că tuşele. Că tuşele în care fusesem adus nu erau reglementare; f ă cute din inele, scoteau un clinchet u şor şi deţ inuţ ii le ziceau „zurg ă lă i"; se purtau pe din afar ă , peste pantaloni. Că tuşele reglementare ale temniţ ei, adaptate pentru muncă , nu erau f ăc ute din inele, ci din vergele de grosimea degetului, unite între ele prin trei inele şi se purtau sub pantaloni. Inelul mijlociu era prins cu o curea de br âu l încins peste că ma şă . Ţ in minte cea dint âi diminea ţă pe care am petrecut-o în temniţă . Bă t ăi dese de tobă la corpul de gardă , situat lâ ngă poarta de intrare, vestir ă deşteptarea, iar după vreo zece minute subofiţ erul de serviciu f ă cu ocolul cur ţ ii, descuind uşile cază rmilor. Deţ inuţ ii începur ă să se trezească . La lumina slabă a unei lumină ri de seu, se ridicau tremur â nd de frig de pe paturile lor de scâ nduri. Cei mai mul ţ i erau t ă cuţ i şi morocă noşi; că scau şi se întindeau, încreţ indu-şi frunţ ile însemnate cu fierul. Unii se închinau, alţ ii schimbau primele cuvinte de har ţă . Duhoarea era înă buşitoare. Aerul curat şi rece de afar ă nă v ă li înă untru, îndat ă ce se deschise uşa, ros-togolindu-se în valuri aburinde prin cazarm ă . Deţ inuţ ii se îngr ă mă deau în jurul că ldă rilor pline, unii după alţ ii, luau apă în gur ă şi se spă lau pe fa ţă şi pe mâ ini. Apa era adusă de cu seara de îngrijitor, pe care deţ inuţ ii îl alegeau dintre ei şi care f ăc ea cur ăţ enia în dormitor, pentru asta fiind scutit de muncă . Datoria lui era să mă ture, să spele priciurile şi duşumelele, să scoat ă hâ rdă ul de peste noapte şi să aducă în cele două că ldă ri apă de spă lat; pentru diminea ţă şi de bă ut pentru restul zilei. Pentru cana de apă , una singur ă în toat ă cazarma, fireşte, se iscă imediat ceart ă . — Un' te bagi, frunte crestat ă? Se r ă sti un deţ inut ursuz la înf ăţ işare, înalt, smolit şi deşirat, cu nişte gurguie ciudate pe ţ easta-i rasă , îmbr â ncindu-l pe un alt ocna ş, scund şi îndesat, cu chipul vesel şi roşcovan. Ai r ă bdare! În jurul meselor şi prin colţ uri se îngr ă mă diser ă ocna şii] gata echipa ţ i de lucru. Unii dintre ei aveau în fa ţă câ te o cana1 cu cvas în care înmuiau bucăţ i de pâ ine şi le înfulecau cu' poft ă. Era o larmă de nesuportat. Numai câţ iva şedeau de' vorbă cuminte şi liniştit, retra şi pe la colţ uri în grupuri mici. — Bună diminea ţa şi poft ă bună , moş Antonâ ci! Zise un t ân ă r deţ inut, a şezâ ndu-se ală turi de un ocna ş bă tr ân , încruntat şi ştirb. — Să zicem că -i bună , dacă nu-ţ i arde cumva de glumă , mormă i celă lalt, f ăr ă să -şi ridice privirea, morfolind îmbucă tura de pâ ine între gingiile v ă duvite de dinţ i. — Şi eu care credeam că ai murit, Atonâ ci, ză u. — A ştept să mori tu mai înt â i; după aia, oi vedea eu ce am de f ă cut.
Mă a şezai lâ ngă ei. În dreapta mea, doi ocna şi discutau gravi şi cu gesturi mă surate, str ă duindu-se vizibil să -şi pă streze toat ă prestanţ a unul în fa ţa celuilalt. — Pe mine n-are cum să mă fure, nu s-a nă scut încă omul, zise unul; mai cur ân d de mine însumi m-a ş teme ca nu cumva să mă împingă pă catul să pun mâ na pe ceva. — Nici eu nu mă las cu una cu două : îl pocnesc o dat ă 1 drept la mir. — Ce să -l mai pocneşti! E tot un ocna ş oropsit ca şi noi, se ştie. Ă sta însă te fraiereşte ca popa şi nici bogdaproste nu-ţ i spune. M-a costat o groaz ă de parale. Într-o zi, o v ă z că vine să mă caute. Ce te faci acum cu ea? Mă rugai de Fedea-că lâ ul, avea pe atunci o c ă suţă la marginea ora şului, o cumpă rase de la Solomonka-par şivul, ovreiul ă la care pe urmă s-a spâ nzurat. — Îl ştiu eu. L-am avut aici cr âşmar, acum trei ani, îl porecliser ă Grişkacr âşmâ întunecoas ă . Ştiu. — Uite că nu ştii; Cr âşmă întunecoasă e altul. — Nu mai spune! Multe mai ştii tu! Dacă -i pe-a şa, ţ i-aduc la martori c âţ i vrei. — Tu să -mi aduci, mă ? Pă i, de unde-mi pici? Ştii tu cine sunt eu, mă ?! — Te ştiu cine-mi eşti, d-aia te-am şi mardit de at ât ea ori i ză u a şa, f ă ră să mă laud vreodat ă. _ Tu m-ai bă tut pe mine? Ehei, nene, încă nu s-a nă scut ui care să fi pus mâ na pe mine, iar ă l de-a încercat-o zace cuminţ el în mormâ nt. _ Ciumă neagr ă ce eşti! _ Lovi-te-ar buba neagr ă ! — Cr ă pa-ţ i-ar ţ easta sabia turcească ! Şi cearta se porni. — Gata, v-a ţi şi luat, mintoşilor! În lumea largă n-a ţ i ştiut să v ă faceţ i un rost; a ţ i dat aici de jimbl ă pe daiboj şi v ă vine a zburda. se auzir ă glasuri din toate pă rţ ile. Şi cei doi trebuir ă să se ast â mpere. De obicei, a şa sf âr ş eau pâ nă şi cele mai violente certuri. Să reau ceilalţ i şi-i despă rţ eau numaidecâ t. Oricine putea să dea din gur ă şi să se bat ă „cu vorba", după pofta inimii. Era şi un prilej de petrecere pentru toat ă lumea. Bă taia însă nu era îngă duit ă decâ t poate în împrejur ă ri cu totul excepţ ionale. De cum ajunge înt â mplarea la urechile maiorului, încep cercet ăr ile; vine maiorul personal, într-un cuv â nt, e vai şi amar pentru toat ă lumea; de aceea încă ier ă rile erau evitate cu grijă . De altfel şi adversarii se ciondă neau mai mult de hazul lumii, ca s ă le treacă vremea şi să şi mai ascut ă limba. O dat ă atra şi într-o asemenea ceart ă, se lă sau de obicei antrena ţ i, se înflă că rau, se înver şunau. Şi-i vedeai la un moment dat gata-gata să -şi sar ă în gâ t; dar numai at ât : ajunşi la acest punct, adversarii puneau capă t brusc încă ier ă rii verbale şi se despă rţ e au numaidecâ t. La început toate astea m-au mirat peste m ă sur ă . Am redat înadins aici ca model un schimb de cuvinte din cele mai obişnuite între ocna şi. De unde era să -mi închipui pe atunci că ar fi în stare cineva să înjure şi să se certe numai de plă cere, gă sind în asta un prilej de distracţ ie, de exerciţ iu agreabil, de delectare! Totuşi, nu trebuie să uit ăm că aici de multe ori e vorba şi de un anumit orgoliu.
Dialecticianul-meşter la înjur ăt uri se bucura de o mare stimă . Aproape că -l aPlaudau ca pe un actor. Chiar cu o sear ă înainte bă gasem de seamă că mulţ i uitau cam chior âş la mine. Ba am surprins şi câ teva priviri întunecate. Alţ ii, dimpotriv ă, se înv â rteau în jurul meu' bă nuind că poate am bani. Că utau să intre în vorbă cu minej sf ă tuindu-m ă cum să -mi port lanţ urile cele noi ca să nu mă j doar ă; îmi gă sir ă imediat, cu bani, bineînţ eles, o lă diţă cy cheie, în care să -mi ascund lucrurile primite de la administra ţ ie şi puţ ina ruf ă rie ce-mi fusese permis s-o aduc cu mine. Dar tot ei, chiar a doua zi, mi-o furar ă şi bă ur ă banii după ce-o v â ndur ă . Unul dintre ei îmi deveni mai t âr ziu foarte devotat, ceea ce nu-l împiedica să mă fure ori de câ te ori avea prilejul. O f ă cea f ăr ă nici o jenă sau ruşine, aproape inconştient, supunâ ndu-se parcă unei obliga ţ ii şi nici mă car naveai cum să te superi pe el pentru asta. Între altele, am aflat de la ei că era bine să am ceaiul meu şi am fost pov ăţ uit să -mi cumpă r un ceainic; pentru început, îmi gă sir ă unul cu împrumut; îmi fu recomandat de asemenea şi un bucă tar, care, pentru treizeci de copeici pe lună , putea să -mi gă tească orice fel de mâ ncare, dacă bineînţ eles îmi cumpă ram cele de trebuinţă şi aveam de gâ nd să mă nâ nc pe cont propriu. Se gr ă bir ă , fireşte, să -mi cear ă şi bani cu împrumut: aproape fiecare veni în ziua aceea de două -trei ori să se împrumute cu câţ iva gologani. Foştii nobili ajunşi la ocnă erau priviţ i cu duşmă nie d ceilalţ i osâ ndiţ i. Cu toate că erau priva ţ i de drepturile lor civile şi puşi pe picior de absolut ă egalitate cu toţ i ocna şii, aceştia nu voiau să -i recunoască de camarazi. Şi nici mă car n-o f ă ceat conştient, dintr-o pornire trecut ă câ t de câ t prin ciuru judecăţ ii, ci absolut inconştient şi sincer. Noi continuam şi r ăm â nem pentru ei boieri, cu toate că de cele mai multe ori chiar ei îşi bă teau joc de decă derea noastr ă. — Acum s-a zis! Gata! Fost-ai lele câ t ai fost. Şi alt amabilit ăţ i de soiul acesta. Suferinţ ele noastre, pe care ne str ă duiam câ t era c putinţă să le ascundem, le procurau o v ă dit ă plă cere. Ace: Îl simţ eam la început mai ales la munc ă , unde puterile tre se dovedeau mult mai slabe şi contribuţ ia noastr ă la f nul comun mult mai sc ă zut ă decâ t a celorlalţ i. Nimic nu e ai greu decâ t să -ţ i câştigi încrederea unei mase de oameni (ai cu seamă de felul aceleia), să te faci iubit de ea. În temniţ a noastr ă erau câţ iva osâ ndiţ i dintre foştii nobili. Mai înt âi cinci polonezi despre care voi mai avea prilejul să vorbesc mai amă nunţ it. Ocna şii nu puteau să -i sufere, mai mult chiar decâ t pe cei proveniţ i din r â ndurile boierimii ruse. Polonezii (mă refer numai la condamna ţ ii politici) care adoptaser ă o atitudine de rezerv ă , excesiv de politicoasă şi de aceea foarte jignitoare, evitau pe câ t posibil să intre în vorbă cu ei şi reuşeau anevoie să -şi ascundă dezgustul pentru tov ăr ă şia lor; aceştia, la r â ndul lor, îşi dă deau seama foarte bine de asta şi că utau să le r ă spundă cu aceea şi monedă .
Îmi trebuir ă aproape doi ani ca să câştig bună voinţă unora dintre camarazii mei de temniţă . Dar cei mai mulţ i dintre ei mă îndr ă gir ă foarte cur â nd, hot ăr â nd că sunt un om „de treabă ". Din tagma nobililor ruşi erau patru deţ inuţ i şi cu mine -cinci. Unul dintre ei se dovedi a fi o f ăp tur ă josnică şi mâ rş av ă , în ultimul hal de decă dere, un spion şi un denunţă tor notoriu. Auzisem despre acest condamnat încă înainte de a ajunge la ocnă şi chiar din primele zile am c ă utat să evit orice rela ţ ii cu el. Al doilea era paricidul de care am vorbit mai înainte. Al treilea se numea Akim Akimâ ci; rar am mai v ăz ut un om sucit ca Akim Akim â ci. Figura lui mi-a r ăm as deosebit de viu întipă rit ă în minte. Era înalt şi uscăţ iv, cam să rac cu duhul, cu desă v âr şire agramat, dar cu ifose şi pedant precum un neamţ . Ocna şii îl luau peste picior; din cauza firii lui c â rcota şe de om pisă log, cei mai mulţ i însă preferau să nu aibă de-a face cu el. De cum intrase în temniţă , se pusese cu ei pe picior de egalitate, simţ indu-se ca intre ai lui; se certa şi chiar se încaier ă cu ei. Era de o cinste fenomenală . Cum vedea o nedreptate, să rea şi se amesteca numaidec â t, deşi treaba nu-l privea c â tuşi de puţ in. Era, de 44 DOSTOIEVSRj altfel, de o naivitate aproape copilă rească ; în certurile lui ocna şii, de pildă , se apuca să -i mustre că sunt hoţ i şi încerc; să -i convingă cu toat ă seriozitatea să nu mai fure. Slujise c sublocotenent în Caucaz. Mă apropiai de el din prima zi şi-rr ţ povesti numaidecâ t istoria lui. Începuse ca simplu cadet, într-uj regiment de infanterie; după ani de zile de a şteptare " venise, în sf âr ş it, înaintarea la gradul de ofiţ er şi i se încrei dinţ ase comanda unui mic fort în munţ i. Un pa şnic prinţ din vecină tate dă duse foc acestei fort ăr eţ e şi încercase un atac de noapte, care însă nu-i reuşise. Akim Akimâ ci se pref ăc u a nu bă nui cine-i adev ă ratul f ăp ta ş şi dă du vina pe nişte bande de r ă scula ţ i, care mişunau prin împrejurimi. Cam la o lun ă după aceea îl invit ă pe prinţ la o masă prietenească . Prinţ ul veni că lare, f ăr ă a bă nui că i se întinde o cursă . Akim Akimâ ci îşi scoase în careu garnizoana şi îi f ăc u în fa ţ a solda ţ ilor o morală stra şnică pentru purtarea lui nedemnă şi criminală ,! Demonstr â ndu-i că e ruşinos să pună foc cet ăţ ilor; totodat ă îi dă du lă muriri şi îndrumă ri amă nunţ ite de cum trebuie să se poarte pe viitor un prinţ pa şnic şi supus legii, iar drep încheiere îl împuşcă pe loc; apoi raport ă cazul superiorilo să i cu toate amă nuntele de rigoare. Pentru toate acestea Akim Akimâ ci fu trimis în judecat ă şi condamnat la moarte dar în cele din urmă pedeapsa capitală i-a fost comutat ă Ir doisprezece ani muncă silnică de gradul doi în ocnele di Siberia. Îşi dă dea seama şi recunoştea că procedase ilega îmi mă rturisi că ştia foarte bine şi înainte de a-l împuşca p prinţ că acesta, fiindcă era pa şnic, trebuia să fie judecat d un tribunal instituit după lege şi totuşi, pă rea că nici pâ n acum nu se dumirise încă deplin asupra sensului adev ă rat' vinov ăţ iei lui. — Îmi dă duse foc cet ăţ ii, ce trebuia să fac? Să -i spun bo daproste? Îmi r ă spundea el la toate obiecţ iile mele. Cu toate că îşi cam bă teau joc de ciudăţ eniile lui Aki: Akimâ ci, ocna şii îl respectau pentru faptul că era foarte ord' nat şi priceput la toate.
AMtnttr ţ pincasa mor ţ ilor într-adev ă r, nu exista meserie la care Akim Akimâ ci să facă fa ţ a. Era şi cizmar şi pantofar şi vopsitor şi aurar şi – ă tuş şi Pe t °a ţ e le înv ăţ ase în temniţă . Foarte îndemâ natic, de ajuns să vadă un lucru ca să -l facă întocmai, numaidecâ t Meşterea de asemenea fel de fel de cutiuţ e, coşuleţ e, f linare de carton, jucă rii şi le vindea în ora ş. Cu banii îstiga ţ i îşi cumpă ra ruf ăr ie, îşi procurase o pernă mai moale i o saltelu ţă . Nimerisem în aceea şi cazarmă cu el şi mi-a fost de mare folos în primele zile de detenţ ie. Înainte de a porni la lucru, ocna şii se r â nduir ă în două şiruri în fa ţ a corpului de gardă ; de jur împrejurul lor se postar ă solda ţ ii de escort ă cu puştile încă rcate. Veni apoi un ofiţ er de geniu, însoţ it de un controlor tehnic şi câţ iva supraveghetori de lucr ăr i. Controlorul f ă cu repartiţ ia pe grupe de lucru şi le trimise pe r â nd la muncă . Am nimerit în grupa care lucra la un atelier. Era o clă dire scundă de că ră midă , zidit ă în mijlocul unei cur ţ i lungi, plină de materiale. Avea mai multe secţ ii: fier ăr ie, lă că tuşerie, t âm plă rie, vopsitorie şi altele. Akim Akimâ ci lucra la vopsi-torie: fierbea uleiul, freca culorile şi vopsea mese şi alte obiecte de mobilier, dâ ndu-le o fa ţă ca de nuc. A ştept â nd să mi se schimbe lanţ urile, îi împă rt ăşii lui Akim Akimâ ci primele mele impresii din temni ţă . — Da, zise el, nu prea-i înghit pe nobili şi mai ales pe cei politici; să -i sugrume, nu altceva; şi nu-i de mirare. Mai înt âi că sunteţ i altfel de oameni şi nu semă na ţ i deloc cu ei şi în al doilea r â nd, ei toţ i au fost ori iobagi, ori solda ţ i în oştire. Spune şi dumneata, cum ar putea să v ă iubească ? Aici via ţ a e aspr ă şi grea, ai să vezi. Dar în unit ăţ ile disciplinare din Rusia e şi mai grea. Ne-au spus-o cei aduşi de acolo; ei sunt fericiţ i că au fost muta ţ i în temniţ a noastr ă, ca şi cum ar fi nimerit din iad în rai. Şi nu-i vorbă că munca ar fi mai grea; se zice că acolo, pentru osâ ndiţ ii de gradul înt âi , nici administra ţ ia nu-i tocmai aceea şi, nu-s toţ i militari şi se poart ă puţ in roai altfel decâ t la noi. Cică acolo deţ inutul ar putea să -şi 'njghebe un că min şi să stea în că suţă separat ă . A şa mi s-a spus, de fost, n-am fost acolo. Nu-i pune în uniformă şi ni nu-i rade în cap; deşi eu unul cred că uniforma şi că păţ an rasă nu e lucru tocmai r âu ;e mai mult ă ordine a şa şi e şi m plă cut la vedere. Numai că , vezi mata, lor nu le este pe plai Şi cum să le fie, câ nd aici e un adev ăr at Turn Bâ bel: unul cantonist1, altul cerchez, al treilea sectant, al patrulea mujic pravoslavnic care şi-a lă sat familia şi copila şii, altul e ovrei, sau ţ igan, sau nici el nu mai ştie ce e şi toţ i trebuie să stea laolalt ă, vor nu vor, obligatoriu, în bună înţ elegere, să mă nâ nce din aceea şi strachină , să doarmă în r ân d, cot la cot, pe ace^; lea şi scâ nduri. Şi ce via ţă de câ ine, nici cel mai mic lucru nul po ţ i face după vrerea ta: o bucăţ ică mai mult, nu poţ i s-o înghiţ i decâ t pe ascuns; orice bă nuţ trebuie să ţ i-l doseşti în ciubot ă ; zi-i temniţă şi pace. Ce să mai vorbim, f ăr ă să vrei, 1 îţ i trec prin cap fel de fel de nă zbâ tii. Toate astea le ştiam şi eu. A ş fi vrut însă ca Akim Akimâ ci să -mi spună câ te ceva şi despre maiorul nostru. Iar el nu s-a ferit să -mi împă rt ăşească tot
ce ştia şi credea şi ţ in minte că impresia pe care mi-a l ă sat-o povestirea lui nu a fost câ tuşi de puţ in plă cut ă. Mi-a fost dat să tr ăi esc doi ani sub atotputernicia acestui ofiţ er. M-am putut convinge că tot ce-mi povestise despre el Akim Akimâ ci era purul adev ă r, doar cu acea deosebire că impresia realit ăţ ii e întotdeauna mai puternic ă decâ t cea lă sat ă de descrierea cuiva. Era într-adev ă r un personaj sinistru şi aceasta numai pentru că un om cu firea lui fusese învestit cu puterea aproape nemă rginit ă de a dispune de via ţ a a două sute de suflete. Propriu-zis, nu era decâ t un om r ău şi samavolnic şi nimic altceva. Îi trata pe deţ inuţ i ca pe nişte duşmani fireşti ai lui şi asta era poate cea dint âi şi principala lui greşeală . Nu era lipsit de oarecare însuşiri, dar totul la el, pâ nă şi laturile pozitive, că pă tau un aspect diform, 1 Fiu de colonist militar. Coloniile militare, existente din timpuri str ă vechi în Rusia, au fost reorganizate pe la începutul secolului al XlXlea de Arakceev, din ordinul ţ arului Alexandru I, în special pentru înă buşirea. Mişcă rilor ţă ră n eşti (n. ed. Româ ne.)Monstruos. R ă u şi veşnic pornit, se nă pustea ca un nebun în rmâ uneori şi în miez de noapte şi dacă vedea un deţ inut adormit cu fa ţa în sus ori pe partea stingă , îl punea a doua zi la pedeapsa: „Să dormi pe partea dreapt ă, adică , a şa v am poruncit eu". Ocna şii îl urau şi se temeau de el ca de ciumă . Avea o fa ţă veşnic congestionat ă , r ă ut ă cioasă . Toat ă lumea ştia că maiorul se afla sub influenţ a tiranică a ordonanţ ei lui, Fedka, că îşi iubea câ inele mai mult decâ t pe cei din juru-i şi că era să înnebunească atunci câ nd Trezorka s-a îmbolnă vit; se zice că plâ ngea cu lacrimi amare, cum n-ar fi pl â ns poate nici la că pă t â iul fiului să u. Îl alungase cu mare scandal pe doctorul veterinar, pe care, după obiceiul lui, era mai-mai să -l ia la bă taie. Aflâ nd de la ordonanţă că printre deţ inuţ i este unul priceput în doftoricirea animalelor, trimise numaidec â t să -l cheme. — Scapă -l! Te r ă splă tesc cum nici n-ai visat, dac ă mi-l vindeci pe Trezorka. Omul nostru, un ţă ran siberian isteţ şi hâ tru, un veterinar cu adev ăr at foarte priceput, dar înainte de toate un mujic din cale-afar ă de şiret, avea să povestească mai t âr ziu, după ce aceast ă înt âm plare fu uitat ă , cum se petrecuser ă lucrurile la maior. — Mă uit la Trezorka: zace culcat pe divan, cu capul pe o pernă albă ; bag de seamă numaidecâ t că are aprindere de plă mâ ni şi că dacă i-a ş lua sâ nge, sar înzdr ă veni; dar mi-am zis: Ce-ar fi să -l las să crape? „Nu, blagorodnicia voastr ă , zic, acuma degeaba, m-a ţ i chemat prea t âr ziu; de vedeam câ inele ieri ori alalt ă ieri, îl puneam eu pe picioare, dar acum n-am ce să -i mai fac, nu mai scapă ." Şi s-a pr ăp ă dit Trezorka. Mi s-a povestit într-o zi cum un ocna ş a să rit să -l omoare pe maior. Acest ocna ş st ăt use ani de-a r â ndul liniştit, blâ nd, cuminte; era t ăc ut şi retras şi nu vorbea aproape cu nimeni; lumea îl socotea să rac cu duhul şi scr â ntit întru Hristos, că ci 'n ultimul an mai ales îşi petrecuse tot timpul liber citind Biblia.
Noaptea, după ce toat ă lumea adormea, el se scula, DOSTOIEVSld aprindea o luminare de cear ă , se urca pe cuptor, deschide] cartea şi citea pâ nă -n zori. Întro zi, ieşi din r â nd şi-i decl subofiţ erului că nu mai vrea să mai iasă la lucru. I se raport) maiorului; acesta se înfurie şi sosi numaidecâ t la cazarmă Ocna şul se nă pusti asupr ă -i ca să -l izbească în cap cu ţ că ră midă , pe care o pregă tise mai dinainte, dar nu-l nimer [Fu legat, judecat şi pedepsit cu bă taia. Toate astea se petre-cur ă cu o repeziciune uluitoare. După trei zile nenorocit^ muri în spital. Înainte de a-şi da sufletul, mă rturisi că nu purta pică nimă nui, dar dorise din r ă sputeri să îndure cea mai grea suferinţă ; şi nici mă car nu apar ţ inea vreunei sect (rascolnice! Deţ inuţ ii îi pă strar ă o amintire plină de respect. În sf â rş it, mi se schimbar ă lanţ urile. Între timp, în atelier apă rur ă una după alta câ teva v â nză toare de colaci. Unele dintre ele erau copilite încă nev â rstnice. Câ t erau mici, veneau să v ân dă colacii pe care-i coceau mamele lor. Veneau ele şi câ nd erau mai r ăs ă rite, dar f ăr ă panera şele cu colaci; era un drum pe care unele dintre ele îl apucau inevitabil. Altele erau femei în toat ă firea. Un colă cel costa un bă nuţ şi deţ inuţ ii le1 cumpă rau de obicei pe toate. Am observat cum un ocna ş-dulgher că runt, dar cu fatal rumenă şi zâ mbitoare, începu să se lege de v â nză toarele del colaci. Înainte ca ele să -şi facă apariţ ia, îşi pusese la gâ t ol basma roşie. O femeiuşcă grasă , ciupit ă de v ă rsat, îşi la şi coşul pe tejgheaua dulgherului şi intrar ă în vorbă . — N-ai mai venit ieri acolo! Începu ocna şul cu un zâ mbet de satisfacţ ie. — Ba eu am fost, da' mi-ai tras clapa, îi întoarse vorba femeia. — Ne-au dus de acolo, altminteri nu lipseam noi Deună zi toate fetele voastre şi-au f ă cut drum pe la neică . — Ei, chiar toate! — Dacă -ţ i spun, Maria şka a fost, Havroşka a fost Cekunda a fost, Dvugroşovaia a fost. — Ia spune-mi, îl întrebai pe Akim Akimâ ci, e oare & putinţă ? — Se mai înt â mplă şi de-astea, îmi r ă spunse el, plecâ ndu- şi chii, că ci era ruşinos nevoie mare. Se înt âm plau, desigur şi de-astea, însă foarte rar, că ci huiau învinse piedici şi greut ăţ i nenumă rate. Era mult mai mplu şi se gă seau mai muHi amatori să -şi risipească banii bă utur ă, bună oar ă , cu toate că povara vieţ ii de temniţă rea fie şi o umbr ă de mâ ngâ iere. Cel care voia să se – t âl nească cu o femeie trebuia să hot ăr ască locul, ora, să se "nteleagă dinainte, să caute singur ăt atea, lucru deosebit de reu să -şi asigure complicitatea paznicilor, ceea ce era şi mai greu şi să risipească relativ o groază de bani, bineînţ eles în raport cu condiţ iile temniţ ei. Şi totuşi, în decursul anilor ce urmar ă mi-a fost dat să fiu martor şi al unor astfel de scene amoroase. Mi-aduc aminte ca într-o zi lucram într-o şur ă mare pe malul Irt âşului şi întreţ ineam focul la un cuptor de ars că ră m idă ; solda ţ ii de pază erau nişte oameni foarte de treabă . Deodat ă apă rur ă două „f âşneţ e", cum le zic ocna şii. — Unde mi-a ţi ză bovit at ât a? La alde Zverkov, ai? Le întrebă un deţ inut care, f ă ră îndoial ă , le a ştepta.
— Nici pomeneala! Nu mă rabdă pe mine locul, fii pe pace, r ă spunse mucalit ă una dintre ele. „F âşnea ţ a" era Cekunda, după mine, o t âr â t ur ă f ă ră seamă n pe lume; pe cealalt ă o chema Dvugroşovaia şi ar ăt a în a şa hal, încâ t nu se află pană s-o poat ă zugr ă vi. — E multişor de câ nd nu ne-am mai v ăz ut, urmă berbantul, adresâ nduse acesteia din urmă ; ai mai slă bit, pe câ t mi se pare? — Se prea poate. Înainte eram rotofeie, iar acum nu ştiu ce-o fi cu mine, da' parc-a ş fi înghiţ it un ac. — V ă tot ţ ineţ i după osta şi, ai? — Ian te uit ă ce mai scornesc gurile rele! Ei şi la urma urmei, ce dac ă ? Îmi plac osta şii, că -s plini de draci! — Mai da ţ i-i încolo de osta şi şi dr ăg ostiţ i-v ă cu noi. Că nici noi nu suntem de lepă dat. Avem şi pă ră luţ e. Pentru ca imaginea idilei să fie mai completa, v ă sf ăt uiesc să vi-l închipuiţ i pe acest crai cu capul ras, cu picioarele în lanţ uri, îmbr ăc at în veşminte v ăr gate şi paznic la doi pa şi. Îmi luai r ă mas-bun de la Akim Akimâ ci şi cum puteam întoarce oricâ nd la temniţă , că ci mi se schimbase^ lanţ urile, plecai însoţ it de un soldat. Deţ inuţ ii r ăs pâ ndiţ i prin diferite locuri de muncă începur ă să se întoarcă . Cei dint âi st întorc ocna şii că rora li se dă o sarcină anume, precizâ ndu-li-se dinainte ce şi câ t au de îndeplinit. De altfel, e singurul mijloc de a-i face să lucreze cu r â vn ă . Sarcinile erau uneori uria şe totuşi treaba se f ă cea îndoit mai repede decâ t dacă acela şi oiţ era pus să lucreze pâ nă la sf âr ş itul zilei de muncă . De cum îş j termina sarcina, deţ inutul era liber şi putea să plece la cazarmă . Sala de mese, care servea totodat ă şi de bucă tă rie, era comună . Care cum venea se a şeza şi mâ nca, pentru că încă perea era mică şi toţ i deodat ă nici n-ar fi încă put. Gustai din ciorba de varză acr ă, dar nedeprins încă , nu putui so mă nâ nc şi îmi pregă tii un ceai. Mă a şezai la capă tul mesei ală turi de un ocna ş, fost pe vremuri nobil ca şi mine. Deţ inuţ ii intrau şi ieşeau. Loc era încă de ajuns, că ci nu se întorseser ă toţ i. Un grup de vreo cinci oameni se a şeză ri separat, la masa cea mare. Bucă tarul puse în fa ţa lor două castroane de ciorbă şi o strachină plină cu peşte pr ă jit Să rbă toreau, probabil, vreun eveniment fericit şi comandaser ă bucate pe socoteala lor. Din câ nd în câ nd ne aruncau câ te-o privire piezişă . Apoi veni unul dintre polonezi şi se a şeză ' lâ ngă noi. — N-am fost pe-acasă , dar ştiu tot ce se înt â mplă , strigă ] un ocna ş înalt, intr ân d pe uşă şi înv ăl uindu-i pe cei din sal! Într-o privire. Era un bă rbat de aproape cincizeci de ani, usc ăţ iv şi v â njos. Avea fa ţa vioaie de om glumeţ şi vesel. Mai ctl seamă buza de jos, că rnoasă , puţ in r ă sfr â nta, îi dă dea un aer tare mucalit.
DIN CASA 1V1WK. {ILUK J l cum v-a ţi mai odihnit? Ce-a ţ i amuţ it cu toţ ii? Voie bună , fra ţ i kurskieni! Adă ugă el, a şezâ ndu-se. Cej care se ospă tau. Poft ă bună ! Bucuroşi de oaspeţ i? _ Ai cam scr ân tit-o, nu suntem din Kursk. _ Te pomeneşti că sunteţ i din Tambov? _ Nici din Tambov. Vezi-ţ i de drum. Aici n-o să -ţ i argă nenişorule. Încearcă -ţ i norocul în alt ă parte, la vreun bogă tan. — Ce să spun, mă i fra ţ ilor, îmi ghior ă ie ma ţ ele în burt ă ca broa ştele în balt ă. Şi unde st ă, mă rog, bogă tanul ă la? _Du_te la Gazin, el e bogă tan. _ Gazin chefuieşte ast ă zi: a luat-o razna, îşi bea toţ i banii. — Are pe puţ in două zeci de ruble, se amestecă în vorbă un alt ocna ş. Să tot fii cr âşmar. — Vasă zică , nu mă primiţ i, ai? Bine, să mâ ncă m atunci ce ne dă statul. — De ce nu te duci să ceri ceai, uite, la boierii de colo! — Unde vedeţ i voi aici boieri? Sunt de-o seamă cu noi, rosti cu glas posomorit un ocna ş ghemuit într-un colţ şi care nu scosese o vorbă pâ nă atunci. — Or, c-a ş mai bea un ceai! Da' mi-e nu ştiu cum să cer. Avem şi noi ambâţ ul nostru, rosti ocna şul cu buza r ăs fr â nta, uit ân du-se mucalit la noi. — Dacă doreşti, poftim, îi zisei, f ă câ ndu-i un semn cu m â na spre ceainic. — Doresc, cum să nu doresc, primi el apropiindu-se de masa noastr ă . — Ia priviţ i-l! Acasă , în libertate, mâ nca numai ciorbă de varză acr ă şi aici în temniţă pofteşte ceai; a prins omul gust de bă utur ă boierească , mormă i deţ inutul cu fa ţa posomorit ă . — Da' ce, aici nu se obişnuieşte să bei ceai? Îl întrebai eu, dar nu mă socoti vrednic de r ă spuns. — Uite că au sosit şi colacii. Faceţ i barem cinste şi cu un colac. Într-adev ăr , un t â nă r deţ inut aducea o mulţ ime de cola* înşira ţ i pe o sfoar ă , pe care-i vindea în cazarmă . Pentru zecţ colaci v â nduţ i negustoreasa îi dă dea şi lui unul şi ă sta-i e* câştigul. — Colaci, hai la colă cei! Strigă el, intr â nd în bucă tă rit Colaci calzi de Moscova! I-a ş hali eu, neiculiţ a şi de urm singur, da-mi crapă buza dup-un sfanţ . Hai, bă ieţ i, că -s pţ terminate. Ă i de-a ţ i avut o mamă . Acest apel la dragostea de mamă înveseli pe toat ă lumej şi câţ iva îi f ă cur ă safteaua. — Ce ziceţ i, fra ţ ilor, îi dă dea el zor cu gura, are s-o păţ ească Gă zin de data asta! Z ău a şa! S-a apucat de chefuiţ i tocmai acum, câ nd Fiara-vede-tot poate să pice în orice clipă . — N-ă ibi grijă , mi ţ i-l ascund ei. E beat turt ă? — Şi încă cum! Nici că să te-apropii. — Iar au să se-ncaiere. — De cine-i vorba? Îl întrebai pe polonez, vecinul meu. — De Gazin; e un deţ inut care face aici negoţ cu rachiu Cum câştiga ceva bani, îi bea pâ nă la cea din urmă copeică . Îl r âu şi crud ca o fiar ă . De fapt, câ nd e treaz, st ă liniştit şi nu st leagă de nimeni, dar câ nd e beat, îşi dă arama
pe fa ţă : stl nă pusteşte ca un turbat la tine cu cuţ itul ridicat, pana câ nc ceilalţ i pun mâ na pe el şi îl potolesc. — Şi cum fac? — Tabă ră deodat ă asupr ă- i vreo zece oameni dintre ce mai voinici şi-l bat f ăr ă milă pâ nă ce-l doboar ă la pă mâ nt1 După ce r ă mâ ne lat şi pe jumă tate mort în bă taie, îl culcă ptl prici şi-l învelesc cu cojocul. — Da' dacă -l omoar ă? — Altul şi-ar lă sa pielea, el însă nu. E zdrav ă n, mâ i tari decâ t toţ i ceilalţ i. Are o să nă tate de fier, a şa că a doua r după bă taie se scoală de parcă nimic nar fi fost. — Spune-mi, te rog, continuai eu să -l descos pe polone! Uite, oamenii aceştia consumă şi ei mâ ncare comandat ă dupj gustul şi pe banii lor, dar nu ştiu de ce am impresia că se uit' chior âş şi cu invidie la mine pentru că beau ceai. De ce oare" _ Nu de la ceai ţ i se trage asta. Pur şi simplu te ur ă sc tru că eşti boier şi nu le semeni lor. Mulţ i dintre ei ar fi uroşi să le dai prilejul să se lege de dumneata, să te nească şi să te umilească . Pentru noi via ţ a de aici e una mai grea decâ t pentru oricare altul. Îţ i trebuie uit ă nepă sare ca să te poţ i obişnui cu toate astea. Vei avea de înt â mpinat încă multe neplă ceri şi vei auzi mereu cuvinte de ocar ă şi de vr ă jm ăşie din pricina regimului special de mâ ncare şi a ceaiului, cu toate că foarte mulţ i dintre ei îşi au mâ ncarea lor, separat ă, ba unii beau zilnic şi ceai. Dar ei sunt în dreptul lor – le este îngă duit, pe câ nd nouă – nu. Cu aceste cuvinte se ridică şi plecă de la masă . Nu trecur ă nici câ teva minute şi cuvintele lui se adeverir ă întocmai. HI PRIMELE IMPRESII. Abia plecă M.-ki1 (polonezul cu care st ăt usem de vorbă ), că Gazin, ameţ it de bă utur ă , dă du buzna în bucă t ă rie. Apariţ ia unui ocna ş beat, în plină zi de lucru, câ nd toat ă lumea trebuie să iasă la muncă – av â nd un comandant prea bine cunoscut ca aspru şi neîndur ă tor, care putea să sosească în cazarmă dintr-o clipă în alta; sub ochii scrut ăt ori ai plutonierului, care, nelipsit din temniţă , supraveghea orice mişcare, f ă ră a mai vorbi de paznici şi santinele; într-un cuv â nt, cu toat ă severitatea regimului de ocna – apari ţ ia aceasta, spun, îmi tulbur ă de-a binelea Pă rerea ce abia reuşisem să mi-o fac despre via ţ a de ocna ş. Mi-a trebuit încă mult ă vreme pâ nă să mă dumiresc. Revoluţ ionarul polonez Alexander Mirecki, condamnat în 1846 la zece ^i de ocna (n. ed. Ruse). Şi să încep a înţ elege toate aceste fapte şi multe care mi s-au p ă rut at ât de stranii în primele zile de ocnă . Am spus că fiecare deţ inut îşi avea îndeletnicirea\u238? Personală şi că aceast ă îndeletnicire era pentru el o cerinţ j firească , imperioasă , a vieţ ii de ocnă ; în afar ă de aceasy deţ inutul ahtiat după bani şi-i preţ uieşte mai presus de orice poate, în aceea şi mă sur ă ca însăşi libertatea şi simte o mari mâ ngâ iere
câ nd aude sunâ ndu-i în buzunar câ teva monede Câ nd n-are bani, îl copleşesc tristeţ ea, neliniştea deznă dejdea şi-atunci e în stare să fure, să comit ă cine ştie c| tică loşie, numai să poat ă pune mâ na pe ei. Oricum, cu toatji însemnă tatea pe care i-o atribuie ocna şii, banul nu r ăm â nţ mult ă vreme în buzunarul fericitului posesor. Mai întjj pentru că i-ar fi foarte greu să -l pă streze: fie că i se confiscă , fie că i se fur ă . Dacă se înt â mplă ca, la percheziţ iile sale nea şteptate, maiorul să descopere vreun ban, îl şi confiscă pe loc. Se prea poate ca el să -i fi întrebuinţ at la îmbună t ăţ irea hranei deţ inuţ ilor; în orice caz, toţ i banii gă siţ i asupra lor îi erau aduşi lui. Dar, de cele mai multe ori, banii erau fura ţ i. De încredere nici nu putea fi vorba. Totuşi, mai t âr ziu se gă si un mijloc sigur de pă strare. Un bă tr ân rascolnic, de cur â nd venit la ocnă de undeva din sloboziile de lâ ngă Starodubie*, fostele Vetkov ţâ , deveni cur â nd depozitarul de nă dejde al capitalurilor efemere ale ocna şilor. Nu mă rabdă inima să nu spun câ teva cuvinte despre el, chiar de-o fi să mă depă rtez puţ in de firul povestirii. Era un bă tr â nel de vreo şaizeci de ani, mic de stat şi că runt. Îmi atrase de la început atenţ ia, că ci nu semă na deloc cu ceilalţ i deţ inuţ i: avea o privire at ât de liniştit ă şi de blinda, încâ t, îmi aduc aminte, îmi f ă cea o nespusă plă cere să mă uit în ochii lui limpezi şi luminoşi, încercuiţ i de zbâ rcituri mă runte. St ă m adesea de vorbă cu el şi trebuie să spun că rai i 1 în secolul al XVIII-lea, fugind de persecuţ iile guvernului ţ aris sectanţ ii r ă ma şi credincioşi ritului vechi s-au str ăm utat în împrejurirr' Starodubiei (gubernia Cemigov), venind din Vetka, ostrovul de pe r â ul (n. ed. Ruse). Fost dat să înt âl nesc un om mai bun şi mai blajin. "U se os â ndit la muncă silnică pentru o grea nelegiuire. tre rascolnicii din Starodubie începur ă să se ivească tot (jgse cazuri de convertire de la credinţ a de rit vechi la m a ortodox ă cea nouă . Guvernul îi încuraja prin toate îoacele şi se str ă duia din r ă sputeri să -i determine şi pe lalţ i să treacă la religia oficială . Bă tr â nul ră „să apere credinţ a", a şa cum spuneau împreună cu alţ i -tiva fanatici hot ă râ Câ nd acolo se zidi o biserică nouă pentru cei reuniţ i într-o n_ura credinţă , îi puser ă foc. Învinuit de instigare, a fost osâ ndit la muncă silnică . Om cu stare, priceput în ale negoţ ului, îşi pă ră si cu toat ă senină tatea casa, nevasta şi copiii re pe drumul surghiunului, încredinţ at, în orbirea lui, că şi păşi cu hot ăr â sufer ă „pentru credinţă ". După ce tr ăi ai în preajma lui câ tva timp, îţ i puneai f ăr ă să vrei întrebarea: cum şi ce fel de r ă zvr ă tit putea să fie acest omuleţ bun şi blâ nd ca un copil? Am adus de câ teva ori vorba „despre credinţă ". Nu-l clinteai cu nimic: r ăm â nea ferm în convingeri, dar niciodat ă n-am observat în r ă spunsurile sau obiecţ iile lui vreo urmă de r ău tate sau ur ă. Şi totuşi, dă duse foc unei biserici, lucru pe care îl mă rturisea f ăr ă înconjur. S-ar pă rea că , potrivit concepţ iilor lui, at ât fapta pe care o să v â rş ise, câ t şi „martiriul" pe carel îndura trebuiau să apar ă în mintea lui ca o pild ă str ăl ucit ă , vrednică de l'audă şi cu toate acestea, nu l ă sa să se vadă nici un semn de mâ ndrie sau îngâ mfare. Mai erau printre noi şi alţ i ocna şi care ţ ineau de vechile r ân duieli bisericeşti, cea mai mare parte siberieni, oameni cu mintea ager ă , şireţ i ca mai toţ i ţă ranii, bucheri şi tipicari şi în felul lor dialecticieni neîntrecuţ i, dar înfumura ţ i,
încrezuţ i, vicleni şi intoleranţ i la culme. Bă tr â nul era cu totul altfel de om. Deşi poate-i întrecea în tipică rie şi buchereală , se ferea de orice discuţ ie de acest fel. Altminteri, era comunicativ din fire, totdeauna vesel, mereu gata la haz, dar nu în felul grosolan şi cinic al celorlalţ i ocna şi, ci cu mult ă voie bună şi senină tate; r â sul suna la el naiv şi copilă resc, într-o desă v â rş it ă armonie cu pâ rul lui încă runţ it. S-ar putea să mă înşel, dar sunt şi azi încredinţ at că pe om ţ i-l dezv ă luie şi dacă r âs ul unui necunoscut îţ i place, nu mai încş îndoial ă că e om cumsecade. Bă tr ân ul îşi câştigase pe d^ întregul respectul ocna şilor şi nu că uta să se mâ ndreascâ ' aceasta câ tuşi de puţ in. Deţ inuţ ii îi ziceau „tataie" şi tiu supă rau niciodat ă – fapt gr ă itor, după care mi-am putut c seama c â t ă influenţă putea să aibă acest om asupra coreljf gionarilor să i. Cu toat ă puterea de st ă pâ nire şi hot ă râ r ea c| care îşi îndura calvarul în temniţă , sufletul lui t ăi nuij neîndoielnic o tristeţ e adâ ncă , f ă ră leac. Dormeam în aceea$ cazarmă cu el. Într-o noapte, trezindu-mă pe la ora trei, auzj un oftat prelung şi înă buşit. Bă tr â nul şedea pe sobă (chiar] i locul unde alt ăd at ă se ruga ocna şul care voise să -l omoare pt maior) şi citea din cartea lui de rugă ciuni scrisă de mâ nă pe nişte foi de hâ rtie. Îl auzeam şoptind printre lacrim|; „Doamne, nu m ă pă ră s i! Doamne, dă -mi putere! Bieţ ii ' copila şi! N-am să v ă mai v ăd niciodat ă !" Mi-e cu neputinţă să redau în cuvinte tristeţ ea amar ă care m-a cuprins în clipa aceea. Şi uite a şa, ca de la sine, se f ă cu a şa că toţ i deţ inuţ ii începur ă încetul cu încetul să -i încredinţ eze bă tr â nului banii lor spre pă strare. În temniţă se fura f ăr ă ruşine: furau aproape toţ i. Dar din capul locului toat ă lumea se încredinţ a că bă tr â nul n-ar fura orice s-ar înt âm pla. Ştiau toţ i că ascunde banii undeva într-un loc tainic, pe care n-ar putea nimeni s$ descopere. Mai t âr ziu, bă tr â nul ne dezv ă lui, mie şi unora diif-tre polonezi, secretul ascunză torii. Una dintre grinzi avea ut nod neted, greu de observat, dar care putea fi scos şi pus 1" loc în chip de dop; înă untrul grinzii, sub ciot, se c ă scase adâ ncitur ă , un început de scorbur ă, probabil încă din pă dure, în gaura aceasta bă tr â nul ascundea banii, punea la loc ciotul şi nimă nui nu i-ar fi trecut prin minte s ă -i caute acolo. Dar să ne întoarcem la povestirea noastr ă . Mă oprisem întrebarea: de ce nu fac banii prea mulţ i pui în buzunare ocna şului? R ăs punsul e simplu: că -i greu să -i pă streze, asi se ştie, dar trebuie să mai pui la socoteală şi temniţ a în car via ţa e at ât de apă să toare! Prin însăşi firea lui, ocna şul e af "7": c de libertate, iar prin starea lui socială , e o fiinţă at ât ă să toare, dezordonat ă şi ză pă cit ă, încâ t nu-i de mirare mică deodat ă un dor nest ă pâ nit de a „a pune la bă taie °a 1" de a se dezlă nţ ui în voie, ca să -şi stingă aleanul fie şi t0 tnâ o clipă , uit ân d de necazuri şi de mizerie în chef şi ktur ă . E ciudat să vezi pe câ te unul că -şi fr ân ge spinarea de-a r ân dul lucr ân d neîntrerupt şi st ă pâ nit numai de — Dul la cheful cel mare, pentru ca, o dat ă momentul sosit, gă cjjeltuiască într-o singur ă zi tot câştigul adunat cu at ât a udă dar absolut tot, pâ nă la ultimul bă nuţ , iar apoi să înceapă din nou aceea şi muncă , istovitoare, pâ nă la un nou chef a şteptat iar ăşi luni şi luni de zile. Unora le plă cea să se înnoiască şi neapă rat cu haine mai neobişnuite, de pildă : pantaloni negri, sau podiovci şi cojoace siberiene. Deţ inuţ ii aveau o mare sl ă biciune şi pentru
că măşile colorate de stambă , ca şi pentru centurile cu catarame lucioase de alamă . Se gă teau de obicei în zilele de să rbă toare şi respectivul, împă unâ nduse, ţ inea neapă rat să treacă prin toate cază rmile ca să se arate. Mulţ umirea de a te simţ i bine îmbr ăc at atingea la ei naivitatea copilă rească , după cum şi în multe alte privinţ e ocna şii erau ca nişte copii mai v âr stnici. Ce-i drept, toate aceste minunăţ ii se f ă ceau nev ăz ute în scurt timp, ba uneori chiar în seara zilei în care fuseser ă îmbr ă cate, ca şi câ nd nici n-ar fi fost, că ci proprietarii lor, puşi pe chef, n-aveau încotro şi trebuiau să se despart ă de ele, amanet â ndu-le sau v â nzâ ndu-le pe nimica toat ă . Cheful era pregă tit din timp şi pe îndelete. Toate preparativele trebuiau terminate pâ nă la o dat ă sorocit ă , neapă rat o zi de să rbă toare religioasă sau ziua onomastic ă a celui care urma să facă cheful. În ziua cu pricina, ocna şul să rbă torit se scula dis-de-diminea ţă , aprindea o luminare la icoan ă şi se ruga; apoi se îmbr ăc a şi poruncea să i se aducă masa, pentru care cumpă ra din timp carne de vac ă , PeŞte şi se gă teau pelmeni1 siberieni. De îndat ă ce i se aduceau toate bună tă ţ ile, se şi punea pe mâ ncat, înfulecâ nd şi colţ una şi cu carne (n. ed. Româ ne). 5*sas*ÎBSiimta inaopinau-se ca un pui^, a ţ , *, ^*, *_^ se înt âm pla ca un ocna ş să -şi poftească şi camarazii la ospp Mai apoi ap ă rea şi bă utura: să rbă toritul se îmbă ta criţă | pornea, clă tinâ ndu-se şi împleticindu-se, prin toate cază rmi], penitenciarului, ca să -l vadă toţ i că e beat, că „face chef c. toat ă lumea să se umple de respect fa ţă de el. Pretutindeni,} «orice parte, în orice colţ al ţă rii, oamenii din popor manifesta întotdeauna un fel de simpatie pentru chefliu; aici la ocnj însă , omul care petrece, „chefliul", se bucur ă în clipele ace. Lea de un respect general din partea tuturor ocna şilor, că ci cheful că pă ta aici o aureol ă aristocratică , fiind socotit m, semn de boierie. De îndat ă ce se simţ ea afumat, ocna şul ş j tocmea neapă rat şi muzică . Aveam printre noi un pr ăp ă dit dţ polonez, vechi dezertor, mic de statur ă , ur ât şi pipernicit, dar care câ nta binişor din vioar ă. Cum n-avea nici o meserie, se angaja să -i întov ă ră şească pe cei care petreceau, câ nt ân du-le jocuri şi câ ntece de veselie. Avea obliga ţ ia să -şi însoţ ească patronul din cazarmă în cazarmă , tr ăg â nd din arcuş câ t mai tare cu putinţă . Uneori pe chipul lui se puteau citi dezgustul şi oboseala, dar la strigă tul: „Câ nt ă , că de-aia te-am plă tit!" începea din nou să scâ rţ â ie, repet ân d mereu acelea şi şi acelea şi melodii. Câ nd se pornea pe chefuit, deţ inutul putea fi sigur dinainte că daca avea să se îmbete prea din cale-afar ă, ceilalţ i vor avea grijă de el, îl vor culca la timp şi vor şti ini orice caz să -l ascundă undeva, la adă post de privirile comandantului, dacă înt âm plarea l-ar fi adus tocmai atunci şi ci vor face aceasta cu totul dezinteresat. La r â ndul loi, subofiţ erul şi paznicii ce vegheau la menţ inerea ordinii puteau s ă -şi caute în linişte de treburi: beţ ivul n-ar fi putui provoca nici o dezordine. Îl supraveghea întreaga cazarmă şij la cea mai mică încercare de neor â nduial ă ori de revolţ i ocna şii singuri l-ar fi potolit pe dat ă, iar la nevoie chiar l-?' fi legat. De aceea, personalul de pază inferior al penitenci rului închidea ochii la aceste fapte, ştiind prea bine că , daci n-ar îngă dui bă utura şi chefurile oarecum inofensive, ar F ă ceau rost de ea chiar în închisoare, cumpă râ nd-o de la
— Mari", cum u porecliser ă îndeobşte ocna şii pe cei care eletniceau cu acest negoţ . În întreaga temniţă erau mai SŁ it' cr âşmari care-şi f ă ceau f ă ră întrerupere negoţ ul destul 01 rosper, cu toate că bă utorii şi „chefliii" erau rari, c ă ci un h f costa mulţ i bani, iar ocna şul îşi câştigă greu banul. Oţ ul începea, se desf ăşura şi se încheia într-un chip destul de original. Deţ inutul care nu cuno ştea nici o meserie şi nici nu voia – lucreze (că ci se gă seau şi asemenea indivizi), dar era totu şi lacom de bani, ba ţ inea chiar să se şi îmbogăţ ească câ t mai repede, se hot ă ra să se facă negustor de bă utur ă, îndeletnicire îndr ă znea ţă , care cerea mult ă prudenţă şi comporta riscuri dispropor ţ ionat de mari fa ţă de profitul ce se putea realiza. Pe lâ ngă faptul că -şi punea spinarea în joc, negustorul risca să piardă dintr-o dat ă şi marfa şi capitalul. Piedicile acestea nu-l f ăc eau însă să dea îndă ră t. La început, a şazisul cr âşmar nu prea are bani şi de aceea primul transport clandestin de rachiu îl face el singur şi, bineînţ eles, desface marfa în condiţ ii foarte avantajoase. La fel procedează şi a doua şi a treia oar ă şi, dacă nu e descoperit, comer ţ ul lui înfloreşte şi abia atunci ajunge să -şi înjghebe un negoţ adev ăr at, pe baze solide: devine patron, capitalist, lucrează prin agenţ i şi ajutoare, riscă din ce în ce mai puţ in şi în schimb câştigă din ce în ce mai mult. Agenţ ii şi ajutoarele îşi pun pentru el pielea la saramur ă. Temniţ a e întotdeauna plină de oameni f ăr ă o lescaie în buzunar, lefteriţ i la jocuri de noroc sau dup ă vreun chef zdrav ă n, zdrenţ uroşi şi pr ă pă diţ i, dar nu lipsiţ i de îndr ăz neală şi dibă cie. Singura lor avuţ ie neîntinat ă încă e spinarea; şi iat ă că , ajunşi la grea ananghie, se hot ăr ă s c să -şi pună în joc acest ultim capital: se duc la cr âşmar şi se ofer ă să -i transporte rachiul în cazarmă . De obicei, cr âşmarul dis-Pune de mai mul ţ i lucr ă tori din aceştia. Undeva, în afara închisorii, cr âşmarul are un om al lui, fost ă catana, vreun t âr goveţ pornit pe afaceri sau vreo muieruşca întreprinză toare din t â rg, care pentru un câştig destul de mic, de altfel, cumpă ră rachiu cu banii cr âşmarului şi îl ascunde întro tainiţă cunoscut ă de ocna şul contrabandist, aproape de locul unde lucrează deţ inuţ ii. Furnizorul crede, fireşte, că -i de datoria lui să guste zdrav ă n din bă utur ă , înlocuind f ă ră mila cu apă cantitatea bă ut ă, dar ocna şul n-are vreme de tocmeală , şi-apoi nici nu se cuvine s ă fie prea mofturos; el trebuie să se socotească fericit că nu şi-a pierdut toţ i banii şi să ia bă utura a şa cum e. Ocna şul care s-a tocmit să transporte rachiul şi că ruia „cr âşmarul" i-a ar ăt at locul de înt âl nire cu furnizorul aduce câ teva ma ţ e de bou, bine spă late dinainte şi pă strate pline cu apă , ca să nu se usuce. După ce-au fost umplute cu rachiu, aducă torul înf ăşoar ă băşicile pe trup, pe câ t se poate în locurile cele mai ferite; în asta st ă toat ă dibă cia şi isteţ imea hoţ ească a contrabandistului. Onoarea lui e în joc. Trebuie să înşele şi escorta şi corpul de gardă şi le înşală . Dacă aducă torul e destul de şiret, soldatul de pază (care uneori e un recrut) n-are cum să -l dibuie. Totul e prev ă zut şi pregă tit dinainte, pana în cele mai mici amă nunte; e bine cunoscut ă firea paznicului, ca şi clipa şi locul înt âl nirii. Dacă ocna şul e bună oar ă sobar şi trebuie să se urce pe sobă , e limpede că soldatul
nu se va urca după el să vadâ l ce face. Câ nd se apropie de închisoare, îşi pregă teşte pentru1 ţ orice eventualitate o monedă de cincisprezece sau două zeci de copeici şi-l a şteapt ă în fa ţ a por ţ ii pe caporalul de gardă , '. Care cercetează şi scotoceşte prin buzunarele fiecă rui ocna ş câ nd acesta se întoarce în temniţă , pentru ca abia după acee? Să -i dea drumul pe poart ă . Aducă torul se bizuie de obicei pj; faptul că -i va fi ruşine caporalului s ă -l cerceteze în unei locuri. Dar dacă totuşi caporalul e mai şiret decâ t el şil caut ă tocmai acolo unde nu trebuie şi dă peste rachiu, biet] contrabandist nu mai are dec â t o singur ă cale de scă pare: strecoar ă pe furiş banul în palmă şi adeseori rachiul ajunj astfel cu bine în mâ inile cr âşmarului. Alteori însă stratagen nu izbute şte şi atunci intr ă în joc ultimul capital al contrabandistului – spinarea. Cazul e raportat maiorului, capitalul este supus unei execu ţ ii nemiloase cu vergile, iar rachiul e confiscat. Contrabandistul suport ă pedeapsa f ă ră să -l dea în vileag pe patron, bineînţ eles, nu pentru că i-ar fi ruşine s-o facă , de asta nici vorbă nu poate fi, ci fiindcă nu i-ar folosi la nimic: b ă taia de mâ ncat tot o mă nâ ncă ; singura mâ ngâ iere ar fi că şi patronul şi-ar încasa por ţ ia; dar de acesta va mai avea nevoie şi de aici înainte, cu toate că pentru spinarea-i crestat ă pâ nă la sâ nge nu capă t ă de la capitalist nici o despă gubire. În general, pâ ra şi denunţ urile sunt în floare. Denunţă torul nu păţ eşte însă nimic, nici cel mai mă runt neajuns; nici g â nd de revolt ă ori de indignare din partea cuiva: nu e în spiritul şi obiceiul ocnei. Nimeni nu-l desconsider ă , nu-l ocoleşte din aceast ă pricină , ceilalţ i continuă să r ăm â nă cu el prieteni, astfel încâ t, dacă cineva ar încerca să arate toat ă mâ rş ă via denunţ ului, nimeni nu l-ar înţ elege. Fostul boier de care am vorbit, f ă ptura josnică şi desfr â nat ă cu care am rupt orice legă tur ă era prieten cu Fedka, ordonanţ a maiorului, şi-i povestea tot ce se petrece în cazarmă ; ordonanţ a se gr ă bea, bineînţ eles, să -i transmit ă maiorului tot ce auzea de la el. Cei mai mul ţ i ştiau acest lucru şi totuşi, nimă nui nu i-ar fi trecut prin g â nd să -i cear ă socoteală ori mă car să -l certe pentru asta. Dar ne-am cam depă rtat de subiect. Se înt â mpla, desigur, ca bă utura să ajungă cu bine în temniţă ; negustorul îl r ă splă tea pe aducă tor şi-şi f ă cea socotelile; scă zâ nd pierderile şi adă ugind toate cheltuielile, constata c ă marfa îl costase pâ nă acum destul de scump; de aceea, pentru ca profitul să fie câ t mai mare, mai boteza o dat ă rachiul, aproape îndoin-du-l cu apă ; acum totul era gata şi n-avea decâ t să -şi a ştepte cumpă ră torii. Şi iat ă că în cea dint â i zi de să rbă toare, uneori chiar şi în cursul să pt ă mâ nii, nu înt â rzie să se ivească muşteriul: e unul dintre ocna şii care a lucrat din r ă sputeri, spetindu-se ca un bou la jug, luni de-a r ân dul, ca să str â ngă copeică lâ ngă copeică o sumă pe care s-o arunce apoi pe DOSTOlbVSiu CASA MOR Ţ ILOR ^me aleasă şi hot ă râ tă din vre-aievea, aceast ă zi de chef ia speranţ ele — A gâ ndit la ea îr- _ şi aceast ă bucurie visata l-a v _.„_*. ZOnle urm ă ; îşi i-a însufleţ it; nopţ i de
Cu mult st ă pâ nit visurile, i-a închipuirea. Bietul ocr nimeni: e liber sa şi-i c Acesta îi dă la înc sau de şase ori mat scump deoM ^ ^ ^ Oricine îş x poate pnn u™^ocna şul pâ nă să se îmbete! Mai ales, câ t trebute sa chdtuxa a o ^ ^. ^ şi de Dezobişnuit însă de bă utura, _ o ctr-nţ Je priva deci îi „curat, adică botezat conţ inutul sticlei scade, de cinci pentru sine; destul cu negoţ ul, e timpul să se mai dezmor ţ ească şi el! Şi se încinge un chef de pomină ; cu lineare, bă utur ă şi muzică . Mă rog, omul dispune de fonduri serioase, care-i permit să -şi câştige îngă duinţ a binevoitoare a personalului de pază inferior. Cheful ţ ine uneori câ teva zile în şir. Dar, cum e şi firesc, stocul de rachiu are şi el un sf âr ş it şi atunci chefliul se duce s ă bea pe la alţ i câ rciumari, care s-au pregă tit şi-l a şteapt ă ; îşi continuă deci chiolhanul, de data asta ca muşteriu al celorlalţ i câ rciumari, pâ nă îşi bea şi ultima copeică . Oricâ t i-ar purta de grijă ocna şii, se-nt â mpla totuşi ca cel care chefuieşte să fie surprins de ochiul sever al conducerii, al maiorului sau al ofi ţ erului de gardă . Atunci beţ ivul e adus la corpul de gardă ; i se iau toţ i banii, dacă i-a mai r ăm as ceva prin buzunare şi e supus unei înfior ă toare bă tă i cu vergile. După ce-şi revine, ocna şul se ridică , se scutur ă ca un câ ine t ă v ă lit, se întoarce în cazarmă şi, după câ teva zile, îşi reia negoţ ul. Bişnuit însă de ^^ ^ ^^ cazarmă şi, după câ teva zile, îşi reia negoţ ul, rivatiunile pe care singur şi ereDede şi de obicei I Unii dintre cheflii, cei care dispun de mai mulţ i bani, banii de chef, el se ameţ eşte es ^ atunci pune I visează şi la sexul frumos. În schimbul unei sume mai rotuni ă să bea pâ nă îşi chelmieŞei nale cele noi, I joare însoţ iţ i de un soldat care s-a lă sat ispitit de un bacşiş continuă să bea pâ nă îşi la bă taie tot ce i: joare, însoţ iţ i de un soldat care s-a lă sat ispitit de un bacşiş p „cruriie p mai are: mai intu ^ urma toate I gras, reuşesc să se strecoare afar ă din fort ă rea ţă , în loc să i îi I„eŞ, ecruriie personale cele noi, t ce m tu î toate cu care se mâ ndrise at ât a cu un gatului, că ci câ rciuI pornească la lucru şi se îndreapt ă spre un cartier mă rgina ş al vechiturile lui, iar la sf â rş it şi e e tfl pâ nă şi t â gului Aici întro că suţă mai dosnică se încinge o că mă tar totodat ă , up mă rul e şi astfel pâ nă şi e cea din urmă că ma şă , beţ ivul se culcă ri cu capul greu, buimac. /pe datorie fie şi o " *" şi amă râ tă îi este rr aceea şi zi chiar, se câ teva luni trudeşte din greu. T âr gului. Aici, într-o că suţă mai dosnică , se încinge o ^ trezeşte a doua zi adev ă rat ă orgie, la care se cheltuiesc bani grei. Banii cr âşmar să -i dea I ocna şului nu-s mai r ă i decâ t ai altuia la asemenea petreceri, d ă Trist ă I t t diit lă dit ii iţ i ; dreagă . Trist ă şi resemnat, în După aceea, vreme de frumoasei zile de chef ce s-a stins ca o scâ nteie în încetul mai F-m'ca departe, dar prinde curaj şi mcepe să asemă nă toare, care e încetul la 0 alt ă zi o a iar escorta este dinainte aleasă dintre oamenii pricepuţ i la organizarea chiolhanurilor. Adesea solda ţ ii aceştia sunt viitori candida ţ i la ocnă . Chefurile în afara temniţ ei r ăm â n de obicei o taină pentru toat ă lumea. De altfel, sunt şi foarte rare, că ci cost ă prea
scump, iar amatorii de aventuri galante ecui"g la alte mijloace cu totul lipsite de primejdii. J sodat ă va chiar din primele zile de ocnă , un t â nă r deţ inut, un lâ că ia ş chipeş de mai mare dragul, mi-a atras în mod veni neapă rat. „ti at 0 suma frumuşicilieosebit atenţ ia. Îl chema Sirotkin şi era o f ă ptur ă ciudat ă în Câ t despre câ rciumar, după ce a cis g transport impo^tnulte privinţ e. Ma impresionat mai ales frumuse ţ ea chipu-câ teva zeci de ruble), mai comanda uri ^ pastreaz&|u să u. Nu pă rea să aibă mai mult de două zeci şi trei de ani. T ân t de rachiu, pe care însă îl lasă nebotezat, că cr Era deţ inut la secţ ia specială , adică pe timp nelimitat, ceea ce însemna că a fost socotit un infractor militar dintre cei mai periculoşi. Blâ nd şi liniştit din fire, vorbea puţ in şi r â dea rareori. Avea ochi alba ştri, tr ăs ă turile feţ ei regulate, pielea curat ă, ginga şă , pă rul blond. Nici capul pe jumă tate ras nu-l sluţ ise, at ât de bine f ăc ut era. Meserie nu avea, dar de bani îşi f ăc ea rost, câ te puţ in ce-i drept, dar des. Se vedea câ t de colo că era leneş şi se purta foarte neîngrijit. Uneori câ nd se mai gă sea câ te cineva să -l îmbrace mai cur ăţ el, ba chiar să -i mai dă ruiască şi o că ma şă roşie, să -l fi v ăz ut pe Sirotkin câ t de mulţ umit era şi ce mâ ndru se plimba prin cază rmi, ca să -l bage în seamă toat ă lumea. Nu bea, că rţ i nu juca şi nu se certa aproape niciodat ă cu ceilalţ i ocna şi. Îi plă cea să se plimbe în dosul cază rmilor, totdeauna cu m â inile în buzunar, cuminte, mereu îngâ ndurat. La ce se gâ ndea, nimeni n-ar fi putut spune. Dacă l strigai din curiozitate ori îl întrebai cevd la înt âm plare, r ă spundea pe dat ă , respectuos, cu totul altfef decâ t ceilalţ i deţ inuţ i, dar era totdeauna scump la vorbă şi t^ privea drept în ochi, cu nevinov ăţ ia unui copil de zece? Câ nd avea bani, nu-i cheltuia pe lucruri de care ar fi a neapă rat ă nevoie, pe încă lţă minte nouă sau ca să -şi rep: cel puţ in vestonul zdrenţ uit, ci îşi cumpă ra un colă cel s turt ă dulce şi le mâ nca fericit ca un copil. „Vai de tiu flă că ia şule, îl compă timeau uneori deţ inuţ ii, că tare neaj' torat mai e şti!" în timpul liber umbla lela prin dormitoai toţ i ceilalţ i îşi vedeau de treabă , fiecare cu îndeletnicirea 1' numai el n-avea ce face şi se plimba cu mâ inile în buzun Dacă cineva încerca să facă glume pe seama lui ori s ă -l ia zeflemea (se-nt â mpla deseori ca ceilalţ i să -şi bat ă joc de el de camarazii lui), f ă cea st â nga-împrejur, f ăr ă să rostească vorbă şi pleca. Dacă gluma era prea ustur ă toare, se ruşin Mă întrebam adesea cum de-a ajuns la ocnă aceast ă f â ptu liniştit ă şi inofensiv ă? Odat ă ză ceam bolnav la spital, salonul de ţ inuţ ilor. Se nimerise ca Sirotkin să fie internat el şi ză cea într-un pat ală turat. Într-o sear ă , pe câ nd state; de vorbă , se însufleţ i pe nea şteptate şi îmi povesti cum l-luat la că t ăn ie, cum l-a petrecut maică -sa plâ ngâ nd şi mizerii a trebuit s ă îndure ca soldat; nu se putuse împă ca aceast ă via ţă , că ci toat ă lumea era aspr ă şi se mâ nia pen mai nimic, iar superiorii se ar ă tau aproape totdeauna nemul ţ umiţ i de el. _ Şi unde-ai încurcat-o? Pentru ce te-au trimis aici? Şi incă la secţ ia specială . Nenorocitul de tine!
_ Ce să -ţ i spun, Aleksandr Petrovici. N-am stat decâ t un an la batalion; iar aici m-au adus fiindc ă l-am omor ât pe Grigori Petrovici, comandantul meu de companie. — Am auzit de asta, Sirotkin, dar nu-mi venea a crede. Vasă zică -i adev ă rat. Ai omor ât un om! — A şa a fost să fie, Aleksandr Petrovici. Prea mi se f ă cuse silă de toate. — Dar ceilalţ i recruţ i cum îndur ă ? La început e greu, fireşte, dar încetîncet se obişnuieşte omul şi, la urmă , îl vezi că iese un osta ş de isprav ă. Te-a r ă sf ăţ at, se vede, maică -ta prea mult; te-a ţ inut numai cu l ă ptic şi turt ă dulce pâ nă la optsprezece ani. — Mama, ce-i drept, mă iubea mult. Câ nd am plecat recrut, s-a îmbolnă vit şi am auzit că nu s-a mai pus pe picioare. Şi tare mi s-a ur ât la urmă cu milit ă ria asta! Comandantul m ă luase la ochi: mă pedepsea întruna. Şi de ce? Eram supus, ascult ă tor, nu supă ram pe nimeni, nu beam, nu mă luam după nimeni, că ci e r ău câ nd cineva începe să se înhă iteze cu alţ ii, Aleksandr Petrovici. Toţ i cei din jurul meu erau ni şte oameni cruzi şi r ă i – nici cui să te jelui n-aveai. Mă ascundeam uneori prin câ te un ungher şi abia acolo îmi plâ ngeam amarul. Într-o noapte eram de santinelă . Bă tea un vint de toamnă rece şi era at ât de întuneric, că nu se vedea nimic la doi pa şi. Şi mi se f ăc u deodat ă lehamite de toate! Lasai arma la picior, scosei baioneta şi o pusei ală turi; mă descă lţ ai de cizma dreapt ă , îmi proptii ţ eava puştii în piept şi cu degetul cel mare de la picior ap ă sai pe tr ăg aci. Puşca, nimica; mă uit eu să v ă d ce are, cur ăţ bine tigă iţ a detunâ toru-lui, o umplu iar cu pulbere nou ă , mai teşesc şi potrivesc bine cremenea, şi-mi proptesc iar ţ eava în piept. Şi ce crezi? Pulberea s-a aprins, dar încă rcă tura n-a luat foc. Ce s ă fie? Îmi dă mie prin gâ nd. Mă încalţ , pun baioneta la armă şi oo DOSTOlbvaiu încep să mă plimb cu puşca pe umă r. Şi uite, atunci am hot ăr â t să fac treaba asta: orice-ar fi, să scap de că tă nie! După o jumă tate de ceas iese comandantul să -şi facă rondul, îl v ă d că vine drept spre mine: „A şa se st ă în post?" Iau arma în mâ ini şi bag în el baioneta pâ nă în v â rful ţ evii. Patru; mii de verste am f ăc ut pe jos şi am nimerit aici la ocnă înj secţ ia asta specială . Nu minţ ea. Altfel nu l-ar fi trimis chiar la secţ ia specială . Crimele obişnuite se pedepseau mult mai uşor. De altfel, Sirotkin era singurul dintre ocna şii osâ ndiţ i f ă ră termen care avea un chip at ât de plă cut; toţ i ceilalţ i (şi erau în situa ţ ia lui vreo cincisprezece cu totul) aveau o înf ăţ işare foarte ciudat ă : clă pă ugi, hidoşi, unii chiar încă runţ iţ i înainte de vreme; numai doi sau trei dintre ei mai ar ăt au a oameni. Daca împrejur ă rile îmi vor îngă dui, voi că uta să revin cu mai multe amă nunte asupra acestui grup de ocna şi. Sirotkin se împrietenise după câ t se pare cu Gazin, namila aceea de om pe care la începutul acestui capitol l-am v ăz ut nă v ă lind beat în bucă t ăr ie, parcă anume ca să -mi încurce firul impresiilor ce începusem să -mi fac despre via ţa din ocnă . Gazin acesta era un om înfior ă tor. Bă ga spaima în toţ i numai prin simpla lui înf ăţ işare. Întotdeauna am avut senza ţ ia că nu putea fi pe lume o f ă ptur ă mai crudă , mai monstruoasă . Avusesem prilejul să -l v ă d la Tobolsk pe faimosul
t âl har şi uciga ş Kamenev: mai t â rziu, în arestul preventiv, am dat ochi cu fiorosul asasin Sokolov. Dar niciunul dintre ei nu mi-a provocat un dezgust mai mare ca acest Gazin. Uneori, privindu-l, mi se p ă rea că am în fa ţă un pă ianjen uria ş de mă rimea unui om. Era t ăt ar de origine şi puternic de nu-l întrecea nici un ocna ş; înalt de stat, de o constituţ ie atletică , cu capul diform şi dispropor ţ ionat de mare, umbla puţ in adus de spate şi te privea pe subi spr â ncene. În ocnă umblau pe socoteala lui zvonuri dintrej cele mai ciudate; se spunea că era dezertor din armat ă , daij cei mai mulţ i pretindeau, nu ştiu câ t de întemeiat, că evadasd 1 Ocna din Zabaikalie, cu un regim deosebit de aspru (n. ed. Româ ne) i din Nercinsk1 şi că fusese de mai multe ori deportat în Siberia, dar totdeauna izbutise să fugă , schimbâ ndu-şi de fiecare dat ă numele, pentru ca în cele din urmă să nimerească în temniţ a noastr ă, la secţ ia specială . Se mai spunea despre el că omor âs e din plă cere copila şi, pe care îi atr ă gea în locuri ferite; acolo, după ce îl îngrozea pe bietul micu ţ şi îl chinuia cu o cruzime neînchipuit ă , îmbă t ân du-se de frica şi înfiorarea lui, îl înjunghia bestial, încet, cu deliciu, cu o voluptate sadică . Se prea poate ca toate acestea să nu fi fost decâ t nă scociri iscate de impresia groaznică pe care o f ă cea în general asupra tuturor; ce-i drept, se potriveau însă cu fizionomia şi înf ăţ işarea lui şi de aceea pă reau verosimile. Şi cu toate acestea, câ nd Gazin era treaz, avea o purtare foarte cuviincioasă . Nu f ă cea nici un r ă u, nu se certa cu nimeni, se ferea de gâ lcevi, r ă mâ nea t ă cut şi dispreţ uitor, ca şi cum s-ar fi socotit superior tuturor celorlalţ i. Gesturile lui erau mă surate, potolite, pline de hot ăr âr e. Privirea nu-i era lipsit ă de inteligenţă ; oricum, se vedea că este un om şiret; dar toat ă înf ăţ işarea lui era aspr ă şi batjocoritoare, iar de pe fa ţă ori din zâ mbetul lui nu dispă rea niciodat ă o expresie de orgoliu şi de cruzime. F ă cea negoţ cu rachiu şi dintre toţ i câ rciumarii ocnei el era cel mai bogat. De vreo două ori pe an se îmbă ta şi el şi abia atunci îşi dezv ă luia firea să lbatică şi crudă . După ce se ameţ ea încetul cu încetul, se lega la început ba de unul, ba de altul, bă tâ ndu-şi joc de oameni cu vorbe grele, pregă tite parcă dinainte, pentru ca la urmă , după ce se îmbă ta zdrav ă n, să fie cuprins de o adev ă rat ă furie şi să sar ă la ei cu cuţ itul. Atunci ocna şii, care-i cunoşteau puterea de taur, fugeau de el şi că utau să se ascundă , că ci se nă pustea asupra oricui i-ar fi ieşit în cale. Gă siser ă totuşi un mijloc prin care putea fi st ă pâ nit. Se adunau vreo zece oameni din cazarma lui, se aruncau to ţ i deodat ă asupr ă- i şi începeau să -l lovească din toat ă puterea cu pumnul în burt ă , în piept, în plex, în inimă , pana ce-l lă sau lat. Oricare altul ar fi murit de pe urma at ât or lovituri, dar Gazin scă pa întotdeauna. După ce-l f ă ceau să cadă în nesimţ ire, îl înf ăşurau în scurta lui şi-l zv â rleau pe patul de scâ nduri, „să -şi mistuie uu_ DOSTOlfcvsKu beţ ia!" cu alte cuvinte. Şi într-adev ăr , a doua zi se s> aproape complet să nă tos şi pornea la lucru, t ăc ut şi poso-f mor â t. Şi de câ te ori se îmbă ta Gazin astfel, ocna şii ştiau cum are să sf âr ş ească pentru el ziua. Şi el ştia, dar nu se putea st ăp â ni sa nu bea. A şa au trecut câţ iva ani. De la o vreme încoace, bă gar ă însă de seamă că începe să se mai domolească . Tot mai des se plâ ngea de dureri şi se ducea la spital; slă bea şi-şi pierdea din puterea lui de taur. „în sf â rş it, i-au
slă bit şi lui balamalele", îşi spuneau între ei ocna şii. Î în ziua aceea, Gazin a intrat în bucă t ă rie însoţ it de| polonezul pr ăp ă dit care ştia să câ nte din vioar ă şi pe care! Chefliii îl angajau ca s ă dea petrecerii lor mai mult ă ! Str ă lucire. Se opri în mijlocul să lii, t ăc ut, cercet â ndu-i cui privirea unul câ te unul pe cei de fa ţă . Nimeni nu scoase c vorbă . În sf âr ş it, ochii lui se oprir ă asupra mea şi a ocna şulu cu care beam ceai. Z âm bi r ău t ăc ios, batjocoritor şi, cu expresie de satisfacţ ie în ochi, ca după un gâ nd viclean, ven clă tinâ ndu-se înspre masa noastr ă. — Ia spuneţ i-mi (vorbea ruseşte), din ce venituri t ăi nuit» hă lă duiţ i aici, îmbuibâ ndu-v ă cu ceaiuri? Schimbai o privire cu vecinul meu, înţ elegâ nd că cel mai bun lucru era s ă t ăc em şi să nu-i r ăs pundem nimic. Cea mai mică contrazicere l-ar fi înfuriat imediat. — Vr ă să zicâ , aveţ i bă ni? Îşi urmă el interogatoriul. Bani cu duiumul, ai? Pă i, pentru asta a ţi venit la ocnă , ca să v ă desf ăt a ţ i cu ceaiuri? Pentru asta a ţ i venit, mă ? R ăs pundeţ i, fire-a ţ i ai dracului să fiţ i! V ă zâ nd însă că suntem hot ăr â ţ i să t ă cem şi să nu-l luă m în seamă , se f ăc u roşu-v â nă t la fa ţă , vinele de la t âm plă i se umflar ă şi începu să tremure de furie. La doi pa şi se afla o tav ă uria şă şi grea pe care se punea pâ inea t ă iat ă pentru hrana ocna şilor la pr ân z sau seara. Era at â t de mare, încâ t încă pea pe ea pâ ine destulă pentru a să tura jumă tate din întreaga ocnă . În clipa aceea tava era goală . Gazin o prinse cu amâ ndoui mâ inile şi o ridică deasupra capetelor noastre. Încă o clipă şi ne-ar fi zdrobit, desigur, ţ estele. Cu toate că omorul, ori fie şi numai tentativa de omor, ar fi atras asupra întregii ocne AMIN 11KJ. Chinuri nemă surate, astfel încâ t numai gâ ndul la cercet ăr ile, interogatoriile şi percheziţ iile ce se porneau, urmate de o înă sprire a regimului general, îi f ă cea pe ocna şi să evite cu orice preţ a că dea în asemenea extreme, cu toate astea, zic, acum toţ i t ă ceau, încremeni ţ i într-o a şteptare iscoditoare. Nici un cuv â nt nu fu scos în apă rarea noastr ă , nici un strigă t nu se ridică împotriva lui Gazin – at â t de mare era ura ocna şilor împotriva domnilor! Se vede că se desf ăt au grozav v ăz â ndu-ne într-o asemenea primejdie. Dar o înt âm plare fericit ă puse brusc capă t acestei scene ce-ar fi putut avea urmă ri tragice. În momentul câ nd Gazin era gata s ă abat ă peste capetele noastre uria şa t ă blie, se auzi un glas din tindă : — Gazin! Ţ i-au furat rachiul! Acesta tr â nti t ă blia jos şi se repezi ca un nebun afar ă din bucă tă rie. — Din voia Domnului au scă pat! Îşi spuser ă ocna şii. Şi mult timp după aceea vorbir ă de cele înt âm plate, repet â nd mereu aceste cuvinte. N-am aflat niciodat ă dacă într-adev ăr i se furase rachiul, sau dacă aceast ă veste, aruncat ă ca o bombă în momentul cel mai critic, n-a fost o nă scocire inspirat ă de dorinţ a cuiva de a ne scă pa de la pieire. În seara aceea, pe întuneric, înainte de închiderea cază rmii, m-am plimbat mult de-a lungul gardului şi o tristeţ e amar ă îmi nă pă di sufletul;
niciodat ă după aceea, în tot timpul câ t am stat la ocnă , nu m-am simţ it mai deprimat ca în acele clipe. Cea dint âi zi de osâ nda e totdeauna cea mai grea, fie într-o temniţă oarecare, fie într-o fort ăr ea ţă , fie la ocnă cu regim de muncă silnică . Dar, îmi aduc aminte că mai ales un gâ nd nu mi-a dat pace, un g â nd care mai apoi, în lungile zile şi nopţ i de ocnă , m-a obsedat mereu; ascundea în el o întrebare nemă rturisit ă , că reia atunci nu i-am putut g ă si r ăs punsul şi pe care nici ast ăz i n-o pot rezolva: ce mult difer ă pedepsele pentru infracţ iuni de acela şi fel! Ce-i drept, crimele nu se pot asemui între ele, nici mă car cu oarecare aproxima ţ ie. Să luă m bună oar ă doi uciga şi: şi unul şi celă lalt au omor â t câ te un om; împrejur ăr ile în care au fost să v âr şite aceste omoruri au fost bine câ nt ăr ite, f ă ră să se omit ă vreun; amă nunt şi într-un caz şi în celă lalt se impune să se aplice] aproape aceea şi pedeapsă . Şi totuşi, ce deosebire e între cele] două crime, ce pr ă pastie se cască între felul cum au fost ele' să v â rş ite. Unul de pildă omoar ă pentru o nimica toat ă, pentru; o ceapă : a ieşit la drumul mare, a înjunghiat pe un biet ţă ran şi n-a gă sit la el decâ t o ceapă . „Ia te uit ă , t ăt uţă ! M-ai trimis; la jaf la drumul mare: am r ă pus un ţă ran, dar n-am gă sit la el decâ t o ceapă ." „Tacă -ţ i fleanca, nerodule! O ceapă -i o copeică ! O sut ă de inşi r ă puşi îs o sut ă de cepe şi gat; rubla!" (O legendă de la ocnă .). Altul omoar ă pentru a scă pa de un tiran libidinos, care- şi f ăc ea mendrele, necinstindu-i nevasta, sora, fiica. Unul ucide apă râ ndu-şi libertatea, via ţa lui de vagabond, aproape mort de foame, încolţ it fiind de o ceat ă întreagă de copoi, în timp ce altul înjunghie prunci şi copii numai din plă cerea criminală de a înjunghia, de a simţ i prelingâ ndu-i-se pe mâ ini sâ ngele lor cald, de a se îmbă ta de spaima şi cumplita lor înfiorare, de tremurul şi ultimele zv â cniri ale trupuşorului sf â rtecat de cuţ it. Ei bine, pe amâ ndoi îi a şteapt ă aceea şi pedeapsă ! Şi unul şi celă lalt vor fi osâ ndiţ i la muncă silnică . Fireşte, exist ă deosebiri în ce priveşte termenele, durata pedepsei aplicate. Deosebirile acestea sunt însă prea puţ in pe lâ ngă varietatea aceluia şi; de crimă care se să v â rş eşte în mii de chipuri, difer ă de la om la om, prezent â nd nenumă rate forme particulare. Câ te firi, at ât ea deosebiri. Să admitem însă că ar fi, cu neputinţă să se anihileze deosebirile şi inegalitatea, că este o problemă de nedezlegat, ca un fel de cvadratur ă a cercului în materie de penalitate, să admitem că ar fi a şa! Dar chiar dacă inegalitatea nici n-ar exista, trebuie să ne gâ ndim şi la o alt ă deosebire, la aceea a efectelor pedepsei. Îl vezi pe câ te unul cum se stinge la ocnă pe încetul, ca o luminare, în timp ce un altul nici n-ar fi crezut, înainte de a intra la ocnă , că poate exista pe lume o via ţă at ât de distractiv ă, un club at ât de nostim cu nişte camarazi at ât de stra şnici, toţ i unul şi unul. Da, se gă sesc în temniţă şi oameni de soiul acesta. Iat ă , bună oar ă , un om cult, om de conştiinţă , cu mintea limpede, un suflet plin de simţ ire. Durerea inimii lui, remuşcarea şi zbuciumul l ă untric îl rod cu mai mult ă for ţă decâ t pedeapsa pe care o îndur ă. Sentinţ a pe care şi-a dat-o el însuşi e mult mai aspr ă şi mai necruţă toare decâ t a orică rei legiuiri, chiar şi a celei mai ne înduplecate. Şi iat ă l cot la cot cu un altul, care în tot timpul câ t îşi ispăşeşte pedeapsa nu s-a gâ ndit mă car o dat ă la crima pe care a să v âr ş it-o. Ba se şi crede nevinovat.
Sunt şi din aceia care recurg la crimă şi o să v âr ş esc numai ca să fie trimişi la ocnă , scă pâ nd astfel de o via ţă mult mai grea în libertate. Acolo tr ăi a în ultimul hal de umilire şi degradare, mereu flă mâ nd, că ci niciodat ă nu putea să mă nâ nce câ t îi cerea foamea, trudind din greu la st ăp â n, de diminea ţ a şi pâ nă n sear ă . La temniţă munca-i mai u şoar ă , capă t ă o pâ ine cum nici n-a mai v ăz ut şi mă nâ ncă pe să turate; în zilele de să rbă toare i se dă carne, mai capă t ă şi pomană din afar ă, lucr â nd seara, are posibilitatea să câştige şi un ban. Dar unde mai pui societatea de care se bucur ă acolo? Numai oameni pricepu ţ i şi şmecheri, trecuţ i prin ciur şi prin dâ rmon, atot ştiutori şi descurcă reţ i în toate. Îi priveşte cu mirare şi respect, că ci nu i-a mai fost dat să vadă asemenea oameni; pentru el, ei alcă tuiesc societatea cea mai aleas ă din lume. E cu putinţă oare ca osâ nda să aibă acela şi efect asupra acestor indivizi at â t de deosebiţ i unul de altul? Pedeapsa va fi oare deopotriv ă simţ it ă de amâ ndoi? Dar ce rost are să ne fr ăm â nt ăm cu probleme ce n-au dezlegare! Bate toba şi e timpul să intr ă m în cază rmi. IV PRIMELE IMPRESII Se mai f ă cu o dat ă numă ră t oarea, ultima din ziua aceea. Dup ă acest control de sear ă uşile cază rmilor se încuiau, fiecare cu lacă te deosebite, puse pe ză voare grele şi ocna şii r ăm â neau închişi sub pază pâ nă -n zori. LtvJO Numă ră toarea o f ăc ea un subofiţ er ajutat de doi solda ţi . Câ teodat ă asista şi ofiţ erul de serviciu, iar ocna şii erau alinia ţ i în curte. De cele mai multe ori, aceast ă ceremonie se f ă cea într-un cadru mai familiar, în cazarmă . A şa s-au petrecut lucrurile şi de data aceasta. Solda ţ ii se încurcau şi greşeau socoteala, numă rau din nou, plecau şi se întorceau iar ăşi să mai numere o dat ă . În sf â rş it, se încredinţ ar ă bieţ ii de ei că nu lipseşte niciunul şi încuiar ă uşile. În dormitor ne aflam cu totul vreo treizeci de de ţ inuţ i, înghesuiţ i unul lâ ngă altul pe un prici comun de scâ nduri. Era încă devreme şi fiecare îşi că uta de lucru pâ nă la culcare. În afar ă de supraveghetorul invalid de care am mai amintit şi care dormea cu noi în cazarmă , reprezent â nd peste noapte administra ţ ia temniţ ei, în fiecare cazarmă mai era câ te un şef ales de însuşi maiorul comandant, bineînţ eles, dintre deţ inuţ ii cu bună purtare. Se înt âm pla însă deseori ca aceşti şefi să fie prinşi la r ân dul lor cu abateri grave; atunci erau supu şi la bă taia cu vergile, degrada ţ i şi scoşi din şefie şi numaidecâ t înlocui ţ i cu alţ ii, mai destoinici. Şeful nostru era Akim Akimâ ci, care, spre surprinderea mea, uneori îşi permitea chiar să se r ăs tească la deţ inuţ i. Ei însă nu prea îl bă gau în seamă , ba de multe ori îl luau peste picior. Invalidul-supraveghetor era mai de ştept: nu se bă ga în treburile noastre şi se ferea să se amestece în certurile dintre deţ inuţ i, iar dacă se înt âm pla să deschidă gura, o f ăc ea de mâ ntuială , ca să arate că -şi împlineşte o datorie. Se ţ inea deoparte, t ăc ut, pe patul lui, câ rpă cindu- şi cizmele scâ lciate. În aceast ă primă zi de ocnă , am bă gat de seamă un lucru pe care observa ţ iile ulterioare mi l-au confirmat, încredinţâ ndu-mă că nu greşisem
deloc şi anume: toţ i aceia care nu erau ocna şi, dar aveau de-a face cu ei – începâ nd cu escorta, cu paznicii şi cu slujba şii administra ţ iei – adoptau fa ţă de osâ ndiţ i o atitudine exagerat ă, de parcă s-ar fi temut în fiecare clipă ca nu cumva vreunul să sar ă la ei cu cuţ itul în mâ nă . Dar şi mai curios mi s-a pă rut faptul că deţ inuţ ii, dâ ndu-şi seama de spaima pe care o trezesc, prindeau curaj şi se ar ăt au mai îndr ăz neţ i şi mai obraznici. De fapt, pentru ocna şi cel mai bun şef e cel care nu se teme de ei. În general însă , în ciuda îndr ăz nelii lor, ocna şii sunt cu mult mai mul ţ umiţ i câ nd v ă d că sunt trata ţ i cu încredere. Ba e singura cale, poate, prin care li s-ar mai putea câştiga simpatia. Se înt â mpla câ teodat ă, deşi rar de tot, ca vreunul dintre comandanţ i să intre în cazarmă neînsoţ it de gardă . Ei bine, nici nu va puteţ i închipui cu câ t ă mirare se uitau la vizitator şi ce mult câştiga el în ochii lor. Un asemenea vizitator neînfricat impune întotdeauna mare respect şi chiar dacă ar fi fost să se înt â mple atunci o nenorocire, în nici un caz cu el de fa ţă n-ar fi avut loc. Spaima pe care o încearcă toţ i ceilalţ i în preajma ocna şilor e aceea şi pretutindeni, oriunde exist ă ocna şi şi totuşi, n-a ş şti să spun de unde izvor ăşte. Fireşte, ea este întrucâ tva justificat ă , dacă ne gâ ndim la impresia pe care o produce osâ nditul, t âl har sau asasin notoriu, începâ nd cu înf ăţ işarea lui; în afar ă de aceasta, pe mă sur ă ce se apropie de temniţă , omul simte că mulţ imea de indivizi de acolo nu s-a adunat de bun ă voie şi că nici o mă sur ă, oricâ t ă str ăd uinţă s-ar depune, n-ar putea cu nici un chip să transforme în cadavru un om viu: el îşi pă strează simţ irea, setea de r ă zbunare şi de via ţă , pasiunile şi necesit ăţ ile, precum şi dorinţ a de a şi le îndeplini. Şi cu toate acestea, sunt ferm convins că n-ai de ce să te îngrozeşti în fa ţ a unui ocna ş. Un om nu se aruncă cu una cu două asupra semenului să u cu jungherul în mâ nă şi, oricum, dacă posibilitatea unei primejdii nu este exclusă , dacă aceast ă primejdie s-a tradus vreodat ă în fapt într-un caz oarecare izolat, asemenea cazuri sunt at â t de rare, încâ t pot fi socotite ca inexistente. Nu mă refer aici, bineînţ eles, decâ t la deţ inuţ ii condamna ţ i, care au păşit în stadiul execut ă rii pedepsei şi dintre care mulţ i se simt aproape fericiţ i că şi-au gă sit în sf â rş it un culcuş şi un rost în temniţă (într-at ât o via ţă nouă poate pă rea frumoasă !), dispuşi prin urmare să tr ă iască liniştiţ i şi supuşi; iar pe cei turbulenţ i, care se întrec cu mă sura, îi pun ceilalţ i ocna şi cu botul pe labe. Osâ nditul, oricâ t de îndr ăz neţ şi nesupus ar fi, se teme de tot ce-l înconjoar ă în temniţă . Alta e situa ţ ia deţ inutului în prevenţ ie, a că rui soart ă n-a fost încă hot ăr â t ă. Numai gâ ndul că a doua zi va fi judecat şi condamnat la bă taie cu vergile, iar imediat după aceea trimis să -şi execute pedeapsa îl împinge pe acesta să se arunce asupra cuiva, f ăr ă motiv anume; să v â rş ind o nouă infracţ iune, se deschid noi cercet ă ri şi formalit ăţ i, vremea trece, pedeapsa e mereu amâ nat ă şi se depă rtează în timp. Aici o asemenea fapt ă îşi are rostul ei, urmă reşte un ţ el precis: „acela de a-şi amă gi soarta" cu orice preţ şi câ t mai degrabă . În aceast ă ordine de idei îmi amintesc chiar de un caz psihologic foarte ciudat care s-a înt âm plat cu unul din ocna noastr ă .
Printre condamna ţ ii militari se g ă sea un fost soldat, judecat şi trimis la muncă silnică pe doi ani, f ăr ă degradare; civică , un palavragiu şi un lă udă ros f ăr ă pereche, dar şi un; mare fricos. De felul lor, solda ţ ii ruşi nu sunt nici fricoşi, nici lă udă roşi. Şi chiar dacă dai peste vreun fanfaron, e neapă rat un caz excepţ ional, că ci soldatul nostru n-are vreme de asemenea isprav ă, chiar şi atunci câ nd i-ar arde de asta. Şi câ nd l-ai nimerit, atunci e negreşit un fricos şi-un pierde-var ă . Dutov (acesta era numele deţ inutului de care vorbesc) îşi execut ă în sf â rş it pedeapsa şi intr ă din nou într-un batalion de graniţă . Dar este ştiut că toţ i cei care au fost trimişi în temniţă ca să se îndrepte se pervertesc şi mai mult, astfel încâ t după două sau trei să pt ă mâ ni de libertate nimeresc iar în> puşcă rie, de data asta însă nu pentru scurt ă vreme, ci pentru cincisprezece sau două zeci de ani, în secţ ia „permanenţ i". Asa s-a înt âm plat şi cu Dutov. După vreo trei să pt ă mâ ni de la punerea lui în libertate, a comis un furt prin efrac ţ ie, la. Care, cu prilejul cercet ă rilor, s-a mai adă ugat şi comportarea grosolană şi nedisciplinat ă. Fu dat în judecat ă şi condamnat la bă taia cu vergile. Dar ca un fricos ce era, cuprins de groaza apropiatei pedepse, se nă pusti cu un cuţ it în mâ nă asupra ofiţ erului de gardă care tocmai intrase în închisoare, în ajunul zilei fixate pentru executarea pedepsei. Îşi dă dea bineînţ eles seama că fapta aceasta îi înr ău t ăţ ea mult situa ţ ia, riscâ nd să primească un numă r mult mai mare de ani de muncă silnică . Şi totuşi o f ăc u, mâ nat de un singur g â nd: acela de a amâ na pentru câ teva zile, pentru câ teva ceasuri cel puţ in, cumplita clipă în care urma să -şi îndure pedeapsa. Era at ât de la ş, încâ t nici nu-l atinse pe ofiţ er cu cuţ itul, ci f ăc u totul numai de form ă , numai ca să se pună pe tapet o nouă infracţ iune, pentru care să înceapă o nouă judecat ă. Clipa dinaintea pedepsei e, desigur, groaznică pentru cel osâ ndit să îndure bă taia şi am avut prilejul să v ă d destui condamna ţ i în ajunul acestei zile de supliciu. Îi înt â lneam de obicei la spital, câ nd mă îmbolnă veam, lucru ce mi se înt âm pla deseori. Toţ i condamna ţi i din întreaga Rusie ştiu că oamenii care le arat ă cea mai mare compă timire sunt doctorii; ace ştia nu fac niciodat ă vreo deosebire între deţ inuţ i, precum ceilalţ i care tr ă iesc în preajma lor, cu excepţ ia oamenilor simpli din popor. Niciodat ă un om din popor nu-l învinuie şte pe condamnat, oricâ t de înfior ăt oare i-ar fi fapta şi îl iart ă, fiindcă ştie că îndur ă îndeajuns pentru ea. Şi cred că nu-i înt â mplă tor faptul că tot poporul din întreaga Rusie socoate crima o adev ăr at ă nenorocire şi pe uciga ş un nă pă stuit. E o definiţ ie profund semnificativ ă . Şi e cu at ât mai plină de t âl c, cu câ t izvor ăşte din adâ ncul inimii, în mod inconştient, instinctiv. Or, doctorii sunt adesea singura salvare pentru deţ inuţ i, mai ales atunci câ nd îi a şteapt ă o pedeapsă corporală . Condamnatul îşi face socoteala şi ştie aproximativ câ nd îi va veni sorocul pentru executarea sentinţ ei; ca să scape, cere să fie dus la spital şi reuşeşte să amâ ne cu câ teva zile momentul cumplitei execuţ ii. Câ nd iese din spital, e sigur că a doua zi nu va scă pa de aceast ă grea încercare şi tr ă ieşte ceasuri de tulburare neînchipuit ă . Unii, e drept, caut ă din mâ ndrie să şi ascundă fr ă mâ ntarea, dar str ă duinţ a lor st â ngace de a se ar ă ta nepă să tori
nu-i poate înşela pe camarazii lor, care ştiu şi înţ eleg prea bine ce au pe suflet şi pă strează o t ăc ere grav ă , plină de milă şi omenie. I ii Am cunoscut un deţ inut t ân ă r, fost soldat, osâ ndit pentru omor, care trebuia să sufere pedeapsa bă t ă ii cu cel mai mare num ă r de lovituri cu vergile se să bea o sticlă de îngă duit. Îi era at â t de frică , încâ t J în ajun se hot ă râ rachiu amestecat cu praf de tutun. Şi fiindcă veni vorba de rachiu: oricare deţ inut condamnat la bă taia cu vergile pă strează la el pentru clipa hot ăr â t oare o sticlă de rachiu pregă tit ă din timp şi obţ inut ă cu mă ri sacrificii bă neşti; vreme de şase luni se lipseşte poate şi de lucrurile cele mai necesare, numai ca să bea un sfert de litru de rachiu înainte de a fi dus la bă taie. Deţ inuţ ii sunt convinşi că omul beat îşi îndur ă mai uşor pedeapsa şi nu simte cu at ât a ascuţ ime loviturile de bici sau de varga. Dar s ă revenim la povestea t â nă rului nostru. Bietul bă iat că zu bolnav îndat ă ce goli sticla de rachiu; începu să verse şi să scuipe sâ nge şi fu trimis la spital aproape f ă ră cunoştinţă . V ăr să turile îi r ă v ăşir ă într-at ât a pieptul, încâ t peste câ teva zile se v ăd ir ă simptomele unei forme grave de oftică , ce-l topi în câ teva luni. Doctorii care l-au îngrijit n-au cunoscut niciodat ă cauza bolii. Vorbind despre lipsa de curaj, caz at ât de des înt âl nit printre deţ inuţ ii supuşi la pedepse corporale, trebuie să adaug că sunt şi cazuri câ nd într-o asemenea situa ţ ie ei dau dovadă de un curaj f ăr ă margini. Îmi amintesc de câ teva exemple de bă rbăţ ie vecine cu nesimţ irea, exemple mai puţ in rare decâ t s-ar crede. Mi-a r ă mas întipă rit ă în minte mai ales înt â lnirea la spital cu unul dintre cei mai monstruo şi criminali, într-o frumoasă zi de var ă, se r ă spâ ndi prin saloanele deţ inuţ ilor zvonul că fiorosul uciga ş Orlov va fi supus în seara aceea la pedeapsa bă tă ii şi că după asta va fi internat în spital. Deţ inuţ ii bolnavi erau convinşi toţ i pâ nă la unul că pedeapsa va fi deosebit de crudă . Toat ă lumea pă rea emoţ ionat ă şi eu însumi, trebuie să recunosc, a şteptam cu nespusă curiozitate ivirea acestui t â lhar celebru, pe seama că ruia se povesteau lucruri de neînchipuit. Era un asasin cum rareori se înt âl nesc, în stare să omoare cu mult sâ nge rece bă tr â ni şi copii; un om înzestrat cu o formidabilă putere de voinţă şi plin de cea mai orgolioasă conştiinţă a for ţ ei lui. Mă rturisise un şir întreg de omoruri şi fusese condamnat la forma cea mai grav ă a pedepsei corporale – bă taia cu beţ ele cu un numă r maxim de lovituri, aplicate de dou ă t , abia că tre sear ă; şiruri neîntrerupte de solda ţ i. Fu adus, sau mai bine zis t âr â se întunecase, a şa că lumină rile erau aprinse. Orlov era galben ca ceara, aproape leşinat, cu pă rul negru şi des încâ lcit. Spatele îi era umflat, învineţ it şi plin de sâ nge. Deţ inuţ ii îl îngrijir ă toat ă noaptea; îi schimbau prosoapele ude, îl întorceau câ nd pe o parte, câ nd pe alta, îi dă deau doctorii, îl ungeau cu alifie, într-un cuv â nt, avur ă pentru el cea mai st ă ruitoare grijă , ca pentru cea mai apropiat ă rudă ori pentru un nepreţ uit binef ă că tor. A doua zi îşi veni pe deplin în simţ iri şi f ă cu de două sau de trei ori înconjurul să lii! Spre marea mea mirare: îl aduseser ă în spital zdrobit şi cu desă v âr ş ire sleit de puteri. Primise dintr-o dat ă mai bine de jumă tate din loviturile la care fusese os â ndit, că ci
doctorul ordonase întreruperea bă t ă ii abia după ce se convinsese că , dacă se mai continuă executarea pedepsei, Orlov moare sigur sub lovituri. Era mic de statur ă, slab şi istovit de o îndelungat ă şedere în prevenţ ie. Cine a avut prilejul să vadă deţ inuţ i afla ţ i mult timp în prevenţ ie îşi va aduce totdeauna aminte de chipul lor palid, supt şi de privirile lor înfrigurate. Cu toate acestea, Orlov se cu repeziciune. O for ţă lă untric ă extraordinar ă îi ajuta, probabil, înzdr ă venea organismul să se restabilească v ăz â nd cu ochii. Şi într-adev ăr , nu era un om ca oricare altul. Din curiozitate, că utai să -l cunosc mai îndeaproape şi timp de o să pt ăm â nă îl observai atent. A ş putea spune cu toat ă siguranţ a că în via ţ a mea n-am înt â lnit un om cu o fire mai d â rză şi mai tenace, cu o voinţă mai hot ăr â t ă . V ăz usem la Tobolsk o celebritate de acela şi soi, un vechi şef de bandă de t âl hari. Acela însă era o adev ă rat ă fiar ă ; numai v ă zâ ndu-i chipul, f ăr ă să fi ştiut cine e şi ghiceai că ai înaintea ta o fiinţă monstruoasă . Ceea ce mă îngrozise la el era insensibilitatea sufletească . Bruta cov âr ş ea într-at â ta orice însuşire spirituală , încâ t oricine îşi dă dea seama pe dat ă, de la prima vedere, că pentru el numai plă cerile trupeşti, senzuale, aveau vreun preţ în via ţă . Sunt convins însă că acel Korenev – că ci a şa îl chema pe t â lhar – s-ar fi pierdut şi el cu firea şi ar fi tremurat de frică în fa ţ a unei asemenea pedepse, cu toate că era în stare să ucidă f ăr ă să clipească . Orlov avea cu totul alt ă fire. Era întruchiparea deplină a izbâ nzii voinţ ei asupra trupului. Se vedea câ t de colo că omul acesta, cu dispreţ ul lui fa ţă de orice chinuri şi pedepse, ştie să se st ă pâ nească , să dispună nelimitat de energia, de for ţ ele şi de acţ iunile lui şi că nu se teme de nimic pe lume. Se simţ eau în el o nesecat ă energie, o dorinţă de activitate, de r ă zbunare, o voinţă neînduplecata în fa ţa ţ elului de atins. Mă uimea îndeosebi înf ăţ işarea lui mâ ndr ă, orgolioasă , felul cum privea totul, ca de pe culmea unei superiorit ăţ i intangibile, f ăr ă a avea aerul omului încrezut şi fudul, totul fiind la el firesc. Cred că nu exist ă în lume o fiinţă care să -i fi impus numai prin personalitatea sa. Primea totul cu un calm desă v â rş it, de parcă nimic pe lume nu l-ar fi putut uimi. Era pe deplin con ştient că ceilalţ i ocna şi îi poart ă respect, dar nu-şi f ăc ea din aceasta un titlu de glorie sau un motiv de a se umfla în pene. Şi doar vanitatea şi înfumurarea sunt tr ăs ă turi nelipsite fiecă rui ocna ş, f ăr ă nici o excepţ ie. Orlov era deştept şi de o sinceritate surprinză toare, departe înconjur, mă rturisind că însă de ă fi flecar. La întrebă rile mele a r ă spuns f ăr ă a şteapt ă cu ner ă bdare să -şi vindece r ă nile, ca să execute şi restul pedepsei pe care o mai avea de îndurat şi că la început i-a fost teamă că n-o să reziste. „Acum, spuse el f ă câ ndu-mi cu ochiul, treaba e ca şi sf â rş it ă. De îndat ă ce încasez şi restul de lovituri, o să mă trimeat ă cu primul convoi la Nercinsk şi pe drum îmi iau valea! Fug, orice s-ar înt â mpla! Numai de mi s-ar vindeca mai degrabă spinarea!" Şi în urmă toarele cinci zile câ t am stat împreună , îl vedeam arzâ nd de ner ă bdare să pă r ăs ească spitalul. Câ teodat ă era vesel şi pornit pe glume. Încercai să -l provoc la dest ă inuiri în legă tur ă cu via ţ a şi aventurile lui. Îşi încrunta uşurel spr ân cenele, dar r ăs pundea totdeauna deschis la întrebă rile mele. Câ nd îşi dă du seama însă că încercam să -i pă trund în suflet şi să
r ă scolesc în el o urmă de că inţă , mă privi cu at ât a trufie şi dispreţ , de parcă sar fi convins deodat ă că are de-a face cu un biet copilandru, necopt la minte şi naiv, cu care nu merit ă să stai de vorbă despre lucruri ce nu pot fi înţ elese decâ t de cei mari. Ba chiar am citit pe chipul lui şi un soi de compă timire. Dar peste câ teva clipe izbucni într-un hohot de r âs sincer, f ă ră nici o umbr ă de ironie şi nu mă îndoiesc că şi după ce a r ă mas singur, câ nd îi veneau în minte cuvintele mele, izbucnea în r âs şi asta nu o singur ă dat ă . Nemaiav ân d r ă bdare să a ştepte pâ nă -şi vor da medicii avizul, ceru în cele din urmă să i se facă ieşirea din spital, cu toate c ă r ăn ile de pe spinare nu erau încă vindecate; cum mă simţ eam şi eu mult mai bine, cerui de asemenea ieşirea din spital şi drumul înapoi îl f ă cur ă m împreună : pe mine m-au dus în temniţă , iar pe el la corpul de gardă , de unde fusese adus. La despă rţ ire îmi str â nse mâ na, ceea ce din partea lui era un semn de mare încredere. Înclin să cred însă că a f ă cut-o mai mult pentru că în clipa aceea era foarte mulţ umit de sine însuşi. Că ci în fond nici nu se putea ca el să nu mă dispreţ uiască , socotindu-mă o fiinţă slabă , resemnat ă şi supusă , vrednică de milă şi inferioar ă lui în toate privinţ ele. A doua zi fu scos pentru a-şi primi şi restul de pedeapsă . După ce se închiser ă por ţ ile cază rmii noastre, ea că pă tă o cu totul alt ă înf ăţ işare: semă na cu o casă de locuit, cu un că min. De-abia acum, într-o ambianţă casnică , reuşii să -mi cunosc camarazii de deten ţ ie mai îndeaproape. În timpul zilei, paznicii, subofi ţ erii ori alţ i reprezentanţ i ai administra ţi ei puteau să se ivească aici în orice clipă , a şa că deţ inuţ ii se ţ ineau puţ in mai altfel, r ă mâ nâ nd mereu într-o stare de oarecare încordare, nelinişte, a şteptare. Dar în clipa câ nd se trase ză vorul, fiecare se a şeză la locul lui şi-şi v ăz u de treburi. Cazarma se lumină deodat ă într-un chip nea şteptat: fiecare ocna ş îşi avea luminarea lui, înfipt ă într-un sfeşnic de obicei de lemn. Unii îşi reparau încă lţă mintea, 80 uusujievom alţ ii coseau la câ te o haină . Aerul pestilenţ ial devenea din ce în ce mai înă buşitor. Câţ iva tr â ndavi se traser ă într-un colţ şi se a şezar ă pe vine în jurul unui covor, la o partid ă de că rţ i. Aproape în fiecare cazarmă era câ te un deţ inut care avea un asemenea covora ş pr ă pă dit, un sfeşnic cu o luminare şi o pereche de că rţ i soioase la culme. Toate acestea împreuna purtau denumirea de „maidan". Patronul primea din partea jucă torilor remiză , vreo cincisprezece copeici pe noapte; asta-i era meseria. Se juca de obicei banc, trei foiţ e şi alte jocuri de noroc. Fiecare jucă tor îşi a şeza înainte o gr ăm ă joar ă de bă nuţ i de aramă , tot ce avea în buzunar şi nu se ridica decâ t atunci câ nd r ă mâ nea f ă ră nici un gologan ori c â nd îi scutura pe toţ i ceilalţ i de parale. Jocul se prelungea pâ nă noaptea t âr ziu; ba uneori îi apuca ziua şi se înt â mpla să -l sf â rş ească tocmai în clipa câ nd începeau să se deschidă uşile. În dormitorul nostru, ca şi în toate celelalte cază rmi de altfel, se gă seau întotdeauna câţ iva pâ rliţ i ruina ţ i de joc şi bă utur ă sau; pur şi simplu pâ rliţ i din nă scare. Zic „din nă scare" şi insist cu, osebire asupra acestei expresii. Întradev ă r, exist ă în r â ndurile poporului nostru şi vor exista în orice condiţ ii şi împrejur ă ri, unele personaje ciudate, oameni bl â nzi, potoliţ i şi adesea destul de harnici, dar a că ror soart ă e să r ăm â nă în vecii vecilor să raci lipiţ i pă mâ ntului.
Toat ă via ţ a trag, cum s-at zice, m âţ a de coadă , se zbat în mizerie, sunt copleşiţ i de necazuri şi ghinioane, le e team ă şi de umbra lor şi veşnic se află la cheremul cuiva, mai ales al chefliilor şi al parveniţ ilor îmbogăţ iţ i peste noapte. Orice str ă duinţă , orice încercare de a r ăz bi e zadarnică . Nu se aleg decâ t cu amă ră c iunea şi ponoasele, ca şi cum s-ar fi nă scut numai şi numai pentru a-i sluji pe alţ ii, tr ăg â ndu-şi zilele în umbra altora; le este sortit s ă facă numai ceea ce gâ ndesc alţ ii, să asculte de porunca «8 vrerea altora; sunt meniţ i să joace cum li se câ nt ă. Nici împrejurare, nici chiar cea mai nea şteptat ă nu-i poa îmbogăţ i; pâ rliţ i sunt şi pâ rliţ i vor r ă mâ ne în veci de veci. A înt â lnit oameni de felul acesta nu numai în r â ndurile popo lui, ci în toate societ ăţ ile şi pă turile sociale, în toate partidei jurnalele şi asocia ţ iile. Îi gă seşti în orice temniţă , în orice cazarmă şi e de ajuns să se înjghebe un maidan, ca să r ă sar ă imediat şi câ te un pâ rlit dintr-ăştia pentru diferite servicii. Isfici un maidan nu se putea de altfel lipsi de un asemenea slujitor. Era îndeobşte angajat de toţ i jucă torii pentru o noapte întreagă în schimbul a cinci copeici; atribuţ ia lui principală era să stea de pază în tindă , la uşă , adesea pe un ger de minus treizeci de grade, în întuneric, vreme de şase ori şapte ceasuri, atent la cel mai mic zgomot de pa şi. Maiorul de serviciu sau gă rzile îşi f ăc eau de multe ori rondul în puterea nopţ ii, apă reau încetişor pe nea şteptate în dormitoare şi-i surprindeau pe jucă tori şi pe meşteşugari, atra şi de lumina lumină rilor ce r ăz bă tea în curte. Câ nd se auzea zgomotul cheii scr âşnind în broască la uşa ce da în curte, era prea t âr ziu ca oamenii să se mai împr ăştie prin culcuşuri. Întrucâ t după asemenea dovadă de neatenţ ie straja tocmit ă mâ nca o mamă de bă taie zdrav ăn ă de la întregul maidan, scă pă rile acestea se petreceau foarte rar. Cinci copeici era o leaf ă de batjocur ă chiar şi în temniţă , astfel încâ t, în cazul acesta, ca şi în altele asemă nă toare, pretenţ iile şi asprimea patronilor m-au mirat totdeauna. „Ai intrat în hor ă – n-ai încotro!" era un argument care nu admitea nici un fel de replică . Pentru câţ iva gologani, arunca ţ i ca o pomană , patronul storcea tot ce putea de la nenorocitul al că rui binef ă că tor se mai şi socotea pe deasupra. Am mai putut observa cu acest prilej cum un chefliu, un be ţ ivan ce nu şov ă ia să -şi risipească banii f ă ră nici o socoteală , îl tr ăg ruşine pe acest ea pe sfoar ă f ă ră slujitor de Doamne-ajut ă, ciupindu-i să rmanului câ teva parale din puţ inul ceavea de primit, lucru constatat, de altfel, nu numai la ocn ă şi nu numai la maidane. A şadar, toat ă lumea s-a apucat de lucru, fiecare în meseria lui; în afar ă de jucă tori, dacă mai tr ân dă veau vreo cinci deţ inuţ i, dar şi aceştia s-au culcat imediat. Pe priciul uria ş, locul meu era lâ ngă uşă . De cealalt ă parte a priciului, cap la cap cu mine dormea Akim Akimâ ci. Pâ nă pe la ora zece sau unsprezece, a lucrat la un lampion chinezesc multicolor, pe Oi care i-l comandase cineva din ora ş şi pentru care avea să fie bine plă tit. Era neîntrecut în aceste lampioane, pe care lg f ă cea cu mult ă migală , lucr ân d metodic şi neîntrerupt. Dupj ce-şi mâ ntui treaba, str â nse totul cu grijă , îşi desf ă cu pă tura, se închină cu evlavie, se culcă liniştit şi cuminte şi adormi ca un om cu sufletul împă cat. Ducea, pare-se, cuminţ enia şi st ă ruinţ a în bună
r â nduială pâ nă la cea mai meschina pedanterie; ca to ţ i oamenii obtuzi, mă rginiţ i, se credea, probabil, deştept nevoie mare. În prima zi nu mi-a pl ă cut, deşi mi-a-mintesc că mi-a dat mult de g â ndit; m-a mirat mai ales faptul c ă un om cu firea lui ajunsese la ocn ă , în loc să izbâ ndească şi să prospere în via ţă . Dar despre Akim Akimâ ci voi avea nu o dat ă prilejul să vorbesc mai departe. A ş vrea să -i descriu aici succint pe to ţ i cei care dormeau într-o cazarma cu mine. Îmi fusese dat să tr ă iesc acolo ani de-a r ân dul şi cu toţ ii aveau să -mi fie colocatari şi tovar ăşi. E lesne de înţ eles, a şadar, curiozitatea nest ă pâ nit ă cu care-l cercetam pe fiecare. În st â nga mea dormea un grup de munteni din Caucaz, aproape toţ i trimişi aici pentru tunarii şi osâ ndiţ i la pedepse diferite. Grupul era alcă tuit din doi lezghini, un cerchez şi trei t ăt ari din Daghestan. Cerchezul se ar ăt a a fi un om ursuz şi posomorit; nu vorbea aproape cu nimeni şi arunca în juru-i că ut ă turi încruntate, cu ochii sclipind de ur ă nest ăp â nit ă şi cu un zâ mbet batjocoritor pe buze, plin de r ău tate şi venin. Unul dintre lezghini era un om înaintat în v â rst ă , cu un nas subţ ire, coroiat; toat ă înf ăţ işarea lui îl tr ă da pe timarul îmbă tr â nit în rele. În schimb, celă lalt, Nurra, mi-a f ăc ut chiar de la început cea mai plă cut ă, cea mai îmbucur ăt oare impresie. De statur ă mijlocie, destul de t â nă r încă , f ă cut ca un hercules, cu p â rul blond şi ochii alba ştri, avea un nas câ rn şi tr ă să turile feţ ei ca de fetişcană finlandeză ; ca toţ i că lă reţ ii, avea picioarele str âm be şi că lca mai mult pe v â rfuri. Tot corpul lui era plin de cicatrice: urme de gloanţ e şi lovituri de baioneta. Acasă la el ducea o via ţă ' pa şnică , dar pleca mereu la muntenii vecini, cu care se înhă ita în incursiuni r ăz boinice împotriva ruşilor. Aici, Ocnă , toat ă lumea îl îndr ăg ise din pricina firii lui vesele şi deschise. Lucra f ăr ă să cr âc nească , totdeauna potolit şi senin, deşi de multe ori murdă ria şi tică loşia ce domneau printre deţ inuţ i îl revoltau: şarlatania, beţ ia îi trezeau dezgustul ori îl scoteau pur şi simplu din fire; într-un cuv â nt, nu putea suferi tot ce-i pă rea necinstit; dar nu se certa cu nimeni, mulţ umin-du-se să întoarcă indignat capul. Tot timpul c â t a stat la ocnă , n_a furat nimic şi n-a f ăc ut nici un r ău nimă nui. Era foarte credincios. Îşi f ă cea regulat şi cu mult ă evlavie rugă ciunile; ţ inea ca un fanatic zilele de post dinaintea marilor s ă rbă tori mahomedane şi-şi petrecea nopţ i întregi în veghe şi rugă ciune. Toat ă lumea îl iubea şi-l socotea omul cel mai cinstit din lume, „Nurra e un leu", ziceau ocna şii; şi a şa, porecla de „leu" îi r ăm ase pâ nă la sf â rş it. Era pe deplin încredinţ at că după ispăşirea pedepsei va fi trimis înapoi acasă , în Caucaz; la drept vorbind, tr ăi a numai cu aceast ă nă dejde. Nu ştiu de ce, dar sunt convins că ar fi murit dacă într-o zi i s-ar fi luat aceast ă nă dejde. Îl remarcai chiar din prima zi. De altfel, era cu neputinţă să nu-ţ i atragă atenţ ia fa ţ a lui blâ ndă şi cinstit ă , în mijlocul at ât or chipuri posomorite, înr ăi te şi batjocoritoare. Mă aflam în temniţă abia de o jumă tate de ceas, câ nd îl v ăz ui că trece pe lâ ngă mine şi mă bate încetişor pe umă r, zâ mbindu-mi prietenos. Nu pricepui numaidec â t ce voia să spună , că ci vorbea foarte st âl cit ruseşte; dar, după câ tva timp, se ivi din nou şi cu acela şi zâ mbet binevoitor mă bă tu iar ăşi pe umă r. Apoi îşi repet ă gestul ori de câ te ori trebuia să treacă pe lâ ngă mine sau poate-
şi f ăc ea înadins drum pentru asta. Şi a şa trei zile în şir. După cum am priceput mai t â rziu, gestul lui voia să însemne că -i era milă de mine şi că înţ elegea câ t de grea trebuie să -mi par ă osâ nda în primele zile; voia să -mi arate prietenia lui, să mă încredinţ eze că mă pot bizui oricâ nd pe sprijinul lui. Bunul şi naivul meu Nurra! Cei trei t ăt ari daghestanieni erau fra ţ i: doi dintre ei bă rba ţ i în toat ă firea, pe câ nd cel mai mic, Alei, n-avea dec â t două zeci şi doi de ani, dar ar ă ta şi mai t ân ă r. Locul lui pe prici era lâ ngă mine. Fa ţ a lui frumoasă şi deschisă , inteligent ă şi totodat ă plină de o bună tate naiv ă , aproape copilă rească , îmi câştigă inima de la început şi eram nespus de fericit că soarta mi-l hă ră zise pe el ca vecin şi nu pe altcineva. Tot sufletul i se citea pe chipul lui frumos, ba a ş putea spune chiar neasemuit de frumos. Z â mbetul încreză tor avea at â ta nevinov ăţ ie, ochii lui mari, negri-catifela ţ i, erau at ât de mâ ngâ ietori, at ât de buni şi înţ elegă tori, încâ t simţ eam totdeauna o pl ă cere deosebit ă să -l privesc şi asta mă uşura în clipele de amă ră ciune şi de chinuitoare deznă dejde. Credeţ imă , nu exagerez deloc. Într-o zi, pe câ nd erau acasă , în sat la ei, fratele lui cel mai mare (avea cinci fra ţ i mai mari ca dâ nsul, dintre care doi fuseser ă duşi să lucreze la o exploatare din Siberia) îi porunciser ă scurt să -şi ia sabia, să încalece şi să -i urmeze. Respectul pentru cei mai în v âr st ă e at ât de mare în familiile de munteni, încâ t t ân ă rul Alei nu îndr ăz ni, ba nici nu se gâ ndi să mai întrebe încotro pornesc; iar ceilalţ i nu gă sir ă cu cale să -i împă rt ăşească ţ inta expediţ iei. Porneau la jaf, urm â nd să iasă la drumul mă re, să pâ ndească trecerea caravanei unui bogat negustor armean şi s-o jefuiască . Lucrurile se petrecur ă întocmai: uciser ă mai înt âi str ă jile însoţ itoare, îl r ă puser ă apoi pe armean şi după aceea jefuir ă în voie toat ă marfa pe care o transporta. Cur â nd însă totul fu descoperit; cei şase fra ţ i fur ă prinşi, judeca ţ i, dovediţ i vinova ţ i şi condamna ţ i la muncă silnică în Siberia. Tribunalul se ar ă tă mai indulgent doar fa ţă de Alei şi-l osâ ndi numai la patru ani. Fra ţ ii lui îl iubeau foarte tare, cu o dragoste mai mult p ă rintească decâ t fr ăţ ească . El era singura lor mâ ngâ iere în temniţă : îndeobşte posomoriţ i şi trişti, frunţ ile li se descreţ eau câ nd se uitau la el, iar câ nd îi vorbeau (lucru rar, de altfel, c ă ci îl socoteau un bă ieţ el că ruia nui poţ i adresa un cuv ân t serios), chipul lor se lumina de un zâ mbet plin de blâ ndeţ e şi că ldur ă şi îmi venea uşor să ghicesc că -i spuneau ceva hazliu, ca unui copil neştiutor, cel puţ in judecind după zâ mbetul lot îngă duitor şi după privirile semnificative pe care le schim-l bau la auzul r ăs punsurilor lui. El abia de îndr ă znea s< deschidă cel dint â i vorba, at ât de mult îi respecta. E greu de imaginat cum a putut acest fl ă că ia ş simpatic să -şi pă streze aici, la ocnă , inima curat ă, să r ăm â nă at ât de cinstit, de bun şi simţ itor şi să nu se înă sprească , să nu se tică loşească şi el în anii aceştia câ t şi-a îndurat pedeapsa. Avea, de altfel, o fire din cale-afar ă de armonioasă , dintr-o bucat ă , în ciuda gingăşiei ei şi a blâ ndeţ ii aparente. Mai t âr ziu mi-a fost dat s ă -l cunosc bine şi foarte , îndeaproape. Era cuminte şi neprihă nit ca o fat ă mare şi la orice fapt ă ur â tă murdar ă , ruşinoasă , nedreapt ă, la orice silnicie, în ochii lui se aprindea o str ăf ulgerare de mâ nie care-i f ăc ea parcă mai frumoşi. Deşi nu era dintre cei ce
se lasă umiliţ i f ă ră a da r ă spunsul cuvenit, se ferea totuşi de gâ lcevi şi înjur ăt uri. Nu s-a certat niciodat ă cu nimeni şi toat ă lumea îl iubea şi-l r ăs f ăţ a. La început se ar ă tă numai binevoitor cu mine, pe urm ă , treptat, ne împrietenir ăm ; câ teva luni i-au fost de ajuns s ă înveţ e să vorbească foarte bine ruseşte, lucru pe care fra ţ ii lui nu izbutir ă să -l facă nici pâ nă la plecarea mea din ocnă . Mi-a f ăc ut impresia unui bă iat foarte inteligent, extrem de modest, delicat şi fr ă mâ ntat de diferite probleme. De altfel, a ş vrea să precizez de la început că , după convingerea mea, Alei nu era un om de r â nd şi-mi aduc aminte de înt âl nirea cu el ca de una dintre cele mai frumoase din via ţ a mea. Unora le-au fost dă ruite firi at â t de alese, înzestrate de Dumnezeu cu at â ta frumuseţ e, încâ t pâ nă şi gâ ndul că ar putea vreodat ă să se schimbe în r ă u, să se degradeze, ţ i se pare o absurditate. Eşti sigur de ei şi nu te încearcă teama pentru viitorul lor. Eu sunt şi azi cu desă v â rş ire liniştit pentru Alei. Pe unde o mai fi acum? Într-o sear ă – trecuse destul de mult timp de la venirea mea în temniţă – st ăt eam culcat pe patul meu de sc â nduri, lă sâ ndu-mă pradă gâ ndurilor amare. Alei, veşnic activ şi harnic, nu lucra nimic în seara aceea, cu toate că era prea devreme pentru culcare. Era o zi de să rbă toare musulmană şi ei nu lucrau. St ă tea şi el culcat cu mâ inile sub ceaf ă , furat de gâ nduri. Deodat ă mă întrebă : — Îţ i vine greu? II privii atent, că ci mi se pă ruse ciudat ă întrebarea aceasta direct ă a lui Alei, totdeauna foarte delicat, foarte prudent şi plin de simţ ire; dar, uit ân du-mă la el, cu şi mai mare atenţ ie, citii pe chipul lui at â ta tristeţ e, at â ta suferinţă , trezit ă poate de. F amintirile ce-i nă v ă leau în suflet, încâ t pricepui numaidecâ t i că şi el era deznă dă jduit în acea clipă . Îi împă rt ăşii presupunerea mea. Oft ă adâ nc, zâ mbind cu amă ră ciune. Îmi plă cea zâ mbetul lui totdeauna cald şi blâ nd, care-i descoperea două şiruri de dinţ i albi, de-o frumuseţ e f ăr ă cusur, ce-ar fi putut st â rni invidia celei mai frumoase femei din lume. — Ia spune-mi, Alei, adev ăr at că ţ i-e gâ ndul la ai t ăi , acasă ? Cum se pr ăz nuieşte să rbă toarea aceasta la voi, în Daghestan? O fi frumos pe-acolo, a şa-i? — Da, f ăc u el cu însufleţ ire şi ochii prinser ă a i se însenina. Cum de miai ghicit gâ ndul? — Ei, n-a fost chiar at ât de greu. E mai bine acolo decâ t aici, da? — Ah, de ce vorbeşti a şa? — Ce de flori frumoase cresc prin pă rţ ile voastre; acum trebuie să fie acolo raiul pe pă mâ nt. — Taci! Taci! Te rog! Era peste mă sur ă de tulburat. — Ascult ă , Alei, ai şi surori? — Da, am şi o sor ă; dar de ce mă întrebi asta? — Trebuie să fie tare frumoasă , dacă îţ i seamă nă .
— Nici pe departe n-aduce cu mine! E at â t de frumoasă , că nu-şi are pereche în tot Daghestanul. Sunt încredinţ at că n-ai mai v ăz ut o fat ă ca ea. Şi mama era tare frumoasă . — Te-a iubit mult? — Biata mama! Cred că s-a stins de amă ră ciune, at ât de mult mă iubea. Eram comoara ei. Mă iubea mai mult dec â t pe sora mea, mai mult decâ t pe toţ i ceilalţ i. Azi-noapte arfl v ăz ut-o în vis, se că ina şi mă plâ ngea. T ăc u, şi-n seara aceea nu mai rosti nici un cuv ân t. Dar de atunci că uta mereu să intre în vorbă cu mine, cu toate că , din respect – şi nu ştiu de ce mi-l purta – nu îndr ăz nea niciodat ă să deschidă el vorba cel dint â i. În schimb se simţ ea fericit dacă începeam eu discuţ ia. Îl întrebam de Caucaz, de via ţ a lui de acolo. Fra ţ ii nu-l opreau să stea de vorbă cu mine, ba îmi vine a crede că le f ăc ea chiar plă cere. Câ nd bă gar ă de seamă câ t îmi e de drag Alei, devenir ă parcă şi ei mai binevoitori fa ţă de mine. Alei mă ajuta de multe ori la lucru. În cazarmă f ă cea tot ce-i sta în putinţă ca să -mi fie de folos şi să -mi uşureze truda; în str ă duinţ a lui nu era nici slugă rnicie, nici nă dejde într-un folos personal oarecare, ci numai g â ndul prieteniei şi al iubirii pe care nu şi-l ascundea niciodat ă. Avea aplica ţ ie pentru diferite meserii; înv ăţ ase cu uşurinţă să coasă rufe, să repare încă lţă mintea, iar mai t â rziu şi-a însuşit destul de bine meşteşugul t âm plă riei, at ât câ t se putea înv ăţ a în temniţă . Fra ţ ii îl lă udau şi erau mâ ndri de el. — Ascult ă , Alei, îl întrebai într-o zi, de ce nu înveţ i să scrii şi să citeşti ruseşte? Asta ţ i-ar putea fi de mare folos mai t âr ziu, aici în Siberia. — A ş vrea, dar cine să mă înveţ e? — Sunt aici destui ştiutori de carte. Dacă vrei, te înv ăţ eu. — Oh, înva ţă -mă , te rog mult, zise Alei, ridicâ ndu-se fericit în capul oaselor. Şi îşi împreună mâ inile, privindu-mă cu ochi rugă tori. Ne apucar ă m de lucru chiar a doua zi. Aveam cu mine o traducere rusească a Noului Testament, singura carte îngă duit ă în temniţă . După aceast ă carte, f ăr ă abecedar, Alei înv ăţă să citească foarte bine în câ teva să pt ă mâ ni. După trei luni era în stare să înţ eleagă pe deplin slova că rţ ilor. Înv ăţ a cu r â vn ă , cu pasiune. Într-o zi, citir ăm împreună întreaga predică de pe munte. Bă gai de seamă că unele fraze le citea cu o emoţ ie deosebit ă. II întrebai atunci dac ă i-a plă cut ceea ce citise. El mă privi pe furiş şi roşea ţ a îi acoperea obrajii. — O, da, Isa e un proroc. Isa a rostit cuv â ntul lui Dumnezeu. C â t de frumos o spune! II 1 — Şi ce anume îţ i place cel mai mult? — E acolo un loc în care se spune: „Ierta ţi , iubiţ i, n„nedrept ăţ iţ i pe nimeni, iubiţ i şi pe vr ă jma şii voştri". Ce f^ moase-s vorbele astea! Se întoarse apoi spre fra ţ ii lui, care ascultau convorbirea noastr ă şi începu să le spună ceva cu însufleţ ire. St ăt u^ mult timp de vorbă ; cei mari
dă deau din cap, încuviinţâ n
respira altfel de aer. E ca peştele zv âr lit pe nisip. Şi de multe ori pedeapsa pe care o îndur ă, una şi aceea şi pentru toţ i după concepţ ia legii, e mult mai chinuitoare şi mai crudă pentru el decâ t pentru toţ i ceilalţ i. Şi lucrul acesta e adev ă rat. Chiar dacă ar fi vorba numai de deprinderile materiale la care e nevoit să renunţ e. Polonezii alcă tuiau însă o lume aparte, un grup omoget, de şase oameni care se ţ ineau tot timpul împreună . Dintre toţ i ocna şii din cazarma noastr ă, ei prinseser ă drag numai de un evreu şi asta poate numai pentru c ă el îi distra. De altminteri, pe acest evreu îl iubeau şi ceilalţ i deţ inuţ i, deşi toat ă lumea, f ă ră nici o excepţ ie, îşi bă tea joc de el. Era singurul om care mă f ă cea să r âd cu hohote şi chiar azi îmi vine să r âd de câ te ori mi-l amintesc. Privindu-l, mă gâ ndeam la Iankel, personajul zugr ă vit de Gogol în Tara ş Bulba şi care, dezbr ă câ ndu-se ca să se culce lâ ngă evreica lui într-un fel de cuf ă r, semă na foarte mult cu un pui de g ă ină . Isai Fomici semă na şi el ca două pică turi de apă cu un pui de gă ină . Era om în v â rst ă , de vreo cincizeci de ani, slab, pipernicit şi pe câ t de şiret, pe at ât de mă rginit. Era obraznic şi înfipt, dar cu toate acestea din cale-afar ă de fricos. Fa ţa şi gâ tul îi erau br ăz date de zbâ rcituri. Pe frunte şi pe obraji purta stigmatele osâ ndei. Nu mi-am putut da niciodat ă seama cum putuse să suporte şaizeci de lovituri de bici. Fusese condamnat pentru omucidere. Avea la el o reţ et ă medicală , pe care i-o dă duser ă nişte ovreia şi de-ai lui, îndat ă după aplicarea pedepsei. Cu reţ eta aceasta ar fi putut obţ ine o alifie miraculoas ă care în două să pt ăm â ni ar fi f ăc ut să -i dispar ă urmele arsurilor infamante. El însă nu îndr ă znea să întrebuinţ eze leacul la ocnă şi a ştepta să treacă cei doisprezece ani de muncă silnică , pentru ca, după ce va fi trimis în colonie undeva în Siberia, să pună în aplicare binecuv â ntata reţ et ă . „Altfel n-a ş putea se me mai însor – îmi mă rturisi el într-o zi – şi trebuie neapă rat se me însor." Devenir ă m buni prieteni. Era veşnic bine dispus şi glumele lui nu mai aveau sf â rş it. In temniţă n-o ducea tocmai greu. Fiind bijutier de meserie, oamenii din ora ş, unde nu exista nici un giuvaergiu, îl încă rcau cu comenzi; a torit ă că rui fapt scă pa lesne de munca grea de ocnă . F ăc ea că mă t ăr ie, împrumut ân d cu dobâ nzi mari bani ocna şilor. Pusese adus în temniţă înaintea mea şi unul dintre polonezi 'ini povesti cu lux de amă nunte apariţ ia lui în cazarmă . E o veste foarte hazlie, pe care o rezerv pentru mai t âr ziu; de altfel, voi avea în cursul istorisirii mele destule prilejuri să mai vorbesc despre Isai Fomici. Restul efectivului cază rmii noastre îl formau: patru bă tr â ni habotnici, adepţ i ai credinţ ei de rit vechi, printre care se numă ra şi bă tr â nul din sloboziile de la Starodub; doi sau trei ucraineni veşnic încrunta ţ i; un ocna ş t â nă r, de vreo două zeci şi trei de ani, cu obrazul mic câ t pumnul şi un nas subţ irel şi ascuţ it, care apucase să comit ă opt omoruri; apoi o bandă de falsificatori de bani, dintre care unul f ă cea pe mă scă riciul cază rmii; în sf â rş it, câţ iva indivizi ursuzi, cu chipuri mohor ât e, pe care capetele rase îi f ă ceau şi mai respingă tori, veşnic t ăc uţ i şi roşi de invidie, care se uitau cu ur ă la tot ce-i înconjura şi aveau să privească a şa pe sub spr â ncene, t ă cuţ i, încrunta ţ i şi duşmă noşi, probabil, ani
de-a r â ndul – pâ nă li s-o împlini sorocul pedepsei. Întregul tablou mi se înf ăţ işă instantaneu, la o privire fugar ă – chiar în cea dint â i sear ă nefericit ă a noii mele vieţ i ce avea să înceapă în temniţă – mi se dezv ă lui într-o sumbr ă defilare, prin fumul greu şi înecă cios, într-un vacarm de glasuri, pres ă rat cu exclama ţ ii cinice, cu sudă lmi scâ rnave însoţ ite de zomă it de lanţ uri, de blesteme şi hohote de r âs să lbatic. Mă întinsei pe scâ ndurile goale, punâ ndu-mi sub cap haina (naveam încă pernă ) şi mă învelii cu cojocul; dar mult timp încă nu putui să adorm, cu toate că eram fr ân t de oboseală şi zdrobit de avalanşa de impresii nea şteptate, monstruoase şi uluitoare din aceast ă primă zi a vieţ ii mele de ocna ş. Dar abia păşisem m via ţa aceasta nouă . Mă a şteptau încă multe înainte şi îh viitorul urma să -mi dezv ă luie lucruri pe care nici pe dep ă ra nu le-a ş fi putut bă nui şi prevedea. V PRIMA LUN Ă A patra zi după venirea mea la ocnă , primii poruncă să ies la muncă . Îmi aduc foarte bine aminte de aceast ă primă zj de lucru, cu toate că în cursul ei nu mi s-a înt â mplat nimic extraordinar, bine înţ eles abstracţ ie f ă câ nd de at ât ea schimbă ri din cale-afar ă de nefireşti intervenite în via ţ a mea, schimbă ri legate de situa ţ ia nouă în care m-am pomenit. Tr ăi am însă cele dint âi impresii şi continuam să observ cu lă comie şi să înregistrez totul. Aceste trei zile le-am petrecut într-o necontenit ă şi grea fr ă mâ ntare. „Iat ă -mă , deci, la capă tul peregrină rii mele: sunt lă ocnă ! — Îmi repetam f ă ră încetare -iat ă -mi azilul pentru mul ţ i ani, colţ ul meu în care păşesc cu at ât a neîncredere, cu o senza ţ ie de-a dreptul bolnă vicioasă . Mai ştii, poate că după ce se vor scurge aceşti ani îndelunga ţi şi va trebui să -l pă ră sesc, îl voi plâ nge şi-l voi regreta amarnic!" mai ad ă ugam eu, cu acel simţă mâ nt ciudat din care nu lipsea şi un dram de bucurie r ău t ă cioasă care, la un moment dat, se transformă într-o cerinţă chinuitoare; st ă pâ nit de ea, omul îşi zgâ ndă re mereu rana, voind parcă să se îmbete cu propria-i suferinţă , ca şi cum conştiinţ a unei nenorociri copleşitoare ar constitui totodat ă şi un izvor de voluptate. Gâ ndul că s-ar putea ca vreodat ă să mă încerce un câ t de palid regret al locului acesta mă îngrozea peste mă sur ă : presimţ eam încă de pe atunci monstruoasa treapt ă de adaptabilitate pâ nă la care poate cobor î omul cu capacitatea lui de a se obi şnui cu orice. Dar toate acestea urmau s ă vină cu timpul; deocamdat ă , realitatea din jurul meu mi se p ă rea potrivnică , înspă imâ nt ă toare şi chiar dacă nu era în întregime a şa, eu cel puţ in o vedeam ca atare. Curiozitate* DIN CASA MOR Ţ ILOR Ibatică cu care mă cercetau fra ţ ii mei de suferinţă , ocna şii, primea lor sporit ă fa ţă de un novice din tagma boierească icat ca din cer în mijlocul lor, asprime ce ajungea uneori ina la ura ~ toate acestea m ă chinuiau at â t de mult, să fiu scos la lucru, ca să -mi încâ t „cepusem eu însumi să a ştept cu ner ă bdare dau dintr-o dat ă seama de întreaga mă sur ă a nenorocirii mele, să încep a duce aceea şi via ţă ca şi ei toţ i, să merg câ t mai cur â nd împreună cu ei pe acela şi f ăg a ş. Erau, bineînţ eles şi destule lucruri care mi-au scă pat atunci din vedere,
ba mai mult, n-am bă gat de seamă unele ce se cereau v ă zute chiar din prima clipă : în stihia vr ă jm ăşiei oarbe nu ştiusem încă să întreză resc şi lică ririle încurajatoare ale unor bucurii ulterioare. De altfel, cele câ teva chipuri pline de bună voinţă şi simpatie, pe care le-am înt â lnit încă în aceste trei zile, mi-au dat mult curaj chiar de la început. Cel mai cumsecade s-a ar ă tat fa ţă de mine Akim Akimâ ci. Printre feţ ele posomorite şi ursuze ale celorlalţ i ocna şi izbutii totu şi să observ şi câ teva plă cute şi vesele. „Oameni r ă i înt â lneşti pretutindeni, iar printre cei r ă i se gă sesc şi oameni buni, îmi zisei în chip de consolare. Cine ştie, poate că cei de aici nu sunt mult mai r ă i decâ t ceilalţ i, care au r ăm as dincolo de zidurile temniţ ei." Tot gâ ndindu-m ă la aceste lucruri cl ă tinam din cap a îndoial ă şi totuşi, o, Doamne! Nici mă car nu bă nuiam câ tă dreptate am avut atunci! Iat ă , de pildă , un om pe care am ajuns să -l cunosc bine abia după ce s-a scurs un şir întreg de ani, cu toate că mi-a stat în preajmă aproape de la început şi pâ nă la sf â rş itul osâ ndei mele. Era deţ inutul Suşilov. Aducâ nd vorba despre ocna şii care nu sunt mai r ăi decâ t ceilalţ i, mi-am amintit deîndat ă de el, f ăr ă să vreau. Pentru cei câţ iva bă nuţ i pe care puteam să -i dau, îmi f ă cea diferite servicii gospodă reşti. Aveam şi un alt ajutor, anume Osip, pe care Akim Akimâ ci mi-l recomandase chiar de la început, spunâ ndu-mi că pentru treizeci de copeici pe lună acest ocna ş putea să gă tească zilnic mâ ncare anume pentru mine, dacă cea cazonă mă va dezgusta peste mă sur ă şi dacă am, fireşte, bani ca să mă nâ nc pe socoteala mea. Osip era unul dintre cei patru bucă tari aleşi dintre deţ inuţ i; oricine putea să primească ori ss renunţ e de bună voie la aceast ă îndeletnicire. Bucă tarii nu erau trimi şi la muncă grea; r ă mâ neau în cazarmă să coacă pâ ine şi să fiarbă ciorba de varză acr ă . Li se spunea la feminin „bucă tă r ese", dar nu în bă taie de joc – mai ales că erau de regulă aleşi oamenii cei mai de treab ă şi, pe câ t posibil, Cej mai cinstiţ i – ci mai mult în glumă , astfel încâ t nu se supă rau deloc. Osip era ales aproape de fiecare dat ă şi de câţ iva ani fo şir îndeplinea funcţ ia de „bucă tă r easă ". Nu pă ră sea aceasta îndeletnicire decâ t atunci câ nd se plictisea peste mă sur ă şi îj venea cheful să introduc ă clandestin rachiu în cazarmă . Cu toate că fusese osâ ndit la muncă silnică pentru contrabanda, era de o cinste şi de o bună tate rar ă . Am pomenit mai sus de flă că ul acesta înalt şi voinic, dar fricos nevoie mare, mai ales câ nd era vorba de vergi; liniştit din fire, r ă bd ă tor, blajin cu toat ă lumea, nu se certa cu nimeni niciodat ă ; dar, în ciuda la şit ăţ ii sale, pentru nimic în lume nu s-ar fi împotrivit ispitei de a aduce rachiu, numai şi numai de dragul îndeletnicirii, din pasiune pentru contrabandă . Ca toţ i ceilalţ i bucă tari, f ă cea şi el negoţ cu rachiu, dar nu pe picior mare ca Gazin, fiindcă nu avea curajul s ă rişte prea mult, să pună totul la bă taie. M-am înţ eles totdeauna foarte bine cu acest Osip. În ce priveşte posibilitatea de a avea hran ă pe cont propriu, nu era nevoie de cine ştie ce fonduri. Cred că nu greşesc afirmâ nd că nu cheltuiam mai mult de o rublă pe lună , bineînţ eles în afar ă de pâ inea cazonă care mi se dă dea în cazarmă ; ba uneori, câ nd foamea-mi dă dea ghes, mă încumetam să mă nâ nc şi ciorba de varză acr ă a ocna şilor, cu tot dezgustul ce-l sim ţ eam, deşi mai t âr ziu
m-am obişnuit destul de bine şi cu ea. Cumpă ram de obicei un funt de carne de vacă pe zi. Iarna mă costa doar o copeică . Cumpă ră t urile le f ăc ea un invalid dintre cei puşi pe la fiecare cazarmă să supravegheze ordinea în dormitoare şi care îşi luaser ă de bună voie sarcina să se ducă zilnic în pia ţ a t â rgului, treaba pentru care nu primeau nici o plat ă, ci numai din câ nd în câ nd UliN LAM JYlUKlllAJK i*5 T mi mic dar. O f ă ceau mai mult pentru tihna lor, c ă ci alt-interi nu le-ar fi fost cu putinţă să tr ă iască în bună – telegere cu ocnasiiAduceau tutun, ceai, carne, colaci, în f â rş it, tot ce trebuia, în afar ă de rachiu. Pentru asta nici nu-i ^ga nimeni, deşi se lă sau adesea cinstiţ i cu câ te o duşcă . Ani je-a r ân dul Osip îmi gă ti mereu acela şi fel de mâ ncare – o bucat ă de carne fript ă . Cum o pregă tea e o alt ă chestiune care, de altfel, nici nu prea interesează . Ciudat e însă că în tot acest r ă stimp n-am schimbat între noi aproape nici două vorbe. Dinspre partea mea, am încercat adesea să intru în vorbă cu el, dar pe câ t se pare nu era în stare să întreţ ină o convorbire; nu ştia decâ t să zâ mbească şi să r ă spundă da sau nu; şi cu asta basta. Acest hercule cu o minte ca de copil de şapte ani f ă cea o impresie bizar ă . Spuneam că , afar ă de serviciile lui Osip, mă bucuram şi de ajutorul neprecupeţ it al lui Suşilov. Nu-l chemasem şi nici nu-l că utasem. M-am pomenit deodat ă că -mi face şi el diferite servicii, dar câ nd şi cum anume s-a tul înt âm plat asta, n-a ş putea să precizez. Începu cu spă latul rufelor. Îndă ră cază rmilor fusese să pat ă anume o groapă mare, în jurul că reia ocna şii îşi spă lau rufele în albii cazone, aduse acolo din temniţă şi unde aruncau zoaiele. Suşilov f ă cea ce f ă cea, doar o gă si un prilej să -mi fie de folos: ba îmi ducea vestonul la reparat, ba alerga în că utarea vreunui lucru ce mi-ar fi trebuit, îmi pregă tea ceaiul, îmi ungea cizmele de patru ori pe lun ă . Toate acestea le f ă cea cu mult ă r â vn ă , str ăd uindu-se din r ă sputeri, ca şi cum ar fi avut de îndeplinit cine ştie ce sarcini de seamă ; într-un cuv â nt, îşi legase soarta de a mea şi se amesteca în tot ce mă privea. N-ar fi spus în ruptul capului: „Ai at ât ea că măşi. Vestonul ţ i s-a rupt", ci: „Avem at ât ea că măşi. Ni s-au rupt hainele". Nu avea alt ă preocupare decâ t aceea de a-mi purta mie de grijă şi îmi vine să cred că îşi f ăc use din asta un fel de menire în via ţă . Cum nu cunoştea nici o meserie, tot câştigul lui se reducea la cei c âţ iva gologani primi ţ i de la mine şi totuşi, se ar ăt a totdeauna mul ţ umit. Simţ ea nevoia să slujească pe cineva şi mă alesese pe mine, fiindcă mă gă sea mai bun decâ t ceilalţ i, at ât i inimă , câ t şi la plat ă . F ăc ea parte din categoria oamenilo care nu se pot pricopsi niciodat ă , care nici nu ştiu mă car (je ce să se apuce ca să -şi gă sească un rost, dintre cei care s» angajau la noi s ă pă zească „maidanul", veghind toat ă noaptea în frig, în tindă , cu urechea ciulit ă la cel mai mic zgomot ce ar fi vestit venirea maiorului, serviciu ingrat pen. tru care nu primeau decâ t cinci copeici, iar de se înt â mpla sj fie surprinşi, nu numai că pierdeau şi acest câştig mizer, dar mai pl ă teau cu spinarea lor lipsa de atenţ ie. Am mai pomenit despre ei. Ceea ce-i caracterizează pe toţ i oamenii aceştia, ca o tr ă să tur ă comună , este renunţ area deplină la propria personalitate în fa ţa oricui, oriunde şi oricâ nd, mulţ umindu-
se ca în acţ iunile comune să joace totdeauna roluri de mâ na a doua sau chiar a treia. A şa sunt ei din nă scare. Suşilov era un biet omule ţ prică jit, neajutorat, veşnic supus şi umil, cu înf ăţ işare de câ ine bă tut şi prigonit, deşi nimeni din cazarma noastr ă n-ar fi ridicat mâ na asupra lui; avea pesemne aerul acesta de câ nd era pe lume. Nu ştiu de ce, dar totdeauna mi-a inspirat milă . De câ te ori privirea mi se oprea asupra lui, m ă simţ eam cuprins de acest simţă mâ nt, pe care, chiar dacă m-ar fi întrebat cineva, n-a ş fi reuşit să -l explic. Nu puteam sta de vorbă cu el, fiindcă nu ştia să lege o convorbire şi orice încercare în acest sens îl costa eforturi uria şe, dar se însufleţ ea îndat ă ce, pentru a le pune capă t, îl rugam să -mi facă un serviciu oarecare. De altfel, nu mi-a trebuit mult să mă conving că însă rcină rile acestea îi f ă ceau cu adev ăr at o mare plă cere. Nu era nici înalt, nici scund, nici frumos, nici ur ât , nici prost, nici deştept, nici t ân ă r, nici bă tr ân ; avea obrazul puţ in ciupit de v ăr sat şi pă rul mai degrabă blond. Era greu să spui ceva precis despre omul acesta, în afara unui singur lucru: dup ă cum am bă nuit, f ă cea parte din categoria oamenilor de teapa lui Sirotkin şi asta tot din cauza nevolniciei lui. Uneori de ţ inuţ ii îşi bă teau joc de el, fiindcă se schimbase pe drum în convoiul cu care venise în Siberia, pentru o că ma şă roşie şi o rublă . Toţ i r â deau nu de faptul că >4tNTTRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_yj_ schimbase, ci de suma neînsemnat ă pentru care se "nduse. A te schimba însemna a face schimb de nume, de Entitate cu un alt deţ inut şi, prin urmare şi schimb de itua ţi i, adică schimb de pedepse. Oricâ t de ciudat ar pă rea, e ntru totul adev ăr at; încă pe vremea mea, obiceiul acesta, consfinţ it în timp şi îmbr ăc at în anumite forme, era în floare în convoaiele de condamna ţi ce luau drumul Siberiei. La început nu mi-a venit s ă cred, dar în cele din urmă a trebuit să mă plec m fa âa realit ăţ ii de net ă gă duit. Lucrurile se petrec cam în felul urmă tor: un convoi de condamna ţ i porneşte spre Siberia; printre ei sunt condamna ţ i de toate categoriile: la muncă silnică , la exploat ă ri ori la deportare în vreo colonie oarecare. Merg toţ i laolalt ă. Pe drum, în gubernia Perm, de pildă , un deportat doreşte să -şi schimbe soarta cu a altuia. Să zicem că unul pe care îl cheamă Mihailov, osâ ndit la muncă silnică pentru omor sau pentru alt ă crimă , gă seşte că nu prea îi convine să înfunde ocna un şir lung de ani. Cum e şiret şi descurcă reţ , ştie ce-i r ă mâ ne de f ăc ut: caut ă în convoi un frate de suferinţă mai neajutorat şi mai să rac cu duhul, a că rui pedeapsă să fie mai mică , câţ iva ani de mină , deportare, sau tot muncă silnică , dar pe termen mai scurt. Îl gă seşte în cele din urmă pe unul ca Suşilov. Suşilov, r â nda ş la vreo curte, trimis pur şi simplu numai în deportare. A str ă b o copeică în buzunar, pentru ă tut pe jos o mie cinci sute de verste f ă ră că a şa-i, se vede, r ân duit, ca un Suşilov să nu poat ă avea niciodat ă bani; e obosit, sleit de puteri, că ci nu mă nâ ncă decâ t ra ţ ia de pâ ine cazonă şi ce i se mai dă uneori de la cazan, f ă ră a avea putinţă să guste mă car o dat ă din bună t ăţ ile ce-l îmbie lă tot pasul; veşnic tremur ă de frig în hainele lui de ocna ş şi se istoveşte tot slugă rind pe la alţ ii pentru câţ iva gologani. Mihailov intr ă în vorbă cu Suşilov, se împrieteneşte cu el şi-i câştiga încrederea; pe urmă , la un
popas mai lung, îl cinsteşte cu bă uturica şi, în sf â rş it, îi propune să -şi schimbe soarta unul cu altul: „Pe mine, Mihailov, mă trimite la ocnă , adică nu tocmai la ocnă , ci într-o «secţ ie specială »; ei şi dacă -i specială , asta, care va să zică , tot e mai bună decâ t ocn obişnuit ă" . Chiar pe vremea câ nd încă mai exista, secţ ia aceasta specială era înv ăl uit ă în mister: nu se ştia prea bine nici ce este şi nici unde se află . Nici chiar autorit ăţ ile, inclu. Siv cele din Petersburg, nu prea aveau idee cam ce reprezint ă de fapt. Era un colţ işor pierdut într-unui dintre ungherele cele mai depă rtate din fundul Siberiei şi cu oameni at ât de puţ ini (pe vremea mea să tot fi fost vreo şaptezeci, nu rn^ mult), încâ t era destul de greu să dai de el în pustietatea aceea f ă ră margini. Am înt âl nit mai pe urmă oameni care slujiser ă în Siberia şi cunoşteau destul de bine aceast ă parte a ţâ rii şi totuşi, auzeau pentru înt âi a oar ă de la mine de existenţ a secţ iei speciale, în Codul legilor nu gă seşti decâ t şase r ân duri privitoare la acest a şeză mâ nt: „Se înfiinţ ează pe lâ ngă temniţ a cutare o secţ ie specială pentru infractorii cei mai primejdioşi, pâ nă la dechiderea în Siberia a unor ocne de muncă silnică supra-grea". Nici chiar deţ inuţ ii din aceast ă secţ ie specială nu ştiau dacă sunt trimişi acolo pe via ţă ori numai pentru un anumit timp. Termenul osâ ndei nu era precizat şi în hot ăr â r e nu se spunea decâ t at â t: pâ nă la înfiinţ area unor ocne de muncă supragrea, ceea ce însemna că „ocna îi mă nâ ncă ". Deci, nu-i de mirare că nu numai Su şilov, dar nimeni din convoi nu ştia acest lucru şi nici chiar Mihailov însuşi, care şi-o fi închipuit cam ce poate fi aceast ă secţ ie specială , judecâ nd doar după crima lui deosebit de grea, pentru care pă timise pâ nă acum vreo trei sau patru mii de lovituri prin „uliţ a verde". Prin urmare, nu-i era greu de ghicit că locul unde îl trimiteau nu putea să fie prea atr ă gă tor. Or, Suşilov era condamnat numai la deportare şi urma să se oprească într-o pustietate oarecare; ce şi-ar fi putut dori mai mult Mihailov? „Nu vrei să facem schimb?" Ameţ it de bă utur ă, Suşilov, suflet naiv, plin de recunoştinţă fa ţă de Mihailov, care se ar ă tase at ât de bun cu el, nu se îndur ă să -l refuze. A auzit, de altfel, vorbindu-se printre ocna şi că asemenea schimburi se obişnuiesc, că mulţ i au şi f ăc ut acest lucru şi ca atare n-ar fi nimic nemaiv ăz ut MlNTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR 99 u ciudat. În cele din urmă cad la numele învoial ă ; folosindu-se de rostia lui Suşilov, şiretul Mihailov îi cumpă ră penii! O că ma şă roşie şi o rublă , pe care i le dă fa ţă de martori. A doua zi, Suşilov îşi vine-n simţ iri, dar e tratat din nou şi trebuie să bea, n-are încotro; apoi i se duce pe bă utur ă şi rubla, iar după aceea şi că ma şa roşie. Pe urmă , câ nd se dezmeticeşte de-a binelea, chiar dacă ar vrea, nu mai poate da înapoi: trebuie să restituie banii, dar de unde să ia Suşilov o rublă ? Şi dacă nu dă banii, ceilalţ i îl vor sili s-o facă ; comunitatea ocna şilor e neînduplecat ă în aceast ă privinţă . Ş-apoi, ţ i-ai dat cuv ân tul, trebuie să -ţ i ţ ii f ăg ă duiala – comunitatea vegheaz ă cu str ăşnicie şi la asta. Altminteri, vai şi amar. Nu-ţ i dă pace în ruptul capului: să te mă nâ nce de viu, nu alta; te omoar ă în bă tă i, în orice caz bagă spaima în tine.
Într-adev ăr , e de ajuns ca o singur ă dat ă, într-un singur caz, comunitatea să -şi arate îngă duinţ a fa ţă de cel care nu-şi ţ ine cuv ân tul, şiatunci s-a zis cu obiceiul schimbului de nume. Ce temeinicie poate avea o înţ elegere şi cine-ar mai respecta-o, dacă , după ce ai bă tut palma şi ai luat banii, poţ i să nu-ţ i îndepline şti f ăg ă duiala? Într-un cuv ân t, aici e vorba de o treabă comună tuturor ocna şilor, care-i priveşte pe toţ i şi de aceea, în astfel de împrejur ă ri, comunitatea e ne îndur ăt oare. În cele din urmă Suşilov îşi dă seama că nu mai poate îndupleca pe nimeni, că nu mai poate da înapoi, că nu-i r ă mâ ne decâ t să se supună obiceiului. Înţ elegerea e adusă la cunoştinţ a întregului convoi, av ân du-se, bineînţ eles, grijă să se dea câ te un plocon cui se cuvine; acelora, fireşte, le este totuna cine se duce la dracu-n praznic: Mihailov sau Suşilov. O dat ă cinstiţ i şi ospă ta ţi , ei îşi ţ in gura. La cel dint âi popas, câ nd se face apelul şi este strigat Mihailov, r ă spunde Suşilov: prezenţ i iar câ nd e strigat Suşilov r ăs punde Mihailov: prezenţ i şi treaba-i gata. De aici încolo chestiunea e închisă . La Tobolsk se face repartizarea condamna ţ ilor pe direcţ ii şi locuri de destina ţ ie. „Mihailov" e trimis în colonie, iar „Suşilov" e dus sub escort ă puternică la ocnă , cu specificarea „pentru secţ ia specială ". Să se plâ ngă , să se împotrivească ? Cine l-ar crede? Câţ i ani ar trebui s* treacă pâ nă să se lă murească lucrurile? Şi cine ştie ce-ar m^ păţ i şi pentru asta! Ş-apoi, de unde să ia martori? Toţ i ^ nega, chiar dacă ar fi gă siţ i. Şi iat ă cum Suşilov, pentru 0 rublă de argint şi-o că ma şă roşie, a ajuns în „secţ ia speciala" Deţ inuţ ii îşi bă teau joc de el, dar nu pentru că f ăc use schimb (deşi, în general, cei care schimbă o muncă uşoar ă cu una grea sunt privi ţ i cu mult dispreţ , pentru nerozia lor), Ci fiindcă se v ân duse at ât de prosteşte, pe un preţ de nimic, pentru o că ma şă roşie şi-o rublă . Aceste schimburi se fac de obicei pentru sume mari, în raport cu situa ţ ia, bineînţ eles. Uneori se ajunge chiar la câ teva zeci de ruble. Dar Suşilov era at ât de neajutorat şi de nevolnic, at ât de lipsit de orice personalitate, încâ t nimă nui nu-i ardea s ă -l ia în seamă şi nici mă car să -şi bat ă joc de el cu tot dinadinsul. Prietenia dintre mine şi Suşilov s-a închegat pe nesimţ ite şi dă inuia de ani de zile. Se ata şase mult de mine, de altfel şi eu mă obişnuisem să -l am în preajmă . Într-o zi – niciodat ă n-am să -mi iert asta – deşi îi dă dusem cu puţ in înainte nişte bani, el nu-mi îndeplini nu ştiu ce rugă minte şi atunci avui cruzimea să -i spun: „Vezi, Suşilov, bani ştii să ceri, da' treabă loc". Suşilov t ă cu şi se gr ă bi să facă ceea ce îl rugasem, dar se întrista pe dat ă. Trecur ă două zile. N-a ş fi crezut să -l mâ hnească at ât de mult ceea ce-i spusesem. Ştiam că un deţ inut, anume Vasiliev, îi tot cerea să -şi plă tească o mică datorie ce avea la el. Suşilov n-avea probabil bani deloc şi nu îndr ă znea să -mi cear ă. A treia zi îi spun: „Suşilov, poate vrei să -ţ i dau ceva bani ca să -ţ i plă teşti datoria fa ţă de Anton Vasiliev? Iat ă, ţ ine-i!" Şedeam pe patul de scâ nduri, iar Suşilov st ăt ea în picioare în fa ţ a priciului. După câ t se pare, propunerea mea, câ t şi faptul că -mi adusesem aminte de nevoia în care se afla l-au mirat grozav, cu at ât mai mult cu câ t, după socoteala lui, luase destui bani de la mine şi la mai mulţ i nu putea nă dă jdui. Privi banii pe care îi întinsesem, pe urmă se uit ă în ochii mei,
apoi se întoarse brusc şi plecă , sprea marea mea surprindere. Ieşii după el şigă sii ; DIN CASA MOR Ţ ILOR_101_ ascuns îndă r ăt ul cază rmii. St ăt ea în picioare, cu fruntea prijinit ă de bra ţu l lipit de gard. „Ce-i cu tine, Suşilov?" îl "ntrebaiEl nu-mi r ă spunse şi constatai uimit că -i gata să olâ ngă - „Dumneata, Aleksandr Petrovici. F ă cu el cu glas înă buşit, ferindu-se să mă privească , crezi că eu. Pentru banidar eu. eh! Da' ce să mai vorbim!" Spunâ nd acestea, se întoarse brusc şi se lipi iar ăşi de gard, aproape izbindu-şi fruntea şi izbucni în hohote de plâ ns. Vedeam pentru prima oar ă în temniţă un om plâ ngâ nd. Cu greu am reuşit să -l liniştesc şi, deşi de atunci mi-a purtat de grij ă cu şi mai mult ă r â vn ă , dacă mai poate fi vorba de compara ţ ie, îmi dă dui seama după unele semne aproape imperceptibile că inima lui întristat ă n-avea niciodat ă să mi ierte mustrarea ce-i f ăc usem. Şi, cu toate astea, mulţ i îşi bă teau joc de el, îl sâ câ iau ori de câ te ori se ivea prilejul, îl înjurau şi el nu se simţ ea jignit, nu se supă ra şi r ăm â nea mai departe bun prieten cu ei. Da, e foarte greu să cunoşti un om, chiar şi după ce ai tr ă it ani şi ani de-a r â ndul în tov ăr ă şia lui! Iat ă de ce, la început, temniţ a nu mi s-a înf ăţ işat în lumina ei adev ă rat ă, a şa cum aveam s-o v ăd mai t â rziu. Şi iat ă de ce spuneam adineauri că deşi înregistram totul atent, cu un fel de aviditate încordat ă , multe lucruri îmi scă paser ă sau nu izbutisem să le dibuiesc, deşi se petreceau chiar sub ochii mei, ba, poate, le percepeam pe atunci în mod cu totul gre şit, de unde şi impresia penibilă , deprimant ă, neînchipuit de trist ă ce mi-o lă sau. La aceasta a contribuit mult şi înt âl nirea mea cu A.v, deţ inutul adus în temniţă cu puţ in timp înaintea mea şi care îmi f ăc use o impresie deosebit de dureroasă chiar din primele zile. Ştiam, de altfel, încă înainte de a ajunge la locul de destina ţ ie, că îl voi înt â lni acolo. El mi-a otr ă vit cele dint âi zile de via ţă la ocnă şi a şa destul de amare, îndurer â ndu-mi sufletul cu o nou ă suferinţă . Nu pot să trec sub t ăc ere cazul lui. Era cel mai dezgust ăt or exemplu de descompunere morală , de înjosire şi tică loşie la care poate ajunge un om; vedeai la el pâ nă la ce punct se poate f ă ră şterge într-un suflet secă tuit orice urmă de simţ moral şi aceasta f ă ră că inţă . A.v era un t â nă r dintr-o familie de nobili; mai pomenit despre el în treacă t, câ nd am spus că -i şoptea la ureche maiorului tot ce se petrece în temniţă şi că legase prietenie cu Fedka, ordonanţ a acestuia. Dar iat ă pe scujt povestea lui: după o ceart ă la Moscova cu pă rinţ ii să i îngrozi ţ i de comportarea lui destr ă b ă lat ă , lă să balt ă studiiie începute, ajunse la Petersburg, doritor de o via ţă uşoar ă şi (je petreceri. V ă zu însă aici că spre a-şi satisface nest ă pâ nita poft ă de plă ceri josnice, senzuale, prin localurile şi lupanarele metropolei, are nevoie de bani. În scopul de a şi-j procura, recurse la un mijloc m â rş av: ticlui un denunţ fals şi, pentru o recompensă în bani, v ân du via ţa a zece oameni. Deşi nu era un om prost, riscase nebuneşte, absurd. Cur â nd fu însă demascat: denunţ ase oameni nevinova ţ i şi-i înşelase pe alţ ii, fapte pentru care fu osâ ndit la zece ani muncă silnică în Siberia. Via ţ a lui de abia începea; s-ar fi pă rut că aceast ă groaznică lovitur ă trebuia să -l dezmeticească , să -i provoace o reacţ ie
sufletească adecvat ă, să trezească în el o dorinţă de împotrivire în fa ţ a decă derii, un proces de conştiinţă , o cotitur ă; îşi primi însă noua soart ă f ă ră cea mai mică str ân silă , f ăr ă nici un fel de pornire de revolt ă gere de inimă , f ăr ă morala, f ăr ă a se îngrozi de nimic, în afar ă , poate, de munca la care avea să fie pus; singurul lui regret era că se despă rţ ea pentru totdeauna de luxul capitalei şi de o via ţă de chefuri şi desfr â u. Ba i se pă ru, pasă mite, că situa ţ ia de ocna ş îl dezleagă şi de ultimele pripoane, îl scuteşte de orice scrupule şi-i înlesne şte calea spre orice mâ r şă vii şi tică loşii. „Dacă -i vorba să fiu ocna ş, apoi să fiu; nam de ce să mă sinchisesc şi nici cu mine nu mi-e ru şine de nimic." Aceasta era, literalmente, pă rerea, convingerea lui. Mi-aduc aminte de aceast ă f ăp tur ă dezgust ăt oare ca de un fenomen neobişnuit. Vreme de câţ iva ani am tr ă it în mijlocul t âl harilor, al uciga şilor, al tică loşilor şi al desfr â na ţ ilor, dar n-am înt âl nit în via ţ a mea la nimeni un asemenea hal de dec ă dere morală , de perversitate şi cinism, de josnicie neruşinat ă . Printre noi se gă sea un pariANlI>JTIRl din casa mor iilor d de obâ rş ie nobilă – am mai vorbit de el – dar m-am putut – credinţ a în dese r ân duri, după unele tr ă să turi şi manifest ă ri oOntane, că era mult mai cumsecade şi mai bun, mai nobil; mai omenos decâ t acest A.v. în tot timpul osâ ndei mele nu l-am socotit altceva decâ t o bucat ă de carne, înzestrat ă cu dinţ i şi cu ° poft ă nesă buit ă de cele mai bestiale plă ceri trupeş^' pentru a că ror împlinire era în stare să înjunghie, să sugrume, în sf â rş it, să omoare şi să facă orice, cu o singur ă condiţ ie: fapta lui să nu lase nici o urmă . Nu exagerez deloc, că ci am avut timp s ă -l observ şi să -l studiez temeinic pe A, „v şi am recunoscut în el cea mai groaznică întruchipare a omului st ă pâ nit numai de latura animalic ă a fiinţ ei sale, de pornirile lui trupeşti, neză gă zuite de nici o opreli şte izvor ât ă din forul să u interior, de nici un resort moral, de nici o lege. 0, câ t mă scâ rbea zâ mbetul lui veşnic batjocoritor! Pe lâ ngă toate acestea, nu era lipsit de şiretenie, deştept ă ciune şi frumuseţ e, de o oarecare spoială de cultur ă , precum şi de alte însuşiri. Dar, nu! Mai bine focul, ciuma, foametea, oricare alt ă urgie, decâ t să admiţ i prezenţ a unui astfel de om în societate! Am spus că în temniţă totul ajunsese la o asemenea treapt ă de tică loşie, încâ t pâ ra, denunţ urile înfloreau ca o podoabă firească a mizeriei, f ăr ă nici o opoziţ ie din partea ocna şilor. Dimpotriv ă , erau cu toţ ii în bune raporturi cu A.v şi se ar ăt au mult mai prieteno şi cu el decâ t cu noi. Iar faptul că avea trecere la beţ ivul de maior le impunea şi îl ridica în ochii lor. Izbutise să -l convingă pe maior că se pricepe să facă portrete (pe ocna şi îi asigura că a fost locotenent într-un regiment de gardă imperială ); de aici ordinul să fie trimis zilnic să lucreze acasă la maior, ca să -i facă , bineînţ eles, portretul. Cu acest prilej se împrietenise cu Fedka, ordonanţ a care avea o influenţă nefast ă asupra st ă pâ nului să u şi asupra ocnei întregi. Din îndemnul maiorului, A.v ne spiona pe noi toţ i, ceea ce nu-l împiedica pe maior, câ nd era beat, să -l Pă lmuiască şi tot el să -l facă pe A.v spion şi denunţă tor. Adesea, după asemenea molest ă ri, maiorul se a şeza pe scaun şi-i cerea să continue portretul. Se pare că maiorul nost credea cu adev ă rat că A.v e un pictor de
mare talent, cat», de talia lui Briullov1 despre care auzise şi el, dar asta nu împiedica să se considere în drept să -l pă ruiască , pentru ca. „Poţ i să fii şi pictor, chiar Briullov în persoană , de vreme ce acum eşti ocna ş şi eu ţ i-s şef, fac cu tine ce vreau". Îmr altele, îl punea pe A.v să -i tragă cizmele, să scoat ă din dormitor felurile vase şi toate acestea convins fiind c ă are de-a face cu un mare pictor. Lucrul la portret se prelungea f ăr ă sf âr ş it şi se împlinise anul de câ nd fusese început. În cele din urmă , maiorul începu să -şi dea seama că e pă că lit şi, după ce se convinse de-a binelea că portretul nu numai că nu se apropia de sf â rş it, dar că , dimpotriv ă, pe zi ce trece semă na tot mai puţ in cu el, se înfurie, îi trase o bă taie zdrav ăn ă pictorului şi îl trimise înapoi în temniţă , cu poruncă stra şnici să fie scos la munca grea. A.v regret ă amarnic zilele acelea de tr â ndă vie, cu bună t ăţ ile r ăm ase de la masa boierului şi cu toate plă cerile pe care şi le punea la cale împreună cu Fedka în bucă t ă ria maiorului. Fapt e că , o dat ă cu alungarea lui A. V, maiorul încet ă să -l mai persecute pe bietul M., un deţ inut pe care A.v îl pâ ra necontenit şi pentru un motiv foarte ciudat. La venirea lui A.v, acest M. se ţ inea izolat Era tare abă tut, se uita cu groaz ă şi scâ rbă la ceilalţ i deţ inuţ i, neizbutind să observe la ei şi acele tr ăs ă turi care l-ar fi f ă cut să -i privească cu mai mult ă înţ elegere şi să nu se izoleze de ei. Deţ inuţ ii îi r ăs pundeau cu aceea şi monedă . În general, în temniţă , situa ţi a unor oameni cu firea lui M. este îngrozitoare. M. nu cunoştea cauza condamnă rii lui A.v, care, ghicind cu cine are de-a face, se gr ă bi să -l încredinţ eze că a fost condamnat pentru o cu totul alt ă fapt ă şi anume pentru o fapt ă similar ă aceleia să v âr ş ite de M. Acesta din urmă era fericit că -şi gă sise un prieten şi un tovar ăş. Avu grijă de el şi îl consolă în primele zile de temniţă , închipuindu- şi câ t de 1 K. P. Briullov (1799- 1852) – pictor rus, reprezentant de seamă al şcolii clasicismului academic, în etapa de trecere spre realism (n. ed. Româ ne). Greu îi vine şi câ t sufer ă; îi dă du ultimii să i bani, îşi împă rţ i el hrana şi lucrurile. Dar A.v, chiar de la început, prinse ura pe el pentru că era nobil şi generos, pentru că vorbea cu groază de orice tică loşie, pentru că era cu totul deosebit şi superior lui şi, cu cel dint â i prilej, îi relat ă maiorului tot ce-i povestise M. despre via ţa din temniţă şi despre maior. Acesta îl luă la ochi pe M. şi îl supuse unei persecuţ ii sistematice, care, dacă n-ar fi fost temperat ă de comandant, l-ar fi împins probabil la vreun act de disperare. Câ t despre A.v, acesta nu numai că nu se tulbur ă de faptul că între timp M. aflase de mâ rş ă via lui, ci dimpotriv ă, se înt âl nea cu plă cere cu el şi-l privea batjocoritor. Se vedea câ t de colo că e încâ ntat. Însuşi M. mi-a atras de câ teva ori atenţ ia asupra acestui fapt. Mai t âr ziu, dezgust ăt oarea f ăp şia unui alt ocna ş şi a tur ă fugi în tov ă ră unui soldat din escort ă , dar despre aceast ă evadare am să povestesc mai t âr ziu. La început îmi tot da t âr coale, crezâ nd poate că nu-i cunosc antecedentele. Repet, omul acesta mi-a otr ă vit cele dint â i zile de temniţă , adă ugind şi mai mult ă amă ră c iune la starea mea şi a şa disperat ă . Mă îngrozeau tică loşia şi josnicia în care fusesem aruncat, în mijlocul că rora nimerisem. Aveam impresia
că totul aici e deopotriv ă de josnic şi dezgust ă tor. Dar mă înşelasem judecâ ndui pe toţ i după A.v. În afar ă de clipele câ nd r ă mâ neam întins pe patul meu de scâ nduri, primele trei zile le-am petrecut r ăt ă cind de colo pâ nă colo. La îndemnul lui Akim Akimâ ci, încredinţ ai unui deţ inut mai de nă dejde pâ nza pe care o primisem de la administra ţ ie, ca să -mi facă vreo câ teva că măşi, bineînţ eles, cu plat ă (câ teva copeici că ma şa); apoi, tot după sfatul lui Akim Akimâ ci, îmi procurai o salteluţă de pâ slă (îmbr ă cat ă în pâ nză era câ t o clă tit ă de subţ ire şi se putea împă turi ca o scoar ţă ) şi o pernă de lâ nă aspr ă şi prea tare pentru cine nu era obişnuit cu ea. Akim Akimâ ci se f ă cu luntre şi punte să -mi gă sească toate lucrurile de care aveam nevoie şi-mi cusu cu mâ na lui o plapumă din bucăţ ele de postav t ă iate din pantaloni şi haine ce nu mai puteau fi purtate şi pe care le cumpă ră de la alţ i deţ inuţ i. După ce o purta un anumit num^ de ani, pâ nă se uza complet, îmbr ăc ă mintea statului devenea proprietatea de ţ inutului, care o vindea numaidecâ t, fiindcă oricâ t de veche ar fi, o haină tot mai poate avea un preţ Lucrul acesta mă mira nespus, mai ales în primele zile, câ nd abia începusem să -mi croiesc un loc în lumea cea nouă . Nii ştiu cum s-a f ăc ut, dar deodat ă m-am pomenit a fi unul dintre oamenii de r â nd, asemenea tuturor fra ţ ilor mei de suferinţă , un ocna ş ca şi ei. Obiceiurile, gâ ndurile, pă rerile şi deprinderile lor au devenit încetul cu încetul şi ale mele, cel puţ in după formă , după lege, ca să zic a şa, că ci în fond nu le puteam împă rt ăşi. Eram uimit, nedumerit, de parcă niciodat ă n-a ş fi bă nuit sau auzit vorbindu-se de ele, de şi de fapt fusesem avertizat şi ştiam la ce să mă a ştept. Realitatea îţ i produce însă o impresie cu totul diferit ă decâ t cele citite sau auzite. Bună oar ă , mi-a ş fi putut închipui vreodat ă că zdrenţ ele acestea, de fapt bune numai de aruncat la gunoi, mai pot avea un preţ ? Şi totuşi, plapuma mea, lucrat ă numai din petice soioase, nu lă sa în privinţ a asta nici o îndoial ă ! Nici nu v ă puteţ i închipui câ t era de prost postavul întrebuinţ at pentru îmbr ăc ă mintea ocna şilor; aducea oarecum cu postavul gros, cenu şiu, fabricat pentru uniformele sold ăţ eşti, dar, de îndat ă ce era purtat câ t ă va vreme, se r ăr ea şi se subţ ia, transformâ ndu-se într^un fel de pâ nză de sac. Un r â nd de haine trebuia să ţ ină un an încheiat, lucru absolut imposibil. Deţ inutul munceşte, car ă poveri grele, a şa că postavul se învecheşte, se roade. Cojoacele trebuiau purtate trei ani; în acest r ăs timp slujeau şi ca veşmâ nt şi ca saltea şi ca plapumă . Ce-i drept, erau trainice, dar spre sf â rş itul celui de-al treilea an cele mai multe trebuiau c â rpite cu petice de pâ nză . Dar oricâ t de uzate ar fi fost, după ce-şi împlineau sorocul, mulţ i le vindeau cam cu patruzeci de copeici bucata. Cele mai bine pă strate se ridicau şi pâ nă la şaizeci-şaptezeci de copeici, sumă neînchipuit de mare în temniţă . Banul, după cum am spus, avea o valoare extraordinar ă -n temniţă , o putere colosală . E lucru neîndoielnic că deţ inutul care dispune de ceva bani sufer ă de zeci de ori mai puţ in decâ t cel ce n-are nimic, deşi şi acesta capă tă de la stat tot ce i se cuvine. „De vreme ce statul îi dă totul, ce nevoie ar mai avea de bani?" ziceau şefii noştri. Cu toate acestea, repet, dacă ocna şii ar fi fost cu totul lipsiţ i de dreptul de a avea un ban al lor, ori şi-ar fi pierdut minţ ile, ori ar
fi murit ca muştele, ori, în sf âr ş it, ar fi înf ăp tuit cine ştie ce crime nemaiauzite, unii din plictiseal ă , din amă ră c iune, alţ ii ca să -şi ispăşească fapta câ t mai degrabă şi, prin urmare, „să -şi schimbe soarta", după cum obişnuiau ei să spună (un fel de expresie tehnică de-a lor). Iar dacă ocna şul care a câştigat cu at ât a trudă , aproape cu preţ ul sâ ngelui, câ teva copeici, recurgâ nd adesea la nenumă rate şiretlicuri, ba mergâ nd şi nu o dat ă , pâ nă la furt şi înşelă ciune, risipeşte aceşti bani de multe ori în mod absurd, cu o nesocotinţă copilă rească , asta nu înseamnă câ tuşi de puţ in că nu cunoa şte preţ ul banului, a şa cum s-ar putea crede. Ocna şul e lacom de bani; e at â t de lacom, încâ t pentru ei îşi pierde minţ ile; şi dacă îi aruncă la chef cu at â ta uşurinţă , o face ca să poat ă avea ceva ce socoate el că e mai presus decâ t banul. Ce pune el mai presus de ban? Libertatea sau ceva care mă car să -i semene – un vis de libertate. Că ci toţ i ocna şii sunt nişte visă tori. Voi avea prilejul mai departe s ă revin asupra acestei chestiuni cu mai multe am ă nunte; deocamdat ă, fiindcă veni vorba, mă mă rginesc să amintesc că am v ăz ut condamna ţ i la două zeci de ani muncă silnică spunâ nd calm şi cu mult ă convingere: „După ce-o da Dumnezeu să -mi sf â rş esc pedeapsa, am să ." însuşi cuv â ntul „deţ inut" indică un om lipsit de dreptul de a voi; de aceea, risipindu-şi banii, omul acesta are sentimentul c ă face ce vrea. În ciuda stigmatelor de pe fa ţă şi a lanţ urilor de la picioare, în ciuda îngr ă diturii împrejmuitoare care-i ascunde lumea liber ă şi-l închide ca într-o cuşcă , întocmai ca pe-o fiar ă , el tot îşi mai poate procura bă utur ă, adică o plă cere cu str ăşnicie interzisă , sau chiar şi bucuria de a petrece uneori în tov ăr ă şia unei femei; ba alteori (deşi nu totdeauna) reuşeşte să -i mituiască pe paznici sau chiar pe subofi ţ er, f ăc â ndu-i să închidă ochii asupra acestor abateri de la regulamente şi disciplină ; poate chiar – şi acest lucru încâ nt ă cel mai mult – să -şi bat ă joc de ei, adică să le arate celorlalţ i camarazi de-ai lui şi să se încredinţ eze şi pe el însuşi mă car pentru o vreme, că e mai tare şi mai liber decâ t s-ar pă rea, că , într-un cuv ân t, poate să tragă un chef, să facă t ă mbă lă u, să -şi dea aere şi să arate, mă rog, că el poate sa facă toate astea, că asta e voia lui, adică să fie sigur că poate dobâ ndi ceva la care un ocna ş să rac nu-şi permite nici mă car să viseze. Şi fiindcă am ajuns aici, cred că numai astfel se poate explica la deţ inuţ i, chiar şi câ nd nu sunt beţ i, înclinarea spre bravadă , spre lauda de sine, înclinarea naiv ă , dacă nu chiar comică , de a-şi etala personalitatea, înf ăţ işâ nd-o cu un nimb de mă reţ ie, fie chiar şi imaginar ă . În sf â rş it, toate petrecerile acestea îşi au riscul lor, îl expun pe ocna ş la urmă ri destul de grave, dâ ndu-i deci sentimentul cel pu ţ in al unui simulacru de via ţă , o iluzie fie şi aproximativ ă a libert ăţ ii. Şi ce n-ar da omul pentru a se simţ i liber? Care milionar, cu ştreangul petrecut pe gâ t, nu şi-ar da toate milioanele pentru o gur ă de aer? Şefii se mir ă uneori v ăz â nd pe câ te unul dintre deţ inuţ ii lor, care ani de-a r â ndul a avut o purtare at ât de cuminte, ba chiar exemplar ă , încâ t a fost pus mai mare peste ocna şi, cum îşi iese deodat ă din balamale şi, absolut f ăr ă nici o pricină , de parcă ar fi intrat diavolul într-însul, începe să -şi facă de cap; se îmbat ă, face gă lă gie, scandal, devine chiar obraznic fa ţă de superiori sau se
dedă la acte de violenţă , mergâ nd pâ nă la crimă – omoar ă pe cineva, comite un viol sau să v â rş eşte cine ştie ce alt ă nelegiuire. Te uiţ i la el şi te cuprinde mirarea. Iar dacă stai să te gâ ndeşti mai bine, poate că pricina acestei izbucniri, la care nu te-ai fi a şteptat de la un om anume, st ă tocmai în nevoia ascunsă a firii lui chinuite de a- şi da fr âu liber într-un fel de spasm, într-un fel de încercare instinctiv ă de a-şi regă si eul nă ruit, într-o dorinţă [D1IN UA5A MUK. JUAJK i nă valnică de a-şi afirma personalitatea umilit ă şi care, punâ nd ţ gpâ nire pe întreaga lui fiinţă , creşte nă prasnic pâ nă la mâ nie, pâ nă la furie, pâ nă la demenţă , pâ nă la paroxism. Poate că tocmai a şa se înt âm plă cu un om înmormâ ntat de viu câ nd se trezeşte şi începe să dea deznă dă jduit cu pumnii în pereţ ii sicriului, câ nd încearcă să înlă ture capacul, să -l spargă , cu toate că , dacă ar sta să judece, şi-ar da seama că orice str ăd uinţă e zadarnică . Dar tocmai aici e aici – ra ţ iunea nu are de data aceasta nici un cuv ân t şi r ăm â ne str ăi nă de pornirea firii. Nu trebuie s ă uit ăm apoi că aproape orice fel de manifestare de voinţă a ocna şului, orice afirmare a individualit ăţ ii lui e socotit ă drept infracţ iune şi e reprimat ă cu str ăşnicie; de aceea, o dat ă dezlă nţ uit, de ce s-ar mai st ăp â ni? De aici încolo puţ in îi pasă de ceea ce se va înt âm plă : urmă rile vor fi acelea şi. Dacă -i chef – chef să fie; dacă -i vorba de risc, atunci să rişte din plin, pâ nă la moarte de om. Primul pas e mai greu! Apoi, după ce se îmbat ă şi o ia razna, n-ai cum s ă -l mai opreşti. Iat ă de ce e cu mult mai bine să nu-l scoţ i din r ă bd ă ri. Şi e mai bine pentru toat ă lumea. Da, dar cum s-ar putea ajunge la asta? VI PRIMA LUN Ă La intrarea în temniţă , dispuneam de ceva bani; asupra mea luasem însă foarte puţ ini, de teamă să nu-mi fie confisca ţ i, în afar ă de asta, aveam ascunse câ teva ruble, lipite pe scoar ţ ele Bibliei, singura carte pe care o puteam lua cu mine, alta nefiind îngă duit ă în temniţă . Aceast ă Biblie cu banii în scoar ţ e îmi fusese dă ruit ă la Tobolsk de câţ iva oameni care de ani de zile tr ă iau surghiuniţ i în Siberia şi care de mult se 1 La Tobolsk, în drum spre Omsk, deportatul Dostoievski s-a înt â lnit cu s°ţ iile decembriştilor N. M. Muraviov, I. A. Annenkov şi M. A. Fonvizin (n-eiruse.). Ii:1 obişnuiser ă să vadă în orice „nă pă stuit" un frate1. Sunt în Siberia oameni care şi-au f ăc ut un crez al vieţ ii din ai» torarea fr ăţ ească a acestor „nă pă stuiţ i"; îi înconjoar ă cu dragoste şi grijă , ca şi cum ar fi copiii lor; compă timirea ce 0 nutresc e cu desă v â rş ire dezinteresat ă, sf ân t ă. Nu mă pot st ăp â ni să nu povestesc aici în câ teva cuvinte una dintre aceste înt â lniri, care mi s-a întipă rit în mod deosebit în minte. În ora şul în care se afla temniţ a noastr ă , locuia o v ăd uv ă Nastasia Ivanovna. Fireşte, nimeni dintre noi, câ t timp am stat închişi, n-a avut prilejul s-o cunoască personal. Pă rea cj nu are alt ă ţ int ă în via ţă decâ t aceea de a veni în ajutorul surghiuni ţ ilor şi mai ales al ocna şilor. I se înt âm plase oare vreo nenorocire în familie, sau poate o fiin ţă scumpa ei îndurase câ ndva o pedeapsă la fel cu a noastr ă ? Nu se ştie; pă rea însă că cea mai mare fericire pentru ea era să facă tot ce-i st ăt ea în putinţă ca să ne mai uşureze soarta; nu cine ştie ce
mare lucru, fireşte, că ci era foarte să racă . Dar noi toţ i care eram închişi în temniţă simţ eam că avem dincolo de ziduri un prieten devotat, totdeauna gata de sacrificii. Între altele, ne comunica adesea veşti de care simţ eam mare nevoie. Câ nd am ieşit din temniţă pentru a mă stabili în alt ă localitate, am avut prilejul să trec pe la ea pe-acasă şi s-o cunosc personal. Locuia la marginea ora şului, la o rudă apropiat ă. Nu era nici t â nă ră , nici bă tr â nă , nici frumoasă , nici ur ât ă ; ar fi fost greu de spus dacă era sau nu deşteapt ă ori cult ă . Oricine însă îşi putea da imediat seama din gesturile şi atitudinea ei că e un suflet nesf â rş it de bun, plin de r â vna de a ajuta, de a alina durerea, de a face ceva pe placul omului. Citeai aceasta bun ă tate în privirea ei blâ ndă şi mâ ngâ ietoare. Am petrecut o sear ă întreagă în casa ei, împreună cu un alt „nă pă stuit". Ne privea în fa ţă , r â dea câ nd r âd eam şi noi, era şi ea de aceea şi pă rere cu noi în tot ce am fi spus; se fr ă mâ nta şi-şi dă dea toat ă silinţ a să ne poat ă ospă ta cu ce avea. Ne oferi ceai, gust ăr i şi dulciuri şi cred că dacă ar fi avut norocul s ă aibă mii de ruble chiar, s-ar fi bucurat numai şi numai pentru faptul c ă banii aceştia i-ar fi dat putin ţ a să ne vină şi mai mult în DIN CASA MOR Ţ ILOR 111 utor şi să uşureze mai mult soarta fra ţ ilor noştri, r ăm a şi în " La despă rţ ire ne dă rui fiecă ruia ca amintire câ te o tabachera; le lucrase ea însăşi, Dumnezeu ştie cum, din carton îmbr ăc at în hâ rtie colorat ă, hâ rtie din aceea care se întrebuin ţ ează la legatul că rţ ilor de şcoală (poate că fusese sacrificat ă chiar vreo carte de aritmetică ), iar pe margini, de jur_împrejur, le împodobise cu hâ rtie aurie, pentru care, pesemne, cutreierase anume pr ă v ăl iile. „Fuma ţ i, a şa că tabacherele astea v ă vor fi poate de folos", ne zise ea cu sfială , cer ân du-ne parcă iertare că ne dă dea numai at ât . Unii susţ in (am citit şi am auzit asta) c ă şi dragostea cea mai fierbinte de aproapele t ă u e în acela şi timp şi o dovadă de mare egoism. Niciodat ă nu voi putea pricepe ce fel de egoism ascundea atitudinea acestei femei! Cu toate că atunci câ nd am intrat în temniţă n-aveam cine ştie ce bani asupr ă -mi, nu mă puteam supă ra pe ocna şii care în primele zile după venirea mea se prezentau cu cea mai mare nevinov ăţ ie să -mi cear ă un împrumut şi care nu se sfiau să mai vină iar ăşi şi iar ăşi, chiar după ce mă înşelaser ă o dat ă , ba chiar de mai multe ori. Mă rturisesc însă că ceea ce mă supă ra mai mult era că toţ i aceşti oameni, cu şiretenia lor copilă rească , mă luau drept un naiv şi-şi bă teau joc de mine tocmai fiindcă îi împrumutam cu bani pentru a nu ştiu câ ta oar ă . Erau de bună seamă încredinţ aţ i că mă pot duce de nas cu şiretlicurile şi minciunile lor şi sunt convins că dacă , dimpotriv ă, nu cedam din primul moment, ci-i alungam c â t colo, m-ar fi respectat poate mai mult şi totuşi, oricâ t ă ciudă aveam pe ei, nu mă simţ eam în stare să -i refuz. Necazul meu era cu at ât mai mare, cu c â t din primele zile mă fr ăm â ntam la gâ ndul atitudinii pe care trebuia s-o adopt în temniţă şi al comport ă rii mele fa ţă de aceşti oameni. Simţ eam şi-mi dă deam foarte bine seama că aceast ă lume era cu totul nou ă pentru mine, că mă afundam în bezna necunoscutului şi că era cu neputinţă să tr ă ieşti ani de-a r â ndul bâ jbâ ind în întuneric. Trebuia să cumpă nesc, să mă pregă tesc sufleteşte. Mă hot ă râ i să fiu drept, după cum mi-e firea şi să
procedez a şa cum aveau să -mi poruncească simţ irea şi judecata. Pe de alta parte, îmi dă deam seama că toate acestea nu sunt decâ t nkt aforisme, iar realitatea e cu totul alta, plin ă de neprev ăz ut. Astfel, deşi micile necazuri şi grijile zilnice pricinuite j» via ţ a din cazarmă – griji de care am mai vorbit şi pe care mi le-a uşurat într-o oarecare mă sur ă Akim Akimâ ci – au avut darul s ă -mi risipească câ t de câ t gâ ndurile negre, mă chinuia o groaznic ă tristeţ e, ce-mi otr ă vea sufletul clipă de clipă . E o „Casă a mor ţ ii!" îmi ziceam de cum se înnopta, privind uneori din pridvorul caz ă rmii la ocna şii care, întor şi de la muncă , r ăt ă ceau ca nişte umbre prin curtea temniţ ei ducâ ndu-se pâ nă la bucă t ăr ie şi înapoi. Cercet ân du-le mai cu atenţ ie mişcă rile, înf ăţ işarea, că utam să -mi dau seama ce fel de oameni erau, ce caractere şi obiceiuri aveau. Iar ei se perindau pe dinaintea mea fie posomori ţ i, cu fruntea încruntat ă, fie veseli peste mă sur ă (aceste două aspecte se înt âl nesc cel mai des, fiind caracteristice pentru ocnă ); unii se luau la ceart ă şi se înjurau, alţ ii st ăt eau pur şi simplu la taifas, ori vedeai pe câ te unul care se plimba singuratic, dus pe gâ nduri, cu pas rar şi apă sat; o parte dintre ei ar ăt au obosiţ i, cu privirea pierdut ă în gol, dar cei mai mulţ i îşi luau un aer de superioritate provocatoare (chiar şi aici), cu că ciula pe-o ureche şi cojocul zv â rlit pe umă r, plimbâ ndu- şi în jur, cu o sfidare obraznică , ochii şireţ i şi batjocoritori. „Iat ă- mi să la şul, iat ă lumea mea de acum, mă gâ ndeam eu, lume în care vr â nd-nevr ân d, trebuie să tr ăi esc." Am tot încercat să -l descos pe Akim Akimâ ci, în tov ăr ă şia că ruia îmi plă cea să -mi beau ceaiul ca să -mi uit de singur ăt ate, sper â nd să aflu de la el câ te ceva despre aceşti oameni. În treacă t fie zis, ceaiul în aceste zile dint â i a fost singura mea hrană . Akim Akimâ ci era oricâ nd dornic de aceast ă bă utur ă şi chiar el a ţâţ a focul la micul nostru samovar de tinichea, caraghios la înf ăţ işare şi rudimentar, lucrat în temniţă şi împrumutat de laM. Akim Akimâ ci îşi sorbea de obicei ceaiul din pahar (avea şi pahare!) t ă cut şi tacticos, după care îmi mulţ umea, U1M CASA MUK J J. LOK 113 ucâ ndu-se numaidec â t să -mi meşterească plapuma. Nu era — Nsâ în stare să -mi stingă curiozitatea şi nici n-a priceput vredat ă rostul dorinţ ei mele de a cunoa şte firea oamenilor care e înconjurau; în timp ce mă asculta, pe buze îi flutura un z â mbet viclean, zâ mbet pe care-l am şi acum înaintea ochilor. Nu, mă gâ ndeam, trebuie să ajung singur să le cunosc pe toate câ te sunt aici şi să le încerc pe propria mea piele, f ă ră a recurge la al ţ ii." în cea de-a patra zi, ocna şii se aliniar ă dis-de-diminea ţă pe două r â nduri în curtea din fa ţa corpului de gardă , aproape de poarta cea mare; întocmai ca atunci câ nd mă duseser ă să -mi schimb că tuşele. At â t în fa ţ a câ t şi în spatele lor se înşirau solda ţ ii în poziţ ie de drepţ i, cu puştile încă rcate şi cu baionetele la arm ă . Soldatul are dreptul să tragă atunci câ nd vreun ocna ş încearcă să fugă , în schimb r ă spunde pentru orice glonţ risipit în zadar şi nu într-un caz de for ţă
major ă; acela şi lucru se înt â mplă şi câ nd e vorba de o r ăz vr ăt ire f ăţ işă a deţ inuţ ilor; dar cine ar cuteza s ă fugă a şa, în v ăz ul tuturor? Neînt â rziat îşi f ă cu apariţ ia un ofiţ er de geniu întov ăr ă şit de supraveghetor, de subofiţ erii ingineri şi de solda ţ ii însă rcina ţ i să controleze munca ocna şilor. Se f ă cu apelul: cei dint âi plecar ă ocna şii care lucrau în atelierul de croitorie; aceştia coseau îmbr ăc ă mintea şi ruf ăr ia pentru deţ inuţ i, astfel încâ t controlorii tehnici n-aveau aici nici un amestec. Apoi pornir ă ceilalţ i ocna şi spre diferite ateliere, pâ nă le ajunse r â ndul celor repartiza ţ i la munca grea în afara zidurilor temni ţ ei. Eram şi eu printre aceşti ultimi două zeci. În spatele fort ăr eţ ei, pe r âu l îngheţ at, se aflau două şlepuri ale statului, care nu erau bune de nimic şi trebuiau desf ă cute, ca să nu se risipească scâ ndurile în zadar. La drept vorbind, mare pricopseală nu se alegea din vechitura asta de material aproape putred, mai ales c ă în ora ş lemnele de foc se vindeau pe preţ de nimic, iar câ t vedeai cu ochii, dincolo, pe culmi, pă durile se întindeau la nesf â rş it. Ne trimiteau la munca aceasta numai ca să nu st ă m cu mâ inile în sâ n. Asta o ştiau toţ i ocna şii, de aceea porneau la lucru f ă ră tragere de inimă , aproape în silă . Cu totul altfel se înt â mpla câ nd munca era cu rost, folositoare t dinainte câ t anume e de f ă cut. Atunci şi mai cu seama atunci c â nd era hot ăr â oamenii se însufleţ eau şi, mă car că nu se alegeau cu nimic de pe urma muncii lor, am v ă zut deţ inuţ i care se str ă duia^ din r ă sputeri să -şi îndeplinească datoria câ t mai repede şi cjt mai bine; era parcă în joc ambiţ ia fiecă ruia. Iar într-o muncă de felul celei amintite mai sus, care se executa mai mult de formă decâ t dintr-o necesitate, nu ni se ar ă ta câ t avem de lucrat, a şa încâ t trebuia să trudim pâ nă bă tea toba, vestind întoarcerea la cazarmă , la unsprezece ceasuri de diminea ţă . Era o zi că lduţă , ceţ oasă , mai-mai să se topească ză pada, întreg convoiul porni spre r âu , dincolo de zidurile temniţ ei, zomă ind uşor din lanţ uri, care, deşi ascunse sub veşminte, scoteau la fiecare pas un sunet ascuţ it, metalic. Vreo doi-trei ocna şi pornir ă să aducă uneltele de la magazie. Mergeam în r ân d cu ceilalţ i şi mă simţ eam parcă însufleţ it de dorinţ a de a vedea şi afla despre ce fel de muncă e vorba. Ce înseamnă munca silnică de ocna ş şi cum aveam să muncesc pentru înt â ia oar ă în via ţa mea? Îmi amintesc pâ nă şi cele mai mici am ă nunte. Pe drum am înt âl nit un t âr goveţ cu bă rbuţă , care, v ă zâ ndu-ne, se opri şi-şi v âr î mina în buzunar. Un deţ inut se desprinse numaidecâ t din convoi, îşi scoase că ciula din cap şi primi pomana -cinci copeici – apoi intr ă în r ân d. După ce se închină f ăc â nd semnul crucii, t âr goveţ ul îşi v ăz u mai departe de drum. Cele cinci copeici fur ă cheltuite în aceea şi diminea ţă pe colaci, care se împă rţ ir ă egal între ocna şi. În grupul nostru, unii dintre ocna şi erau scumpi la vorbă şi posomoriţ i, alţ ii nepă să tori şi vlă guiţ i; câţ iva sporov ăi au alene între ei, abia articulâ nd cuvintele. Unul pă rea tare vesel, fericit chiar – nu se ştie de ce anume. Câ nta şi juca pe marginea drumului, f ă câ nd să -i r ăs une lanţ urile la fiecare să ritur ă ; era acela şi ocna ş scund şi îndesat care în ziua sosirii
DIN CASA MOR ILOR 115 le se certase cu un altul pentru apa de spă lat, lat, Ţ ILOR pe motivul î acela îndr ă z nise să sus susţ in ină sus sus şi tare, într-un mod cu totul ăznise absurd, că ar ar fi pasarea cagan. Flă că ul ul acesta zurbagiu se urnea Skuratov. În cele din urmă , începu să c câ nte nte câ t îl ţ inea inea 2ura un c â ntec ntec vesel, al că rui rui refren mi-a r ă m ămas as în minte: F ă ră mine mine mă -nsurar -nsurar ă -Că eram eram plecat la moar ă ă r ă ă -C ă. Nu-i lipsea decâ t balalaica. Dar veselia lui nesocotit ă avu bineînţ eles eles darul să st st â rnească indignarea indignarea ă avu â rneasc celorlalţ i, i, care numai că nu nu s-au simţ it it jigniţ i. i. — Ian auzi-l cum urlă ! F ă ăcu cu unul cu dojana în glas, deşi aceasta nu-l privea câ tu tuşi de puţ in. in. — Un lup de foame tot urla să racu', racu', dar i-a furat şi urletu' tuleaku'! Adă ug ugă un un altul, care dup ă grai grai pă rea rea să fie fie ucrainean. — Ei şi ce-i că sunt sunt de prin pă r rţ i e pe dat ă Skuratov: că n nţ ile ile Tulei, i-o t ă ăie ă Skuratov: om fi nici ca voi, cei din Poltava, să -nfu-lec -nfu-lec ă m gă lu luşte umplute cu muşte. — Auzi vorbă ! Da' tu ce-mi f ă acr ă pă pai. pai. ăceai? ceai? Ciorbă acr ă din din opincă p — Şi-amu i-a umplut dracu' burta cu ghiulele! Ad ă ug ugă un un al treilea. — La drept vorbind, fra ţ ilor, eu sunt un om dilicat, zise Skuratov, ţ ilor, adresâ ndu-se ndu-se tuturor şi nimă nui nui şi însoţ induindu-şi vorbele cu un oftat plin de că in inţă . De câ nd nd mama m-a f ă cut, am pă scut scut (adică crescut; crescut; Skuratov st â lcea ă cut, â lcea intenţ ionat ionat cuvintele) numai cu prune uscate şi plă cinte; cinte; fra ţ ţii ii mei sunt şi ast ă la Moscova, oameni cu dare de mâ nă ; ţ in in pr ă lie în ăzi zi negustori cu faimă la ă v ă ă lie hală , stau la tejghea, înv â rtesc nişte afaceri pe cinste şi le merge din plin. â rtesc — Da' tu, rogu-te, ce-nv â rteai? â rteai? — Fiecare după puterile puterile lui. Să m mă fi fi v ă zut câ nd nd mi-au picat saftea două ă zut sute de. —. de ruble? Nu mai spune, să ri ri un deţ inut, inut, care, de uimire, tresă rise rise la auzul unei asemenea sume. — Nu, omule, nu de ruble-i vorba, ci de două sute sute de bete pe spinare. Luka, hei, Luka! — Care Luka? Mi-or fi zicâ nd nd alţ ii ii pe nume, nu zic ba, da' pentru tine sunt Luka Kuzmici, r ă spunse a lehamite un ocna ş firav şi scund, cu nasul ă spunse ascuţ it. it. — Ei bine, fie şi Luka Kuzmici, naiba să te te ia. — Apă i, i, nici a şa, oi fi eu pentru cine oi fi Luka Kuzmici, da' pe tine te poftesc să -mi -mi zici „nene". — Dracu' să te te descurce şi să te te pieptene cu „nene" al t ă ău cu tot! Parcă merit ă să -mi -mi bat gura degeaba! Şi uite a şa fuse, fra ţ ilor, înt â ă s ţ ilor, âmplarea mplarea ceea, de nu m-au l ă sat sat să fac fac mulţ i purici la Moscova; am încasat şi eu o chelf ă neală , să ă neal in minte câ t oi tr ă care ţ in ăi, i, iar pe deasupra şi cincisprezece lovituri de cnut, după care mi-au f ă cut v â ă cut ânt nt de-acolo şi acu'. — Şi pentru ce te-au trimis la ocn ă ? Îi luă vorba vorba din gur ă unul care-i ă unul asculta cu luare-aminte luare-aminte povestea.
— Apă i, i, de bă ut ut să nu nu bei, de jucat să nu nu joci, că lug lugă rie, rie, nu alta. Şi a şa, fra ţ ilor, la Moscova nu mi-a fost dat s ă m mă chivernisesc chivernisesc cum se cuvine. Şi tare, ţ ilor, tare am mai t â njit după asta asta – s-ajung şi eu om cu stare. At â t a mi-am dorit-o, â njit âta că nici nici nu pot să v-o v-o spun. Câţ iva iva pufnir ă î ă în r â âs. s. Skuratov era veşnic pornit pe glume, un mucalit care simţ ea ea că -i -i de datoria lui s ă -şi înveselească camarazii camarazii şi care, bineînţ eles, eles, nu primea pentru asta dec â t ocă ri. ri. F ă cea parte dintre acei oameni ciuda ţ i, cu ă cea ţ i, un farmec deosebit, despre care o să mai mai am prilejul s ă vorbesc. vorbesc. — Ei, ia uita ţ i-v ă la el, ce mai fante! S-a înţ olit olit în samur! Zise Luka ţ i-v ă la Kuzmici. Numai pe haină sco scoţ i vreo sut ă de ruble. ă de Skuratov purta de fapt un cojocel de oaie ponosit ca vai de lume, petic peste petic. Cu un aer nepă să tor, tor, dar totodat ă ie, el îl cercet ă cu ă plin plin de atenţ ie, ă cu de-amă nuntul. nuntul. — În schimb am cap, fra ţ ilor şi ă sta sta face toate paralele, r ă s punse el. ţ ilor ăspunse Câ nd nd mi-am luat r ă m ngâ iere iere mai aveam: că mi-l mi-l ămas-bun as-bun de la Moscova, o m â ng pă strasem strasem pe umeri. Adio, iy [OScova! Îţ i mulţ umesc umesc pentru chelf ă n ăneal eală , pentru via ţ stra şnică por por ţ ţa slobodă , că stra ţie ie mi-ai mai tras! Şi de cojocul meu ce,» led bre omule, că doar doar nu ţ i l-am v â râ t sub ochi! â r â — A şa, vasă zic zică , numai capul vrei s ă ţ i-l i-l admir! _ Mă car car de-ar fi al lui! Da' şi pe ă sta sta l-a că pă tat tat de pomană ! Se amestecă din nou în vorbă Luka Luka Kuzmici. I l-au dat de pomană la la Tiumen, câ nd nd a trecut cu convoiul pe acolo. — Ascult ă ă , Skuratov, ai avut vreo meserie la via ţ ţ a ta? — El şi meserie? Era colea un biet cizmar; bă tea tea pingele după ce ce le ii, f ă c u unul dintre ocna şii posomoriţ i. i. Asta-i era meseria. şterpelea de la alţ ii, ăcu — Chiar a şa, zise Skuratov, f ă ă r ră ă s să ia ia seama la batjocura ustur ă ătoare t oare din cuvintele celuilalt; am încercat să fac fac ciubote, da' n-am ajuns s ă t t ă t ălpuiesc lpuiesc decâ t o singur ă ă pereche. pereche. — Şi-ai gă sit sit muşteriu? — Ba bine că nu! nu! I-am strecurat-o unui p ă că tos, tos, f ă r ă fric frică de de Dumnezeu ăr ă Celui-de-Sus. şi ruşine de oameni! Trebuie c-asta i-a fost pedeapsa Celui-de-Sus. Toţ i cei de fa ţă î să r r â ţă începur ă ă s âd ă î ă în hohote. — Am mai încercat o dat ă să lucrez lucrez şi aici, în temniţă , urmă Skuratov Skuratov cu ă s aceea şi netulburat ă nepă sare. sare. Am pus flecuri la cizmele lui Stepan Fedor â ci ă nep â ci Pomor ţ ţev, ev, locotenentul. — Şi-a fost mulţ umit? umit? — Da' de unde, fra ţ ilor! M-a-njurat de mama focului, s ă -mi -mi ajungă pe pe ţ ilor! toat ă via ţ ă via ţa. a. Ba mi-a mai dat şi un genunchi în spate. Valeu, da' furios mai era! Uf! Tare m-a amă git git pă că toasa toasa asta de via ţă de ocna ş! ţă ! Zi-i via ţă ţă de Bă rb rbăţ elul elul Ak-kulinei Iaca iese în pridvor. Se porni el din nou să chiuie, chiuie, lă sâ ndu-se ndu-se pe vine şi fr ă nt â n ntul ăm â nt ând d pă mâ ntul cu picioarele. — Of, of, ce neruşinat! Bombă ni ni ucraineanul care mergea al ă turi turi de mine, mă sur sur â â ndu-l ndu-l cu r ă ă utate utate şi dispreţ .
— Om de nimica! F ă cu un altul, pe un ton grav şi hot ă râ t. t. ă cu ă r â Nu pricepeam câ tu tuşi de puţ in in de ce-l umileau pe Skuratov, de şi în primele zile bă gasem gasem de seamă c că ocna ocna şii care încercau să fac facă haz haz cu glumele lor erau dispreţ ui uiţ i Mâ nia nia hoholului1 şi a celorlalţ i o puneam pe seama caracterului lor; mă înşelam însă . Îi purtau pică din din pricină cj cj Skuratov nu-şi lua şi el aerul acela de demnitate, ce ajungea pâ nă la la pedanterie şi de care se molipsiser ă toţ i întemni ţ a a ţ ii într-un cuv â -l socoteau, după propria propria ă to ţ ii ânt, nt, pentru că -l lor expresie, „un om de nimic". Pe de alt ă parte, nu toţ i cei „cu haz" erau trata ţ ă parte, ţ i cu aceea şi asprime şi lua ţ ii de teapa lui. ţ i în batjocur ă ă, precum Skuratov şi alţ ii După cum cum era şi omul: cei buni la inim ă ş ri şi ă şi naivi se alegeau doar cu ocă ri umilinţă . În schimb, erau unii din categoria celor „veseli", c ă rora rora le să rea rea uşor andă ra; ra; se luau la har ţă cu oricine şi-şi cucereau astfel respectul. Se afla chiar ţ and ţă cu goşi, în fond un om câ t se poate de în grupul nostru unul dintre ace şti ar ţă ţă go plă cut cut şi de vesel, a şa cum l-am cunoscut abia mai t â r ziu; era un flă că u înalt şi ârziu; chipeş, cu o aluniţă mare mare pe obraz; avea ceva hazliu în înf ăţ ngă ăţ işare, iar pe lâ ng frumuseţ e, e, tr ă turile-i v ă deau şi o agerime a minţ ii. ii. Toţ i îl porecliser ă ăs ă turile-i ă deau ă „pionierul", din pricină c că slujise slujise în trupele de geniu; acum era de ţ inut inut în secţ ia ia specială , fiind osâ ndit ndit la muncă silnic silnică pe pe via ţă revin ţă . Cu privire la el am să revin mai t â rziu. â rziu. De altfel, nu toţ i cei „serioşi" se ar ă t au chiar at â ranul ătau ât de porniţ i ca ţă ranul ucrainean, veşnic maniat câ nd nd îi vedea pe ceilalţ i r â nd. Erau în ocnă c câţ iva iva â zâ nd. oameni care r â la înt â se socoteau mai îndemâ natici natici â vneau âietate, ietate, fie pentru că se la lucru, fie pentru c ă se se credeau mai înţ elep elepţ i, i, mai isteţ i şi mai dintr-o bucat ă ă decâ t toţ i ceilalţ i. i. Mulţ i dintre ei se ar ă t au într-adev ă ătau ă r nişte oameni cu scaun la cap şi at â i, încâ t îşi atingeau ţ elul, elul, adică îş ât de perseverenţ i, ă îşi creau un renume şi exercitau o puternică î ă înr â âurire u rire morală asupra asupra celorlalţ i ocna şi. De cele mai multe ori, celebrit ăţ ile acestea se duşmă neau neau între ele de moarte şi fiecare, la ăţ ile r â ndul lui, avea nenumă ra ra ţ â ndul ţi vr ă ă jma şi. Îi 1 Hohol – ciuf, moţ ; porecla uzuală pentru ucrainean (n. ed. Româ ne). ne). AMintiridincasa AMintiridincasa „riveau pe ceilalţ i ocna şi cu un aer de superioritate oarecum jngă duitoare, duitoare, plin de demnitate şi nu iscau niciodat ă certuri f ă r ă rost. rost. ă certuri ăr ă Bine v ă z uţ i de administra ţ ie, în timpul lucrului erau un fel de „ şefi" peste ăzu ţ ie, ceilalţ i; i; nici unuia dintre ei nu i-ar fi trecut vreodat ă prin gâ nd nd să caute caute ă prin gâ lceav lceav ă pentru nişte glume sau câ ntece; ntece; nu-şi pierdeau vremea cu asemenea ă pentru fleacuri. Oamenii din aceast ă categorie s-au purtat cu mine c â t se poate de ă categorie frumos în tot timpul câ t mi-am f ă c ut osâ nda, nda, în schimb, se ţ ineau ineau la distanţă şi ăcut erau cam zgâ rci rciţ i la vorbă . Despre ei voi avea de spus mai multe cu alt prilej. Ajunser ă r niş. Jos, în albia r â u rea şlepul putred, prins ă m la pov â ârni âului, lui, se ză rea uri, pe care trebuia să -l -l desfacem. Dincolo de r â u, câ t vedeai cu ochii, între gheţ uri, â u, se întindea stepa pustie şi trist ă ndu-se într-o cea ţă albă strie. strie. Mă ă , pierzâ ndu-se ţă alb a şteptam să -i -i v ă ndu-se cu r â de lucru, dar nici vorbă de de ăd pe toţ i apucâ ndu-se â vn ă de asta. Câţ iva iva se tolă nir nir ă pe nişte bâ rne rne de pe malul r â u ă pe âului; lui; cei mai mul ţ i îşi scoaser ă din car â mbul cizmei tabacherele cu tutun de prin partea locului (care ă din â mbul se vindea la bazar în foi, net ă ă iat, iat, câ te te trei copeici litra) şi pipele de lemn cu
eava scurt ă ţ eava ă , cioplite grosolan chiar în ocnă şi şi le aprinser ă ă , în vreme ce solda ţ ii f ă cur ă cerc în jurul nostru, preg ă tindu-se tindu-se cu un aer plictisit să ne ne ţ ii ă cur ă cerc pă zeasc zească . — Cui i s-o fi nă ză rit rit să ne ne pună s să desfacem desfacem şlepul? Mormă i pentru sine un ocna ş. Nici de surcele nu mai e bun. — Ă lora lora de nu se tem de noi, ă lora lora li s-a nă ză rit, rit, s-o ştii de la mine, îi întoarse vorba altul. — Încotro s-or fi ducâ nd nd mujicii ă ia? ia? Se minună cel cel dint â un â i după un r ă n-auzise r ă s punsul la întrebarea lui. Ar ă ta acum cu ăstimp. stimp. Pesemne că n-auzise ăspunsul ă ta degetul în depă rtare rtare spre un grup de ţă rani rani ce mergeau în şir prin ză pada pada de cur â â nd nd că zut zut ă ă. Toţ i ocna şii întoarser ă ă capul capul alene într-acolo şi de plictiseală să fac facă tot tot felul de glume pe socoteala lor. Un mujic, primul în r â n începur ă ă s ând, d, mergea bă lă bă nindu-se nindu-se într-un chip foarte caraghios, cu bra ţ rtate de ţele ele depă rtate trup, cu capul plecat ntr-o parte; purta o c ă ciul ciulă lung lungă c câ t toate zilele şi turtit ă ă la v â r f. Silueta i se desprindea lă murit murit pe albul ză pezii. pezii. ârf. — Ian te uit ă cum s-a mai înţ olit olit cumă trul trul nostru Petrovicji bă gă de de ă cum seamă unul unul dintre deţ inu inuţ i, i, că ut ut â nd să imite imite întocmai vorba ţă r ră neasc n â nd ă ească . Ciudat lucru, dar ocna şii, deşi cei mai mulţ i erau de la ţ ar ar ă ă, îi priveau pe mujici oarecum de sus. — Îhâ , ă l din urmă î să de deşte napi. ă îi mai dihai, fra ţ ţilor, ilor, ai zice că s — Ă sta sta o fi tare mintos, trebuie c ă are are şi multe parale zise un al treilea. Toţ i r â ser ă cam f ă ră chef, r ă g nat. Între timp se ivi 0 v â nză toare toare de â ser ă cam ă r ă chef, t ă ăr ă ă nat. â nz colaci; era o femeiuşcă vioaie vioaie şi dezgheţ at at ă ă. Ocna şii cumpă rar rar ă câţ iva iva colaci din pomana de cinci copeici dat ă de ă c ă de t â r goveţ ul ul cu bă rbu rbuţă , pe care apoi îi împă r rţ ir ă î ârgove ţ ir ă între ei. Flă că ul ul care vindea colaci în temniţă alese alese vreo două zeci zeci de bucăţ i şi se t â r guiască plin plin de zel cu femeia, ca să -i -i mai scadă din din preţ . Ea nu începu să se ârguiasc se învoia în ruptul capului. — Bine, bine, da' din aia nu-mi dai? — Care aia? — D'apă i din ce nu se înfrupt ă ş ă şoarecii. — Lovi-te-ar ciuma! Îl ocă ri ri muieruşca, pomindu-se pe r â s. În cele din â s. urmă ap apă ru ru subofiţ erul erul care supraveghea lucr ă ările, rile, cu o nuia în mâ nă . — Ei, v-a gă sit sit odihna acum! La lucru! — Apoi, arat ă - ne ce trebuie să facem facem şi câ t anume, Ivan Matveici, zise ă-ne unul dintre „ şefi", ridicâ ndu-se ndu-se alene. — Da' la plecare de ce n-a ţ cut şlepul, asta aveţ i de ţi întrebat? De desf ă ă cut f ă c ut. ăcut. Ocna şii se scular ă unul câ te te unul şi începur ă să coboare coboare spre r â u, ă unul ă s â u, r â ndun numaidecâ t printre ei înaint â ând nd anevoie, abia t â âr â du-şi picioarele. Se ivir ă ă numaidec câţ iva iva „directori", cel puţ in in cu vorba. S-a hot ă r â t să nu nu se lucreze alandala şi să ăr â se desfacă cu cu grijă b bâ rnele rnele din fund şi cele laterale, bă tute tute în cuie de lemn -muncă grea grea şi obositoare.
— Înt â dă m grinda asta la o parte! Pune ţ i umă rul, rul, bă ie ieţ i! i! â i şi înt â âi să d Strigă unul unul care nu era nici „director", nici AMINTIRI PIN CASA MOK IUJK_YJA_ şef, ci simplu lucr ă Ţ IUJK_YJA_ ător tor – un t â ân ă r la locul lui şi f ă r ă ifose, ifose, care nu rostise nici un cuv â n atunci; apoi se ăr ă ânt t pâ nă atunci; aplecă ş du să apuce apuce cu amâ ndou ndouă m mâ inile inile o bâ rn rnă groas groasă , crezâ nd nd că ă şi dă du ceilalţ i o să -l -l ajute. Dar niciunul nu s ă ri ri la chemarea lui. _ încearcă de de vezi! N-ai s-o ridici câ t îi lumea şi pă mâ ntul ntul şi chiar de-o veni moş Martin, bunică -tu, -tu, tot n-ar urni-o din loc, morm ă i unul printre dinţ i. i. — Bine, fra ţ ilor, da' de-unde s-o-ncepem? Eu, drept să v v ă ţ ilor, ă spun, spun, nu mai nd drumul ştiu. Zise oarecum nedumerit cel care o luase înaintea tuturor, d â nd bâ rnei rnei şi îndrept â ându-se n du-se din şale. — Doar n-ai să te te speteşti tu câ t şapte. Hai, nu mai f ă pe şmecherul! ă pe — Uit ă ă-te -te la el, mai are ca ş la gur ă ă , da' sare primul. Mucosul! — Sta ţ lega ţ ra ţi, i, fra ţ ţilor, ilor, ce v ă ă lega ţ i de mine, am spus a şa, într-o doar ă ă . se apă ra el umil, cer â n iertare. ându du-şi parcă iertare. — V ă ţ ineţ i de taclale?! Ce, v-au trimis aici a şa, de florile mă rului, rului, ca să ă ţ ine mi sta ţ inile-n sâ n? n? Ori poate să v v ă din nou ţ i cu mâ inile-n ă pun pun la murat? Strigă din subofiţ erul, erul, privind indignat la cei două zeci zeci de oameni care nu ştiau de unde să -nceap -nceapă . Apuca ţ i-v ă odat ă de treabă ! ţ i-v ă odat ă de — Graba strică treaba, treaba, Ivan Matveici. — De-aia stai? Ehei, Saveliev. Lasă gura, gura, Petrovici! Cu tine vorbesc: ce-ai r ă i? Îi scoţ i la mezat? Puneţ i mâ na na odat ă zic! ămas mas cu ochii holba ţ ţ i? ă , v ă ă zic! — Ce-a ş putea face de unul singur? — Arat ă facem, Ivan Matveici. ă-ne -ne ce anume şi câ t trebuie să facem, — V-am mai spus-o o dat ă puteţ i pleca ă. Desfaceţ i şlepul şi pe urmă pute acasă . Şi-acu', începeţ i! i! Ocna şii se apucar ă r ş it, de treabă , dar f ă r ă vlag vlagă ş nare, ă , în sf â âr ăr ă ă şi îndemâ nare, mai mult în silă . Îţ i f ă cea r ă priveşti acest mă nunchi nunchi de lucr ă ă cea ău să prive ători tori voinici tot unul şi unul, care pă reau reau că nu nu ştiu de unde şi cum să î ă înceapă . Şi nici napucar ă bine să scoat scoat ă bâ rn rnă , că se se şi rupse. „S-a ă bine ă cea cea dint â âi şi cea mai mic ă b I Fr â nt singur ă " , ziceau ei ca să se se dezvinov ăţ ească în fat„subofiţ erului. erului. â nt ă", ăţ easc Era limpede că î ajungă prea prea departe şi că ar ar fi ă în chipul acesta n-aveau să ajung trebuit să se se fi apucat altminteri. altminteri. Dar cum anume? De unde s-o ia? Deţ inu inuţ ii ii Se pornir ă să -şi dea cu pă rerea rerea toţ i deodat ă ş la ocă ri, ri, ă s ă şi în cele din Urma ajunser ă ă la cearta ameninţâ nd nd să ia ia forme mai grave. Subofiţ erul erul ridică din din nou glasul, rotind nuiaua între degete dar bâ rnele rnele se fr â n alta. Abia atunci ângeau geau una după alta. bă gar gar ă de seamă c că n-au n-au destule securi şi că le le lipsesc anumite scule. Doi ă de ocna şi însoţ iţ i de paznici fur ă trimişi la fort ă r ea ţă să caute caute cele de trebuinţă ; ă trimi ărea ţă s pâ nă la la întoarcerea lor, ceilalţ i se a şezar ă ă pe pe marginea şlepului, cu aceea şi nepă sare, sare, îşi scoaser ă pipele şi încercar ă să fumeze. fumeze. ă pipele ă s erul scuipă cu cu obidă . În cele din urmă , subofiţ erul
— Ce să m mă i zic, cu de-alde voi n-o scoţ i niciodat ă la capă t. t. Ce oameni! ă la Ce oameni! Bombă ni ni el, scos din fire. Apoi, f ă nd cu mâ na na a lehamite, porni ă câ nd spre fort ă r ea ţă s ucind nuiaua între degete. ărea ţă , tot r ă ăsucind Un ceas mai t â r ziu îşi f ă c u apariţ ia ia controlorul. După ce ce ascult ă î ârziu ăcu ă în linişte pă rerile rerile ocna şilor, declar ă că trebuiau trebuiau scoase încă patru patru bâ rne rne a şezate de-a ă c curmezişul, dar în a şa fel ca să nu nu se mai rupă , ci să r r ă ăm â nă î ă întregi, apoi hot ă rî câ t anume din şlep să fie fie desf ă c ut şi după care care treabă de deţ inu inuţ ii ii puteau ă r ăcut să se se întoarc ă la la cazarmă . Lucrul nu era tocmai u şor şi totuşi, Dumnezeule, cu ce r â se apucar ă ocna şii! Unde pierise lenea, şov ă â vn ă se ă ocna ăiala iala lor de adineauri? Puser ă mâ na na pe securi şi în scurt ă vreme cuiele de lemn fur ă ă m ă vreme ă scoase scoase cu îndemâ nare. nare. Cei care n-aveau securi v â ârau r au nişte pr ă ă jini groase pe sub bâ rne rne şi prin apă sarea sarea a două zeci zeci de bra ţ c eau una câ te te una, ca nişte adev ă ra ţ ţe le desf ă ăceau ă ra ţ i meşteri plini de voie bună . Spre marea mea mirare, b â rnele rnele r ă neau întregi şi ă mâ neau aproape nev ă tă mate. mate. Treaba mergea strună . Ai fi zis că tuturor tuturor acestor oameni ă t ă li s-a luminat mintea ca prin farmec. Nu se mai auzeau nici vorbe de prisos, nici ocă ri, ri, fiecare ştia ce trebuia s ă spun spună ş facă , unde să se se a şeze şi ce ă şi să fac sfaturi să dea. dea. Cu o jumă tate tate de ceas înainte de a începe să bata bata toba, AjylIINT1K1 DIN CASA CASA MOR ILOR 123 treaba era sf â rş it ă ş Ţ ILOR â r ă şi ocna şii se spre cazarmă istovi istoviţ i, i, dar cu mulţ umirea umirea că au au putut să c câştige fie îndreptar ă ă spre tate de ceas din vremea hot ă r â t t ă pentru pentru muncă de de că tre tre şi o jumă tate ăr â ă administra ţ ie. În ceea ce mă prive priveşte, am bă gat gat de seamă un un lucru foarte ţ ie. ciudat: oriunde mă repezeam repezeam să dau dau o mâ nă de de ajutor, oricâ t mă str str ă duiam să ă duiam fiu de folos, nică ieri ieri nu mi-am g ă sit sit locul, pe toţ i îi st â n ânjeneam jeneam la lucru, nimeni n-avea nevoie de mine şi care mai de care mă alunga, alunga, r ă ăstindu-se stindu-se la mine cu asprime, ba chiar şi cu ocă ri. ri. Cel din urmă de deţ inut, inut, un biet nenorocit şi pe deasupra un lucr ă ător tor prost, care n-ar fi cutezat să ridice ridice glasul în fa ţ ţa celorlalţ i ocna şi, mult mai pricepuţ i natici decâ t el, se simţ ea ea în drept să m mă umileasc umilească , să m mă dea dea la şi mai îndemâ natici o parte, dacă m mă nimeream nimeream lâ ng ngă el, el, pe motivul că -l -l încurc la treaba. În sf â â r rş it, unul mai ţâ fnos fnos îmi spuse brutal, pe fa ţă ţă : — Ce te v â r i peste tot? Şterge-o de aici! Te bagi unde nu-ţ i fierbe oala. âri — Ai nimerit ca nuca-n perete! Adă ug ugă numaidec numaidecâ t un altul. — De ager ce eşti, mai bine ai umbla după poman pomană ! Nu-i de tine aici! Nu-mi r ă nea altceva de f ă c ut decâ t să m mă dau dau la o parte. Dar nici s ă ăm â nea ăcut stau cu mâ inile inile în sâ n câ nd nd toţ i ceilalţ i lucrau nu-mi venea la socoteală . Câ nd nd n sat pă guba guba ş şi m-am a şezat la un cap ă t al însă , neav â ând d încotro, m-am lă sat să zbiere zbiere revolta ţ i: şlepului, începur ă ă s ţ i: — Ia priviţ i ce ajutor ne-au mai trimis! Ce s ă faci faci cu unul ca ă sta?! sta?! Nu e bun de nimic! Toate astea, aveau, bineînţ eles, eles, un t â l c: se simţ eau eau fericiţ i că pot pot să -şi âlc: bat ă joc de un fost boierna ş şi nu lă sau sau să le le scape prilejul. ă joc E, prin urmare, lesne de înţ eles eles de ce chiar de la început, din clipa câ nd nd am intrat în temniţă , mă chinuia, chinuia, cum am mai spus înainte, gâ ndul: ndul: dacă am am
să m mă pot pot vreodat ă î ca cu oamenii aceştia şi ce atitudine trebuia să iau iau fa ţă ă împă ca ţă de ei. Presimţ eam eam că astfel astfel de neajunsuri aveau să mi mi se mai V m r â t $s nu-mi Înt â âmple ple şi nu numai o dat ă ă . Cu toate acestea, eram hot ă ăr â schimb întru nimic felul de a fi. Ştiam că planul planul meu de acţ iune iune ticluit între timp n-ar fi putut da gre ş. Hot ă râ sem s em să am am o atitudine c â t se poate de firească ă r â ră s să ar ar ă că a a ş dori să m mă apropii apropii de ei, dar nicj şi de independenta f ă ă r ă ăt vreodat ă ă c să -i -i resping, dacă vreunul vreunul ar fi încercat să se se apropie de mine; nicicâ nd nd să nu nu ar ă mă tem tem de ameninţă rile rile sau de ura lor, pref ă ndu-mă , pe câ t îmi va fi ăt că m ăc â ndu-m cu putinţă , că nu nu le bag în seamă . Mi-am pus în gâ nd nd să nu nu renunţ în unele privinţ e la punctul meu de vedere şi să nu nu cedez, toler â ându-le n du-le anumite obiceiuri şi deprinderi, într-un cuv â nt, să nu nu fac nici un pas pentru a le c âştiga â nt, prietenia. Bă nuiam nuiam că m-ar m-ar fj dispreţ uit uit dacă m-a m-a ş fi purtat altfel. După concep concepţ ia ia lor (de lucrul acesta aveam s ă m mă conving conving mai t â r ziu), eu ârziu), trebuia să -mi -mi apă r cu orice preţ fa fa ţ rş ia mea nobilă , cu alte ţa de ei pâ nă şi obâ r cuvinte, să fac fac pe r ă sf ăţ atul, să -mi -mi dau ifose, să -i -i consider inferiori mie, să fac fac ă sf ăţ atul, nazuri oricâ nd nd şi oriunde, să dispre dispreţ uiesc uiesc munca. A şa înţ elegeau elegeau ei că trebuie trebuie să se se poarte un nobil. Pe fa ţă eles, m-ar fi înjurat pentru asta, dar în ţă , bineînţ eles, sinea lor mi-ar fi purtat respect. Din p ă cate cate rolul acesta nu mi se potrivea; nam fost niciodat ă un nobil în sensul în care-l înţ elegeau elegeau ei; în schimb, m-am ă un jurat să nu nu fac nici un fel de compromis în privinţ a felului meu de a gâ ndi ndi sau a culturii asimilate. Dac ă m-a m-a ş fi apucat să -i -i linguşesc ca să le le intru în voie, să mă declar declar de acord cu ei în toate, să -mi -mi deschid sufletul şi să m mă dau dau pe brazdă , încuviinţâ nd nd diferitele lor „însuşiri", numai şi numai pentru a le c âştiga duinţ a – ei şi-ar fi închipuit numaidecâ t că o o fac din teamă sau sau la şitate şi îngă duin în consecinţă m-ar m-ar fi tratat cu dispreţ . A.v nu putea servi drept exemplu: era omul maiorului şi asta-i f ă cea să se se teamă de de el. Pe de alt ă parte, nici să m mă ă cea ă parte, at ă ş închid într-o amabilitate îngheţ at ă şi inaccesibilă , ca polonezii, nu voiam. Acum îmi dă deam deam perfect de bine seama că oamenii oamenii aceştia au prins ciudă pe pe mine pentru că am am vrut să muncesc muncesc cot la cot cu ei, în loc să -mi -mi dau ifose şi să m mă t â n ânguiesc. guiesc. Deşi nu mă î ă îndoiam nici o clip ă AMINTIRI DIN CASA MOR ILOR_125_ a mai t â r ziu vor fi sili ţ i să -şi Ţ ILOR_125_ ârziu schimbe pă rerea rerea despre mine, u_mi dă dea dea pace gâ ndul ndul că î ă în clipa de fa ţ ţa ei ar fi poate. Jj-gpta ţ mă dispre dispreţ uiasc uiască , închipuindu- şi că î ţ iţ i să m ă în timpul iucrului am vrut să le le intru pe sub piele. munca de după -amiaz -amiaz ă , câ nd nd mă î În amurg, după munca ă întorceam spre cazarmă , obosit şi amă r râ t, t , mă sim simţ ii ii cuprins de o triste ţ e adâ nc ncă . „Oare câ te te â mii de zile ca aceasta m ă mai mai a şteapt ă ă! Veşnic acelea şi, neschimbate!" mă gâ ndeam ndeam eu. Câ nd nd se lă să noaptea, noaptea, mut de durere, m-am strecurat în spatele cază rmii, rmii, purt â ndu-mi pa şii singuratici de-a lungul îngr ă d nd deodat ă î â ndu-mi ăditurii, iturii, câ nd ă îl ză rii rii pe Şarik venind glonţ spre spre mine. inele temniţ ei, ei, că ci ci fiecare temniţă îş inele ei, după Şarik era câ inele ţă îşi are câ inele cum orice companie, orice baterie de artilerie şi orice escadron şi-l au pe al lor. Tr ă ă ia ia aici de foarte mult ă ă vreme, vreme, er ă ă un un câ ine ine de pripas, a şa încâ t fiecare îi era
st ăp â n şi se hr ăn ea cu resturile de la buc ă t ăr ie. Era un câ ine mare, de curte, negru cu pete albe, nu prea bă tr â n, cu ochii cuminţ i şi o coadă stufoasă . Nimeni nu-l bă ga în seamă , nimeni nu-l mâ ngâ ia. De la început am că utat să mi-l fac prieten, îmbiindu-l să ia din mâ na mea o bucat ă de pâ ine. Câ nd am încercat să -l mâ ngâ i r ăm ase nemişcat, privindu-mă cu ochii blâ nzi şi dâ nd din coadă în semn de mulţ umire. În seara aceea, fiindcă nu mă v ăz use de mă i mult ă vreme, pe mine, cel dint â i că ruia, după at âţ ia ă ni, îi trecuse prin minte s ă -l mâ ngâ ie, porni f ăr ă să mă caute pretutindeni şi, descoperindu-mă în spatele cază rmii, îmi veni în înt âm pinare în goana mare, lă tr â nd şi chelă lă ind de bucurie. Nu ştiu ce s-a petrecut atunci cu mine, dar începui să -l str â ng, să -i să rut botul, lipindu-i capul de pieptul meu; animalul îmi puse labele pe umeri şi mă linse pe obraji. „Iat ă prietenul pe care mi-l trimite soarta!" m ă gâ ndii şi de atunci, în aceast ă perioadă de început, nespus de apă să toare şi de trista, ori de câ te ori mă întorceam de la muncă , şia lui Şarik, înainte de orice, mă îndreptam gr ă bit în spatele cază rmii, în tov ă ră care să rea înaintea mea i.: h i l ă tr â nd de bucurie; îi apucam capul între mâ ini şi-l să rutam de nenumă rate ori; o senza ţ ie îmbietor de dulce, dar în acela şi timp amar ă şi tulbur ăt oare îmi str ân gea inima. Mi-aduc aminte ce fericit mă simţ eam la gâ ndul – s-ar zice c â -rn' plă cea să mă mâ ndresc cu propriile mele dureri – că nu-mi r ăm ă sese pe lume decâ t o singur ă fiinţă în stare să ms iubească , o fiinţă dragă şi apropiat ă , un adev ăr at prieten, singurul prieten, credinciosul meu câ ine Şarik. VII CUNOŞ TIN Ţ E NOI. PETROV Dar timpul trecea şi, încetul cu încetul, începui să mă obişnuiesc cu noua mea via ţă ; tot ce se petrecea zilnic sub ochii mei nu mă mai îndurera at ât ; într-un cuv â nt, temniţ a, cu toate înt âm plă rile, cu oamenii şi obiceiurile ei, mă lă sa nepă să tor. Îmi era cu neputinţă să mă împac cu via ţ a aceasta, dar trebuia s-o accept a şa cum era. Că utam să smulg din mine nelini ştea ce mă chinuia, să ascund câ t mai adâ nc, în str ă fundul sufletului, tot necazul şi toate amă ră c iunile. Nu mai r ăt ăc eam prin temniţă pierdut şi nu-mi mai dă deam pe fa ţă tristeţ ea care mă copleşea. Asprimea să lbatică a ocna şilor se mai domolise; nu m ă mai priveau ca mai-nainte cu acea curiozitate voit ostentativ ă şi aproape cinică ; se obişnuiser ă , de bună seamă şi ei cu mine, spre marea mea bucurie. Mă plimbam prin cazarmă ca la mine acas ă , îmi cunoşteam bine culcuşul pentru noapte şi ajunsesem, pare-se, să mă obişnuiesc chiar cu unele lucruri la care alt ă dat ă mă gâ ndisem cu scâ rbă . Regulat, în fiecare să pt ă mâ nă , mă duceam să -mi rad o jumă tate de cap. Sâ mbă ta, în ceasurile de odihnă , eram chema ţ i r â nd pe r â nd la corpul de gardă (cei care r ăm â neau nera şi aveau de pă timit); bă rbierii batalionului ne frecau f ă ră milă pe cap cu apă rece şi să pun şi ne r â deau cu bricele lor neascuţ ite; numai câ nd 1J1JN UA5A MUK {11AJK 111 mă gâ ndesc la cazna asta mă trec fiorii. Am gă sit însă foarte r â nd leacul: Akim Akimâ ci mă duse la un deţ inut din secţ ia militar ă, care, pentru o copeică , r ăd ea pe orice ocna ş cu briciul lui personal; asta-i era meseria, de pe urma că reia se
alegea cu un câştig. Avea mulţ i muşterii printre ocna şi, care, (Ieşi nu erau tocmai obişnuiţ i cu r ă sf ăţ ul, ar fi dat oricâ t numai să scape de bă rbierii cazoni. Bă rbierul ocna ş era poreclit maiorul; n-am aflat niciodat ă de ce anume i se dă duse aceast ă poreclă şi n-a ş putea spune că semă na cu adev ă ratul nostru maior. Acum, câ nd scriu aceste r â nduri, îl v ă d aievea pe „maior": era un fl ă că u înalt şi uscăţ iv, veşnic t ăc ut şi cam prost ăn ac de felul lui; gâ ndul îl ducea numai şi numai la meşteşugul să u, a şa încâ t oricâ nd îl puteai vedea cu o curea în mâ nă , pe care ascuţ ea zi şi noapte cu mult ă dibă cie un brici peste mă sur ă de tocit; pă rea că acest meşteşug devenise unica ţ int ă a existenţ ei sale. Era într-adev ăr în culmea fericirii câ nd îşi vedea briciul ascuţ it şi câ nd îi venea câ te un muşteriu: să punul îi era totdeauna cald şi mâ na uşoar ă , catifelat ă . Dibă cia lui îl bucura nespus, iar plata de o copeică o lua cu nepă sare, de parcă l-ar fi interesat în primul r â nd arta şi nu câştigul. Într-o zi A.v a păţ it-o ur â t pe câ nd îi pâ ra maiorului pe ocna şi: avu imprudenţ a să -l numească pe frizerul-ocna ş cu porecla lui de maior. Adev ă ratul maior se f ăc u foc şi par ă şi-şi pierdu cumpă tul la jignirea adusă : „Ştii tu, tică losule, ce înseamnă un maior? Strigă el cu spume la gur ă , scutur ân du-l pe A.v după obicei. Îţ i dai seama ce e un maior? Cum ai îndr ăz nit să dai în fa ţa mea numele de «maior» unui nemernic de ocna ş!" Numai un om ca A.v se putea înţ elege cu un astfel de individ. Din cea dint â i zi a vieţ ii mele la ocnă , a început să mă fr ăm â nte gâ ndul libert ăţ ii. Devenise pentru mine o îndeletnicire preferat ă aceea de a numă ra de mii şi mii de ori, în fel şi chip, zilele ce-mi r ă mâ neau de tr ă it în temniţă . Nu mă mai puteam g â ndi la altceva şi sunt convins că oricare alt osâ ndit, orice om lipsit o vreme de libertate procedează la fel. Nu pot să spun dacă şi ceilalţ i ocna şi îşi numă rau zilele de osâ ndă în felul în care mi le numă ram eu pe ale mele, dar nesocotinţ a de-a dreptul uluitoare cu care îşi f ă ceau tot felul de speranţ e m-a uimit peste mă sur ă , chiar din cea dint âi clipă . Nă dejdea unui osâ ndit, a unui om lipsit de libertate, se deosebeşte cu totul de a celorlalţ i muritori. Cei din urm ă oameni care se bucur ă de libertate nutresc şi ei speranţ e (pot nă dă jdui la o îmbună tă ţ ire î sor ţ ii, la împlinirea unor proiecte de viitor) dar în acela şi timp tr ă iesc, se zbat, acţ ioneaz ă ; via ţ a adev ăr at ă îi îmbie, t âr â n du-i în v âr tejul ei. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu un osâ ndit. Tr ă ieşte şi el, ca să zicem a şa, dar o via ţă de muncă silnică , de ocnă ; orice ar fi acel ocna ş şi oricare ar fi termenul de osâ ndă , el nu poate, nu este în stare, în mod instinctiv, să -şi accepte soarta ca pe o realitate, ca pe ceva definitiv, ca pe o pă rticică din via ţ a adev ă rat ă . El nu simte decâ t un lucru: că nu-i acasă la el, fiind în aceast ă împrejurare un fel de musafir. In închipuirea lui, două zeci de ani de osâ nda să tot fie cel mult vreo doi ani. E încredinţ at că la cincizeci şi cinci de ani, după ce-şi va fi sf â rş it pedeapsa, va fi tot at ât de t ân ă r şi de vioi ca acum, la treizeci şi cinci. „Mai am încă înainte multe zile de tr ăi t", îşi zice el şi alungă din minte orice îndoial ă sau gâ nduri negre ce nu-i dau pace. Chiar şi cei osâ ndiţ i la muncă silnică pe via ţă , cei de la secţ ia specială , tot mai sper ă uneori că într-o bună zi, cine ştie, o să sosească poate o hâ rtie de la Petersburg: „Trimite ţ i pe cutare la minele din Nercinsk şi hot ă râ ţ i-i termenul de liberare".
Ceva mai grozav ca asta, mai d ă tă t or de speranţ e nici c-ar putea exista: înt â i că pâ nă lă Nercinsk face aproape şase luni, şi-apoi, via ţa în convoi e mult mai uşoar ă decâ t cea din temniţă . Pe urmă , la Nercinsk îşi va împlini pedeapsa, iar după aceea. Şi câ nd te gâ ndeşti că mulţ i bă tr ân i cu pă rul că runt îşi f ăc eau asemenea socoteli! În închisoarea din Tobolsk am v ăz ut oameni lega ţ i cu lanţ uri de zid; st ăt eau a şa fereca ţ i cu un lanţ lung de vreo doi metri, ală turi de un fel de pat de campanie. De obicei, pedeapsa aceasta se dă dea pentru vreo nelegiuire din cale-afar ă de cumplit ă, să v âr ş ita după deportarea în Siberia. R ăm â n a şa în AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_129 erriişcare câ te cinci, ba uneori chiar şi zece ani. Cea mai inare parte a acestor osâ ndiţ i provine din r ân dul t â lharilor. Unul singur mi s-a pă rut a fi mai sub ţ ire; pe vremuri, fusese slujba ş şi era mieros la vorbă şi puţ in sâ sâ it, iar pe fa ţă i se a şternea un zâ mbet plin de smerenie. Ne ar ăt ă lanţ ul, jjnpă rt ăşindu-ne care e cea mai prielnică poziţ ie pentru a dormi mai comod. Cine ştie ce pramatie de om se ascundea sub aceast ă mască ! Toţ i aceşti osâ ndiţ i sunt de obicei supuşi şi, mai mult decâ t at ât , par a fi chiar mulţ umiţ i de soarta lor; asta nu-i împiedică , totuşi, să -şi dorească cu ardoare scurtarea chinului. La ce bun? Se pune întrebarea. Iat ă de ce: fiindcă împlinindu- şi sorocul, el va ieşi din celula umedă , înă buşitoare, cu tavanul scund de că ră m idă , i se va da voie să facă câţ iva pa şi prin curtea temniţ ei, şi. Şi cu asta basta. Dincolo de zidurile închisorii nu va mai fi niciodat ă lă sat să iasă . El ştie că cei care au scă pat de lanţ r ăm â n pe veci în temniţă , că pâ nă în clipa mor ţ ii vor purta că tuşe. Ştie şi cu toate acestea ar vrea grozav să sf âr ş ească o dat ă cu pedeapsa care-l ţ ine în lanţ . F ă ră aceast ă dorinţă , ar fi putut oare rezista şi r ă mâ ne teaf ăr la minte cinci sau şase ani prins cu lanţ ul de zid? Cum ar fi fost în stare să -şi îndure chinul pâ nă la capă t? Îmi dă deam seama că numai munca mă poate salva, înt ă ri, pă str â ndu-mi neîntinat ă să nă tatea trupească , în vreme ce neliniştea veşnică , încordarea nervoasă şi aerul închis din cazarmă nu puteau să mă ducă decâ t la ruină . „Să respir câ t mai des aerul proaspă t de afar ă , să mă obosesc zilnic câ t mai mult, să mă deprind cu poveri grele – iat ă ce trebuie să fac ca să r ă mâ n teaf ăr ", gâ ndeam eu. Şi nu m-am înşelat: munca şi continua mi şcare mi-au fost de mare folos. Vedeam cu groază cum unul dintre fra ţ ii mei de suferinţă (şi el din nobilime) se topea ca o lumâ nare. Şi totuşi, câ nd venise cu mine în temniţă era t ân ă r, frumos, voinic; câ nd a ieşit, să nă tatea îi era zdruncinat ă ; pă rea o epav ă – un bă tr ân cu capul nins; picioarele de-abia îl mai ţ ineau, o povar ă grea îi apă sa pieptul, t ăi ndu-i respira ţ ia; se îmbolnă vise de astmă 1. „Nu, îmi ziceam privindu-l, vreau să tr ăi esc şi Vo-tr ă i." Dragostea de muncă atrase asupr ă- mi dispreţ ul $i amara batjocur ă a celorlalţ i ocna şi. Că utam să nu le iau însă în seamă şi porneam bucuros la orice fel de muncă , chiar câ nd trebuia să ard şi să pisez alabastru. Aceast ă muncă , cea dint â i la care am fost pus, e destul de uşoar ă .
Inginerii f ăc eau tot ce le sta în putinţă ca să uşureze situa ţi a intelectualilor din nobilime, ceea ce propriu-zis nu era o simplă îngă duinţă , ci un act de dreptate. Ar fi fost cel puţ in ciudat să ceri aceea şi cantitate de muncă , acela şi efort unui om pl ă pâ nd, nu tocmai puternic, care n-a lucrat niciodat ă cu bra ţ ele. Dar „îngă duinţ a" aceasta se practica pe ascuns, c ă ci eram supraveghea ţ i cu toat ă asprimea. Cum la tot pasul te izbeai de munca grea, se înt âm pla, fireşte, să li se atribuie celor din nobilime o povar ă îndoit ă fa ţă de ceilalţ i lucr ăt ori. De obicei erau trimişi trei-patru oameni să piseze alabastru; pentru munca asta se alegeau bă tr ân ii şi neputincioşii; noi ne numă ram, de bună seamă , printre aceştia; ne mai însoţ ea, în schimb, câ te un meşteşugar adev ă rat, care se pricepea bine la treaba asta. Timp de câţ iva ani de-a r ân dul lam avut pe unul care se numea Almazov; era un om în v âr st ă, uscăţ iv şi negricios, cu o fire aspr ă , t ă cut ă şi greoaie. Ne ura din tot sufletul, dar era at â t de zgâ rcit la vorbă , încâ t nu-şi da cel puţ in osteneala să ne dojenească sau să ne umple de ocă ri. Şopronul sub care se ardea şi se pisa alabastrul era construit pe un pov â rniş pustiu şi abrupt al malului. Iarna, pe vreme mohor â t ă mai ales, te cuprindea o nemă rginit ă tristeţ e câ nd priveai albia r âu lui şi ţă rmul de dincolo ce se iţ ea înceţ oşat în depă rtate. St ăr uia ceva sf âşietor, deznă dă jduitor, 1 Referire la S. F. Durov, condamnat la ocnă o dat ă cu Dostoievski, pentru vina de a fi fost membru al cercului petra şev ţ ilor (1845-l849), intelectuali progresişti ruşi ale că ror concepţ ii s-au format sub influenţ a ideilor decembriştilor şi ale democra ţ ilor revoluţ ionari, precum şi ale socialismului utopic al lui Fourier (n. ed. Ruse). AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_13J_ în aceast ă privelişte să lbatică şi mut ă. Dar apă sarea era parcă îndoit ă la r ăs ă ritul soarelui, câ nd razele-i str ăl ucitoare scă ldau câ mpia albă , nesf âr ş it ă; ai fi vrut să -ţ i iei zborul undeva departe, în stepa ce începea de pe celă lalt ţă rm şi se întindea spre miază zi, asemenea unui covor neîntrerupt, cale de vreo mie cinci sute de verste. De obicei, Almazov îşi vedea de treabă în linişte, cu aceea şi veşnică asprime, în timp ce noi ne simţ eam parcă ruşina ţ i că nu-l putem ajuta a şa cum ar fi trebuit; câ t despre el, se descurca aproape totdeauna singur, f ăr ă să ne cear ă vreun sprijin, ca şi cum ar fi vrut să ne facă cu tot dinadinsul să înţ elegem situa ţ ia umilitoare în care ne aflam fa ţă de el şi să ne că im de ză dă rnicia str ăd uinţ elor noastre. Iar în ce priveşte munca, nu aveam, de fapt, altceva de f ă cut decâ t să încingem cuptorul în care urma să ardă alabastrul, pe care tot noi îl îngr ăm ă deam cu lopeţ ile. În ziua urmă toare, după ce alabastrul era pe de-a-ntregul ars, trebuia s ă l scoatem din cuptor. Fiecare avea câ te un pisă log greu; după ce ne umpleam lada, un fel de piuă de lemn, începeam să pisă m. Era o îndeletnicire câ t se poate de plă cut ă . Alabastrul f ăr â micios se transforma cur ân d într-o pulbere albă şi scâ nteietoare. Câ t de uşor, câ t de bine se f ăr â ma alabastrul! Ridicam ciocanele grele şi le lă sam să cadă cu îndemâ nare, st âr nind un bubuit de ţ i-era
mai mare dragul. Cu câ t creştea oboseala, cu at ât simţ eam şi un fel de uşurare; obrajii mi se roşeau, sâ ngele începea să curgă mai repede prin vine. Almazov ne privea atunci cu mil ă şi îngă duinţă , a şa cum te uiţ i la nişte copii neştiutori; îşi fuma pipa cu un aer binevoitor, dar nu se putea st ăp â ni să nu bombă ne ori de câ te ori simţ ea nevoia să -şi descarce nă duful. De altfel, a şa se purta el cu toat ă lumea şi poate că în adâ ncul sufletului era un om foarte cumsecade. Mă foloseau şi la alt ă muncă : aceea de a înv â rti roata strungului. Era o roat ă mare şi grea şi trebuia să mă opintesc din r ăs puteri ca s-o umesc din loc, mai ales câ nd lucr ăt orul (din atelierele de geniu) avea de modelat dintr-un copac i'l i întreg un st â lp de scar ă ori un picior de masă pentru mobilierul vreunui slujba ş la stat. Cum un singur om nu putea face fa ţă , eram trimişi de obicei doi ocna şi, eu şi g tot dintre nobilii intelectuali. Vreme de mai mul ţ i ani aceasta îndeletnicire ne-a revenit nouă , ori de câ te ori era ceva de strujit. B. era un om lipsit de putere, plă pâ nd, t ân ă r încă suferind de piept. Fusese adus la ocnă cu un an înaintea mea, împreună cu alţ i doi tovar ăşi de-ai lui. Unul era un biet bă tr â n, care zi şi noapte înă lţ a rugă ciuni lui Dumnezeu (ocna şii îl stimau foarte mult pentru asta) şi care se pr ăp ă di în timp ce-mi f ă ceam osâ nda; celă lalt, în floarea v âr stei, plin de prospeţ ime, voinic şi îndr ă zneţ , cu chipul îmbujorat, îl purtase în spate pe tovar ăşul să u B., sleit de puteri, pe câ nd de la un popas la altul convoiul trebuia s ă str ă bat ă nu mai puţ in de şapte sute de verste. Îi lega o prietenie într-adev ăr vrednică de admira ţi e. B. era un om instruit, de o cultur ă aleasă , cu un suflet nobil şi generos, dar iritabil şi dezechilibrat din pricina bolii. Înv â rteam amâ ndoi la roat ă şi aceast ă îndeletnicire ne satisf ă cea pe deplin. Mie, cel puţ in, îmi plă cea foarte mult, fiind totodat ă şi un bun exerciţ iu fizic. Dar mai mult îmi plă cea să r â nesc ză pada după viscolele cele mari de iarnă , care se abă teau destul de des pe acele meleaguri. Câ nd viscolul sufla cu încetare, casele erau îngropate în ză padă pana în îndâ rjire o zi şi o noapte f ă ră dreptul ferestrelor, iar unele chiar în întregime. De cum înceta viscolul şi r ă să rea, str ăl ucitor, soarele, venea poruncă să desfundă m că ră rile din fa ţ a clă dirilor care apar ţ ineau instituţ iilor. Eram trimişi în grupuri, uneori toţ i ocna şii deodat ă. Fiecare primea câ te o lopat ă şi ni se indica o por ţ iune pe care trebuia s-o cur ăţă m, uneori at â t de mare, încâ t te întrebai cum aveam să prididim. Toţ i porneau însă cu voie bună şi hă rnicie la treabă . Z ăp ada proaspă tă , încă af â nat ă, sau abia îngheţ at ă la suprafa ţă , se lua uşor cu lopata, iar bulgă rii mari se risipeau în jur într-o pulbere scâ nteietoare. Lopata se afunda adâ nc în nă meţ ii alb-argintii, sc ă lda ţ i în razele soarelui. Ocna şii se înveseleau ori de câ te ori erau AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_133_ trimişi la cur ăţ at ză pada; aerul rece şi mişcarea îi însufleţ eau. Erau cu toţ ii mai voioşi, mai bine dispuşi; r ă sunau r â sete, Hpete, glume. Aruncau unul într-altul cu bulg ă ri, spre supă rarea celor cumpă ta ţi şi posomoriţ i, certa ţ i cu r âs ul şi veselia, astfel încâ t de cele mai multe ori voio şia generală se sf âr ş ea în ocă ri.
Treptat, treptat, cercul meu de cunoştinţ e se lă rgi, cu toate că niciodat ă nu mă gâ ndisem să -mi fac prieteni; eram veşnic neliniştit, trist şi neîncreză tor. Dar prieteniile s-au închegat de la sine. Printre prietenii care au început să mă viziteze a fost deţ inutul Petrov. Am spus să mă viziteze şi st ă rui asupra cuv ân tului. Ţ inea de secţ ia specială , din cea mai îndepă rtat ă cazarmă . La drept vorbind, cu el nu putea fi vorba de vreo legă tur ă de prietenie, că ci nu era şi nici nu putea fi nimic comun între noi. Cu toate acestea, chiar de la început, Petrov crezu de datoria lui să vină aproape în fiecare zi în cazarma noastr ă ca să mă vadă sau mă oprea în orele de repaus, câ nd r ăt ă ceam în spatele cază rmii, la adă post de privirile celorlalţ i. La început st ăr uinţ a lui mă indispunea, pentru ca mai apoi să -mi dau seama că de fapt vizitele lui îmi fac mare plă cere, cu toate că de felul lui nu era un om tocmai prietenos sau comunicativ. Omul acesta mic de stat, dar bine legat, sprinten şi îndemâ natic, cu obrazul palid şi pomeţ ii ieşiţ i în afar ă, avea ceva deosebit de atr ăg ă tor, cu privirea ager ă , îndr ăz nea ţă şi dinţ ii să nă toşi, asemenea unui şirag de mă rgele mă runte şi albe. Molf ăi a veşnic între buze un ghe-motoc de tutun pisat (a şa cum obişnuiesc mulţ i ocna şi). Ar ăt a mult mai t â nă r decâ t era; câ nd îl vedeai, nu-i dă deai mai mult de treizeci de ani, câ nd colo împlinise patruzeci în cap. îmi vorbea f ăr ă sfială , în modul cel mai firesc, trat â ndu-mă pe picior de egalitate, adică pe câ t se poate de prevenitor şi de corect. Dacă , de pildă , bă ga de seamă că vreau să r ă mâ n singur, st ă tea de vorbă cu mine două minute şi apoi pleca; îmi mulţ umea totdeauna pentru bună voinţ a ce-i ar ăt am, lucru pe care nu-l f ăc ea nimeni. Trebuie să adaug că aceste legă turi nu s-au schimbat niciodat ă , ci au r ăm as ani de-a r â ndul acelea şi ca în primele zile şi aproape că n-au devenit mai intime, cu toate că -mi era într-adev ăr foarte devotat Pâ nă acum n-am izbutit s ă mă dumiresc ce anume voia de la mine şi de ce venea zilnic să mă vadă : deşi mai t â rziu mi-a şterpelit câ te ceva, a f ă cut-o însă ca din înt âm plare, în schimb nu mi-a cerut aproape niciodat ă bani, ceea ce însemna că nu venea mâ nat de un interes anume. Nu ştiu de ce am avut totdeauna impresia c ă acest om nu tr ă ia în aceea şi temniţă cu mine, ci într-o alt ă casă , undeva, în ora ş, la mare depă rtare şi nu venea la temniţă decâ t în trecere, ca să afle veşti, să vadă ce fac, într-un cuv ân de t, să se intereseze de felul cum o ducem cu toţ ii. Era veşnic gr ă bit, parcă s-ar fi despă rţ it cu câ teva clipe înainte de cineva care a r ă mas să -l a ştepte ori ar fi întrerupt o treabă important ă , ce nu suferea amâ nare. Şi totuşi, niciodat ă nu era agitat sau ner ă bd ă tor. Privirea lui uşor îndr ă znea ţă şi batjocoritoare era ciudat de fix ă: privea în depă rtare, pe deasupra lucrurilor, de parcă s-ar fi str ăd uit să descifreze ceva ce s-ar fi aflat dincolo de ele. Pă rea veşnic distrat, cu gâ ndul aiurea. De multe ori mă întrebam unde se duce Petrov după ce se desparte de mine. Cine-l a ştepta cu at ât a ner ă bdare? Am constatat însă că , plecâ nd de la mine, se îndrepta cu pas gr ă bit undeva spre cazarmă sau spre bucă tă r ie şi, o dat ă ajuns acolo, se a şeza lâ ngă cei care st ă teau la taifas; îi asculta atent, uneori se amesteca şi el în vorbă , cu înflă că rare, pentru ca deodat ă să se oprească din senin şi să r ăm â nă t ăc ut. Dar fie că vorbea, fie că
t ăc ea, pe chipul lui citeai c ă are treabă altundeva şi că -l a şteapt ă cineva pentru nişte chestiuni importante. Ciudat e însă că niciodat ă n-avea nimic de f ă cut şi, în afar ă de munca reglementar ă de ocna ş, tr ân dă vea tot timpul; de altfel, nu ca acest lucru să -l ştia nici o meserie şi aproape niciodat ă n-avea bani, f ă ră mâ hnească întrucâ tva. Şi despre ce-mi vorbea? Tot ce-mi spunea era straniu ca însăşi firea lui. Dacă mă vedea, de pildă , plimbâ ndu-mă singur în spatele cază rmii, f ă cea st ân pleca ga-împrejur şi-mi ieşea în înt âm pinare. Umbla totdeauna gr ă bit, brusc şi chiar DIN CASA MUK11LUK 1J Atunci câ nd se apropia cu pas lini ştit, aveai impresia că a venit alergâ nd spre tine. — Bună ! — Bună să -ţ i fie inima! — Nu cumva te st â njenesc? — Câ tuşi de puţ in. — Ţ ineam să te întreb ceva în privinţ a lui Napoleon1. Nu-i a şa că e rudă cu cel din 1812? (Petrov era fiu de soldat, ştia să scrie şi să citească .) — Întocmai. — Se spune că -i preşedinte. Ce fel de preşedinte? Şi unde? Întrebă rile lui erau totdeauna scurte, pripite, de parcă ar fi vrut să afle câ t mai repede ceea ce dorea. Îi explicai ce fel şi unde era preşedinte Napoleon şi adă ugai că era cu putinţă să ajungă şi împă rat. — Cum a şa? Îi explicai mai departe pe câ t îmi st ă tea în putinţă şi Petrov mă asculta atent, cu urechea plecat ă spre mine, înţ elegâ nd deîndat ă tot ce-i spusesem. — Hm! Aleksandr Petrovici, a ş vrea să te mai întreb ceva: dacă exist ă maimuţ e care au mâ ini pâ nă la gleznă şi sunt mari câ t cel mai înalt om. — Da, exist ă. — Şi ce fel de maimuţ e-s astea? Îi spusei tot ce ştiam despre maimuţ e. — Şi unde tr ăi esc? — În ţă rile calde, mai ales în insula Sumatra. — Asta-i în America, parcă ? Se zice că acolo oamenii umbl ă cu capul în jos? — Nu tocmai. Vorbeşti, pesemne, de antipozi. 1 Este vorba de Napoleon al III-lea (1808- 1873), nepotul lui Napoleon I, care, după revoluţ ia din 1848, a fost preşedintele Republicii Franceze (a doua republică ); în urma loviturii de stat de la 1851, s-a proclamat împă rat (n. ed. Româ ne). LXJSTOIEV ŞRj îl lă murii câ t putui mai bine ce era America şi ce sunt antipozii. El mă ascult ă cu o asemenea atenţ ie de parca numai chestiunea antipozilor l-ar fi adus la mine.
— Aha! Da' uite, am citit anul trecut într-o carte povestea contesei de la Valliere. Mi-a adus-o Arefiev de la ajutorul comandantului. E adev ă rat ă ori a nă scocit-o cineva? A scris-o unul, Dumas. — E negreşit o poveste închipuit ă. — Atunci te las cu bine! Îţ i mulţ umesc. excepţ ie, Şi Petrov se f ăc ea nev ă zut. Cam a şa se desf ăşurau, aproape f ă ră toate discuţ iile noastre. Întrucâ t ciudăţ enia acestor rela ţ ii îmi st âr nise mirarea, am că utat să cunosc câ t mai multe despre el. Câ nd află de aceasta legă tur ă , M. crezu de datoria lui să mă pună în gardă . Îmi spuse că mulţ i ocna şi îl înspă imâ ntaser ă, mai ales la început, în primele zile, dar niciunul, nici chiar Gazin, nu-i p ă ruse mai primejdios decâ t Petrov. — E cel mai îndâ rjit şi cel mai primejdios dintre to ţ i ocna şii, îmi spuse M. Ar fi în stare de orice; nimic nu-l opreşte câ nd e vorba de o toană . V â ră cuţ itul şi în dumneata, dacă i se nă zare; uite, vezi, din senin, o să înjunghie f ă ră pic de că inţă . Îmi face impresia că nu e în toate minţ ile. şov ă ire, f ă ră Mă rturisirea aceasta mă nelinişti, dar M. nu fu în stare să -mi spună de ce vedea astfel lucrurile. Şi, ciudat lucru! Câţ iva ani în şir am tr ă it în tov ă ră şia acestui om, am stat cu el de vorbă aproape în fiecare zi; era sincer legat de mine şi foarte devotat (cu toate c ă nu ştiu din ce pricină ) şi în tot acest r ăs timp, deşi pă rea cumpă tat şi n-a f ă ptuit nimic înspă imâ nt ăt or, ori de câ te ori îl priveam sau st ă team de vorbă cu el, mă încredinţ am tot mai mult c ă M. are dreptate, că e poate omul cel mai îndâ rjit şi cel mai primejdios din întreaga temniţă , un om în stare de orice. De unde anume venea aceast ă impresie? Nu mă puteam dumiri. Trebuie să menţ ionez, printre altele, că Petrov era ocna şul care, atunci câ nd fusese chemat să -şi ispăşească AMINTIRI DIN CASA MUK JILUK Pedeapsa, îşi pusese în gâ nd să -l omoare pe maior; am ar ăt at cum acesta din urmă plecase din cazarmă cu o clipă înainte de să v â rş irea bă t ăi i, „scă pâ nd ca prin minune", dup ă cum spuneau ocna şii. Odat ă , pe câ nd era soldat – înainte de a fi fost osâ ndit la muncă silnică – colonelul îl lovise la instrucţ ie. Cred că mai fusese bă tut la via ţa lui, dar ocara de atunci n-a putut-o înghiţ i şi niciuna, nici două îşi înjunghie colonelul, ziua în amiaza mare, în fa ţ a batalionului. Nu cunosc toate amă nuntele acestei înt âm plă ri, fiindcă el nu mi-a povestit-o niciodat ă. Bineînţ eles, r ă bufnirile acestea, în care instinctele îşi dă deau fr â u liber şi se dezlă nţ uiau cu toat ă puterea, erau, din fericire, destul de rare. Îndeobşte se ar ă ta a fi un om cu scaun la cap şi cu judecat ă . Patimile lui, aprinse şi puternice, mocneau ascunse, întocmai ca jă raticul sub cenuşă . Niciodat ă n-am bă gat de seamă la el mă car o umbr ă de orgoliu sau de îngâ mfare, ca la alţ i ocna şi. Se certa rareori, în schimb nici prietenie nu legase cu nimeni, în afar ă doar de Sirotkin şi numai atunci c â nd avea nevoie de el. Într-o zi mi-a fost totu şi dat să -l v ă d înfuriat din cale-afar ă. Îl supă rase cineva, refuzâ nd să -i dea un obiect pe care i-l ceruse. Cearta se iscase cu un ocna ş
dintre condamna ţ ii civili, pe nume Vasili Antonov, un om voinic, adev ă rat atlet, cunoscut de toat ă lumea pentru firea lui crud ă , ar ţă goasă şi batjocoritoare şi care pe deasupra nu era c â tuşi de puţ in fricos. Zbierar ă ei câ t zbierar ă şi-mi venea să cred că cearta se va sf âr ş i ca toate celelalte, cu câţ iva pumni, că ci, în treacă t fie zis, uneori – ce-i drept, foarte rar – Petrov să rea la bă taie şi înjura ca cel din urmă dintre ocna şi. Câ nd colo, lucrurile luar ă cu totul alt ă întorsă tur ă . Petrov se îngă lbeni la fa ţă , buzele i se învineţ ir ă şi începur ă să -i tremure, r ă suflarea îi deveni gâ fâ itoare. Se ridică în picioare şi încet, nespus de încet, cu pas de pisică (vara îi plă cea să umble desculţ ), se apropie de Antonov. În aceea şi clipă , larma se potoli şi o linişte de moarte se lă să asupra cază rmii, deai fi auzit şi musca. Fiecare a ştepta să vadă ce are să se înt âm ple. Antonov să ri în înt â mpinarea adversarului; fa ţa -i era desfigurat ă. N-am fost în stare să suport aceast ă scenă şi am ieşit. Mă a şteptam ca înainte de a ajunge la scar ă să aud strigă tul unui înjunghiat, dar nu se înt âm plă nimic. Şi de data aceasta lucrurile s-au potolit de la sine. Nici n-apucă bine Petrov să se apropie de Antonov, că acesta îi aruncă în fa ţă obiectul cu pricina (o zdreanţă murdar ă , o vechitur ă de obială ). După două minute, Antonov o luă bineînţ eles de la capă t cu înjur ăt urile; se r ăţ oia la Petrov mai mult ca s ă -şi potolească mâ nia şi să le arate celorlalţ i că nu-i fusese frică . Dar lui Petrov nu-i mai p ă sa de ocă ri; nici nu se sinchisi de ele. Ce importanţă mai aveau înjur ă turile, de vreme ce el câştigase partida şi acum era mulţ umit că dobâ ndise obiectul r â vnit? După un sfert de ceas îl v ăz ui plimbâ ndu-se ca de obicei prin cazarmă , cu aerul unui om f ăr ă nici o treabă , că ut â nd tov ă ră şie şi tr ăg â nd cu urechea, doar-doar o auzi niscaiva nout ăţ i. Pă rea că orice îl ispiteşte, dar, orice-ar fi auzit, tot nepă să tor r ă mâ nea şi umbla haihui, f ăr ă nici o ţ int ă. L-ai fi putut asemui cu un lucr ăt or, un lucr ă tor de soi, care dacă ar pune mâ na pe ceva, treaba ar merge strună , cum însă nu i s-a dat nimic de lucru, st ă şi lâ ncezeşte în a şteptare, jucâ ndu-se cu nişte copii. Nu pricepeam de ce r ăm â ne în temniţă şi nu încearcă să evadeze. N-ar fi şov ăi t, f ă ră îndoial ă , dar trebuie să -l fi r ăs colit o dorinţă puternic ă . Oamenii ca Petrov se supun ra ţ iunii at ât a timp câ t nu se cuibă reşte în ei o patimă . De îndat ă ce nă zuiesc la ceva, nu exist ă nici o stavilă în calea lor. Sunt încredinţ at că ar fi putut să evadeze cu uşurinţă , că ar fi putut să înşele pe toat ă lumea şi că ar fi fost în stare să stea să pt ăm â ni întregi nemâ ncat, ascuns într-o pă dure ori prin stuf ă rişul de pe marginea vreunui r âu . Dar toate acestea nu-i trecuser ă încă prin minte şi de aceea nici nu le dorise cu ardoare. Nu m-a izbit la el nici excesul de chibzuinţă sau de bun-simţ . Aceşti oameni se nasc domina ţ i de o idee, care-i urmă reşte ca o obsesie toat ă via ţ a, ca ei să -şi dea seama. R ăt ă cesc îmbr â ncindu-i în dreapta şi-n st ân ga, f ă ră astfel pâ nă ce gă sesc o ocupa ţ ie, o treabă pe placul inimii lor; atunci s ă -i vezi: nu-şi mai fac nici AMINTIR1 DIN CASA MOR Ţ ILOR_139^ socoteală şi judecata limpede nu mai are nici un cuv ân t de spus. Mă miram uneori că un om care şi-a omor â t colonelul numai fiindc ă acesta îl bă tuse se lă sa f ă ră nici o împotrivire biciuit în temniţă . Că ci era bă tut
ori de câ te ori îl prindeau că aduce rachiu în cazarmă ; ca toţ i ocna şii care naveau o meserie, f ă cea şi el contrabandă cu rachiu. Dar şi atunci se lă sa biciuit parcă de bună voie, ca şi cum recunoştea că -i vinovat şi că -şi merit ă pedeapsa; altfel nu s-ar fi l ă sat nici mort. Mare mi-a fost mirarea câ nd am constatat că mă fur ă , cu toat ă afecţ iunea lui pentru mine. Patima aceasta îl apuca din câ nd în câ nd. El mi-a furat Biblia, pe care i-o încredinţ asem s-o ducă cuiva. N-avea de f ă cut decâ t câţ iva pa şi; pe drum însă , gă si un cumpă ră t or, că ruia îi v â ndu cartea şi, cu banii, ţ in'te chef! Pesemne că în ziua aceea simţ ea o mare nevoie să se îmbete şi, câ nd voia ceva, dorinţ a trebuia să i se împlinească . Un om ca Petrov era în stare să omoare pe un semen al lui pentru două zeci şi cinci de copeici, numai ca să -şi facă cheful cu o litr ă de rachiu; în alt ă împrejurare n-ar fi luat în seamă sute de mii de ruble. Chiar în seara aceea îmi mă rturisi furtul, dar f ă ră nici un semn de că inţă ori de fr ăm â ntare, nepă să tor la culme, de parcă ar fi fost vorba de un lucru c â t se poate de obişnuit. Am încercat să -l dojenesc cum se cuvenea, cu at â t mai mult cu câ t îmi pă rea r ău de Biblie. El mă ascult ă foarte liniştit, f ăr ă vreun semn de enervare; fu de aceea şi pă rere cu mine că Biblia e o carte câ t se poate de folositoare, îi pă ru şi lui r ău că n-o mai aveam, dar nu-şi f ăc u nici un fel de mustrare pentru faptul că mi-o furase; mă privea cu at ât a siguranţă şi încredere în sine, încâ t gă sii de prisos să -l mai cert. Mă lă sase să -l dojenesc fiindcă îşi dă dea probabil seama că nu se putea altfel, că era vrednic de mustr ăr i pentru fapta pe care o să v â rş ise şi că , prin urmare, „lasă -l să mă certe ca să -şi verse nă duful"; dar în adâ ncul sufletului r ăm â nea încredinţ at că toate acestea erau numai fleacuri, de care un om în toat ă firea nici nu se cuvine DOSTOIEVSKI aMINTiri DIN CASA MOR Ţ ILOR Să vorbească . Îmi vine să cred că mă socotea un aproape un prunc care nu pricepe încă rostul celor mai simple lucruri din lume. Dac ă mă apucam să vorbesc cu el despre altceva decâ t despre ştiinţă şi că rţ i, îmi r ă spundea, ce-i drept, dar numai a şa, din buna-cuviinţă şi de obicei câ t mai pe scurt. Mă întrebam deseori ce-l îndemna să -mi cear ă lă muririle acestea că rtur ăr eşti. Din câ nd în câ nd, în timpul convorbirii, îl cercetam cu coada ochiului, bă nuindu-l ca vrea să -şi bat ă joc de mine, dar nici pomeneală : mă asculta de obicei atent, cu luare-aminte, deşi uneori pă rea distrat, spre marea mea supă rare. Întrebă rile lui erau totdeauna clare şi precise, în schimb r ă spunsurile ce i le dă deam pă reau că nu-l preocupă câ tuşi de puţ in, ba le primea chiar cu indiferenţă , cu gâ ndul aiurea. Îmi vine să cred că nu-şi mai bă tea capul cu mine, socotin-du-mă naiv, un om care, spre deosebire de ceilalţ i, în afar ă de că rţ i nu ştie nimic altceva, nu e în stare să înţ eleagă nici cel mai simplu lucru şi, ca atare, nu merit ă osteneala de a sta la discuţ ii cu el. Eram totuşi convins şi nu f ăr ă uimire, că ţ ine la mine. Mă lua drept un neispr ă vit, drept un necopt la minte, sau poate simţ ea fa ţă de mine acea compă timire pe care de obicei o resimte instinctiv cel mai tare fa ţă de cel slab. Bine nu ştiu. Cred însă că a şa mă socotea. Cu toate că acest sentiment de
compă timire nu-l împiedica să mă fure, sunt încredinţ at că , fur ân du-mă , îi era milă de mine. „Ce mai nă t ăr ă u , ce neputincios, se gâ ndea, poate, în clipa câ nd mă jefuia, nu ştie să -şi pă streze nici ce-i al lui!" Poate c ă mă iubea tocmai din aceast ă pricină . Într-o zi îmi spuse a şa, pe negâ ndite: „Eşti om bun şi inimos" şi „at ât de neştiutor şi de cumsecade, at â t de încreză tor, încâ t mi-e milă de dumneata". — Să nu mi-o iei în nume de r ău , Aleksandr Petrovici, adă ugă el după câ teva clipe, ţ i-o spun din inimă , pentru că ţ in la dumneata. Se înt âm pla uneori în via ţă ca asemenea oameni să se dezv ăl uie dintr-o dat ă , ar ăt â ndu-şi întreaga lor for ţă , în momente, de grea cumpă nă , de cotitur ă , sau într-o mare acţ iune de masă , gă sindu- şi astfel f ă ga şul lor firesc de activitate. Nu sunt oameni ai cuv ân tului şi n-ar putea să fie frunta şii sau capii unor r ă scoale; dar ei sunt adev ăr a ţ ii f ăp ta şi ş j ei dau semnalul de atac. De obicei, pornesc simplu, f ă ră exclama ţ ii şi scandal, în schimb sunt primii care se aruncă în calea orică rei piedici, f ăr ă şov ăi ală , f ă ră teamă , înfrunt â nd focul şi baionetele, iar toţ i ceilalţ i îi urmează aproape orbeşte, nă valnic, pâ nă la ultima baricadă , unde de cele mai multe ori îşi plă tesc îndr ăz neala cu via ţ a. Nu cred că Petrov va sf âr ş i cu bine; la un moment dat se va termina cu el şi dacă mai supravieţ uieşte pâ nă azi, înseamnă că nu i s-a ivit încă prilejul. Dar, la urma urmei, cine ştie! Poate că va tr ă i pâ nă la adâ nci bă tr â neţ i şi va muri lini ştit, după ce va fi r ăt ă cit prin lume f ăr ă nici o ţ int ă. Cred însă că M. avea dreptate spunâ nd că acest Petrov era cel mai îndâ rjit din temniţă . VIII OAMENI NEÎNFR ÎNA Ţ I. LUCIKA Despre oamenii neînfr ân a ţ i nu e uşor să vorbeşti; în temniţă , ca şi pretutindeni de altfel, sunt foarte rari. Dacă îi judeci după înf ăţ işare, par a fi fioroşi; unde mai pui că auzi at ât ea pe socoteala lor, încâ t, f ăr ă să vrei, îţ i vine să -i ocoleşti. Un sentiment nelă murit mă îndemna chiar de la început să mă feresc de asemenea oameni. În cele din urmă însă mi-am schimbat felul de a vedea, chiar câ nd era vorba de uciga şii cei mai de r â nd. Exist ă unii care n-au ucis niciodat ă şi cu toate astea sunt mai fioro şi decâ t cei care au fost condamna ţ i pentru cinci sau zece omoruri. Nici nu ştii ce să crezi despre unele crime, at â t de ciudat şi de încâ lcit au fost f ăp tuite. Afirm acest lucru, deoarece de multe ori omorurile să v âr ş ite la noi de oamenii din popor sunt urmarea unor pricini cu adev ă rat foarte ciudate. Se înt â lneşte de pildă şi chiar vu. UOSTOIEVSKl destul de des, urmă torul tip de uciga ş: să zicem un ţă ran legat de pă mâ nt, un iobag de la curte, un t â rgoveţ sau un soldat, în orice caz un om care, pâ nă la să v â rş irea crimei, a fost cum nici că se poate mai lini ştit şi mai cuminte. Soarta lui e amar ă , dar o îndur ă f ă ră să cr â cnească . Deodat ă însă ajunge parcă la capă tul r ă bd ă rii; nu mai e st ă pâ n pe sine şi împlâ nt ă cuţ itul în pieptul asupritorului ori al vr ă jma şului să u. De aici însă începe ciudăţ enia: o vreme îşi pierde orice mă sur ă ; şi-a ucis mai înt â i asupritorul, vr ă jma şul; e o crimă , dar o înţ elegi, cauza e vizibilă ; mai t âr ziu nu-şi mai omoar ă însă vr ă jma şii, ci pe oricine, pe primul venit; omoar ă numai din plă cerea de a omor î, înjunghie pentru un cuv â nt nesocotit, pentru o privire, pentru un moft, ca să -şi
ast â mpere setea de sâ nge ori numai din trufie, ca s ă facă pe grozavul: „Pă zea, piei din calea mea, ori nu vezi cine trece?!", de-ai zice că -i cuprins de beţ ie, de delir. O dat ă ce-a depăşit limita îngă duit ă, nu mai are nimic sf â nt pe lume şi se îmbat ă de propria-i tică loşie; parcă o for ţă nev ă zut ă îl mâ nă să încalce orice lege, orice autoritate pentru a se l ă fă i în cea mai deplină libertate, într-o libertate at ât de deşă nţ at ă, încâ t simte o inexplicabilă voluptate şi, ascult ân d bă t ă ile propriei sale inimi, nu poate s ă nu se cutremure de groază în fa ţ a faptei să v âr ş ite. Şi aceasta cu at ât mai miilt cu câ t ştie că -l a şteapt ă o r ăs plat ă cumplit ă. E aidoma omului care se apleac ă din înă lţ imea unui turn deasupra pr ă pastiei ce i se cască la picioare şi care-l ameţ eşte în a şa mă sur ă , încâ t ar prefera să se arunce cu capul în jos câ t mai repede, numai şi numai ca să sf â rş ească o dat ă . Şi aceasta li se înt â mpla adesea oamenilor celor mai potoli ţ i, celor mai puţ in ieşiţ i din comun. Unii, pradă delirului, joacă teatru, nu ştiu cum să mai facă pe grozavii. Cu câ t era mai abrutizat şi mai smerit înainte vreme, cu at â t e mai înt ă râ tat acuma, mai ţâ fnos şi mai doritor să bage spaima în alţ ii. Spaima aceasta îl desfat ă, iar după groaza şi dezgustul pricinuit se dă în v â nt. Îşi ia un aer fioros, de om care nu cunoa şte mă sura şi de cele mai multe ori un asemenea AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR 143 „bezmetic" a şteapt ă să -i vină pedeapsa câ t mai grabnic; arde de ner ă bdare să i se hot ăr ască o dat ă soarta, fiindcă -i este peste putinţă să mai îndure povara acestui joc în care s-a complă cut. Lucru ciudat însă – aceast ă disperare, acest joc ţ ine pâ nă începe ispăşirea pedepsei; o dat ă aci, ai zice că a pierit f ăr ă urmă ; s-ar pă rea că e un fel de soroc dinainte statornicit prin nişte r ân duieli de nimeni cunoscute. Omul nostru se potoleşte dintr-o dat ă, devine iar mic şi supus, ca o câ rpă . În timp ce i se aplică pedeapsa cu bă taia, începe să se vaiete, să cear ă iertare norodului. Câ nd e adus în temniţă , te uiţ i la el şi nici nu-ţ i vine a crede că aceast ă creatur ă at ât de jalnică , at ât de slabă , de speriat ă „nu e altcineva decâ t acela care a omor â t la via ţa lui cinci- şase oameni!" De bună seamă că în temniţă nu toţ i se potolesc câ t ai bate din palme. Unii îşi mai pă strează încă ifosele, un fel de fandoseală : „Sunt eu cum sunt, da' şase suflete tot am trimis pe lumea cealalt ă ". Sf â rş eşte însă întotdeauna prin a se supune. Din câ nd în câ nd o mai ia razna: îi face plă cere să -şi amintească de vechea-i neînfr â nare, de acel stra şnic chef pe care şi l-a îngă duit o singur ă dat ă în via ţă , pe vremea câ nd era o „fiar ă" ; grozav îi place să gă sească vreun nă t ăf leţ din în fa ţ a că ruia să se fandosească , să -şi dea aere, povestindu-i ispr ă vile trecut şi că ut â nd să ascundă , bineînţ eles, dorinţ a ce-l st ăp â neşte de a-i uimi pe cei din jur cu faima de care s-a bucurat câ ndva: „Poftim de vezi cine-am mai fost eu!" Şi cu ce subtilă dibă cie, cu câ t ă prudenţă îşi maschează amorul propriu! Cu ce pref ă cut ă şi leneşă nepă sare îşi povesteşte păţ aniile! Din glasul lui, din cel mai mă runt cuvinţ el r ă zbate o lă udă roşenie bine ticluit ă . Şi te cuprinde mirarea: de unde-au înv ăţ at oare toate acestea?
Într-o sear ă nesf â rş it de lungă şi de trist ă, din primele zile de osâ ndă , pe câ nd lâ ncezeam pe prici, mi-a fost dat s ă aud o asemenea poveste şi, în naivitatea mea, l-am luat pe povestitor drept un mare nelegiuit, un om grozav, cu o voinţă de fier; şi asta pe vremea câ nd numai că nu-mi bă team joc de Petrov. Povestitorul, Luka Kuzmici, îi f ăc use de petrecanie unui maior şi nu dintr-o pricină anume, ci pentru că a şa i Se nă ză rise. Acest Luka Kuzmici era t ân ă rul priză rit şi firav, cu nasul ascuţ it, din cazarma noastr ă , ucraineanul despre care am pomenit înainte. Era de fapt rus de obâ rş ie, dar locul de ba ştină i-a fost undeva prin pă rţ ile de miază zi şi provenea dintre iobagii de la conac. Avea în firea lui ceva cu adev ăr at neînfr ân at şi provocator, vorba proverbului: „Mâţ a blinda zgâ rie r â u". E uimitor cum deţ inuţ ii simt instinctiv câ t preţ uieşte fiecare om. Pe el nu prea îl aveau la inimă sau, cum se zice la ocnă , „nu prea-l înghiţ eau". Era din cale-afar ă de orgolios. În seara aceea st ăt ea tolă nit pe laviţă şi cosea o că ma şă . Asta-i era meseria, s ă coasă lenjerie. Ală turi de el şedea un flă că u înalt de stat şi îndesat, pe nume Kobâ lin, tare mă rginit şi greu de cap, în schimb blâ nd la suflet şi să ritor. Cum erau vecini de pat, Lucika se ciorov ăi a deseori cu el şi în general îl lua cam de sus, cu un aer zeflemitor şi despotic, lucru pe care, în naivitatea lui, Kobâ lin nu-l bă ga în seamă , în seara aceea câ rpea la un ciorap de lâ nă şi-l asculta pe Lucika cu o jum ă tate de ureche. Lucika vorbea tare, r ăs picat. Ţ inea să -l audă toat ă lumea, deşi se pref ă cea că nu-i povesteşte decâ t lui Kobâ lin. — Vezi tu, frate, m-au luat de prin meleagurile mele, începu el tot împungâ nd cu acul şi m-au trimis în ora şul K.v – pentru vagabondaj, care vasă zică . — E mult de atunci? Întrebă Kobâ lin. — Câ nd s-o coace mază rea, se împlineşte anul. Ei bine, de cum am ajuns la K.v, m-au bă gat la r ă coare. Şi ce să vezi: în jurul meu st ăt eau vreo doisprezece oameni, toţ i ucraineni de- ă ia voinici, în putere, adev ăr a ţ i tauri. Da' tare mai erau nevolnici: hrana era proast ă , maiorul îşi f ă cea mendrele şi-i muştruluia cum îi era pohta (Lucika dinadins st â lcea cuv â ntul), iar ei – nimic. Trecu o zi, trecur ă două , at â t câ t să bag eu în seamă că flă că ii mei mi-s fricoşi. „V ă temeţ i de un nă tă ră u ca ă sta", îi ză dă resc eu. „Du-te tu de-i cere socoteala dacă -ţ i dă mâ na!" mă luar ă ei peste picior. N-am mai cr â cnit. Era acolo o matahal ă de ucrainean să te pr ăp ă deşti de r â s şi mai multe nu, ad ă ugă povestitorul lă sâ ndu-l balt ă pe Kobâ lin şi adresâ ndu-se celorlalţ i. Povestea cum îl judecaser ă la tribunal, ce le spusese judecă torilor şi se t ân guia de mai mare jalea: „Am copii, am nevast ă !" Era o namilă de om cu pă rul încă runţ it. „Eu, zice, îi tot dă deam înainte: nu mă duc, nu şi nu! Iar el, blestematul, tot mâ zgă lea şi mâ zgă lea ceva pe hâ rtie. Apă i, ce-mi zic, lua-te-ar dracu' şi crapă o dat ă , s-ajung să -ţ i v ăd leşul! Iar el tot mâ zgă lea înainte, câ nd deodat ă unde miţ i începe a se r ăţ oi la mine. De aici mi s-a tras şi beleaua!" Ia dă -mi alt ă a ţă , Vasea, că asta-i putredă . — Ia-o pe-asta, e din t âr g, r ă spunse Vasea dâ ndu-i alt ă a ţă .
— Aia de la atelier e şi mai şi. Deună zi l-am trimis pe Nevalid s ă -mi caute şi nu ştiu de la ce otrav ă de muiere a cumpă rat-o, că nu-i bună de nimic! F ăc u Lucika, ridicâ nd acul în dreptul luminii ca s ă v â re a ţ a. — De la cumă tr â -sa, vezi bine. — Aha, de la cumă tr ă -sa! — Da'cu maiorul cum a r ăm as? F ă cu Kobâ lin, care fusese uitat cu desă v âr şire. Lucika at ât a a ştepta. Totuşi nu-şi urmă povestea numaidecâ t, de parcă nici n-auzise întrebarea lui Kobâ lin. Potrivi alene firul de a ţă , apoi, tot alene, îşi ghemui picioarele sub el şi abia după aceea începu: — Pâ nă la urmă i-am înşurubat at â t de stra şnic pe bieţ ii ucraineni, că a doua zi ce să vezi? Au cerut să vină maiorul, în diminea ţa aceea împrumutasem un şiş de la vecinul meu şi-l dosisem bine, că ci cine ştie ce-avea să se mai înt âm ple. Maiorul era foc şi par ă. Cum îl v ă d că vine, le zic: Hai, mocofanilor, curaj, nu v ă lă sa ţ i! Pe dracu'! Li se muiaser ă picioarele de frică şi tremurau ca varga! Maiorul dă buzna, beat criţă . „Ce-i cu voi? Cine a-ndr ă znit? Aici eu sunt ţ ar şi Dumnezeu!" Numai ce-l auzii spun â nd că el e ţ ar şi Dumnezeu, că şi păşii înainte cu cuţ itul ascuns în mâ neca hainei. „Blagorodnicia voastr ă , zic eu pe câ nd mă apropiam din ce în ce, asta nu se poate, blagorodnicia voastr ă , să fii ţ arul şi Dumnezeul nostru." — UUMUIEVSKj „Aha, vasă zică tu-mi eşti ă la, strigă maiorul, tu eşti că petenia r ă scula ţ ilor?" „Nu, zic eu (şi mă tot apropiam de el), nu, zic, blagorodnicia voastr ă, după cum ştie fiecare şi după cum ştie şi domnia ta, Dumnezeul nostru cel atotputernic şi atoatev ă ză tor este unul singur în ceruri. Şi ţ arul nostru e tot unul singur, pus peste noi to ţ i din voia Celui de Sus. El e monarhul nostru, blagorodnicia voastr ă, iar domnia ta eşti deocamdat ă numai maior şi ai ajuns comandant prin bun ă voinţ a ţ arului şi mulţ umit ă vredniciei dumitale." „Cum-cum-cum-cum?". Bolborosi maiorul, nevenindu-i s ă -şi creadă urechilor. „Uite a şa", mă izmenesc eu; şi unde nu mă nă pustesc asupr ă -i şi-i înfig cuţ itul drept în pâ ntec, pâ nă -n plasele. Stra şnică lovitur ă! Pe dat ă s-a şi rostogolit pe jos, zv â rlind din picioare. Am aruncat cuţ itul câ t colo. „Haide, mocofanilor, zic, ridica ţi -l acum de pe duşumea!" Aici mă simt dator să dau o lă murire. Asemenea expresii ca „sunt ţ ar şi Dumnezeu", precum şi altele de felul acesta se întrebuin ţ au din pă cate foarte des pe vremuri de că tre unii comandanţ i. Trebuie să recunosc însă ca numă rul acestora s-a micşorat şi se prea poate că asemenea comandanţ i să fi dispă rut cu desă v â rş ire. Mai trebuie să adaug că cei care abuzează de asemenea expresii sunt mai des comandanţ ii proveniţ i din gradele inferioare. Titlul de ofi ţ er îi ză pă ceşte. După ani de trudă cu raniţ a în spate, se pomenesc deodat ă ofiţ eri, comandan ţ i de unit ăţ i, într-un cuv â nt, oameni cu situa ţ ie înalt ă, ceea ce, din lipsă de obişnuinţă şi în beţ ia celei dinţ ii înaint ăr i, îi face să -şi piardă capul, înţ elegâ nd într-un mod exagerat puterea şi importanţ a persoanei lor, bineînţ eles fa ţă de gradele subordonate. In fa ţa superiorilor, în schimb, sunt de
o slugă rnicie cu totul nelalocul ei, ba chiar de-a dreptul dezgust ăt oare. Cei mai josnici se gr ă besc să -i prevină pe şefii lor că le-au fost câ ndva subalterni şi, cu toate că acum au ajuns ofi ţ eri, „îşi cunosc lungul nasului". Fa ţă de cei mai mici se poart ă însă ca nişte st ăp â ni cu puteri nelimiAMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR 147 tate. Ast ăz i probabil că nu mai sunt din aceştia şi nu cred să se mai gă sească vreunul care să ţ ipe: „Sunt tar şi pumnezeu!" Cu toate acestea – trebuie s-o spunem – nimic nu-i îndâ rjeşte mai r ău pe deţ inuţ i şi în general pe gradele inferioare, decâ t asemenea ieşiri ale celor puşi să -i comande. Cinismul omului ridicat în grad, conştiinţ a propriei puteri de care abuzezi f ă ră teamă de pedeapsă , st âr neşte ur ă în sufletul celui mai supus dintre oameni, scoţâ ndu-l din fire pâ nă şi pe cel mai r ă bd ă tor. Din fericire, toate acestea se petreceau odinioar ă , în vremuri imemoriale; şi chiar şi atunci autoritatea superioar ă îi pedepsea cu asprime pe cei vinova ţi de asemenea abuzuri. În aceast ă privinţă cunosc pilde nenumă rate. Şi apoi, în general, o atitudine arogant ă şi dispreţ uitoare, ca şi indiferenţ a plină de sfidare, nu poate să nu-i îndâ rjească pe cei afla ţ i într-o situa ţ ie inferioar ă . Cei care se amă gesc cu gâ ndul că deţ inutul se mul ţ umeşte cu o hrană bună şi o întreţ inere cumsecade, conform legii, se înşală amarnic. Oricâ t de decă zut ar fi, omul pretinde – m ă car în mod inconştient, instinctiv – să -i fie respectat ă demnitatea lui de om. Condamnatul ştie foarte bine că trebuie să -şi ispăşească pedeapsa, că este un proscris şi, în consecinţă , îşi cunoa şte locul fa ţă de reprezentanţ ii autorit ăţ ii; în schimb, nici un fel de sentinţ e, nici un fel de lanţ uri sau că tuşe nu-l vor face să uite că înainte de toate e om. Şi dat fiind că este cu adev ăr at om, trebuie tratat omeneşte. O, Doamne! Ce nu poţ i obţ ine printr-o purtare omenească ! Pâ nă şi nevrednicului care a pierdut de mult harul divin îi poţ i reda simţă mâ ntul de om. Tocmai fa ţă de asemenea „nă pă stuiţ i" se cer înţ elegere şi omenie. E singura lor mâ ngâ iere, singura portiţă de salvare. Am avut prilejul s ă înt âl nesc asemenea comandanţ i cu suflet bun şi generos şi am putut constata ce înr âu rire binef ăc ă toare aveau asupra bieţ ilor umiliţ i. Nu rosteau decâ t câ teva cuvinte, dar blâ ndeţ ea din glas îi înă lţ a sufleteşte. Se bucurau ca nişte copii şi, aidoma copiilor, sufletul li se umplea de dragoste curat ă . Trebuie precizat un lucru însă , nu mai puţ in ciudat: nu le place ca şefii să fie prea familiari şi prea buni cu ei. Ar dori să le poarte respect şi se simt oarecum împiedica ţ i Deţ inuţ ilor le place, bună oar ă, ca şeful lor să aibă mai multe decora ţ ii, să fie chipeş, să se bucure de protecţ ia unui superior de vază , dar să fie totodat ă şi sever şi impună tor şi drept şi să -şi pă streze demnitatea. Întemni ţ a ţ ii se dau în v ân t după asemenea şefi! Înseamnă că şi-au pă strat demnitatea de şefi, dar nici pe ei nu i-au umilit; şi totul e cum nu se poate mai bine şi mai frumos. — Te-or fi altoit zdrav ă n pentru isprava asta! Observ ă liniştit Kobâ lin. — Hei! De altoit, m-au altoit ei, nici vorbă ! Alei, ia, dă -mi foarfecele! Da' ce, fra ţ ilor, în asta-sear ă nu se joacă că rţ i? — De câ nd s-au dus pe rachiu! L ă muri Vasea. Dacă le aveam, apă i f ăc eam un joc.
— Dacă ! Dacă ! La Moscova pentru un „dacă " îţ i dă o sut ă de ruble, zise Lucika. — Da' bine, Lucika, cu ce te-au r ă splă tit pentru isprava ta? F ă cu iar ăşi Kobâ lin. — M-au r ă splă tit cu o sut ă şi cinci beţ e, dr ăg uţ ule. Z ă u, fra ţ ilor, ce să v ă spun, mult n-a lipsit şi m-ar fi trimis pe lumea ailalt ă, urmă Lucika, lă sâ ndu-l din nou în pă ră s ire pe Kobâ lin şi adresâ ndu-se celorlalţ i. Câ nd mi-a sosit sorocul să primesc cele o sut ă şi cinci lovituri, m-au dus cu mare pomp ă . Pâ nă atunci nu gustasem încă din bă taie. Lumea dă duse buzna. Se str ân sese tot ora şul să vadă cum o să fie pedepsit t â lharul, uciga şul, care vasă zică . N-am cuvinte să spun câ t îi de proast ă lumea. Timoşka, gâ dele, mă dezbr ăc ă , mă întinse cu fa ţ a în jos, apoi strigă : „ Ţ in-te bine, că te ard!" A ştept şi eu să v ăd ceo să mai fie! Câ nd mi-a ars una mi s-a f ă cut a ţ ipa, deschid eu gura, dau s ă ţ ip, da' degeaba, nu iese nimic. Îmi pierise, care vasă zică , piuitul. Câ nd mi-a ars a doua, poate nici n-o să credeţ i, da' n-am apucat s-aud cum num ă ră doi. Câ nd mi-am venit în fire, aud că numă ră şaptesprezece. M-au ridicat după aceea, fra ţ ilor, de vreo 1VHJKJ1LWK Ity patru ori de pe scâ ndur ă , ca să -mi trag sufletul câ te o jumă tate de ceas şi m-au stropit cu apă . Mă uitam la to ţ i ochii holba ţ i şi-mi ziceam: „Aici îmi las oasele!" — Şi ţ i le-ai lă sat? Întrebă cu nevinov ăţ ie Kobâ lin. Lucika îl mă sur ă cu o privire plină de dispreţ ; ceilalţ i pufnir ă în r â s. — Mare dobitoc! — E cam scr ân tit la cap, zise Lucika, cu un fel de pă rere de r ău că s-a putut înjosi accept ân d să stea de vorbă c-un asemenea neispr ă vit. — Slab de minte, înt ă ri la r ân du-i Vasea. Cu toate că Lucika omor âs e şase oameni, nimeni din temni ţă nu i-a ştiut vreodat ă de frică , deşi jinduia poate din tot sufletul s ă treacă drept un om fioros. IX ISAIFOMICI. BAIA. POVESTEA LUI BAKLUŞIN Se apropia să rbă toarea Na şterii lui Hristos. Ocna şii o a şteptau cu un fel de solemnitate şi, numai privindu-i, m ă a şteptam şi eu parcă la ceva neobişnuit. Cu patru zile înainte de să rbă tori ne-au dus la baie. To ţ i se pregă teau plini de voie bună pentru acest eveniment; trebuia să pornim după amiază , scă pâ nd astfel de o jumă tate de zi de lucru. Cu acest prilej, cel mai fericit şi mai plin de însufleţ ire din toat ă cazarma noastr ă era Isai Fomici Bumştein, evreul despre care am mai pomenit în cuprinsul acestei povestiri. Îi plă cea să facă baie de aburi pâ nă ameţ ea, pana că dea aproape în nesimţ ire: de câ te ori r ăs colesc prin noianul amintirilor de demult, îmi vine în minte baia de la ocnă (vrednică a nu fi nicicâ nd dat ă uit ăr ii!) şi cel dint â i chip ce-mi r ă sare în fa ţă e al preabunului şi neuitatului Isai Fomici, fratele meu de suferinţă . Doamne, ce hazliu, ce caraghios mai era şi omul ă sta! L-am mai zugr ă vit în câ teva cuvinte: un om ca la vreo cincizeci de ani, cu fa ţa zbâ rcit ă ca o smochin ă , pe care fierul roşu îşi lă sase înfior ă toarele lui stigmate, cu trup firav, alb şi pipernicit, numai piele şi oase. Chipul lui radia o bucurie nesf â rş it ă , un
fel de beatitudine. S-ar fi zis c ă nu-i pă rea câ tuşi de puţ in r ău că fusese osâ ndit la muncă silnică . Fiind giuvaergiu de meserie şi altul neexist â nd în localitate, avea totdeauna de lucru pe la oamenii înst ă riţ i sau la funcţ ionă rimea sus-pusă . De bine, de r ău , munca tot îi era r ă splă tit ă şi nu numai că nu ducea lipsă de nimic, bă s-ar putea spune că tr ă ia în belşug, însă banii nu-i cheltuia, ci-i punea la ciorap, ba mai şi dă dea împrumut cu camă t ă la toţ i ocna şii. Avea un samovar, o saltea bună , ceşti, farfurii şi tacâ muri. Evreii din ora ş îl ajutau şi-l protejau cu orice prilej. În fiecare sâ mbă t ă se ducea sub pază la sinagogă (lucru îngă duit de lege); într-un cuv â nt, tr ă ia ca în sâ nul lui Avram, ceea ce nu-l împiedica să a ştepte cu ner ă bdare să -şi sf âr ş ească pedeapsa – doisprezece ani de muncă silnică -pentru ca „se se însoare". Era în el un amestec de-a dreptul comic de naivitate dusă pâ nă la prostie, de îndr ăz neală şi viclenie, de sinceritate şi sfială , de lă udă roşenie şi obr ăz nicie totodat ă . Îmi pă rea ciudat însă că ocna şii nu-şi bă teau niciodat ă joc de el, ci doar f ă ceau haz pe seama lui, ca să -şi mai înece amarul. Isai Fomici era într-adev ă r un veşnic prilej de petrecere şi de haz pentru toat ă lumea: „N-avem decâ t un Isai Fomici, nu cumva s ă v ă atingeţ i de el", ziceau ocna şii şi tocmai fiindcă şi el îşi dă dea seama ce însemna pentru ei, nu-şi mai încă pea în piele de mâ ndrie, spre marea veselie a celorlalţ i. Câ nd l-au adus în temniţă (aceasta s-a înt â mplat înainte de venirea mea, dar alţ ii mi-au povestit totul), a avut loc o scen ă nemaipomenit de hazlie. Într-o sear ă , după lucru, se r ăs pâ ndi zvonul că a sosit în temniţă un evreu pe care îl rad la corpul de gardă şi că are să fie adus numaidecâ t în cazarmă . Cum nu se afla încă nici un evreu printre ocna şi, toţ i îl a şteptau cu ner ă bdare şi, de cum se ivi în prag, f ăc ur ă cerc în jurul lui. Subofi ţ erul de serviciu îl întov ăr ă şi şi-i ar ăt ă locul unde avea să doarmă . Isai Fomici avea cu el un sac plin de lucruri aduse de acas ă , în afara ruf ă riei date de administra ţ ie. Îşi puse sacul ală turi, se a şeză pe patul de scâ nduri, îşi ghemui picioarele sub el şi mult ă vreme nu îndr ăz ni să -şi ridice ochii. Cei din jur chicoteau penfundate, f ă câ nd tot felul de glume pe socoteala nou-venitului. Deodat ă un t ân ă r deţ inut îşi f ă cu loc cu coatele prin mul ţ ime şi se apropie de el, ţ inâ nd în mâ nă o pereche de pantaloni de var ă vechi, murdari şi zdrenţă roşi şi nişte obiele tot at ât de ponosite. Se a şeză ală turi de Isai Fomici şi-l bă tu pe umă r: — Ei, stimabile, s-au împlinit şase ani de câ nd te tot a ştept. Ia zi, ce-mi dai pe marfa asta? Şi-i v â rî zdrenţ ele sub nas. Isai Fomici, care la început se ar ăt ase at ât de sfios încâ t nu îndr ăz nise să ridice mă car ochii asupra mul ţ imii de oameni batjocoritori, cu feţ e schimonosite şi înfior ă toare, ce f ă cuse roat ă în juru-i şi nu izbutise de spaim ă să rostească pâ nă atunci o vorbă , de cum ză ri lucrurile ce i se ofereau în gaj, tresă ri şi începu să le pipă ie cu interes, apropiindu-le de lumină . Toţ i a şteptau ner ă bd ă tori să audă ce are să spună . — Ce zici, dai pe ele o rublă de argint? Merit ă, ză u! Urmă flă că ul, f ăc â ndu-i cu ochiul lui Isai Fomici.
— O rublă de argint, nu. Da' şapte copeici, fie. Erau primele cuvinte pe care Isai Fomici le rostea în temniţă şi ocna şii izbucnir ă în hohote de r â s. — Şapte, zici? Treacă de la mine! Dă -le-ncoa! Ai avut noroc, z ă u a şa! Da' bagă de seamă , să -mi pă zeşti lucrurile, că r ă spunzi cu capul pentru ele. Ne-am înţ eles?! — Şi cu trei dobâ nda, înseamnă că ai să -mi dai înapoi zece copeici, încheie evreul, cu tremur în glas şi, în timp ce-şi v â ra mâ na în buzunar, ca să scoat ă cele şapte copeici, îi privi cu teamă şi neîncredere pe cei din jur. Oricâ t de mare i-ar fi fost frica, afacerea nu trebuia scă pat ă din mâ nă . — Cum adică , trei copeici. pe în? — Nu, nu pe an. pe lună . UllM LAM 1V1UK J 1LUK — Da' hapsâ n mai eşti, ză u a şa! Şi cum îţ i zice pe nume zgâ rie-br â nză ? — Isai Fomiţ , r ă spunse celă lalt, peltic. — Ehei, Isai Fomici, ai să ajungi departe! Şi acum, r ât nâ i cu bine. Isai Fomici mai cercet ă o dat ă zdrenţ ele pentru care dă duse cu împrumut şapte copeici, le împă turi şi le v â rî cu grijă în sac. Ocna şii se pr ăp ă deau de r âs . De altfel, toţ i din temniţă îl iubeau şi, cu toate că nu era unul care să nu fi împrumutat bani de la el, nimeni nu-l jignea şi nu-i f ăc ea nici un neajuns. Câ t despre el, era bun ca pâ inea caldă şi blâ nd ca un pui de gă ină ; dacă -şi mai lua uneori nasul la purtare, profit ân d de faptul că ceilalţ i erau binevoitori fa ţă de el, o f ăc ea cu at â ta nevinov ăţ ie şi haz, încâ t nimeni nu se sup ă ra, îi iertau orice. Lucika, simţ indu-se în voie deoarece cunoscuse la vremea lui mul ţ i ovreia şi, îl cam lua uneori peste picior pe Isai Fomici, dar o f ă cea f ăr ă r ău tate, mai mult în glumă , a şa cum te-ai amuza cu un c ăţ eluş, cu un papagal ori cu vreo dihanie dresat ă. Isai Fomici ştia acest lucru şi nu se supă ra câ tuşi de puţ in, întorcâ ndu-i întotdeauna vorba cu mult ă isteţ ime. — Ei, jidanule, fereşte-te, că acuşi ţ i-oi da una să mă ţ ii minte! — Dacă tu-mi dai una, eu am să -ţ i dau zece, r ă spundea băţ os Isai Fomici. — R âi os afurisit! — Şi dacă -s r â ios, ce-ţ i pasă ! — Jidan nespă lat! — Las' să fiu cum zici. Oi fi eu nespă lat dar mi-s bogat! Bine c ă ă m gologani. — L-ai v ân dut pe Hristos. — Mă rog, dacă spui matale. — A şa! Foarte bine, Isai Fomici, bravo! Ia l ă sa ţ i omul în pace. Nu-l avem decâ t pe el! Strigau ocna şii t ă v ă lindu-se de r â s. — Ei, ascult ă , au să te mâ ie în Siberia cu cnutul. — Da' parcă acum unde mă aflu? — Au să te trimit ă şi mai departe.
— Nu e şi acolo un Dumnezeu? — Şi dacă e, ce? — Atunci, nu-i totuna? Dac ă -i Dumnezeu şi sunt parale -e bine. — Mare pehlivan mai e şi Isai Fomici ă sta! Nu se dă bă tut cu una cu două ! Strigau ocna şii din toate pă rţ ile. Deşi îşi dă dea seama că -şi bat joc de el, Isai Fomici nu-şi pierdea cumpă tul şi se ţ inea tare; în general, laudele celor din jur îl bucurau nespus şi cu glas surprinză tor de subţ ire începea să câ nte de r ă suna întreaga cazarmă , pe o melodie anost ă şi caraghioasă , un câ ntec f ă ră cuvinte – „La, la, la, la, la!" – singurul, de altfel, pe care l-a c â ntat tot timpul câ t a stat în temniţă . Mai t â rziu, după ce m-a cunoscut mai îndeaproape, a că utat să mă convingă , sub jur ă mâ nt, că e acela şi câ ntec, aceea şi melodie pe care au câ ntat-o câ ndva cei şase sute de mii de evrei, de la mic la mare, în timp ce traversau Marea Roşie şi că i s-a poruncit fiecă rui evreu s-o câ nte în clipe de triumf, de victorie asupra vr ă jma şului. Vineri seara, în ajunul fiecă rei sâ mbete, ocna şii din alte cază rmi veneau într-adins la noi, ca să -l vadă pe Isai Fomici cum îşi înt â mpină sabatul. Era de o vanitate şi de o lă udă roşenie at ât de nevinovate, încâ t pâ nă şi aceast ă curiozitate a tuturor îi f ă cea plă cere. Acoperea cu o meticulozitate şi cu o gravitate că utat ă mă suţ a a şezat ă într-un colţ , deschidea cartea, aprindea două lumină ri şi, bolborosind nişte cuvinte tainice, îşi punea talithul1, (tali ţ ul, cum pronun ţ a el), un fel de învelitoare de lâ nă v ăr gat ă , pe care o pă stra cu grijă deosebit ă în fundul cuf ă rului. Îşi lega la mâ ini nişte curele, iar pe cap, în dreptul frunţ ii, prindea cu o f âşie de pâ nză o cutioar ă, aidoma unui corn crescut în frunte şi îşi începea rugă ciunea. Citea cu glas plâ ngă tor, ţ ipa, scuipa, se r ă sucea în st ân ga şi-n dreapta, f ăc ea gesturi bruşte şi comice. De fapt, ritualul rug ă ciunii, în care nimic n-ar fi trebuit s ă fie ciudat sau hazliu, devenea caraghios numai prin felul cum îl Şal ritual cu care se acoper ă evreii pentru rugă ciune (n. red. Româ ne). JX&*S» P CD O 3 o p. O 1 : l- 1 «s ^s 3 p ff f 8 & S 3 3* Ł p. O T ^ 3 Ł.> — Pi " Łe 3 o o o p. P< ţţ E ş s gs P< -; 35 CB
CB P-2 o g ş icB N CB As? As& Xe o grupuri; unul a ştepta în tindă , pe câ nd celă lalt se spă la. Baia era însă at â t de strimt ă, încâ t era de mirare cum puteau încă pea în ea şi at âţ ia. Petrov se ţ inu tot timpul pe lâ ngă mine; că uta să mă ajute, cu toate că nu-l rugasem defel. O dat ă cu el se oferi să mă ajute şi un alt deţ inut de la secţ ia specială , îl chema Bakluşin. Mi-aduc aminte de acest ocna ş, pe care ceilalţ i îl porecliser ă „pionierul", ca de unul dintre cei mai simpatici şi veseli deţ inuţ i; şi într-adev ăr a şa era. Ne împrieteniser ăm oarecum. Petrov mă ajut ă la dezbr ăc at, pentru că , nefi-ind obişnuit încă , îmi trebuia mult timp pentru asta, iar în sală era aproape tot at ât de frig ca afar ă. Deţ inutul novice se descurcă greu singur la dezbr ă cat, dacă n-a prins încă clenciul opera ţ iei, că ci treaba asta cere mult ă îndemâ nare, e o adev ă rat ă art ă . Mai înt â i trebuie să ştie cum să -şi desfacă repede apă ră toarele de sub lanţ uri. Aceste apă ră toare sunt nişte f âşii de piele, lungi de vreo cincisprezece centimetri şi se leagă peste izmene în locul unde glezna e cuprinsă de belciugul lanţ urilor. O pereche de apă ră toare cost ă şaizeci de copeici şi totuşi, orice ocna ş face tot ce-i st ă în putinţă ca să şi le procure, că ci altminteri n-ar putea umbla. Inelul nu e tocmai pe m ă sura gleznei, ci mai larg, cam cu un deget: în timpul mersului fierul love şte şi roade carnea at â t de tare, încâ t într-o singur ă zi, deţ inutul s-ar alege cu r ă ni la picioare. Dar apă ră t oarele încă nu-i mare lucru s ă le scoţ i: mai anevoios e cu izmenele: ca să le scoţ i de sub lanţ uri trebuie să recurgi la o adev ă rat ă stratagemă . După ce ai dat jos, să zicem, cracul st â ng, trebuie să -l strecori între inel şi picior; câ nd ţ iai eliberat astfel piciorul, cracul e trecut îndă ră t pe sub acela şi inel şi apoi pe sub inelul celuilalt picior şi în cele din urmă tras încă o dat ă înapoi. Aceea şi poveste se repet ă şi câ nd îmbraci ruf ă ria curat ă . Unui novice îi vine greu să priceapă totul dintr-o dat ă . Prima oar ă opera ţ ia aceasta complicat ă mi-a fost ar ăt at ă la Tobolsk de deţ inutul Korenev, un vechi şef de bandă , care f ă cuse pâ nă atunci cinci ani prins în lanţ . Cu timpul, ocna şii se deprind şi se dezbracă f ăr ă prea mare bă taie de cap. îi dă dui câ teva copeici lui Petrov să cumpere să pun şi burete, cu care să -mi frec trupul. E drept că fiecare ocna ş că pă ta o bucăţ ică de să pun, dar nu era mai mare ca un ban de aramă de două copeici şi nici mai groas ă ca o feliuţă de br ân ză ce se dă la gustare seara în casele oamenilor de „stare mijlocie". Să punul se vindea chiar acolo la intrare, în tinda bă ii, împreună cu sbitnen^-ul şi apa clocotit ă. Potrivit înţ elegerii dintre proprietarul bă ii şi administra ţ ia temniţ ei, ocna şul nu avea dreptul decâ t la un singur ciubă ra ş de apă fierbinte. Cei care voiau să se spele cu mai mult ă apă puteau să cumpere cu două copeici ciubă ra şul, pe care proprietarul i-l da printr-o ferestruică amenajat ă în peretele dinspre tindă . După ce mă dezbr ă că , v ăz â nd că îmi vine greu să merg cu lanţ urile în picioarele goale, Petrov mă luă
de bra ţ . „Trage-le în sus, pe pulpă , îmi zise el, ţ inâ ndu-mă de subsuori ca o dă dacă . Ia seama aici, pâ nă trecem pragul." îmi era ruşine şi a ş fi vrut să -l încredinţ ez că pot să merg şi singur, dar tot nu m-ar fi crezut. Se purta cu mine de parcă a ş fi fost un copil neajutorat pe care toţ i trebuie să -l aibă în grijă . Comportarea lui Petrov nu era câ tuşi de puţ in slugarnică , mai ales slugarnică nu era. Dacă l-a ş fi umilit cumva, ar fi ştiut pesemne să -mi r ăs pundă cum s-ar fi cuvenit. Nu-i f ăg ă duisem niciodat ă bani pentru serviciile sale şi nici el nu-mi ceruse nimic. Atunci de ce oare m ă ajuta şi-mi purta de grijă ? Câ nd se deschise uşa şi intrar ă m în baia propriu-zisă , avui impresia că am nimerit în iad. Închipuiţ i-v ă o încă pere lungă de doisprezece pa şi şi tot at â t de largă , în care sunt înghesuiţ i cam o sut ă de oameni deodat ă sau cel puţ in optzeci, că ci eram cu toţ ii aproape două sute şi ne îmbă iau numai în două serii. Aburii amesteca ţi cu fum ne orbeau: murdă ria şi înghesuiala erau at â t de mari, că nu mai ştiam unde să punem piciorul. Mă dă dui înapoi îngrozit, cu gâ ndul să mă las pă guba ş, dar Petrov îmi dă du ghes şi pă trunser ăm înă untru. Cu mare greutate am r ă zbit pâ nă la laviţ ele de scâ nduri, strecur ân du-ne printre oamenii a şeza ţ i pe jos, rugâ ndu-i să se ferească pâ nă trecem mai departe. Dar toate laviţ ele erau înţ esate. Petrov mă pov ăţ ui să -mi cumpă r un loc şi începu numaidec â t tocmeala cu un ocna ş care se 1 Bă utura caldă preparat ă din miere cu mirodenii (n. ed. Româ ne). A şezase lâ ngă fereastr ă . Pentru o copeică , acesta se învoi să -mi cedeze locul şi după ce îşi primi de la Petrov banul, pe care acesta, prev ă ză tor, îl pregă tise mai dinainte, se v â ri sub laviţă chiar sub locul meu, în întuneric; r ă zbă tea de acolo un miros greu de mucegai, iar pe podea se formase un strat de noroi lipicios, gros de un deget. Dar şi locurile de sub bă nci erau înţ esate de oameni. În toat ă încă perea, chiar şi pe jos, nu mai era loc, nici câ t un lat de palmă , care să nu fi fost ocupat de oameni care se spă lau cu apă din ciubă ra şe. Cei care st ăt eau în picioare se spă lau ţ inâ nd ciubă ra şul într-o mâ nă ; apa murdar ă se scurgea de pe trupuri şi că dea peste capetele rase ale celor ghemuiţ i sub ei. Pe laviţ e şi pe treptele care duceau la ele se înghesuiau alţ ii, puzderia de oameni care se spă lau chirciţ i, ghemuiţ i, lipiţ i unul de altul. De fapt, spă latul lor se reducea la o opera ţ ie foarte simplă . Oamenii din popor nu prea au obiceiul să se spele cu apă şi să pun; le place să stea în aburii fierbinţ i şi apoi îşi toarnă pe cap şi pe corp apă rece: asta-i toat ă baia lor. Pe laviţ e vedeai ridicâ ndu-se şi cobor â nd vreo cincizeci de mă turici; după ce se opă reau, se loveau cu ele pâ nă ce ameţ eau. Aburii se îngroşau mereu şi aerul devenea tot mai încins, încâ t la un moment dat avui senza ţ ia că mă aflu în mijlocul pojarului dintr-un cuptor. Şi toat ă liota aceasta striga, zbiera, şuiera şi hohotea în zornă itul aprig a o sut ă de lanţ uri în continua fr ă mâ ntare pe podea. Cei care voiau să treacă dintr-un loc într-altul îşi încurcau lanţ urile cu ale celorlalţ i, le izbeau de capetele celor ghemuiţ i mai jos, că deau şi înjurau, t âr â n du-i în că dere şi pe cei cu lanţ urile prinse de ale lor. Şiroaie murdare se scurgeau de pretutindeni. Toţ i pă reau cuprinşi de neast âm pă rul unei voioşii
febrile, agitate; ţ ipetele se amestecau cu plescă itul apei şi cu f âşâ itul aburilor. În dreptul ferestruicii prin care se primea apa era o larmă şi o înv ăl măşeală de nedescris. Apa fierbinte din ciubă ra şele celor care se întorceau la locurile lor se rev ă rsa peste capetele celor care şedeau pe podele. Din câ nd în câ nd, prin ferestruică sau prin deschiză tura uşii apă rea fa ţ a must ă cioasă a soldatului cu arma în mâ nă , veghind să nu se înt âm ple vreo neor ân duială . Capetele rase ale ocna şilor şi trupurile lor înroşite de aburi pă reau şi mai hâ de. Pe spină rile parcă însâ ngerate se ză reau cicatricele mai vechi sau mai noi ale loviturilor de varga sau de bici, care acum pă reau proaspete. Înfior ăt oare r ă ni! Numai privindu-le, simţ eam cum mă trec fiori. Un nou val de aburi fierbinţ i înecă încă perea într-un nor des, dogoritor, st â rnind o nouă explozie de strigă te şi hohote asurzitoare. Prin cea ţ a deasă , ochiul întreză rea o forfot ă de spină ri schilodite, de capete rase, de picioare şi bra ţ e închircite, iar ca o încununare a acestei privelişti de iad r ă sună chiotul nebun al lui Isai Fomici, care, coco ţ at pe laviţ a cea mai de sus, se şfichiuia cu mă turică pâ nă îi venea ameţ eală şi zbiera câ t îl ţ inea gura, ca un apucat, de parc ă nu s-ar mai fi putut s ă tura de aburi. Tocmise, pentru o copeică , pe cineva să -l şfichiuiască ; dar acesta, r ă zbit, aruncă câ t colo mă turică şi dă du fuga jos să se r ă corească cu apă rece. Isai Fomici nu se lă să cu una cu două : chemă pe un al doilea şi apoi pe un al treilea; în împrejur ăr ile acestea banul nu conta, a şa încâ t schimbă pâ nă la cinci oameni. „Stra şnic mai ţ ine la abur Isai Fomici. S ă -ţ i fie de bine, Isai Fomici!" îi strigau cei de jos. În clipa aceea el simţ ea că le e superior, că i-a întrecut pe toţ i; cuprins de o bucurie frenetică , îşi relua triumf ă tor câ ntecul: lala-la-la-la, acoperind cu glasu-i ţ ipă tor larma din baie. Atunci mi-a trecut prin minte că , dacă ne va fi sortit cumva să nimerim vreodat ă cu toţ ii în iad, era de ajuns să ne privim acum în baie, ca să ştim cum aveam să ar ăt ăm acolo. Nu mă putui opri să nu-mi împă rt ăşesc impresia lui Petrov, care îşi roti privirea de jur-împrejur şi nu-mi r ă spunse nimic. Am vrut să -i închiriez un loc ală turi, dar el se ghemui la picioarele mele, încredinţâ ndu-mă că se simte foarte bine şi acolo. În acest timp, Bakluşin ne cumpă ra apă caldă şi o aducea de câ te ori aveam nevoie. Petrov mă încunoştiinţ a că are de gâ nd să mă să punească din cap pâ nă -n picioare şi să mă spele „ca să fiţ i cur ăţ el de tot" şi mă îndemnă st ăr uitor să trec sus la abur tare. Îmi lipsi însă curajul, a şa că mă lă sai numai spă lat bine, cu apă şi să pun, pe tot corpul. „Acum să v ă spă l picioruşele", f ăc u el ca încheiere. Voiam să -i r ă spund că mă puteam spă la şi singur, dar, ca să nu-l supă r, mă lă sai în voia lui. Diminutivul picioru şe, pe care-l întrebuinţ a, nu ascundea în el nimic slugarnic; Petrov nu putea să zică altfel, fiindcă , în mentalitatea lui, ceilal ţ i oameni aveau picioare, pe câ nd eu aveam, încă , doar „picioruşe". După ce mă îmbă ie cu acela şi ceremonial, adică ţ inâ ndu-mă de subsuori şi ferindu-mă la orice pas, de parcă a ş fi fost de por ţ elan, mă duse în odaia de ală turi; mă ajut ă să mă îmbrac şi câ nd v ă zu că nu mai am nevoie de nici un ajutor, fugi înapoi la baie, ca să se spele şi el la r ân dul lui.
După ce ne-am întors la cazarmă , i-am oferit un pahar cu ceai. Nu mă refuză ; îl sorbi în linişte şi-mi mulţ umi. Mă gâ ndii că ar fi nimerit să -i fac cinste cu o cinzeacă de rachiu. Se afla la îndemâ nă chiar în cazarmă . Petrov se bucur ă grozav, dă du de duşcă bă utura, îşi drese glasul şi îmi declar ă că acum se simte nespus de înviorat; apoi se îndrept ă gr ă bit spre bucă t ăr ie, de parcă f ăr ă prezenţ a lui acolo treaba s-ar fi împotmolit. Locul îi fu luat de un altul, dornic să stea de vorbă cu mine; era Bakluşin, „pionierul", pe care îl invitasem încă de la baie să bea cu mine un pahar de ceai. N-am înt âl nit om mai plă cut ca Bakluşin. Şi nu era dintre aceia care s ă se lase că lca ţ i pe coadă ; ba dimpotriv ă , nu trecea cu vederea nimic şi nimă nui şi nu ierta pe nimeni niciodat ă; se lua deseori la har ţă cu ceilalţ i, şi-l supă ra mai ales câ nd se amesteca cineva în treburile lui. Pe scurt, ştia să se impună . Nu r ă mâ nea însă mult ă vreme certat şi, pe câ t se pare, toţ i ocna şii îl iubeau. Oriunde se ducea, era binevenit. Era cunoscut şi în ora ş, unde toţ i îl socoteau omul cel mai pl ă cut din lume, totdeauna bine dispus. Era un vl ă jgan cam de vreo treizeci de ani, cu o fa ţă deschisă şi hot ă râ t ă, destul de frumoasă şi cu un neg lâ ngă nas. Imita pe oricine înt âl nea în cale şi se schimonosea at ât de caraghios, încâ t cei din jurul lui se t ă v ăl eau de r âs . Era glumeţ , dar, spre deosebire de alţ ii ca el, nu se lă sa intimidat de cei care dispreţ uiau veselia şi gluma, a şa încâ t nimeni n-ar fi cutezat s ă -i spună „om de nimic". Clocotea de via ţă şi de energie. Din prima clipă ne-am AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_161_ simţ it apropia ţ i şi-mi povesti via ţ a lui de osta ş; înt â i fusese copil de trupă , pe urmă soldat într-un regiment de pionieri, unde superiorii îl apreciaser ă mult şi-l iubiser ă, lucru cu care se mâ ndrea nespus, cu at ât mai mult cu câ t îi plă cea să se laude. Mă întrebă cu acest prilej o mulţ ime de lucruri despre Petersburg. Citise şi vreo câ teva că rţ i. Câ nd veni să bea ceaiul cu mine, st âr ni în câ teva clipe voia bună în toat ă cazarma, povestind cu mult haz cum îşi bă tuse joc, diminea ţ a, locotenentul Ş. de maior. După aceea se a şeză lâ ngă mine şi, cu un aer satisf ă cut, mă înştiinţ a că , pe câ t se pare, spectacolul va avea loc de să rbă tori; era vorba de o reprezenta ţ ie teatrală pe care deţ inuţ ii voiau s-o dea în temniţă . Actorii se şi gă siser ă , iar decorurile se pregă teau pe îndelete. Câţ iva binevoitori din ora ş f ăg ă duiser ă să -şi împrumute hainele pentru rolurile masculine şi chiar pentru cele feminine. Cu ajutorul unei ordonan ţ e sperau să facă rost şi de o uniformă de ofiţ er, cu fireturi şi gă itane. Se temeau numai ca nu cumva maiorul s ă interzic ă serbarea, cum mai f ă cuse şi anul trecut. Se înt âm plase ca tocmai de Cr ăc iun să piardă lă că rţ i, şi, colac peste pupă ză , avur ă loc şi nişte abateri în temniţă , a şa încâ t, furios la culme, oprise totul. În anul acesta poate n-avea să le mai pună piedici. Ce mai vorbă , Bakluşin era nespus de preocupat şi de agitat. Se vedea câ t de colo că e unul dintre iniţ iatorii spectacolului şi i-am promis chiar atunci că mă duc neapă rat la reprezenta ţ ie. Îmi plă ceau înflă că rarea şi bucuria sincer ă care se citeau în ochii lui câ nd vorbea de teatrul lor. Din vorbă în vorbă , ajunser ăm şi la lucruri ce ne st ăt eau pe suflet şi, între altele, el îmi povesti că nu slujise tot timpul numai la Petersburg; pentru ni şte
abateri fusese trimis în ora şul R., într-un batalion de garnizoan ă , unde avusese gradul de subofiţ er. — De acolo am fost adus aici, adă ugă Bakluşin. — Şi pentru ce anume? Îl întrebai. — Pentru ce? Nici n-ai să mă crezi, Aleksandr Petrovici, dacă ţ i-a ş spune pentru ce. Pentru că mă îndr ăg ostisem. — Haida-de! Nimeni n-a fost încă trimis aici pentru una ca asta, r ă spunsei eu r âz â nd. DOSTOIEVSKI — Ce-i drept, urmă Bakluşin, am ucis din pricina asta un neam ţ , cu un foc de revolver, dar ză u, nu înţ eleg cum de m-au osâ ndit la muncă silnică pentru un neamţ ? Judecă şi dumneata. — Şi totuşi, cum s-au petrecut lucrurile? — E o poveste tare caraghioasă , Aleksandr Petrovici. — Cu at â t mai bine. Dă -i drumul. — Să povestesc? Ei, dacă -i a şa, ascult ă aici. Şi ascultai povestea unui omor; departe de a fi caraghioasă , cum spunea el, povestea aceasta mi s-a pă rut, dimpotriv ă , destul de ciudat ă. — Lucrurile s-au petrecut precum urmează , începu Bakluşin. Fusesem trimis la R. — Ora ş mare şi frumos, numai că -i ticsit cu nemţ i. Eram încă t ân ă r, bine v ăz ut de superiori, purtam chipiul pe-o ureche şi f ă ceam cu ochiul nemţ oaicelor, într-un cuv ân t, îmi petreceam vremea de minune. Una, Luiza, îmi că zu cu tronc. St ăt ea împreună cu mă tuşă -sa şi erau amâ ndouă spă lă torese de ruf ă rie fină . Bă tr ân a era o zgripţ u-roaică , dar avea o că suţă şi duceau o via ţă îndestulat ă . La început m-am mulţ umit să trec prin fa ţa ferestrelor, dar mai apoi f ăc ui cunoştinţă şi mă împrietenii cu fata. Luiza ştia foarte bine ruseşte, doar at â t că vorbea cu un „r" din gâ t; asta o f ăc ea şi mai dr ă gă la şă ; n-am mai înt âl nit fat ă ca ea. Mi se aprinseser ă că lcâ iele şi o str â ngeam în bra ţ e tot mai cu foc; ea nu se lă sa şi mă tot domolea: „Fii cuminte, Sa şa, vreau să r ăm â n curat ă, să -ţ i fiu soţ ie vrednică !" Şi numai ce se cuibă rea în bra ţ ele mele şi mă mâ ngâ ia, r âz â nd cu un glă scior limpede ca un clinchet de clopoţ el. Era cur ăţ ică şi îngrijit ă cum n-am v ă zut alta şi chiar ea a adus vorba despre că să torie. Cum să nu vrei să ai o nevasta ca ea! Eram hot ăr â t şi mă pregă team să ies la raport la locotenent-colonel. Iat ă însă că Luiza nu mai veni la înt â lnire, o dat ă , de două ori, de trei ori. Îi trimit o scrisoare. Nu-mi r ăs punde. Ce să fac? Îmi zic. Chiar de m-a dus pâ nă acum de nas, nimic n-ar fi putut-o împiedica să -mi r ă spundă la scrisoare şi să mai vină mă car o dat ă la înt âl nire. Dar ea nu ştia să mint ă: rupsese dintr-o dat ă legă tura şi-at â t. Se bă gase pe fir mă tuşă -sa, asta era limpede. Pâ nă atunci nu îndr ăz nisem să mă duc la mă tuşa fetei acasă şi, cu toate că ea începuse să bă nuiasc ă ceva, noi continuaser ă m să ne înt â lnim pe ascuns. Îmi venea să -mi iau lumea în cap! Îi trimisei încă o scrisoare, cea din urmă , în care îi spuneam: „Dacă nu vii, mă duc eu la mă tuşa-ta". De teamă să n-o fac, veni ea. Izbucni în lacrimi şi-mi povesti că un neamţ pe nume
Schultz, o rudă a lor de departe, ceasornicar de meserie, om în v â rst ă dar bogat, o ceruse în că să torie, „ca să mă fericească , zice şi pe mine şi nici el să nu r ăm â nă holtei pâ nă la adâ nci bă tr â neţ i; că ci mă iubeşte, zice şi de mult avea de gâ nd să mă cear ă de nevast ă , dar tot amâ na şi nu se putea hot ăr î să deschidă vorba. Vezi tu, Sa şa, el e bogat, zice şi mă poate face fericit ă ; vrei tu să mă lipseşti de aceast ă fericire?" O privesc în ochi; plâ nge, mă str â nge în bra ţ e, mă să rut ă . De, îmi zic, poate că are dreptate! Ce scofală pentru ea să -şi lege via ţ a de un soldat, cu tot gradul meu de subofiţ er? „Bine, Luiza, fie şi a şa, zic. Adio, Dumnezeu s ă te aibă în paza! N-am dreptul să te lipsesc de fericirea ta. Dar cum arat ă logodnicul t ă u, e frumos?" „Da de unde, zice, e bă tr â ior şi are un nas lung." Şi izbucni în r âs . Ne despă rţ ir ă m; ce să -i faci, îmi zisei, a şa a fost să -mi fie soarta! A doua zi trec prin fa ţ a pr ă v ăl iei lui Schultz (chiar ea îmi spusese pe ce stradă locuia). Mă uit prin geam; neamţ ul lucra la masa lui, la un ceasornic. Avea vreo patruzeci şi cinci de ani, un nas coroiat, ochii bulbuca ţ i şi purta o hain ă lungă , cu guler drept. Scuipai de scâ rbă câ nd îl v ăz ui. Am vrut să -i sparg geamurile. Dar la ce bun? M ă gâ ndii. Nu mai e nimic de f ăc ut, totul s-a sf âr ş it. Am ajuns la cazarma în toiul nopţ ii, m-am întins pe pat şi, nici n-ai să mă crezi, Aleksandr Petrovici, dar am plâ ns ca un copil. Trece o zi, trec două , trei. Pe Luiza n-am mai v ăz ut-o. Aflu totuşi de la o cumă tr ă bă tr ân ă de a lor, tot spă lă toreasă , la care se ducea câ teodat ă Luiza, că neamţ ul auzise de dragostea noastr ă şi de aia se gr ă bise s-o peţ ească ; altminteri ar mai fi a şteptat vreo doi ani. O pusese, cică , pe Luiza să jure că nare să mă mai vadă ; că pâ nă una-alta însă le ţ ine în şah şi pe ea şi pe mă tuşă sa, dâ ndu-le adică , să priceapă , că ar putea să -şi mai schimbe gâ ndul, că nu-i t; îmi mai spuse că pentru poimâ ine, pentru duminică , încă definitiv hot ă râ adică , le invitase la el să bea cafeaua împreună şi că alţ ii n-or să mai fie, decâ t un bă tr ân cise de tot , o rudă de a lui, care fusese odat ă negustor bogat, dar să ră şi slujea acum ca supraveghetor la un depozit de b ă uturi. Câ nd aflai că în duminica asta ei poate aveau s ă pună totul la cale, mă cuprinse o ciudă de nu mă mai putui st ăp â ni. Toat ă ziua aceea şi în ziua urmă toare mă gâ ndii numai la asta. Îmi venea să -l sf âşii pe neamţ . Duminică diminea ţă , nu luasem încă nici o hot ă râ r e; dar după ce se sf â rş i liturghia la biseric ă , să rii din pat, îmi luai mantaua pe mine şi pornii întins spre pr ă v ă lia neamţ ului. Ştiam că o să -i gă sesc pe toţ i acolo. De ce mă duceam la neamţ şi ce voiam să -i spun, nici pâ nă ast ăz i nu ştiu. V âr â i în buzunar, a şa ca să fie, o rablă de pistol, cu care mă jucam pe câ nd eram bă ieţ andru, înv ăţâ nd să trag şi care nu era bun de nimic. Îl încă rcai totuşi, cu gâ ndul că dacă neamţ ul o să vrea să mă dea afar ă din casă ori o să se poarte necuviincios, să -l scot din buzunar şi să -l bag puţ in în sperieţ i. Iat ă -mă acolo, în atelier nu era nimeni; se aflau cu toţ ii în odaia din fund. Slujnicei îi dă duse, se vede, drumul. Str ă bat pr ă v ăl ia, dă u să intru în odaia din fund, dar ză vorul era tras. Inima-mi bă tea să -mi spargă pieptul; mă opresc şi ascult; vorbeau nemţ eşte. Era o uşă veche, închisă cu câ rlig; o izbesc cu piciorul şi se deschide. Arunc o privire: masa er ă pusă . Pe masă se aflau o cutie de cafea, o ma şină de
spirt cu un ibric pe ea şi nişte pişcoturi, iar ală turi, pe o alt ă tav ă, o caraf ă cu vodcă , scrumbie, salam şi o sticlă cu vin. Luiza şi mă tuşa ei, amâ ndouă îmbr ă cate că de să rbă toare, şedeau pe divan. În fa ţa lor, pe scaun, şedea logodnicul, sclivisit, în frac şi cu guler înalt. Mai la o parte şedea, t ăc ut, un alt neamţ , bă tr ân , gras, cu pă rul alb. Câ nd mă ivii, Luiza îngă lbeni. Mă tuşa ei să ri din loc, dar se lă să iar să cadă pe divan. Neamţ ul se încrunt ă. Se ridică supă rat şi-mi ieşi înainte: — Ce pofteşti dumneata? Eram gata să dau înapoi, dar mă cuprinse mâ nia. — Cum ce poftesc? Vezi bine, să mă primeşti şi să mă cinsteşti cu vodcă , doar am venit în vizit ă la dumneata. Neamţ ul se gâ ndi o clipă şi-mi spuse: — Poftim, ia loc. AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR 165 Mă a şezai pe un scaun. — Ei, nu-mi torni un pahar de vodcă ? — Uite vodca; bea, te rog. — Mie să -mi dai o vodcă bună , zic, simţ ind că -mi sare muştarul. — E o vodcă foarte bună . Fierbeam de ciudă că mă ia a şa, de sus şi că mă mă soar ă din cap pâ nă -n picioare, mai ales de fa ţă cu Luiza. Dă dui pe gâ t paharul şi zisei: — Ascult ă , neamţ ule, prea mă iei nu ştiu cum. Mai dă -te pe brazdă , că eu cu gâ nd de prietenie am venit la dumneata. — Prieten nu-ţ i pot fi, zice, că nu eşti decâ t soldat. Atunci mi-am ie şit din fire. — A, porc de câ ine ce-mi eşti! Ştii tu, bă câ mâţ arule, că în clipa asta pot face din tine tot ce-mi place? Uite, vrei să -ţ i gă uresc scă fâ r lia cu pistolul? Am scos pistolul din buzunar, m-am sculat şi i-am lipit ţ eava de t âm plă . Femeile să moar ă de frică şi mai multe nu; nu îndr ă zneau să cr â cnească ; iar cel bă tr ân , îngă lbenise şi tremura ca varga. Neamţ ul r ăm ase uluit, dar îşi veni numaidecâ t în fire. — Nu mi-e frică de dumneata, zice şi te rog, daca eşti om bine crescut, să pui îndat ă capă t acestei glume proaste; să ştii însă că de speriat n-ai să mă sperii, că ci nu mi-e frică de dum-neâ tă . — Ba minţ i, zic, ţ i-e frică ! Nu v ă d eu cum stai? Şi într-adev ă r, st ăt ea nemişcat şi nu cuteza să -şi mişte câ t de câ t capul sub pistol. — Nu, zise el, n-ai să îndr ăz neşti. — Şi de ce crezi, mă rog, că n-am să îndr ăz nesc? — Pentru că ţ i-e interzis şi ai să fii aspru pedepsit. Naiba să -l ia de neamţ t âm pit! Dacă nu mă a ţâţ a într-at â ta, tr ăi a şi azi; totul s-a înt âm plat numai din pricina încă păţâ nă rii lui. — Şi zici că n-ă m să îndr ăz nesc? — Nu!
— N-am să îndr ăz nesc? — N-ai să îndr ă zneşti s-o faci. — A şa? Ţ ine atunci, câ mâţ arule! Ut LJHJ1JE, V SKJ Adică , le invitase la el să bea cafeaua împreună şi că alţ ii n-or să mai fie, decâ t un bă tr ân c ise , o rudă de a lui, care fusese odat ă negustor bogat, dar să ră de tot şi slujea acum ca supraveghetor la un depozit de b ă uturi. Câ nd aflai că în duminica asta ei poate aveau s ă pună totul la cale, mă cuprinse o ciudă de nu mă mai putui st ă pâ ni. Toat ă ziua aceea şi în ziua urmă toare mă gâ ndii numai la asta. Îmi venea să -l sf âşii pe neamţ . Duminică diminea ţă , nu luasem încă nici o hot ă râ r e; dar după ce se sf â rş i liturghia la biseric ă , să rii din pat, îmi luai mantaua pe mine şi pornii întins spre pr ă v ă lia neamţ ului. Ştiam că o să -i gă sesc pe toţ i acolo. De ce mă duceam la neamţ şi ce voiam să -i spun, nici pâ nă ast ăz i nu ştiu. V âr â i în buzunar, a şa ca să fie, o rablă de pistol, cu care mă jucam pe câ nd eram bă ieţ andru, înv ăţâ nd să trag şi care nu era bun de nimic. Îl încă rcai totuşi, cu gâ ndul că dacă neamţ ul o să vrea să mă dea afar ă din casă ori o să se poarte necuviincios, să -l scot din buzunar şi să -l bag puţ in în sperieţ i. Iat ă -mă acolo, în atelier nu era nimeni; se aflau cu toţ ii în odaia din fund. Slujnicei îi dă duse, se vede, drumul. Str ă bat pr ă v ăl ia, dau să intru în odaia din fund, dar ză vorul era tras. Inima-mi bă tea să -mi spargă pieptul; mă opresc şi ascult; vorbeau nemţ eşte. Era o uşă veche, închisă cu câ rlig; o izbesc cu piciorul şi se deschide. Arunc o privire: masa era pusă . Pe masă se aflau o cutie de cafea, o ma şină de spirt cu un ibric pe ea şi nişte pişcoturi, iar ală turi, pe o alt ă tav ă, o caraf ă cu vodcă , scrumbie, salam şi o sticlă cu vin. Luiza şi mă tuşa ei, amâ ndouă îmbr ă cate ca de să rbă toare, şedeau pe divan. În fa ţa lor, pe scaun, şedea logodnicul, sclivisit, în frac şi cu guler înalt. Mai la o parte şedea, t ăc ut, un alt neamţ , bă tr ân , gras, cu pă rul alb. Câ nd mă ivii, Luiza îngă lbeni. Mă tuşa ei să ri diii loc, dar se lă să iar să cadă pe divan. Neamţ ul se încrunt ă. Se ridică supă rat şi-mi ieşi înainte: — Ce pofteşti dumneata? Eram gata să dau înapoi, dar mă cuprinse mâ nia. — Cum ce poftesc? Vezi bine, să mă primeşti şi să mă cinsteşti cu vodcă , doar am venit în vizit ă la dumneata. Neamţ ul se gâ ndi o clipă şi-mi spuse: — Poftim, ia loc. AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_165_ Mă a şezai pe un scaun. — Ei, nu-mi torni un pahar de vodcă ? — Uite vodca; bea, te rog. — Mie să -mi dai o vodcă bună , zic, simţ ind că -mi sare muştarul. — E o vodcă foarte bună . Fierbeam de ciudă că mă ia a şa, de sus şi că mă mă soar ă din cap pâ nă -n picioare, mai ales de fa ţă cu Luiza. Dă dui pe gâ t paharul şi zisei:
— Ascult ă , neamţ ule, prea mă iei nu ştiu cum. Mai dă -te pe brazdă , că eu cu gâ nd de prietenie am venit la dumneata. — Prieten nu-ţ i pot fi, zice, că nu eşti decâ t soldat. Atunci mi-am ie şit din fire. — A, porc de câ ine ce-mi eşti! Ştii tu, bă câ mâţ arule, că în clipa asta pot face din tine tot ce-mi place? Uite, vrei să -ţ i gă uresc scă fâ r lia cu pistolul? Am scos pistolul din buzunar, m-am sculat şi i-am lipit ţ eava de t âm plă . Femeile să moar ă de frică şi mai multe nu; nu îndr ă zneau să cr â cnească ; iar cel bă tr ân , îngă lbenise şi tremura ca varga. Neamţ ul r ăm ase uluit, dar îşi veni numaidecâ t în fire. — Nu mi-e frică de dumneata, zice şi te rog, dacă eşti om bine crescut, să pui îndat ă capă t acestei glume proaste; să ştii însă că de speriat n-ai să mă sperii, că ci nu mi-e frică de dumneata. — Ba minţ i, zic, ţ i-e frică ! Nu v ă d eu cum stai? Şi într-adev ă r, st ăt ea nemişcat şi nu cuteza să -şi mişte câ t de câ t capul sub pistol. — Nu, zise el, n-ai să îndr ăz neşti. — Şi de ce crezi, mă rog, că n-am să îndr ăz nesc? — Pentru că ţ i-e interzis şi ai să fii aspru pedepsit. Naiba să -l ia de neamţ t âm pit! Daca nu mă a ţâţ a într-at â ta, tr ăi a şi azi; totul s-a înt âm plat numai din pricina încă păţâ nă rii lui. — Şi zici că n-am să îndr ăz nesc? — Nu! — N-am să îndr ăz nesc? — N-ai să îndr ă zneşti s-o faci. — A şa? Ţ ine atunci, câ rnăţ arule! Şi am tras drept în ţ east ă. Că zu mort de pe scaun, în timp ce ă ilalţ i începur ă să ţ ipe. Bag pistolul în buzunar şi o şterg, iar câ nd ajung la cazarmă , îl arunc chiar lâ ngă poart ă în bă lă rii. Ajung apoi acasă , mă întind pe pat şi mă gâ ndesc: or să vină numaidecâ t să mă ridice. Trece un ceas, trec două – nu vine nimeni s ă mă aresteze. Gâ ndurile amare şi triste nu-mi dă deau pace şi că tre sear ă simt că nu mai pot sta a şa: trebuia s-o v ă d numaidecâ t pe Luiza. Trec prin dreptul casei ceasornicarului. V ăd acolo buluc de lume, poli ţ ie. Mă duc la cumă tr ă cea bă tr â nă şi o rog s-o cheme pe Luiza. Nu trecu decâ t o clipă şi veni fuga-fuguţ a, se aruncă la pieptul meu şi ţ in'te plâ ns. „E vina mea, îmi zice, că am ascultat de mă tuşa." îmi povesti apoi că după cele înt âm plate, mă tuşa ei se întorsese acasă cu spaimă -n oase şi că zuse bolnav ă la pat; hot ăr â se să nu spună nimă nui ce ştia şi-o sf ăt uise pe nepoat ă să tacă , at ât de frică -i era. „Lasă -i să facă ce vor. Nimeni nu ne-a v ă zut acolo, zice. Ceasornicarul i-a dat drumul slujnicei de teamă , că ci dacă ar fi aflat că vrea să se însoare, i-ar fi scos ochii. Şi nici lucr ăt orii nu erau în atelier, pe toţ i îi trimisese acasă . El singur pregă tise cafeaua şi gust ăr ile. Câ t despre ruda lui, bă tr ân ul ă la o via ţă întreagă n-a
deschis gura, a şa că o să tacă şi-acum. Câ nd a v ă zut ce-a v ăz ut, şi-a luat pă lă ria şi a plecat cel dint â i f ăr ă să scoat ă o vorbă ." S-a înt â mplat întocmai a şa cum prev ăz use mă tuşă -sa. Timp de două să pt ăm â ni nu s-au atins de mine, nimeni nu b ă nuia nimic. Mă crezi sau nu, Aleksandr Petrovici, niciodat ă în via ţ a mea n-am fost mai fericit ca în aste două să pt ăm â ni. Mă înt â lneam cu Luiza în fiecare zi. Şi dacă ai şti câ t ne apropiaser ă m unul de altul în aceste zile! Îmi zicea cu lacrimi în ochi: „Plec cu tine oriunde or să te trimit ă ; las totul şi te urmez." Mi se sf âşia inima de mila ei; îmi venea să -mi pun capă t zilelor. După două să pt ă mâ ni, însă , m-au arestat. Bă tr ân ul şi mă tuşa se înţ eleseser ă să mă denunţ e. — Dar, ia stai, îl întrerupsei eu pe Bakluşin, pentru ce-ai f ăc ut tu puteai fi osâ ndit la zece, cel mult la doisprezece ani de temniţă – asta era pedeapsa cea mai mare ce ţ i-o puteau da pentru o asemenea infracţ iune de drept comun, or, pe dumneata v ăd că te-au trimis aici, la sec ţ ia specială . Cum vine asta? — Asta-i alt ă mâ ncare de peşte, zise Bakluşin. Câ nd m-au dus în fa ţ a judecăţ ii, vine un că pitan şi se apucă să mă frece şi să mă muştruluiască , demi mergeau fulgii. Nu m-am mai putut st ă pâ ni şi i-am strigat: „Ce-ţ i veni de mă t eşti înjuri a şa, mă tică losule? Unde crezi că te afli? Ori nu vezi tablele împă ră cu pravila cea mare?" Ei şi atunci lucrurile s-au încâ lcit, pas de le mai descurcă ; am fost trimis în alt ă judecat ă , după alt ă r â nduială şi pentru toate câ te am pă că tuit m-au os â ndit la patru mii de lovituri de vergea şi la muncă silnică pe timp nelimitat şi iat ă -mă -s aici, la secţ ia specială . Iar câ nd m-au scos ca să -mi încasez pedeapsa cu bă taia, l-au scos şi pe că pitan: pe mine ca să mă treacă prin „uliţ a verde", pe el ca să -l degradeze şi să -l trimit ă în Caucaz ca simplu soldat. La revedere, Aleksandr Petrovici. Nu uita să vii la reprezenta ţ ia noastr ă. X S Ă RB Ă TOAREA NA Ş TERII LUI HRISTOS Iat ă că venir ă şi să rbă torile. Încă din ajun ocna şii nu mai ieşir ă la corvezi. S-au dus numai cei care lucrau în ateliere şi la croitorie; ceilalţ i, deşi li se încredinţ ase câ te o treabă şi fuseser ă trimişi prin diferite locuri, se întoarser ă cur ân d unul câ te unul sau în grupuri r ăz leţ e; după -masă însă nimeni nu mai pă ră si cazarma. De altfel, chiar în cursul dimineţ ii, cea mă i mare parte dintre ei umblaser ă după ale lor: unii ca s ă se aprovizioneze cu rachiu şi să se îngrijească de noi transporturi, alţ ii se învoiser ă ca să -şi vadă cumetrii şi cumetrele de prin ora ş ori ca să -şi adune banii pentru lucr ă rile f ăc ute mai demult; Bakluşin şi deţ inuţ ii care dă deau spectacolul se duseser ă pe la cunoscuţ i de-ai lor, cei mai mulţ i ordonanţ e ofiţ ereşti, ca să împrumute îmbr ă că mintea de care aveau nevoie pentru scenă . Erau destui care umblau preocupa ţ i şi gr ă bi ţ i, numai fiindcă îi vedeau pe alţ ii gr ă bi ţ i şi preocupa ţ i şi cu toate că unii, spre exemplu, n-aveau de primit bani de nică ieri, pă reau că a şteapt ă şi ei să primească de la cineva bani; într-un cuv â nt, toat ă lumea pă rea că a şteapt ă de la ziua de mâ ine o schimbare, ceva neobişnuit. Că tre sear ă , paznicii invalizi care plecaser ă în t âr g după cumpă ră t uri şi să facă diferite
comisioane pentru ocna şi aduser ă tot felul de bună t ăţ i: carne de vacă , purcei de lapte, gâşte. Mulţ i deţ inuţ i, chiar şi dintre cei mai modeşti şi economicoşi, care tot anul str ân geau ban cu ban, copeicuţă cu copeicuţă , socotir ă de datoria lor să -şi dezlege pentru o zi ca aceasta baierile pungii lor să ră că cioase şi s-o să rbă torească cum se cuvine. Era o zi mare pentru ocna şi, o să rbă toare recunoscut ă de lege, la care aveau un drept de net ă gă duit: în ziua aceea ocna şul nu putea fi scos la lucru şi astfel de zile erau numai trei pe an. Cine ştie câ te amintiri tulbur ăt oare se redeşteptau în sufletele bieţ ilor proscrişi în ajunul acestei să rbă tori! Încă din copilă rie oamenii din popor pă strează vie amintirea marilor să rbă tori. În aceste zile tot omul las ă la o parte treburile şi grijile obişnuite ca să se reculeagă şi să se odihnească în sâ nul familiei. La ocnă aceste momente prilejuiau aduceri-aminte pline de alean şi de gâ nduri amare. Respectul ocna şilor pentru aceast ă să rbă toare lua un aspect solemn, ce se transmitea şi ţ inutei lor: chefliii erau foarte rari, aproape toat ă lumea îşi lua o înf ăţ işare grav ă , toţ i se aflau în treabă , deşi mulţ i n-aveau nimic de f ăc ut. Chiar şi cei câţ iva beţ ivani sau tr â ndavi că utau să arate câ t mai demni. R â sul pierise de parcă ar fi fost interzis. Un fel de susceptibilitate şi ner ă bdare iritat ă , un fel de intoleranţă st ăp â nea temniţ a şi dacă cineva încerca să tulbure nota general ă , chiar şi f ăr ă voie, era pus numaidecâ t la punct în strigă te şi ocă ri; se supă rau pe el de parcă omul ar fi vrut cu tot dinadinsul să şi bat ă joc de să rbă toare. Purtarea ocna şilor era admirabilă , înduioşă toare chiar. Pe lâ ngă evlavia să dit ă din copilă rie în sufletul lor, deţ inuţ ii simţ eau instinctiv că , cinstind cum se cuvine aceast ă să rbă toare, se apropie oarecum de lumea din afar ă, că nu sunt cu desă v â rş ire uita ţ i de soart ă şi izgoniţ i din r â ndul oamenilor, de vreme ce şi în temniţă le este dat să împă rt ăşească o bucurie a tuturor. Lucrul acesta îl simţ eau din adâ ncul inimii, ceea ce se putea observa de la cea dint â i privire şi era lesne de înţ eles. Akim Akimâ ci f ă cuse şi el pregă tiri mari pentru să rbă toare. Amintiri de familie nu avea, deoarece, orfan, crescuse într-o casă str ă ină şi la v âr sta de cincisprezece ani începuse să trudească din greu. Nici de bucurii nu prea avusese parte, că ci tr ăi se o via ţă searbă dă , chibzuit ă , monotonă , de teamă să nu încalce îndatoririle ce-i erau impuse. Nu era nici prea bisericos din fire, fiindcă se pare că excesul de cuminţ enie înă buşise în el toate celelalte însuşiri şi daruri omeneşti, toate patimile şi pornirile, bune sau rele. Se pregă tea deci să să rbă torească Cr ăc iunul f ă ră tulburare şi emoţ ii: nu-l întrista nici o amintire înduioşă toare; i se oferea însă prilejul să -şi împlinească datoria cu grijă minuţ ioasă , cinstind o să rbă toare mare, a tuturor şi respect ân d o datină din moşi-str ăm oşi. De altfel, nici nu-i plă cea să despice firul în patru. Semnifica ţ ia unui lucru nu-i chinuise niciodat ă mintea; în schimb, era suficient să i se dea un ordin, ca să -l îndeplinească imediat cu o sf â nt ă acurateţ e. Dacă chiar a doua zi i s-ar fi poruncit s ă facă tocmai contrariul, s-ar fi supus f ă ră să cr â cnească şi, cu aceea şi r â vn ă şi meticulozitate, ar fi executat tocmai opusul celor ce f ă cuse în ajun. O dat ă în via ţ a lui, o singur ă dat ă numai, încercase să facă şi el a şa cum îl t ăi ase capul şi nimerise la ocnă . Aceast ă lecţ ie n-avea s-o
uite nicicâ nd. Deşi nu i-a fost dat să înţ eleagă vreodat ă cu ce se f ă cuse vinovat, se alesese, în schimb, din păţ ania lui, cu o înv ăţă tur ă dureroasă , întruchipat ă într-o regulă de conduit ă salutar ă: de a nu gâ ndi niciodat ă şi în nici un fel de împrejurare, fiindcă „a gâ ndi nu era treaba lui", cum îşi spuneau între ei ocna şii. Din devotament orbesc fa ţă de datină , anticipa cinstirea acestei zile şi privea cu un fel de respect pana şi purcelul de lapte umplut cu casa, fript chiar de el (că ci se pricepea şi la asta), ca şi cum n-ar fi fost un purcel ca oricare 1/U UKJO l WJLE, V CSKJ Altul, pe care-l poţ i cumpă ra şi frige oricâ nd, ci unul deosebit, un purcel de Cr ăc iun. Poate că era obişnuit încă din copilă rie să vadă pe masă , într-o zi ca aceasta, un purcel de lapte şi de atunci r ă mă sese încredinţ at că purcelul e un fel de mâ ncare ce nu poate lipsi într-o asemenea zi şi sunt convins c ă dacă i s-ar fi înt âm plat o singur ă dat ă să nu mă nâ nce de Cr ă ciun purcel fript, gâ ndul că nu şi-a îndeplinit cum se cuvine datoria fa ţă de o datină nu i-ar mai fi dat pace probabil toat ă via ţa . Pâ nă în ziua aceea, purtase un veston şi nişte pantaloni vechi, cu toate peticele îngrijit aplicate, care ajunseser ă însă în ultimul hal de jerpeleală . Dar în fundul cuf ă rului, echipamentul lui nou-nou ţ , primit cu patru luni mai înainte şi neatins, era pă strat cu sfinţ enie, ca să se poat ă înnoi cu el de Cr ă ciun şi numai gâ ndul la asta şi îi procura o deosebit ă plă cere. Lucrurile se petrecur ă întocmai. Încă de cu sear ă scoase din cuf ăr îmbr ă că mintea, o despă turi, o privi atent, o netezi, o scutur ă şi suflă pana şi ultimul firicel de praf sau de a ţă , şi, după ce se convinse că totul e în regulă , o încercă . Hainele îi veneau foarte bine: aveau o croială îngrijit ă , surtucul se încheia la gâ t, gulerul era drept şi tare şi îi ţ inea bă rbia mai ridicat ă ca de obicei; mijlocul uşor marcat amintea de vechea uniform ă pe care o purtase odinioar ă ; Akim Akimâ ci zâ mbi mulţ umit, rotindu-se mâ ndru în fa ţa oglinjoarei lui, pe care o împodobise mai de mult, plin de grijă , cu o ramă aurie. Numai o copcă de la haină nu pă rea să fie la locul ei; lui Akim Akimâ ci nu-i scă pă din vedere şi se hot ă rî s-o schimbe; după ce sf â rş i, încercă din nou haina şi constat ă că totul era în ordine şi că îi venea de minune, împă turi la loc lucrurile şi, pe deplin mulţ umit şi împă cat cu sine, le închise în ladă pâ nă a doua zi. Capul îi era destul de îngrijit ras, dar după un examen mai atent în oglind ă , Akim Akimâ ci ajunse la concluzia c ă pe alocuri mai trebuiau tunse nişte firicele de pă r mai r ă să rite decâ t celelalte şi numaidecâ t se gr ă bi să dea fuga la „maior", ca să -l radă cum trebuie şi reglementar. Nici vorbă că nimeni nu l-ar fi controlat a doua AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR 171 zi, dar Akim Akimâ ci nu se dă du înapoi nici de la asta, pentru a avea con ştiinţ a datoriei împlinite fa ţă de aceast ă zi mare. Încă din copilă rie se întipă rise în el venera ţ ia fa ţă de orice nasture, petliţă sau epolet; mintea lui era legat ă de acest semn exterior al îndatoririi indiscutabile, pe care-l adora în inima sa, ca pe icoana celei mai desă v âr ş ite elegante spre care poate nă zui un om îngrijit. După ce r ân dui astfel toate cele, ca mai vechi în cazarmă , porunci să se aducă f ân şi să fie risipit pe duşumea,
lucru ce se f ă cu şi în celelalte cază rmi. Nu ştiu din ce pricină se a şternea f â n pe jos în ajun de Cr ă ciun. O dat ă ispr ă vite toate pregă tirile, Akim Akimâ ci îşi f ăc u rugă ciunea de sear ă , se întinse în culcuşul lui şi că zu într-un somn adâ nc şi liniştit ca de copil, ca să se trezească a doua zi câ t mai de diminea ţă . La fel f ăc ur ă toţ i ceilalţ i ocna şi: că utar ă să se culce mult mai devreme ca de obicei. Ocupa ţ iile de fiecare sear ă fur ă lă sate la o parte; de joc de că rţ i nici vorbă nu putea fi, iar „maidanele" r ă maser ă f ăr ă muşterii. Toat ă lumea era în a şteptarea dimineţ ii urmă toare. Şi iat ă că sosi şi aceast ă diminea ţă mult a şteptat ă. Foarte devreme, înainte de a se lumina de ziu ă , începu să bat ă toba şi uşile cază rmilor se deschiser ă . Subofiţ erul intr ă să facă numă ră toarea ocna şilor şi le ur ă să rbă tori fericite. Glasuri blâ nde şi prietenoase îi r ă spunser ă tot cu ur ă ri. După ce-şi spuser ă în grabă rugă ciunea, Akim Akimâ ci, ca şi mulţ i alţ ii care aveau gâşte şi purcei la fript, plecar ă la bucă t ă rie ca să vadă în ce chip le fuseser ă pregă tite bună t ăţ ile. Prin ferestrele mici ale cază rmii, că ptuşite cu ză padă şi flori de chiciur ă, se ză rea pă lă laia focului aprins din vreme în cele două bucă t ă rii; toate cele şase cuptoare erau bine încinse. Prin curte, pe întuneric, ocna şi cu cojoacele zv â rlite pe umeri sau trase pe mâ neci zoreau spre bucă t ăr ie. Câţ iva dintre cei mai ner ă bd ă tori, foarte puţ ini de altfel, avuseser ă timp să dea ochi şi cu cr âşmarii. În general însă , umblau şi se ţ ineau cuminţ i, potoliţ i şi neobişnuit de cuviincioşi. Nu se mai auzeau certurile şi ocă rile obişnuite. Fiecare îşi dă dea seama că e o zi mare, o mă rea ţă să rbă toare. Unii apucaser ă să treacă şi prin alte caz ă rmi ca să -şi felicite cunoştinţ ele. Deosebea la ei un simţă mâ nt ce aducea a prietenie. În treacă t fie zis, j| ocna şi simţ ul prieteniei aproape că nu exist ă ; nu mă gâ ndes la o prietenie generală , nici vorbă de aceasta, dar nici maca la una restr â nsă , la o apropiere între doi deţ inuţ i. Nu prea, v ăz ut cazuri de acest fel la noi şi, trebuie să recunoa ştem, e ol tr ăs ă tur ă neobişnuit ă, pe care n-o înt â lneşti în lumea din i afar ă . În rela ţ iile dintre ei, toţ i ocna şii noştri, cu foarte rare i excepţ ii, erau reci, rezerva ţ i, ursuzi; era o comportare recunoscut ă şi adoptat ă o dat ă pentru totdeauna şi pentr toţ i, f ăr ă putinţă de schimbare; cum s-ar zice, intrase în obi-i cei. Ieşii şi eu din cazarmă ; începea să se crape de stelele palide se stingeau şi un v ă l str ă veziu şi albicios de cea ţă îngheţ at ă se înă lţ a deasupra îngr ă diturii. Dâ re groase de fum urcau încolă cindu-se din hogeagurile cuptoarelor. Mai mulţ i deţ inuţ i cu care mă înt âl nii îmi urar ă cu mult ă bună voinţă să rbă tori fencite. Le-am mulţ umit, felicit ân du-i şi eu la r â ndu-mi. Pâ nă atunci, unii dintre ei nu schimbaser ă nici o vorbă cu mine, deşi eram de o lună cu ei în temniţă . L â ngă bucă t ăr ie mă ajunse din urmă un ocna ş din cazarma militar ă, cu cojocul pe umeri. Mă ză rise din mijlocul cur ţ ii şi începu să strige: „Aleksandr Petrovici! Aleksandr Petrovici!" pe c â nd se îndrepta gr ă bit spre bucă t ăr ie. Mă oprii să -l a ştept. Era un flă că u t â nă r, cu fa ţa rotundă , cu ochii blâ nzi, îndeobşte at â t de t ă cut, încâ t de câ nd venisem în temniţă nu-mi adresase nici un cuv â nt şi nu-mi dă duse nici o atenţ ie. De altfel, nici nu ştiam cum îl
cheamă . Mă ajunse într-un suflet, se opri în fa ţ a mea şi mă privi zâ mbind oarecum prosteşte, cu aerul unui om în culmea fericirii. — Ei, ce s-a înt âm plat? Îl întrebai eu uimit, v ăz â nd că se uit ă la mine cu ochi mari şi nu scoate o vorbă . — Ce să se-nt âm ple! Azi e să rbă toare. Bâ igui el în cele din urmă şi, dâ ndu-şi seama că nu mai are nimic a-mi spune, mă pă ră s i pe dat ă ca să -şi vadă de treburi la bucă t ăr ie. Trebuie să adaug că de atunci nu ne-am mai înt â lnit aproape niciodat ă şi că n-am mai schimbat cu el vreo vorb ă pâ nă la ieşirea mea din temniţă . AMINTIRI DIN CA La bucă t ă rie, cuptoarelor. Fieca bucă tarii gă teau ziua aceea se sune nu se atingea de foamea şi ispita e: înt âi trebuia să vină gustate bucatele. N începu să se audă ^ de intrare: „Bucata % două ceasuri în pomana pentru ocnk' cantit ăţ i impresioa/plă cintele, gă luşte, k'1 gospodină în casele fcare să nu fi trimis j sfintele să rbă tori. F puţ ine, mai bogate, c f ăi nă , din partea unoj să ră că cioase; un cola,. Negre de-abia mâ nji'L1 să rac, din puţ inul c/'t recunoştinţă , f ăr ă să ^ cei care le f ăc eau, că ciula de pe cap, f ă' liQJ mulţ umire şi de urare', adunar ă gr ăm ezi mijii cazarmă , care împă rţ iri ceart ă, f ă ră supă rarev cază rmii noastre fu du o f ăc u Akim Akimâ ci,; lor fiecă ruia ce i se cu' se plâ ngea, nu se auzea die, pentru c ă nimă nui în asemenea clipe că ai Şi termină treburile la |7|e$ia liftului, Inii ii i lup pi şiiiit inii *> (ŞCEÎlttl pids (Biill 'je'Isj i J ŞII Nea şteptate subofiţ erul; el însă închidea ochii. Ofiţ erul de gardă îşi f ă cu rondul de vreo trei ori în ziua aceea. Dar ocna şii beţ i se ascundeau numaidecâ t şi că rţ ile dispă reau ca prin farmec; de altfel, pâ nă şi el pă rea dispus să nu ia seama la abaterile şi neor â nduielile mai mă runte. Într-o zi ca aceasta, un om beat nu era cine ştie ce abatere. Veselia se înteţ ea şi chefliii erau din ce în ce mai mulţ i. Nu înt âr ziar ă să se iste şi certuri. Cei mai mul ţ i r ăm â neau însă treji, a şa că avea cine să -i pă zească pe beţ ivi. În schimb, cei porniţ i pe chef beau în neştire. Gazin se simţ ea ca peştele în apă : se plimba mulţ umit pe lâ ngă patul sub care îşi depozitase rezerva de rachiu, dinainte pregă tit ă şi ţ inut ă sub ză padă în dosul cază rmii, într-un loc tainic; r â dea cu şiretenie câ nd vedea îmbulzindu-se muşteriii. El nu pusese în gur ă strop, a şa că era treaz de-a binelea. Avea de gâ nd să se îmbete abia la sf â rş itul să rbă torii, în ultima zi de Cr ăc iun, după ce urma să golească buzunarele deţ inuţ ilor. Cază rmile r ă sunau de, câ ntece, dar beţ ia devenea tot mai amarnică , a şa încâ t câ nte-] cele se sf â rş eau în lacrimi. Mulţ i se plimbau ţ anţ oşi cu; cojoacele pe umeri şi ciupeau satisf ă cuţ i corzile balalaicelor] f ă cute de mâ na lor. În cazarma secţ iei speciale se înjghebase < chiar şi un cor de şapte-opt oameni. Câ ntau frumos, cui acompaniament de chitare şi balalaice. Câ ntece cu adev ă rat j populare r ăs unau rar. Îmi amintesc numai de unul singur, j c â ntat cu mult ă voioşie: Tinerică cum sunt eu Asear ă m-am dus să beu.
Aici, într-o variant ă nouă , pe care n-o mai auzisem pâ nă atunci; şi anume, la sf âr ş itul câ ntecului se adă ugaser ă câ teva versuri: Tinerică cum sunt eu, Muncii asear ă din greu: Lingurile le spă lai, AMINTIRI UtN CASA MUKTILOR_177 L ă turile-n ciorbă turnai, Cu zoaiele pragurilor Dă dui gust plă cintelor. Se câ ntau mai ales c â ntecele zise „de ocnă ", prea bine cunoscute, de altfel. Într-unui dintre ele, Alt ăd at ă. , foarte hazliu, se povesteşte cum omul, după o via ţă liber ă ca de boier, petrecut ă în chefuri şi desf ă tare, a nimerit la ocnă ; cum alt ă dat ă mâ nca „blamanje" şi bea „şenpanie", iar acum: Din strachina cu zeamă lungă Mă nâ nc de-mipâ râ ie-n urechi. Am auzit şi un alt câ ntec foarte cunoscut: Vesel mi-am tr ăi t pe vremuri veacu', C-am avut şi bă nişori de-ajuns. Capitalul dusu-s-a la dracu', Iar ă eu în temniţă -am ajuns. Şi a şa mai departe. Aici însă cuv â ntul „capital" se pronunţ a „copital", prin asemă nare cu verbul copiti, adică a pune la chimir. Nu lipseau nici câ ntecele triste. Unul, destul de cunoscut, era un autentic c â ntec de ocnă : Iaca, soarele r ăs are, Tobele bat deşteptarea — toarea. Şefu '-n uşă că apare, Şi-a-nceput numă ră După zidurile groase E pitit ă- a noastr ă soart ă; Dumnezeu n-o să ne lase El de grijă -aici ne poart ă . Ş.a.m.d. Un alt câ ntec suna şi mai trist; avea, de altfel, o melodie foarte frumoasă , cuvintele însă erau de un sentimentalism j/78_DOSTOlEVSjq prea dulceag şi destul de agramat compuse, probabil de un deţ inut. Îmi aduc aminte doar câ teva strofe: N-o să -mi vadă ochii ţ ara-n care Mă icuţ a-mea m-a ală ptat; Nevinovat, să suf ăr chinurile-amare Pe veci acum sunt condamnat. Pe-acasă cucuveaua câ nt ă şi plin dejaie-i al ei câ nt. Trist ă, inima mi se fr ă mâ nt ă Vai, câ t de departe sunt. Câ ntecul acesta se câ nta deseori la noi în cazarmă , dar nu în cor. Vedeai pe câ te unul cum, după ce îşi sf âr ş ea lucrul, ieşea afar ă şi se a şeza în prag, pierdut pe gâ nduri, cu bă rbia proptit ă în palmă ; pe urmă se pornea să câ nte cu glas subţ ire, t ân guitor. Ţ i se rupea inima ascult â ndu-l. Nu duceam lipsă de voci frumoase în temniţă . Se lă sa înserarea. Dorurile şi aleanul, amă ră c iunea şi durerea r ăz bă teau neostoite prin cea ţ a ameţ itoare a beţ iei şi petrecerii. Ocna şul care cu un ceas mai înainte se pr ă pă dea de r âs plâ ngea acum într-un colţ , beat mort. Unii şi apucaser ă să se încaiere de câ teva ori. Alţ ii, palizi, ţ inâ ndu-se cu greu pe picioare, umblau ar ţă goşi prin cazarmă , iscâ nd certuri cu orice preţ . Cei trişti la beţ ie că utau zadarnic un suflet în fa ţ a că ruia să -şi descarce inima şi să -şi plâ ngă soarta cu lacrimi amare de be ţ ivan. Toat ă aceast ă lume să rmană dorise să petreacă în veselie şi voie bună o zi de mare să rbă toare, dar, Doamne! Ce
trist ă şi apă să toare se ar ăt ă pâ nă la urmă aceast ă zi, aproape pentru toţ i. Fiecare o petrecuse cu deznă dejdea omului înşelat de speranţ e. Peţ rov mai veni de vreo două ori să mă vadă ; bă use foarte puţ in şi era aproape cu totul treaz. Pâ nă în ultima clipă a ştepta parcă să se înt â mple ceva, ceva neobişnuit, solemn şi hazliu la culme. N-o spunea, dar i se citea în ochi. Umbla neobosit din cazarmă în cazarmă . Dar nimic deosebit nu se pi în afar ă de beţ ia t âm pă care-i ameţ ise pe toţ i, mboldindu-i la înjur ă turi, la certuri, la nebunii. Sirotkin ît ă cea şi el f ăr ă nici un rost din cazarmă în cazarmă , frumuşel> cur ăţ el ca totdeauna şi parcă a ştepta şi el, naiv şi liniştii să se înt âm ple ceva deosebit. Treptat, priveliştea deveni de nesuferit, dezgust ăt oare. Multe lucruri îţ i provocau desigur r â sul, dar eu, drept să spun, simţ eam că mă înă buş, că mă deprimă acest spectacol şi mi-era at ât de milă de toţ i oamenii ace ştia, încâ t o tristeţ e amar ă îmi nă pă di sufletul. Iat ă, bună oar ă , între doi ocna şi s-a încins o discuţ ie şi nu se dumiresc care dintre ei să facă cinste. Se vedea că s-au întins de mult la vorbă şi că se şi certaser ă din pricina asta. Mai ales unul dintre ei îi purta pică celuilalt pentru vechea socoteal ă , numai de el ştiut ă. Se t ân guia şi se silea cu limba împleticit ă să -i dovedească prietenului să u de beţ ie că l-a nedrept ăţ it şi l-a pă că lit în urmă cu un an, de L ă sata Secului, câ nd a v â ndut un cojoc şi nu i-a spus câ t anume a primit pe el. Şi mai era încă ceva. Cel care se jeluia era un om înalt, v â njos, potolit din fire şi nicidecum prost, dar care, atunci câ nd se îmbat ă , îşi că uta prieteni şi se lega de om ca scaiul, ca să -şi verse amă rui. Pe câ t se pare şi cearta şi pretenţ iile lui nu aveau alt ţ el decâ t acela de a gă si prilejul pentru o şi mai trainic ă împă care. Celă lalt era un om scund şi îndesat, cu fa ţa rotundă , şiret ca o vulpe. Deşi bă use, pare-se, mai mult decâ t prietenul să u, se ar ăt a mai puţ in ameţ it. Era un individ care ştia ce vrea şi printre ocna şi trecea drept un om cu stare; se vedea câ t de colo că nu-i convenea să -şi înt ăr ite prietenul cel expansiv şi, de aceea, îl duse la cr âşmar; acesta din urmă susţ inea sus şi tare că el îi datorează nişte bă ni şi, deci, trebuie să -l cinstească , „dacă , mai are, bineînţ eles, câ t de câ t obraz". Cr âşmarul, foarte respectuos cu cel care pl ă teşte şi dispreţ uitor oarecum cu prietenul expansiv, care bea pe socoteala altuia, ia o cea şcă şi o umple cu rachiu. — Nu, Stiopka, tu trebuie să faci cinste, e de datoria ta s-o faci. 180 uuj i win v ajsj — Ia mai lasă -mă -n pace; îmi bat gura pe degeaba cu tine, r ăs punde Stiopka. — Ba nu-i a şa, Stiopka, nu se las ă celă lalt, luâ nd cea şca pe care i-o întindea cr âşmarul, ză u că -mi eşti dator; dacă t ă gă duieşti, n-ai pic de ruşine; ia te uit ă cum îţ i fug ochii, parcă i-ai avea de împrumut. Tică losule! A şa să ştii, Stiopka. Eşti un tică los şi jumă tate. — Mai tacă -ţ i fleanca, bre omule! Ce at ât a vorbă rie f ă ră rost. Bea-ţ i mai bine rachiul. Dacă vezi că -ţ i fac cinste, ce mai a ştepţ i, îi zise cr âşmarul prietenului expansiv; că doar n-am să stau la cheremul t ă u pâ nă mâ ine!
— Îl beau, n-aibi grijă , ce te r ăţ oieşti a şa? Să nă tate şi noroc de sfintele să rbă tori, Stepan Dorofeici! Adă ugă el] politicos şi cu o uşoar ă plecă ciune, adresâ ndu-i-se lui Stiopka, pe care cu o clip ă mai înainte îl f ăc use tică los. Să tr ă ieşti o sut ă de ani de aici înainte; câţ i au mai fost pâ nă acu', nu-i mai punem la socoteală . Bă u, îşi drese glasul mulţ umit şi se şterse la gur ă . — Stra şnic mai ţ ineam eu la bă utur ă , mă fra ţ ilor, câ nd eram mai t ân ă r! Zise el mâ ndru şi grav, adresâ ndu-se parcă tuturor şi nimă nui anume, dar se vede că mi-am mâ ncat mă laiul. Îţ i mulţ umesc, Stepan Dorofeici! — N-ai pentru ce. — Dar să ştii, Stiopka, să ştii că n-am ispr ă vit încă vorba noastr ă . În ochii mei te-ai dovedit mare tică los, dar lasă -mă să -ţ i spun că . — Şi eu, uite ce am să -ţ i spun, beţ ivanule, îl întrerupse deodat ă Stiopka, pierzâ ndu-şi r ă bdarea. Ascult ă şi ia bine seama: împă rţ im lumea pe din două , juma-juma, asta-i jumă tatea ta, cealalt ă -i a mea; umblă să nă tos şi să nu mai dai ochii cu mine. Mi s-a f ăc ut lehamite! — Vasă zică , nu vrei să -mi dai banii? — Care bani, mă beţ ivane? AMINTIRI DIN LASA MUK j 1LUK 10 1 _ Ei lasă că pe lumea cealalt ă ai să alergi tu după mine să roi-i dai, da' să ştii că ai să -ţ i pierzi vremea! Bă nişorii noştri sunt câştiga ţ i cu trudă grea, în sudoarea frunţ ii, cu mâ inile bă t ăt orite de muncă . 0 să plă teşti scump pe lumea cealalt ă pentru bă nuţ ii ce mi-ai papat. — Du-te dracului! — Ia nu mă mai dr ăc ui, că . — Haide, şterge-o! — Tică losule! — Puşcă ria şule! Şi se pornir ă iar pe ceart ă şi gâ lceava şi ocă rile se ţ ineau lanţ , mai dihai ca înainte de a se cinsti. Mai încolo, doi prieteni a şeza ţ i pe prici stau de vorbă : unul e înalt, voinic, muşchiulos, cu fa ţ a ca de mă celar, roşie aprinsă . Numai că nu-i dau lacrimile de at â ta duioşie. Celă lalt, slă buţ , subţ irel, cu un nas lung, din care st ă parcă mereu gata să picure ceva, cu ochii mici ca de purcel, pleca ţi în jos. E un om iscusit şi cu ştiinţă de carte; a fost pe vremuri slujba ş şi îşi tratează prietenul cam de sus, lucru ce nu-i tocmai pe placul celuilalt, deşi n-o arat ă. Au bă ut împreună toat ă ziua. — Câ nd îţ i spun că m-a atins! Strigă grasul, scutur â ndu-şi de umă r camaradul cu mâ na stingă . „Atins" vrea să însemne la el „lovit". Prietenul cel gras, fost plutonier, îşi pizmuie şte în adâ ncul sufletului prietenul de beţ ie pentru priceperea şi vorba-i meşteşugit ă; de aceea, fiecare se str ă duieşte să -şi gă sească cuvinte câ t mai alese.
— Să ştii însă că nici tu n-ai dreptate. Începu grav şi sentenţ ios slujba şul f ăr ă să -şi ridice privirea la prietenul s ă u. — M-a atins, n-auzi! Urmeaz ă celă lalt, scutur ân du-l şi mai şi de umă r. Numai pe tine te am pe lume, auzi tu? De aceea numai ţ ie-ţ i spun: m-a câ rpit! — Şi eu îţ i spun că o dezvinov ăţ ire at ât de şubredă , dragă prietene, nu poate decâ t să te facă de ris! Îl contrazice politi- 182 DOSTOIEVSKI Cos slujba şul cu glasu-i domol şi subţ ire; trebuie să recunoşti şi tu, prietene dragă , că beţ ia nu ţ i se trage decâ t de la pro-pria-ţ i nestatornicie. Prietenul cel gras se dă puţ in înapoi clă tinâ ndu-se, se uit ă cu ochi tulburi la slujba ş, care pare vizibil mulţ umit de cuvintele lui şi deodat ă îl izbeşte cu pumnul lui zdrav ăn drept în obraz. În felul acesta ia sf â rş it prietenia lor de o zi întreagă . Prietenul cel drag se rostogoleşte în nesimţ ire sub pat. Dar iat ă că apare în cazarmă un cunoscut de-al meu, de la sec ţ ia specială , un flă că u vesel şi nepă să tor, care nu e tocmai prost, de şi la înf ăţ işare e cam simpluţ , un mucalit şi jumă tate, glumeţ şi zeflemitor, f ăr ă a fi şi r ă ut ă cios. E cel care, în ziua câ nd fusesem adus în temniţă , că uta în bucă t ăr ie un bogă tan, susţ inea că are „ambâţ " şi în cele din urmă bă use cu mine o cană de ceai. Un bă rbat că de vreo patruzeci de ani, cu buze că rnoase şi nasul gros şi borcă nat. Cu o balalaică în mâ nă , că reia-i ciupeşte uşurel strunele. În urma lui se ţ ine ca o umbr ă un ocna ş micuţ , cu cap mare, pe care abia de-l cunoşteam, un om nebă gat în seamă . Era cam ciudat din fire, neîncreză tor, veşnic t ăc ut şi posomorit, lucra în atelierul de croitorie şi st ăt ea de obicei deoparte, f ăr ă să lege prietenii. Acum însă , beat fiind, se ţ inea scai de Varlamov, neliniştit şi tulburat peste mă sur ă , dâ nd din mâ ini şi izbind cu pumnii în pereţ i şi în paturile de scâ nduri şi gata-gata s ă izbucnească în plâ ns. Varlamov nu-i dă dea nici o atenţ ie, ca şi cum nu i-ar fi stat în preajmă . Curios e că pâ nă atunci cei doi oameni nu fuseser ă lega ţ i prin nimic; nu se potriveau nici ca îndeletnicire şi nici ca fire. Şi osâ nda o aveau de categorii deosebite şi nu şi-o ispăşeau în aceea şi cazarmă . Ocna şul cel mic de stat se numea Bulkin. Cum dă du ochii cu mine, Varlamov zâ mbi. Şedeam pe prici, la locul meu de lâ ngă sobă . Se opri la câţ iva pa şi, r âm ase o clipă pe gâ nduri, ca apoi s-o pornească cu pas AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_183_ şov ă ielnic, bă lă bă nindu-se câ nd într-o parte, câ nd în alta; se post ă în fa ţa mea, într-o poză teatrală şi, atingâ nd uşor coardele balalaicii, începu să câ nte bă tâ nd tactul cu piciorul: Cu obrajii rumeiori Canta draga pâ nă -n zori, Ca o pă sarea; Fust ă de atlaz că are, Cu şiret la cingă toare, Feţ işoara mea. Acest câ ntec avu darul să -l scoat ă din fire pe Bulkin, care începu să dea din mâ ini şi să ţ ipe, întorcâ ndu-se că tre cei din sală : — Minte, fra ţ ilor, minte cu neruşinare! Tot ce spune e minciună ; nu-i nimic adev ă rat! — Moşulica Aleksandr Petrovici, toat ă cinstea şi considera ţ ia, zise vesel Varlamov, f ăc â nd o plecă ciune şi privin-du-mă cu ochi şireţ i, gata să mă să rute. Era cam bă ut.
Vorba: „Moş cutare." însoţ it ă de cuvinte de respect se obişnuie şte să se spună în popor, prin toat ă Siberia, în semn de cinste, de respect, ba şi cu o nuanţă mă gulitoare câ teodat ă, chiar şi atunci câ nd e adresat ă unui t ân ă r de două zeci de ani. — Ei bine, Varlamov, ce mai faci? — A şa şi a şa! Nici tu laie, nici b ă laie. Numai că cine-i bucuros de să rbă toare trage la mă sea de diminea ţă . Să -mi fie cu iert ăc iune! Varlamov le spuse pe toate astea cu glas t ă ră gă nat. — Minte, minte iar ăşi! Strigă Bulkin lovind cu pumnul în scâ ndurile priciului, deznă dă jduit la culme. Dar Varlamov pă rea că se jurase să nu-l bage în seamă , spre hazul tuturor, că ci Bulkin se ţ inea de el şi nu-l slă bise o clipă încă de diminea ţă , f ăr ă să ştie ce-i căşunase pe el, numai şi numai pentru că îi intrase în cap că Varlamov „minte şi tot ce spune e minciună ". Îl urmă rea pas cu pas, se lega de orice cuv ân t spus de el, fringâ ndu-şi mâ inile, izbind cu pumnii în pereţ i, în priciuri, chinuit de gâ ndul ce-i intrase în cap şi anume că „tot ce spune Varlamov e minciună !" Dacă ar mai fi avut pă r pe cap şi l-ar fi smuls, desigur, c iune. Iţ i venea să crezi că el avea să în nemă rginita lui durere şi amă ră r ă spundă de toate faptele lui Varlamov, c ă orice vină a acestuia că dea de-a dreptul asupr ă- i. Culmea era însă că acesta nu-i dă dea nici o atenţ ie lui Bulkin, de parcă nici nu l-ar fi v ăz ut. — Minte! Minte! Minte! Nimic nu-i adev ăr at! Striga Bulkin. — Şi ce-ţ i pasă ţ ie? Îl întrebau r â zâ nd ocna şii. — Voiam să -ţ i spun, Aleksandr Petrovici, că în tinereţ e eram un bă iat foarte chipeş şi fetele se pr ăp ă deau după mine. Începu Varlamov, nitam-nisam. — Minte! Iar ăşi minte! Îl întrerupse Bulkin cu un ţ ipă t ascuţ it. Ocna şii r â deau în hohote. — Şi ce mă mai fuduleam în fa ţ a lor! Aveam o c ă ma şă roşie şi pantaloni de catifea; mă întindeam pe divan ca un conte de Butelca, beat cri ţă ; mă rog – tot ce pofteşti! — Minte! Să ri cu hot ă râ r e Bulkin. — Moştenisem de la taică -meu o casă de piatr ă cu două caturi. În doi ani cele două caturi s-au dus pe bă utur ă , nu mi-a mai r ăm as decâ t o poart ă f ăr ă st âl pi. Ce să -i faci! Banii-s ca porumbeii, vin şi se duc. — Minte! I-o t ă ie Bulkin şi mă i hot ă râ t . — Deună zi, după ce-am ajuns aici, am trimis o scrisoric ă numai miere şi zahă r rubedeniilor, să -mi facă rost de ceva bă nişori. Care zic că n-am vrut să ascult de pă rinţ i, că am f ăc ut toate după capul meu. Au trecut şapte anişori de atunci. — Şi n-ai primit nici un r ăs puns? Îl întrebai zâ mbind. U11N CASA MUK11LUK 185 — Nimic, dă du el din cap r âz â nd, apropiindu-şi din ce în ce nasul de obrazul meu. Am aci o iubit ă , Aleksandr Petrovici. — Nu mai spune!
— Onufriev zicea adineauri: „O fi a mea ciupit ă de v ăr sat şi slut ă foc, dar are rochii multe, pe câ nd a ta e frumoasă de pică , da' umblă cu cer şitul". — Şi e adev ăr at? — Că -i cer şetoare e drept! R ă spunse el, str â mbâ ndu-se de r â s; toat ă lumea începu să r â dă în hohote. Toţ i ştiau că e încurcat cu o cer şetoare, că reia în cele şase luni nu-i dă ruise decâ t zece copeici. — Ei bine şi ce vrei de la mine? Îl întrebai în cele din urmă , doar-doă r oi scă pa cumva de el. T ăc u, mă privi cu ochi blâ nzi şi rosti duios: — N-ai avea bună voinţă cu acest prilej să -mi dai de-o cinzeacă ? Azi n-am bă ut decâ t ceai, câ t a fost ziua de lung ă , adă ugă el înduioşat, luâ nd banii pe care îi dă deam; şi să vezi, Aleksandr Petrovici, am bă ut at ât a ceai din ă sta, că mi s-a urcat fierbinţ eala la cap şi simt că fac broa şte în burt ă . În timp ce Varlamov lua banii din m â na mea, chinurile sufleteşti ale lui Bulkin nu mai cuno şteau margini. Se fr ă mâ nta şi dă dea din mâ ini ca un nebun; numai că nu plâ ngea. — Oameni buni! Zbier ă el că tre toţ i ceilalţ i, ieşindu- şi din fire. Uita ţ i-v ă la el – minte de înghea ţă apele! Tot ce spune e numai şi numai minciun ă . Numai minciun ă ! — Da' ce te doare pe tine, om nesă buit ce eşti?! Îi strigau ocna şii mira ţ i de-at ât a zbucium şi furie zadarnică . — Nu-i dau voie să mint ă ! Strigă furios Bulkin, cu ochii scâ nteietori, lovind din r ă sputeri cu pumnii în scâ nduri. Nu vreau să mint ă! Toat ă lumea se pr ă pă dea de r âs . După ce luă banii, Varlamov îmi f ă cu o plecă ciune şi se gr ă bi, str âm bâ ndu-se în toate chipurile, să se ducă la cr âşmar. Abia atunci pă ru că -l vede pe Bulkin pentru prima oar ă. — Să mergem! Îi zise el, oprindu-se în prag, ca şi câ nd ar fi avut nevoie de el cu adev ă rat pentru cine ştie ce treburi importante. Zbâ rciogule! Mai adă ugă el cu dispreţ , lă sâ ndu-l să treacă înainte pe bietul Bulkin şi se depă rta zdr ă ngă nind din balalaică . Dar ce rost are să mai descriu tot v âr tejul asta! În sf âr ş it, se termină şi aceast ă zi înă buşitoare. Ocna şii adormir ă pe priciuri, cuprinşi de un somn greu. Vorbeau şi aiurau în somn parcă mai mult ca în alte nopţ i. Ici-colo câ te unii mai vegheau pe la „maidane". S ă rbă toarea, a şteptat ă îndelung şi cu at â ta ner ă bdare, a trecut. Mâ ine începe iar şirul nesf â rş it de zile monotone, zile de muncă silnică . XI REPREZENTA Ţ IA În seara celei de-a treia zile de Cr ă ciun avu loc prima reprezenta ţ ie a teatrului nostru. Pregă tirile, de bună seamă anevoioase şi obositoare, au fost f ăc ute de actori, care-şi luaser ă totul asupra lor, a şa încâ t noi toţ i ceilalţ i ocna şi nu ştiam nici în ce stadiu se află şi nici ce anume avea s ă se reprezinte. În ultimele trei zile, pe c â nd ieşiser ă la lucru, actorii c ă utaser ă în fel şi chip să facă rost de costumele necesare. De câ te ori mă înt âl neam cu Bakluşin, pocnea din degete de mulţ umire, dar t ă cea chitic. Pe de alt ă parte, se pare că şi
maiorul se afla în toane mai bune. Habar n-aveam dacă ştia sau nu ceva despre acest teatru; şi dacă ştia, fie că -şi dă duse aprobarea, fie că preferase să închidă ochii asupra acestei toane a deţ inuţ ilor, av â nd grijă , fireşte, să sugereze că totul trebuie să se petreacă într-o ordine desă v â rş it ă. Înclin să cred că ştia; nu se putea să nu fi aflat de reprezenta ţ ie, dar nu voia să se amestece, fiindcă îşi dă dea seama că totul ar fi Anapoda dacă o interzicea: deţ inuţ ii aveau să se ţ ină de nă zbâ tii, să se îmbete, încjt era poate mai bine s ă aibă o ocupa ţ ie. De fapt, presupun că a şa trebuie să se fi gâ ndit maiorul, fiindcă ar fi fost judecata cea mai firească , mai logică şi mai să nă toasa. Ba am putea spune chiar că dacă deţ inuţ ii n-ar fi avut de să rbă tori aceast ă reprezenta ţ ie sau vreo alt ă îndeletnicire asemă nă toare, însăşi administra ţ ia temniţ ei ar fi trebuit să ia iniţ iativa unei asemenea reprezenta ţ ii sau îndeletniciri. Cum însă maiorul nostru se distingea printr-un mod de a gâ ndi total deosebit de cel al tuturor oamenilor prin judecata lui de-andoaselea, cred că -mi încarc sufletul cu un mare pă cat, numai presupunâ nd că el ştiuse de reprezenta ţ ie şi o încuviinţ ase. Nu-i st ăt ea în fire. Un om ca el se simte mereu îmboldit să lovească , să -l oprime pe om, să -l strivească , să -l lipsească de ceva, să -l priveze de un drept, într-un cuv â nt, să -şi înscă uneze pretutindeni r â nduiala. A şa îl cunoştea tot ora şul. Puţ in îi pă sa că aceste îngr ăd iri ar fi putut st âr ni împotriviri dintre cele mai nedorite! La ce bun ar mai fi existat pedepse (a şa judecă indivizii de felul maiorului nostru)? Iar tică loşii de ocna şi nu merit ă altceva decâ t să li se aplice cu stricteţ e şi perseverenţă litera legii – at ât şi nimic mai mult! Aceşti indivizi care sufer ă de orbul gă inilor, nevolnici executori ai legii, nu înţ eleg şi nici nu sunt în stare să înţ eleagă că o aplicare oarbă a legii, f ăr ă grijă de spiritul ei, nu poate duce decâ t la dezordine şi numai la dezordine a dus întotdeauna. „Fac a şa cum st ă scris în lege, mai mult ce vreţ i?" spun ei şi se mir ă sincer atunci câ nd li se pretinde să facă uz de bun-simţ şi de judecat ă să nă toasă în aplicarea legii. Câ t despre judecata să nă toasă , multora dintre ei li se pare cu totul de prisos, un lux inutil, inadmisibil, o constr â ngere. Oricum, subofiţ erul şef nu se împotrivi câ nd fu vorba să se înceapă pregă tirile pentru aceast ă serbare şi ocna şii nu aveau nevoie de mai mult. A ş putea să adaug cu toat ă convingerea că , dacă în timpul să rbă torilor nu s-au ivit neor â nduieli, nu s-a iscat nici o ceart ă mai grav ă , n-a fost nici un caz de furt în temniţă , totul se datora sim ţă mâ ntului de recunoştinţ a al ocna şilor pentru faptul că li s-a îngă duit aceast ă serbare. Sub ochii mei, deţ inuţ ii îşi domoleau camarazii care se cam întrecuser ă cu mă sura la bă utur ă, că utau să pună capă t certurilor, numai de teamă că nu li se va da voie să joace teatru. Subofiţ erul le ceruse ocna şilor să -şi dea cuv â ntul de cinste că totul se va petrece în linişte şi că oamenii se vor purta cuviincios. De ţ inuţ ii se învoiser ă cu bucurie şi că utar ă să -şi ţ ină cuv ân tul cu toat ă sfinţ enia; se simţ eau mă guliţ i peste mă sur ă de acest fapt. În treacă t fie zis, administra ţ ia n-avea nimic de suferit sau de pierdut, dacă -şi dă dea aprobarea. Reprezenta ţ ia nu cerea nici un fel de mă suri administrative speciale; scena improvizat ă se ridica şi se dă dea jos cel mult
într-un sfert de or ă . Spectacolul avea să ţ ină un ceas şi jumă tate şi dacă pe nea şteptate ar fi venit un ordin de sus ca reprezenta ţi a să nu mai aibă loc, totul ar fi reintrat într-o clipă în normal. Costumele erau ascunse în cuferele ocna şilor. Dar înainte de a ar ăt a cum fusese organizat ă reprezenta ţ ia şi ce fel de costume aveau actorii, a ş vrea să spun câ teva cuvinte despre afiş, adică despre programul reprezenta ţi ei. De fapt, nu exista un afiş scris. Numai pentru cea de-a doua şi a treia reprezenta ţ ie, Bakluşin avea să facă unul anume pentru domnii ofi ţ eri şi pentru musafirii cei mai de seamă care ne-au onorat cu prezenţ a lor. Aceştia erau: ofiţ erul de gardă şi chiar şi ofiţ erul de serviciu pe garnizoană şi, în sf âr ş it, ofiţ erul de geniu; şi tocmai în cinstea acestor oaspeţ i aleşi fusese scris afişul. Se credea că teatrului nostru de temniţă îi va merge faima pâ nă în cel mai îndepă rtat colţ al fort ă reţ ei, ba chiar şi în ora ş, cu at ât mai mult că în localitate nu exista teatru: se spunea că s-ar fi înjghebat câ ndva o trupă de amatori, dar numai pentru o singur ă reprezenta ţi e, după care îşi încheiase existenţ a. Ocna şii se bucurau ca ni şte copii de cel mai mic succes al teatrului nostru, ba se şi lă udau cu el. „Cine ştie, îşi ziceau ei, poate c ă au să afle şi cei mari şi or să vină şi ei să vadă ce sunt în stare ocna şii. U1JN CASA MOR Ţ ILOR 189 j
Grigoriev, foarte popular în acea vreme; începâ nd din 1831, a fost montat pe scena petersburghezâ , iar din 1833 publicat în multe ediţ ii (n. ed. Ruse). Bakluşin numai cei tineri, cu ca şul la gur ă , care nu se pă trunseser ă încă de ştiinţ a de a nu-şi pierde cumpă tul la orice s-ar fi înt âm plat. Dintre cei v â rstnici, numai deţ inuţ ii cu autoritate consacrat ă , cu prestigiu de nezdruncinat, îşi îngă duiau să se manifeste în voie, f ăr ă teamă de a şi-l ştirbi şi să -şi exprime deschis simţă mintele, oricare ar fi fost ele, chiar şi dintre cele mai naive (acestea din urmă fiind socotite, după etica ocnei, necuviincioase şi înjositoare). Toţ i ceilalţ i ascultau în linişte zvonurile şi discuţ iile despre teatru, f ăr ă a le judeca sau contrazice, dar silindu-se pe câ t puteau să par ă nepă să tori şi să -i privească oarecum de sus pe cei care puneau la cale spectacolul. Abia în ajun şi mai ales în ziua reprezenta ţi ei începur ă toţ i să se afle în treabă şi să întrebe: cum merg lucrurile şi ce fac camarazii lor? Dar maiorul ce zice? O să iasă oare at ât de bine ca acum doi ani? Şi a şa mai departe. Bakluşin mă asigura că toţ i actorii se potriveau de minune rolurilor, fiecare era „la locul lui" şi că aveau şi cortină . Rolul logodnicei lui Filatka avea să -l joace Sirotkin; „S ă vezi ce bine îi st ă îmbr ăc at femeieşte", zicea el f ăc â nd cu ochiul şi pocnindu-şi limba de cerul gurii. Cucoana cea mă rinimoasa va avea rochie cu volă na şe, mantelu ţ a şi umbrelă , pe câ nd boierul cel mă rinimos va purta haine ofi ţ ereşti, cu gă itane şi baston. Urma apoi cea de-a doua piesă , cu conţ inut dramatic, care avea ca titlu Kedril-gă manul. Acest titlu îmi pă ru foarte ciudat, dar la toate întrebă rile mele nu mi s-a dat nici un r ă spuns, astfel că nu mă putui dumiri decâ t asupra unui singur lucru: ca piesa nu era tipă rit ă, era o copie după un manuscris apar ţ inâ nd unui fost subofiţ er din ora ş, care pe vremuri jucase probabil un rol în piesă , la vreo serbare ost ăşească . Exist ă, într-adev ă r, în ora şele şi guberniile noastre îndepă rtate o mulţ ime de astfel de piese, ticluite nu se ştie câ nd şi nici de cine, ele sunt, după cum îmi închipui, cu totul necunoscute şi n-au v ă zut niciodat ă lumina tiparului, dar într-o anumit ă parte a Rusiei sunt nelipsite din repertoriul teatrului popular. Şi fiindcă veni vorba de „teatrul popular", poate că n-ar fi deloc r ău ca cercet ă torii noştri să studieze mai amă nunţ it şi mai aprofundat decâ t pâ nă acum teatrul popular, care exist ă , fiinţ ează şi poate că nu-i at ât de neînsemnat pe câ t s-ar crede, jsfu-mi închipui ca tot ce am v ăz ut în teatrul nostru de temniţă să fi fost numai rodul nă scocirii şi str ăd uinţ ei ocna şilor noştri. Pentru aceasta e nevoie de continuitate, de tradiţ ie, de procedee şi concepţ ii stabilite cu vremea, bine cristalizate şi transmise din genera ţ ie în genera ţ ie, potrivit tradiţ iei create. Ele trebuie că utate printre solda ţ i, printre lucr ăt orii din fabrici în ora şele industriale şi chiar printre t â rgoveţ ii din unele biete or ăşele necunoscute. Aceste tradiţ ii s-au pă strat şi prin sate şi prin capitale de gubernii, în mijlocul slugilor de la conacele şi cur ţ ile boiereşti. Ba a ş crede mai degrabă că cele mai multe dintre aceste piese vechi s-au r ăs pâ ndit în copii variate, prin toat ă Rusia, numai datorit ă slugilor de pe la moşii. Unii dintre marii moşieri de alt ăd at ă sau boierii moscoviţ i îşi aveau teatrele lor, cu arti şti
iobagi. De aici purcede arta noastr ă dramatică popular ă a că rei existenţă nu poate fi t ăg ă duit ă . Câ t despre Kedril-gă manul, cu toate str ăd uinţ ele mele, n-am putut afla nimic, afar ă doar că vin dracii pe scenă şi-l duc pe Kedril în iad. Dar ce-i cu acest nume Kedril? Ce semnifica ţ ie are? Şi de ce Kedril şi nu Kiril? Subiectul şi acţ iunea să fi fost de origine rusească ori str ă ină ? Nimeni n-a putut să mi-o spună . Spectacolul urma să se încheie cu o „pantomimă în acompaniament de muzic ă ". Toate acestea pă reau să fie foarte atr ăg ă toare. Actorii, cu totul vreo cincisprezece inşi, erau bă ieţ i vioi, sprinteni şi plini de îndr ăz neală . O duceau într-o forfot ă , f ă ceau repetiţ ii, uneori în dosul cază rmii, ca să nu fie v ă zuţ i, că ci pregă teau totul în mare taină . Într-un cuv â nt, voiau să ne uimească prin ceva cu totul nea şteptat şi nemaipomenit. În zilele de lucru cazarma se închidea foarte devreme, cum se însera. De Cr ăc iun s-a f ă cut excepţ ie: ză voarele s-au tras la uşi abia la ora nou ă . Cauza acestei abateri de la regula obişnuit ă era teatrul. În tot cursul să rbă torilor, în fiecare sear ă, se duceau câţ iva oameni la ofiţ erul de gardă cu rugă mintea umilă „să îngă duie reprezenta ţ ia şi să nu închidă prea devreme por ţ ile temniţ ei", adă ugind că mai fusese reprezenta ţi e şi în ajun şi nu se înt âm plase nici o neor â nduială . Ofiţ erul de gardă îşi f ă cea imediat urmă toarea socoteală : întradev ă r, în ajun nu se înt âm plase nici o neor â nduială şi faptul că ocna şii se legau prin cuv â nt că nu se va înt â mpla nimic nici ast ă zi era cea mai bun ă garanţ ie că va fi ordine deplină , că ci ei înşişi se însă rcinau să vegheze asupra menţ inerii ei; pe de alt ă parte, dacă ar interzice reprezenta ţ ia, te pomeneşti că blestema ţ ii ăştia (ocna şi, de!) ar fi în stare, anume ca să se r ă zbune, să facă cine ştie ce poznă sau nă zbâ tie, care-l putea v âr î în încurcă tur ă pe ofiţ erul de gardă . Şi, în sf â rş it, un ultim argument: noaptea, serviciul de gardă era monoton şi plictisitor; or, a şa avea posibilitatea să asiste la un spectacol dat nu de solda ţ i, ci de ocna şi, oameni foarte ciuda ţ i şi hazlii; avea să vadă într-adev ăr ceva neobişnuit, cu at ât mai mult că era şi în drept, ca ofiţ er de gardă , să asiste la reprezenta ţ ie. În cazul câ nd ar trece şeful şi ar întreba: „Unde-i ofiţ erul de gardă ?" i s-ar r ă spunde foarte simplu: „S-a dus prin temniţă să facă numă ră t oarea ocna şilor şi să închidă cază rmile", cea mai bună explica ţ ie şi, totodat ă , cea mai îndrept ăţ it ă justificare. Iat ă de ce ofiţ erii de gardă îngă duir ă spectacolul în fiecare sear ă, în tot timpul să rbă torilor şi cază rmile se închiser ă abia la ceasurile nouă . Ocna şii ştiau j dinainte că din partea corpului de gardă nu aveau să înt âm pine nici o piedică şi în aceast ă privinţă erau liniştiţ i. Pe la ora şase, Petrov veni să mă ia şi ne duser ă m împreună la reprezenta ţ ie. Din cazarma noastr ă merser ă aproape toţ i, în afar ă de bă tr ân ul rascolnic din ţ inutul Cemigovului şi de grupul polonezilor. Aceştia din urmă se hot ă râ ră în sf âr ş it să vadă spectacolul abia în ultima zi, la 4 | ianuarie, câ nd sa dat cea din urmă reprezenta ţ ie şi numai j după ce primir ă mii de asigur ăr i că totul e foarte interesant, distractiv şi defel primejdios. Rezerva şi dispreţ ul polonezilor nu-i supă ră pe deţ inuţ i, care îi primir ă foarte politicos i şi le oferir ă locurile cele mai bune. Pentru cerchezi şi mai cu
Seamă pentru Isai Fomici, spectacolul a fost o adev ă rat ă desf ă tare. Isai Fomici dă du de fiecare dat ă câ te trei copeici, jar în ultima sear ă puse pe farfurie zece copeici şi mulţ umirea şi plă cerea i se citeau pe fa ţă . Se luase hot ă râ rea ca fiecare spectator să dea câ t vrea. Banii aduna ţ i urmau să fje întrebuinţ a ţi pentru acoperiea cheltuielilor şi „de-un rachiu, ca să mai prindă curaj actorii". Petrov susţ inea că pe mine, oricâ t de plin ar fi teatrul, au să mă lase să ocup unul dintre locurile din fa ţă , mai înt â i fiindcă eram mai înst ăr it decâ t alţ ii şi probabil că aveam să dau o sumă mai mare, şi-apoi, fiindcă mă pricepeam în ale teatrului mai mult ca oricare dintre ei. Se înt â mpla întocmai cum prev ă zuse el. Dar să descriu mai înt â i sala de reprezenta ţ ie şi scena. Cazarma secţ iei militare, care fusese transformat ă în sală de spectacol, era lungă de cincisprezece metri. Din curte urcai câ teva trepte spre un fel de cerdac, intrai apoi într-o tindă şi de aici în sală . După cum am mai spus, aceast ă cazarmă era clă dit ă puţ in altfel decâ t celelalte: priciurile erau lipite de pereţ i, lă sâ nd destul loc liber la mijloc. Prima jum ă tate a să lii, cea dinspre tindă , era rezervat ă spectatorilor; cealalt ă , pâ nă la peretele din fund, care comunica şi cu cazarma vecină , alcă tuia scena. Ceea ce mă surprinse de cum intrai fu cortina, care t ăi a sala în două , de-a curmezişul, între cei doi pereţ i laterali, acoperind spa ţ iul dintre priciuri pe o distanţă de aproape zece pa şi. O cortină era aici un lux care te putea uimi cu adev ă rat: unde mai pui că era şi pictat ă în culori de ulei, înf ăţ işâ nd copaci, boschete, lacuri şi stele. Fusese f ăc ut ă din f âşii de pâ nză veche şi nouă primite în dar, din că măşi, obiele, toate cusute cap la cap şi alcă tuind o perdea uria şă ; unul dintre colţ uri, unde nu ajunsese pâ nza, era din hâ rtie, cer şit ă foaie cu foaie prin cancelarii pe la diferite autorit ăţ i şi instituţ ii. Zugravii noştri printre care se distingea mai ales A-v, pe care toţ i îl porecliser ă „Briullov", o pictaser ă peste tot cu at ât a iscusinţă , încâ t producea o impresie formidabilă . At ât a lux descreţ i frunţ ile ocna şilor şi-i înveseli chiar şi pe cei mai posomoriţ i şi mai pretenţ ioşi, care, o dat ă spectacolul început, se dovedir ă tot at â t de copilă roşi ca şi cei mai entuzia şti şi ner ă bd ă tori dintre ei. Toţ i erau mulţ umiţ i şi pă reau că încearcă un sentiment de mare satisfacţ ie, de mâ ndrie chiar. Sala era luminat ă cu câ teva lumină ri de seu t ă iate în două . În fa ţ a cortinei erau a şezate două bă nci, aduse de la bucă t ă rie, iar şi mai în fa ţă , vreo trei-patru scaune împrumutate din odaia subofiţ erilor. Scaunele erau rezervate ofiţ erilor de grad superior, în cazul că ar fi venit la spectacol. Pe bă nci luau loc subofi ţ erii, secretarii, controlorii tehnici şi alţ i şefi mai mari şi mai mici ai ocna şilor, care n-aveau grade ofiţ ereşti şi care ar fi dorit să vadă spectacolul; şi într-adev ă r, spectatorii din afar ă nu lipsir ă; în unele seri veneau mai puţ ini, în altele mai mulţ i, dar la cea din urmă reprezenta ţ ie nu se mai putea g ă si un loc pe bă nci. Înapoia bă ncilor se înghesuiau în picioare ocna şii, cu capetele descoperite din respect pentru musafiri, în vestoane sau în cojoace, cu toate c ă în sală era o că ldur ă înă buşitoare. Spa ţ iul destinat deţ inuţ ilor era, fireşte, prea neîncă pă tor pentru at ât a lume; oamenii st ă teau gr ăm ă diţ i unul în spatele celuilalt, mai ales în r â ndurile din urmă ; erau ocupate şi paturile şi spa ţ iul între a şa-zisele culise;
ba unii se duseser ă în cazarma vecină şi de acolo, prin uşa din fund, din dosul scenei, priveau spectacolul. În prima jumă tate a să lii, destinat ă publicului, înghesuiala era de nedescris şi se putea asemui doar cu aceea pe care o v ăz usem la baie. Uşa dinspre tindă r ă mase deschisă ; în tindă era un ger de minus două zeci de grade, dar oamenii st ăt eau şi acolo buluc. Pe mine şi pe Petrov ne lă sar ă să trecem în r ân durile din fa ţă , lâ ngă bă nci, de unde se vedea mult mai bine ca din fundul să lii. Ca unul care mai fusese la teatru şi prin alte pă rţ i, eram socotit cunoscă tor; ocna şii îl v ăz user ă de mai multe ori pe Bakluşin sf ă tuindu-se cu mine şi ar ăt ân du-mi semne de respect şi gă seau firesc să mi se dea un loc de cinste. Aparent, deţ inuţ ii sunt foarte intoleran ţ i şi obraznici, dar manifest ăr ile acestea sunt superficiale, nu le stau în fire. La lucru, mă luau, cei drept, peste picior, dar aceasta fiindcă mă ar ăt am neîndemâ natic. Almazov putea să ne dispreţ uiască pe noi, domnii şi să se mâ ndrească cu iscusinţ a de care AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_195 dă dea dovadă la arderea alabastrului. Dar şi bă taia de joc şi mizeriile pe care ni le f ăc eau uneori aveau un alt substrat: noi to ţ i fuseser ă m câ ndva domni, apar ţ inuser ăm clasei foştilor lor st ă pâ ni, că rora nu prea aveau de ce să le pă streze o bună amintire. Dar aici, la teatru, aceia şi oameni îmi f ă ceau loc, înţ elegâ nd că în de-alde astea eram mai priceput decâ t ei. Pâ nă şi cei mai porniţ i împotriva mea ar fi vrut acum s ă mă audă lă udâ ndu-i pentru teatrul lor şi-mi f ă ceau loc să trec f ă ră să se socotească jigniţ i ori înjosiţ i. La baza acestei aprecieri stau impresiile mele de atunci. Chiar atunci am înţ eles – şi-mi amintesc bine de acest lucru – c ă în felul cum apreciau faptele şi cum le judecau nu intra nici un pic de umilinţă , ci dimpotriv ă , un simţă mâ nt autentic de demnitate personală . Tr ăs ă tura cea mai de seamă şi cea mai pronunţ at ă a firii poporului nostru este un puternic sim ţ al drept ăţ ii şi o nestinsă sete de dreptate. A face pe cocoşul, a se înfige şi a se proţă pi înaintea tuturor, oriunde şi cu orice preţ , pe merit sau mai ales pe nemerit, îi este str ă in omului nostru din popor. E destul s ă înlă turi învelişul, crusta şi să cercetezi miezul cu mai mult ă luare-aminte, mai îndeaproape, f ă ră idei preconcepute şi prejudecăţ i şi vei gă si în popor însuşiri pe care nu le-ai bă nuit niciodat ă. Poporul nu prea are ce înv ăţ a de la înţ elepţ ii noştri, dimpotriv ă , aceştia ar avea încă multe de înv ăţ at de la popor. Pe câ nd ne pregă team să mergem la reprezenta ţ ie, Petrov îmi spusese, în naivitatea lui, că au să mă lase să trec în fa ţă pentru că aveam, să dau probabil mai mulţ i bani. Nu exista preţ fix; fiecare dă dea câ t îl lă sa inima şi câ t îl ţ inea punga. Aproape toţ i puser ă un ban în farfurie câ nd se începu cheta. Şi chiar dacă mi-au îngă duit să trec în fa ţă întrucâ tva şi pentru că aveam să dau poate mai mult decâ t alţ ii, nu era şi acesta un semn de adev ă rat bun-simţ ? „Eşti mai avut ca mine, treci prin urmare în r ân dul înt âi . Aici toţ i suntem deopotriv ă , e drept, dar tu plă teşti mai mult, un spectator ca tine are alt ă trecere în ochii actorilor, a şa încâ t treci în r â ndul înt â i; n-am intrat aici pe bani, ci pe bază de respect şi ne vom categorisi noi înşine după o dreapt ă r ân duială !" Câ t ă nobilă Lyu DOSTOIEVSKI
Mâ ndrie, câ t ă demnitate personală se ascund în aceast ă judecat ă ! Nu respect fa ţă de ban, ci fa ţă de personalitatea omului. La noi, în temniţă , avuţ ia, banul nu se bucurau de cine ştie ce mare cinste, mai ales dacă priveai masa deţ inuţ ilor ca pe un tot, ca pe un ansamblu, ca pe un grup aparte. Şi chiar dacă -i trec în revist ă , unul după altul, nu-mi amintesc să se fi umilit vreunul pentru bani. Cer şetorii nu lipseau şi chiar eu le-am c ă zut victimă , dar o f ăc eau mai mult din şmecherie decâ t din aviditate, iar actele lor purtau o puternic ă amprent ă de umor şi naivitate. Nu ştiu dacă mă exprim clar. Să revenim însă la teatru. A şadar. Înainte de ridicarea cortinei, sala prezenta un tablou de o ciudat ă însufleţ ire. Mai înt âi mulţ imea aceea de oameni îngr ă mă diţ i, înghesuiţ i din toate pă rţ ile, a ştept â nd ner ă bd ă tori, cu chipul aprins de bucurie, începutul reprezenta ţ iei, în ultimele r ân duri, oamenii îşi aduseser ă de la bucă t ă rie buşteni pe care îi rezemaser ă de zid, ca să se poat ă ridica ceva mai sus; st ăt eau aproape de două ceasuri în poziţ ia aceasta extrem de incomodă , cu amâ ndouă mâ inile sprijinite de umerii celor din fa ţă şi totuşi, nespus de mulţ umiţ i de ingeniozitatea şi de locurile lor. Alţ ii se cocoţ aser ă pe pervazul îngust al sobei şi r ă mă seser ă a şa nemişca ţ i tot timpul spectacolului, g ă sindu- şi proptea în cei din fa ţa lor. Pe de lă turi, pe priciuri şi în spatele muzicanţ ilor, se îngr ăm ă deau alţ ii şi acestea erau locurile cele mai bune. Cinci ocna şi, cei mai norocoşi, se întinseser ă sus pe cuptor, de unde priveau de mai mare dragul; se simţ eau în culmea fericirii. De cealalt ă parte, pe pervazurile ferestrelor, se aciuaser ă înt âr zia ţ ii, care nu-şi putuser ă gă si locuri mai bune. Fiecare se ţ inea însă cuviincios, f ăr ă a face gă lă gie, că ci voia să apar ă într-o lumină câ t mai bună în fa ţa oaspeţ ilor şi a domnilor. Pe chipurile lor înfierbâ ntate şi scă ldate în sudoare din pricina că ldurii înă buşitoare, se putea citi cea mai copil ă rească ner ă bdare. Ce lică riri ciudate de bucurie copilă reasă , de plă cere naiv ă , curat ă luminau feţ ele br ăz date de cute aspre, frunţ ile stigmatizate, privirile abia cu o clipă înainte posomorite şi întunecate, ochii în care în alte împreAMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_197 jur ăr i s-au aprins str ă fulger ăr i cumplite! Din dreapta, de unde mă aflam eu, capetele lor descoperite mi se ar ăt au rase în întregime. Dar iat ă că dinspre scenă se auzir ă zgomote de pa şi gr ă bi ţ i, de forfot ă şi de glasuri înă buşite. Trebuia să se ridice cortina. Deodat ă orchestra începu să câ nte. Orchestra aceasta merit ă puţ ină atenţ ie. Sus, pe marginea priciurilor, chiar lâ ngă scenă , erau înşira ţ i cei opt muzicanţ i ai orchestrei, alcă tuit ă din două viori (una proprietatea unui ocna ş, cealalt ă împrumutat ă din ora ş; câ t despre muzicanţ i, au fost gă siţ i printre ai noştri), trei balalaici f ăc ute chiar la noi, două chitare şi o tamburină ce ţ inea loc de contrabas. Viorile ţ iuiau şi scâ rţ â iau, chitarele nu f ă ceau două parale, în schimb balalaicile n-aveau pereche. Agilitatea degetelor artiştilor i-ar fi f ăc ut cinste celui mai îndemâ natic scamator. Se câ ntau numai c â ntece de joc; la pasajele mai vioaie, c â nt ă reţ ii bă teau cu degetele în lemnul balalaicii, subliniind astfel tonul; alegerea bucăţ ilor, execuţ ia, iscusita folosire a instrumentelor, caracterul interpret ă rii – totul purta pecetea unei originalit ăţ i inimitabile şi era rodul pasiunii artistice a
acestor deţ inuţ i. Unul dintre chitarişti câ nta şi el cu foc; era odrasla de nobil care-şi omor â se tat ăl . Câ t despre tamburină , aceasta f ă cea adev ă rate minuni; câ nt ă reţ ul ba o înv â rtea pe deget, ba îşi freca degetul mare de pielea bine întinsă , scoţâ nd zgomote dese, cadenţ ate, seci şi limpezi, ce se rostogoleau deodat ă într-un ropot de sunete scurte şi să lt ăr eţ e, ca să se reverse apoi ca o cascadă jucă uşă . Două armonici completau orchestra. Trebuie s ă mă rturisesc că pâ nă atunci nu avusesem idee îi nici nu mi se oferise prilejul să -mi dau seama ce rezultat pot da instrumentele populare, at ât de simple; şi r ăm ă sei încremenit; armonia, precizia execuţ iei, dar mai ales interpretarea, felul cum era dezv ăl uit conţ inutul motivelor, erau de-a dreptul uluitoare. Abia atunci mia fost dat să înţ eleg pentru înt â ia oar ă taina av ân tului nă valnic şi nesf â rş it de pă tima ş al nu mai puţ in nă valnicelor şi pă tima şelor câ ntece de joc ruseşti. În sf â rş it, cortina se ridică . Se produse o rumoare generală ; cei din fund se înă lţ ar ă pe v âr furi; unul alunecă de pe buşteanul pe care se cocoţ ase; toţ i pâ nă la unul că scar ă gura şi f ăc ur ă ochii mari şi o t ăc ere adâ ncă se a şternu în sală . Reprezenta ţ ia începu. Lingă mine st ăt ea Alei, în grupul fra ţi lor să i şi al celorlalţ i cerchezi. Teatrul le plă cu at ât de mult, încâ t nu pierdur ă nici o reprezenta ţ ie. Mi-a fost dat să observ şi nu o dat ă, ca toţ i musulmanii, fie ei t ă tari sau nu, sunt mari amatori de spectacole. L â ngă ei se strecurase Isai Fomici, care, o dat ă cu ridicarea cortinei, era numai ochi şi urechi; pe fa ţă i se putea citi ner ă bdarea cu care a şteapt ă minunile şi plă cerile ce aveau să urmeze. Ar fi fost pă cat să fie înşelat în a ştept ăr ile lui. Chipul drag al lui Alei se lumina în v ăp aia unei bucurii at ât de copilă reşti, at ât de sincere, încâ t mă înveseleam şi eu numai privindu-l; f ăr ă să vreau, de câ te ori un gest sau un cuv ân t hazliu al vreunui actor st â rnea r â sul tuturor, întorceam capul să v ăd ce face. El nici nu mă observa, absorbit cu totul de cele ce se petreceau pe scenă . Nu departe, în st ân ga mea, st ăt ea un ocna ş în v âr st ă , un om totdeauna nemulţ umit, ursuz şi cert ăr eţ . Nu-i scă pase nici lui veselia copilă rească a lui Alei şi-l v ă zui de mai multe ori privindu-l pe furi ş şi zâ mbind, at ât a bucurie radia chipul fericit al t ân ă rului, că ruia, nu se ştie de ce, el îi zicea totdeauna „Alei Semion â ci". Spectacolul începu cu Filatka şi Miroşka. Filatka (Bakluşin) era întradev ă r admirabil. Ocna şul îşi juca rolul ne închipuit de bine. Se vedea că -şi chibzuise fiecare frază , fiecare mişcare. Ştia să imprime fiecă rui cuv ân t sau gest, oricâ t de neînsemnat, ceva din adev ă rata pornire a personajului. Ad ă uga ţ i la aceast ă înţ eleapt ă str ăd uinţă şi o veselie nepref ăc ut ă , sincer ă şi spontană şi a ţi fi fost şi dumneavoastr ă de acord că Bakluşin era un actor înnă scut, un actor de mare talent. Am v ă zut de mai multe ori Filatka pe scenele din Moscova şi Petersburg, dar mă rturisesc că actorii din cele două capitale erau mult inferiori lui Baklu şin. Nu reuşeau să par ă altceva decâ t nişte „peizani"1 şi nicidecum nişte mujici 1 De la paysan (în lb. fr.); aici în sens de ţă ran reprezentat idilic (n. ed. Româ ne). AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_199 ruşi adev ă ra ţ i; se vedea cale de o poşt ă că vor cu orice preţ să facă pe mujicul. În afar ă de aceasta, Bakluşin era
îmboldit şi de rivalitatea cu un alt ocna ş talentat: se aflase că în cea de-a două piesă , rolul lui Kedril avea s ă -l joace ocna şul Poţ eikin, pe care, nu ştiu de ce, toţ i îl socoteau mai talentat, mai bun actor dec â t Bakluşin, care din pricina aceasta suferea ca un copil. De câ te ori nu venise la mine în ultimele zile s ă -şi descarce sufletul! Cu două ceasuri înainte de spectacol tremura ca într-o criză de friguri. Câ nd lumea izbucnea în hohote de r âs şi striga: „Bravo, Bakluşin! Foarte bine!" – fa ţa i se lumina de fericire şi ochii îi scâ nteiau de adev ă rat ă inspira ţ ie. Scena să rut ăr ilor dintre Miroşka şi Filatka, câ nd acesta din urmă striga: „Şterge-te la gur ă !", în timp ce se ştergea şi el, fu nespus de hazlie. Toat ă lumea r âd ea în hohote. Pe mine mă atr ă geau mai mult spectatorii; aici mi se ar ăt au în adev ă rata lor lumin ă ; toate frunţ ile se descreţ iser ă , iar bucuria îi cuprinsese pe toţ i. Strigă tele de încuviinţ are şi de satisfacţ ie nu mai conteneau. Îl vedeai deodat ă pe câ te unul cum îşi înghionteşte vecinul, ca să -i să -şi ia ochii de la scenă şi f ă ră să fi împă rt ăşească impresia acelei clipe, f ăr ă luat aminte cine st ă ală turi de el. Un altul, la o scenă hazlie, se întorcea deodat ă spre ceilalţ i, înv ăl uindu-i într-o privire încâ ntat ă, de parcă ar fi vrut să -i îndemne la r âs şi apoi, cu un gest al mâ inii plin de subînţ elesuri, îşi îndrept ă repede privirea spre scenă . Un altul îşi pocneşte degetele, plescă ie cu limba de emoţ ie şi nu poate sta locului; cum n-are unde s-o porneasc ă , nu-i r ă mâ ne altceva de f ăc ut decâ t să se salte de pe un picior pe altul. Spre sf âr ş itul piesei, veselia atinse culmea. Nu exagerez şi nu adaug nimic de la mine. Închipui ţ i-v ă temniţ a, lanţ urile, captivitatea, anii lungi de os â ndă ce-i mai a şteapt ă, via ţ a searbă dă , ştearsă şi monotonă ca pică turile de ploaie mă runt ă în zilele posomorite de toamna şi deodat ă îngă duinţ a dat ă tuturor acestor nă pă stuiţ i şi oropsiţ i de a se reîntoarce la via ţă , de a ieşi din amor ţ eală , de a petrece un ceas veselindu-se în voie şi uit â nd de coşmarul înfior ă tor ce-i înconjoar ă , de a-şi înjgheba o adev ă rat ă reprezenta ţ ie de teatru – şi încă ce reprezenta ţ ie! — Cum nu s-a mai pomenit în ora şul acesta, spre fala şi cinstea tuturor ocna şilor, „ca să se ştie, adică , cine sunt ei!" îi distra absolut totul, dar mai ales costumele. Li se pă rea curios să -l vadă , bună oar ă , pe Vanka Otpet â i, pe Neţ vetaiev, ori pe Bakluşin îmbr ăc a ţ i altfel de cum erau obi şnuiţ i să -i vadă de ani şi ani. „E un ocna ş, un ocna ş adev ă rat, îi ză ngă ne că tuşele câ nd umblă şi uite-l cum se plimb ă acum în surtuc, cu pă lă rie rotundă , cu pelerină , ca un or ăşean. Şi-a pus must ăţ i şi pă r fals. Uite-l, cum scoate o batist ă roşie din buzunar şi-şi face v â nt ca un boier, ba nici n-ai zice că nu-i boier sadea!" Toat ă lumea e cuprinsă de entuziasm. „Boierul cel m ă rinimos" apare în uniformă de aghiotant, cam ponosit ă , nu-i vorbă , cu epoleţ i şi chipiu cu cocardă şi produce o impresie extraordinar ă. Rolul acesta fusese disputat de doi inşi care r â vneau la costum şi din a că rui pricină – cine-ar crede-o? — Se certaser ă ca nişte copii: amâ ndoi ţ ineau mor ţ iş să apar ă în uniformă de ofiţ er cu gă itane! Au trebuit s ă intervină ceilalţ i actori ca să -i despart ă şi să hot ă rască cu majoritate de voturi ca rolul s ă -i fie încredinţ at lui Neţ vetaiev, nu fiindcă ar fi fost mai chipeş decâ t celă lalt sau pentru că ar fi
adus mai mult a boier, ci fiindcă reuşise să -i convingă pe toţ i că îşi va face apariţ ia cu un baston şi-l va roti între degete şi va împunge cu el şi va trage linii pe pă mâ nt, că pâ nă şi un boier şi un filfizon vor r ăm â ne paf v ăz â ndu-l, lucru pe care Vanka Otpet â i zadarnic ar încerca să -l facă , pentru că n-a v ăz ut în via ţ a lui boieri adev ă ra ţ i. Şi într-adev ă r, câ nd Neţ vetaiev intr ă în scenă cu nevasta lui, nu f ă cu altceva decâ t să înv â rtească în mâ nă bastonul în fel şi chip şi să schiţ eze cu el pe pă mâ nt fel de fel de linii, crezâ nd pesemne că astfel boieria, şicul şi eleganţ a lui sar în ochi. În copilă rie, pe câ nd era un biet puşti, o slugă boierească şi alerga desculţ prin curte cu diferite porunci, îl uluise pasă mite îndemâ narea cu care vreun boier îşi rotea bastonul între degete: aceast ă impresie lă sase în mintea lui o urmă at ât de adâ ncă , încâ t pâ nă acum, la treizeci de ani, n-o j uitase, şi-o socotea tocmai bun ă ca să -şi uluiască fra ţ ii de temniţă . Neţ vetaiev era at ât de prins de gesturile lui, încâ t nu mai vedea pe nimeni; vorbea f ăr ă să -şi ridice ochii, urmă rind AMINTIRI DIN CASA MOR încetare v â rful bastonului. Ţ ILOR_201 f ă ră „Cucoana cea mă rinimoasa" era şi ea m felul ei foarte nostimă : apă ru într-o rochie de jnarchizet, veche şi uzat ă , mai mult o zdreanţă , cu gâ tul şi bra ţ ele goale, cu fa ţa sulemenit ă, cu o scufie de noapte din percal pe cap, cu panglicuţ ele legate sub bă rbie, cu umbrela într-o mâ nă , în cealalt ă cu un evantai de hâ rtie mâ zgă lit ă , cu care îşi f ă cea v â nt mereu. Apariţ ia ei st â rni o explozie de r â s şi cum hohotele nu se mai potoleau, nici cucoana nu se mai putu st ăp â ni şi r â se şi ea din toat ă inima. Rolul cucoanei îl juca deţ inutul Ivanov. Sirotkin, deghizat în fat ă, era foarte dr ăg uţ . Cupletele fur ă şi ele primite cu aplauze. Într-un cuv â nt, piesa se bucur ă de un succes deplin şi toţ i se declarar ă mulţ umiţ i. Nu se rosti nici un cuv â nt de critică ; de altfel, nici nu şi-ar fi avut rostul. R ă suna pentru a doua oar ă uvertura „Tindă , tindişoara mea" şi cortina se ridică din nou. Se juca Kedril-g ă manul. Kedril e un fel de Don Juan; cel puţ in a şa s-ar pă rea, judecind după final, câ nd dracii îi înşfacă şi pe st ăp â n şi pe slugă şi-i t âr ă s c în iad. Se juca un act întreg, dar se vedea câ t colo că nu-i decâ t un fragment, că ci începutul şi sf âr ş itul lipseau. F ăr ă cap şi f ăr ă coadă , textul n-avea aproape nici o noimă . Acţ iunea se petrecea în Rusia, într-un han oarecare. Hangiul introduce în odaie un domn îmbr ă cat într-o manta de uniformă şi cu pă lă rie rotundă turtit ă. În urma lor intr ă sluga boierului, Kedril, cu un geamantan şi o gă ină fript ă învelit ă în hâ rtie albastr ă . Poart ă o haină scurt ă şi o şapcă de lacheu. E un mâ ncă u f ă ră seamă n. Rolul era jucat de ocna şul Poţ eikin, rivalul lui Bakluşin, în vreme ce Ivanov, acela şi care jucase şi în rolul cucoanei mă rinimoase din prima piesă , îl f ă cea pe boier. Hangiul, Neţ vetaiev, îi atrage boierului aten ţ ia că odaia e bâ ntuit ă de draci, după care pleacă . Boierul, sumbru şi îngrijorat, mormă ie pentru sine că ştie mai de mult de asta şi-i porunceşte lui Kedril să despacheteze lucrurile şi să pregă tească masa de sear ă. Kedril e un gă man şi un fricos. Câ nd aude de
draci, pă leşte şi tremur ă ca varga. Ar vrea să şteargă putina, dar se teme de st ăp â n; şi pe urmă , unde mai DOSTOIEVSKI Pui că îi e şi foame. E lacom, prost, viclean în felul lui şi la ş. Îşi înşală st ăp â nul la fiecare pas, în ciuda spaimei pe care acesta i-o trezeşte. În tipul acesta remarcabil de sluga, credincioasă în felul să u, gă seşti o vagă şi îndepă rtat ă rudenie cu Leporello1. Poţ eikin se dovedi într-adev ă r a fi un actor de real talent, mai mare poate decâ t Bakluşin. Bineînţ eles că a doua zi, câ nd lam înt â lnit pe Bakluşin, nu i-am spus în fa ţă pă rerea mea, că ci asta l-ar fi întristat peste mă sur ă. Nici ocna şul care îl juca pe boier nu era deloc r ău .E adev ă rat că tot ce spunea el nu prea avea nici o noimă , dar ştia să rostească vorbele rar şi limpede, cu mişcă ri şi gesturi potrivite. În timp ce Kedril scotoceşte prin geamantan, boierul se plimbă în lung şi-n lat şi face mă rturisirea că în seara aceea se sf âr ş eşte via ţa lui pe pă mâ nt. Kedril trage cu urechea, se str âm bă şi-i înveseleşte pe spectatori cu mimica şi cu vorbele rostite pentru sine. Nu-i e milă câ tuşi de puţ in de st ăp â nul lui; dar a auzit vorbindu-se de draci şi ar vrea să ştie cum sunt, a şa că începe să -şi descoasă st ăp â nul. În sf â rş it, boierul îi spune că într-o zi, aflâ ndu-se în primejdie de moarte, a cerut ajutor iadului; dracii l-au ajutat şi l-au scă pat, dar că acum s-a împlinit sorocul învoielii şi chiar în seara aceea dracii aveau să vină să -i cear ă sufletul, după cum fusese înţ elegerea. Pe Kedril îl trec fiorii şi începe să tremure; st ă pâ nul lui însă nu-şi pierde cumpă tul şi-i porunceşte să -i pregă tească cina. Câ nd aude de mâ ncare, lui Kedril îi mai vine inima la loc şi uit ă de spaimă ; despachetează gă ina, gust ă din ea, scoate şi o sticlă de vin şi trage la repezeala o duşcă bună . Publicul se pr ă pă deşte de r â s. Dar se aude o uşă scâ rţ â ind, v ân tul izbeşte în obloane; Kedril, pradă spaimei, bagă în gur ă , f ăr ă să -şi dea seama ce face, o bucat ă zdrav ă nă de gă ină , pe care nici n-o poate mesteca de mare ce e. Lumea r â de din nou. „Gata?" întreabă st ăp â nul, care str ă bate odaia în lung şi-n lat. „îndat ă, îndat ă , domnule. S-o mai potrivesc puţ in." r ăs punde Kedril şi, 1 Slujitorul lui Don Juan din opera Don Giovanni de Mozart; libretul de Lorenzo da Ponte (n. ed. Româ ne). AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_203 a şezâ ndu-se singur la mas ă , se apucă să înfulece de zor din mâ ncarea boierului. Publicului îi place grozav şiretenia şi repeziciunea cu care lucrează sluga şi faptul că boierul e tras pe sfoar ă . Trebuie să recunoa ştem de alfel ca Poţ eikin era într-adev ăr admirabil. Cuvintele „îndat ă , îndat ă , domnule, s-o mai potrivesc puţ in" le spunea cu adev ă rat ă mă iestrie, încâ t sala se cutremura de hohote nest ă pâ nite de r â s. Se a şază la masă , începe să mă nâ nce cu lă comie şi, la fiecare pas al st ă pâ nului, tresare de spaimă să nu i se descopere matra-pazlâ curile; de câ te ori boierul întoarce puţ in capul, el se ascunde sub masă , luâ nd şi gă ina cu el. După ce-şi mai ostoieşte foamea, se gâ ndeşte şi la st ăp â n. „Da' bine, Kedril, n-ai mai ispr ă vit?" strigă boierul. „Gata!" r ăs punde voios Kedril, care de-abia atunci bagă de seamă că pentru st ă pâ nul să u n-a mai r ă mas aproape nimic. Pe farfurie nu se mai vedea decâ t un rest de picior de gă ină .
Boierul, posomorit şi îngâ ndurat, nu observ ă nimic şi se a şază la masă , iar Kedril, cu şervetul în mâ nă , r ă mâ ne în picioare la spatele lui. Fiecare cuv ân t, fiecare gest, fiecare mişcare a slugii, care se întoarce cu fa ţ a că tre public, ar ăt â nd mucalit spre st ăp â n, st â rnesc printre spectatori hohote de r âs . În clipa câ nd boierul începe să mă nâ nce, apar dracii. De aici nu mai înţ elegi nimic, că ci dracii n-au în ei nimic dr ăc esc, dar nici omenesc; uşa laterala se deschide şi intr ă o ar ăt are îmbr ăc at ă în alb, av â nd un felinar cu luminarea aprinsă în loc de cap; apoi apare alt ă fantomă , tot cu un felinar în chip de cap şi cu o coasă în mâ nă . Pentru ce sunt în alb, ce caut ă aici coasa şi ce rost au aceste felinare aprinse, câ nd e vorba de nişte draci, nimeni n-ar fi putut s-o explice. De altfel, nimeni nu-şi bă tea capul cu asta. A şa trebuia să fie şi cu asta basta. St ă pâ nul se arat ă curajos în fa ţ a stafiilor şi le spune că e gata, că pot să l ia. Iar Kedril, fricos ca un iepure, se ascunde sub masă ; cu toat ă frica, nu uit ă să ia sticla cu el. Dracii se fac nev ă zuţ i; Kedril iese din ascunză toare, dar în clipa câ nd st ă pâ nul se a şază din nou la masă , nă v ă lesc deodat ă în odaie trei draci, îl apucă pe boier de guler şi de bra ţ e să -l ducă degrabă cu ei în iad. „Kedril, scapă -mă !" ţ ipă el. Dar Kedril are altceva de f ă cut; de data asta a luat şi sticla şi farfuria, ş j pâ inea şi s-a ascuns sub mas ă . Iat ă -l în sf âr ş it singur; dracii s-au f ăc ut nev ă zuţ i, cu st ăp â n cu tot. El scoate capul, priveşte în juru-i şi. Un zâ mbet îi luminează fa ţ a. Face cu ochiul şi I cu o mutr ă mucalit ă se a şază în locul st ăp â nului, şoptind J că tre public, aparte: — A şa. Acum sunt singur. F ăr ă st ăp â n! Toat ă lumea r âd st ă pâ n; dar el mai are ceva de e de faptul că a r ă mas f ă ră spus şi tot pe şoptite, de parcă ar mă rturisi o taină , f ăc â nd vesel cu ochiul: — Pe boier l-au umflat dracii! Entuziasmul spectatorilor nu mai are margini. În sală e un adev ă rat delir. Ştirea aceasta confidenţ ială că pe boier «l-au umflat dracii a fost rostit ă cu o expresie at â t de comică şi cu o str âm bă tur ă at ât de batjocoritoare, încâ t era cui neputinţă ca cineva să nu aplaude. Dar fericirea lui Kedril nu ţ ine mult. Abia a apucat să -şi toarne vin în pahar şi chiar în clipa câ nd să -l dea de duşcă , se ivesc iar ăşi dracii, care se < furişează pe la spate şi-l înha ţă de guler. Kedril strigă ca din gur ă de şarpe, dar îi este at ât de frică , încâ t nu îndr ă zneşte să ' întoarcă capul. Ar vrea el să se apere, dar pas de poţ i: mâ inile I îi sunt încă rcate cu sticla şi cu paharul de care nu vrea să sel despart ă. Cu ochii câ t cepele şi cu gura că scat ă de spaimă , i r ăm â ne o clipă cu fa ţ a la public; are o înf ăţ işare de fricos at â t de caraghioasă , încâ t ar fi putut servi cu succes ca model pentru un tablou. În cele din urmă e t â râ t afar ă; el se zbate, dă j din mâ ini şi din picioare, cu degetele înţ epenite pe sticlă şi pe pahar şi ţ ipă întruna. Ţ ipetele lui se mai aud şi de afar ă , de-j dincolo de culise. Cortina cade. Toat ă lumea r âd e în hohote. Toat ă lumea e mulţ umit ă . Orchestra începe numaidecâ t să ! Câ nte Kamarinskaia. Melodia începe molcom, abia perceptibil, creşte treptat] în intensitate şi putere, ritmul devine tot mai vioi şi să lt ă reţ şi se revarsă într-un iureş pă tima ş, subliniat pe alocuri cu lovituri seci în cutia balalaicilor. Era Kamarinskaia în
toat ă amploarea elementelor de ritm şi tonalitate, desf ăşurate într-o j cadenţă uluitoare şi i-ar fi prins bine, cred, lui Glinka, s-o fi\par AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_205 auzit mă car înt â mplă tor câ ntat ă la noi în temniţă . Pantomima începe. E acompaniat ă de aceea şi Kamarinskaia de la început şi pâ nă la sf â rş it. Scena înf ăţ işează interiorul unei izbe: morarul drege într-un colţ nişte hamuri, în celă lalt colţ mor ăr iţ a toarce lâ nă . Sirotkin joacă rolul femeii, Neţ vetaiev rolul morarului. Trebuie să spun că decorurile noastre erau foarte să race, în aceast ă piesă , ca şi în cele precedente, spectatorul completa mai mult cu închipuirea decorul sumar, abia schiţ at, de pe scenă . In loc de perete, în fundul scenei se ză rea un covor ori o pă tur ă ; la dreapta nişte paravane zdrenţ uite, în vreme ce la st ân ga, unde nu mai avuseser ă ce să pună , se ză reau stinghiile priciurilor. Dar spectatorii nu erau defel pretenţ ioşi şi nu se dă deau înapoi să întregească cu închipuirea lor tot ce lipsea, mai ales c ă în aceast ă privinţă deţ inuţ ii sunt în general la înă lţ ime: „Zici că -i gr ăd ină ? Gr ăd ină să fie! Odaie? Fie şi odaie! Izbă ? Izbă , ce mai calea-valea!" Sirotkin în straie femeieşti arat ă ca o muieruşcă t ân şi nă bă dă ioasă , dr ăg ă ră uţă foc. Printre spectatori se aud aprecieri şi laude în acest sens. Morarul îşi ispr ă ve şte treburile, îşi ia că ciula şi biciul, se apropie de femeie şi-i arat ă prin semne că trebuie să plece, dar dacă în lipsa lui va primi pe careva în casă , vai şi-amar. Şi-i arat ă biciul. Femeia ascult ă şi dă din cap că a înţ eles. Se vede că biciul a mai m â ngâ iat-o; îşi cam face de cap muieruşa noastr ă . Bă rbatul iese. Nici nu se închide bine uşa în urma lui, că nevasta îl şi ameninţă cu pumnul. Dar se aude o bă taie în uşă : intr ă un vecin, morar şi el, pe câ t se pare. E un ţă ran bă rbos, cu caftan. Aduce în dar o basma roşie. Femeia r â de şi câ nd s-o să rute vecinul, se aud iar bă t ăi în uşă . Ce să facă ? II ascunde sub masă şi se a şază repede la locul ei, cu furca în br âu . Apare un alt ibovmic; un furier în uniformă militar ă. Pâ nă aici pantomima se desf ăşoar ă f ă ră cusur, gesturile sunt corecte şi corespund întocmai acţ iunii. Te cuprinde mirarea v ăz â nd cum aceşti actori improviza ţ i îşi interpretează cu at ât a dibă cie rolurile de o clipă şi f ăr ă să vrei te gâ ndeşti: câ te forte Şi talente se irosesc zadarnic la noi în Rusia, prin temniţ e, într-o via ţă de mizerie! Dar ocna şul care juca rolul furierului zuo se vede c ă mai v ă zuse teatru undeva, pe vreo scenă de provincie sau la vreo curte boierească şi şi-a zis că actorii noştri, toţ i pâ nă la unul, nu-şi cunosc meseria, că umblă şi se mişcă pe scenă nu a şa cum ar trebui. Şi iat ă- l, deci, intr ân d în scenă aidoma vechilor eroi clasici din piesele de odinioar ă: face un pas mare şi, mai înainte de a-şi trage celă lalt picior, se opreşte un pic, îşi salt ă capul pe spate, aruncă o privire mâ ndr ă în jur şi iar mai face un pas. Dacă acest soi de umblet pare caraghios la eroii antici, cu at ât mai ridicol apare el într-o scenă comică , av ân d ca erou un furier oarecare. Dar publicul nostru crezu pesemne că a şa se cuvine, că ci accept ă umbletul ţ eapă n al lunganului, f ăr ă să -l ia în r ă spă r. Nici n-apuca furierul să ajungă în mijlocul scenei că se şi auzi o nouă bă taie în uşă ; mor ă riţ a îşi pierde capul. Unde să -l ascundă şi pe acesta? În cuf ăr ul mare, care din fericire e deschis. Furierul se ascunde în ladă ; muieruşca lasă să cadă capacul. De data
aceasta apare un musafir cu totul neobişnuit: e un îndr ă gostit ca toţ i ceilalţ i, dar ciudat la înf ăţ işare. E un brahman în toat ă puterea cuv â ntului. Intrarea lui în scenă st âm eşte hohote de r âs . Brahmanul nu e altul decâ t ocna şul Koşkin, care îşi joacă rolul admirabil. La chip seamă nă într-adev ă r cu un brahman. Îşi arat ă prin gesturi dragostea înfocat ă pentru mor ăr iţ a: ridică bra ţ ele spre cer, apoi şi le duce la piept şi la inimă . Dar, în toiul acestor efuziuni focoase, se aude o bă taie puternică în uşă . După lovituri nu mai încape îndoial ă că e st ăp â nul casei. Mor ăr iţ a îngrozit ă se ză pă ceşte cu totul, brahmanul aleargă înnebunit prin odaie, implor ân d-o să -l ascundă . Ea îl împinge după dulap şi, uit ân d să deschidă uşa, buimacă de tot, se a şază la tors; toarce şi toarce, f ă ră să ia firul în mâ nă , f ăr ă să ridice fusul de jos şi f ă ră să audă bă tă ile din uşă din ce în ce mai insistente. Sirotkin redă foarte bine spaima şi ză pă ceala ei. În cele din urmă , morarul, cu o lovitur ă de picior, scoate uşa din ţâţâ ni şi se duce întins la nevast ă , cu biciul în mâ nă . A stat la panda şi a v ăz ut tot; îi arat ă femeii prin semne că are trei ibovnici ascunşi în casă . Apoi începe să -i caute. Îl gă seşte înt âi pe vecin, pe care îl dă în br ân ci afar ă. Furierul, îngrozit, ar vrea să fugă , ridică H Încetişor cu capul capacul cuf ăr ului şi se dă singur de gol. Morarul îi arde câ teva bice şi de data aceasta furierul îndr ă gostit nu mai calc ă at ât de ţ anţ oş. Mai r ăm â ne brahmanul, pe care bă rbatul îl caut ă mult ă vreme; în sf â rş it, îl gă seşte în colţ ul de după dulap, îi face o plecă ciune şi apoi îl t âr ă şte de barbă pana în mijlocul scenei. Brahmanul încearcă să se apere şi strigă : „Blestematule! Blestematule!" (singurele cuvinte din toat ă pantomima), dar bă rbatul face pe niznaiul şi-i trage şi lui o bă taie zdrav ăn ă . V ăz â nd că -i vine r â ndul, femeia aruncă lâ na toarsă , fusul şi fuge din odaie; scă unelul se r ă stoarnă . Ocna şii se pr ă pă desc de r â s. Alei, f ăr ă să -şi întoarcă capul, mă zgâ lţâ ie şi strigă : — Uite, uite la brahman! Şi nu mai poate de r âs . Cortina cade. Începe o alt ă scenet ă. Dar nu e cazul să le descriu pe toate. Au mai fost încă două sau trei; toate foarte hazlii şi pline de voioşie. Nu le-or fi compus ocna şii înşişi, dar fiecare adă ugase negreşit câ te ceva de la el. Aproape fiecare actor improviza, mai adă ugâ nd ceva nou, original, încâ t de fiecare dat ă acela şi actor îşi juca rolul puţ in altfel decâ t în ajun. Ultima pantomima de un gen cu totul fantastic se încheia cu un dans tot at ât de fantastic, îngropă ciunea unui mort. Brahmanul înconjurat de slugi numeroase execut ă tot felul de gesturi cabalistice şi de descâ ntece deasupra mortului, dar f ăr ă nici un folos. Câ nd deodat ă se aude un strigă t: „Soarele în amurg!" Mortul se scoal ă şi toţ i încep de bucurie să joace. Brahmanul se prinde şi el în joc cu mortul şi joacă nu ca toţ i ceilalţ i, ci într-un fel aparte, ca un brahman. Cu aceasta se încheie spectacolul, pâ nă a doua zi. Ai noştri pleacă veseli, încâ nta ţ i, lă udâ ndu-i pe actori şi mulţ umindu-i subofiţ erului. Nu se mai aude nici un cuv â nt de ocar ă; nu se iscă nici o gâ lceav ă. Toat ă lumea e neobişnuit de mulţ umit ă, s-ar putea spune
chiar fericit ă , şi, spre deosebire de alte da ţ i, toţ i adorm cu sufletele aproape senine: liniştiţ i, împă ca ţ i. Şi câ nd te gâ ndeşti, de unde asta? Ce se înt âm plase? Ce pricinuise aceast ă schimbare bruscă ? Şi să nu credeţ i că -i vorba de o închipuire a minţ ii mele visă toare. E adev ăr ul cel mai adev ă rat. Doar o clipă din zuo DOSTOIEVSKI Noianul timpului ce se scurge at ât de greu în ocnă li se îngă duise bieţ ilor oameni să tr ăi ască mai omeneşte, mai în voie, să petreacă şi să se bucure ca toat ă lumea, cum îi e dat omului, s ă se smulgă pentru un ceas mă car din via ţa aceea de mizerie – şi iat ă- i schimba ţ i, renă scuţ i sufleteşte, fie chiar şi numai pentru aceast ă clipă . E noapte t âr ziu. Tresar şi mă trezesc brusc: bă tr â nul e tot la rugă ciune, sus pe cuptor şi se va ruga a şa pâ nă în zori. L â ngă mine, Alei doarme somn lin. Mi-aduc aminte c ă şi în vreme ce se pregă tea de culcare, r â dea cu hohote, vorbind cu fra ţ ii lui de tot ce v ă zuse şi f ăr ă să vreau mă uit încâ ntat la fa ţa lui liniştit ă ca de copil. Încet-încet, îmi aduc aminte de toate: aceast ă ultimă zi, să rbă torile, luna de zile ce s-a scurs. Ridic speriat capul şi privesc în lumina pâ lpâ itoare a lumină rii groase de seu şirurile camarazilor mei adormiţ i. V ă d chipurile lor palide şi supte, a şternuturile de zdrenţ e, toat ă să ră cia şi mizeria din jur. Mă uit cu st ă ruitoare luare-aminte, vr â nd parcă să mă încredinţ ez că toate acestea nu sunt continuarea unui vis cumplit, ci însăşi realitatea. Dar cine a spus că -i vis? E realitatea cea mai adev ă rat ă: iat ă, se aude un geamă t; cineva se r ăs uceşte în a şternut cu un ză ngă nit de lanţ uri. Altul tresare şi începe să bolborosească vorbe f ă ră şir, în vreme ce bă tr ân ul se roagă pe cuptor. Se roagă pentru toţ i „creştinii dreptcredincioşi" şi în t ăc erea nopţ ii aud şoapta lui desluşit ă , rostit ă cu glas smerit şi blâ nd, înv ăl uit într-un oftat prelung: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pre noi!" „Doar n-am s ă stau aici o veşnicie, ci numai c âţ iva ani!", îmi zic în gâ nd şi iar ăşi las să -mi cadă capul pe pernă . PARTEA A DOUA Sf â r$iţ ul pă rţ ii înt âi I SPITALUL Cur â nd după să rbă tori m-am îmbolnă vit şi a trebuit să fiu internat în spitalul nostru militar, care se afla în alt ă parte, într-un corp separat, cam la o jumă tate de verst ă de temniţă . Era o clă dire lungă , cu un singur cat, spoit ă în galben. În fiecare var ă, câ nd sosea vremea repara ţ iilor anuale, zidurile ei înghiţ eau cantit ăţ i uria şe de ocru, doar-doar aveau să se înnoiască . În curtea imensă a spitalului se aflau alte c â teva clă diri mai mici, pentru locuinţ ele personalului medical, pentru birourile administra ţ iei şi pentru dependinţ ele spitalului. Clă direa principală era însă destinat ă numai şi numai bolnavilor. Saloane erau multe, dar pentru de ţ inuţ i fuseser ă rezervate doar două , totdeauna pline, mai ales vara, astfel încâ t din pricina numă rului prea mare de bolnavi se mai adă ugau paturi, reducâ ndu-se pe câ t posibil intervalele dintre ele. Aceste saloane erau ticsite cu tot felul de „nă pă stuiţ i". În afar ă de ocna şii din temniţ a noastr ă , erau trimişi aici tot soiul de infractori militari, ţ inuţ i în
prevenţ ie, în curs de judecat ă sau definitiv condamna ţ i, ori în curs de transferare la diferite închisori; erau aduşi aici şi bolnavii de prin unit ăţ ile disciplinare – o instituţ ie ciudat ă, unde solda ţi i nesupuşi şi cei vinova ţ i de felurite abateri de la regulament erau trimişi spre a fi îndrepta ţ i şi de unde, după vreo doi ani şi mai bine, ieşeau de obicei definitiv strica ţ i, nişte hoţ i şi nişte tică loşi f ă ră pereche. Ocna şii care se simţ eau bolnavi se anun ţ au la apelul de diminea ţă . Subofiţ erul îi nota într-o condică şi-i trimitea sub escorta la infirmeria batalionului. Aici medicul îi examina pe 'oţ i bolnavii aduşi de la unit ăţ i şi pe care îl gă sea cu adev ă rat Z1Z_UOSTOIEVSKi bolnav îl înscria pentru spital. Am fost reţ inut şi eu printre cei bolnavi şi pe la unu, imediat dup ă masă , câ nd toţ i ai noştri pornir ă la lucru, mă îndreptai spre spital. De obicei deţ inutul bolnav lua cu el, dup ă cum îi da mâ na, bani şi pâ ine (fiindcă în ziua aceea la spital nu c ă pă ta hrană ), o pipă mică , un să culeţ de tutun, amnar şi iască . Pe acestea din urmă avea grijă să le ascundă în ciubote. Păşii în curtea spitalului plin de curiozitate şi de interes pentru acest nou aspect, încă necunoscut mie, al vieţ ii de ocna ş. Ziua era caldă , mohor ât ă şi trist ă , o zi din acelea în care mai ales unele instituţ ii, ca de pildă spitalul, capă t ă un aspect deosebit de prozaic, de deprimant şi respingă tor. Intrai, escortat de soldat, în sala de primire, în care se aflau două bă i de aramă şi unde mai a şteptau şi alţ i doi deţ inuţ i bolnavi, însoţ iţ i de gardieni. Felcerul, care nu înt â rzie să apar ă , ne câ nt ăr i alene din ochi cu o privire protectoare şi se duse, parcă şi mai alene, să -i dea raportul medicului de gardă . Acesta se ivi numaidecâ t; ne examina atent şi grav, purt ân du-se cu mult ă bună voinţă şi ne eliber ă câ te o „foaie de suferinţă ", în care trecu numele fiecă ruia. Diagnosticul definitiv, evolu ţ ia bolii, tratamentul etc. Că deau mai departe în sarcina medicului- şef al celor două saloane speciale cu deţ inuţ i bolnavi. Auzisem încă mai de mult de la deţ inuţ i că medicii de aici se poart ă foarte bine cu ei, „ca nişte adev ăr a ţ i pă rinţ i". A şa-mi spuseser ă câ nd îi întrebasem înainte de a pleca la spital. Hainele şi rufele cu care veniser ă m ne-au fost luate şi ni se dă du îmbr ă că minte de spital, la care se adă ugar ă şi nişte ciorapi lungi, papuci, tichie şi câ te un halat gros de postav cenu şiu, că ptuşit cu un fel de pâ nză sau muşama, neînchipuit de soios – dar care în cur â nd avea să -mi prindă foarte bine. Ne conduser ă apoi în salonul deţ inuţ ilor, care se afla la capă tul unui coridor lung de tot, înalt şi curat. De altfel, cur ăţ enia exterioar ă nu lă sa nimic de dorit, totul p ă rea că | sclipeşte; cel puţ in a şa mi se înf ăţ işau mie lucrurile, după DliN CASA MOR Ţ ILOR 213 mizeria din temniţ a noastr ă. Ceilalţ i doi deţ inuţ i, în prevenţ ie, intrar ă în salonul din partea sting ă a coridorului, jar eu am fost condus spre cel din dreapta. În fa ţa uşii, închisă cu ză vor, vegheau o santinel ă cu puşca la picior şi un planton. Sergentul înarmat (din garda spitalului) porunci să fiu lă sat să trec şi deodat ă mă gă sii în mijlocul unei să li lungi şi înguste; de o parte şi de cealalt ă , de-a lungul celor doi pereţ i, se înşirau paturile, două zeci şi două cu totul. Trei sau patru dintre ele erau goale. Paturile
erau de lemn, vopsite în verde, adică din acelea prea bine cunoscute oricui la noi în Rusia, că rora le-a fost pesemne sortit să fie totdeauna înţ esate cu ploşniţ e. Alesei un pat liber în colţ , pe partea luminat ă de ferestre. După cum am mai spus, erau aici şi ocna şi din temniţ a noastr ă. Cu unii dintre ei mai st ăt usem de vorbă , iar alţ ii mă cunoşteau în orice caz din vedere. Cei mai mulţ i erau însă dintre cei afla ţ i încă în curs de judecat ă sau veniţ i din unitatea disciplinar ă . Bolnavi mai grav, care să zacă f ăr ă a se putea da jos din pat, nu prea erau; cei mai mulţ i, înzdr ă veni ţ i sau uşor bolnavi, ori şedeau pe pat, ori se plimbau prin salon, printre cele două r â nduri de paturi, între care era destul loc. în salon domnea un puternic iz de spital. Aerul era viciat de felurite emana ţ ii şi miros de medicamente, deşi, într-un colţ , aproape toat ă ziua ardea soba. Patul meu era acoperit cu o învelitoare v ăr gat ă . O dă dui la o parte; sub ea se afla o pă tur ă că ptuşit ă cu pâ nză , iar pe saltea era a şternut un cear şaf de pâ nză groasă , de o culoare cam îndoielnică . Pe mă suţ a de lâ ngă pat se aflau o cană şi o strachină de aluminiu, acoperite cuviincios cu un mic şervet, ce-mi fu dat în pă strare. Mă suţ a mai avea şi un raft dedesubt, unde bolnavii care beau ceai îşi puneau ceainicele, ulcioarele pentru cvas şi altele, dar aceşti fericiţ i nu prea erau mulţ i la numă r. Pipele şi chiselele de tutun – că ci aproape toţ i fumau, chiar şi cei care sufereau de piept – erau pitite sub saltea. Nici doctorul, nici supraveghetorii sau îngrijitorii nu c ă utau niciodat ă printre lucrurile ocna şilor, iar de se-nt âm pla să surprindă pe careva cu pipa în gur ă, se f ă ceau că nu v ă d. De altfel şi bolnavii erau foarte prev ă ză tori şi fumau totdeauna la gura sobei. În paturi îş j îngă duiau să fumeze numai noaptea, câ nd nimeni nu venea să -i tulbure, în afar ă de ofiţ erul comandant al corpului de gard ă , care, f ăc â ndu-şi rondul, trecea uneori şi prin saloane. Nu mai ză cusem pâ nă atunci niciodat ă în vreun spital; de aceea tot ce mă înconjura îmi pă ru absolut nou. Bă gai de seamă că ivirea mea st âr ni curiozitatea câ torva deţ inuţ i. Auziser ă vorbindu-se de mine şi mă priveau cu acea st ăr uinţă iscoditoare, ba chiar şi cu aerul de superioritate cu care e înt âm pinat la şcoala un elev nou sau un petiţ ionar în să lile de primire ale autorit ăţ ilor. Patul vecin, la dreapta mea, era ocupat de un deţ inut în prevenţ ie, fost pisar, fiu nelegitim al unui c ă pitan în retragere. Fusese amestecat într-o afacere cu bani falşi; reuşise să intre în spital şi ză cea acolo de aproape un an, deşi după înf ăţ işare pă rea pe deplin să nă tos. Se str ăd uise totuşi să -i facă pe doctori să creadă că sufer ă de anevrism şi într-adev ăr , pe câ t se pare, îşi ajunsese scopul, că ci scă pă şi de bă taie şi de muncă silnică , iar în cele din urmă , cam după un an de ză cere, fu trimis la un spital din T.k, unde-i erau asigurate îngrijirea şi supravegherea permanent ă. ,.,.> Era un t ân ă r voinic, de vreo două zeci şi opt de ani, mă reţ i escroc şi chiţ ibuşar hâ rş it în t ăl mă cirea legilor; nu era deloc] lipsit de inteligenţă şi isteţ ime, dar se deosebea mai ales prin obr ăz nicie şi înfumurare duse la extrem, printr-o aroganţă bolnă vicioasă şi izbutise să se convingă pe sine însuşi că e omul cel mai cinstit şi cel mai drept din lume, neprihă nit ca un mieluşel; şi a şa
a r ăm as, cu aceast ă convingere, pentru totdeauna. El intr ă cel dint â i în vorbă cu mine, mă descusu cu mult ă curiozitate şi îmi dezv ă lui imediat unele amă nunte AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_215^ privitoare la moravurile şi r â nduielile spitalului. Bine înţ eles, înt â i şi înt âi îmi aduse la cunoştinţă că era fiu de că pitan. Ţ inea mult să mă facă să cred că era de neam nobil sau cel puţ in că apar ţ inea unei familii de „domni". Dup ă el veni lâ ngă mine un bolnav din unitatea disciplinar ă şi începu să -mi spună că el îi cunoştea pe foarte mulţ i dintre nobilii deporta ţ i prin Siberia, şi, ca să mă încredinţ ez de spusele lui, îmi înşir ă o mulţ ime de nume. Era de ajuns să te uiţ i însă mai cu luare-aminte la chipul acestui soldat că runt, ca să -ţ i dai imediat seama că minţ ea cu neruşinare. Îl chema Cekunov. Că uta să se dea bine pe lâ ngă mine, bă nuind pesemne că am bani. Z ă rind pachetul cu ceai şi zahă r pe care-l adusesem, se gr ă bi să -mi ofere serviciile lui: să -mi gă sească un ceainic şi să -mi pună de ceai. M.ki din temniţă îmi f ă gă duise să -mi trimit ă ceainicul să u a doua zi, printr-un deţ inut care lucra la spital. Dar Cekunov avu grij ă să -mi procure îndat ă tot cemi trebuia. Gă si un ceauna ş, în care puse apă la fiert şi pregă ti ceaiul, f ăc u rost şi de o că nit ă , într-un cuv ân t, se ar ăt ă at â t de îndatoritor şi dovedi at â ta r â vn ă , încâ t unul dintre bolnavii din apropiere lă să să -i scape câ teva observa ţ ii batjocoritoare pe seama lui. Bolnavul acesta se numea Ustianţ ev. Avea patul fa ţă în fa ţă cu al meu şi suferea de oftică . Era soldatul osâ ndit la bă taia cu vergile, despre care am mai amintit şi care de teama loviturilor b ă use o sticlă de rachiu amestecat cu praf de tutun, provocâ ndu- şi singur o boală at ât de grav ă. T ă cuse pâ nă atunci, întins în pat şi respir â nd greu, privindu-mă însă cu luareaminte şi urmă rindu-l din ochi pe Cekunov, a c ă rui slugă rnicie îl scotea din fire. Seriozitatea lui neobişnuit ă , veninoasă f ăc ea ca indignarea-i să par ă puţ in cam comică în raport cu ceea ce o provocase. În cele din urmă , nu se mai putu st ăp â ni: — Ia te uit ă , slugoiul! E fericit că şi-a gă sit un st ăp â n! Zise el cu glas înă buşit şi întret ăi at de slă biciune. După toate semnele, nu mai avea mult de tr ă it. ZIO DOSTOIEVSKl Cekunov, îndâ rjit, întoarse capul: — Adică cine-i slugoi? Se o ţă rî el, privindu-l pe Ustianţ ev cu dispreţ . — Tu eşti un slugoi! R ăs punse celă lalt cu at â ta siguranţă , de parcă ar fi avut tot dreptul să -l muştruluiasc ă pe Cekunov, sau chiar era de datoria lui s-o facă . — Eu slugoi? — Da, chiar a şa! Auzit ăr ă ţ i, oameni buni, nu-i vine să -şi creadă urechilor! Se mir ă , pezevenghiul! — Şi ce-ţ i pasă ? Nu vezi că dumnealui nu ştie să se descurce singur? Nui deprins f ă ră slugă , fireşte. De ce nu i-a ş da o mâ nă de ajutor, botosule! — Cine-i botos? — Tu eşti botos.
— Eu? Botos? — Tu! — R âd e ciob de oală spart ă ! Chipeşul! Pă i dacă eu mi-s botos, tu eşti frumos ca un cioroi. — Zi-i botos şi pace! Nu vezi că te-a pedepsit Dumnezeu? Stai colea cuminte şi a şteapt ă- ţ i ceasul. Ce ţ i-e şi cu omul ă sta! Nu şi-ar vedea de treaba lui! Tot se bagă unde nu-i fierbe oala. — Ba eu mai bine a ş muri decâ t să mă ploconesc. Nici taică -meu nu s-a ploconit niciodat ă şi pe mine m-a înv ăţ at la fel. Eu. Eu. N-ar fi contenit, dar un acces puternic de tuse îl chinui câ teva clipe, după care scuipă sâ nge. O sudoare rece, sleit ă , îi broboni fruntea îngust ă. Dacă tuşea nu l-ar fi împiedicat să vorbească , ar mai fi avut încă multe de spus: se vedea după ochi că era pus r ă u pe ceart ă ; dar a şa, dă dea numai din mâ ini a neputinţă . Pâ nă la urmă , Cekunov uit ă cu totul de el. Am simţ it că ofticosul era mai pornit împotriva mea decâ t împotriva lui Cekunov. Nimă nui nu i-ar fi trecut prin minte s ă -l acuze şi să -l dispreţ uiască pe cel care ar fi venit să mă ajute pentru c âţ iva gologani. Toţ i ştiau că Cekunov îmi Face aceste servicii pentru banii. Oamenii din popor nu sunt niciodat ă susceptibili la asemenea lucruri şi le iau ca atare, intuind f ăr ă greş adev ă ratul mobil al acţ iunilor. Lui Ustianţ ev nu-i plă cuse persoana mea, după cum nu-i plă cea nici fapul că aveam ceaiul meu şi că , deşi în lanţ uri, nu mă lă sasem de boierie şi nu mă putusem lipsi de servitor; de fapt, nu-mi trebuiau serviciile nimă nui şi Cekunov mi se bă gase în suflet cu de-a sila. Adev ăr ul era că întotdeauna că utam să -mi fac totul singur, tocmai ca s ă nu par boieros, un cucona ş r ă zgâ iat crescut în puf. Ba, într-o mă sur ă, îmi f ă cusem din asta şi o anumit ă ambiţ ie personală , dacă e să spunem lucrurilor pe nume. Şi totuşi, nu ştiu cum se face că mereu mă trezeam cu fel de fel de binevoitori gata să mă servească , de a că ror st ă ruinţă nu eram în stare să mă feresc niciodat ă , că ci nu ştiam cum să -i refuz; pâ nă la urmă mi se impuneau şi-mi porunceau, astfel încâ t din st ă pâ n deveneam slugă , deşi pentru cei din jur apă ream ca un boier get-beget care nu se poate lipsi de servitori. Toate acestea mă necă jeau nespus. Dar Ustianţ ev era ofticos, de unde şi iras-cibilitatea lui. Ceilal ţ i bolnavi pă strau însă o atitudine rezervat ă, cu o v ă dit ă nuanţă de superioritate. De altfel, ei toţ i erau preocupa ţ i de un eveniment cu totul excep ţ ional, după cum înţ elesei din convorbirile lor: în seara aceea un deţ inut urma să fie adus la spital direct de la executarea pedepsei corporale cu vergile. Îl a şteptau cu mult ă curiozitate, deşi, pe câ t se spunea, pedeapsa nu era grea: numai cinci sute de lovituri. Treptat, începui să mă familiarizez cu noul meu mediu. După câ t putui să observ aici, bolnavi cu adev ă rat erau cei câţ iva care aveau scorbut sau boli de ochi – foarte r ăs pâ ndite prin partea locului. Din aceştia erau în salon câţ iva oameni. Alţ i bolnavi cu adev ă rat erau şi cei care sufereau de friguri, de piept şi de tot soiul de r ă ni şi buboaie. Spre deosebire de celelalte saloane, unde bolnavii erau împă rţ iţ i după felul bolii, aici, în salonul deţ inuţ ilor, toţ i bolnavii
erau 21» _ UUSTOIEVSK] îngr ă mă diţ i la un loc, chiar şi venericii. Am spus bolnavi cu adev ăr at, fiindcă mai erau aici şi ocna şi veniţ i numai a şa, „ca să se odihneasc ă ". Doctorii nu-i dă deau afar ă, ba dimpotriv ă , îi primeau cu mult ă bună voinţă , de milă şi mai ales câ nd aveau paturi goale. Via ţ a în temniţă , în aresturile de pe lâ ngă corpurile de garda, era at ât de aspr ă în compara ţ ie cu aceea de la spital, încâ t, cu tot aerul înă buşitor şi imposibilitatea de a ieşi din pavilionul pă zit cu stricteţ e de santinele, mulţ i deţ inuţ i preferau să stea mereu culca ţ i. Ba unora le f ăc ea chiar plă cere să zacă şi, în general, să -şi facă veacul la spital; amatorii acestui fel de via ţă se gă seau mai ales prin unit ăţ ile disciplinare. L-am cercetat cu luare-aminte pe fiecare nou tovar ăş de suferinţă în parte şi îmi aduc aminte că încă atunci mi-a atras aten ţ ia în mod deosebit un deţ inut din temniţ a noastr ă, bolnav şi el de oftică , ajuns în ultimul stadiu de epuizare, pe moarte şi al că rui pat se afla aproape de cel al lui Ustianţ ev şi deci toţ fa ţă în fa ţă cu al meu. Îl chema Mihailov; cu două să pt ă mâ ni înainte îl mai ză risem în temniţă . Şi atunci era r ă u bolnav şi avea nevoie de îngrijiri serioase, dar dintr-o încă păţâ nare absurdă r ă bda şi se ţ inu tare pâ nă în preajma să rbă torilor, câ nd se hot ăr î să se ducă la spital, unde în mai puţ in de o lună de zile muri de ftizie, topindu-se ca luminarea. M-a şocat fa ţ a lui îngrozitor de schimbat ă – fa ţ a pe care o v ăz usem printre primele la intrarea mea în temniţă şi nu ştiu de ce încă atunci îmi atr ăs ese atenţ ia. L â ngă el ză cea un soldat de la unitatea disciplinar ă , un bă tr â n pr ăp ă dit şi de o murdă rie dezgust ăt oare. Dar n-am să mă apuc aici să -i înşir pe toţ i bolnavii din salon. Îmi amintesc acum de acest b ă tr â nel numai fiindcă şi atunci a produs asupr ă -mi o anumit ă impresie şi, într-un minut, m-a putut face s ă -mi dau seama de unele caracteristici ale salonului cu deţ inuţ i. Bă tr ân elul acesta, îmi aduc aminte, avea un puternic guturai. Str ă nuta mereu şi apoi toat ă să pt ăm â na a tot str ăn utat, chiar şi în somn, a şa, în salve, de vreo cinci-şase ori una după alta şi de fiecare dat ă spunâ nd negreşit: „Dumnezeule, ce pedeapsă pe capul meu!". În acel moment şedea pe pat şi priza cu lă comie din tutunul aflat jntr-un pacheţ el, ca să str ăn ute mai tare. Str ă nuta el într-o batist ă de stambă cu pă tr ăţ ele, de vreo sut ă de ori spă lat ă şi foarte decolorat ă , iar nasu-i mic se zbâ rcea, f ă câ nd să i se dezvelească dinţ ii negri şi gingiile roz pline de saliv ă. După ce str ă nuta, deîndat ă desf ă cea batista şi se uita cu atenţ ie la conţ inut, apoi o ştergea de halatul cazon, astfel încâ t toat ă expectora ţ ia trecea pe halat, iar batista r ăm â nea doar umedă . A şa a f ăc ut toat ă să pt ă mâ na. Aceast ă meticuloasă şi că rpă noasa grijă pentru propria-i batist ă în dauna halatului cazon nu st âr nea nicidecum vreun protest din partea bolnavilor, deşi s-ar fi putut înt â mpla ca oricare dintre ei s ă fie nevoit să îmbrace acest halat. Dar oricâ t ar pă rea de ciudat, oamenii noştri din popor nu sunt at ât de uşor cuprinşi de silă şi dezgust. Pe câ nd mie, în acel minut, mi s-a f ă cut a şa o scâ rbă şi degrabă m-am uitat cu repulsie şi curiozitate la halatul pe care tocmai îl îmbr ăc asem. Şi atunci am observat că , de fapt, încă mai de mult acesta îmi trezise atenţ ia prin mirosul lui p ă trunză tor: apucase să se încă lzească de la corpul meu şi mirosea tot mai tare a medicamente, a plasture
şi, după cum mi se pă rea, a puroi, ceea ce nici nu era de mirare, deoarece din timpuri imemoriale nu mai era luat de pe umerii bolnavilor. Poate că uneori îi spă lau că ptuşeala la spate: sigur nu ştiu. Oricum, în momentul acela că ptuşeala era pă trunsă de tot felul de „sucuri", de soluţ ii medicamentoase care curseser ă sub plasturele cr ăp at ş.a. De asemenea, în saloanele deţ inuţ ilor foarte des erau aduşi cei bă tuţ i cu vergile, ale că ror spină ri erau numai r ă ni: erau trata ţ i cu cata-plasme, apoi, direct peste c ă ma şa udă , îmbr ă ca ţ i cu halatul, care nu putea s ă nu se murdă rească ; şi urmele r ă mâ neau. Şi în toţ i anii mei de detenţ ie la ocnă , de câ te ori ajungeam la spital ( şi se înt â mpla des), îmbr ă cam halatul cu team ă şi neîncredere. Mai ales mă îngrozeau pă duchii mari şi gra şi, cuibă riţ i în aceste halate. Deţ inuţ ii îi omorau cu satisfacţ ie, astfel încâ t, câ nd sub unghia lor grosolană pocnea „fiara" ucisă , chiar pe chipul v â nă torului puteai ghici gradul de satisfac ţ ie obţ inut ă. Nici ploşniţ ele nu le suportau ai noştri şi tot a şa, întregul salon pornea la atac împotriva lor în vreuna dintre lungile şi plicticoasele seri de iarnă . Şi în pofida faptului că în salon, în afar ă de mirosul greu, la suprafa ţă totul pă rea destul de curat, pe dină untru, altfel spus „că ptuşeala", nici vorbă să fi str ă lucit de cur ăţ enie. Bolnavii se obişnuiser ă cu asta, ba socoteau chiar c ă a şa e firesc să fie; ce-i drept, nici r â nduielile pavilionului nu te prea îndemnau la cur ăţ enie. Dar despre r â nduieli, voi vorbi mai încolo. În momentul câ nd Cekunov îmi aduse ceaiul (între altele fie spus, îl f ăc use din apa ce se aducea în salon pentru o zi întreagă şi care, nu ştiu cum, din cauza aerului stricat, probabil, se altera foarte repede), u şa se deschise cu zgomot şi soldatul care îndurase pedeapsa cu vergile fu adus sub, pază puternic ă . Vedeam pentru înt â ia oar ă un om pedepsit cu bă taia. În zilele ce se scurser ă au mai fost adu şi şi alţ ii, dintre care unii nu se mai ţ ineau pe picioare (at ât de crunt fuseser ă bă tuţ i) şi de fiecare dat ă evenimentul constituia un prilej de mare înviorare pentru bolnavii din salon. Nenoroci ţ ii erau înt âm pina ţ i de obicei cu o severitate accentuat ă; privirile tuturor, expresia feţ ei erau extrem de serioase, încordate. De altfel, importanţ a pe care o dă deau nou-sositului depindea în mare mă sur ă şi de gravitatea infracţ iunii să v â rş ite şi, deci, de numă rul loviturilor primite. Os â ndiţ ii cei mai crunt b ă tuţ i şi care se f ă cuser ă vestiţ i ca mari t â lhari se bucurau de mai, mult ă atenţ ie şi de un respect mai mare decâ t un biet dezer-l tor, cum era, de pildă , t â nă rul recrut pe care îl aduser ă în ace moment. Oricum însă , indiferent de caz, nimeni nu lă sa să -ij scape nici prea multe semne sau vorbe de compă timire, nici vreo observa ţ ie prea r ău t ăc ioasă . Îl îngrijeau în t ă cere bietul nenorocit şi-l ajutau, mai cu seamă dacă nu se putea descurca singur, f ă ră ajutorul cuiva. Felcerii ştiau că şi las DIN CASA MOR Ţ ILOR Bolnavii pe mâ ini pricepute. Leacul cel mai obişnuit era să se întindă pe spatele celui bă tut o că ma şă sau un cear şaf muiat în apă rece şi care să se schimbe des; trebuiau de asemenea scoase din r ă ni, cu mare bă gare de seamă , ţ epele r âm ase din beţ ele fr â nte pe spinarea osâ nditului. Aceast ă din urmă
opera ţ ie era foarte dureroasă pentru cel în cauză . Şi totuşi, o suporta cu o r ă bdare care mă uimea. Am v ăz ut nenumă ra ţi ocna şi bă tuţ i, adesea st âl ciţ i în modul cel mai înfior ăt or; ei bine, nu-mi aduc aminte s ă -l fi auzit pe vreunul scoţâ nd un geamă t! Suferinţ a le e at ât de mare, încâ t li se schimbă parcă toat ă înf ăţ işarea: se acoper ă cu o paloare înspă imâ nt ă toare, se trag la fa ţă , ochii le ard, privirea e r ăt ăc it ă, buzele tremur ă at â t de tare, încâ t de multe ori să rmanul încearcă să -şi st ăp â nească tremurai muşcâ ndu-şi-le cu dinţ ii pâ nă la sâ nge. Soldăţ elul care tocmai fusese adus avea două zeci şi trei de ani; era un flă că u voinic, frumos la chip, bine f ăc ut, înalt, cu pielea bronzat ă . Spinarea îi fusese crunt biciuit ă . Era dezbr ăc at pâ nă la br âu , iar umerii înveliţ i într-un cear şaf ud, care-l f ă cea să tremure din toate încheieturile, ca de friguri; aproape un ceas şi jumă tate nu f ăc u altceva decâ t să se plimbe de la un capă t la celă lalt de-a lungul salonului. M ă uitai la fa ţa lui: pă rea că nu se gâ ndeşte la nimic în momentul acela; ochii îi lică reau de o lucire ciudat ă , să lbatică şi cu greu se opreau asupra vreunui lucru. Mi se pă ru că priveşte ţ int ă la ceaiul meu încă fierbinte; aburi calzi urcau din cea şca plină ; bietul om tremura, clă nţă nind din dinţ i. I-am oferit să bea. Se opri brusc; se întoarse cu fa ţ a spre mine, f ăr ă să spună o vorbă , luă cea şca de ceai şi bă u f ă ră zahă r, în picioare, cu înghiţ ituri gr ă bite, aproape pe ner ă suflate, silindu-se parcă să nu se uite la mine. După ce bă u, puse cea şca la loc şi, f ă ră ca mă car să -mi facă vreun semn din cap, îşi relua iar ăşi plimbarea de-a lungul salonului. Nu-i ardea lui acum de vorbe sau de politeţ uri! Câ t îi priveşte pe ceilalţ i deţ inuţ i, se înţ eleseser ă parcă să nu intre la început în vorbă cu t â nă rul recrut pedepsit; dimpotriv ă, după ce-i dă dur ă primul ajutor, se f ă cur ă că nu-l mai baga în seamă , gâ ndindu, se poate că e mai bine să -l lase în pace şi să nu-l plictisească cu întrebă rile şi „compă timirea lor", ceea ce-i convenea, se pare, de minune. Se lă sa întunericul, a şa că se aprinse lampa. Câţ iva bolnavi îşi aveau sfeşnicele lor cu lumâ nă ri. După vizita de sear ă a doctorului veni şi ofiţ erul de gardă , numă ră bolnavii şi închise cu ză vorul uşa salonului, dup ă ce pusese să se aducă hâ rdă ul de noapte. Aflai cu mare mirare c ă acest hâ rdă u r ăm â nea în salon pâ nă a doua zi, deşi privata era la doi pa şi de uşă . A şa era obiceiul. Ziua, deţ inuţ ii bolnavi mai puteau ie şi pentru o clipă pâ nă acolo, dar noaptea sub nici un motiv. Salonul pentru ocna şi nu seamă nă întru nimic cu un salon obişnuit şi osâ nditul bolnav trebuia s ă -şi poarte povara pedepsei chiar şi în timpul bolii. De la cine pornise înt âi aceast ă r ân duial ă – nu ştiu; at ât a ştiu doar că nică ieri şi niciodat ă n-a ieşit mai v ăd it la iveală esenţ a formalismului, demonstr â ndu-i pe deplin inutilitatea. Nu de la doctori venea, fire şte. Repet: deţ inuţ ii aveau numai cuvinte de laud ă pentru doctorii lor, îi iubeau, îi stimau şi-i socoteau ca pe ni şte adev ăr a ţ i pă rinţ i. Doctorii gă seau pentru fiecare câ te un cuv â nt bun de mâ ngâ iere şi deţ inutul izgonit de toţ i ştia să preţ uiască acest lucru şi le r ă mâ nea recunoscă tor, pentru că vedea că o fac dintr-o pornire sincer ă şi caldă . Ar fi putut să se poarte şi altfel; nimeni nu s-ar fi g â ndit să -i tragă pe doctori la r ăs pundere dacă s-ar fi purtat aspru, brutal şi f ăr ă iubire de
oameni cu aceşti bolnavi. Erau deci buni şi înţ elegă tori din pur ă omenie, din îndemnul cald al inimii. Cine altul putea şti mai bine decâ t ei ce nevoie are un bolnav, oricine ar fi el, ocna ş sau om liber, să respire, bună oar ă , un aer cel puţ in tot at ât de curat ca şi oricare alt suferind, fie el şi un personaj sus-pus, de pe cea mai înalt ă treapta sociala. Bolnavii din celelalte saloane sau convalescenţ ii erau liberi să se plimbe prin coridoare, să facă mişcare, să respire un aer Mai puţ in st ă tut şi înecă cios, precum cel din salonul nostru At exemplu, totdeauna otr ă vit de miasme. Jvjumai să -ţ i închipui câ t de infect ajungea aerul şi a şa împuţ it şi greţ os, în salonul nostru, noaptea, c â nd se introducea acest hâ rdă u şi te-ar şi cuprinde oroarea şi dezgustul; pe mă sur ă ce creştea că ldura şi datorit ă necesit ăţ ii repetate a unor bolnavi de a folosi hâ rdă ul, duhoarea ajungea de-a dreptul de nesuportat. Dacă am spus adineauri că deţ inutul bolnav îşi purta mai departe povara pedepsei şi în timpul bolii, nu mi-a trecut o clip ă prin gâ nd şi nici acum nu cred că şi mă sura aceasta a fost r â nduita tot ca o pedeapsă . Ar fi din parte-mi o calomnie stupid ă . Pedepsirea unui bolnav nu şi-ar avea nici o justificare. Or, dacă a şa stau lucrurile, e de presupus c ă administra ţ ia a fost împinsă de motive foarte grave să recurgă la aceast ă mă sur ă , cu urmă ri at â t de dă ună toare. Care să fie motivele? Dar curios e că tocmai necesitatea acestei mă suri nu-şi gă sea nici o explica ţ ie, după cum cu totul de neînţ eles pă reau şi numeroase alte mă suri, a că ror explica ţ ie scapă orică rei presupuneri. Atunci de ce cruzimea aceasta cu totul inutil ă ? Deţ inutul ar putea să se prefacă bolnav şi, ajungâ nd la spital, să înşele buna-credinţă a doctorilor, iar noaptea să iasă la privat ă şi de acolo să se facă nev ă zut, la adă postul întunericului? Să fim serioşi. E o presupunere at â t de absurdă , că nici n-ai cum s-o demonstrezi. Unde să fugă ? Cum să fugă ? Îmbr ă cat cu ce? Ziua bolnavii sunt l ă sa ţi să iasă câ te unul; de ce nu s-ar proceda la fel şi noaptea? În fa ţ a uşii st ă permanent o santinel ă cu puşca încă rcat ă. Privata e la doi pa şi de el; şi totuşi, bolnavul e însoţ it pâ nă acolo de planton, care nu-l pierde din ochi nici o clipă . Privata nare decâ t o fereastr ă , dublă şi cu gratii de fier. Afar ă, sub fereastra şi chiar sub ferestrele saloanelor cu deţ inuţ i patrulează noaptea 0 alt ă santinelă . Ca să sar ă pe fereastr ă , ar trebui să scoat ă rama şi să for ţ eze gratiile. Dar cine îl lasa s-o facă ? Să zicem că l-ar ucide mai înt â i pe planton, înainte ca acesta să strige după ajutor. Admiţâ nd chiar şi inepţ ia asta, nu-i r ă mâ ne totuşi să for ţ eze fereastra şi gratiile? Nota ţi că în imediata apropiere a santinelei dorm supraveghetorii salonului, iar M vreo zece pa şi, în fa ţa salonului vecin, st ă de strajă o alta santinelă înarmat ă , cu un alt planton l â ngă el şi C] supraveghetorii respectivi în apropiere. Şi unde ar putea să fugă deţ inutul numai în ciorapi şi papuci, în halat şi tichie de spital, pe vreme de iarnă ? Iar dacă e a şa, dacă primejdia e at ât de neînsemnat ă (eu personal susţ in că -i inexistent ă) , atunci pentru ce sunt at ât de obijduiţ i bolnavii, câ nd unii dintre ei îşi tr ă iesc, poate, ultimele zile, ultimele ceasuri, c â nd aerul curat le este şi mai necesar decâ t celor să nă toşi? Pentru ce? N-am putut înţ elege niciodat ă .
Şi totuşi, de vreme ce a r ă sunat o dat ă întrebarea aceasta „Pentru ce?" şi fiindcă veni vorba, nu mă rabdă inima să nu| dau în vileag şi o alt ă nedumerire, care îmi revine mereu în amintire şi care ani de-a r ân dul nu mi-a dat pace, ca oj problemă de nedezlegat; oricâ t mi-am bă tut capul, n-amf putut gă si un r ă spuns câ t de câ t satisf ăc ă tor. Nu pot să nu mă opresc asupra acestui lucru, înainte de a-mi urma povestirea.! Vreau să vorbesc despre lanţ urile de care ocna şul nu poate fa niciodat ă eliberat, oricâ t ar fi de bolnav. Oameni cu plă mâ niil mâ nca ţ i de oftică erau ţ inuţ i în lanţ uri; i-am v ăz ut murind cu,] picioarele încă tuşate. Şi totuşi, lumea pă rea că se obişnuise» şi vedea în asta ceva statornicit de vreme, ceva de neînlă turat| Cred că nimeni nu şi-a pus aceast ă problemă , dacă nici chiaij doctorii nu s-au g â ndit mă car o dat ă în toţ i aceşti ani să interj vină la comandament pentru descă tuşarea picioareloa ocna şilor grav bolnavi sau m ă car al ofticoşilor pe moarte. Sa zicem c ă lanţ urile nu sunt tocmai grele, nu c â nt ăr esc mai mulj de opt pâ nă la două sprezece livre1. Pentru un om să nă tos nil e cine ştie ce povar ă de nesuportat. Deşi mi se spunea că după câţ iva ani picioarele ocna şilor încă tuşa ţ i încep să se usuce: slă besc şi se vlă guiesc. Nu ştiu dacă e adev ăr at, di 1 O livr ă = aproximativ 0,500 kg (n. ed. Româ ne). AMINTIR1 DIN CASA MOR Ţ ILOR_225 tare îmi vine s-o cred! O greutate, oricâ t de mică ar fi, chiar numai de zece livre, dacă e prinsă de picior pentru totdeauna, sporeşte greutatea piciorului în chip normal şi, după un timp mai îndelungat, poate să aibă anumite consecinţ e v ăt ăm ă toare. Să zicem, totuşi, că pentru un ocna ş să nă tos asta nu înseamnă nimic. Dar pentru un ocna ş bolnav e oare acela şi lucru? Să zicem că şi pentru un bolnav obişnuit n-ar fi prea greu. Pentru ocna şii grav bolnavi însă , pentru ofticoşi, ale că ror mâ ini şi picioare oricum se usucă , încâ t şi un fir de pai devine o povar ă , repet, e oare acela şi lucru? Dacă administra ţ ia spitalului ar cere uşurarea, cel puţ in a ofticoşilor şi încă ar fi un mare bine, v ă încredinţ ez. Mi se va obiecta, poate, că ocna şii sunt r ă uf ă că tori, nevrednici de orice fel de binefacere; mă întreb însă ce rost mai are să îngreunezi pedeapsa aceluia care şi a şa a fost însemnat de mâ na Domnului? Totuşi, nu-mi vine să cred că aceast ă povar ă avea drept scop numai pedepsirea vinovatului. Tuberculoşii sunt scutiţ i de pedeapsă corporală chiar prin lege. Prin urmare, aici nu poate fi vorba decâ t de o mă sur ă importanta, tainică , dictat ă de considera ţ ii superioare, preventive. Dar care? N-am putut înţ elege niciodat ă . Doar n-o să -şi închipuie cineva în mod serios că un ofticos ar fi în stare să fuga. Cui i-ar trece prin gâ nd una ca asta, mai ales c â nd boala a ajuns într-un stadiu avansat? Iar ca s ă zici că cineva ar putea să se prefacă bolnav de tuberculoz ă , ca să -i înşele pe doctori şi apoi să fugă , ar fi o naivitate. Oftica e o boală ce-ţ i sare în ochi şi care nu se poate simula. Dar chestiunea se poate pune şi altfel: singurul rost al lan ţ urilor este acela de a-l împiedica pe ocna ş să fugă ? Nicidecum. Lanţ urile sunt, pe câ t se pare, un semn de ponegrire, de ocar ă, o povar ă fizică şi morală . Lanţ urile nu pot împiedica pe nimeni şi nicicâ nd să evadeze. Ocna şul cel mai neînde-mă natic, cel mai prost, ştie cum să le fr â ngă , cum să le zdrobească cu o piatr ă , f ă ră prea mult ă greutate. Prin
urmare, ca mă sur ă preventiv ă, lanţ urile la picioare n-au nici un rost; iar dac ă -i a şa, dacă se pun la picioarele ocna şilor numai ca pedeapsă pentru nelegiuirile lor, întreb încă o dat ă: ce rost mai are să pedepseşti un muribund? Şi uite, acum, câ nd scriu aceste r â nduri, îmi apare aievea înaintea ochilor chipul unui bolnav pe moarte, al unui ofticos, al acelui Mihailov care avea patul fa ţă -n fat ă cu al meu nu departe de Ustianţ ev şi care s-a stins, îmi aduc aminte, a patra zi după intrarea mea în spital. Şi dacă am adus acum vorba de ofticoşi, n-am f ăc ut-o poate decâ t reluâ nd f ă ră voie firul gâ ndurilor ce mă fr ăm â ntaser ă atunci, sub impresia acestei mor ţ i. Îl cunoşteam prea puţ in pe Mihailov. Era un t ân ă r de cel mult două zeci şi cinci de ani, înalt, subţ ire, plă cut la chip. Era osâ ndit la munc ă silnică f ăr ă termen ş^ ţ inut la secţ ia specială ; îl vedeai veşnic t ă cut şi trist; era o t ăc ere ciudat ă, cuminte, potolit ă , o tristeţ e blâ ndă , liniştit ă. Aii fi zis că „se usucă " în temniţă , cum obişnuiau să spună j ocna şii care vorbeau totdeauna cu mult drag de el. Îmi aduci aminte numai că avea ochi foarte frumoşi şi nu ştiu, ză u, de ce amintirea lui mi s-a pă strat at â t de vie şi-mi revine în memo-j rie cu at â ta limpezime. S-a stins pe la ora trei după -amiaz ă ,! Într-o zi geroasă , senină . Soarele str ăp ungea cu raze piezişe, scâ nteietoare, geamurile verzui, îngheţ ate; un potop de lumină scă lda obrajii nenorocitului, care nu-şi mai dă deai seama de nimic, dar se sf âr ş ea încet, greu de tot, că ci da câ teva ceasuri fusese cuprins de liniştea din apropierea mor ţ ii. Încă de diminea ţă i se tulburaser ă ochii şi nu-l mai cuno ştea pe niciunul dintre camarazii care se apropiau de ell Cei din jur ar fi vrut să -i uşureze cumva suferinţ a; vedeau că se simte r ău de tot: respira greu, din adâ nc, cu horcă iell coşul pieptului îi să lta, parcă n-ar fi avut destul aer. Li început zv â rli plapuma şi cear şaful deoparte, apoi încercă să -J smulgă şi că ma şa şi ea o povar ă chinuitoare. Îl ajutar ă să şi-fl lepede de tot. Era groaznic să -i vezi trupul lung, deşirat, ctt mâ inile şi picioarele descă rnate, cu burta supt ă, cu piept ™ bombat, pe care coastele se conturau desluşit, ca la u| Chelet. Pe tot corpul lui nu mai r ăm ă seser ă decâ t o cruciuliţă de lemn, pe care o purta la piept ca un talisman şi lanţ urile, (jin care ar fi putut acum s ă -şi. Tragă uşor picioarele. Cu o jumă tate de ceas înainte de a muri, orice zgomot amuţ i, toţ i vorbeau în şoapt ă . Cei care erau nevoiţ i sa se deplaseze păşeau în v â rful picioarelor. Se vorbea puţ in, despre lucruri neînsemnate, de interes cotidian şi cel ce rostea vreo vorbă se uita pe furiş spre muribund, care horcă ia din ce în ce mai tare şi mai greu. Deodat ă ridică o mâ nă şi cu mişcă ri nesigure îşi pipă i talismanul de la piept şi încerca să şi-l smulgă , ca şi cum şi asta îl apă sa ca o grea povar ă. Îi scoaser ă de la gâ t şi crucea-talisman. După vreo zece minute se linişti pentru totdeauna. Bă tur ă în uşă şi dă dur ă de veste paznicilor. Intr ă un supraveghetor, aruncă spre mort o privire t âm pă şi plecă să -l caute pe felcer. Acesta, om încă t â nă r şi foarte de treabă , poate prea mult preocupat de înf ăţ işarea lui, de altfel destul de chipeşă , veni în grabă : se apropie de cadavru cu pa şi mari, st â rnind ecouri surde în liniştea salonului, cu un aer voit degajat, studiat parcă dinainte şi anume pentru acest caz, apucă bra ţ ul mortului şi-i
pipă i pulsul, apoi dă du din mâ nă a neputinţă şi plecă . Se duser ă să -i dea de ştire gă rzii: deţ inutul era un criminal important de la secţ ia specială , încâ t şi constatarea decesului trebuia f ăc ut ă cu un ceremonial deosebit. În vreme ce a şteptam să apar ă cei de la postul de pază al spitalului, un ocna ş spuse în şoapt ă că n-ar fi r ău să închidem ochii mortului. Un altul ascult ă grav, se apropie t ăc ut de Mihailov şi-i închise ochii. Z ăr ind pe pernă crucea pe care i-o scoseser ă de la gâ t, o luă în mâ nă , o examina şi o puse din nou la gâ tul mortului, f ăc â ndu-şi semnul crucii. Chipul decedatului c ă pă ta treptat rigiditatea cadaverică ; gura era întredeschisă şi lă sa să se vadă printre buzele subţ iri, lipite de gingii, două şiruri de dinţ i albi, să nă toşi, sclipind în soare. Intr ă subofiţ erul de gardă , purt ân d sabie şi cu coiful pe cap, însoţ it de doi solda ţ i. Se apropie, încetinind din ce în ce pasul, uit â ndu-se nedumerit cu coada ochiului spre deţ inuţ ii care r ăm ă seser ă muţ i la locurile lor şi-l sfredeleau cu ochii întuneca ţ i. La un pas de mort se opri scurt, ţ intuit parcă în loc de o teama neobişnuit ă . Trupul gol, uscat, în lanţ uri, îl impresionase-desprinse cureluşa de sub bă rbie, îşi scoase coiful, lucru pe care nu era obligat să -l facă , şi, cu un gest larg, îşi f ă cu semnul crucii. Era un om aspru la chip, un soldat încă runţ it, slugă supusă a disciplinei şi datoriei. Mi-aduc aminte ca lâ ngă el se afla în acel moment Cekunov şi el bă tr â n cu pă rul alb. Tot timpul acesta nu-l slă bi din ochi pe subofiţ er şi-j urmă rea mişcă rile cu o ciudat ă atenţ ie. Privirile lor se încrucişar ă şi atunci bă gai de seamă că buza de jos a lui Cekunov începe să tremure. O stranie crispare îi schimonosi gura şq printre dinţ ii r â njiţ i îi spuse iute subofiţ erului ar ăt ân d, cu uni semn din cap, spre mort: — A avut şi el o mamă ! Şi apoi se depă rta. Mi-aduc aminte ca vorbele acestea m-au cutremurat. De ce le rostise şi cum îi trecuse prin minte s-o fac ă ? Dar iat ă că j venir ă să scoat ă cadavrul; îl ridicar ă cu saltea cu tot; se auzir ă j foşnetul paielor şi zgomotul strident al lanţ urilor ce se loveauj de duşumea. Cineva le ridică de jos. Trupul neînsufleţ it ful scos afar ă şi deodat ă toţ i începur ă să vorbească cu glas tarej în coridor subofiţ erul striga la cineva s ă -l caute pe fiera După regulament, mortului trebuia să i se scoat ă că tuşele. Dar v ă d că m-am depă rtat de subiect. II URMARE | Doctorii vizitau salonul diminea ţa , pe la orele unsprezece! Se iveau toţ i deodat ă , însoţ indu-l pe medicul-şef; cu un ceai şi jumă tate mai înainte îşi f ă cea vizita medicul salonului. hM AMintiri din casa mor ţi lor 229 salonul nostru era pe atunci un doctor t ân ă r, foarte priceput, totdeauna vesel şi binevoitor; deţ inuţ ii îl iubeau foarte mult şi nu-i gă seau decâ t un singur cusur: „Prea e sfios şi blâ nd". Într-adev ăr , nu prea era vorbă reţ ; dimpotriv ă , pă rea intimidat sj numai c ă nu roşea câ nd vorbea cu noi; schimba dieta cum} _o cereau bolnavii şi ai fi zis că e gata să le prescrie şi doctoriile pe care i le-ar fi cerut. Nu mai încape îndoial ă , era bun ca
pâ inea caldă . Trebuie să recunoa ştem că mulţ i doctori în Rusia se bucur ă de dragostea şi respectul oamenilor simpli şi aceasta pe bună dreptate, după câ t am putut să -mi dau seama. Ştiu că vorbele mele ar putea să par ă paradoxale, mai ales dacă ne gâ ndim la neîncrederea pe care o arat ă oamenii din popor ruşi fa ţă de medicină şi fa ţă de leacurile str ă ine. Chiar şi atunci câ nd sufer ă de o boală grea, omul simplu prefera să se caute ani de-a r â ndul la vreo doftoroaie ori să ia acasă leacuri bă beşti (care nici ele nu sunt de lepă dat), decâ t să -l vadă un doctor ori să intre în spital. În afar ă de fenomenul extrem de important, care nu are nimic comun cu medicina şi care const ă în neîncrederea generală a omului simplu fa ţă de tot ce poart ă amprenta oficialit ăţ ii, a uniformei cazone şi a formalismului oficial, propriu administra ţ iei de stat, poporul e îngrozit şi prevenit împotriva spitalelor de unele zvonuri proste şti, de cele mai multe ori absurde, deşi uneori nu tocmai lipsite de temei. Dar ceea ce-l îngrozeşte mai mult este r ân duiala nemţ ească din spitale, oamenii str ă ini care stau în preajmă în timpul bolii, asprimea regimului alimentar, zvonurile despre severitatea neînduplecat ă a felcerilor şi a doctorilor, despre spintecarea cadavrelor, adică despre disecţ ie şi autopsie şi a şa mai departe. Şi apoi, se gâ ndeşte cum să se lase lecuit de domni, că ci pentru poporul de jos medicii tot domni sunt. Dar o dat ă ce ajunge să -i cunoască (afar ă de unele foarte rare excepţ ii), neîncrederea şi toate temerile dispar încetul cu încetul, spre cinstea medicilor n°Ştri, mai ales a celor tineri, care, dup ă pă rerea mea, în DOSTOIEV ŞR] marea lor majoritate ştiu să -şi atragă respectul, ba chiar ş j dragostea poporului. Afirm acest lucru pe baza experienţ ei proprii, după cele v ăz ute şi constatate în at ât ea r ân duri şi în diferite locuri şi n-am nici un motiv să cred că în restul ţă rii lucrurile se petrec altminteri. Se înt â mplă , nimic de zis, ca j undeva într-un fund de ţ ar ă doctorii să se lase mituiţ i, să ia i şper ţ uri, să tragă foloase personale din administrarea spitalelor lor, neglijâ ndu-şi aproape cu totul bolnavii, ba uneori să -şi uite cu desă v â rş ire meseria. Tot ce se poate; dar aici vorbesc de cei care alcă tuiesc marea majoritate, sau mai bine zis de acel suflu nou, de acel curent înnoitor din zilele noastre, care se afirmă cu tot mai mult ă t ăr ie pe t ăr â mul medi-cinei. Câ t despre renega ţ ii, tr ă dă torii nobilei cauze, lupii strecura ţ i în st â nă , în ciuda încercă rii lor de a se dezvinov ăţ i şi] justifica, acuzâ nd, cu comoditate, mediul corupt şi dizolvant, ale că rui victime ar fi şi ei la r â ndul lor, vor r ăm â ne de-a| pururi vinova ţ i, mai cu seamă atunci câ nd au ajuns să -şi] piardă şi simţ ul omeniei. Că ci omenia, blâ ndeţ ea, înţ elegerea! Şi dragostea fr ăţ ească fa ţă de bolnav sunt adesea mai eficace decâ t doctoriile cele mai bune. Ar fi timpul să punem capă t ii scâ ncetelor resemnate, să ne scutur ăm de apatie, să încet ăm a'j mai arunca vina numai şi numai pe mediu şi pe influenţ a luil nefast ă . E drept că mediul în care ne complă cem să veget ăm exercit ă adesea o influenţă demoralizatoare în unele privinţ e, dar de aici mai e mult pâ nă la demobilizarea total ă ; totuşi, se'j | înt âm plă şi nu arareori, să vezi o pramatie, un şmecher f ă ră pereche, speculâ nd acest argument pentru a-şi acoperi saujj justifica nimicnicia sau slă biciunea, ba uneori chiar şi câ te o tică loşie, mai ales câ nd e meşter să dea
din gur ă sau s-oj aducă bine din condei. Dar v ă d că iar ăşi tn-am depă rtat de lai subiect: am vrut numai să spun că poporul de jos se arat ă ' ostil şi neîncreză tor mai mult fa ţă de administra ţ ia spitalelor,! Decâ t fa ţă de medici. Câ nd ajunge să -i cunoască , îşi schimba Ae îndat ă atitudinea fa ţă de ei şi renunţă treptat la cele mai multe dintre ideile sale preconcepute în ceea ce-i priveşte. În multe privinţ e, atmosfera care domneşte în spitalele noastre nu corespunde aproape deloc mentalit ăţ ii poporului şi r ân duielile statornicite, departe de a-i putea câştiga încrederea şi stima, continuă să r ă mâ nă str ăi ne şi oarecum duşmă noase felului de a fi al omului nostru de r â nd. Cel puţ in aceasta este impresia cu care am r ăm as după cele câ te mi-a fost dat să constat prin propriile mele observa ţ ii. Medicul salonului nostru ză bovea de obicei la patul fiecă rui bolnav, îl întreba ce-l doare, îl asculta foarte atent, îl examina, apoi îi prescria doctorii şi ra ţ ia alimentar ă. Uneori constata că pretinsul bolnav n-avea nimic, dar deţ inutul venise să se odihnească , să mai scape de muncă şi să doarmă pe-o saltea într-o odaie caldă , în loc să se chinuiască pe scâ ndura goală într-o sală umedă a corpului de gardă , în care sunt înghesuiţ i pâ nă la refuz o mulţ ime de arestanţ i palizi şi tra şi la fa ţă . (Totdeauna şi pretutindeni în Rusia, cei ţ inuţ i în prevenţ ie au feţ ele palide şi supte, ceea ce înseamnă că întreţ inerea lor şi starea sufletească sunt mai de plâ ns decâ t ale celor judeca ţ i şi osâ ndiţ i.) în asemenea cazuri doctorul nostru, f ă ră să -şi piardă cumpă tul, nota în fişa pretinsului bolnav că sufer ă de o febris catarhalis^ oarecare şi-l lă sa să stea în spital şi câ te-o să pt ă mâ nă . Toat ă lumea f ăc ea mare haz de aceast ă febris catarhalis, fiindcă se ştia că e o denumire convenţ ională , stabilit ă printr-un fel de înţ elegere tacit ă între doctor şi bolnav pentru o boal ă simulat ă ; „junghiuri de rezerv ă" , cum obişnuiau să -i spună ocna şii, traducâ nd pe limba lor termenul febris catarhalis. Uneori, bolnavul închipuit abuza de bună tatea şi bună voinţ a doctorului şi ză cea în spital pâ nă câ nd îl alungau cu for ţa . Să -l fi v ă zut atunci pe doctorul nostru de salon: încurcat de încă păţâ narea ocna şului, era nespus de st â njenit şi nu se îndura să -i spună Febr ă catarală (lat.). F ăţ iş că e timpul să se facă să nă tos şi să cear ă bilet de ieşire, deşi ar fi fost în drept să -l gonească pe dat ă şi f ăr ă nici un fel de cruţ are, scriind pe foaia de observa ţ ie de la capă tul patului: Sanat est1. El încerca însă la început să -l facă să înţ eleagă prin aluzii, pe urmă numai că nu se ruga de el: „N-ar fi timpul să pleci, ce zici? Acum eşti pe deplin să nă tos; nu prea avem nici locuri." şi a şa mai departe, pâ nă câ nd închipuitul bolnav se simţ ea şi el ruşinat şi îşi cerea ieşirea din spital. Medicul-şef, deşi şi el un om foarte bun, un suflet cinstit şi t înţ elegă tor (şi pe el îl iubeau bolnavii), era totu şi mult mai sever şi mai hot ă râ decâ t medicul de salon şi la nevoie, după împrejur ă ri, ştia să fie de o severitate neînduplecat ă , care impunea în mod deosebit şi cu care îşi câştigase un mare respect în ochii bolnavilor. Venea întotdeauna însoţ it de toţ i medicii spitalului, imediat după vizita medicului de salon şi se oprea în dreptul fiecă rui bolnav,
mai ales câ nd era vorba de o boală grea. Pentru fiecare gă sea j câ te un cuv â nt de îmbă rbă tare, pornit din inimă , lă sâ nd tot-j deauna în urma lui o impresie excelent ă . Pe cei veniţ i cu] „junghiuri de rezerv ă ", nu-i respingea niciodat ă şi nu-i] trimitea înapoi; dacă vreunul se încă păţâ na să r ă mâ nă prea] mult, nota numaidec â t pe foaie: „Bun pentru ie şire",! Zicâ ndu-i blâ nd, dar hot ăr â t : „De, fr ăţ ioare, te-ai odihnit] destul, acum, du-te, toate au o m ă sur ă , ai şi tu obraz".] Leneşii care voiau să se sustragă de la lucru, mai ales în| zilele de var ă, sau acei care urmau să îndure pedeapsa cui bă taia se încă păţâ nau de obicei să mai r ă mâ nă la spitalJ Mi-aduc aminte că o dat ă a fost necesar să se recurgă la mijloace aspre, chiar drastice, ca să -l silească pe unul dintrej aceştia să plece. Venise cu o boală de ochi; pleoapele îi eraJ roşii şi se plâ ngea de înţ epă turi insuportabile. L-au îngrijit îflT fel chip, i-au pus cataplasme, lipitori, pică turi tari; totul eraj însă , în zadar: boala nu se vindeca şi ochii r ăm â neau roşii 1 Vindecat (lat.). Cazul pă ru suspect; inflama ţ ia nici nu creştea, dar nici nu da înapoi. În cele din urmă , doctorii şi-au dat seama că au de-a face cu o simula ţ ie şi că ocna şul îşi provoca înadins boala. Deţ inuţ ii ştiau toţ i încă dinainte că nu era la mijloc decâ t o înşelă ciune, dar el nu voia să mă rturisească nimic. Bolnavul era un flă că u voinic şi destul de chipeş, dar cu toate astea, din capul locului produsese asupra tuturor o impresie nepl ă cut ă; se ţ inea veşnic încruntat şi mohor ât , era ursuz şi încuiat, nu vorbea cu nimeni, nu se apropia de nimeni, se uita chior âş şi bă nuitor, de parcă toat ă lumea l-ar fi du şmă nit. Mi-aduc aminte că unii nu se dă deau înapoi să creadă că el ar fi fost în stare să facă cine ştie ce prostie. Era soldat, să v âr ş ise o serie de furturi, fusese prins, arestat şi osâ ndit la o mie de lovituri şi acum trebuia să -şi ispăşească pedeapsa, ca apoi să fie trimis într-o unitate disciplinar ă. Ca să scape de pedeapsă , osâ nditul recurge uneori, cum am mai spus, la cele mai uluitoare soluţ ii: în ajun de execuţ ie, câ nd nu-i mai r ă mâ ne nici o speranţă să scape de cele o mie de lovituri, numai ce-l vezi c ă sare şi implanta un cuţ it într-unui din şefi ori în vreun frate ocna ş, ca să fie trimis iar în judecat ă , izbutind astfel să -şi amâ ne pedeapsa cu o lună sau două şi, deci, să -şi ajungă ţ elul de moment. Puţ in îi pasă că după trecerea acestui r ăg az de o lună sau două va avea de suportat o pedeapsă de două sau de trei ori mai grea; acum el nu se gâ ndeşte decâ t la un singur lucru: să înt âr zie clipa cea groaznică mă car cu câ teva zile, orice s-ar înt âm pla mai apoi – într-at ât se pierd cu firea aceşti nenorociţ i. Mulţ i din salonul nostru se temeau ca nou-venitul s ă nu devină primejdios şi în deznă dejdea lui să nu-l omoare peste noapte pe vreunul dintre bolnavi. Dar totul s-a mă rginit la bă nuieli şi şoapte, f ăr ă să se ia vreo mă sur ă de precauţ ie; nu s-au ferit nici cei care aveau paturile lâ ngă el. Unii observaser ă însă că noaptea el se freacă la ochi cu var cojit din tencuială ? I cu încă ceva, ca diminea ţa , la ora vizitei doctorului, s ă DOSTOIfcvsKI Fie iar roşii. V ă zâ nd că n-are încotro, medicul-şef îl ameninţă că o să încerce să -l vindece cu „urzici". Câ nd o boală de ochi se încă păţâ nează să nu
dea înapoi la nici un tratament, doctorii, după ce au folosit toate mijloacele sc să recurgă la un tratament drastic şi extrem de dureros: ştiinţ ifice, se hot ă ră ca să -i salveze bolnavului vederea, îi aplică „urzici", ca la cai. Dar, bietul de el, nici aceast ă ameninţ are nu l-a convins s ă se vindece. Ori era prea îndă r ăt nic, ori prea la ş, că ci de fapt suferinţ a pricinuit ă de „urzici" nu era cu mult mai mică decâ t cea provocat ă de bă taia cu vergile. Şi atunci, îi aplicar ă „tratamentul", care const ă în urmă toarea opera ţ ie: unul îl apucă pe bolnav cu mâ na de pielea de la ceaf ă, pe care o trage câ t mai tare; în piele se face cu cuţ itul o rană lungă şi largă , prin care se trece o f âşie de tifon lat ă de un deget; în fiecare zi la un ceas anumit, f âşia este trasă înainte şi-napoi, ca să sf âşie din nou pieliţ a prinsă , astfel ca rana să fie mereu deschisă şi să supureze. Nenorocitul îndur ă cu încă păţâ nare câ teva zile în şir şi aceast ă tortur ă , care-i pricinuia dureri cumplite şi abia atunci se învoi să -şi cear ă ieşirea din spital. Într-o singur ă zi ochii i se vindecar ă pe deplin şi, de îndat ă ce se vindecă şi rana de la ceaf ă, fu trimis la corpul de gardă , de unde a doua zi urma să fie scos spre a fi trecut prin „uliţ a verde", ca să -şi încaseze pedeapsa de o mie de lovituri de vergi. E grea, desigur, clipa dinaintea ispăşirii pedepsei; e at ât de grea, încâ t poate pă că tuiesc spunâ nd că teama pe care o încearcă cel condamnat e o dovadă de slă biciune sau de la şitate. Trebuie să fie teribil de grea, de vreme ce, numai ca s-o amâ ne, oamenii se expun la o pedeapsă de două şi de trei ori mai mare. Am amintit aici şi de unii care se gr ă beau să -şi cear ă ei singuri ieşirea din spital, mai înainte chiar ca r ăn ile pricinuite de prima serie de lovituri s ă fi fost vindecate, numai ca să -şi împlinească mai repede osâ nda şi să scape AMUNUKi din CASA MOR Ţ ILOR Dat ă pentru totdeauna de aceast ă situa ţ ie, că ci via ţa la corpul de gardă e mult mai grea decâ t via ţa rea şi de ocnă . Pe lâ ngă deosebirile de caracter, hot ă râ curajul unora îşi gă sesc explica ţ ia şi în deprinderea cu bă taia şi cu pedepsele în general. Cei care au fost bă tuţ i în repetate r â nduri sunt întrucâ tva că liţ i şi sufleteşte ji trupeşte: au mai mult ă putere de voinţă , spatele le este mai rezistent şi, la urma urmei, primesc loviturile cu mai mult scepticism: socotesc bă taia ca pe un neajuns trec ă tor, de care nu se tem. In general, a şa stau lucrurile. Un ocna ş, dintre: ei osâ ndiţ i f ă ră termen şi ei deţ inuţ i la secţ ia specială , un calmuc botezat, Aleksandr sau, cum era poreclit de ceilalţ i deţ inuţ i, Aleksandra – un omule ţ ciudat, mare pişicher, îndă zneţ nevoie mare, dar şi bun la suflet -îmi povesti cum îrdurase cele patru mii de lovituri. Vorbea întotdeauna de acţ ast ă pedeapsă în glumă , r âz â nd, dar îmi mă rturisi că de n-ir fi fost crescut încă de copil. În bă t ă i -spatele îi era veşni; br ă zdat de urme de lovituri noi – n-ar fi fost în stare să -şi hdure pedeapsa. Pe câ nd îmi povestea, el binecuv â nta parcă creşterea primit ă în şuier ă turi de bici. — Mă bă teau centru cel mai mic lucru, Aleksandr Petrovici, îmi mă rurisi el într-o sear ă , pe câ nd st ă team de vorbă în patul mei, aproape de foc; m-au bă tut f ă ră nici o pricină cincisprezee ani la r â nd, cel puţ in de câ nd mi-aduc
aminte, de mai mtlte ori pe zi, numai cine nu voia nu mă bă tea; astfel că pâ ni la urmă m-am obişnuit cu bă taia. Cum ajunsese a armat ă , n-a ş şti să spun; poate că mi-a povestit şi asta, du în orice caz, fusese veşnic fugar şi vagabond. Mi-aducaminte numai ce mi-a spus de spaima pe care a simţ it-o câ nc a aflat că e osâ ndit la patru mii de lovituri, pentru că îşi ouor âs e comandantul. — Ştiam că o să fiu aspru pedepsit şi îmi ziceam că , oricâ t de obişnuit a ş fi cubâ taia, de data asta nu mai scap – patru mii de lovituri nu-ighimâ ! Unde mai pui că toţ i şefii în pă r mă luaser ă la ocli şi erau porniţ i r ău pe mine, să mă mă nâ nce de viu, nu alta! Ştiam eu, cum să nu ştiu, că or şi mă bat ă f ăr ă milă şi că nu scap cu via ţă . Pe unde să sco| că ma şa? Am încercat mai înt âi să mă botez, cu gâ ndul ci poate mă vor ierta; e drept că ai noştri mi-au spus că n-o să -i fie de nici un folos şi că n-au să mă ierte, eu însă mi-am zfl să încerc totuşi, cine ştie, poate că de un botezat au să aibă mai mult ă milă . Da' de unde: de botezat m-au botezat şi la sf ân tul botez mi-au dat numele de Aleksandr, dar de vergi totf n-am scă pat; mă car de una să mă fi iertat – nici pomeneală ! | Crede-mă , m-am simţ it de-a dreptul jignit. A şa, vrasă zic< îmi spun eu; ei bine, sta ţ i că v ă ar ăt eu. Dacă -i pe pă că leai? Să v ă ar ă t eu ce-i aia pă că leală . Şi ce crezi, Aleksanc Petrovici, le-am f ă cut-o, tot eu i-am dus de nas! M ă pric peam de minune să fac pe mortul; adică nu să mă fac c-c murit, ci numai că trag să mor şi-s câ t pe ce să -mi dau sufletul. Am fost dus în fa ţa batalionului: m-au trecut ei o dat ă am primit o mie de lovituri, spatele îmi ardea că urlam ca din gur ă de şarpe; m-au trecut şi a doua oar ă – încă o mie de lovituri. Şi ce-mi zic: „Mă cur ăţ , mi se apropie sf âr ş itul"; îmi ieşisem din minţ i, picioarele mi se muiaser ă de nu mă mai ţ ineau; mă şi pr ă v ăl esc la pă mâ nt, dau ochii peste cap ca laj mort, obrazul mi se învineţ eşte, fac spume la gur ă şi r â mâ nj f ăr ă suflare. Doctorul mă cercetează : „S-a zis cu el, spune, acuşi moare". M-au dus repede la spital şi acolo, câ t ai zice; peşte, mi-am şi venit în fire. După aceea m-au mai scos de] două ori. Mamă , ce furioşi erau; dar tot i-am pă că lit dej fiecare dat ă ; la capă tul celor trei mii de lovituri mă pr ă bu şesc j iar mort; în schimb la a patra mie, fiecare lovitur ă era ca un cuţ it înfipt drept în inimă , una f ăc ea câ t trei, a şa de tare mă croiau! Se îndâ rjiser ă r ău de tot. Ce să spun, groaznică şi afuj rişiţ a a fost aceast ă mie din urmă (naiba s-o ia!): era c â t toate celelalte trei la un loc şi dacă n-a ş fi f ă cut-o pe mortul] înainte de a fi luat sf â rş it – mai r ăm ă seser ă încă vreo două ] sute de lovituri, cred că m-ar fi dat gata de-a binelea. Dar nu] AMINTIRI DIN UASA MOR Ţ ILOR Li/m-am lă sat şi iar m-am pr ă bu şit, pref ăc â ndu-mă mort şi i-am pă că lit şi de ast ă dat ă: m-ă u crezut, ce să facă dacă şi doctorul era convins; iar cele două sute care au mai r ăm as puteau să mi le tragă câ t puteau şi chiar au lovit, nu glumă , cu sete, cu înver şunare; dar degeaba, n-au mai putut să -mi vină de hac. Şi de unde mi se trage? Din copilă rie, fiindcă am crescut numai în bice şi lovituri. De-aia am sc ă pat cu zile şi tr ăi esc şi ast ăz i. Mult ă, mult ă bă taie am înghiţ it eu la via ţ a mea! Îşi încheie el povestea, că zâ nd pe gâ nduri, de parcă ar fi încercat să -şi aducă aminte şi să numere de câ te ori a fost bă tut. Ce mai, n-ai
cum să le socoteşti pe toate – adă ugă el după un r ă stimp, întrerupâ nd t ăc erea ce se a şternuse – prea au fost multe, nici nu exist ă numere pe mă sura lor! Mă privi drept în ochi şi începu să r â dă at ât de sincer şi de naiv, încâ t n-am putut să nu-i zâ mbesc şi eu. — Ştii, Aleksandr Petrovici, eu şi acuma noaptea, câ nd visez, nu v ă d în vis decâ t bă taie, alte vise nu mi se arat ă . Într-adev ăr vorbea des în somn şi urla, iar ceilalţ i îl scuturau de umeri ca să -l trezească : „Ce naiba zbieri a şa!" Era un omuleţ de vreo patruzeci şi cinci de ani, scund şi îndesat la trup, sprinten şi vioi, care tr ă ia în bună înţ elegere cu toat ă lumea, deşi îi plă cea să pună mâ na pe tot ce nu era al lui, fapt pentru care mâ nca des bă taie. Dar care dintre ocna şi nu fusese prins cu furtişaguri şi nu mâ ncase bă taie pentru asemenea ispr ă vi? Un lucru a ş vrea să mai adaug: m-a mirat întotdeauna lipsa de orice resentiment, îngă duinţ a, ba a ş zice chiar bună tatea extraordinar ă cu care toţ i aceşti oameni, de nenumă rate ori st â lciţ i în bă taie, vorbeau de felul cum au fost bă tuţ i şi de cei care i-au bă tut. In povestirile lor, care de multe ori îmi pricinuiau palpita ţ ii puternice şi dureri de inimă , nu se simţ ea nici umbr ă de ur ă sau de necaz. R âd eau din toat ă inima, ca nişte copii. Afirmâ nd acest lucru, caut să mă verific printr-o compara ţi e şi mă gâ ndesc la M.ţ ki, DOSTOIEVSKI Bună oar ă , care mi-a povestit şi el păţ aniile lui; dat fiind c ă nu era nobil, primise şi el cinci sute de lovituri. Aflasem aceasta de la alţ ii şi l-am întrebat dacă era adev ă rat şi cum s-au petrecut lucrurile. Mi-a r ăs puns scurt, f ă ră să mă privească , roşind, pradă unei dureri lă untrice; după câ teva clipe, îşi ridică privirea şi i-am v ăz ut ochii scâ nteind de mâ nie şi ur ă , iar buzele tremur ân du-i de indignare. Îmi dă dui seama că n-avea să uite niciodat ă aceast ă pagină din trecutul vieţ ii lui. Ai noştri însă , aproape toţ i (se poate să fi existat şi excepţ ii), priveau lucrurile cu totul altfel. E cu neputinţă , mă gâ ndeam uneori, ca ei să se socotească într-at ât de vinova ţ i încâ t să recunoască drept justificat ă pedeapsa şi să o accepte ca fiind binemeritat ă , mai ales că nu greşiser ă fa ţă de ai lor, ci numai fa ţă de autorit ăţ i. Cea mai mare parte dintre ei nu se considerau întru nimic vinova ţ i. Am mai spus că n-am observat să fi dat semne de că inţă sau de remuşcare nici câ nd să v âr ş iser ă o crimă fa ţă de oameni de-o seamă cu ei, dar ă mite câ nd era vorbă de crime să v âr ş ite împotriva reprezenta ţ ilor autorit ăţ ii. Uneori aveam impresia că în aceste din urmă cazuri ei priveau lucrurile în felul lor, printr-o prismă cu totul aparte,) sub aspectul lor practic sau faptic, dacă se poate spune a şa. Totul era pus pe seama destinului, pe ceea ce îi este dă t omului să i se înt âm să ple, pe inevitabilitatea faptului în sine şi j aceasta f ăr ă se gâ ndească , f ă ră să judece, instinctiv, inconştient, în virtutea unei credinţ e oarecare. Deţ inutul se crede totdeauna îndrept ăţ it câ nd e vorba de o infracţ iune să v âr ş it ă împotriva autorit ăţ ilor, încâ t din acest punct da vedere nu-şi pune nici o problemă ; pe de alt ă parte însă , el ej conştient că autorit ăţ ile privesc cu alţ i ochi crima luu g ă sindu-l astfel vinovat; îl pedepsesc, el îndur ă pedeapsa şi] prin urmare, sunt chit. Între ei se dă o lupt ă . Delincventul ştiţ i prea bine că în aceast ă lupt ă judecata obştii, a oameniloa simpli din mediul lui îi ţ ine partea,
că ci aceştia nu-l vor conJ damna niciodat ă definitiv – şi asta o ştie – ci, dimpotriv ă , de| Cele mai multe ori îl vor scoate basma curat ă, în afar ă de cazul câ nd nelegiuirea a fost să v âr ş it ă împotriva alor să i, împotriva celor din mediul lui, împotriva oamenilor din popor. Conştiinţ a îi e liniştit ă , de aici şi t ăr ia lui: împă cat cu sine însuşi, n-are chinuri sufleteşti şi acesta e lucrul principal. Simte că pă mâ ntul îi st ă neclintit sub picioare şi de aceea nu ur ăşte, ci accept ă cu resemnare ceea ce i se înt â mplă , ca un fapt inevitabil, mâ ngâ indu-se cu gâ ndul că nu e nici cel dint âi şi nici cel de pe urmă care sufer ă şi că a şa va fi t nică , ce s-a încă mult ă vreme, în lupta surdă , pasiv ă , dar cu at ât mai îndă ră iscat în curgerea vremii. Care soldat îl ur ăşte personal pe turcul cu care se r ă zboieşte? Şi cu toate acestea, îl taie pe turc cu sabia, îl împunge, îl împuşcă . De altfel, nu toţ i îşi povesteau amarul cu nepă sare şi sâ nge rece. Câ nd venea, bună oar ă , vorba de locotenentul Jerebiatnikov, se simţ ea cum glasurile se umpleau deodat ă de o mâ nie surdă , dă r st ăp â nit ă . Despre acest locotenent Jerebiatnikov am auzit încă în primele zile după ce am intrat în spital, bineînţ eles din povestirile deţ inuţ ilor. Aveam să -l v ăd mai t âr ziu o singur ă dat ă, pe câ nd prelua comanda gă rzii în temniţă . Er ă un om de vreo treizeci de ani, înalt, voinic şi gras, cu obrajii roşii şi plini, cu dinţ ii albi şi-un ris tună tor, vrednic de Nozdriev1. De la prima vedere, ghiceai câ t de gol era pe dină untru. Se desf ă ta dâ nd pedepse şi privind bă taia cu vergile atunci câ nd îi venea r ân dul să supravegheze executarea acestora. Mă gr ă besc să adaug că pe locotenentul Jerebiatnikov l-am considerat încă de atunci ca pe un monstru între monştri; de altfel, tot a şa îl socoteau şi deţ inuţ ii. În vremurile de odinioar ă , într-un trecut nu tocmai îndepă rtat, „vremuri a că ror amintire e încă vie, dar nicicum nu-ţ i vine să crezi că au existat aievea", se mai g ă seau, nu-i vorbă şi alţ i executanţ i îndr ă ciţ i, oameni meticuloşi, că rora ' Personaj din romanul Iui N. V. Gogol Suflete moarte, prototipul u şur ăt ăţ ii şi al lă udă roşeniei (n. ed. Româ ne). Le plă cea să -şi facă trista lor datorie cu zel şi cu sâ rguinţă . În majoritatea cazurilor însă toate acestea se desf ăşurau simplu, f ă ră patimă . Locotenentul nostru era însă un maestru, un mare iubitor, un virtuoz rafinat al pedepsei corporale. Era un pasionat al artei executorii, pe care o exercita numai de dragul ei, ca pe o art ă pentru art ă . Savura orice moment palpitant al execu ţ iei şi, aidoma unui patrician îmbuibat, depravat şi pervers, din timpurile Imperiului Roman, se deda la nă scocirile cele mai subtile şi mai rafinate, pentru a-şi dezmor ţ i câ t de câ t sufletul înecat în gr ă sime şi a-l face să tresar ă la gâ dilă tura plă cerii. Un ocna ş e dus să -şi primească pedeapsa, la a că rei executare asist ă Jerebiatnikov; o singur ă privire aruncat ă spre cele două şiruri de solda ţ i cu beţ ele groase în mâ nă îi e suficient ă ca să se simt ă cuprins de un elan învior ă tor. Trece satisf ăc ut prin fa ţ a r â ndurilor şi le atrage atenţ ia solda ţ ilor să -şi facă fiecare conştiincios datoria, cu tot zelul, c ă altminteri. Şi bieţ ii solda ţ i ştiu ce vrea să însemne acest altminteri. Dar iat ă că e adus şi infractorul; dacă nu avusese pâ nă atunci prilejul să -l cunoască pej Jerebiatnikov şi nici nu auzise bine ce fel de om este, acesta j îi joacă ,
bună oar ă, urmă toarea fest ă . (Bineînţ eles, nu-i decâ tl una dintre nenum ă ratele lui nă scociri, că ci în privinţ a asta] este de o inventivitate inepuizabilă .) Orice deţ inut, în clipa câ nd e dezbr ăc at pâ nă la br âu şi subofiţ erii îi leagă mâ inile de patul puştii, ca să -l tragă apoi după ei prin toat ă uliţ a verde -orice deţ inut, zic, conform unui obicei statornicit, începe să se roage cu glas t ân guitor şi jalnic de ofiţ erul însă rcinat cu aducerea la îndeplinire a pedepsei corporale să fie mai îndur ăt or şi să nu pună să -l bat ă prea tare. — Blagorodnicia voastr ă , strigă nenorocitul, aveţ i milă , fiţ i îndur ăt or şi nu mă lă sa ţ i pierzaniei; câ te zile oi avea ani să mă rog lui Dumnezeu pentru să nă tatea dumneavoastr ă . J Fie-v ă milă . Jerebiatnikov at ât a a şteapt ă ; suspendă pe dat ă execuţ ia şi, ar ăt â ndu-se mişcat, începe cu deţ inutul urmă toarea conversa ţ ie emoţ ionant ă : — Dragul meu, zice el, ce vrei să -ţ i fac? Nu eu, legea te pedepseşte! — Blagorodnicia voastr ă , totul v ă st ă în putinţă , fie-v ă milă ! — Crezi poate că nu-mi este milă ? Crezi poate că -mi face plă cere să te v ă d st â lcit în bă taie? Doar sunt şi eu om. Spune, sunt om sau nu? — Fireşte că sunteţ i, blagorodnicia voastr ă ! Cine nu ştie că dumneavoastr ă sunteţ i pă rintele nostru şi noi copiii dumneavoastr ă! Fiţ i pentru mine ca un adev ă rat pă rinte! Strigă ocna şul, în sufletul că ruia nă dejdea începe să mijească . — Dar, dragă prietene, judecă tu singur, că doar ai destulă minte ca să -ţ i dai seama: ştiu prea bine că omenia îmi dictează să -ţ i ar ă t milă şi îndurare, ţ ie, pă că tosul. — Întocmai a şa precum spuneţ i, blagorodnicia voastr ă! — Da, trebuie să fiu îndur ăt or cu tine, oricâ t ai fi de pă că tos. Dar aici nu hot ă ră sc eu, ci legea! Legea te pedepseşte. Ia gâ ndeşte-te: îmi slujesc ţ ara şi pe Dumnezeu, înseamnă să -mi iau pe suflet un mare p ă cat, neîndeplinind întocmai porunca legii. Gâ ndeşte-te şi la asta! — Blagorodnicia voastr ă ! — Ei, dar fie ce-o fi! Am s-o fac de mila ta! Ştiu că să v âr ş esc un pă cat, dar înseamnă că a şa a fost să fie. De data asta te pedepsesc mai uşor. Da' nu cumva îţ i fac astfel vreun r ău ? Mi-ai muiat inima, te pedepsesc mai u şor, iar tu, cu nă dejdea că şi alt ă dat ă ai să scapi uşor, mai faci un pas greşit. Şi atunci cum r ăm â ne? Îmi încarc eu sufletul? — Blagorodnicia voastr ă ! Neam de neamul meu. Am s ă las cu limbă de moarte. Jur ca în fa ţ a lui Dumnezeu. — Bine, bine! Da' juri că de azi înainte ai să te por ţ i cum trebuie? — Să mă tr ă snească Dumnezeu, să n-am parte pe lumea ailalt ă. — Nu jura, că -i pă cat! Te cred şi pe cuv â nt. Îţ i dai cuv ân tul? — Blagorodnicia voastr ă ! — Bine, ascult ă , dar să ştii că te iert numai pentru că m-ai înduioşat cu lacrimile tale de orfan; eşti orfan, nu-i a şa? — Orfan de tat ă şi de mamă , blagorodnicia voastr ă , mi-s singur pe lume.
— Ei bine, numai de dragul lacrimilor tale de orfan mi s-a muiat inima; dar ia seama: să fie pentru ultima oar ă . Lua ţ i-l, adă ugă el cu glas at ât de blâ nd, încâ t bietul ocna ş nu ştie cum să -i mulţ umească lui Dumnezeu c ă a dat peste un om at ât de milos. Dar iat ă că groaznica procesiune porneşte, l-au luat; toboşarul bate toba de zor, cele dint â i beţ e se ridică în aer, abă tâ ndu-se asupra nenorocitului. — Dă -i, zbiar ă Jerebiatnikov. Arde-l! Dă -i! Dă -i! Mai tare şi mai tare! Croieşte-l, arde-l! A şa, a şa; încă , încă , mai tare! Tr ăs ni-l-ar de orfan şi de tică los! Şi solda ţ i îl cotonogesc din r ă sputeri, a şa încâ t nenorocitul începe să vadă stele verzi şi să strige ca din gur ă de şarpe. Iar Jerebiatnikov aleargă după el de-a lungul frontului şi r âd e în hohote, proptindu-şi mâ inile în şale, r âd e de se pr ă pă deşte, r â de ţ inâ ndu-se de burt ă, că nici să se îndrepte nu mai poate de at ât a ris şi pâ nă la urmă ţ i-e mai mare mila de el. Şi se bucur ă, bietul şi se veseleşte şi at ât a doar că din câ nd în câ nd se mai întrerupe din ris şi strigă : — Dă -i, dă -i! Croieşte-l pe tică los, arde-l pe orfan! Mai nă scocea şi altele: vine r â ndul unui deţ inut să fie scos la pedeapsă ; acesta încearcă să -l înduplece şi, ca de obicei, îl roagă pe locotenent să aibă milă de el. De ast ă dat ă Jerebiatnikov nu se mai preface, nu face pe milosul şi-i vorbeşte deschis. — Să ştii, iubitule, că am să te pedepsesc cum scrie la carte, pentru că eşti vrednic de pedeapsă aspr ă . O singur ă uşurare a ş putea să -ţ i fac: n-am să te leg de patul puştii. Ai să mergi singur, dar după o r â nduială nouă : o rupi la fugă pâ nă la capă tul frontului! Ce-i drept, loviturile or s ă cadă ca grindina, dar cel puţ in scapi mai repede. Ce zici? Încerci? Deţ inutul îl ascult ă nedumerit şi cu neîncredere şi se gâ ndeşte: „Cine ştie, poate că -i mai bine a şa, o iau la goană şi-mi scurtez chinul cel puţ in de cinci ori; şi-apoi, mai ştii, poate că n-or să mă nimerească toate beţ ele!" — Bine, blagorodnicia voastr ă, mă -ncumet. — Ne-am înţ eles, hai, dă -i drumul! Aten ţ ie, nu că sca ţi gura! Strigă el că tre solda ţ i, ştiind, de altfel, dinainte că nici o lovitur ă nu va cruţ a spinarea nă pă stuitului; pentru că soldatul ştie şi el foarte bine ce îl a şteapt ă dacă nimereşte pe-ală turi. Cel pedepsit porneşte în goană prin „uliţ a verde", dar nu face nici cincisprezece pa şi, că ci loviturile se abat fulger ăt or şi cu toat ă puterea, ca un ropot de bă tă i de tobă pe biata-i spinare şi nenorocitul se pr ă bu şeşte urlâ nd de groază , de parcă i s-ar fi t ă iat picioarele. — Nu, blagorodnicia voastr ă , mai bine să meargă a şa cum e scris la carte, zice el, ridicâ ndu-se de jos, galben la fa ţă şi speriat, în timp ce Jerebiatnikov, care ştia dinainte ce o s ă se înt âm ple şi că lucrurile au să ajungă aici, face un haz teribil şi se pr ă pă deşte de r âs . Dar cine ar putea să zugr ă veasc ă întreaga urgie a nă scocirilor lui, tot arsenalul de mijloace perfide la care recurgea ca s ă se distreze şi tot ce se povestea la noi despre el?!
Cu totul altfel, cu alt ton şi cu alte accente se vorbea despre locotenentul Smekalov, care ţ inuse locul de comandant al temni ţ ei înainte de a fi fost numit actualul nostru maior. Despre Jerebiatnikov se vorbea cu nepă sare, f ă ră ur ă , dar şi f ăr ă nici o admira ţ ie, nu-l lă uda nimeni, ci dimpotriv ă, toţ i îşi ar ă tau dispreţ ul fa ţă de el, ba cu un amestec de scâ rbă 1 WJJLj V i chiar. În vreme ce de Smekalov îşi aduceau aminte cu pl ă cere şi cu mult ă însufleţ ire. Nu era un pasionat al pedepselor corporale şi nici mă car un amator de asemenea spectacole: n-avea nimic din firea lui Jerebiatnikov. Şi totuşi nu se dă dea în lă turi, nu şov ă ia câ tuşi de puţ in să aplice pedeapsa cu bă taia; dar tocmai aici e partea curioasă : pâ nă şi de bă taia venit ă din partea lui îşi aduceau aminte cu un fel de duioşie, într-at ât a ştiuse el să -şi atragă simpatia deţ inuţ ilor. Dar cum? Că rui fapt i se datoreşte popularitatea lui? E drept că oamenii noştri, ca şi întreg poporul rus, sunt gata pentru o vorb ă bună să uite toate mizeriile şi chinurile îndurate pâ nă atunci; relev acest lucru ca pe un simplu fapt, f ăr ă a că uta să -i adâ ncesc de data aceasta înţ elesul. Prin urmare, nu era greu s ă -ţ i câştigi dragostea acestor oameni şi să te bucuri de oarecare popularitate printre ei. Dar locotenentul Smekalov îşi câştigase o popularitate cu totul neobi şnuit ă, încâ t ocna şii vorbeau aproape cu duioşie pâ nă şi despre felul cum îi pedepsea. „Era bun ca un tat ă" , îi auzeai uneori spun â nd cu un oftat plin de regret, compar â ndu-l pe fostul lor de comandant provizoriu cu actualul maior. „Ce om de suflet!" Era un om simplu, poate chiar bun în felul lui. Se înt â mplă totuşi ca unii şefi să fie buni şi miloşi, generoşi chiar şi cu toate astea nu se bucur ă de prea mare simpatie, ba câ te unul dintre ei ajunge ţ inta glumelor şi a zeflemelelor. Adev ă rul este ca Smekalov ştiuse să se poarte în a şa fel, încâ t toţ i ocna şii îl socoteau ca pe unul de-ai lor; e mare lucru să ştii să te por ţ i astfel sau, mai bine zis, să ai acest dar înnă scut, de care cei ce-l posedă nu-şi dau seama niciodat ă . Ciudat lucru: exist ă printre aceşti oameni unii de o r ă utate v ă dit ă şi totuşi, se bucur ă de o mare popularitate. N-am gă sit decâ t o singur ă explica ţ ie a acestui fapt curios: nu resimt un fel de repulsie, scâ rba sau dezgust fa ţă de mulţ imea ce o au în mâ nă ! Nu-şi iau aere de domnişori crescuţ i în saloane, nu fac caz de superioritatea lor boierească , ci dimpotriv ă, au în ei ceva din firea poporului, un iz popular, cu care s-au n ă scut şi care nu-i scapă omului din popor. Ce nu-i în stare să facă el de dragul acestui iz at ât de scump lui! E gata să se lipsească de omul cel mai blâ nd, cel mai cumsecade, să -l schimbe pe unul hain şi aspru, numai pentru că acesta din urmă miroase a talpa ţâ rii. Iar dacă se înt âm plă să fie şi un om cu adev ă rat bun, în felul lui, bineînţ eles, v ă închipuiţ i, desigur, câ t de nepreţ uit devine! Locotenentul Smekalov, cum am spus, pedepsea uneori cu destulă asprime, dar o f ăc ea în a şa fel, încâ t ocna şii nu numai că nu-i pă strau nici un pic de ur ă, ci dimpotriv ă , îşi aminteau cu mult haz şi nespusă veselie acum, în vremea mea, câ nd totul apar ţ inea trecutului, de şotiile sale din timpul ispăşirii pedepselor corporale. De fapt, nici nu era vorbă de cine ştie ce şotii, că ci nu prea dă dea dovadă de fantezie. Totul se reducea la o singur ă glumă , pe care a repetat-o întocmai aproape un an
întreg şi al că rei farmec consta poate tocmai în faptul că era una şi aceea şi. Şi de câ tă simplitate naiv ă dă deau dovadă toate acestea! Lucrurile se petreceau cam în felul urmă tor: după ce era adus deţ inutul vinovat de vreo abatere grav ă, Smekalov venea şi el la locul de adunare din curte, unde se executau de obicei pedepsele, ca să asiste personal. Cuprindea zâ mbind într-o privire toat ă adunarea, f ă cea câ teva glume, îl întreba pe deţ inut câ te ceva cu totul în afar ă de preocuparea acelei clipe, despre via ţ a lui de acas ă ori de cea din temniţă şi nu cu vreun gâ nd anume sau pentru motive de circumstanţă , ca să se arate un şef grijuliu, ci numai a şa – pentru că voia cu tot dinadinsul s ă afle aceste lucruri. I se aduceau un scaun şi vergile cu care urma să fie bă tut vinovatul; Smekalov se a şeza pe scaun şi-şi aprindea pipa. Avea o pipă lungâ -lungâ . Deţ inutul începea să -l roage. „Ce mai. S ă nu pierdem vremea degeaba, întindete colo, fr ăţ ioare şi să începem." Ocna şul ofta şi se culca la pă mâ nt. „Ian ascult ă, scumpule, ştii să spui versetul cutare pe de rost?" – „Cum să nu ştiu, blagorodnicia voastr ă , suntem doar creştini, l-am înv ăţ at încă din copilă rie." – „Ia spune-l." Şi deţ inutul ştia ce verset trebuia să spună şi mai ştia ce va urma câ nd îl va spune, că ci gluma asta se repetase cel puţ in de vreo treizeci de ori pâ nă atunci şi cu alţ i deţ inuţ i pedepsiţ i. De altfel, Smekalov ştia şi el că ocna şul e la curent cu ceea ce va urma, după cum ştia că pâ nă şi solda ţ ii care st ăt eau cu vergile ridicate deasupra nenorocitului sunt şi ei la curent cu acest lucru, cel puţ in din auzite şi totuşi, repeta gluma mereu şi mereu, at ât de mult îi plă cea, poate fiindcă el o nă scocise, poate din orgoliu de autor. Ocna şul începea să spună versetul, solda ţ ii st ă teau nemişca ţ i, iar Smekalov îşi lă sa şi el pipa deoparte, se aplece încordat înainte şi cu mâ na ridicat ă a ştepta să audă un anumit cuv â nt. Cel supus la pedeapsă spunea mai departe, ajungea la versetul „facă -se voia Ta, precum în cer a şa şi pe pă mâ nt" şi rostea în sf â rş it cuv ân tul: pă mâ nt. Locotenentul at ât a ştepta.! „Stai!" striga el, înflă că râ ndu-se deodat ă şi în aceea şi clipă , cu i un gest mar ţ ial, îi poruncea omului cu varga ridicat ă : „Croieşte-l cu o nuia!" Apoi că tre ceilalţ i: „Şi voi, r ân d pe r ân d!" Şi se str âm ba de r âs . Solda ţ ii din juru-i zâ mbeau: zâ mbea şi cel care primea porunca, osâ nditul schiţ a şi el un zâ mbet, deşi la cuv â ntul croieşte-l varga şuiera în aer, pentru ca în clipa urmă toare să cresteze ca un brici spinarea vinovatului. Şi ce haz şi bucurie pe Smekalov: se bucura de faptul că el este acela care a nă scocit toate acestea, că el, cu mintea lui, a gă sit şi a ticluit rime at ât de potrivite ca „voia ta – nuia" şi „pă mâ nt – pe r ân d". Şi Smekalov pleca mulţ umit, ca şi osâ nditul, care era mulţ umit de el însuşi şi de purtarea locotenentului, încâ t îl vedeai peste o jumă tate de ceas povestindu-le tuturor celor din temni ţă cum şi de data aceasta, AMIN J1K1 DIN CASA MOR Ţ ILOR 1 De la Manilov, personaj din Suflete moarte de Gogol, tipul visă torului romanţ ios şi sentimental, lipsit de putere de ac ţ iune (n. ed. Româ ne). Pentru a treizeci şi una oar ă , s-a repetat aceea şi glumă a lui Smekalov. „Ce mai vorbă , e stra şnic! Mare mucalit!"
Ba, uneori deosebeai în amintirile lor despre acest locotenent de treabă oarecare accente de manilovism1. Numai ce îl auzeai pe câ te unul: — De multe ori, câ nd porneam la lucru – şi chipul povestitorului se lumina de un zâ mbet fericit – îl ză ream la fereastr ă în halat, cu samovarul în fa ţă , cu pipa în gur ă . Îmi scoteam că ciula, să -i dau bună ziua: „încotro, Aksionov?". „La lucru, Mihail Vasilici, dar mai înt â i să dau o rait ă pe la atelier." Clă tina din cap şi-i zâ mbea. Ce suflet, ce om! Pâ inea lui Dumnezeu! — Om ca el mai rar! Mai adă uga unul dintre ascult ăt ori. III URMARE1 Am pomenit aici de pedepse, precum şi de feluriţ i executanţ i ai acestor interesante îndatoriri, pentru că , de fapt, abia în spital mi-am putut forma o idee mai mult sau mai pu ţ in clar ă despre toate aceste lucruri. Pâ nă atunci le cunoşteam numai din auzite. În cele două saloane ale noastre erau interna ţ i deţ inuţ ii pedepsiţ i cu bă taia din toate batalioanele, aresturile şi celelalte unit ăţ i speciale militare cu caracter disciplinar din ora şul nostru şi din întreaga regiune. În perioada aceasta de început, câ nd nu lă sam să -mi scape nimic din tot ce se petrecea în jurul meu şi observam ciudatele r ân duieli cu o nepotolit ă curiozitate şi cu mult ă 1 Tot ce scriu aici despre pedepse corporale şi cazne se refera la vremea mea. Azi aud c ă lucrurile s-au schimbat şi continuă să se mai schimbe (n.a.). Aici, ca şi în alte pasaje, autorul încearcă să atenueze groză via celor descrise, plasâ ndu-le într-un timp care nu era însă deloc trecut, a şa cum afirmă el (n. ed. Româ ne). Z4 «luare-aminte, toţ i oamenii aceştia aduşi de sub vergi sau pregă tinduse să le îndure îmi produceau, fireşte, o impresie deosebit de puternică . Eram tulburat, ză pă cit, speriat. Ţ in minte cu câ t ă ner ă bdare că utam să pă trund sensul tuturor celor ce se înt â mplă , să prind câ t mai multe am ă nunte în legă tur ă cu ele; ascultam avid cele ce se povesteau şi se discutau în aceast ă privinţă , puneam fel de fel de întrebă ri, că utam r ăs punsuri şi soluţ ii. Intre altele, voiam să cunosc neapă rat toate gradele de osâ ndă şi felurile de pedepse, toate modurile de aplicare a acestora şi variatele nuanţ e şi procedee de executare, precum şi ce spuneau deţ inuţ ii înşişi despre toate astea; încercam să -mi închipui starea sufletească a celor duşi pentru a le fi aplicat ă pedeapsa corporală . Am spus că se înt â mplă rareori ca un deţ inut să r ăm â nă calm înainte de pedeapsă , chiar dacă a mai fost bă tut şi în alte r â nduri. O spaimă teribilă , de ordin pur fizic, nă prasnică şi de neînvins, pune st ă pâ nire pe osâ ndit, copleşindu-i întreaga fiinţă morală . Dar şi mai t âr ziu, în tot lungul anilor de ocn ă , am urmă rit f ă ră voia mea, cu o ciudat ă luare-aminte, comportarea acelor deţ inuţ i care, după ce li se vindecau r ăn ile pricinuite de prima serie de lovituri, urmau s ă iasă din spital, pentru a suporta şi restul pedepsei. Întreruperile de felul acesta sau împă rţ irea pedepsei în două sau mai multe reprize sunt de obicei f ă cute la intervenţ ia medicului, care ia parte la executarea ei. Dacă numă rul loviturilor fixate prin sentinţă e prea mare şi se crede că deţ inutul n-o să -l poat ă îndura, se împarte
în două sau trei, după aprecierea doctorului; în timpul execuţ iei, acesta din urmă trebuie să spună dacă deţ inutul e în stare să -şi suporte întreaga pedeapsă ori, dimpotriv ă , continuarea execuţ iei i-ar primejdui via ţ a. Cinci sute, o mie şi chiar o mie cinci sute de lovituri se dau de obicei dintr-o dat ă ; dar, dacă e vorba de două sau trei mii, atunci pedeapsa se împarte în două sau în trei. Cei cu spinarea vindecata şi care urmau s ă mai suporte un rest de pedeapsă , în ziua câ nd ieşeau din spital şi în ajun, erau t ă cuţ i, posomoriţ i. Erau loviţ i de un fel de opacitate mintală şi deveneau extrem de distra ţ i. Nu intrau cu nimeni în vorbă , st ăt eau retra şi, îngâ ndura ţ i; însă ceea ce era mai curios, nici ceilalţ i deţ inuţ i nu-i întrebau niciodat ă nimic pe cei afla ţ i într-o asemenea situa ţ ie şi evitau la r â ndul lor să aducă vorba despre acest subiect. Nici un cuv â nt de compă timire sau de mâ ngâ iere nu era pronunţ at, lucru considerat de ei absolut de prisos. Toţ i ceilalţ i caut ă să nu-i bage în seamă şi purtarea aceasta cred că -i singura nimerit ă . Erau şi excepţ ii, ca de pildă deţ inutul Orlov, de care am mai vorbit. Dup ă prima serie de lovituri, se necă jea numai pentru că nu i se vindecă mai repede spinarea, ca să poat ă cere externarea din spital şi apoi, după ce îşi va fi îndeplinit şi cealalt ă jumă tate a pedepsei, să fie trimis cu primul convoi spre locul de deportare, iar în drum să evadeze. Dar acesta era un pă tima ş, încâ ntat şi ispitit de gâ ndul aventurii şi de, mai ştiu eu ce-i trecea prin minte? Avea o fire înflă că rat ă şi o vitalitate extraordinar ă. Era fericit, surescitat, deşi se str ăd uia să n-o arate. Înainte de a fi primit prima jum ă tate din lovituri, îi intrase în cap că vor să -l dea gata şi că nu va scă pa viu din bă taie. Pe vremea câ nd era încă sub anchet ă, auzise vorbindu-se de unele mă suri ale autorit ăţ ilor împotriva lui şi se împă case cu gâ ndul mor ţ ii. Dar după ce primi jumă tate din pedeapsă , prinse curaj. Intr ă în spital st âl cit groaznic, mai mult mort dec â t viu; n-am mai v ăz ut r ă ni at ât de înspă imâ nt ă toare; cu toate acestea, îşi reveni repede, că ci inima-i era plină de o bucurie nesperat ă, pe care i-o dă duse nă dejdea că va r ăm â ne în via ţă , că zvonurile erau neîntemeiate, de vreme ce r ă mă sese încă viu, ba chiar şi pedeapsa fusese anume întrerupt ă ca să nu moar ă ; şi iat ă că , după at ât a deţ inere în prevenţ ie şi sub anchet ă , începea sa încolţ ească în mintea lui g â ndul la un drum care avea să -i înlesnească evadarea; iar după aceea veneau libertatea, câ mpiile, pă durile. După două zile de la ieşirea din spital, reveni să -şi dea sufletul pe acela şi pat care îl gă zduise la început; cealalt ă jumă tate a pedepsei îl dă duse gata. Dar despre acest Orlov am mai vorbit la începutul povestirii mele. Totuşi, absolut toţ i aceşti deţ inuţ i, care treceau prin momente de grea fr ăm â ntare şi nelinişte în ultimele zile şi nopţ i înainte de ispăşirea pedepsei corporale, odat ă scoşi la caznă o îndurau cu mult ă bă rbăţ ie. Rareori mi s-a înt âm plat să -i aud gemâ nd, chiar în prima noapte după ce erau aduşi, deşi adesea unii dintre ei erau într-o stare extrem de grav ă; da, în general, oamenii din popor ştiu să rabde şi să îndure cu mult ă t ăr ie durerea. I-am întrebat pe foarte mulţ i ce simt. A ş fi vrut să ştiu mai exact câ t de mare le este durerea şi cu ce alt ă suferinţă s-ar putea asemui? N-a ş putea spune pentru ce anume
voiam neapă rat să aflu acest lucru. Ştiu numai ca nu întrebam din simplă curiozitate. Repet, eram tulburat, zguduit. Dar, pe oricine a ş fi întrebat, nimeni nu-mi putea da un r ăs puns care să mă mulţ umească . „Arde ca focul", iat ă tot ce-am izbutit să obţ in drept r ă spuns şi toate r ăs punsurile sunau la fel. Arde, frige şi at ât . Încercai să -l întreb şi pe M., cu care devenisem între timp mai apropiat. „E foarte dureros, îmi r ăs punse el, ai senza ţ ia că îţ i arde tot spatele, de parcă ţ i-l pâ rjoleşte la un foc puternic." Deci, acela şi r ă spuns din partea tuturor. Cu acest prilej, ţ in bine minte, am f ăc ut o foarte curioasă constatare, în a că rei temeinicie nu st ă rui, dar în sprijinul că reia pledează pă rerea unanimă a tuturor ocna şilor şi anume că bă taia cu nuiaua – dac ă loviturile sunt în numă r mare – este cea mai grea pedeapsă din câ te se aplică la noi. Ar putea să par ă absurd, de necrezut şi totuşi, cinci sute de lovituri de nuia, patru sute chiar, sunt de ajuns ca s ă omoare un om; iar c â nd numă rul trece de cinci sute, moartea e aproape sigur ă . Omul cel mai voinic nu e în stare să îndure o mie de asemenea lovituri dintr-o dat ă . Pe câ nd cinci sute de lovituri de b ăţ se pot suporta f ă ră nici o primejdie pentru via ţă . La o mie de beţ e rezist ă chiar şi un om cu constituţ ia obişnuit ă . Iar un om mai voinic şi v â njos rezist ă şi la două mii de lovituri de băţ . Nu mai vorbim de cei cu constituţ ia robust ă, care pot suporta şi mai mult. Toţ i deţ inuţ ii erau de acord că bă taia cu nuiaua era mult mai groaznic ă decâ t aceea cu băţ ul. „Nuiaua ustur ă şi te arde, ziceau ei, suferi mai mult." Loviturile de nuia sunt mult mai chinuitoare, fire şte, decâ t cele de băţ . Ele irit ă mai tare nervii, îi ascut la maximum, r ă v ăşesc şi zdruncină întreg sistemul nervos. Nu ştiu cum e acum, dar odinioar ă , într-un trecut nu tocmai îndepă rtat, se gă seau gentlemeni că rora posibilitatea de a-şi biciui victima le procura o anumit ă senza ţ ie care te ducea cu gâ ndul la marchizul de Sade1 şi la Brinvilliers2. Cred că aceast ă senza ţ ie conţ ine ceva ce le dă acestor gentlemeni un fior de plă cere şi de durere totodat ă. Unii oameni sunt setoşi de sâ nge ca şi tigrii. Cel care s-a înfruptat o dat ă din puterea de a pune st ă pâ nire nemă rginit ă asupra că rnii, a sâ ngelui şi a spiritului unui semen al s ă u, al fratelui să u întru legea lui Hristos, cel care a încercat o dat ă , zic, aceast ă putere şi posibilitatea deplină de a umili, prin cea mai josnică umilinţă , o alt ă f ăp să vrea, tur ă croit ă după chipul şi asemă narea lui Dumnezeu, acela, f ăr ă niciodat ă nu va mai putea fi st ă pâ n pe pornirile lui. Tirania e o deprindere; ea manifest ă tendinţ e constante de a se dezvolta tot mai mult şi în cele din urmă devine o boală . Afirm că cel mai bun om din lume nu se poate înr ă i şi abrutiza astfel, gra ţ ie unei deprinderi, încâ t să nu-l mai poţ i deosebi de o fiar ă . Sâ ngele şi puterea îmbat ă ; duc la cruzime 1 Sade (Donatien-Aiphonse-Franţ ois, conte de), scriitor francez de la sf âr ş itul sec. al XVIII-lea, cunoscut sub numele de Marchizul de Sade, care a descris într-una dintre lucr ă rile sale fenomenul psihopatologic al cruzimii şi al plă cerii de a chinui. De aici, denumirea de sadism dat ă acestor manifest ăr i morbide (n. ed. Româ ne).
2 Brinvilliers (Marie-Madeleine d'Aubray, marchiză de) – celebr ă criminal ă , arsă pe rug în 1676 pentru că şi-a otr ă vit tat ă l şi fra ţ ii (n. ed. Româ ne). Şi desfr â u; mintea şi simţ irea omului ajung s ă accepte şi la urmă să guste lucruri dintre cele mai nefireşti. Omul şi cet ăţ eanul pier pentru totdeauna din fiinţ a tiranului şi atunci revenirea la demnitatea omenească , la pocă inţă , la învierea morală îi este aproape cu neputinţă . Afar ă de aceasta, puterea samavolniciei şi a arbitrariului constituie o ispit ă , e molipsitoare pentru lumea din jur. Societatea care accept ă nepă să toare fenomenul este ea însăşi infectat ă , începâ nd cu temeliile ei. Într-un cuv â nt, dreptul îngă duit unui om de a aplica pedepse corporale semenilor să i constituie una dintre plă gile societ ăţ ii zilelor noastre, e unul dintre mijloacele cele mai sigure pentru a nimici în sâ nul ei germenii orică rei încercă ri de manifestare a spiritului civic şi o cauză determinant ă care duce inevitabil spre descompunerea ei totală . Societatea îl dispreţ uieşte pe că lă ul de meserie, dar nu şi pe că lă ul gentleman. E drept că în ultimul timp a început să circule şi o pă rere contrarie, însă numai în că rţ i şi în mod cu totul abstract. Dar şi cei care au emis-o n-au reuşit încă să -şi înă buşe cu toţ ii în ei aceast ă nevoie de a domina. Pâ nă şi oricare fabricant, oricare antreprenor trebuie să simt ă negreşit o satisfacţ ie ce ajunge pâ nă la exaltare la g â ndul că lucr ăt orul lui depinde uneori numai de el, de patron, cu totul, cu întrea-ga-i familie. Sunt încredinţ at că -i a şa; nu e chiar at ât de uşor pentru o genera ţi e să se desprindă de tot ce zace să dit în ea din moşi-str ăm oşi; nu-i prea vine omului s ă renunţ e la ceea ce i-a intrat în sâ nge, la ceea ce i-a fost transmis, ca să zicem a şa, o dat ă cu laptele supt de la sâ nul mamei. Nu prea exist ă transformă ri miraculoase; schimbă rile se fac cu încetul. Nu e de ajuns să -ţ i recunoşti vina şi pă catul ancestral, nu e nici pe departe de ajuns; trebuie să te dezvolţ i, să te dezbari de el cu desă v â rş ire. Or, asta nu se poate face câ t ai bate din palme. Am adus vorba despre că lă u. Porniri de că lă u gă seşti în germene aproape în fiecare om din zilele noastre. Dar pornirile animalice nu se dezvolt ă uniform în fiecare om. Câ nd se înt âm plă , totuşi, la vreunul, ca în dezvoltarea lor aceste porniri să cov âr ş ească şi să înă buşe toate celelalte însuşiri, omul acesta se transformă într-un monstru înspă imâ nt ăt or. Exist ă două feluri de că lă i: că lă i benevoli şi că lă i din datorie sau de meserie. Că lă ul benevol e în toate privinţ ele inferior că lă ului plă tit, mult mai josnic decâ t acesta şi, numai la auzul numelui s ă u, poporul simte scâ rba amestecat ă cu groază , e cuprins de o spaimă de neînţ eles, aproape mistică . Cum se explică aceast ă spaimă aproape mistică fa ţă de unul şi o totală nepă sare, sau chiar îngă duinţă fa ţă de celă lalt? Cunosc cazuri ciudate de oameni onorabili, cinstiţ i şi buni, bine v ă zuţ i în societate, care nu puteau suferi ca cel bă tut să nu urle, să nu se roage să fie cruţ at. Acesta e obiceiul: se consider ă necesar şi cuviincios totodat ă ca toţ i cei pedepsiţ i să urle şi să cear ă iertare; şi câ nd s-a înt â mplat o dat ă că victima n-a vrut s ă ţ ipe, executorul, pe care-l cunoşteam şi care în alte privinţ e şi împrejur ă ri mi s-a
pă rut bun şi cumsecade, a considerat aceasta drept o jignire personală . Intenţ ionase să aplice o bă taie uşoar ă, dar neauzind implorarea obişnuit ă : „Blagorodnicia voastr ă, fie-v ă milă ! Nu mă omor âţ i! Toat ă via ţ a mea am să mă rog lui Dumnezeu pentru s ă nă tatea dumneavoastr ă" şi altele, s-a înfuriat şi a mai adă ugat de la dâ nsul încă vreo cincizeci de lovituri, numai ca să -l facă pe bietul nenorocit să ţ ipe şi să se roage de el şi, într-adev ă r, şi-a ajuns scopul. „Nu se poate altfel, e semn de obr ăz nicie", mi-a explicat el foarte serios şi grav. Câ t despre că lă ul adev ăr at, de meserie, care lucrează de nevoie, din poruncă : se ştie că e un condamnat la ocn ă şi deportare, îngă duit să fie că lă u; în acest scop îşi face ucenicia pe lâ ngă alt că lă u mai bă tr â n şi, după ce înva ţă cele de trebuinţă , r ă mâ ne în aceast ă calitate pentru totdeauna pe lâ ngă temniţă , unde îşi are odaia lui aparte şi chiar o gospodă rioar ă personală , at ât numai că e şi el ţ inut mereu sub pază . Desigur, omul nu e o ma şină şi cu toate că loveşte la poruncă , din obliga ţ ie, că lă ul se aprinde şi el uneori şi se înver şunează ; dar şi atunci câ nd plesneşte cu o v ăd it ă i plă cere, el nu-şi ur ăşte victima. Str ă duinţ a lui e stimulat ă de i nevoia de a-şi dovedi dibă cia, ştiinţ a şi arta de a lovi; e a ţâţ at ă de ambiţ ie şi orgoliu. Zelul lui e al omului care vrea I să -şi arate mă iestria. Afar ă de asta, el ştie foarte bine că e un] repudiat, că pretutindeni e privit cu scâ rbă şi groază , lucru ce] nu se poate să nu aibă înr âu rire asupr ă -i, să nu-i a ţâţ e pornirile I de fiar ă. Pâ nă şi copiii ştiu că un astfel de om „s-a lepă dat şi 1 de maică -sa şi de taică -să u". Lucru ciudat: toţ i că lă ii pe care j i-am cunoscut erau oameni destul de deştepţ i şi de capabili, j pricepuţ i şi descurcă reţ i, foarte ambiţ ioşi şi de o mâ ndrie I extraordinar ă . Să fi fost mâ ndria aceasta o reacţ ie firească la 1 oprobriul general care-i înconjura sau era alimentat ă de j conştiinţ a spaimei pe care o inspirau victimei lor şi a puterii I pe care o aveau asupra ei, n-a ş putea-o spune. Poate că j însuşi cadrul solemn şi oarecum teatral în care se înf ăţ işează 1 ei publicului, la locul supliciului, le sporeşte orgoliul. Am avut la un moment dat prilejul să înt âl nesc şi să 1 observ mai de aproape un că lă u. Era un om de vreo patruzeci 1 de ani, potrivit la stat, uscăţ iv şi v â njos, cu fa ţ a destul de I plă cut ă şi inteligent ă, cu pă rul numai inele. Se ar ăt a întotdeau- 1 na foarte calm şi plin de demnitate; se ţ inea ca un gentleman – I r ă spundea la întrebă ri scurt, chibzuit şi chiar amabil, dar cu I un aer de bună voinţă trufa şă , de parcă ar fi vrut să -şi arate 1 superioritatea. Ofiţ erii de gardă intrau adesea în vorbă cu el I şi, după câ te am putut observa, cred că n-a ş greşi spunâ nd că 1 o f ăc eau cu un oarecare respect. El îşi dă dea seama de aceas-l ta şi în fa ţa şefilor devenea şi mai politicos şi mai rezervat şi I mai plin de simţ ul propriei sale demnit ăţ i. Cu câ t cei mai I mari se ar ăt au mai binevoitori, cu at â t pă rea el mai puţ ini docil şi cu toate că nu ieşea din cadrul unei politeţ ii reverenţ ioase, sunt încredinţ at că în clipa aceea se socotea* mult superior celui cu care st ă tea de vorbă . A şa cel puţ in i se 1 citea pe fa ţă . Se înt âm pla uneori să fie trimis sub pază , vara, câ nd era ar şiţă , înarmat cu o pr ă jin ă lungă şi subţ ire, ca să omoare câ inii din ora ş. În or ăşelul acesta erau foarte mulţ i dini de pripas, care se înmulţ eau uimitor de repede şi deveneau de-
a dreptul primejdioşi în lunile de că ldur ă canicular ă, în urma hot ă râ r ii autorit ăţ ilor, că lă ul era însă rcinat să -i nimicească . Dar nici aceast ă îndeletnicire înjositoare nu pă rea să -l zdruncine câ tuşi de puţ in. Trebuia să -l vezi cu câ tă demnitate str ă b şia soldatului de pază , istovit ă tea str ăz ile în tov ăr ă de at â ta umblet, îngrozind femeile şi copiii cu că ut ă tura lui aspr ă şi cu câ tă superioritate calmă privea trecă torii ce-i ieşeau în cale. În general, că lă ii o duc după voia lor: au bani, mă nâ ncă şi beau bine. Bani că pă ta ţ i sub formă de mit ă. Condamnatul civil supus la pedeapsă corporală face tot posibilul ca s ă -i strecoare în mâ nă o sumă de bani. Câ nd au de-a face însă cu osâ ndiţ i mai înst ă riţ i, ei fixează singuri plata după punga clientului; uneori ajung s ă pretindă şi treizeci de ruble sau chiar mai mult. Iar de la cei foarte boga ţ i se t âr guiesc să scoat ă câ t mai mult. Că lă ul n-are dreptul să cruţ e victima, că ci arunci înseamnă să -şi pună în joc propria spinare; dar, câ nd e vorba de bani, îşi ia obliga ţ ia să nu lovească prea tare. Toţ i accept ă condiţ iile pe care le pune el, că ci altminteri îi bate f ă ră milă , în mod barbar, fiindcă totul st ă în puterea lui. Se înt â mpla uneori ca el s ă cear ă o sumă prea mare chiar şi unui osâ ndit să rac; atunci toate rudele nenorocitului se pun în mişcare; se tocmesc, se milogesc, implor ă şi vai şi amar dacă nu-l mulţ umesc pe că lă u. În astfel de împrejur ă ri, teama pe care o inspir ă îi este de mare ajutor. Câ te groză vii nu circulă pe seama că lă ilor! Ocna şii înşişi mă asigurau cu o convingere nestr ăm utat ă că un că lă u îşi Poate omor î victima dintr-o singur ă lovitur ă . Mai înt âi unde Şi câ nd s-a putut verifica acest lucru? Dar, mai ştii, o fi şi a şa. Prea îmi vorbeau cu aprindere ca să nu fi fost nimic adev ăr at în spusele lor. Însuşi că lă ul mă încredinţ a că poate să facă asta. Se spunea de asemenea că putea lovi din toate puterile, f ăr ă ca cel pedepsit să simt ă durerea şi f ăr ă ca loviturile să ^i lase urme. De altfel, despre toate aceste subtilit ăţ i şi tertipuri exist ă destule relat ăr i. Însă chiar atunci câ nd primeşte bani ca să nu lovească prea tare, că lă ul dă cea dint â i lovitur ă din toate puterile. A şa e obiceiul. Celelalte lovituri le d ă mai slab, mai ales c â nd e bine plă tit. Prima lovitur ă însă -indiferent de faptul că a fost plă tit sau nu – e a lui. Nu ştiu de ce procedează astfel. Poate ca să -l obişnuiasc ă pe osâ ndit cu loviturile urmă toare, care vor pă rea astfel mai puţ in dureroase, tocmai fiindcă cea dint â i a fost mai grea, ori ca să -l îngrozească şi să -i arate cu cine are de-a face, mă rog, ca să -şi arate mă iestria şi priceperea?! Oricum, înainte de execuţ ie că lă ul se află într-o stare de surescitare v ă dit ă, e conştient de puterea lui, se simte st ă pâ n cu drepturi nemă rginite; în clipa aceea devine un actor, care inspir ă mulţ imii admira ţ ie şi groază , a şa că , atunci câ nd îi strigă victimei: „ Ţ in'te bine, că te ard!", el rosteşte cu o deosebit ă plă cere aceste cuvinte înfior ă toare, devenite acum sacramentale: un avertisment al primei lovituri. E greu s ă -şi închipuie cineva pâ nă la ce grad poate fi schilodit ă natura omenească . Şi multe lucruri de acest fel mi-a fost dat să aud de la deţ inuţ ii bolnavi în perioada de început a internă rii mele în i spital. Toate povestirile acestea, spuse ba de unul, ba de i altul, ne mai smulgeau pentru o vreme din plictiseala zilelor j lungi de şedere în pat, at ât de triste şi asemă nă toare una cui alta. Un prilej de
însufleţ ire mai aveam noi diminea ţa , câ nd doctorii f ă ceau vizita bolnavilor şi, la scurt timp după aceea,! Câ nd se aducea masa de pr â nz. Cum îşi poate oricine* închipui, mâ ncarea era mare lucru în monotonia vieţ ii de spi-Jl tal. Por ţ iile şi felurile de mâ ncare variau după felul bolii; unora li se dă dea numai supă cu nişte crupe; altora numai chiseli ţ a; iar altora, în sf âr ş it, gris cu lapte, mâ ncare de alt AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_257 minteri foarte că utat ă . De at ât a ză cere şi inactivitate, ocna şii se moleşeau şi că pă tau poft ă de mâ ncare. Convalescenţ ii şi cei aproape înzdr ă veni ţ i primeau câ te o bucat ă de rasol de vacă – „de bou", cum se spunea la noi acolo. Cel mai bine hr ă niţ i erau bolnavii de scorbut: primeau carne de v ăc uţă cu hrean şi ceapă şi uneori o gura de vodcă . Pâ inea, de asemenea, varia după boala fiecă ruia, neagr ă sau intermediar ă , bine coapt ă . Modul acesta oficial şi subtil de a fixa por ţ iile îi înveselea totdeauna pe bolnavi. Fireşte, unii bolnavi nu puteau lua nimic. În schimb, cei care aveau poft ă de mâ ncare mâ ncau ce voiau. Unii schimbau felurile între ei, încâ t o mâ ncare potrivit ă pentru o anumit ă boală era consumat ă de unul bolnav de cu totul alt ă boală . Cei care erau supuşi la o diet ă strict ă cumpă rau carne sau por ţ iile bolnavilor de scorbut, beau cvas, bere de spital, cumpă râ ndu-le de la cei că rora le erau prescrise. Unii aveau nevoie chiar de câ te două por ţ ii ca să se sature. Por ţ iile se vindeau şi se revindeau pe bani. O por ţ ie de rasol costa destul de scump: o bancnot ă de cinci copeici. Dacă în salonul nostru n-avea nimeni de v â nzare por ţ ii de carne, paznicii plecau să caute în celelalte saloane şi dacă nici acolo nu g ă seau, erau ruga ţ i să încerce în saloanele „libere", cum li se spunea celor ale militarilor. Totdeauna se g ă seau amatori să -şi v ân dă por ţ ia de mâ ncare. Lipsa de bani era, fireşte, generală , dar cei care dispuneau de ceva parale trimiteau să li se cumpere pâ ine albă , gust ăr i şi chiar delicatese din t âr g. Paznicii f ăc eau aceste servicii cu totul dezinteresat. Orele cele mai nesuferite erau cele de după -amiaz ă ; unii, neav â nd ce face, dormeau, alţ ii, de plictiseală , se a şezau la taifas, se certau ori începeau să -şi povestească diferite înt â mplă ri din via ţă . Dacă nu erau aduşi între timp noi bolnavi, plictiseala devenea şi mai chinuitoare. Sosirea unui bolnav nou aducea în salon o oarecare înviorare, mai ales câ nd nu-l cunoştea nimeni. Îl cercetau cu luare-aminte, îl întrebau de unde vine şi ce fapt ă a să v âr ş it. Un interes deosebit st â rneau în astfel de cazuri cei afla ţ i în curs de transferare; ei aveau totdeauna ceva de povestit; bineînţ eles, nu despre chestiunile lor personale, intime, despre care nici nu încerca nimeni să -i descoasă , afar ă de cazul câ nd omul îşi descă rca singur sufletul; vorbeau despre lucruri legate direct de lumea din afar ă: de unde vin? Cu cine au mers? Cum e drumul? Unde-i duce? Şi a şa mai departe. Îmboldiţ i parcă de spusele nou-venitului, câ te unul dintre ai noştri începea şi el să -şi aducă aminte de păţ aniile sale şi ţ in'te vorbă : despre peripeţ iile drumului, despre punctele de transfer, despre că lă i şi şefi de eşaloane. Tot că tre sear ă apă reau şi cei pedepsiţ i cu bă taia. Sosirea acestora producea totdeauna, după cum am mai spus, o impresie puternică . Cum însă nu în orice zi se iveau asemenea cazuri, plictiseala se întrona
atotst ăp â nitoare în întreg salonul şi aveai impresia că toţ i oamenii aceştia s-au scâ rbit de mult unii de al ţ ii şi nu se mai pot vedea în ochi; ba ici-colo se iscau şi certuri serioase. De aceea, aducerea vreunui nebun care trebuia v ăz ut de doctori trezea mare interes. De multe ori osâ ndiţ ii care urmau să -şi primească pedeapsa se pref ă ceau nebuni numai ca să scape. În scurt timp se dă deau însă ei singuri de gol sau, mai bine zis, se hot ăr au s-o întoarcă şi după ce îşi f ă ceau de cap două trei zile, se cuminţ eau brusc şi cu fa ţa întunecat ă îşi cereau ieşirea din spital. Nici ocna şii, nici doctorii nu-i mustrau pentru vicleniile lor şi nici nu că utau să le amintească de nă zbâ tiile şi maimuţă relile f ă cute; omul îşi lua în t ăc ere hâ rtia, ceilalţ i îl conduceau în t ăc ere pâ nă la uşă şi) peste două -trei zile se întorcea cu spinarea însâ ngerat ă. În schimb, ivirea unui adev ă rat nebun era o nenorocife pentru întregul salon. E drept că cei care r â deau, ţ ipau, jucau şi câ ntau erau primiţ i la început cu mult ă veselie. „ Ă sta o să aibă haz!" ziceau ei, privindu-l pe bietul nenorocit cum sej schimonoseşte. Dar mie mi-a fost întotdeauna nespus de AM11N 11K.1 JJ11N MUK J 1LUK Greu să -i privesc pe aceşti nenorociţ i. În general, n-am putut niciodat ă să mă uit f ăr ă emoţ ie la un nebun. De altfel, nu trecea mult pâ nă ce str âm bă turile şi agita ţ ia necontenit ă a nebunului începeau să plictisească pe toat ă lumea şi în câ teva zile să -i scoat ă pe toţ i din să rite. Pe unul l-au ţ inut a şa trei să pt ă mâ ni în salonul nostru şi în cele din urmă ne venea pur şi simplu să ne luă m lumea-n cap. înt âm plarea a f ăc ut ca tot pe vremea aceea să mai fie adus încă unul, care m-a îndurerat peste mă sur ă . Toate acestea s-au petrecut în cel de-al treilea an de detenţ ie. În primul an, sau mai precis în cele dint âi luni de ocnă ale mele, primă vara, m-au dus la lucru cu un grup de sobari, care munceau la o fabrică de că ră midă , la o depă rtare de două verste de temniţă ; reparau cuptoarele în care urma să fie arsă că ră mida în timpul verii; eu îi ajutam la că ratul materialelor. În diminea ţ a aceea, M.ţ ki şi B. îmi f ă cur ă cunoştinţă cu subofiţ erul Ostrojski, supraveghetorul că ră m idă riei. Era un polonez în v â rst ă -avea şaizeci de ani cel puţ in – înalt, slab, plă cut la chip şi foarte impună tor. Venise de mult în Siberia şi cu toate că se tr ăg ea din r ân dul oamenilor de jos – era unul dintre solda ţ ii r ă zvr ăt iţ i la 1830 – M.ţ ki şi B. ţ ineau mult la el. Citea şi r ă scitea o Biblie catolic ă . Am început să discut ăm : avea o vorbă blâ ndă , înţ eleapt ă şi plină de simţ ire şi un fel de a povesti foarte plă cut; privirea-i era deschisă şi caldă . De la o vreme nu l-am mai v ăz ut; se spunea că se află sub anchet ă , dar pentru ce anume – nu ştiu. Şi iat ă că după doi ani mi-a fost dat s ă -l rev ă d: l-au adus în salonul nostru, că ci îşi pierduse minţ ile. Intr ă ţ ipâ nd, schimonosindu-se şi r â zâ nd în hohote şi imediat începu să ţ opă ie prin salon cu cele mai indecente gesturi şi str âm bă turi. Deţ inuţ ii erau bucuroşi de aceast ă distracţ ie nea şteptat ă, pe mine însă priveliştea m-a întristat profund. După trei zile nu ştiam ce să mai facem: se certa, se bă tea, ţ ipa, începea să câ nte în toiul nopţ ii;
în fiecare clipă ne pomeneam cu vreo ieşire at ât de dezgust ă LJVJO 1 U1JC V ^IS.1 toare, încâ t ni se f ăc ea grea ţă . Nu se temea de nimeni. Au încercat să -l pună în că ma şa de for ţă , dar a şa aveam şi mai mult de tras cu el, deşi câ nd era liber se certa şi încerca să se bat ă aproape cu toţ i. În cursul celor trei să pt ăm â ni, tot salonul l-a rugat de mai multe ori pe medicul- şef să -l mute în alt salon. Dar nu treceau nici două zile şi bolnavii de acolo ob ţ ineau mutarea lui t la noi. Şi fiindcă pe vremea aceea aveam doi nebuni printre noi, îndă ră amâ ndoi cert ă reţ i şi gă lă gioşi, cele două saloane se distrau tot schimb â ndu-şi nebunii. De fiecare dat ă, cel nou venit se dovedea mai r ău decâ t predecesorul să u. În sf â rş it, toat ă lumea respir ă uşurat ă câ nd amâ ndoi fur ă ridica ţ i şi transporta ţ i nu se ştie unde. Mi-aduc aminte, de asemenea, de un nebun foarte ciudat. Tot atunci, vara, a fost adus într-o zi un de ţ inut în prevenţ ie, un vlă jgan de aproape patruzeci şi cinci de ani, cu fa ţa ciupit ă de v ă rsat, cu ochii roşii, mici şi umfla ţ i, mohor ât la înf ăţ işare. I se dă du un pat lâ ngă mine. Se dovedi a fi foarte liniştit, nu vorbea cu nimeni şi pă rea mereu adâ ncit în gâ nduri. Câ nd se înnopta, începu să -mi vorbească şi-mi povesti a şa, într-o doar ă , cu aerul unui om care dezv ă luie o mare taină , că ar fi trebuit să primească două mii de lovituri de băţ , dar că acest lucru nu se va înt â mpla, deoarece fata colonelului G. a intervenit pentru el. Mă uitai la el cu surj prindere şi-mi exprimai gâ ndul că , în astfel de împrejur ă ri, fiica unui colonel nu-i putea fi de nici un ajutor. Încă nu bă nuiam cu cine am de-a face, fiindcă fusese adus la spital ca un bolnav oarecare şi nu ca unul care şi-a pierdut minţ ile, îl întrebai atunci de ce boală sufer ă ? Îmi r ă spunse că nu ştie de ce l-au trimis la spital, dar că e pe deplin să nă tos şi că fata colonelului s-a îndr ăg ostit de el; cu două să pt ă mâ ni mai înainte trecuse o dat ă în tr ă sur ă prin fa ţa corpului de gardă şi, v ăz â ndu-l la fereastra cu gratii, se şi îndr ă gostise de la cea dint â i privire. De atunci gă sise prilejul, sub diferite motive, să vină de trei ori la corpul de gardă : o dat ă cu tat ăl ei, sub] Cuv â nt că vrea să -şi vadă fratele, care era ofiţ er de serviciu; a doua oar ă cu mama ei, ca să dea de pomană aresta ţ ilor, şi, trecâ nd prin fa ţ a lui, îi şoptise la ureche că -l iubeşte şi că îl va scoate din temniţă . Pă rea ciudat să -l vezi cu ce lux de amă nunte subtile îmi înşira el toat ă povestea aceasta absurdă , nă scocit ă , desigur, de să rmana lui minte tulburat ă . Credea cu sfinţ enie că va scă pa de pedeapsă . Vorbea calm şi cu mult ă siguranţă despre dragostea pă tima şă a domnişoarei pentru el şi, pe lâ ngă faptul că povestea în sine era at ât de ciudat ă, pă rea cu totul absurd să auzi din gura unui om în v â rst ă de aproape cincizeci de ani, cu o fa ţă at ât de ştearsă , de amă râ tă şi chiar slut ă , o istorie romanţ ioasă despre o t ân domnişoar ă îndr ă gostit ă de el. Ciudat! În ă ră ce hal de decă dere l-a adus pe acest om sfios teama de pedeapsă ! Poate că ză rise într-adev ăr pe cineva printre gratiile ferestruicii şi nebunia iscat ă din teama care mocnea în creieru-i tulbure îşi gă sise deodat ă o cale de ieşire, o forma. Nenorocitul soldat care, f ă ră îndoială , nu se gâ ndise de câ nd era pe lume la vreo domni şoar ă , nă scocise deodat ă un roman întreg, agăţâ ndu-se instinctiv de acest pai, ca unul care se îneacă . L-am ascultat în linişte şi le-am
împă rt ăşit şi celorlalţ i deţ inuţ i cele auzite, precum şi pă rerea mea. Câ nd ceilalţ i au încercat însă să -l descoasă , el s-a ferecat în t ăc ere. A doua zi, doctorul l-a examinat îndelung şi, fiindcă n-a gă sit la el nimic, iar nenorocitul m ă rturisea că nu e bolnav, i s-a dat bilet de ieşire din spital. Câ nd am aflat noi ca doctorul i-a scris pe fişă Sanat est, medicii ieşiser ă din salon şi era prea t âr ziu să -i mai aducem la cunoştinţă boala de care suferea ocna şul. Nici noi, la urma urmei, nu ştiam ce are. Vina era a administra ţ iei, care îl trimisese f ăr ă să arate pricina pentru care gă sise de cuviinţă să fie dus la spital. Cert este că intervenise aici o neglijenţă . Sau poate chiar şi cei care l-au trimis nu erau siguri c ă au de-a face cu un nebun şi au f ă cut-o pentru un control mai riguros. Fapt este c ă după două zile bietul DOSTOIEVSKI Nenorocit fu trimis să -şi ispăşească pedeapsa. Aceast ă întorsă tur ă se pare că îl uimi nespus: nu-i venea s ă creadă pâ nă în clipa din urmă şi tot nă dă jduia că are să fie iertat; câ nd se v ă zu t â râ t în fa ţ a batalionului pentru a- şi primi pedeapsa cu bă taia, începu să strige „Ajutor!". De data aceasta, îl duser ă în alt salon, fiindcă la noi nu mai era nici un pat liber. M-am interesat de soarta lui şi am aflat că în cele opt zile câ t a r ă mas la spital n-a mai scos nici o vorbă , a fost trist şi abă tut. Pe urmă , după ce i s-au vindecat r ăn ile de pe spate, a fost dus nu se ştie unde. Eu, unul, n-am mai auzit nimic de el. Câ t priveşte tratamentul şi medicamentele în general, pe câ t am putut observa, cei care nu sufereau de vreo boală grea nu ţ ineau seama de sfaturile medicilor şi nu luau nici un fel de doctorie, pe câ nd toţ i acei care erau cu adev ă rat bolnavi şi mai cu seamă toţ i bolnavii grav, urmau cu stricteţ e prescripţ iile doctorilor, înghiţ eau conştiincios poţ iunile şi hapurile ce li se dă deau şi în general le plă cea să se doftoricească , dar leacurile lor preferate erau tot soiul de remedii externe. Ventuzele, lipitorile, cataplasmele, sâ nger ăr ile, în care poporul are o încredere oarbă , se bucurau de mare trecere la bolnavii spitalului nostru, fiind acceptate imediat şi, a ş spune, chiar nu f ă ră oarecare plă cere. Mi s-a pă rut curios să observ cu acest prilej cum aceia şi oameni care să cr â cnească dureri at â t de îngrozitoare pricinuite de vergi şi de îndurau f ăr ă nuiele se v ă itau, scr âşneau şi gemeau câ nd li se puneau ni şte biete ventuze. Să fi fost alintare de oameni greu încerca ţ i de via ţă şi care voiau să se r ă sfeţ e puţ in ca nişte copii sau glumă pe seama micilor zg â rieturi ce li se f ăc eau pe spină rile sf â rtecate de nenumă rate bă tă i grele? Nu ştiu ce să cred. E drept însă că ventuzele noastre nu erau precum cele obişnuite. Aparatul cu care se f ă ceau fulger ăt or t ă ieturile îl stricase sau îl pierduse felcerul de mult, a şa încâ t nu-i r ă mă sese decâ t să se folosească de; Bisturiu. Pentru o ventuză trebuiau f ăc ute vreo două sprezece t ăi eturi; de obicei nu sunt dureroase, că ci aparatul, printr-o apă sare rapidă , lasă două sprezece crest ă turi deodat ă . Cu bisturiul însă e altceva; cu el se taie mai încet şi carnea se înfioar ă, resimţ ind viu durerea; întrucâ t pentru zece ventuze, de pildă , trebuiau f ă cute vreo sut ă două zeci de t ă ieturi, întreaga opera ţ ie
devenea, desigur, destul de dureroasă , Am fost nevoit la un moment dat s-o încerc şi eu; într-adev ăr , mi s-a pă rut dureroasă şi foarte plicticoasă şi totuşi, n-am suferit at â t încâ t să nu-mi pot st ăp â ni gemetele. Ba îţ i venea să şi r â zi câ teodat ă , v ă zâ nd pe câ te unul, o namilă de om, cum se str âm bă , se t ân guie şi se zv âr coleşte. E ca şi câ nd – de-ar fi să încercă m o compara ţ ie – ai vedea cum un om hot ăr â t, st ă pâ n şi calm în fa ţa unui lucru important şi grav, venind acasă , devine mofturos şi se supă ră pentru toate fleacurile, ca s ă se afle în treabă , face nazuri la mâ ncare, strigă şi se leagă de toţ i şi de toate; nimic nu-l mulţ umeşte, toate îl supă ră , toate îi stau împotriv ă , toţ i îl necă jesc şi-l chinuie, într-un cuv â nt, nu mai poate de bine, cum se spune despre asemenea domnişori, care se înt âl nesc şi printre oamenii simpli; cu at ât mai mult în promiscuitatea tov ăr ă şiei silite din temniţ a noastr ă . De multe ori, ocna şii glumeau şi îşi bă teau joc de un asemenea r ă zgâ iat, ba auzeai pe c â te unul că începe să -l şi înjure; şi curios, acesta t ă cea numaidecâ t, de-ă i fi zis că n-a ştepta decâ t at ât a ca să -şi contenească v ă ică relile. Ustianţ ev, în special, nu putea suferi mofturile acestea şi niciodat ă nu lă sa să -i scape prilejul de a-i face de două parale pe zevzeci. De altfel, îi plă cea grozav să se gâ lcevească şi mereu se lua la har ţă cu câ te cineva. Era pentru el o adev ă rat ă desf ăt are, un fel de necesitate iscat ă de boală şi, în parte şi de mintea lui obtuză . La început îţ i arunca o privire sever ă , fix ă , apoi începea să te mustre cu glas liniştit, convins că e neapă rat de datoria lui s ă te probozească . Îşi v âr a nasul în toate, ca şi cum ar fi fost anume pus să vegheze asupra ordinii şi moralei obşteşti. I 1 ' H ' ' – 1U1JCVOIV1 — Se bagă unde nu-i fierbe oala, ziceau deţ inuţ ii rizâ nd. Se fereau de cearta cu el, ca să -l cruţ e şi doar câ teodat ă mai f ă ceau câ te o glumă pe socoteala lui. — Foc şi par ă scoate pe nă ri! Nici cu trei tulumbe nu-l stingi. — Şi ce-ai vrea, mă rog, să fac? Să -i câ nt nă rodului în strună ? Nu vezi ce se mai izmeneşte, de parcă l-ar că să pi careva. Ai intrat în hor ă , trebuie să joci. — Da' tu ce nevoie ai să te amesteci? — Auziţ i, fra ţ ilor? Îi întrerupse un ocna ş. Ventuzele-s floare la ureche; am gustat din ele, da' tot urecheala îndelungat ă e cea mai pă că toasă durere. Toţ i izbucnir ă în r â s. — Ai păţ it-o? — Ba bine că nu! Şi încă cum am păţ it-o! — De aia ţ i-s urechile a şa clă pă uge. Deţ inutul care vorbea, Şapkin, avea într-adev ă r nişte urechi mari de tot, clă pă uge. Vagabondul ă sta, t â nă r încă , potolit şi cuminte, vorbea totdeauna cu o seriozitate sub care se ascundea umorul şi mare era veselia tuturor câ nd se apuca să povestească ceva. — De un' să ştiu eu că te-au tras de urechi, gă gă uţ a? Şi ce-mi pasă mie că te-au tras de urechi? Se porni din nou Ustianţ ev, întorcâ ndu-se că tre Şapkin, deşi acesta nu i se adresase lui anume. Însă Şapkin nu-i dă du nici o atenţ ie.
— Şi cine te-a tras de urechi? Întrebă unul. — Ispravnicul, naiba să -l ia! Era pe câ nd umblam hoinar prin ţ ar ă. Tocmai ajunsesem la K., eu şi cu încă unul, Efim -alt nume n-avea, hoinar şi el ca mine. Pe drum, dă duser ă m o lovitur ă la un ţă ran din Tolmina, un că tun că ruia-i zice a şa. Intr ăm noi în ora ş şi ne uit ă m în dreapta şi în st ân ga, să vedem, doar-doar o fi rost de ceva înv â rteala şi apoi s-o ştergem. La câ mp, se ştie, eşti liber ca pasă rea, pe cit ă vreme în ora ş nu prea era de noi. Pentru început, intrar ă m într-o cr âşmă , ca să mai prindem puteri. Ne a şezam la o mă suţă şi AM11M1K1 DliN CASA MUK J1LOR Ne uit ă m împrejur. Deodat ă v ă d că se apropie de noi un coate-goale, îmbr ă cat în haine nemţ eşti zdrenţ uite. Vorbim de una, de alta. — A ş vrea să v ă întreb, dacă nu v ă e cu bă nat, zice el la urmă , aveţ i cu voi documente? 1 — Nu, n-avem documente, zicem noi. — A şa, vasă zică . Uite că nici noi n-avem. Mai am cu mine doi f â rta ţ i, zice, care stau şi ei în gazdă la generalul Kukuşkin2. Şi dacă nu v ă e cu supă rare, zice, am chefuit puţ in, ne-am pă pat toate capitalurile şi nu mai avem nici o para chioar ă – pot îndr ăz ni să v ă cer să faceţ i cinste cu o juma' de rachiu? — Cu dragă inimă , zicem noi. Şi bă ur ăm împreună . Din vorbă în vorbă , ne-au v â ndut şi nouă pontul pentru o lovitur ă pe care se pregă teau s-o dea ei la un bogă ta ş din marginea ora şului; cică avea casa plină doldora cu lucruri de preţ . Ne hot ăr â ră m să -l că lcă m chiar în noaptea aceea. Dar, în clipa câ nd să dă m lovitura, ne prinde poliţ ia pe câ teşicinci şi ne duce la secţ ie şi pe urmă la ispravnic însuşi. „L ăs a ţ i că -i interoghez chiar eu", zice şeful. Trage din pipă , bea dintr-o cea şcă de ceai; era un om voinic, cu favoriţ i. Mai erau acolo încă trei vagabonzi aduşi tot atunci. Caraghio şi oameni mai sunt pe lume, m ă i fra ţ ilor şi vagabonzii ăştia: nimic nu ţ in minte, poţ i să -i dai cu bâ ta în cap, el tot îţ i r ăs punde că nu ştie nimic, că a uitat tot. Şeful poliţ iei se întoarce spre mine şi mă întreabă r ăs tit: — Cine eşti? R ă spund şi eu ca toţ i ceilalţ i: — Nu-mi aduc aminte de nimic, înă lţ imea voastr ă , am uitat tot. — A şteapt ă , zice el, află m noi numaidecâ t cine eşti; parcă te-am mai v ăz ut undeva şi tot se uita la mine cu ni şte ochi 1 Acte de identitate (n.a.). 2 Adică în pă dure, unde câ nt ă cucul. Povestitorul vrea să spună că şi ei sunt vagabonzi (n.a.). De uliu. Eu, să racul de mine, nu dă dusem ochi cu el de câ nd mi-s. Îl întreabă pe celă lalt: — Tu cine eşti? — Spală -putina, înă lţ imea voastr ă! — A şa te cheamă : Spală -putina? — Chiar a şa, Spală -putina, înă lţ imea voastr ă . — Vasă zică , Spală -putina. Da' tu? F ăc u el că tre cel de-al treilea.
— Şi-eu-cu-el, înă lţ imea voastr ă. — Dar cum te cheamă ? — Pă i, a şa mă cheamă , înă lţ imea voastr ă: „Şi-eu-cu-el". — Cine ţ i-a zis a şa, nă tă ră u le? — Nişte oameni cumsecade, înă lţ imea voastr ă , că doar sunt şi oameni cumsecade pe lumea asta, înă lţ imea voastr ă . — Şi cine-s oamenii ăştia cumsecade? — I-am cam uitat, înă lţ imea voastr ă , ierta ţ i-mă . — I-ai uitat pe toţ i, chiar pe toţ i? — Chiar pe toţ i, înă lţ imea voastr ă . — Dar pă rinţ i n-ai avut: tat ă , mamă ? De ei îţ i mai aduci aminte? — Îrebuie să fi avut şi eu pă rinţ i, înă lţ imea voastr ă , dar şi pe ei i-am cam uitat; se poate să fi avut, nu zic ba, înă lţ imea voastr ă . — Şi unde ai stat pâ nă acum? — În pă dure, înă lţ imea voastr ă. — Numai în pă dure? — Numai în pă dure. — Şi iarna? — Nu ştiu cum o fi iarna, înă lţ imea voastr ă . — Şi tu? Pe tine cum te cheamă ? — Secure, înă lţ imea voastr ă . — Dar pe tine? — Ascute-nu că sca, înă lţ imea voastr ă . — Dar pe tine? — Ascute-f ăr ă -frică , înă lţ imea voastr ă . — Şi niciunul nu- şi mai aduce aminte de nimic? Începe el să rida; ceilalţ i se str âm ba şi ei a ris, tot privindu-l. Dar asta nu se înt â mplă totdeauna; câ teodat ă te izbeşte cu pumnul în falcă de-ţ i aduni mă selele de pe jos; sunt oameni bine hr ă niţ i şi voinici. — Duceţ i-i la temniţă , porunci el, am să v ăd eu ce-i cu ei mai t â rziu. Tu mai stai, se întoarse el iar că tre mine. „Treci colo, la masa aceea!" Mă uit, v ă d o masă , hâ rtie, condei, cerneală . Mă întreb: „Ce-o fi vr â nd cu mine?" – „Stai jos, strigă el; ia condeiul şi scrie!" Şi numaidecâ t începe să mă tragă de ureche. Mă uit la el ca dracul la pop ă : „Nu ştiu să scriu, înă lţ imea voastr ă ." – „Scrie!" — Fie-v ă milă de mine, înă lţ imea voastr ă! – „Scrie cum ştii!" zice şi tot mă trage de ureche, apoi deodat ă mi-o r ăs uceşte de v ă d stele verzi. Ce să v ă mai spun, fra ţ ilor, mai bine mi-ar fi tras trei sute de vergi la spinare, decâ t cazna asta. „Scrie, îţ i spun." Şi a şa o ţ inea întruna! — Era nebun? Că altminteri ce voia? — Ba era zdrav ăn de-a binelea. Dar să vedeţ i ce se înt âm plase. Cu câ teva să pt ăm â ni înainte, un funcţ ionă ra ş din T. pusese mâ na pe nişte bani ai statului şi se f ă cuse nev ă zut; avea şi el o podoabă de urechi ca ale mele – clă pă uge. S-a dat de veste la toate posturile de poliţ ie. Se vede că potriveala
asta de semne cu urechile îl f ă cu să mă bă nuiască şi de aceea m-a pus la încercare, ca să vadă dacă ştiu să scriu şi cum scriu. — Ceasul ă l r ău , flă că ule! Şi te-a durut? — Dacă -ţ i spun! Mă durea cumplit. Toat ă lumea izbucni în ris. — Ei bine, şi-ai scris? — Da' de unde! Cum era să scriu? Am început să plimb condeiul pe hâ rtie, de la un cap la altul şi l-am plimbat a şa pâ nă s-a plictisit şi dumnealui. E drept că mi-a tras el şi câ teva palme zdravene, dar la urmă m-a lă sat să plec, la temniţă , bineînţ eles. — Da' tu ştii sau nu ştii să scrii? — Am ştiut câ ndva, dar de câ nd a început lumea să scrie cu condeie, am uitat de tot. Şi a şa, cu poveşti sau, mai bine zis, cu tr ă ncă neli de acest fel ne treceam vremea. Doamne, ce plictiseală ! Zilele erau lungi, înă buşitoare, mereu acelea şi, at ât de mult semă nau una cu alta. Dac ă a ş fi avut cel puţ in vreo carte! Şi, cu toate astea, mă duceam adesea la infirmerie, mai ales la început, fie că eram bolnav, fie pentru a mă odihni, numai ca să mai scap de temniţă . Acolo era o atmosfer ă de neîndurat, mult mai ap ă să toare ca în spital, mai ales din punct de vedere moral. Mereu aceea şi ur ă şi invidie, acelea şi certuri şi încă ier ăr i, aceea şi pornire duşmă noasă împotriva noastr ă , a celor ce eram socotiţ i nobili, acelea şi chipuri r ău t ă cioase, ameninţă toare! Pe câ nd aici, la spital, nu se f ă cea deosebire între oameni, cu toţ ii se socoteau egali şi se simţ eau între prieteni. Orele cele mai triste şi mai apă să toare erau pe înserate, la lumina palidă a lumină rilor şi pe la începutul nopţ ii. Toţ i se culcă devreme. O lumină slabă veghează singuratică la un capă t ă l salonului, ling ă uşă , iar în fund, în colţ ul nostru – domneşte întunericul. Aerul se îmbâ cseşte repede, devine înă buşitor. Uneori, vezi pe câ te unul dintre bolnavi, pe care nu l-a furat somnul, sculâ nduse şi r ă mâ nâ nd nemişcat pe marginea patului ceasuri întregi, dus pe gâ nduri, cu capul, acoperit cu boneta, lă sat în piept. Te uiţ i la el poate chiar o noapte întreagă şi încerci să ghiceşti: la ce se gâ ndeşte oare? Şi aceasta, tot ca să -ţ i omori cumva timpul. Sau începi să visezi, să -ţ i aduci aminte de ceea ce a fost. sf â rş it; ici-colo r ăs ar în aceste Închipuirea îţ i reînvie trecutul în tablouri f ăr ă amintiri amă nunte la care în alte împrejur ă ri poate nu te-ai fi gâ ndit niciodat ă sau nu le-ai fi retr ă it cu aceea şi intensitate ca acum. Ori îţ i întorci privirile spre viitor şi încerci să te vezi ieşind din temniţă . Încotro îţ i vei îndrepta pa şii? Şi, câ nd se va înt âm pla aceasta? Vei reveni oare vreodat ă pe meleagurile de unde ai plecat? Şi tot,) gâ ndindu-te a şa, nă dejdea ţ i se înfiripă din nou în suflet. Alteori te apuci pur şi simplu să numeri: unu, doi, trei şi tot AMINTIRI DIN CASA MOR Ţ ILOR_269 a şa înainte, ca să poţ i adormi mai cur â nd. Ajungeam uneori pâ nă la trei mii, f ăr ă să -mi vină somnul. Auzi pe careva r ă sucindu-se neliniştit în a şternut. Dincolo, Ustianţ ev se lupt ă gâ fâ ind cu un acces de tuse putredă de ofticos pe moarte, urmat ă de un geamă t slab şi o vorbă chinuit ă, mereu aceea şi de fiecare dat ă : „Doamne, mult am pă că tuit!" Şi ciudat mai r ăs ună glasul lui istovit, t ân guitor, în liniştea netulburat ă a
nopţ ii. Sau, deodat ă , de undeva, dintr-un colţ înv ă luit în întuneric, prinzi o şoapt ă: se vede că nici cei de acolo n-au somn şi stau de vorbă pe şoptite, întinşi în paturi. Uite a şa, unul începe să spună vreo înt â mplare din via ţ a lui, apoi îşi povesteşte toat ă via ţ a; îşi aduce aminte de trecut, de anii de pribegie, de tot ce a fost, de nevast ă , de copii, de r â nduielile de alt ă dat ă . Şi chiar din şoapta lui îndepă rtat ă ghiceşti că nimic din tot ce povesteşte el nu se va mai întoarce, toate sunt de-a pururi pierdute pentru el, iar povestitorul însuşi e ca un codru de pâ ine care, o dat ă t ăi at, la loc nu se mai lipeşte. Celă lalt ascult ă . Nu se aude decâ t o şoapt ă st ă pâ nit ă , monotonă , neîntrerupt ă , ca susurul unui pâ riia ş ce abia r ă zbeşte din depă rtare. Mi-aduc aminte c ă o dat ă , într-o noapte nesf â rş it ă de iama, am auzit o poveste care la început mi-a pă rut un vis tulbure, chinuitor, de parcă a ş fi ză cut cuprins de fierbinţ eala unui acces violent de friguri şi toate cele auzite nu fuseser ă decâ t rodul aiurelii unui creier r ă v ăşit de febr ă . IV B Ă RBATUL AKULKII (Povestire) Era aproape de miezul nopţ ii, trecuse de unsprezece. Furat de somn pe nesimţ ite, adormisem de-a binelea, câ nd deodat ă mă pomenii trezindu-mă brusc. Lumina slabă şi opacă a lă mpii de noapte de la uşă abia reuşea să destrame puţ in întunericul. Toat ă lumea dormea. Adormise şi Ustianţ ev şi în liniştea nopţ ii se auzea câ t de greu îi vine să respire şi cum îi horcă ie în gâ tlej flegma la fiecare r ăs uflare chinuit ă . De pe coridor r ăs ună deodat ă zgomotul surd al unor pa şi grei care se apropiau. Era schimbul de noapte al santinelelor. Aproape de tot se auzi o izbitur ă de pat de puşcă în podea. Uşa se deschise şi caporalul, calcâ nd uşor printre paturi, începu să numere bolnavii. După câ teva clipe ieşi, închise uşa, schimbă santinela şi cu aceia şi pa şi grei se îndepă rt ă . Liniştea înv ă lui iar ăşi totul. De-abia atunci bă gai de seamă că doi deţ inuţ i din imediata mea apropiere, în st ân ga patului meu, nu dormeau, ci vorbeau în şoapt ă . Se înt âm plă uneori ca doi bolnavi care zac ală turi şi care n-au schimbat un cuv ân t zile de-a r â ndul, să pt ă mâ ni şi chiar luni întregi, să intre deodat ă în vorbă în puterea nopţ ii şi unul dintre ei, m â nat de un imbold l ă untric, să înceapă a-i povesti celuilalt tot trecutul s ă u. Vorbeau probabil de mult ă vreme. Nu apucasem să aud începutul şi nici acum nu prindeam toate cuvintele; treptat însă mă obişnuii cu şoaptele lor şi prinsei firul povestirii. Somnul îmi trecuse: ce puteam face altceva decâ t să ascult? Unul povestea cu însufleţ ire, culcat într-o rină , cu capul să ltat de pe pernă , cu gâ tul întins spre vecinul lui de pat. Îl simţ eai agitat, chinuit de nevoia de a se dest ă inui. Celă lalt îl asculta ridicat în capul oaselor, cu picioarele întinse pe pat, mohor ât şi absolut nepă să tor; mormă ia din câ nd în câ nd câ te un cuv â nt de încuviinţ are, în semn de înţ elegere sau mai mult a şa de formă şi tr ăg ea mereu tutun pe nas dintr-un mic cornet-tabacher ă . Era soldatul Cerevin, dintr-o unitate disciplinar ă, un om de vreo cincizeci de ani, ursuz şi pedant, un prost
încrezut cu pretenţ ii de înţ elept. Povestitorul, Şişkov, în v â rst ă de aproape treizeci de ani, era un ocna ş de-al nostru, civil, care lucra la atelierul de croitorie. Pâ nă în clipa aceea nu-mi atr ăs ese cu nimic atenţ ia; de Altfel, nici după aceea şi nici în tot restul detenţ iei mele la ocnă n-am simţ it niciodat ă îndemnul de a-l cunoa şte mai îndeaproape. Era un om de nimic şi cam ză rghit. St ăt ea uneori să pt ăm â ni întregi t ă cut, posomorit, retras şi deodat ă , nitam-nisam, se amesteca în cine ştie ce treabă care nu-l privea, bâ rfea şi ducea vorbe, se aprindea şi se încă păţâ na pentru fleacuri, umbla din cazarmă în cazarmă , clevetind şi bă gâ nd intrigi, se fr ăm â nta şi îşi ieşea din fire. Totul sf â rş ea cu o bă taie zdrav ă nă , după care se potolea brusc şi redevenea t ăc ut. Era netrebnic şi fricos; de aceea toat ă lumea îl cam lua de sus şi îl dispreţ uia. Scund la stat, uscăţ iv, avea ochi neast â mpă ra ţ i, care se potoleau uneori într-o îngâ ndurare t âm pa. De se înt âm plă să povestească însă ceva, se însufleţ ea numaidecâ t, începea să dea din mâ ini şi, cu totul pe nea şteptate, se întrerupea, ca să treacă la altceva, se pierdea în amă nunte şi în cele din urmă uita despre ce vorbise. Se lua la har ţă deseori şi de obicei scornea tot felul de pricini, gă sindu-l pe om vinovat de te miri ce; punea at â ta patimă în aceste certuri, încâ t uneori izbucnea în lacrimi. Câ nta destul de bine din balalaică şi se vedea că -i place să câ nte, iar în zilele de să rbă toare se av â nta şi la joc, dâ nd dovadă de mult ă pricepere, mai ales câ nd era îndemnat de ceilalţ i. Se lă sa convins uşor să facă un lucru. Şi nu pentru că era un om supus, ci fiindcă era domic de a câştiga prietenia celorlalţ i şi, de dragul acestei prietenii, zadarnic jinduite, era gata să facă orice, numai să fie pe placul camarazilor. Un timp nu pricepui nimic din ceea ce voia să spună Şişkov. Mi se pă ru înt âi că se abate mereu de la firul povestirii în amă nunte lă turalnice, să rind de la una la alta, f ă ră nici o legă tur ă. Poate bă gase de seamă că lui Cerevin puţ in îi pasă de ceea ce îl fr ă mâ nt ă şi nu-l asculta cu destul ă luare-aminte; totu şi, că uta parcă să se convingă pe sine însuşi de contrariul şi ar fi fost, pesemne, tare mâ hnit, dacă i s-ar fi dovedit că nu-i cum credea el. DUMOlfcvsKi — Câ nd ieşea în pia ţă , istorisea el, toat ă lumea îl cinstea şi-i da bună ziua. Bogă tan, de! — F ă cea negoţ , zici? — Da, negoţ . T âr guşorul nostru era cam pr ă pă dit. Lume nevoia şă , cie lucie. Muierile 1 că rau apă de la r âu încaltea prin mahalale – s ă ră , spetinduse pâ nă sus pe malul înalt, ca să -şi ude gr ăd inile, se istoveau trudind din greu o var ă întreagă şi câ nd venea toamna nu culegeau nici de-o ciorbă de zarzavat, i Lume de izbelişte, ce mai! El însă avea o sfoar ă de pă mâ nt 1 frumuşică , pe care o lucra cu arga ţ i tocmiţ i; ţ inea trei; avea şi 1 o prisacă de la care vindea mierea; mai f ăc ea şi negoţ cu vite; ce mai, pentru locurile noastre era cineva, om cu vază . I Numai că era tare bă tr ân – şaptezeci de ani bă tuţ i, avea şi pâ rul că runt şi i se îngreuiaser ă oasele, de nu-l mai ţ ineau balamalele. Câ nd ieşea în pia ţă în şuba lui de vulpi, toat ă lumea se înghesuia cu respect, om cu greutate, ce mai! – „Bună ziua, Ankudim Trofimâ ci!" – „Bună să -ţ i fie inima, zice." St ă tea
de vorbă cu oricine. „Să tr ăi eşti ani mulţ i, t ăi cuţă Ankudim Trofimâ ci!" – „Dar tu ce mai faci!" întreabă el. „Apoi ce să fac, nu mai pot de bine. Dar dumneata, t ăi cuţ ule?" – „Deh, tr ăi m şi noi pentru pă catele noastre, ca să facem umbr ă pă mâ ntului!" „Ba s ă tr ăi eşti mulţ i ani, Ankudim Trofimâ ci!" Nu se codea să stea de vorbă cu oricine îi ieşea în cale, iar câ nd spunea ceva – fiecare vorbă ce-o rostea at âr na câ t un galben. Om cu ştiinţă de carte, priceput, tot din că rţ i sfinte citea. O punea pe babă să se a şeze în fa ţ a lui: „Şezi aici, nevast ă şi ia aminte la ce ţ i-oi citi!" şi; începea să -i t ă lmă cească . Bă tr ân a, Mă ria Stepanovna, nu era chiar at ât de bă tr â nă ; era nevasta lui de-a doua; se însurase cu ea ca s ă aibă copii, că ci de la nevasta dint â i nu-i r ăm ă sese niciunul; acum avea doi flă că i, nev â rstnici încă – pe cel mai mic, Vasia, l-a f ăc ut la şaizeci de ani – şi o fat ă , Akulka, cea, mai mare, de optsprezece ani. — Nevast ă- ta, adică ? — Stai să -ţ i spun. Înt âi şi înt âi Filka Morozov a f ă cut-o boacă nă de tot. Îi spune lui Ankudim: „Ies din tov ăr ă şie, zice, dă -mi cele patru sute de ruble ale mele, nu-ţ i sunt slugă , nu vreau să mai fac negoţ cu tine şi nici pe Akulka ta, zice, nu vreau s-o iau de nevast ă. Îmi arde să petrec. Acum, după ce mi-au murit pă rinţ ii, vreau să -mi beau, zice, toţ i banii, apoi mă nă imesc să mă duc osta ş, iar după zece ani mă întorc feldmareşal!" Ankudim îi dă toţ i banii, socoteală cinstit ă pâ nă la o para; împă rţ eală , adică , pentru că negoţ ul îl f ăc use şie cu tat ă l lui Filka. „Eşti un om pierdut", îi zice el. „încă nu se ştie în tov ă ră dacă sunt ori nu un om pierdut, dar cu tine, boşorogule, ştiu că n-am să ajung departe. Eşti un zgâ rie-br â nză , tremuri şi pentru doi bă nuţ i. Ai fi în stare să -ţ i mă nâ nci şi de sub unghie. Eu scuip pe toate astea. Ştiu că degeaba aduni şi îngr ăm ă deşti, ca tot praful se alege. Eu am ambâţ , zice. Iar pe Akulka ta să ştii că n-o iau de nevast ă : şi a şa, zice, m-am culcat cu ea." — Cum îndr ăz neşti, zice bă tr ân ul, să faci de ocar ă pe un pă rinte cinstit, pe o fat ă cinstit ă? Câ nd te-ai culcat cu ea, slă nină de şarpe, sâ nge de ştiucă ce eşti?" îi strigă Ankudim, tremur â nd de mâ nie. Chiar Filka mi-a povestit mai t âr ziu toate astea. — Nu numai că nu-ţ i iau fata de nevast ă, dar am să fac în a şa fel, încâ t să n-o ia nimeni, nici chiar Mikita Grigorici, fiindcă nu e fat ă cinstit ă . Tr ă iesc cu că din toamna trecut ă . N-a ş mai lua-o de nevasta acum pentru nimic în lume. Uite, încearcă să -mi dai acum orice ai vrea, tot nu m ă învoiesc s-o iau." Şi se puse flă că ul nostru pe chef, de duduia pă mâ ntul şi se crucea lumea boi, de tot t âr gul în t âr g! Şi-a gă sit nişte tovar ăşi de bă utur ă şi a ridicat un t ăr ă era numai un vuiet şi larmă Şi chiote. A ţ inut-o a şa, într-o beţ ie neîntrerupt ă, veo trei luni în şir, pană a risipit tot ce avea. „Câ nd oi sf âr ş i banii, zicea, v â nd casa, v ân d tot, beau tot şi pe urmă , ori mă nă imesc în oaste pentru altul, ori pornesc hoinar prin lume!" Umbla beat de diminea ţa pâ nă seara, se plimba într-o tr ă sur ă cu doi cai cu zurgă lă i şi ce-l mai iubeau fetişcanele! Groză vie! Era bun de gur ă. — Fusese cu ea în dragoste, vrasă zicâ ?
— Stai să -ţ i spun. Tocmai îl îngropasem pe tata; mama cocea turt ă dulce pentru dugheana lui Ankudim; eu tot pentru el munceam şi a şa ne ţ ineam zilele, dar o duceam ca vai de lume. Aveam un petic de pă mâ nt dincolo de pă dure, mai semă nă m ceva gr ân e, dar după moartea tatii l-am lă sat în paragină , pentru că pe acea vreme mă cam dedasem la bă utur ă . Storceam bani de la maică -mea cu bă taia. — R ău ai f ă cut că ai bă tut-o. Mare pă cat! — Câ teodat ă nu mă trezeam din beţ ie de diminea ţa pâ nă seara. Casa mai era cum era, mă rog, veche şi dă ră pă nat ă , dar era a noastr ă . Da' înă untru – pustiu, sufla v ân tul -n-aveam nici de unele. Cr ă pă m de foame; câ teodat ă zile de-a r â ndul n-aveam ce pune în gur ă . Maică -mea bodogă nea întruna, bocea şi se v ăi că rea; mie însă puţ in îmi pă sa. Mă ţ ineam scai de Filka Morozov; umblam cu el de diminea ţă şi pâ nă t âr ziu noaptea. „Câ nt ă- mi din chitar ă, îmi zicea el şi joacă în fa ţ a mea, iar eu, st â nd culcat, o să arunc în tine cu bani, că doar îs omul cel mai bogat." Nu ştia ce să mai scornească , dar de lucru furat nu se atingea: „Nu sunt ho ţ , zicea, eu mi-s om cinstit." „Hai bă ieţ i, să ungem cu dohot poarta Akulk ăi , fiindcă nu vreau s-o ia de nevast ă Mikita Grigorici. Am boală să i-o fac şi pe-asta", zice. Bă tr ân ul ar fi vrut de mult s-o dea pe Akulka după Mikita Grigorici; era un om cam b ă tr â ior, cu ochelari pe nas. F ăc ea şi el negoţ . Câ nd auzi Mikita Grigorici că se vorbeşte de r ău pe socoteala fetei, îi spuse bă tr ân ului: „Prea mare ruşine pe capul meu, Ankudim Trofimâ ci;] şiapoi, nu mai vreau să mă însor; mi-a trecut vremea". Şi ne-am dus de-am mâ njit cu pă cur ă poarta Akulk â i. Ce-au mai bă tut-o atunci cei de acasă . Mana Stepanovna ţ ipa: „îţ i mă nâ nc zilele!" Iar bă tr ân ul: „Alt ă dat ă , pe vremea cinstiţ ilor patriarhi, zice, i-a ş fi dat foc pe rug, azi, însă , toate în lume sunt strică ciune şi putregai!" Nu era zi ca vecinii s ă n-o audă pe Akulka ţ ipâ nd ca din gur ă de şarpe, a şa o bă teau; în fiecare zi o snopeau, din zori şi pâ nă -n noapte. Iar Filka striga în pia ţă , ca să -l audă toat ă lumea: „Faină fat ă e Akulka, bună de petrecere. Mâ ndr ă- mi eşti, dalbă eşti, spune-mi dar pe cine iubeşti!" Apoi se întorcea că tre mine: „Le-am f ă cut una bună , de-au să mă pomenească toat ă via ţ a". Într-o zi mă înt â lnesc cu Akulka; se ducea cu c ă ldă rile la apă . Îi strig: „Bună ziua, Akulina Kudimovna! Dac ă nu ţ i-e cu supă rare, faină eşti, gă tit ă eşti, spune-mi drept cu cine tr ă ieşti!" I-am zis-o! Numai ce s-a uitat la mine cu ochii ei mari; era trasă la fa ţă şi slabă ca o scâ ndur ă . S-a uitat la mine cu ochi mari, iar macă -sa crezu că st ă de vorbă cu mine şi-i strigă din prag: „De ce stai de vorbă cu el, neruşinato!" Şi iar a bă tut-o; o ţ inea uneori câ te un ceas în bă taie. „Te omor, striga, că nu te mai recunosc de fiică ". — Era o stricat ă , care vra să zică . — Stai să auzi, bă die. Ţ inâ ndu-ne mereu a şa de chefuri cu banii lui Filka, într-o zi, după ce mă culcasem, o v ă d pe mama că vine şi-mi spune: „De dormit îţ i arde, tică losule, tr ân torule?" Şi dă -i cu gura. Apoi îmi spune: „Ia-o de nevast ă pe Akulka. Sunt bucuroşi s-o dea acum şi după unul ca tine. Dau trei sute de ruble bani ghea ţă , ba şca ce-o mai fi şi zestre". Iar eu zic: „Cum s-o iau
a şa, câ nd toat ă lumea ştie că nu-i cinstit ă ?" – „Prostule, cununia ascunde tot; e chiar mai bine dacă o să se simt ă toat ă via ţ a vinovat ă fa ţă de tine. Banii ăştia ne-ar pica tocmai bine; am şi vorbit cu Mă ria Stepanovna; nu zice ba, am putea că dea la înţ elegere." „Să -mi lepede, zic, aici pe masă , numaidecâ t două zeci de carboave şi atunci o iau de nevast ă! " Mă crezi ori ba, dar pâ nă în ziua că să toriei am umblat tot timpul beat. Iar Filka Morozov nu-mi d ă pace: „Am să -ţ i rup oasele, zice, logodnic tică los al Akulk ăi ce eşti, numai să vreau, c-o să mă culc noapte de noapte cu nevast ă- ta!" – „Minţ i, porc de câ ine ce eşti!" Mă f ăc u de r â s în fa ţ a lumii în plină stradă . Alerg turbat acasă .] „Nu mă însor, zic, dacă nu-mi pune în palmă numaidecâ t j încă cincizeci de carboave!" — Şi se învoiau s-o dea după tine? — După mine? De ce nu! Nu eram nişte terchea-berchea;] am fost casă de gospodari cinstiţ i. Tat ă l meu să ră c ise abia 1 că tre sf âr ş itul vieţ ii, câ nd un foc nă prasnic i-a mistuit tot avu- 1 tul; fusese mult mai bogat dec â t Ankudim. „Sunteţ i nişte coate-goale", zice Ankudim. „Nu ţ i-a fost de ajuns, se vede,] că ţ iau feştelit poarta cu dohot", îi r ă spund eu. Iar el de colo: „Ce, ai venit aici să -ţ i ba ţ i joc de noi? Ia nu mai face pe j grozavul! Dovedeşte că e necinstit ă . Gura lumii-i slobodă .! Nu vrei – n-ai decâ t, pe-aici ţ i-e drumul! Dar să -mi dai banii ră m înapoi." Atunci eu şi cu Filka ne hot ăr â să -l trimitem la bă tr ân ul pe Mitri Bâ kov, să -i spună că am să -l fac de r â sul lumii. Pâ nă în ziua că să toriei am umblat beat mort. M-am trezit abia c â nd veni vremea să mă duc la cununie. Ne-am întors de la biserică , ne-am a şezat la masă ; unchiul Mitrofan Stepanâ ci zise: „Afacerea, chiar dacă nu e tocmai cinstit ă ,] dar e trainică şi cu bine sf â rş it ă" . Bă tr â nul Ankudim se îmbă tase şi plâ ngea; lacrimile îi curgeau în barbă . Eu însă , frate dragă , uite ce-am f ă cut; mai înainte de a pleca la biserică , am ascuns un harapnic în buzunar şi mi-am pus în gâ nd să -i trag din prima zi o bă taie de pomină Akulk ăi , ca să ştie ce înseamnă mă ritiş cu fetia pierdut ă , să afle şi toat ă lumea că eu chiar dacă am luat-o a şa, nu sunt un prost. — Bine-ai f ăc ut! Să înveţ e minte, vrasă zicâ şi să simt ă . > — Stai să vezi că nu-i chiar a şa. Prin pă rţ ile noastre e un obicei c ă , îndat ă după slujba de la biserică , tinerii să intre în: odaia lor, în vreme ce nunta şii beau şi petrec la masa întinsă . R ă mă sei singur cu Akulka; şedea albă ca varul, n-avea nici pic de sâ nge în obraji, t ăc ea şi tremura ca varga. Avea un p ă r moale şi bă lai ca inul. Ochii mari, limpezi. T ă cea aproape întotdeauna; n-o auzeai niciodat ă, ai fi zis că -i mut ă. Ciudat ă fiinţă . Şi ce crezi, bă die dragă : mi-am pregă tit şi harapnicul, lam pus ală turi lâ ngă pat şi câ nd colo a ieşit în fa ţ a mea cu nimic vinovat ă, era fat ă mare. — Ce spui! — Crede-mă , o fat ă cinstit ă dintr-o casă de oameni cinstiţ i. Şi pentru ce, frate, pentru ce îndurase ea at â ta amar de suferinţă ? De ce o umpluse de noroi şi o f ă cuse de batjocura lumii tic ă losul ă la de Filka Morozov? — Asta a şa e.
— Atunci m-am dat jos din pat şi-am îngenuncheat în fa ţ a ei, împreunâ ndu-mi mâ inile ca pentru rugă ciune: „Iart ă- mă , mă icuţă Akulina Kudimovna, zic, iart ă- mă că am fost at ât de prost ca să cred toate bâ rfelile lumii. Iart ă -mă că m-am purtat ca un nemernic". Se ridicase în genunchi în pat şi mă privea; îmi puse amâ ndouă mâ inile pe umeri şi începu să r âd ă şi cu toate astea lacrimile îi curgeau de-a lungul obrajilor; pl â ngea şi r â dea în acela şi timp. Ieşii din odaie şi strigai ca să mă audă toţ i nunta şii: „Mare mincinos şi tică los e Filka Morozov; dacă -l înt â lnesc nu scapă viu din mâ na mea!" Bă tr â nii nu mai ştiau ce să spună de bucurie; mama Akulinei era gata s ă cadă la picioarele fetei, să -i cear ă iertare, iar bă tr ân ul zise: „Numai să fi ştiut şi să fi cunoscut toate astea, scumpă copilă şi nu te-am fi dat dup ă un bă rbat ca ă sta." Să ne fi v ăz ut cum eram îmbr ăc a ţ i în cea dint âi duminică după că să torie, câ nd am ieşit de la biserică ; eu în caftan de postav bun, cu c ă ciulă de blană şi nă dragi de catifea; ea într-o scurteică de blană de iepure, nouă -nouţă , cu basma de mă tase pe cap; eram cum nu se poate mai potriviţ i şi ne şedea grozav de bine unul lâ ngă altul! Toat ă lumea se uita la noi. Eu eram un fl ă că u destul de chipeş şi nici Akulinu şka mea nu era de lepă dat; chiar dacă nu pica de frumoasă , dar nici cusur nu-i g ă seai; era o fat ă tare frumuşică . — S-au întors lucrurile în bine, vrasă zică . — Ascult ă mai departe. A doua zi după că să torie, mă fac nev ăz ut dintre oaspeţ i şi, cam afumat de bă utur ă , o iau la goană pe uliţă strigâ nd: „Unde-i nemernicul ă la de Filka Morozov; să pun numai mâ na pe el, nenorocitul!" Ţ ipam ca un nebun prin t âr g. Mi se urcase la cap şi toat ă mahmureala de dinainte de nunt ă, că ci trei oameni cu greu au putut s ă mă ducă înapoi acasă , după ce m-au prins lâ ngă casa lui Vlasov. Toat ă lumea vorbea în ora ş numai despre asta. Fetele îşi şopteau, câ nd se înt â lneau în t âr g: „Ce ziceţ i, fetelor, ce ziceţ i, deşteptelor? Akulka a fost fat ă cinstit ă! " După câ teva zile mă înt â lnesc cu Filka Morozov, care îmi strigă în plină stradă : „Vinde-mi-o, zise, pe nevast ă- ta, ca să ai cu ce bea. Uite, la noi soldatul Ia şka pentru asta s-a însurat: nu s-a culcat niciodat ă cu femeia lui, dar are cu ce să se îmbete trei ani în şir!" îi r ă spund: „Eşti un tică los!" „Iar tu un prost, îmi zice. Te-ai cununat beat. Parcă puteai să -ţ i dai tu seama ce şi cum este?" Ajung acasă şi încep să strig: „M-a ţ i însurat pe câ nd eram beat". Mama sare cu gura la mine. „Nu, mă icuţ o, zic, matale ai urechile astupate cu aur. Cheam-o-ncoa pe Akulka!" Şi unde mi ţ i-am luat-o, mă i frate, la refec. Vreo două ceasuri am tot bă tut-o, pâ nă ce-am că zut şi eu fr ân t de oboseală . Trei să pt ăm â ni nu s-a mai dat jos din pat. — Deh, ce să -i faci, rosti Cerevin, câ nd nu le ba ţ i, femeile. Da' ce, ai prins-o cu ibovnicul? — Nu, n-am prins-o. Să vezi ceva. Eu, ca să spun cinstit, nici n-aveam de ce s-o învinuiesc, zise Şişkov după un r ă stimp, de parcă i-ar fi trebuit să facă o sfor ţ are ca să rostească aceste vorbe. Dar tare m-a durut v ă zâ nd cum lumea îşi bate joc de mine. Şi asta numai din pricina lui Filka. „Nevast ă -ta e f ă cut ă ca s-o privească alţ ii." într-o zi, ne cheamă la el cu mai mulţ i oaspeţ i şi ce crezi că gă seşte să spună : „Dumnealui, zice, are o so ţ ioar ă bună , dr ăg uţă , cuminte,
respectuoasă , f ă ră nici un cusur; să vedeţ i ce gospodar e dumnealui acum! Dar ai uitat, prietene, cum i-ai mâ njit poarta cu dohot?" Cum şedeam beat, îmi pune mâ na în pâ r şi mă trage spre podea: „Haide, joacă , bă rbat al Akulk ăi ; eu am să te trag de pă r şi tu să joci, ca să -mi faci cheful!" -„Eşti un tică los!" strig eu. Iar el de acolo: „Am să vin în casa ta cu toat ă ceata şi în fa ţa ta îi trag Akulk ă i o mamă de bă taie prin pă rţ ile moi câ t mi-o plă cea". Ai să mă crezi? O lună întreag ă n-am mai îndr ăz nit să ies din casă , at â t îmi era de frică să nu vină cumva la mine să -mi batjocorească nevasta. Şi, uite, de atunci am început s-o bat. — Ce rost avea s-o ba ţ i? Poţ i să legi mâ inile cuiva, dar limba n-ai cum s ă i-o ţ ii. Nici prea mult ă bă taie nu e bună . Pedepseşte-o, înva ţ -o, dar la urmă spune-i şi o vorbă bună . Pentru asta-i f ă cut ă femeia. Şişkov r ăm ase câ teva clipe pe gâ nduri. — La început, de necaz şi supă rare, reluă el, iar pe urmă m-am deprins şi am luat-o ca pe un obicei; erau zile câ nd o bă team de diminea ţă pâ nă seara pentru nimic; ba că nu s-a sculat câ nd vream eu, ba că n-a păşit cum trebuia. Dacă n-o bă team, începeam să mă plictisesc. De multe ori o vedeam cum r ă mâ ne nemişcat ă pe scaunul ei lâ ngă fereastr ă , cu ochii a ţ intiţ i în geam, mereu t ăc ut ă şi pe obraji îi curgeau lacrimi. Mă cuprindea o milă câ nd o vedeam a şa plâ ngâ nd, dar tot o bă team. Biata mama r ă bda câ t r ă bda şi iar încerca să mă cuminţ ească : „Eşti un nemernic, zice, nu mai ştii ce faci; ocna o să te mă nâ nce! – „Să taci, strig şi nimeni să nu mai spună o vorbă , că fac moarte de om; m-a ţ i însurat legat la ochi, m-a ţ i îmbrobodit!" La început, bă tr â nul Ankudim a încercat şi el să mă domolească şi a venit de câ teva ori la mine: „Bagă -ţ i minţ ile în cap, flă că ule! Să nu crezi că nu se gă seşte ac şi de cojocul t ă u; şi pentru asta este o lege!" Dar la urmă s-a lă sat pă guba ş. Câ t despre Mă ria Stepanovna, se f ăc use blâ ndă de tot. Într-o zi, veni la noi şi-mi spuse plâ ngâ nd: „Să nu-ţ i fie cu bă nat, Ivan Semionâ ci; e-un fleac, dar rugă mintea-i mare. Îndur ă -te şi las-o să se bucure de lumina soarelui. Şi-mi tr â nteşte o plecă ciune pâ nă la pă mâ nt. Îmblâ nzeşte-ţ i inima, zice şi iart-o! Oamenii r ă i i-au scos vorbe de ocar ă , dar tu ştii că ai luat-o cinstit ă. " Şi iar mi se ploconeşte pâ nă la pă mâ nt. Eu mă ţ in tare şi fac pe grozavul: „Să n-aud vorbă ! Ce vreau aia fac şi puţ in îmi pasă de voi toţ i, pentru că nu mai ştiu ce e cu mine; câ t despre Filka Morozov, e cel mai bun şi mai drag prieten al meu!" — Te înhă itaseşi, vrasă zică , iar cu el? — Da' de unde! Cine se mai putea apropia de el? Se beţ ivise r ău de tot. După ce îşi risipise toţ i banii şi tot avutul în chefuri, se nă imise să meargă la oaste în locul fiului unui bog ă tan din t âr g. La noi, câ nd un flă că u se hot ă ră şte să se ducă în locul altuia, se face un fel de st ăp â n în casa acestuia şi trebuie să fie ţ inut ca pe palme pana în clipa în care e chemat. Capă t ă la plecare întreaga sumă cu care s-a învoit, dar pâ nă atunci tr ăi eşte în casa gospodarului, câ teodat ă şase luni în şir; şi cum îşi mai bate joc el de familia acestuia, c â te tr ă snă i nu-i vin în cap, să scoţ i icoanele afar ă, nu alta! Că dar ă ce zice el: Am primit, care vra să zică , să fiu că tană în locul feciorului dumitale, cu alte
cuvinte, sunt binef ăc ă torul vostru şi trebuie să -mi da ţ i respectul cuvenit şi ascultare, altminteri îmi iau vorba înapoi. Şi uite a şa, f ăc â ndu-şi de cap, Filka a întors pe dos casa gospodarului; se culca cu fata lui, îl tr ă gea pe bă tr â n de barbă în fiecare zi după -masă ; în sf âr ş it, f ă cea tot ce-i trecea prin minte. Trebuia să i se fiarbă apă pentru baie zilnic şi aburul să fie amestecat cu abur de rachiu, iar femeile aveau datoria să -l ducă mai mult pe bra ţ e pâ nă la baie, ţ inâ ndu-l de subsuori. Câ nd se întorcea acasă ZOI După chef, se oprea în mijlocul str ăz ii şi începea să ţ ipe: „Nu vreau să intru pe poart ă, da ţ i gardul jos!" Astfel c ă bieţ ii oameni trebuiau s ă strice gardul, numai ca să -i facă loc să intre. În sf âr ş it, veni şi ziua plecă rii; îl dezmeticir ă , îl pregă tir ă de drum şi pornir ă cu alai spre cazarmă . Lumea se nie pe Filka Morozov!" El dă bineţ e înghesuia în stradă ca la urs: „îl duc la că tă tuturor, în dreapta şi-n st ân ga. Deodat ă se iveşte Akulka, dinspre gr ă dină . Cum o ză reşte Filka, numai ce strig ă : „Opreşte!" Să ri jos din că ruţă şi se închină în fa ţa ei pâ nă la pă mâ nt: „Suflet blâ nd şi drag, garofiţ a mea, te-am iubit doi ani, acum sunt dus cu l ă utari la că tă nie. Iart ă -mi, zice, fat ă cinstit ă din oameni cinstiţ i, fiindcă sunt un mare tic ă los, eu sunt vinovat de toate nenorocirile tale!" Şi f ă cu din nou o plecă ciune adâ ncă înaintea ei. La început, Akulka pă ru speriat ă, dar pe urmă se închină şi ea înaintea lui cu o plecă ciune adâ ncă şi-i spuse: „Iart ă -mă şi tu, flă că ule, dar eu nu-ţ i port nici o supă rare". Mă întorc acasă numaidecâ t. Intru în casă îndat ă după ea: „Ce-ai spus, neam de căţ ea ce eşti?" Iar ea, uite, n-ai să mă crezi poate, îmi r ăs punde privindu-mă drept în ochi: „îl iubesc acuma, zice, mai mult decâ t lumina ochilor!" — I-auzi! — În ziua aceea n-am mai scos o vorbă . Doar spre sear ă i-am spus: „Akulka, să ştii că te omor!" N-am închis ochii toat ă noaptea; nu mai puteam de sete şi am ieşit în tindă să beau cvas; se cr ă pa de ziuă . Mă întorc în casă şi zic: „Akulka, scoală să mergem la câ mp". De mult mă tot pregă team să mă duc să mi v ă d ogorul şi mama ştia de asta. „Bine faci, zise ea, e vremea secerişului, iar omul nostru am auzit c ă zace bolnav de două zile." înhă mai caii la că ruţă f ăr ă să spun o vorbă . Câ nd ieşi din t âr guşorul nostru, dai într-o pă dure de vreo cincisprezece verste şi cum se termină pă durea, vine şi ogorul nostru. După vreo trei verste de drum prin pă dure, opresc caii. „Dă -te jos, Akulina, zic, ţ i s-a apropiat sf âr ş itul!" Ea mă priveşte îngrozit ă , se dă jos încet şi se opreşte drept în fa ţ a mea. „Mi s-a f ă cut lehamite de tine, f ă -ţ i rugă ciunea!" Şi o înşfac de pâ r – avea nişte cozi groase şi lungi; mi le încolă cesc pe bra ţ , o r ă sucesc cu spatele spre mine, o cuprind ţ inâ nd-o str â ns între genunchi, scot cuţ itul, îi dau capul pe spate şi, hâ rş ti, îi tai gâ tul. Ea ţ ipă , sâ ngele ţâşneşte şuvoi; arunc cuţ itul, o iau în bra ţ e, o întind la pă mâ nt şi încep să urlu şi să plâ ng câ t mă ţ ine gura. Eu urlu, ea ţ ipă , se zbate; sâ ngele curge din ce în ce mai tare, mă stropeşte pe obraz, îmi scaldă mâ inile, sâ ngele ei. Mă apucă groaza; o las jos, las şi cal şi că ruţă şi o iau la fuga, gonind ca un nebun p â nă acasă ; mă strecor prin fundul
cur ţ ilor şi mă ascund într-un bordei de lut vechi şi pă ră s it, pe care îl foloseam alt ă dat ă ca baie; pâ nă noaptea t âr ziu am stat acolo pitit sub lavi ţă . — Dar Akulka? — S-a sculat, se vede, de jos şi a pornit spre casă . Au | gă sit-o mai t âr ziu la vreo sut ă de pa şi de locul unde o înjunghiasem. — N-ai înjunghiat-o cum trebuie, vras ă zică . — Pă i. Şişkov se opri o clipă . — Da, f ăc u Cerevin, e acolo o vină , dacă n-o tai dintr-o dat ă , omul se zbate şi, oricâ t sâ nge ar curge, nu moare. — Pă i, a murit. Au g ă sit-o că tre sear ă , moart ă. Au dat de ştire cui trebuie; au început să mă caute şi m-au gă sit peste noapte în baia cea veche. Intru în al patrulea an de câ nd sunt aici, adă ugă el după un r ă stimp. — De. Treaba asta, fireşte, e a şa, că dacă nu le ba ţi , n-ai f ă cut nimic, rosti calm şi pov ăţ uitor Cerevin, scoţâ ndu-şi din nou tabachera; şi începu să tragă tabac, încet, cu mişcă ri chibzuite, f ă ră grabă . Pe de alt ă parte, mă uit la tine, flă că ule, şi, după cele ce mi-ai spus şi câ te ai f ăc ut, eu a şa chitesc, că eşti om f ă ră minte. Şi eu, uite, mi-am prins într-o M (_) K {ILOR Zi nevasta cu ibovnicul. Mi ţ i-am dus-o frumuşel în şur ă; am luat fr âu l şi l-am pus în două : „Cui i-ai jurat credin ţă , spune, cui i-ai jurat credin ţă în sf â nta biserică , ai?" Mă i şi câ nd mi ţ i-am luat-o la bă taie şi am bă tut-o, pâ nă câ nd am auzit-o c ă strigă : „Picioarele am să ţ i le spă l şi apa aceea am s-o beau". O chema Ovdotia. V VARA Dar iat ă că a sosit şi luna aprilie; se apropie şi Să pt ăm â na Mare. Încetul cu încetul se pornesc muncile de var ă. Din zi în zi soarele e tot mai cald şi mai scâ nteietor; adie un suflu primă v ă ratic înmiresmat, a ţâţâ nd organismul. Zilele frumoase şi însorite îl tulbur ă pâ nă şi pe ocna şul ferecat în lanţ uri, trezesc în el dorinţ e vagi şi nă dejdi, un alean nelă murit. Într-o zi cu soare str ă lucitor dorul de libertate îl chinuie mai mult ca în zilele ploioase şi triste de toamnă sau de iarnă . Şi acest lucru se observ ă la toţ i deţ inuţ ii. Ei par a se bucura că a sosit primă vara, dar totodat ă se lasă parcă pradă ner ă bd ă rii, agita ţ iei. Am observat că în temniţă certurile sunt mai frecvente şi mai pă tima şe primă vara. Gă lă gia şi ocă rile sporesc, neînţ elegerile se iscă mai des; şi totuşi, în ceasurile de muncă , surprinzi adesea câ te o privire îngâ ndurat ă, pierdut ă în largul depă rt ă rilor albastre, undeva departe, dincolo de Irt âş, unde începe stepa nesf â rş it ă , pe întinderi de vreo mie cinci sute de verste, libera stepă kirghiză ; ori auzi un oftat profund din adâ ncul pieptului, de parcă aerul liber şi îndepă rtat l-ar ispiti pe om s ă -l soarbă din plin, pentru a-şi uşura sufletul obijduit, încă tuşat. „Ce bine ar fi!" exclamă în cele din urmă deţ inutul şi, deodat ă , smulgâ ndu-se parca din legă narea unui vis şi a îngâ ndur ăr ii, pune mâ na pe lopat ă ori Silii ISitiPsP
Apucă o o că r ră mid midă din din stivuşoara pe care trebuie s-o care dintr-un loc ă o clipă , uit ă senza ţ r â ori să într-altul. După o ă de de aceast ă ă senza ţie ie fugar ă ş ă şi începe să r â dă ori cum îi e firea; ori se a şterne pe muncă cu cu o înver şunare înjure, după cum neobişnuit ă d sputeri şi f ă ră nici ă, str ă ăduin-du-se uin-du-se din r ă ă sputeri ă r ă nici un rost s ă -şi împlinească lucrul fixat pentru acea zi, de parcă ar ar vrea ca prin greutatea muncii şi prin oboseala fizică s să î untru, îl apasă ş ă înă buşe ceva ce-l roade pe dină untru, ă şi îl mistuie. Sunt cu toţ ii ii oameni voinici, în floarea v â r stei, plini de for ţă ş ârstei, ţă şi de vigoare. Şi ce grele sunt lanţ urile urile pe o vreme ca asta! Nici nu mă g gâ ndesc ndesc să fac fac aici poezie şi totuşi, nu mă î ă îndoiesc de adev ă ărul rul celor spuse, în anotimpul cald, sub soarele str ă l ucitor, câ nd nd simţ i în tot sufletul, în toat ă fiinţ a, a, cum rena şte în juru-ţ i, i, cu ălucitor, ă fiin o putere de negr ă ă it, it, întreaga fire, temniţ a ză vorit ă ă, asprimea paznicilor şi tirania unei voin ţ e str ă toare. Şi pe urmă , ăine ine devin parcă ş ă şi mai apă să toare. primă vara, o dat ă cu primul câ nt nt de ciocâ rlie, rlie, în Siberia şi în întreaga Rusie, ă cu hoinarii apucă drumul drumul pribegiei; fug creştinii din închisori şi se ascund prin pă duri. duri. Scă pa pa ţ sarea ucigă toare toare a hrubei, după ce ce au îndurat judecăţ i, i, ţi de apă sarea lanţ uri uri şi bă taie, taie, ei pornesc să colinde colinde drumurile, la înt â mplare, încotro li se â mplare, pare via ţ toare şi mai lesnicioas ă ; beau şi mă nâ nc ncă ce ce gă sesc, sesc, ce dă ţa mai atr ă ă gă toare Dumnezeu, f ă ră cine cine ştie ce griji, f ă ră mohoreala mohoreala temni ţ ei ei şi dorul chinuitor de ă r ă ă r ă libertate şi noaptea dorm liniştiţ i în pă dure dure ori pe câ mp, mp, ca pă să rile rile cerului, numai stelelor ce sc â nteiaz nteiază sub sub ochiul Celui de Sus. S ă şoptind noapte bună numai fim bine înţ ele eleşi: via ţ rţ cute. Uneori, „slujba ţa de vagabond are şi pă r ţ i neplă cute. aceasta la generalul Kukuşkin" e foarte grea, că ci ci e legat ă ă de de lipsuri, de foame seşte zile de-a r â ndul o coajă de de pâ ine ine să şi oboseală . Adesea vagabondul nu gă se â ndul mpere foamea, este nevoit să se se ferească şi să se se ascundă de de toat ă şi ast â â mpere ă lumea, ba chiar să fure, fure, să jefuiasc jefuiască ş ucidă . „Colonistul-i ca un,< prunc, ce ă şi să ucid ză re reşte, jinduieşte", se spune de obicei în Siberia. Acela şi lucru e valabil pentru vagabonzi, ba chiar chiar într-o muK11LUK Mă sur sur ă mai mare şi mai îndrept ăţ it ă m ca vagabondul să ă mai ăţ it ă. Rar se înt â âmpl plă ca nu fie t â âlhar, l har, dar hoţ e e aproape totdeauna, bineînţ eles, eles, mai mult de nevoie decâ t din voca ţ i, incorigibili. Sunt unii care fug ţie. ie. Exist ă ş ă şi vagabonzi învetera ţ ţ i, chiar şi după ce ce şi-au ispăşit pedeapsa şi au fost trecuţ i în situa ţ ţia ia de colonişti. S-ar pă rea rea că omul omul ar trebui s ă se se bucure de starea lui cea nouă ş fie ă şi să fie mulţ umit umit că -şi câştigă p pâ inea inea de toate zilele în linişte. Dar ţ i-ai i-ai gă sit! sit! O putere nev ă zut ă î mereu şi îl îmbie s-o ia din loc. Unde? Nici el nu ştie, dar ă zut ă îl cheamă mereu lasă totul totul şi pe-aci ţ i-e i-e drumul. Via ţ duri, groaznică ş ţa prin pă duri, ă şi mizerabilă , dar liber ă ş ă şi aventuroasă , are pentru cei care au gustat o dat ă ă din din ea un farmec misterios; o putere tainică î irezistibilă ; ă îi ispiteşte mereu şi-i atrage ca o vraj ă irezistibil vezi cu surprindere pe câ te te unul, om lini ştit, a şezat, care prin firea şi prin purtarea lui de pâ nă atunci atunci f ă duia să devin devină un un bun şi priceput gospodar, ăg ă duia cum o ia din loc pe drumul pribegiei. Altul se şi însoar ă ieşte ani ă, are copii, tr ă ă ie de-a r â ndul în acela şi loc, şi, într-o bună zi, zi, pe nepusă mas masă , se face nev ă zut; â ndul ă zut; ră se s eşte nevasta şi copiii, spre marea nedumerire a familiei şi a tuturor îşi pă r ă oamenilor oamenilor din volostia în care fusese înscris.
Am v ă z ut în temniţă un un astfel de fugar. Nu să v â r şise cine ştie ce crime ăzut âr grave, în orice caz mie nu mi-a ajuns nimic la ureche, dar toat ă via ţ rise, ă via ţa hoină rise, bă tuse tuse toate drumurile. Fusese şi la graniţ a de miază zi zi a imperiului şi dincolo de Dună re re şi prin stepa kirghiză ş ă şi în Siberia orientală ş ă şi prin Caucaz – într-un cuv â n ar ă r i, omul acesta, cu ânt t cutreierase întreaga ţ ar ă. Cine ştie, în alte împrejur ă ări, marea lui patimă pentru pentru că lă torii, torii, ar fi devenit poate un Robinson Crusoe. Am aflat aceste amă nunte nunte de la alţ i ocna şi, fiindcă aici, aici, la ocnă , nu-i plă cea cea să stea stea de vorbă cu cu nimeni şi nu rostea un cuv â nt decâ t atunci câ nd nd â nt vedea că n-are n-are încotro. Era un ţă ran ran bondoc, de vreo cincizeci de ani, foarte cuminte şi Potolit, cu fa ţ de orice expresie, cam t â m ţa liniştit ă ă, lipsit ă ă de âmp pă . Îi plă cea cea să se se încă lzeasc lzească la la soare, îngâ nâ nd nd de obicei un câ ntec ntec f ă ă r ră ă cuvinte, cuvinte, at â nici de la cinci pa şi nu-l auzeai. Tr ă turile feţ ei ei pă reau reau că -i -i ât de încet, că nici ăs ă turile o dat ă pentru totdeauna; mâ nca nca puţ in in şi aproape numai pâ ine; ine; încremeniser ă ă o ă pentru nu cumpă ra ra niciodat ă colaci ori rachiu; dar poate c ă nici nici n-a avut vreodat ă ă colaci ă bani la el şi, chiar să -i -i fi avut, nici n-ar fi ştiut să -i -i numere. Nimic nu-l tulbura; orice s-ar fi înt â m teodat ă î nind cu âmplat, plat, el nu-şi ieşea din fire. Câ teodat ă îl vedeam hr ă ă nind mâ na na lui câ inii inii din curtea temniţ ei, ei, lucru pe care nimeni altul nu-l f ă c ea. De ăcea. altfel, rusului în general nu-i place să hr hr ă n câ ini. ini. Se spunea că fusese fusese ăneasc ească c ori şi că avea avea copii, nu se ştie pe unde. Pentru ce fusese însurat de două ori osâ ndit ndit la temniţă , n-am aflat niciodat ă ă . Ai noştri credeau că î ă într-o zi va evada, dar fie că nu-i nu-i venise ceasul, fie că -i -i trecuse vremea – cine ştie? — Continua să -şi ducă zilele zilele cuminte, potolit, contemplâ nd nd parcă mediul mediul ciudat în mijlocul că ruia ruia tr ă ia. Şi totuşi, nu se putea şti nimic sigur, deşi era ă ia. limpede că o o încercare de evadare n-avea pentru el nici un sens, că ci ci ce-ar fi putut câştiga fugind de acolo de unde se afla? Dar, v ă ă zut zut ă ă în ansamblu, via ţ ţ a în pă dure, dure, via ţ ţ a de hoinar, e un adev ă ă rat rat rai pe lâ ng ngă aceea aceea din temniţă . E şi firesc să fie fie a şa, încâ t lucrurile se înţ eleg eleg de la sine şi nu sufer ă vagabondului, dar cel ă nici nici o compara ţ ţie. ie. O fi grea soarta vagabondului, puţ in in el şi-a ales-o. Iat ă ă de de ce oricare deţ inut, inut, din orice închisoare şi în orice parte a Rusiei s-ar afla, se simte neliniştit o dat ă mbet al ă cu cu cel dint â âi zâ mbet soarelui de primă var ă ş de neînfr â n ă şi-l cuprinde un dor de duc ă de ânat. at. Desigur, nu oricine îşi pune în gâ nd nd să fug fugă negre negreşit; dimpotriv ă ă , s-ar putea afirma cu certitudine că de de teama piedicilor, a greut ăţ ilor şi a osâ ndei ndei mult mai aspre, ăţ ilor abia unul dintr-o sut ă dacă se se hot ă răş şte la aceasta; ceilal ţ i nouă zeci zeci şi nouă se se ă dac ă r ă mulţ umesc umesc doar să viseze viseze la posibilitatea unei evadă ri, ri, gâ ndindu-se ndindu-se cum ar putea s-o facă ş se ducă ; numai gâ ndul ndul că ar ar exista ă şi unde ar fi mai bine să se totuşi o posibilitate de a scă pa pa de ocnă , însăşi dorinţ a aceasta, aparent realizabil ă ş de speranţă luminoas luminoasă , constituie o portiţă de de scă pare, pare, un ă şi plină de reazem dă t t ă tor de t ă r ie şi rezistenţă . Unii se consolau doar cu amintirea ă tor ărie evadă rilor rilor încercate alt ă dat ă ă dat ă . Vorbesc aici de ocna şii condamna ţ ţi prin sentinţ e definitive. Cele mai frecvente cazuri de evadă ri ri se observ ă ă la la cei afla ţ ţ i încă în stadiul detenţ iei iei preventive, asupra că rora rora nu s-a dat încă o o hot ă râ re ă r â re definitiv ă ă . Cei condamna ţ r ă sc sc să fug fugă dec decâ t poate ţ i definitiv pe termen limitat nu se hot ă ăr ă numai la început. După ce ce a ispăşit doi-trei ani de temniţă din din cei la care a fost
condamnat, ocna şul începe să pre preţ uiasc uiască timpul timpul executat şi îşi face socoteala că e e mult mai bine pentru el să -şi termine după lege lege pedeapsa la muncă silnic silnică fie trimis pe urmă î ia asupr ă şi să fie ă în libertate ca orice colonist, decâ t să ia ă -şi riscurile unei evadă ri, ri, care, în caz de nereuşit ă ci ă , îl va duce la pieire. Că ci nereuşita e foarte posibilă . Abia dacă unul unul din zece izbute şte să -şi schimbe soarta. Dintre cei cu condamnă ri ri definitive pe timp limitat, se mai încumet ă să ă s rişte o evadare numai cei condamna ţ ţ i pe termene prea lungi. Cincisprezece, două zeci zeci de ani par o veşnicie şi osâ nditul, nditul, în aceste cazuri, e dispus oricâ nd nd să r â la o schimbare a sor ţ a executat şi zece ani din â vneasc ă la ţii ii sale, chiar dacă a pedeapsă . Pe de alt ă parte şi stigmatele cu care sunt înfiera ţ ă parte ţi ocna şii îi opresc pe mulţ i să ri rişte o evadare. A-ţ i schimba soarta e un termen tehnic. Dac ă e e prins în clipa câ nd nd încearcă s să fug fugă , ocna şul r ă s punde la interogatoriu c ă a a ăspunde vrut „să -şi schimbe soarta". Aceast ă expresie, oarecum livrescă , se potriveşte ă expresie, ci oglindeşte perfect motivul determinant al întocmai în cazul de fa ţă ţă , că ci acţ iunilor iunilor f ă p ăpta ta şului. Nici un fugar, la urma urmei, nu- şi închipuie că , evadâ nd, nd, va deveni cu totul liber, fiindcă ş acest lucru e aproape cu ă ştie că acest neputinţă ; tot ce nă dă jduieşte el e să fie fie trimis undeva, în alt ă ă parte, parte, sau, în cazul cel mai bun, în colonie ori să fie fie judecat din nou pentru alt ă infracţ iune, iune, ă infrac să v â r ş it ă î rii – într-un cuv â n fie trimis oriunde, dar să âr ă în timpul vagabondă rii ânt, t, să fie Z88 scape de temniţ a în care a fost închis şi care pentru el a devenit un iad de nesuportat. Dacă ace aceşti fugari nu-şi gă sesc sesc în timpul verii un adă post post mai sigur în care să -şi petreacă iarna, iarna, dacă , de pildă , nu au norocul s ă dea dea peste un t ă i nuitor, care pentru ceva bani gă zduie zduieşte oameni certa ţ ăinuitor, ţi cu legea; dacă , în sf â rş it, nu-şi fac rost, fie şi prin asasinat, de un act de identitate care â r să le le îngă duie duie să se se stabilească oriunde oriunde legal -tot ei, o dat ă ă cu cu venirea toamnei, dacă n-au n-au fost identifica ţ ţ i şi prinşi între timp, se prezint ă ă de de bună voie în ora şe rii, grupuri-grupuri, ca să fie fie bă ga ga ţ i, ca vagabonzi, prin aresturi şi şi puşcă rii, ţ i, n la var ă închisori, pentru vremea grea de iarnă , sper â ând d că la ă vor vor izbuti s-o ia razna din nou. Suflul r ă aripa lui şi pe mine. Priveam ăscolitor scolitor al primă verii m-a atins cu aripa cu nesa ţ turile gardului înalt de pari, cum încolţ ea ea şi creştea ţ uneori, uneori, prin cr ă ăp ă turile iarba pe pov â r nişul valului, cum albastrul cerului îndepă rtat rtat devenea tot mai ârni intens, mai profund; mi-aduc aminte c ă r r ă neam a şa chiar vreme ăm â neam r ş it ă îndelungat ă ă, cu capul lipit de gard, într-o contemplare nesf â âr ă, neobosit ă ă. Dorul şi neliniştea sporeau din zi în zi, temniţ a îmi devenea tot mai nesuferit ă ă . Ura pe care mi-o ar ă t au necontenit, în toţ i anii aceştia de început, ceilalţ i ătau ocna şi, pentru că eram eram nobil, ajunsese insuportabilă , îmi otr ă ă vea întreaga via ţă scap de aceast ă ur ă generală , nesf â r ş it ă ţă . Din pricina ei, numai ca s ă scap ă ur ă general âr ă , chinuitoare şi parcă de de nimic potolit ă ă , ceream de multe ori, în primii ani de ocnă , să fiu fiu trimis la spital, chiar şi f ă ră s să fiu fiu bolnav cu adev ă rat. „Pă să ri ri de ă r ă ă rat. pradă – – iat ă ce sunteţ i voi, boierii; din pricina voastr ă n-avem un loc sub ă ce ă n-avem soare!" ne spuneau ocna şii. Şi cum îi mai invidiam pe cei din popor, nou-veniţ i nd că î ce au păşit pragul cază rmii rmii se în temniţ a noastr ă ă, v ă ăz â nd ă în scurt timp după ce împrieteneau cu toat ă ă lumea! lumea! De aceea, chiar şi mirajul prim ă verii, mirajul
libert ăţ ii, bucuria întregii firi trezeau în mine o stare de indispoziţ ie ie şi ăţ ii, surescitare sâ câ itoare. itoare. Spre sf â rş itul Postului Pa ştilor, în să pt pt ă na â r ă mâ na AivlllN 11K1 U11N LA5A IV1UK {1UJK n cu alţ ii, ii, să m mă Şasea mi se pare, mi-a venit r â ândul, dul, împreună cu rt ăş a ţ rţ împă rt ăşesc. Toţ i întemniţ a ţii ii fuseser ă ă împă r ţ iţ i în şapte grupuri, după numă rul rul să pt pt ă nilor din post, în vederea împă rt rt ăş ă mâ nilor ăşaniei. Fiecare grup era alcă tuit tuit din cel puţ in in treizeci de oameni. Să pt pt ă na de post a fost pentru mine ăm â na un moment de mare destindere. Eram scutiţ i de munci. De două sau sau câ teodat teodat ă ă de trei ori pe zi ne duceam la biserică , la o oarecare depă rtare rtare de temniţă . De mult ă vreme nu mai fusesem la biserică . Slujba religioas ă din din postul mare, cu ă vreme care eram deprins încă din din copilă rie rie şi o cunoşteam din casa pă rinteasc rintească , rugă ciunile ciunile grave şi solemne, îngenuncherile şi mă t t ă ăniile niile trezeau în mine un trecut îndepă rtat, rtat, foarte îndepă rtat, rtat, reînviind amintiri uitate din anii copil ă riei riei in minte, mă sim simţ eam eam foarte fericit câ nd nd porneam diminea ţ şi, ţ in ţa spre loca şul Domnului, că lc lcâ nd nd pe drumul îngheţ at at peste noapte, sub paza unei escorte de solda ţ rcate. Solda ţ untru, ţi cu puştile încă rcate. ţii, ii, e drept, nu intrau în biserică . Înă untru, noi ne îngr ă deam imediat lâ ng ngă u uşă , pe locul cel din urmă , astfel că n nă mă deam auzeam decâ t glasul adâ nc nc al diaconului şi din câ nd nd în câ nd nd ză ream ream din spatele mulţ imii imii patrafirul negru ori capul chel al preotului. Îmi aminteam cum rie priveam spre norodul îngr ă dit la uşă , care f ă în copilă rie ă mă dit ăcea cea loc cu umilă smerenie câ nd nd ză rea rea un epolet cu fire de aur, pe vreun boier burduhă nos nos sau vreo cuconiţă împopoţ onat onat ă nevoie mă re, re, gr ă să -şi ă, dar cucernică nevoie ă bindu-se apuce loc în fa ţă se certe cu oricine pentru asta. Şi, atunci îmi pă rea rea ţă şi gata să se ca acolo, în pronaosul bisericii, oamenii se roagă î ă într-altfel decâ t cei din fa ţă ţă , mai cu smerenie şi ardoare, închinâ ndu-se ndu-se pâ nă la la pă mâ nt, nt, mai plini de supunere şi de umilinţă . Iar acum st ă t eam şi eu acolo, în mijlocul acelei mul ţ imi, imi, ba nu, nu în ăteam mijlocul ei, că ci ci noi eram în lanţ uri uri şi stigmatiza ţ i; lumea se ferea de noi, ne ţ i; privea cu teamă parc parcă , unul şi altul ne mai da de pomană , şi-mi aduc aminte că aceasta aceasta îmi provoca o senza ţ nuit de stranie pl ă cere cere şi o ţie ie ciudat ă ă : o nebă nuit satisfacţ ie ie şi mai stranie, de o ascuţ ime ime cu totul deosebit ă -i a şa, n-au ă . „Dacă -i decâ t!" t!" îmi ziceam. Ocna şii se rugau cu mult ă ă cucernicie cucernicie şi fiecare dintre ei inea să -şi dea negreşit obolul să r ră că cios: cios: îşi dă ruiau ruiau copeica amă r râ t t ă î ţ inea ă â ă în schimbul unei lumin ă ri ri sau o puneau în cutia milelor. „Şi eu sunt om - îşi zicea, poate, fiecare, întinzâ nd nd banul -în fa ţ . " Ne ţa lui Dumnezeu toţ i sunt deopotriv ă ă." rt ăş slujba ceasului al şaselea. Câ nd nd preotul, cu potirul în împă rt ăşir ă ă m după slujba mâ nă , rosti cuvintele: „Precum pe t â l harul, care a venit la tine, l-ai primit, a şa âlharul, mă prime primeşte şi pe mine"., aproape toţ i se pr ă ngă nit nit de ă bu şir ă î ă în genunchi în ză ng lanţ uri, uri, socotind poate că aceste aceste cuvinte sunt rostite anume pentru ei. rş it, veni şi Să pt pt ă na Luminat ă ti pentru noi În sf â â r ăm â na ă. Administra ţ ţia ia pregă ti câ te te un ou şi câ te te o felie de cozonac. Din ora ş venir ă iar ăş ă iar ăşi pomeni multe. Ca şi la Cr ă c iun, urmar ă vizita preotului cu crucea, vizita şefilor, ciorba grasă cu cu ăciun, ă vizita came, beţ ia ia şi tr â ndă veala, cu singura deosebire deosebire că acum acum ne puteam plimba â nd prin curte, încă lzindu-ne lzindu-ne la soare. Totul p ă rea rea mai luminos şi ne mişcă m mai în
voie decâ t iarna şi, totuşi, ne simţ eam mult mai tri şti. Ziua lungă de var ă , care şi a şa pare nesf â rş it ă, devenea insuportabilă de să rbă tori. În zilele de lucru, ne luam cu treaba şi timpul trecea mai repede. Muncile de var ă erau într-adev ă r cu mult mai grele dec â t cele din timpul iernii. Se lucra îndeosebi la şantiere de construcţ ii. Ocna şii să pau pă mâ ntul, a şezau că ră mizi ori f ăc eau repara ţ ii de lă că tuşerie, t âm plă rie şi zugr ă veal ă la clă dirile statului. Al ţ ii lucrau la că ră midă rie, unde se pare că era munca cea mai grea. Că ră m idă ria se afla la o depă rtare de patru verste de temniţă . Zilnic, în tot cursul verii, la ora şase diminea ţ a, pleca acolo câ te un convoi de cincizeci de oameni. Se alegeau de obicei ocna şii care, neştiind nici o meserie, nu erau folosiţ i prin ateliere. Îşi luau cu ei pâ inea pentru amiază , ca să nu mai facă încă un drum de peste opt verste, dus şi întors, iar masa de prinz o luau abia seara, câ nd N HM UliN LAiA MUK Ţ ILOR Se întorceau la temniţă . Partea de muncă ce o avea de îndeplinit zilnic fiecare era at ât de mare, încâ t numai lucr ân d toat ă ziua şi aproape f ăr ă întrerupere izbutea, cu chiu cu vai, s ă şi-o termine. Mai înt â i, fiecare trebuia să sape şi să -şi scoat ă cantitatea necesar ă de argilă de sub mal, să care apă ca s-o ude, s-o amestece şi s-o fr ă mâ nte cu picioarele în groapă şi, în sf â rş it, să facă un numă r neînchipuit de mare de că ră mizi – două sute sau chiar două sute cincizeci de bucăţ i. Eu n-am fost decâ t de două ori la că ră midă rie. Cei care lucrau acolo se întorceau seara t âr ziu, fr â nţ i de oboseală şi tot bodogă neau, mustr â ndu-i pe ceilalţ i că au lă sat munca cea mai grea numai pe seama lor. Poate c ă în aceste mustr ăr i gă seau un fel de consolare. Şi totuşi, unora le plă cea aceast ă muncă , mai înt â i fiindcă puteau ieşi din ora ş, într-un loc deschis, plă cut, pe malul Irt âşului. Aveai cel puţ in o privelişte cu care să -ţ i bucuri ochiul, nu ca între zidurile cet ăţ ii. Apoi, puteai să fumezi în voie şi să te întinzi pe iarbă o jumă tate de ceas în tihnă deplină . Pe mine mă trimiteau, ca şi înainte, să lucrez la atelier ori să pisez alabastru, ori cel mult să car că ră m izi la vreo construcţ ie, în aceast ă din urmă mizi de pe malul îndeletnicire a trebuit să car odat ă, timp de două luni, că ră Irt âşului la o depă rtare de aproape o sut ă patruzeci de metri pâ nă la cazarma cea nouă aflat ă în construcţ ie şi să str ă bat şanţ ul şi valul fort ă reţ ei, mai înainte de a ajunge la locul de depozitare. Contrar a ştept ăr ilor mele, ocupa ţ ia aceasta mi-a plă cut, cu toate că de fiecare dat ă fr â nghia îmi rodea umerii. Dar îmi plă cea, fiindcă simţ eam că munca asta îmi înt ă reşte muşchii şi devin tot mai rezistent. La început nu puteam să duc mai mult de opt că ră m izi dintr-o dat ă – fiecare avea o greutate de doisprezece pfunzi1. Treptat am ajuns s ă duc două sprezece pâ nă la cincisprezece că ră mizi, lucru care mă 1 Un pfund = 0,453 kg (n. ed. Româ ne). Bucura foarte mult. Ca să poţ i suporta toate mizeriile acestei vie ţ i blestemate de ocnă e nevoie nu numai de t ă rie sufletească , ci şi de o mare rezistenţă fizică .
Iar eu eram hot ă râ t să mai tr ă iesc şi după ocnă . mizi, nu numai fiindc ă aceast ă muncă mă Îmi plă cea să car la că ră înt ăr ea trupeşte, ci fiindcă aveam astfel prilejul să mai stau pe malul Irt âşului. Aduc mereu vorba de acest mal, pentru că era singurul loc de unde puteai vedea în voie un colţ din lumea de necuprins, de unde puteai scruta depă rtarea limpede şi curat ă , stepa liber ă şi neumblat ă, a că rei pustietate îmi producea întotdeauna o ciudat ă impresie. Numai aici, pe mal, puteai să întorci spatele fort ă reţ ei şi să n-o mai vezi. Toate celelalte locuri de muncă ale noastre se aflau ori în incinta fort ă reţ ei, ori în imediata ei vecină tate. Fort ă rea ţa aceasta şi mai ales unele clă diri din incinta ei îmi devenir ă nesuferite chiar din prima zi. Casa maiorului nostru îmi pă rea un loc blestemat, odios şi o priveam cu ur ă de fiecare dat ă câ nd treceam prin fa ţa ei. Pe câ nd acolo, la malul r âu lui, puteai să uiţ i de toate şi să te la şi nestingherit în voia gâ ndurilor. Priveai adâ ncul ză rilor largi şi depă rt ăr ile de necuprins, pustii, cu aceea şi uitare de sine cu care întemni ţ atul priveşte lumea liber ă de afar ă prin ferestruica ză brelit ă a închisorii sale. Toate îmi erau plă cute şi dragi în acest colţ de lume: şi soarele str ă lucitor în nesf â rş itul cerului albastru şi câ ntecul îndepă rtat al kirghizului ce r ă suna dincolo, pe celă lalt ţă rm. Îţ i a ţ inteai privirea şi numai într-un t âr ziu abia de izbuteai să descoperi şi biata iurt ă afumat ă a vreunui baiguş oarecare; vezi un firicel de fum albastru ce se destramă în v ă zduh şi fata kirghiză ce-şi mâ nă la păşune cei doi berbeci. O lume primitiv ă , să racă , dar liber ă . Surprinzi şi urmă reşti zborul unei pă să ri ce spintecă aerul limpede; o urmă reşti mult timp f ăr ă s-o scapi din ochi; o vezi cum se lasă brusc în jos, atingâ nd o clipă apa, pentru ca apoi să se înalţ e şi să se piardă în ză ri şi iar ăşi să se ivească aidoma unui punct abia vizibil. P â nă şi o biat ă floricică palidă pe care am gă sit-o într-o v ă gă ună a ţă rmului st â ncos, o dat ă cu ivirea primă verii, îmi atrase atenţ ia bolnă vicioasă . Amă ră ciunea şi jalea acestui prim an de ocn ă au fost de nedescris, înfior ă tor de chinuitoare. Din pricina acestei st ăr i, în primul an de ocnă mi-au scă pat multe dintre cele ce se petreceau în juru-mi. Închideam ochii, că ci nu mai voiam s ă v ă d nimic. Printre tovar ăşii mei de ocnă , în general oameni r ă i şi insuportabili, în mijlocul că rora tr ăi am, nu reuşeam să -i observ şi pe cei buni, în stare să simt ă şi să gâ ndească , cu toat ă crusta respingă toare cei acoperea pe din afar ă . Printre cuvintele pline de venin de care aveam parte, uneori, f ăr ă să vreau, nu luam în seamă şi câ te o vorbă blinda şi bună , cu at ât mai scumpă , cu câ t era rostit ă f ăr ă gâ nd ascuns şi pornea adesea de-a dreptul din inima unui om care suferise şi îndurase, poate, mai mult dec â t mine. Dar la ce să mai vorbesc despre toate acestea? Eram bucuros de oboseala muncii, că ci a şa puteam nă dă jdui cel puţ in să am un somn odihnitor! Vara, la noi, somnul era un chin, parcă mult mai nesuferit decâ t în timpul iernii. Serile, ce-i drept, erau uneori foarte plă cute. Soarele, care dogorise toat ă ziua curtea temniţ ei, cobora în sf âr ş it spre asfinţ it. Aerul se r ă corea şi apoi se lă sa noaptea, rece ca toate nopţ ile de stepă . Înainte de a fi închişi în cazarmă , ocna şii se plimbau pâ lcuri-pâ lcuri prin curte. Grosul însă era adunat ca de obicei la bucă t ăr ie. Acolo se discutau probleme arză toare ale vieţ ii de ocnă , fel de fel de fapte şi
înt âm plă ri sau vreun zvon care ajunsese s ă pă trundă pâ nă aici, adesea cu totul absurd, dar care trezea totdeauna un interes extraordinar la ace şti oameni izola ţ i de restul lumii; a şa, de pildă , se r ăs pâ ndea deodat ă zvonul că maiorul va fi dat afar ă. Ocna şii sunt creduli ca ni şte copii; îşi dă deau seama că zvonul acesta nu poate fi adev ă rat, că cel care l-a st â rnit e Kvasov, un mincinos f ă ră pereche, că ruia toat ă lumea hot ăr â se de mult să nu-i mai dea crezare şi cu toate acestea se agăţ au cu foc de aceast ă ştire, o întorceau pe fa ţă şi pe dos, f ăc â nd tot felul de presupuneri şi înşelâ ndu-se pe ei înşişi, pentru ca în cele din urmă să se ruşineze, să nu mai poat ă de necaz şi să se înfurie că au fost at â t de naivi încâ t să se lase amă giţ i de Kvasov. — Dar cine o să îndr ă znească să -l dea afar ă ? Strigă un ocna ş. N-aibi grijă , e tare, nu se dă el bă tut. — S-or mai gă si şi alţ ii, mai ceva ca el, se aprinde deodat ă un flă că u bă t ă ios şi deştept, care trecuse, se vede, prin multe şi care se dă dea în v ân t după discuţ ii de tot felul, fiind veşnic de alt ă pă rere decâ t cei cu care vorbea. — Corb la corb nu scoate ochii! Strecoar ă mohor ât , ca pentru sine, un al treilea, om în v âr st ă, cu pă rul încă runţ it, care îşi soarbe într-un colţ ciorba de varză murat ă . — Nu cumva crezi că cei mari or să te întrebe pe tine ce să facă : să -l dea afar ă pe maior ori ba? Adă ugă sceptic un al patrulea, ciupind u şor strunele balalaicei. — Şi de ce nu, mă rog? Se înfurie al doilea, dacă toat ă lumea asta necă jit ă se plâ nge; şi ar trebui s-o spunem cu toţ ii, dacă vom fi întreba ţ i. Numai că la noi nu-i tocmai a şa: de ţ ipat, ţ ipă toţ i în pă r, dar câ nd e să se facă treabă , toţ i se dau îndă ră t , nu mai suflă unul. — Dar tu cum credeai? Îl lă mureşte ocna şul cu balalaic ă . Unde te trezeşti aici? Nu suntem la puşcă rie, în fundul ocnei? — Mai deună zi, urmează vorbă reţ ul cel bă t ă ios, f ă ră să ia seama la ce i se r ăs punde, r ă mă sese un pic de f ă ină pe fundul lă zii; o matur ă cu grijă şi-o adună ; ei, câ t să fi fost? Ia, acolo, o nimica toat ă ; bă ieţ ii, hai că s-o v â ndă . Ţ i-ai gă sit! I-a şi ajuns la urechi; a pă lă vr ăg it zevzecul de magaziner; şi unde mi ţ i-o ia frumuşel, f ăi na şi ţ i-o trece, neică , la economii -pricepi? Pă i, dreptate-i asta? — Şi cui vrei să te plâ ngi? — Cui? Levizorului ă l de-o să vie cur ân d. — Ce levizor? Care levizor? NivuiM i iki 1J1N LAS Ă MOR Ţ ILOR — Asta a şa e, fra ţ ilor, cur ân d vine aici un revizor, înt ă reşte un ocna ş t ân ă r, dezgheţ at, cu ştiinţă de carte, fost furier, probabil, care citise câ ndva. „Ducesa de la Valliere", ori a şa ceva. E glumeţ şi vesel, dar fiindcă e om umblat şi cunoa şte multe lucruri, ocna şii îl respect ă . F ă câ ndu-se că nu observ ă impresia pe care o produc vorbele lui despre revizor şi f ăr ă a ţ ine seama de curiozitatea generală , a ţâţ at ă prin aceast ă veste, o luă din loc şi se duse drept la bucă tar să -i cear ă nişte ficăţ el. Bucă tarii noştri vindeau câ teodat ă a şa ceva;
cumpă rau, de pildă , un ficat întreg cu banii lor, pe care-l pr ă jeau, apoi îl t ă iau în bucăţ ele şi îl vindeau ocna şilor. — De câ te copeici: de două , de patru? Întrebă bucă tarul. — Taie-mi de patru, să crape pizma şii de ciudă ! R ăs punde ocna şul. Un general, fra ţ ilor, un general care vine anume din Petersburg ca să cerceteze întreaga Siberie. A şa să ştiţ i. Am auzit-o din gura ordonan ţ elor comandantului. Vestea st â rneşte o emoţ ie extraordinar ă . Timp de un sfert de or ă nu se discut ă decâ t cine poate să fie generalul, ce fel de general e şi dacă e mai mare în grad decâ t toţ i generalii din ora şul nostru. Ocna şilor le place grozav să discute despre cinuri, funcţ ii, grade, şefi, despre cine e mai mare, care pe care poate să -l pună cu botul pe labe, care dintre ei poate să -i facă pe toţ i ceilalţ i să stea sluj în fa ţa lui şi în fa ţa cui, la r â ndu-i, st ă smirna; şi se ceart ă şi se înjur ă din pricina acestor generali, ba uneori ajung şi la bă taie. Unii se vor întreba poate: ce-i îndemna să pună at ât a patimă într-o chestiune ca asta? Dacă ne gâ ndim însă că aici gradul de pricepere, de cunoa ştere a lumii, importanţ a pe care a avut-o omul în societate înainte de a fi adus în temniţ a se mă soar ă după capacitatea de a deţ ine câ t mai multe informa ţi i despre şefi şi generali, r ă spunsul se impune de la sine. De regulă , discuţ iile despre persoanele suspuse din ierarhia administrativa erau considerate la noi în temniţă ca fiind cele mai importante şi mai „subţ iri". — Vasă zică , e adev ăr at că -l scoate pe maior, zise Kvasov, un omuleţ roşcovan, repezit şi cam nă tâ ng. El st â rnise zvonul despre maior. — Nici o grijă ; ştie el cum să -i ungă ! Rosteşte cu glas apă sat bă tr ân ul cel ursuz, ispr ă vindu şi ciorba de varză acr ă . — Să ştiţ i că a şa o să se-nt â mple, zice un altul, îi unge. Are de unde, că doar a furat destul! A fost comandant de batalion încă înainte de a veni aici. Mai acum vreo câ tă va vreme voia să se însoare cu fata protopopului. — Da' uite că nu s-a însurat: i-au dat papucii; e prea să rac pentru ei. Halal ginere! N-are decâ t hainele de pe el. Anul trecut, de Pa şti, a pierdut la că rţ i tot ce-a avut. Mi-a spus Fedka. — De, lupu-şi schimbă pă rul, dar nă ravul ba. — Ce să spun, mă fra ţ ilor, nu-i bine să te însori câ nd eşti să rac: noapteai scurt ă , iar necazurile. Am fost şi eu însurat! Se amestecă în vorbă Skuratov. — Pă i sigur! Chiar de tine era vorba, îl ia peste picior fostul furier. Iar tu, Kvasov, eşti prost dacă crezi că un general ca ă sta o să se lase uns de un maior şi că un coşcogea general o să fie trimis tocmai din Petersburg anume ca s ă -l controleze pe maiorul nostru. — Şi ce, dacă -i general, crezi că n-o să ia bani? Spune sceptic cineva din mulţ ime. — N-o să ia, fireşte, iar dacă ia, trebuie să i se dea din gros, nu glumă . Altfel nu primeşte. — Asta-i! Mă rog, după grad! — Ciupeşte el şi generalul de unde poate, declar ă categoric Kvasov.
— I-ai dat tu vreodat ă , de eşti at ât de sigur? Îl întrebă cu dispreţ Bakluşin, care tocmai intr ă. Ai v ăz ut cel puţ in un general la via ţ a ta? — Şi dacă am v ăz ut? — Minţ i! — Minte tu, dacă -ţ i dă mina! VIKJR J 1LUK — Bă ieţ i, dacă a v ăz ut el în via ţ a lui un general, s ă spună pe care! Hai, dă -i drumul, că eu îi cunosc pe toţ i. — L-am v ă zut pe generalul Zibert, r ă spunse Kvasov cam şov ăi elnic. — Zibert? Nu exist ă general cu numele ă sta. Se vede că ţ i-a gâ dilat puţ in spatele cu nuiaua c â nd era încă locotenent-co-lonel, iar ţ ie, de frică , ţ i s-a pă rut că -i general. — Asculta ţ i-mă pe mine, fra ţ ilor, strigă Skuratov, că sunt om însurat. Era cu adev ă ratelea la Moscova un general pe care-l chema Zibert, neam ţ după nume, dar era rus de-al nostru pravoslavnic. Se spovedea la preotul rusesc în fiecare an în postul Sunt ă -Mă riei şi tot bea, mă fra ţ ilor, la apă ca o ra ţă , câ te patruzeci de pahare cu apă de r â u în fiştece zi. Cică asta îl lecuia de nu ştiu ce boală : mi-a spus-o valetul lui. — Şi n-a f ă cut broa şte în burt ă ? Întreabă mucalit ocna şul cu balalaica. — Ia mai lă sa ţ i gluma! Aici e vorba de lucruri serioase şi ei se ţ in de. Adică , ce fel de le vizor vine, mă i f âr ta ţ i? Gă si momentul să se amestece şi bă tr â nul ocna ş Mart â nov, care pe vremuri f ăc use armat ă la husari şi care, în ciuda v â rstei înaintate, era veşnic plin de neast â mpă r. — Vedeţ i-v ă de treabă ! Nişte minciuni gogonate! Îşi dă cu pă rerea un neîncreză tor. Şi cum le mai scornesc şi le mai potrivesc! Prostii. — Nu, nu sunt prostii! Intervine sentenţ ios Kulikov, care pâ nă atunci urmă rise t ă cut şi grav toat ă conversa ţi a. E un om de vreo cincizeci de ani, cumpă nit la vorbă şi ar ă tos la chip. E conştient de acest lucru şi asta îi dă un aer de trufa şă superioritate. Are în vinele lui ceva sâ nge ţ igă nesc, e de meserie veterinar, câştigă în ora ş parale bune lecuind caii şi în temniţă face negoţ cu rachiu. E om deştept, umblat, trecut prin ciur şi prin dâ rmon. Îşi dr ă muieşte cu at ât a grijă cuvintele, de parcă ar lă sa să -i scape din gur ă nestemate. — E adev ă rul-adev ăr at, fra ţ ilor, urmează el, tacticos, am auzit vorbinduse încă să pt ăm â na trecut ă că un general cu funcţ ie de seamă vine în inspecţ ie prin Siberia. O să -i ungă şi lui careva osia, fireşte, dar nu maiorul nostru: n-are obraz şi n-o să îndr ăz nească nici să i se arate în ochi. Şi-apoi, nici generalii nus toţ i pe un calapod. Unul e într-un fel, altul e într-alt fel. S-o ştiţ i însă de la mine: maiorul n-o s ă se clintească de la locul lui. Pe noi nu ne întreabă nimeni, iar ă i mari n-or să se ducă să pâ rască pe unul dintre ei lor. Revizorul se va abate şi pe la temniţă , va arunca o privire ici-colo şi pe-aci ţ i-e drumul, iar din raport se va vedea că toate sunt în bună r ân duială . — A şa e. Da' maiorul tot a sfeclit-o: prea o ia de diminea ţă cu bă utura; câ nd îl cauţ i, e beat turt ă . — Cică la noapte îi mai aduce o butie. Îl auzii pe Fedka vorbind.
— Reaua nă ră vire n-are lecuire. Parcă -i înt âi a şi dat ă câ nd l-a ţi v ăz ut beat? — Oricum, ar fi prea din cale-afar ă ca nici generalul s ă nu-l ia la rost! Pâ nă câ nd o să i se rabde toate potlogă riile?! Bodogă neau ocna şii între ei. Vestea că în cur â nd trebuie să sosească un revizor se r ăs pâ ndeşte ca fulgerul în întreaga temniţă . Ocna şii forfotesc prin curte, transmiţâ ndu-şi-o ner ă bd ă tori unul altuia. Unii îşi pă strează cumpă tul, afundâ ndu-se într-o t ăc ere grav ă, ca să -şi dea astfel importanţă . Alţ ii r ă mâ n indiferenţ i. În pragul uşilor s-au a şezat cei cu balalaicile, în vreme ce alţ ii stau de vorbă grupurigrupuri. Unii încearcă să câ nte, dar pretutindeni se simt tulburarea şi însufleţ irea. La ora nouă se f ă cea numă ră t oarea, intram în cază rmi şi se tr ăg eau ză voarele la uşi. Nopţ ile erau scurte. Deşteptarea suna la cinci diminea ţ a şi totuşi, înainte de unsprezece nimeni nu putea să adoarmă , fiindcă pâ nă la acea or ă forfota, discuţ iile şi taifasurile în cazarmă nu mai conteneau, ba uneori se înjghebau şi maidane, ca în timpul iernii. Că ldura era înă buşitoare. Cu toate că prin fereastra deschisă pă trundea r ăc oarea nopţ ii, ocna şii se foiau prin paturi, neput â ndu-şi N i mi uxiN tASA MOR Ţ ILOR Gă si liniştea necesar ă pentru odihna a şteptat ă după truda zilei. Puricii nu ne dă deau pace, erau miriade; nici iarna nu le ducem lipsa, dar câ nd se desprimă v ă rează , se înmulţ esc în numă r at ât de mare, încâ t toat ă noaptea nu mai poţ i închide ochii din pricina lor. Şi cu câ t vara era mai înaintat ă , cu câ t se încă lzea vremea, cu at ât le sporea numă rul şi înver şunarea. E drept că pâ nă şi cu puricii te poţ i obişnui, m-am convins din proprie experienţă , dar cu preţ ul unor încercă ri cumplite. Câ teodat ă te aduceau într-un asemenea hal, încâ t că deai într-o stare de prostra ţ ie şi de epuizare ca după o criză de febr ă şi simţ eai că nu dormi, ci zaci într-un fel de toropeală . În sf âr ş it, spre ziuă , câ nd se mai potoleau şi puricii, obosiţ i şi ei, pesemne, de at ât a zel şi izbuteai şi tu să adormi în r ăc oarea dimineţ ii, somnul cel mai dulce, iat ă că se auzea duruitul neînduplecat al tobei şi suna deşteptarea. Ascultai, îţ i tr ă geai cojocul pe cap şi ndu-le parcă , iar prin începeai să blestemi fiecare lovitur ă de ciocă nel, numă râ somn ţ i se furişa în creier gâ ndul de neîndurat că a şa va fi şi mâ ine şi poimâ ine şi încă ani de-a r â ndul, pana în clipa liber ăr ii. Şi atunci te str ă fulgera şi un alt gâ nd, prea puţ in mâ ngâ ietor: dar câ nd va veni în sf â rş it aceast ă libertate şi unde-i ea? Trebuia însă să te scoli; începea forfota obişnuit ă a zilei. Ocna şii se să pornească la lucru. E drept că mai era rost de o or ă de îmbr ă cau, se gr ă beau somn şi la amiază . Zvonurile despre revizor începur ă să se adeverească . Pe zi ce trecea, ele deveneau tot mai precise şi, în sf â rş it, toat ă lumea află absolut sigur că un general, un mare slujba ş al statului, venea din Petersburg ca s ă facă o inspecţ ie prin întreaga Siberie şi că se şi află la Tobolsk. Fiecare zi aducea o veste nouă ; ştirile veneau din ora ş; se spunea că toat ă lumea e speriat ă , că se iau mă suri urgente ca totul să par ă în bună r ân duial ă . Mai-marii ora şului pregă teau o
primire frumoasă , baluri şi tot felul de serbă ri. Grupuri de ocna şi erau scoşi să cureţ e şi să niveleze str ă zile fort ăr eţ ei, să vopsească st âl pii şi gardurile, să spoiască şi să repare tot ce se putea ză ri, tot ce să rea în ochi. Ai noştri înţ elegeau foarte bine rostul acestor str ăd uinţ e şi comentariile lor deveneau din ce în ce mai aprinse şi mai îndr ăz neţ e. Închipuirea lor, cel puţ in, nu mai cunoştea margini. Se pregă teau chiar să -şi arate ' nemulţ umirile câ nd generalul va întreba de hrană şi de celelalte, lucru care nu-i împiedica să se certe şi să se ocă rască între ei mai departe. Maiorul se perpelea ca pe jă ratic. Tot mai des apă rea acum prin temni ţă , tot mai furios r ăs una glasul lui prin cază rmi, tot mai nă prasnic se nă pustea asupra deţ inuţ ilor pentru orice fleac, tot mai mulţ i oameni trimitea la corpul de gard ă ca să fie pedepsiţ i şi veghea cu str ăşnicie ca în întreaga temniţă să fie cur ăţ enie şi bună r ân duial ă . Ca un f ăc ut, tocmai în aceast ă perioadă se petrecu un fapt, care, contrar a ştept ăr ilor, nu numai că nu-l scoase din să rite, cum I s-ar fi înt â mplat alt ă dat ă , ci, dimpotriv ă , îi prilejui o mare J satisfacţ ie. Unul dintre ocna şi îi str ăp unse altuia pieptul cu o sulă , chiar în dreptul inimii. Vinovatul se numea Lomov; cel r ăn it era cunoscut la noi ': cu numele de Gavrilka, un vagabond înveterat. Nu ştiu dacă mai avea şi alt nume; noi l-am cunoscut numai cu acesta. Lomov se tr ăg ea dintr-o familie de ţă rani înst ăr iţ i din gubernia T., judeţ ul K. Toţ i membrii familiei, un frate cu cei trei feciori ai să i şi un alt frate f ăr ă copii, tr ă iau împreună în aceea şi gospodă rie. Era o familie de chiaburi despre care se vorbea în toat ă gubernia că au un capital de trei sute de mii j de ruble numerar pus deoparte. Lucrau pă mâ ntul, t ă b ă ceau piei, f ă ceau negoţ , dar îndeletnicirea lor cea mai bă noasă era că mă t ăr ia, t ăi nuirea de r ă uf ă că tori şi de lucruri de furat şi multe alte matrapazl â curi. Jumă tate dintre ţă ranii judeţ ului le datorau bani şi se aflau la cheremul lor. Treceau drept oameni pricepuţ i şi deştepţ i, dar de la o vreme începu să li se urce la cap şi să -i mă nâ nce trufia şi îngâ mfarea, mai cu seamă după ce un mare slujba ş din acea regiune, poposind o dat ă la ei şi cunoscâ ndu-l pe bă tr ân , îl îndr ăg ise at ât de mult pentru priceperea şi iscusinţ a lui în afaceri, încâ t tr ă gea la ei de câ te U1IN CASA MOR J'ILOR Ori se abă tea prin partea locului. Închipuindu- şi că acum puteau să -şi facă de cap, începur ă sa se încurce din ce în ce în fel de fel de afaceri necurate şi necinstite. Toat ă lumea câ rtea împotriva lor, toţ i ar fi vrut să -i vadă pierind la sute de st â njeni sub pă mâ nt, dar îndr ă zneala şi îngâ mfarea lor n-aveau margini. De ispravnicii şi dregă torii judeţ eni nu mai ţ ineau socoteală nici câ t de slujba şii cei mai mă runţ i, înainte vreme. Dar în cele din urmă tot şi-au fr â nt gâ tul. Ciudat era însă că pierzania li s-a tras nu dintr-o fapt ă nelegiuit ă sau pentru crimele lor t ăi nuite, ci pentru un lucru de care, de fapt, nu erau deloc vinova ţ i. La vreo zece verste de sat aveau o bucat ă de pă mâ nt, cu o t âr lă mare, unde locuiau toamna şase lucr ăt ori kirghizi pe care îi robiser ă de mult ă vreme. Într-o zi, toţ i kirghizii fur ă gă siţ i mor ţi , că să piţ i cu jungherul. Se începur ă
cercet ă rile, care ţ inur ă mult timp şi în cursul că rora se descoperir ă o mulţ ime de lucruri necurate. Lomovii fur ă învinuiţ i că -şi omor âs er ă slugile. După cum spuneau ei şi o ştia şi toat ă temniţ a, fuseser ă bă nuiţ i că le datorau o gr ă madă de parale kirghizilor şi, cum erau foarte zgâ rciţ i şi r ă i platnici, deşi boga ţ i, toat ă lumea îi bă nuia că îi omor âs er ă pe cei şase lucr ăt ori ca să scape de ei şi astfel să nu le mai dea nici un ban. Cu prilejul cercet ă rilor şi cu apă rarea cheltuir ă bani, nu glumă , a şa încâ t averea lor se topi ca şi cum nici n-ar fi fost. Bă tr ân ul muri. Copiii fur ă trimişi care încotro. Unul dintre fii şi cu unchiul s ă u, osâ ndiţ i la câ te doisprezece ani de muncă silnică , nimeriser ă în temniţ a noastr ă. Şi totuşi, erau cu desă v âr ş ire nevinova ţ i de moartea celor şase kirghizi. Între timp fu adus la noi Gavrilka, cunoscut de toat ă lumea ca un vagabond şi un punga ş de meserie, altminteri bă iat vioi şi foarte vesel şi care susţ inea că el f ă ptuise nelegiuirea. Nu ştiu dacă el mă rturisise sau nu acest lucru, dar toţ i ocna şii erau convinşi că îi ucisese pe kirghizi. Pe Lomov, Gavrilka îl cunoscuse încă de câ nd umbla prin lume hoinar şi f ă ră că pă tâ i. Fusese osâ ndit la temniţă pentru puţ ină vreme, ca soldat dezertor şi vagabond. Pe kirghizi îi înjunghiase împreună cu alţ i trei vagabonzi, în credinţ a că vor avea ce jefui din tarla. Nu ştiu de ce, dar ocna şii nu prea îi sufereau pe cei doi Lomovi. Unul dintre ei, nepotul, era un flă că u voinic, deştept şi prietenos, dar unchiul lui, cel care-l împunsese pe Gavrilka cu sula, era un ţă ră n oi mă rginit, ur â cios şi cam într-o ureche. Se certase cu mulţ i dintre ocna şi şi încasase destulă bă taie de la ei. Pe Gavrilka, în schimb, întreaga temniţă îl iubea din pricina firii lui deschise, vesele şi prietenoase. Lomovii ştiau că el era f ăp ta şul crimei pentru care fuseser ă osâ ndiţ i, dar n-au deschis niciodat ă vorba despre lucrul acesta; se fereau chiar să dea ochii cu el, iar Gavrilka nici nu-i bă ga în seamă . Şi deodat ă se iscă cearta între Lomov-unchiul şi Gavrilka, din pricina unei slute de muieri. Gavrilka se tot lă uda cu sucesele lui pe lâ ngă ea; ţă ranul fu cuprins de gelozie şi într-o bună zi îi înfipse sula în piept. Cu toate că îşi pierduser ă averea cu judecăţ ile, Lomovii duceau în temniţă o via ţă mai lesnicioasă . Aveau pesemne bani, că ci îşi cumpă raser ă un samovar şi beau totdeauna ceai. Maiorul ştia, se vede, de toate acestea, îi ura pe cei doi Lomovi şi nu pierdea nici un prilej ca să le facă tot felul de mizerii. Era limpede că le purta sâ mbetele şi nu a ştepta decâ t momentul să le vină de hac. Lomovii ziceau că maiorul vrea să stoarcă astfel ceva parale de la ei. Dar ei nici gâ nd n-aveau să -i dea ceva. E drept că dacă lui Lomov-unchiul i-ar fi sc ă pat mâ na şi ar fi împuns cu sula puţ in mai adâ nc în pieptul lui Gavrilka, l-ar fi omor ât . Din fericire, totul sa mă rginit la o mic ă zgâ rietur ă . Cazul fu adus la cuno ştinţ a maiorului. Ţ in minte cu câ t ă grabă a sosit şi a intrat gâ fâ ind, dar v ă dit mulţ umit, în cazarma noastr ă. A vorbit surprinză tor de blâ nd şi de frumos cu Gavrilka, parcă ar fi vorbit cu propriul să u fiu. — Ce zici, flă că ule, ai să poţ i sa te duci singur la spital ori e nevoie să te ducă cineva? Ba, e mai bine, cred, să te trimiA1V11JN 11K1 D1IN
MUKJ1LOK Tem cu brişcă . Înhă ma ţ i calul la bri şcă ! Îi porunci el, aferat, unui subofiţ er. — Da' n-am nimic, înă lţ imea voastr ă. Abia de m-a zgâ riat, înă lţ imea voastr ă . — Habar n-ai, dragul meu, habar n-ai ce primejdie te pa şte. Te-a lovit unde-i mai r ă u, ai să vezi. E locul cel mai primejdios, chiar sub inimă te-a atins, banditul! Şi tu, a şteapt ă numai să vezi ce-ai să păţ eşti! Urlă el că tre Lomov. Te înv ăţ eu minte! Mar ş, la corpul de gardă ! Şi se ţ inu de f ăg ă duială . Lomov fu dat în judecat ă ; deşi rana era uşoar ă, premeditarea era v ăd it ă şi i se spori pedeapsa cu încă vreo câţ iva ani, la care se adă ugar ă şi o mie de lovituri cu varga. Maiorul nu-şi mai încă pea în piele de încâ ntare. În sf â rş it, apă ru şi revizorul. A doua zi după sosirea lui în ora ş, veni să facă inspecţ ie în temniţă . Se nimerise să fie să rbă toare. De câ teva zile, toate erau în bună r ân duială , curate şi ţ inute cu îngrijire. Ocna şii erau proaspă t ra şi. Hainele le aveau albe şi curate. Conform regulamentului, vara purtam veston şi pantaloni albi de pâ nză . Fiecare avea cusut în spate un cerc negru cu diametrul de opt centimetri. Vreme de un ceas li se f ă cuse instrucţ ia cum trebuiau să r ă spundă , dacă înaltul demnitar ar fi binevoit să le spună bună ziua. Se f ăc user ă şi repetiţ ii. Maiorul pă rea că -şi pierduse capul.' Cu un ceas înainte de sosirea revizorului, toţ i ocna şii st ăt eau drepţ i la locurile lor, nemi şca ţ i ca nişte statui, cu mâ na la vipusca. În sf â rş it, pe la ora unu după -amiaz ă , revizorul îşi f ăc u intrarea. Era un general cu o înf ăţ işare foarte impună toare, at ât de impună toare, încâ t inima orică rui şef de administra ţ ie din Siberia Apuseană trebuia să tresar ă de spaimă numai v ăz â ndu-l. Intr ă cu un aer mă reţ , aspru, urmat de o suit ă de generali, colonei cu diferite însă rcină ri în ora ş şi de şefii autorit ăţ ilor locale. Mai era cu ei şi un civil înalt şi chipeş, în frac şi în pantofi, sosit probabil tot din Petersburg şi care se ţ inea foarte degajat şi independent. Din câ nd în câ nd, generalul i se adresa plin de considera ţ ie. Acest fapt atrase atenţ ia ocna şilor, trezindu-le la maximum curiozitatea: un civil care se bucur ă de at â ta cinste din partea unui general sus-pus! După aceea s-au aflat şi numele şi funcţ ia civilului, dar faptul în sine prilejui multe şi felurite comentarii. Maiorul, gă tit ca de paradă , cu guler portocaliu, încins str â ns, cu ochii injecta ţ i, cu fa ţ a stacojie, se pare că nu prea f ă cu bună impresie generalului. Din respect pentru înaltul oaspe, îşi scosese ochelarii şi r ă mâ nâ nd la distanţă respectuoasă , drept ca o luminare, a ştepta încordat prilejul sa poat ă fi de folos, gata să alerge la primul semn al Excelen ţ ei sale. Dar zelul lui arz ă tor se pierdu în zadar: nimeni n-avu nevoie de serviciile lui. Generalul str ă b ă tu în linişte cază rmile, aruncă în treacă t o privire prin bucă tă r ie şi gust ă, se pare şi din ciorba de varză . I s-a spus că printre ocna şi se află şi un nobil, ar ăt â ndu-i-se spre mine şi explicâ ndu-i-se că f ă cusem cutare şi cutare lucru.
— A-a! R ăs punse generalul. Şi acum ce fel de purt ă ri are? — Pâ nă în prezent, satisf ăc ă toare, Excelenţă , satisf ă că toare. Generalul f ă cu un semn din cap şi peste vreo două minute pă ră s i temniţ a. Ocna şii fur ă surprinşi, orbiţ i, uluiţ i şi totuşi r ă maser ă cu o mare îndoial ă şi nedumerire în suflet. Era limpede că de o plâ ngere împotriva maiorului nici nu putea fi vorba. De altfel, maiorul era sigur în aceast ă privinţă . VI ANIMALELE DIN TEMNI ŢĂ Cumpă rarea că luţ ului murg Gnedko le prilejui în cur â nd deţ inuţ ilor o preocupare şi o distracţ ie mult mai pl ă cute ca înalta vizit ă a importantului personaj. Pentru nevoile 111V1 l-'ll'N Gospodă riei, la că rat apă , gunoaie şi altele, temniţ a avea un cal. Calul era dat în seama unui ocna ş care-l îngrijea şi mergea cu el la lucru, bineînţ eles sub pază câ nd trebuia să iasă afar ă din curtea temniţ ei. Avea de lucru berechet şi diminea ţa şi seara. Murgul îşi ducea serviciul în temniţă de mult ă vreme. Era un cal foarte bun, dar îmbă tr ân ise şi se cam jigă rise de la o vreme. Într-o bună zi, chiar în preajma lui Sâ npetru, Gnedko, după ce trase în fa ţ a bucă t ăr iei sacaua de sear ă cu apă de bă ut, se pr ă bu şi şi muri după câ teva minute. Moartea lui întrista pe toat ă lumea. Ocna şii se adunar ă în juru-i, dă dur ă din cap cu pă rere de r ău , pomenir ă ce cal bun era, judecar ă şi chibzuir ă cam din ce pricină a murit. Cei care slujiser ă câ ndva la cavalerie, veterinarii, apoi ţ iganii şi alţ ii dovedir ă cu acest prilej mult ă pricepere şi cunoştinţ e extraordinare despre cai, ba se luar ă şi la ceart ă din pricina asta; dar toate acestea nu-l înviar ă pe bietul Gnedko. Z ăc ea nemişcat cu burta umflat ă şi care cum venea se credea pasă mite dator s-o împungă cu degetul. Raportar ă maiorului cele ce se înt âm plaser ă din voia Domnului şi el hot ă rî să se cumpere numaidecâ t alt cal. În ziua de Sâ npetru, după ce ieşi lumea din biserici, câ nd toţ i ai noştri erau aduna ţ i în curtea temniţ ei, începur ă să vină gospodarii, ţ iganii, geamba şii, misiţ ii cu cai de v â nzare. Cum era şi firesc, grija de a se alege un cal bun a fost dat ă în seama ocna şilor, fiindcă se gă seau printre ei adev ă ra ţ i cunoscă tori şi iar fi venit greu, chiar şi celui mai iscusit geamba ş, să tragă pe sfoar ă două sute cincizeci de oameni care s-au frecat toat ă via ţ a lor tocmai de astfel de treburi. Ocna şii a şteptau cu ner ă bdare ivirea fiecă rui cal şi erau veseli ca nişte copii. Îi bucura mai ales gâ ndul că puteau cumpă ra un cal ca toţ i oamenii liberi, ca şi cum l-ar fi tocmit pentru ei şi l-ar fi plă tit din buzunarul lor, fiind în drept s-o facă şi lucrul acesta îi mă gulea grozav. Trei cai trecur ă prin proba sever ă a ocna şilor f ă ră să corespundă şi să placă şi abia la al patrulea tocmeala fu încheiat ă. Geamba şii introduşi în curte se uitau cu mirare şi cu un fel de sfială în jurul lor şi din câ nd în câ nd mai tr ă geau cu coada ochiului spre solda ţ ii de pază care-i întov ă ră şeau. O gloat ă de două sute de oameni i ra şi pe cap, înfiera ţ i pe frunte, cu lanţ uri la picioare, aduna ţ i în casa lor, în cuibul lor de ocna şi, unde nu pă trundea nimeni, impunea un anumit respect. Ai no ştri se întreceau care mai de care, folosind tot felul de tertipuri şi metode de încercare, ca să afle însuşirile şi nă ravurile calului. Îl cercetau cu luare-aminte, îl că utau la dinţ i, în ochi, în nă ri etc, îl pipă iau la picioare, la chi şiţ e, sub burt ă , la piept,
la omopla ţi , la urechi şi în câ te alte locuri, cu o meticulozitate şi grijă de parcă bună starea întregii temniţ e at â rna de cumpă rarea animalului. Câ t despre cerchezi, aceia chiar să reau pe cal; cu I ochii scâ nteind, turuiau ceva foarte aprins pe limba lor I neînţ eleasă , ar ă t ân du-şi dinţ ii albi şi subliniindu- şi expresiv, cu mimica vioaie a feţ ei lor oacheşe, cu nasul coroiat, I aprecierile f ăc ute pe seama calului. În acest timp vedeai pe J câ te unul dintre ruşi că nu-şi ia ochii de pe feţ ele lor, | urmă rind cu atenţ ie încordat ă orice mişcare a buzelor, cu | toate că nu pricepea nici o boabă în limba lor, orice gest, | orice grimasă , expresia ochilor fiecă ruia, silindu-se să 1 ghicească din discuţ ia lor ce pă rere au despre cal: era bun sau nu? Pentru un ochi str ăi n, din afar ă , ar fi pă rut poate ciudat ă aceast ă atenţ ie crispat ă , pă tima şă din partea unui ocna ş şi încă a unui ocna ş foarte şters, pr ă pă dit chiar, care în mod obişnuit nu îndr ăz neşte să scoat ă o vorbă chiar în fa ţ a camarazilor să i celor mai apropia ţ i. Ce-i pasă lui, ce importanţă are pentru el dacă se cumpă ră un cal ori altul; parcă şi-l cumpă ra pentru el, parcă într-adev ă r nu-i era deloc totuna care dintre aceşti cai va fi cumpă rat pentru sacaua temni ţ ei? În afar ă de cerchezi, cei care aveau cuv â nt greu şi puteau să -şi dea cu pă rerea erau ţ iganii şi foştii geamba şi. Aici avu loc chiar şi un fel de lupt ă , un fel de întrecere cavalerească IKJSS. I ILUR Între doi ocna şi – ţ iganul Kulikov, vechi geamba ş şi hoţ de cai şi un veterinar de meserie, un ţă ran siberian f ăr ă carte, foarte isteţ , de cur ân d venit în temniţă , dar care în acest scurt timp izbutise s ă -şi atragă toţ i clienţ ii lui Kulikov din ora ş. Trebuie să spunem că veterinarii practicieni, f ăr ă nici o şcoală , din temniţ a noastr ă, erau foarte preţ uiţ i şi că r âu numai să ră cimea de prin mahalale sau negustorii, dar şi slujba şi de vază ai ora şului apelau la priceperea lor câ nd li se îmbolnă veau caii, cu toate că în ora ş existau câţ iva veterinari cu şcoală . Pâ nă la venirea lui Iolkin, ţă ranul siberian, Kulikov avea foarte mul ţ i clienţ i de la care primea, bineînţ eles, recompense în bani. F ăc ea pe grozavul, ducea lumea de nas, minţ ea şi înşela cu neruşinare, ştiind mult mai puţ in decâ t ar fi vrut să par ă. Datorit ă acestor venituri, trecea drept un aristocrat printre ceilalţ i ocna şi din temniţă . Era om deştept, îndr ăz neţ şi hot ă râ t , cu mare experienţă de via ţă , că ci umblase mult şi trecuse, cum s-ar zice, prin ciur şi prin dâ rmon. Scump la vorbă , nu-şi dă dea cu pă rerea decâ t în cazuri grave, importante. Toate acestea impuneau celorlal ţ i ocna şi, care, f ăr ă să -şi dea seama, îi purtau respect, îl ascultau cu aten ţ ie şi nu-l contraziceau. Superficial şi uşuratic din fire, dispunea totuşi de o nemă surat ă energie, fiind foarte activ în tot ce întreprindea. Nu mai era de mult t ân ă r, dar chipeş tot r ă mă sese. Fa ţă de noi, nobilii, se purta politicos, pă str ân d o atitudine plin ă de demnitate. Sunt convins că dacă l-ai fi îmbr ă cat elegant şi l-ai fi dus într-un club din capital ă , prezent ân du-l drept conte, ar fi ştiut să se descurce foarte bine; ar fi susţ inut o partidă de whist, s-ar fi priceput să întreţ ină o conversa ţ ie f ăr ă mult ă vorbă rie, dar plasâ nd la locul cuvenit o vorb ă şi t ă câ nd câ nd se cuvine, încâ t nimeni nu
şi-ar fi dat seama o sear ă întreagă că acest conte nu e decâ t un biet vagabond. O spun cu toat ă seriozitatea şi f ă ră să exagerez: era descurcă reţ , deştept şi ager la minte; unde mai pui că omul avea şi nişte maniere pline de distincţ ie şi eleganţă . V ăz use pesemne multe la via ţ a lui. De altfel, trecutul lui r ă mă sese o taină pentru toat ă lumea. Locuia la noi într-o secţ ie specială . Venirea la ocnă a lui Iolkin, un ţă ran în v âr st ă de vreo cincizeci de ani, dintre cei de credinţă veche, simplu de tot, dar foarte iscusit, a însemnat începutul declinului faimei de veterinar neîntrecut a lui Kulikov. În mai puţ in de două luni îi suflă acestuia toţ i clienţ ii din ora ş. Siberianul izbutise să lecuiască şi încă foarte repede, pâ nă şi caii cu care Kulikov renun ţ ase să -şi mai bat ă capul. Îi vindeca şi pe aceia de care veterinarii ora şului nici nu mai voiau s ă se ocupe, socotindu-i pierduţ i. Ţă ranul acesta ajunsese la ocn ă pentru că încercase împreună cu alţ ii să falsifice bani. Ce-i trebuise să se bage într-o afacere ca asta, cred că nici el n-ar fi fost în stare să spună . De câ te ori venea vorba, Iolkin îşi bă tea joc cu plă cere de sine însuşi, povestind cum le-a trebuit s ă strice trei piese bune de aur ca să poat ă scoate una falsă . Kulikov se simţ i jignit de succesele profesionale ale concurentului să u; pâ nă şi faima lui de pâ nă atunci printre deţ inuţ i începuse parcă să pă lească . El, care avea o întreţ inut ă în mahalaua ora şului, purta podiovcă de catifea, inel de argint, cercel la ureche şi cizme cu car âm bii r ă sfr â nţ i, se v ă zu deodat ă silit, din lipsă de fonduri, să se facă negustor de rachiu. De aceea, câ nd cu cumpă rarea calului, toat ă lumea se a ştepta la o ceart ă teribilă sau poate şi la o bă taie în toat ă regula. Toţ i erau curioşi să vadă ce se va înt âm pla şi se împă rţ iser ă în două tabere. Cei mai înflă că ra ţ i, anticip â nd desf ăşurarea ciocnirii, începur ă chiar ostilit ăţ ile, schimbâ nd între ei invective şi ocă ri. Chipul şiret al lui Iolkin se încreţ i într-un zâ mbet batjocoritor. Dar lucrurile se petrecur ă altfel de cum era de a şteptat: Kulikov evit ă cearta şi înjur ăt urile, recurgâ nd la o stratagemă abilă , care-i permise să iasă basma curat ă din aceast ă disput ă. Se ar ăt ă de la început foarte îngă duitor şi concesiv, ascult ă calm pă rerea şi observa ţ iile critice ale rivalului să u, pâ nă în clipa câ nd, prinzâ ndu-l cu o observa ţ ie riscat ă, îi veni apa la moar ă şi îi spuse cu modestie, dar cu mult ă siguranţă , că greşeşte şi, înainte ca Iolkin să fi avut timpul să se dezmeticească şi să -şi repare greşeala, îi ar ă tă unde şi în ce anume punct greşise. Într-un cuv ân t, Iolkin se pomeni pus în încurcă tur ă într-un chip nea şteptat şi cu mult ă îndemâ nare şi, în ciuda superiorit ăţ ii lui evidente, partida lui Kulikov a r ăm as şi ea mulţ umit ă . — A ţi v ăz ut, mă i fra ţ ilor, că nu-i chiar at ât de uşor să -l prinzi cu mâţ a-n sac, că doar îşi cunoa şte meseria! Ziceau unii. — Ba Iolkin e mai priceput! Adă ugau alţ ii, dar o spuneau f ă ră nici o pornire de ceart ă. Şi cele două partide continuar ă pe un ton împă ciuitor. — O fi şi priceput, nu zic, dar mai cu seamă are mâ nă uşoar ă ! Încolo, nici Kulikov nu-i mai prejos, se pricepe la dobitoace. — Se pricepe! — Ce mai vorbă !
În sf â rş it, noul murgu ţ fu ales şi cumpă rat. Era un că luţ minunat, t â nă r, voinic, chiar foarte ar ăt os şi, mai ales, sprinten şi vioi. Asta ca înf ăţ işare, că ci nici un cusur. Începu tocmeala: geamba şul în toate celelalte privinţ e era f ă ră cerea treizeci de ruble, ai noştri nu voiau să dea decâ t două zeci şi cinci. Se tocmir ă îndelung şi cu patimă , cu înver şunare; mai lă sa unul, mai puneau ceilalţ i. La urmă îi podidi şi pe ei r â sul. — Dar ce at ât a tocmeală , parcă am da din buzunarul nostru? Strigar ă unii. — Oricum, fra ţ ilor, sunt banii noştri ai tuturor. — Ai tuturor! Mare-i gr ăd ina lui Dumnezeu. În cele din urmă , t â rgul se încheie la două zeci şi opt de ruble. Raportar ă maiorului şi calul fu cumpă rat. Se aduse numaidecâ t pâ ine şi sare şi după aceast ă gustare noul murg fu introdus cu mare alai în curtea temniţ ei. Nu cred să fi fost ocna ş care să nu-l fi mâ ngâ iat pe coamă ori pe bot. în aceea şi zi, Gnedko fu înhă mat şi trimis cu sacaua să aducă apă ; toţ i ocna şii îl priveau cu atenţ ie cum trage la saca. Sacagiul nostru, ocna şul Roman, îşi privea că luţ ul cu v ă dit ă satisfacţ ie. Era un ţă ran în v â rst ă de aproape cincizeci de ani, t ă cut şi grav, ca mai toţ i vizitiii ruşi pe care tov ă ră şia cailor îi face într-adev ă r mai gravi şi mai t ă cuţ i. Roman era un om blajin, lini ştit, scump la vorbă , dar binevoitor cu toat ă lumea şi priza mereu tabac dintr-un fel de cornet; nimeni nu mai ţ inea minte de câ nd doar el se ocupa de caii închisorii. Acesta era al treilea cal pe care îl îngrijea de la venirea lui în temniţă . Se statornicise la noi credinţ a că temniţ ei noastre i se potrivesc numai caii murgi, culoare care ar aduce, chipurile, noroc casei. De altfel, aceasta era şi pă rerea lui Roman. Nimeni n-ar fi cump ă rat în ruptul capului un cal şarg, bună oar ă . Funcţ ia de sacagiu îi era încredinţ at ă tot at ât de statornic şi de că tre toţ i lui Roman şi nimă nui nu i-ar fi trecut prin minte s ă -i conteste vreodat ă acest drept dinainte stabilit. Câ nd calul a murit, nimeni nu sa gâ ndit să -l învinov ăţ ească pe Roman că nu-l îngrijise cum trebuie, nici chiar maiorul; a şa a vrut Dumnezeu şi bună pace; câ t despre Roman, era un vizitiu foarte priceput. Că luţ ul cel murg deveni în cur ân d favoritul tuturor. Oricâ t de aspri şi de nepă să tori erau ocna şii din fire, tot veneau din câ nd în câ nd să -l mâ ngâ ie. Uneori, câ nd Roman, de-abia întors cu sacaua de la r âu , închidea poarta cea mare pe care i-o deschisese subofiţ erul şi Murgul r ăm â nea locului să -şi a ştepte st ă pâ nul, tot r ă sucindu- şi capul după el, se înt â mpla ca acesta să -i strige: „Hai, pleacă singur!" Şi că luţ ul pornea domol, apoi se oprea în fa ţa bucă t ă riei, a ştept ân d ca bucă tarii şi r â nda şii să vină să ia apă cu că ldă rile. — Deştept cal, Gnedko al nostru! Ziceau ocna şii. A tras sacaua singur taman unde trebuie! Ascult ă de om. — A şa-i; dobitoc, dar tot înţ elege şi ascult ă . — Tare cuminte cal. Halal de el! JJ11N CASA MUKjlLOK
Murgul scutura din cap şi scotea un fomă it scurt şi puternic, de parcă ar fi înţ eles şi i-ar fi plă cut vorbele ce se rosteau pe seama lui. Şi totdeauna se gă sea cineva care să -i aducă o bucăţ ică de pâ ine cu sare. După ce mâ nca, Gnedko scutura iar ăşi din cap, voind parcă a spune: „Te cunosc! Te cunosc! Şi eu sunt un cal bun şi tu eşti un om de treabă !" îmi plă cea şi mie să -i dau murgului pâ ine. Îmi era drag botul lui frumos şi mă bucuram câ nd îi simţ eam în podul palmei buzele moi şi calde ce apucau darul cu l ă comie. În general, ocna şilor noştri le erau dragi necuv â nt ăt oarele şi, dacă li s-ar fi îngă duit, ar fi umplut probabil curtea temniţ ei cu pă să ri şi animale de casă . Şi câ nd te gâ ndeşti, ce alt ă îndeletnicire, dacă nu tocmai aceasta, ar putea cel mai mult să îmblâ nzească şi să înnobileze firea lor aspr ă şi să lbatică ? Dar nu le era îngă duit. Nu permitea nici regulamentul şi nici loc nu prea era. Şi totuşi, pe vremea mea, se aciuaser ă înt â mplă tor câ teva animale. În afar ă de Gnedko, temniţ a mai avea câ ini, gâşte, un ţ ap cu numele de Vaska, ba într-o vreme şi un vultur. Un pensionar permanent al temniţ ei, după cum am spus mai înainte, era Şarik, un câ ine blâ nd şi cuminte, cu care legasem prietenie la cataramă . Cum însă oamenii din popor socot c â inele un animal spurcat, care nu merit ă atenţ ie, nimeni nu-l bă ga în seamă pe Şarik. Oploşit nu se ştie câ nd şi în ce împrejur ă ri, câ inele vieţ uia singuratic în temniţă , dormea prin curte, mâ nca resturile ce i se aruncau de la bucă t ă rie, f ăr ă a st âr ni din partea cuiva un interes deosebit, dar îi cunoştea pe toţ i cei din temniţă şi-i socotea pe toţ i st ăp â ni. Câ nd se întorceau ocna şii de la muncă şi se auzea strigă tul: „Caporal!" – alerga fuga la poart ă şi primea bucuros grup după grup, dâ nd din coadă , privindu-l drept în ochi pe fiecare cum intra, a ştept â nd parcă o mâ ngâ iere; dar vreme de câţ iva ani, toate încercă rile lui de a-şi atrage bună voinţ a ocna şilor r ă maser ă zadarnice; nimeni, afar ă de mine, nu-l mâ ngâ ia. De aceea mă iubea mai mult ca pe ceilalţ i. Apoi apă ru într-o zi, nu se ştie cum şi un alt câ ine, $Îh «ata şa Belka. Pe cel de-al treilea, Kultanka, l-am adus eu într-o zi, la întoarcerea de la lucru; încă nici nu f ă cuse ochi. Belka era un câ ine foarte ciudat. Îl că lcase, se vede, o că ruţă şi avea şira spină rii îndoit ă în jos de la mijloc, încâ t dacă îl vedeai de departe fugind, pă rea că aleargă două viet ăţ i albe lipite una de alta. În afar ă de asta, era jigă rit, cu ochii urduroşi, cu coada pleşuv ă mereu v â râ t ă între picioare. Nedrept ăţ it de soart ă, se resemnase, pesemne, să -şi îndure cuminte şartul. Nu lă tra şi nu mâ râ i a la nimeni, de parcă ar fi fost din parte-i o îndr ă zneală prea mare. Se hr ă nea cu resturile aruncate prin dosul cază rmilor şi dacă cineva se apropia de el, se culca numaidecâ t pe spate, ca şi cum ar fi zis: „F ă din mine orice vrei, nam de gâ nd să mă împotrivesc". Şi orice ocna ş în astfel de cazuri se simţ ea parcă obligat să -l izbească cu botul cizmei. „Javr ă tică loasă !" ziceau ei cu dispreţ . Dar bietul Belka nu îndr ăz nea nici mă car să chelă lă ie, iar dacă lovitura era prea tare, scotea un urlet jalnic, înă buşit. Întocmai a şa se r ăs turna cu labele în sus şi în fa ţ a lui Şarik ori a celorla ţ i câ ini, câ nd ieşea să mai
hoină rească afar ă pe câ mp. Câ nd vedea că vreun dulă u e gata să se repeadă la el, se rostogolea pe spate şi a ştepta supus cu labele în aer. Clinilor le plac umilinţ a şi supunerea ce le-o arat ă semenii lor. Fiorosul dulă u se potolea numaidec â t, se oprea îngâ ndurat în fa ţa semenului să u dobor â t la pă mâ nt ce-i dă dea semne de supunere at ât de categorice, apoi începea tacticos să -l miroasă pe toate pă rţ i le. Oare ce putea să gâ ndească Belka în clipa aceea? „Dar dacă mă înşfacă t âl harul?" îşi spunea poate tremur ân d de spaimă . După ce-l mirosea cu atenţ ie, dulă ul îl lă sa în pace, negă sind probabil la el nimic care s ă -l atragă . Belka să rea numaidecâ t pe labe şi pornea şont â c-şont âc pe urma haitei de câ ini risipiţ i în goană după vreo Jucika. Şi cu toate că ştia prea bine că nare nici o şansă să facă cunoştinţă mai îndeaproape cu Jucika, nu putea renunţ a la plă cerea de a goni puţ in în urma celorla ţ i adoratori ai căţ eluşei – oricum, era o consolare în nesf âr ş itul noian de nenorociri ce-l copleşeau. Problema demnit ăţ ii şi 1 IM LJUV („rtort IVLKJK. J 1LUK Iii onoarei nu şi-o mai pusese probabil de mult. Cu n ă dejdea în viitor pierdut ă , se lupt ă doar să aibă totdeauna burta plină , lucru de care era pe deplin conştient. Odat ă am încercat să -l mâ ngâ i; a fost pentru el ceva at â t de nou şi de nea şteptat, încâ t se tr â nti numaidecâ t la pă mâ nt pe cele patru labe şi începu să scheaune de bucurie. Îmi era milă de el şi îl mâ ngâ iam deseori. Drept recunoştinţă , de câ te ori mă vedea, începea încă de departe să chelă lă ie plâ ngă tor şi jalnic şi să se gudure. Trist i-a fost, de altfel şi sf â rş itul: într-o zi fu sf âşiat de ză vozi în şanţ ul din spatele temniţ ei. Kultanka avea cu totul alt ă fire. Nu ştiu de ce-l adusesem în temniţă , câ nd încă nici nu f ăc use ochi, dintr-un atelier unde se nă scuse; îmi plă cea să -i dau de mâ ncare şi să -l v ăd crescâ nd. Şarik îl luă îndat ă sub ocrotirea lui şi dormeau împreună . Câ nd căţ elul mai crescu, îl lă sa să -l muşte de urechi, să -l tragă de pâ r, se hâ rjonea cu el, a şa cum se hâ rjonesc toţ i câ inii mari cu căţ elandrii. Lucru ciudat însă , Kultanka nu creştea aproape deloc în înă lţ ime, ci mai mult în lungime şi grosime. Avea un pă r lăţ os de culoare cenuşie, ca al şobolanilor, o ureche îi sta dreapt ă , cealalt ă at âm a într-o parte. Fire aprinsă şi neast âm pă rata, ca mai toţ i câ inii tineri, lă tra de bucurie câ nd îşi vedea st ăp a că uta să -şi ascundă â nul şi-mi să rea în piept să mă lingă pe obraz, f ăr ă nici toate celelalte manifest ăr i ale emoţ iei nest ăp â nite: „Important e să se vadă bucuria, câ t despre cerinţ ele bunei-cuviinţ e – mai dă -le încolo!" Oriunde m-a ş fi gă sit, la strigă tul „Kultanka!" venea numaidec â t; r ă să rea ca din pă mâ nt şi alerga spre mine cu o însufleţ ire gă lă gioasă , rostogolindu-se pe drum ca o minge, îl iubeam foarte mult. Pă rea că soarta îi hă r ăz ise numai bucurii şi mulţ umire pe pă mâ nt; dar într-o zi ocna şul Neustroiev, care lucra pantof ă rie de damă şi t ă b ă cea piei, îi acordă o atenţ ie neobişnuit ă. Pă ru str ă fulgerat de un gâ nd tainic, că ci îl strigă numaidecâ t pe Kultanka, îi pipă i cu interes pielea şi îl t ă v ă li binevoitor pe pă mâ nt. Câ inele, care nu bă nuia nimic, scheuna de bucurie, dar a doua zi nu-l mai v ă zui. Îl că utai mult ă vreme: în zadar însă , intrase parcă în _*N * uyjo 1 uic v viiiy i irvj UliN
1V1WK {1LUK Pă mâ nt. Abia după două să pt ăm â ni aflai ce se petrecuse. Pielea lui Kultanka îi plă cuse lui Neustroiev, care-l jupuise ca să îmblă nească nişte cizmuli ţ e de catifea comandate de nevasta unui judecă tor. Mi le ar ă tă câ nd au fost gata; într-adev ă r, blana dină untru era minunat ă . Bietul Kultanka! Mulţ i ocna şi se îndeletniceau la noi cu t ă b ă citul pieilor şi uneori aduceau în temniţă câ ini vagabonzi cu blana frumoas ă , care îndat ă după aceea se f ăc eau nev ă zuţ i. Pe unii pur şi simplu îi furau, ba câ teodat ă îi şi cumpă rau. Miaduc aminte că într-o zi ză rii în dosul bucă t ăr iei doi ocna şi foarte preocupa ţ i, sf ă tuindu-se şi punâ nd ceva la cale. Unul dintre ei ţ inea de zgardă un câ ine mare, frumos, de rasă foarte bună . Un tică los de lacheu îl furase probabil de la st ăp â nul să u şi-l v ân duse ocna şilor pentru treizeci de copeici. Aceştia se pregă teau să -l spâ nzure. Pe urmă , opera ţi a era simplă : îl jupuiau şi-i aruncau hoitul în groapa de gunoi, mare şi adâ ncă , din fundul cur ţ ii, care în zilele că lduroase de var ă r ăs pâ ndea o duhoare îngrozitoare, fiindcă era rareori cur ăţ at ă . Bietul animal pă rea că înţ elege ce-l a şteapt ă. Ne privea cu ochi neliniştiţ i, întrebă tori, pe fiecare la r â nd şi numai din câ nd în câ nd îndr ăz nea să dea din coada-i stufoasă , varata între picioare, voind parcă să ne îmblâ nzească prin acest semn de încredere ce ni-l ar ăt a. Mă gr ă bii să plec, iar cei doi îşi f ă cur ă bineînţ eles în voie isprava. Gâştele se pripăşiser ă şi ele înt âm plă tor în temniţă . Cine le crescuse şi ale cui erau, nu ştiu, dar un timp dă duser ă ocna şilor nenumă rate prilejuri de mare haz şi îşi câştigaser ă o faimă chiar şi în ora ş. Crescuser ă în temniţă , la bucă t ă rie. Câ nd bobocii se f ăc ur ă mari, prinser ă obiceiul să -i însoţ ească pe ocna şi la lucru. Cum auzeau duruitul tobei, în vreme ce întreaga ocnă se îndrepta spre poart ă , gâştele se repezeau în goana mare, bă t â nd din aripi şi gâ gâ ind strident, să reau una după alta pragul înalt al por ţi i şi tot câ rdul se aduna f ăr ă greş pe flancul drept, a ştept â nd formarea coloanelor. Se ală turau de obicei coloanei mai mari şi, în timp ce ocna şii lucrau, ele păşteau undeva prin apropiere. Câ nd coloana pornea înapoi spre temniţă , se întorceau şi ele. Prin cetate se r ă spâ ndi zvonul că un câ rd de gâşte îi însoţ eşte întotdeauna pe deţ inuţ i la lucru. „Uite, trec ocna şii cu gâştele lor!" ziceau trecă torii. „Cum naiba le-a ţ i înv ăţ at?" ne întrebau unii. „ Ţ ineţ i pentru gâşte!" f ăc ea altul bă gâ nd mâ na în buzunar ca să le dea de pomană . Dar cu tot devotamentul lor neîndoielnic, gâştele fur ă sacrificate f ăr ă milă în cinstea nu ştiu că rui sf â rş it de post. În schimb, nimeni nu s-ar fi g â ndit să -l taie pe ţ apul Vaska, dacă n-ar fi intervenit o împrejurare cu totul nefericit ă . Nici despre el n-a ş putea să spun de unde şi cum se pripăşise în temniţă ; fapt e că într-o bună zi, ne pomenir ă m în curte cu un ied dr ă guţ , alb, foarte vioi. Cur â nd îl îndr ăg ir ă toţ i şi deveni pentru ocna şi un izvor de mâ ngâ iere şi distracţ ie. Pentru a justifica ţ inerea lui în temniţă , ocna şii argumentaser ă că e bine să -i ţ ină tov ăr ăşie calului în grajd, în realitate însă , el se înv âr tea tot timpul prin bucă t ă rie, iar mai t âr ziu prin toat ă temniţ a. Era plin de gra ţ ie, zburdalnic şi neast âm pă rat. Venea câ nd îl chemai,
să rea pe bă nci şi pe mese, se lupta cu ocna şii şi era totdeauna voios şi hazliu, într-o sear ă , după ce-i mai crescuser ă coarnele, lezghinul Babai, care st ă tea pe treptele cerdacului cază rmii, în mijlocul altor ocna şi, se prinse la lupt ă cu el. Îşi ciocnir ă un timp frunţ ile, distracţ ia favorit ă a deţ inuţ ilor, câ nd deodat ă Vaska să ri pe treapta cea mai de sus a scă rii şi, în clipa câ nd Babai se întoarse cu spatele, se ridică deodat ă pe picioarele dinapoi, îşi lipi picioarele dinainte de piept, apoi şi le desf ă cu fulger ă tor şi-l izbi pe lezghin cu copitele în ceaf ă , din toate puterile, încâ t acesta se rostogoli jos, spre marea bucurie a tuturor şi mai ales a lui însuşi. Într-adev ă r, îl iubeam foarte mult pe Vaska al nostru. C â nd ajunse la v âr sta bă rbăţ iei, după lungi şi judicioase dezbateri ale întregii ocne, se hot ăr î să i se facă lui Vaska o anumit ă opera ţ ie, în care veterinarii noştri erau meşteri neîntrecuţ i. „Altfel pute prea tare a ţ ap", ziceau deţ inuţ ii. De atunci, Vaska începu să se îngra şe într-un chip uluitor. Ce-i drept, era şi hr ă nit f ăr ă A % j j T t^iv â socoteală . Se f ăc u un ţ ap frumos, cu coarne minunate, mare şi gras de-i at â rna burta ca la un porc. Luase şi el obiceiul să ne şească totdeauna la lucru, spre marele haz al ocna şilor şi al întov ă ră trecă torilor, că ci toat ă lumea îl cunoştea pe Vaska. Uneori, dacă lucrau pe malul r âu lui, ocna şii t ă iau crenguţ e de salcie şi culegeau flori de prin poeni ca să -l gă tească pe Vaska; îi împleteau flori şi frunze între coarne şi-i împodobeau tot corpul cu ghirlande. La întoarcere, Vaska pornea ca de obicei în fruntea convoiului, gă tit şi ţ anţ oş, iar ai noştri veneau în urma lui, mul ţ umiţ i şi mâ ndri că -i at ât de frumos. At â t de drag le era ţ apul, încâ t unii se întrebau ca nişte copii dacă n-ar fi şi mai frumos cu coarnele poleite, plan care trezi de asemenea discuţ ii lungi şi aprinse, f ăr ă a fi vreodat ă înf ă ptuit. Mi-aduc aminte că îl întrebai cu acest prilej pe Akim Akimâ ci, care era cel mai bun argintar din temniţă după Isai Fomici, dacă într-adev ăr se puteau polei coarnele ţ apului. El privi cu luare-aminte coamele lui Vaska, chibzui o clipă şi-mi spuse că „se poate face, dar nu ţ ine mult şi nu-i de nici un folos". Şi cu aceasta, discuţ ia se încheie. Şi poate că Vaska ar fi tr ăi t încă mulţ i ani în temniţă şi ar fi murit de nă duf dacă , într-o zi, întorcâ ndu-se de la lucru în fruntea ocna şilor, împodobit cu crenguţ e verzi şi ghirlande de flori, n-ar fi dat cu ochii de el maiorul, care tocmai trecea în tr ă sur ă . — Opreşte! Urlă acesta. Al cui e ţ apul? I se r ăs punse. — Cum, un ţ ap în temniţă şi asta f ă ră voia mea? Subofiţ er! Se înf ăţ işă subofiţ erul, care primi poruncă aspr ă să -l taie numaidecâ t, să -l jupoaie şi să -i v â ndă pielea în t âr g; banii câştiga ţi să -i verse în casieria temniţ ei, iar carnea s-o predea la bucă tă r ie pentru ciorba ocna şilor. Oamenii se necă jir ă , se sf ă tuir ă cum să dreagă lucrurile, le pă rea r ău de ţ ap, dar nimeni nu îndr ăz ni să iasă din porunca maiorului. Îl t ăi ar ă pe Vaska lâ ngă groapa de ală turi. Un ocna ş cumpă ra toat ă carnea cu o rublă şi jumă tate şi o v â ndu apoi la câ ntar celorlalţ i pentru friptur ă, care a fost foarte gustoasă . Cu banii se cumpă r ă pâ ine albă pentru toat ă lumea.
Am avut un timp în temniţă şi un vultur de stepă , de neam pitic. Îl adusese unul dintre ocna şi, care îl gă sise r ăn it şi sleit de puteri. Toat ă ocna se str ân sese în juru-i: nu putea s ă zboare, aripa dreapt ă îi at âr na într-o parte, fr ân t ă şi un picior şi-l scr ân tise. Se uita furios la mul ţ imea curioasă şi că sca ameninţă tor ciocul încovoiat, hot ă râ t să -şi apere via ţa pâ nă la ultima pică tur ă de sâ nge. Câ nd lumea se împr ăştie, după ce-l privise îndeajuns, pasă rea schiload ă porni, să rind în piciorul cel zdrav ă n şi bă t â nd dintr-o aripă , să se ascundă în colţ ul cel mai dosnic din temni ţă , se ghemui sub gard şi r ăm ase acolo nemişcat ă. În cele trei luni câ t să lăşlui în temniţă , n-a ieşit niciodat ă din ascunză toare. La început, oamenii se duceau să -l privească şi-l asmuţ eau pe Şarik împotriva lui. Câ inele se arunca înainte-i cu furie, dar se temea s ă se apropie prea mult, spre marea veselie a ocna şilor. „Să lbă ticiune, de! Ziceau ei. Nu se lasă batjocorit ă !" Pe urmă Şarik îi dibui partea slabă şi începu să -l muşte de aripa bolnav ă; nu-i mai era team ă şi o necă jea mult pe biata pasă re. Vulturul se apă ra din r ă sputeri cu ciocul şi cu ghearele, ghemuindu-se şi mai mult în colţ ul lui, şi, cu o înf ăţ işare mâ ndr ă şi să lbatică , asemeni unui rege r ă nit, privea ţ int ă mulţ imea curioasă ce venea să -l vadă . Cu timpul, lumea începu să se plictisească şi nu se mai interesă de el; şi cu toate acestea, în fiecare zi se putea vedea lâ ngă el o strachină cu apă şi bucăţ i de carne proaspă tă . Se vede că cineva îi purta totuşi de grijă . La început, vreme de câ teva zile, vulturul nu vru s ă mă nâ nce nimic; dar în cele din urmă se hot ă rî să primească hrana ce i se dă dea, dar niciodat ă n-o lua din mâ na cuiva şi nici nu mâ nca de fa ţă cu oamenii. Avui prilejul de c â teva ori să -l observ de departe. Câ nd nu ză rea pe nimeni şi se credea singur, îndr ă znea să iasă din ascunză toare şi începea să şchiopă teze pe lâ ngă zid vreo doisprezece pa şi, apoi se întorcea şi pornea din nou pe acela şi drum, ca şi cum ar fi f ă cut un antrenament necesar. De îndat ă ce mă vedea, că uta să se ascundă numaidecâ t în colţ ul lui, să rind şi şchiopă t â nd: cu capul dat pe spate, cu ciocul desf ăc ut şi penele zburlite, se pregă tea de lupt ă . Nimic nu putea s ă -l îmblâ nzească , nici nu se lă sa mâ ngâ iat, se zbă tea lovind cu ciocul şi aripa; n-a vrut niciodat ă să -mi ia din mâ nă bucata de carne şi tot timpul c â t st ăt eam lâ ngă el nu-şi lua din ochii mei privirea-i să lbatică , ţ intuitoare. Singuratic, r ău şi neînduplecat, îşi a ştepta moartea neîncrezâ ndu-se în nimeni şi neîngă duind apropierea nimă nui. În cele din urmă , ocna şii îşi aduser ă aminte de vultur şi, cu toate că timp de două luni nu se mai ocupaser ă de el deloc, dintr-o dat ă îi cuprinse mila şi o neobişnuit ă înţ elegere. Se auzir ă glasuri că vulturului trebuie s ă i se dea drumul, să fie scos afar ă , în câ mp. „Chiar dacă se pr ă pă deşte acolo, cel puţ in să moar ă liber", ziceau unii. — Sf ân t lucru, o pasă re liber ă, aspr ă şi neat âr nat ă; nu se împacă ea cu temniţ a, adă ugau alţ ii. — Nu-i ca noi, zise unul. — Asta-i bună ! Vulturul e pasă re zbur ă toare, pe câ nd noi, care va să zică , suntem oameni.
— Vulturul, prieteni, e regele pă durilor. Începu Skuratov, dar de data aceasta nimeni nu-l mai ascult ă. Într-o după -amiaz ă , câ nd toba vesti plecarea la lucru, cineva luă vulturul, îi str ân se cu mâ na ciocul, fiindcă încerca să se apere cu înver şunare, şi-l scoase din temniţă . Ajunser ă la val. Cei doisprezece ocna şi care alcă tuiau convoiul erau curio şi să vadă ce va face şi încotro are să pornească vulturul. Lucru ciudat: feţ ele lor exprimau o mare mul ţ umire şi a şteptau momentul acesta cu at ât a ner ă bdare, de parcă ei înşişi erau pe cale să -şi recapete libertatea. — Bre, ce pasă re pidosnică : vrei să -i faci bine şi ea îţ i sf âşie mâ na! Zicea ocna şul care o ducea, uit ân du-se cu un fel de admira ţ ie la neîmblâ nzita să lbă ticiune. — Hai, dă -i drumul, Mikitka! — Care va să zică , dumnealui nu-i arde de glum ă . Vrea să fie liber şi pace, liber de-adev ăr atelea. Vulturul fu aruncat de pe val în stepă . Era o zi de toamnă t âr zie, mohor ât ă şi rece. V â ntul sufla peste stepa pustie şi se t ân guia prin tufele de iarbă galbenă şi uscat ă. Pasă rea o porni drept înainte, bă t â nd din aripa fr â nt ă, gr ă bindu-se parcă să scape de noi şi de privirile noastre. Ocna şii îi urmă reau atenţ i şi curioşi capul ce r ăs ă rea din câ nd în câ nd printre buruieni, depă rt â ndu-se cu repeziciune. — Ia te uit ă ! Zise gâ nditor unul. — Nici n-a întors capul, adă ugă altul. O singur ă dat ă nu l-a întors, îi dă înainte! — Dar tu ce-ai crezut: că o să se întoarcă să -ţ i mulţ umească ? Îl ironiza al treilea. — Ehei, ce ţ i-e cu libertatea asta! Acu' s-a simţ it liber! — Mare lucru e să te ştii liber. — Nici nu se mai vede, fra ţ ilor. — Ei, hai! Ce mai ză boviţ i? Înainte mar ş! Se auzi comanda escortei şi toţ i pornir ă la muncă , t ă cuţ i, cu pa şi t âr ş iţ i. VII PL Â NGEREA Înainte de a începe acest capitol, editorul amintirilor decedatului Aleksandr Petrovici Goriancikov se simte dator să dea cititorilor urmă toarea lă murire: în primul capitol al „Amintirilor din Casa mor ţ ilor", se menţ ioneaz ă în câ teva cuvinte cazul unui paricid, nobil de origine. Între altele, el era citat ca o ilustrare a nesimţ irii cu care ocna şii vorbesc uneori de nelegiuirile pe care le-au să v âr ş it. Se mai spune, de asemenea, că , în fa ţ a judecăţ ii, uciga şul nu voise să mă rturisească nimic, dar, că , după relat ăr ile tuturor celor care cunoşteau faptele în amă nunt, vinov ăţ ia lui nu mai putea fi pus ă la îndoială . Aceia şi oameni i-au povestit autorului „Amintirilor" c ă uciga şul era un desfr ân at şi un risipitor, care se înglodase în datorii pâ nă în gâ t şi-şi omor âs e tat ăl ca să pună câ t mai degrabă mâ na pe avere. De altfel, tot ora şul în care îşi avea slujbă uciga şul relata în acela şi fel întreaga înt âm plare; asupra acestui
din urmă fapt, editorul „Amintirilor" dispune de informa ţ ii destul de precise şi temeinice. În sf âr ş it, se mai spunea acolo c ă uciga şul, chiar în temniţă fiind, se ar ăt ase totdeauna foarte vesel şi bine dispus; că era cel mai ză natic, mai uşuratic şi mai nesă buit dintre deţ inuţ i, dar, în nici un caz prost şi că niciodat ă autorul „Amintirilor" nu b ă gase de seamă la el vreo înclina ţ ie deosebit ă spre cruzime. Şi imediat după aceea adă ugă : „Bineînţ eles, nu l-am crezut niciodat ă vinovat de aceast ă crimă ". Acum câ teva zile, editorul „Amintirilor din Casa mor ţ ilor" a primit din Siberia ştirea că osâ nditul s-a dovedit a fi nevinovat şi că îndurase cei zece ani de muncă silnică în zadar, nevinov ăţ ia lui fiind acum constatat ă şi recunoscut ă oficial, pe cale judiciar ă. Adev ă ra ţ ii uciga şi fuseser ă prinşi şi mă rturisiser ă totul, iar nenorocitul os â ndit pe nedrept este de-acum pus în libertate. Adev ă rul celor cuprinse în aceast ă ştire este în afar ă de orice îndoială pentru editor. F ă ră comentarii. E şi de prisos, credem, a se mai adă uga ceva. La ce bun să mai st ăr uim asupra groză viei pe care o ascunde faptul în sine şi anume că via ţ a unui t ân ă r a fost zdrobit ă în urma unei învinuiri at â t de cumplite. Faptele sunt prea gr ăi toare. Ne gâ ndim totuşi că , dacă a fost cu putinţă să se înt â mple un asemenea fapt, însăşi posibilitatea aceasta adaug ă povestirii noastre ceva nou şi nea şteptat, care vine să întregească imaginea Casei mor ţ ilor, cu o tr ă să tur ă deosebit de vie şi plină de t âl c. Şi acum, să ne urmă m istorisirea. Am spus că , în cele din urmă , mă obişnuisem cu via ţ a de temniţă ; dar acest „în cele din urmă " se împlinise cu greu, în suferinţ e chinuitoare şi prea cu încetul. Într-adev ă r, îmi trebui un an întreg pâ nă să mă obişnuiesc şi acest an îl voi Socoti totdeauna cel mai groaznic din via ţa mea. De aceea mi s-a întipă rit at ât de viu în minte, pâ nă în cele mai mici amă nunte. Cred că a ş putea oricâ nd să reconstitui în memorie, pas cu pas, fiecare clipă din acest an al vieţ ii mele. Am mai spus, iar ăşi, că nici ceilalţ i ocna şi nu se puteau deprinde cu aceast ă via ţă . Mi-aduc aminte cum mă întrebam atunci, în primul an: „Oare cum sunt ei de fapt? Să fie chiar at ât de potoliţ i pe câ t pă reau?" Mă preocupase mult chestiunea aceasta. Am ar ăt at, se pare, că aici toţ i ocna şii nu se simţ eau nici pe departe cum s-ar simţ i omul într-o locuinţă a lui, oricum ar fi ea; tr ăi au de pe o zi pe alta, de parcă se aflau într-un han, într-un catonament sau la un popas. Chiar şi oamenii trimi şi aici pentru toat ă via ţ a t ân încetare, ori, jeau f ăr ă chinuiţ i de neast âm rost şi fiecare dintre ei pă r, se fr ăm â ntau necontenit f ăr ă visa la ceva ce nu avea să se îndeplinească niciodat ă. Aceast ă veşnică nelinişte, acoperit ă de un v ăl de t ăc ere, dar nespus de gr ă itoare, aceast ă nă dejde plină de patimă şi de ner ă bdare, care se tr ăd voie şi era at ât de departe de a uneori f ăr ă realitate, încâ t ţ inea mai mult de delir, toate acestea te uimeau şi pe bună dreptate, că ci erau prezente pâ nă şi în minţ ile unor oameni cu înclina ţi i şi preocupă ri pur practice; asemenea tr ă să turi dă deau o not ă de ciudăţ enie într-
at ât de neobişnuit ă locului acestuia, încâ t constituiau tr ă să tura lui specifică dominant ă. Păşind pragul temniţ ei simţ eai de la primii pa şi că dincolo de zidurile ei nu mai putea exista ceva asem ă nă tor. Aici toat ă lumea visa; faptul îţ i să rea în ochi de la început şi se f ă cea resimţ it dureros, pentru că tocmai aceast ă visare neîntrerupt ă îi f ă cea pe cei mai mulţ i ocna şi să par ă ursuzi, posomori ţ i, cu fa ţ a întunecat ă, bolnă vicioasă chiar. Aproape toţ i erau t ă cuţ i şi mâ nioşi; nu le plă cea să -şi dezv ă luie gâ ndurile tainice. De aceea dispreţ uiau sinceritatea şi efuziunile sentimentale. Cu c â t nă dejdile erau mai greu de împlinit şi cu câ t ocna şul visă tor ajungea să -şi mă rturisească lui însuşi neputinţ a de a le împlini vreodat ă , cu at ât mai mult ă încă păţâ nare se agăţ a de ele, cu at ât mai v âr tos şi le închidea în adâ ncul sufletului, f ă ră să poat ă renunţ a vreodat ă UUO 1 W1JD V OIV1 la ele. În sinea lor, unii se simţ eau poate ruşina ţ i. Rusului îi st ă în fire să judece temeinic lucrurile, să se judece şi pe el însuşi f ăr ă cruţ are, bă t ân du-şi joc în gâ nd el cel dint âi de propria nesă buinţă . Poate că tocmai veşnica şi tainica nemulţ umire de sine era pricina c ă oamenii aceştia se ar ăt au at â t de neîngă duitori în rela ţ iile lor zilnice, at ât de neîndupleca ţ i şi batjocoritori unii fa ţă de alţ ii. Şi dacă unul mai naiv ori mai ner ă bd ă tor rostea cu glas tare ceea ce gâ ndeau cu toţ ii în ascuns şi pă strau ca pe o taină de nemă rturisit şi se apuca să viseze şi să -şi facă planuri de viitor, era numaidecâ t luat la rost, repezit, batjocorit; şi-mi vine să cred că cei mai zeloşi prigonitori erau tocmai cei care în visă rile şi în nă dejdile lor merseser ă poate cu mult mai departe. Cei naivi şi blajini, după cum am spus, erau socotiţ i proşti şi priviţ i cu dispreţ , în general, ocna şii erau at â t de ursuzi şi de ambiţ ioşi, încâ t ajungeau să -l dispreţ uiască pe omul blajin şi lipsit de ambiţ ie. În afar ă de aceşti câţ iva flecari, naivi şi prost ă naci, toţ i ceilalţ i ocna şi, adică cei t ă cuţ i, se împă rţ eau în buni şi r ă i, în senini şi posomoriţ i. Aceştia din urmă erau cei mai numeroşi; dacă din înt âm plare se aflau şi printre ei flecari din fire, apoi erau de obicei nişte bâ rfitori şi invidioşi nesuferiţ i, nişte ur âc ioşi, care se amestecau mereu în treburile altora, cu toate că , în ceea ce-i privea, se fereau să -şi dezv ă luie cuiva sufletul ori gâ ndurile ascunse. Lucrul acesta nu se obişnuia şi nimeni nu se cuvenea s-o facă . Câ t despre cei buni, de altfel prea puţ ini la numă r, erau oameni potoliţ i, care îşi ascundeau visă rile, tocmai fiindcă aveau mai mult ă încredere în realizarea lor, fiindcă nutreau mai multe speran ţ e decâ t ocna şii posomori ţ i. Dar mai era, cred, aici în temniţă şi un alt soi de oameni: deznă dă jduiţ i, de felul bă tr â nului din Starodub, bună oar ă ; aceştia erau însă cei mai puţ ini. În ciuda înf ăţ işă rii liniştite a bă tr ân ului (am mai vorbit despre el), unele semne mă îndrept ăţ eau să cred că se afla într-o stare sufletească înfior ăt oare. Avea însă o scă pare, o mâ ngâ iere: rugă ciunea şi conştiinţ a martiriului să u. Ocna şul smintit care se scr â ntise citind mereu la texte din Biblie şi de 1V1UK J 1LUK Iii care spuneam ca a să rit la maior să -l doboare cu o că ră midă era şi el pesemne un deznă dă jduit ce-şi pierduse şi ultima speranţă ; cum însă omul nu
poate tr ă i f ăr ă speranţă , el îşi aflase scă parea în martiriul la care se expunea de bună voie şi pe care-l provocase în chip cu totul artificial. La interogatoriu, mă rturisi că se nă pustise asupra maiorului f ă ră nici un pic de ur ă, numai ca să poat ă primi numaidecâ t cununa muceniciei. Cine ar putea spune ce complicat proces psihologic se petrecuse în sufletul lui? Nici un om pe lume nu poate tr ă i f ăr ă un ţ el oarecare şi toţ i r â vnesc să -şi ajungă ţ elul. Omul neînsufleţ it de nici un ţ el, de nici o speranţă , se preschimbă adesea într-un monstru. Ţ elul ce-i însufleţ ea pe toţ i deţ inuţ ii noştri era să iasă din temniţă şi să -şi recapete libertatea. V ă d că m-am apucat să -i împart pe deţ inuţ ii din temniţ a noastr ă în diferite categorii, după felul lor de a fi; dar e oare cu putinţă ? În raport cu toate concluziile gâ ndirii abstracte, fie şi cele mai subtile, realitatea ni se înf ăţ işează t e. Realitatea într-o infinit ă diversitate şi nu îngă duie clasifică ri nete şi hot ă râ tinde mereu spre îmbucă t ăţ ire, spre o nesf â rş it ă varietate. Fiecare dintre noi îşi avea o via ţă a lui personală , oarecum deosebit ă de a celorlalţ i şi nu numai sub aspectul ei oficial, ci pe lâ ngă şi în afar ă de via ţă oficială a temniţ ei, o via ţă personală interioar ă , intimă . Dar, cum am mai spus în parte, la începutul osâ ndei n-am putut şi nici n-a ş fi ştiut să pă trund în adâ ncurile acestei vieţ i lă untrice şi de aceea toate manifest ăr ile ei exterioare îmi r ă neau sufletul şi-l umpleau de o tristeţ e nespusă . Aveam uneori momente câ nd începeam să -i ur ăs c pe aceşti nenorociţ i ce sufereau ca şi mine. Mai mult, îi invidiam şi îmi blestemam soarta. Îi invidiam, fiindcă se aflau între ai lor, fiindcă se puteau înţ elege, cu toate că de fapt aceast ă comunitate nă scut ă în lovituri de bici şi în bă t ăi , aceast ă via ţă laolalt ă , silit ă, le era şi lor tot at ât de nesuferit ă şi fiecare se str ă duia să r ă mâ nă câ t mai retras şi să se închidă în gă oacea lui. Repet, aceast ă invidie, pe care o simţ eam în clipele de înver şunare, îşi avea oarecum temeiurile ei. Întradev ă r, n-au deloc dreptate toţ i cei care susţ in că unui nobil, unui om cult etc. Îi vine tot at â t de greu la munca silnică şi în temniţă ca şi orică rui mujic închis acolo şi că nu sufer ă mai mult decâ t acesta. O asemenea pă rere exist ă , am avut prilejul s-o aud de repetate ori în ultima vreme şi chiar am citit ceva în acest sens. În fond, ideea e just ă şi umană . Şi unul şi celă lalt şi nobilul şi mujicul, sunt oameni; toţ i suntem oameni. Dar ideea aceasta e prea abstract ă. Cei care o preconizează pierd din vedere o mulţ ime de condiţ ii concrete, care nu pot fi înţ elese decâ t în contact direct cu realitatea. Nu vreau s ă zic prin aceasta că nobilul şi omul cult ar avea sim ţ irea mai fină , că ar fi mai sensibili, mai evolua ţ i. Nu. Departe de mine acest gâ nd. Sufletul omului, gradul lui de sensibilitate şi receptivitate n-ai cum să le masori, n-ai cum s ă le aduci la un numitor comun. Aici nu pot exista nici tipare, nici calapoade. Nici chiar înv ăţă tura şi gradul de cultur ă nu pot servi drept criterii de apreciere. Sunt gata cel dint âi să adeveresc că printre aceşti martiri, veniţ i din mediul cel mai înapoiat, cel mai oropsit, am înt âl nit tr ăs ă turi sufleteşti de cea mai mare sensibilitate. Realit ăţ ile vieţ ii sunt pline de neprev ă zut în aceast ă privinţă . Astfel, în temniţ a noastr ă erau oameni pe care îi cunoşteam de ani de zile, dar
pe care îi socoteam fiare şi-i dispreţ uiam ca atare. Deodat ă însă , cu totul pe nea şteptate, se înt âm pla nu ştiu cum ca, printr-o izbucnire spontană de o clipă , sufletele lor să se dezv ăl uie şi, f ă ră să -şi dea ei înşişi seama, să reverse at ât a bogăţ ie de simţ ire şi de umanitate, o at ât de adâ ncă înţ elegere a suferinţ elor altora, pe lâ ngă conştiinţ a propriei lor suferinţ e, încâ t aveai senza ţ ia că ţ i s-a smuls o pâ nză de pe ochi şi la început nici nu-ţ i venea să crezi tot ce ai v ăz ut şi ai auzit. După cum se poate înt â mpla ca lucrurile să se petreacă tocmai pe dos: civiliza ţ ia se complace uneori într-o convieţ uire surprinză toare cu at ât a barbarie şi cu at ât a cinism, încâ t îţ i provoacă dezgustul; şi oricâ t de bun şi îngă duitor ai fi, oricâ t ftivniN 11K1 DIN CASA MOR Ţ ILOR De robit ai fi unor anumite prejudecăţ i, tot nu gă seşti în inima ta nici scuză , nici justificare. Nu mă refer nici la schimbarea obiceiurilor şi deprinderilor, nici la felul de via ţă radical r ăs turnat al fiecă ruia, nici la hrană şi la at ât ea alte lucruri cu totul neobişnuite, care sunt mult mai chinuitoare pentru unul din p ă turile de: us, decâ t pentru omul din popor, care de multe ori crapă de foame în libertate, în vreme ce la temniţă are cel puţ in posibilitatea s ă se sature cumva. Nu despre asta este vorba. Să admitem că un om dotat cu oarecare putere a voinţ ei şi t ăr ie de caracter ar putea învinge uşor toate aceste dificult ăţ i şi nimicuri, deşi schimbarea deprinderilor, ca să vorbim drept, nu-i deloc un lucru at â t de uşor şi nici de mică însemnă tate. Exist ă însă în starea ocna şului neajunsuri at ât de groaznice, încâ t în fa ţa lor pă lesc toate celelalte mizerii şi omul nu mai ia seama nici la murdă rie, nici la înghesuiala promiscuit ăţ ii, nici la hrana insuficient ă şi greţ oasă . Pâ nă şi cel mai r ăz gâ iat cucona ş, „bă iatul mamei crescut în puf", după o zi de muncă în sudoarea frunţ ii, a şa cum n-a lucrat în via ţ a lui câ nd era în libertate, va înfuleca şi pâ ine neagr ă şi ciorbă cu gâ ndaci. Cu asta te mai poţ i obişnui, după cum spune un câ ntec hazliu despre un fost cucona ş care a nimerit la ocnă : Din strachina cu zeamă lungă Mă nâ nc de-mipâ râ ie-n urechi. Nu. Nu de asta e vorba. Lucrul cel mai de seamă e că , la două ceasuri după intrarea în temniţă , oricare nou-venit devine la fel cu toţ i ceilalţ i, se simte la el acasă , egal în drepturi cu toţ i ceilalţ i fra ţ i ai lui de temniţă . E înţ eles de fiecare şi la r ân dul lui îi înţ elege pe toţ i, toţ i îl recunosc şi-l socotesc de-al lor. Cu totul altfel stau lucrurile c â nd e vorba de un domn, de un nobil. Oricâ t de drept, de bun şi înţ elept ar fi, toţ i la un loc îl vor ur î şi-l vor dispreţ ui ani de-a r â ndul, nu-l vor putea înţ elege şi, mai ales, nu-l vor crede. Nu va fi nici LJVJ& 1 KJLIZ Prietenul, nici camaradul lor şi, dacă în cele din urmă va ajunge cu timpul să scape de ocă ri şi persecuţ ii, pentru ei va r ă mâ ne însă tot un str ă in şi va îndura totdeauna, cu amă ră ciune, o trist ă singur ăt ate şi o via ţă izolat ă de a lor. Aceast ă înstr ăi nare, acest gol din juru-i se casc ă uneori şi f ăr ă vreun gâ nd r â u din partea ocna şilor şi f ă ră ca ei să -şi dea seama de asta. Nu e dintr-ai lor şi at ât . Nimic nu e mai îngrozitor decâ t să tr ă ieşti într-o lume str ă ină de tine.
Mujicul din Taganrog, surghiunit în fort ă rea ţa Petropavlovsk, va gă si îndat ă şi acolo alţ i ţă rani ruşi asemenea lui, cu care se va înţ elege şi va putea tr ăi în tov ăr ă şie; în mai puţ in de două ceasuri se vor lega şi vor duce traiul lini ştiţ i, laolalt ă , în aceea şi izbă ori în acela şi bordei. Nu la fel se înt âm pla şi cu domnii. O pr ă pastie adâ ncă îi desparte de oamenii din popor; aceasta apare limpede mai cu seamă atunci câ nd vreunul dintre domni, prin for ţa unor împrejur ăr i din afar ă , îşi pierde pe nea şteptate poziţ ia şi drepturile şi devine şi el un om simplu din popor. Altminteri, poţ i sta şi o via ţă întreagă în preajma oamenilor din popor, poţ i avea zilnic legă turi de serviciu, de pildă , în cadrul unor rela ţ ii convenţ ionale de ordin administrativ, sau chiar s ă întreţ ii legă turi simple de prietenie ori să manifeşti fa ţă de ei o grijă paternă şi să apari mereu ca un binef ăc ă tor şi asta ani de-a r â ndul, chiar şi patruzeci în şir şi tot n-ai să ajungi să pă trunzi esenţ a adev ă rat ă a rela ţ iilor lor. Tot ce va pă rea că ştii nu va fi decâ t o iluzie optică , o amă gire şi nimic mai mult. Sunt sigur c ă toţ i cei care vor citi aceste r â nduri, dar absolut toţ i, vor spune că exagerez. Sunt însă încredinţ at că nu greşesc, că observa ţ ia mea e îndrept ăţ it ă . Ştiu lucrul acesta nu din că rţ i, nu din teorie pe baza unor specula ţ iuni abstracte, ci din propriile mele observa ţ ii asupra realit ăţ ii, din contactul direct cu via ţ a, din cunoa şterea nemijlocit ă a faptelor, tr ăi te şi gâ ndite de mine, observa ţ ii şi concluzii pe care le-am putut verifica temeinic timp îndelungat. Poate câ ndva, mai t â rziu, toat ă Lumea se va convinge de adev ă rul spuselor mele şi de dreptatea mea. Chiar de la început înt âm plă rile venir ă să -mi confirme pas cu pas observa ţ iile, exercit â nd asupra mea o înr âu rire bolnă vicioasă ; deosebit de dureros mi se resimţ eau mai ales nervii şi a şa destul de zdruncina ţ i. În acea var ă , cea dint âi de la intrarea mea la ocn ă , îmi trecui timpul r ăt ă cind aproape singur-singurel prin temniţă . Am mai spus că mă aflam într-o stare sufletească ce nu-mi îngă duia să -i v ăd şi să -i deosebesc pe ocna şii care m-ar fi putut iubi şi care, mai t â rziu, s-au apropiat într-adev ă r de mine şi m-au iubit, cu toate c ă raporturile noastre n-au fost niciodat ă de adev ăr at ă prietenie, ca între oameni care nu se simt cu nimic deosebiţ i şi îngr ă diţ i unii fa ţă de alţ ii. Erau acolo oameni proveniţ i din nobilime, deci cei mai indica ţ i să -mi fie prieteni, dar aceast ă prietenie nu era în stare să -mi ia de pe suflet toat ă povara. A ş fi vrut să nu mai v ă d pe nimeni. Dar unde puteam s ă mă ascund? Iat ă , de pildă , o înt âm plare, din at ât ea altele, care mă f ăc u să -mi dau mai bine seama încă de la început de ciudata izolare şi înstr ăi nare în care mă aflam în temniţă . Chiar în vara aceea, într-o zi cu soare dogoritor de sf â rş it de iulie, pe la unu la pr ân z, vreme în care de obicei toat ă lumea se odihnea înainte de reînceperea lucrului după -amiaza, ocna şii se ridicar ă deodat ă ca un singur om şi se înşirar ă în front în curtea temniţ ei. Nu ştiam nimic încă despre ceea ce urma să se înt â mple. În perioada aceea de început eram uneori at ât de adâ ncit în gâ ndurile mele, încâ t aproape că nici nu observam ce se petrece în juru-mi şi îmi scă pase cu totul că de trei zile ocna şii erau într-o fierbere mocnit ă . Poate că fr ăm â ntarea începuse şi mai de mult, cum am înţ eles abia mai t â rziu, câ nd miam adus aminte de anumite cr â mpeie din convorbirile lor şi mai ales de
izbucnirile lor de nemulţ umire din ce în ce mai dese şi mai nest ă pâ nite, de încruntarea şi de privirile întunecate tot mai b ă t ăt oare la ochi şi mai cu seamă de starea 1 V O IVI De înr ă ire generală care se observa printre ei în ultima vreme. Că utam să -mi explic toate acestea prin faptul că în timpul verii munca era obositoare şi zilele pă reau lungi şi plicticoase, ispita nostalgică a visă rilor îi îndemna şi mai st ăr uitor spre libertate, spre liniştea pă durilor, iar nopţ ile erau at ât de scurte, încâ t oamenii nu se puteau odihni îndeajuns. Poate că toate acestea se adunaser ă laolalt ă pentru a duce la o explozie, dar pretextul care a prilejui izbucnirea exploziei a fost hrana. De câ teva zile ocna şii îşi manifestau cu glas tare nemulţ umirea, discutau aprinşi prin cază rmi şi f ă ceau gă lă gie, mai ales câ nd se adunau la masă , în bucă tă r ie, la amiază şi seara; încercar ă să -l schimbe pe unul dintre bucă tari, dar tot a şa de repede îl alungar ă pe cel nou şi îl aduser ă înapoi pe cel vechi. Într-un cuv ân t, starea de spirit era destul de încordat ă. — Ne spetim aici şi ei ne umflă cu ciorbă de burt ă , numai apă chioar ă, începea să mormă ie careva la bucă t ăr ie. — Comandă -ţ i şi tu nişte şniţ ele pane, dacă nu-ţ i place ciorba de burt ă , îl ză dă rî un altul. — Ba eu, fra ţ ilor, să spun drept, mă dau în v â nt după ciorba de burt ă, zicea un al treilea. E fain ă ! — O fi ea cum spui, dar câ nd te îndoapă numai cu burt ă de vacă îţ i mai vine să zici că -i faină ? — A şa e, ar trebui să ne dea ceva carne, zise un al patrulea – ne istovim acolo la că ră m idă rie; şi, câ nd ai mâ ntuit în sf âr ş it lucrul, te apucă o foame, de parcă îţ i sf âşie mă runtaiele. Cu ciorbă de burt ă nu te poţ i să tura, nu ţ ine de sa ţ . — Şi dacă nu-i de burt ă, e de „userdie"1. — Chiar a şa, ză u, numai burt ă şi bojoci, altceva nu ştiu ăştia. Asta-i mâ ncare?! Unde-i dreptatea? — Ce mai vorbă , mâ ncarea-i proast ă de tot. Ajyuin i ikj diin CASA MOR Ţ ILOR 1 Adică de bojoci; deţ inuţ ii spuneau în der âd ere userdie în loc de oserdie (n.a.)- Joc de cuvinte: în limba rusa oserdie înseamnă bojoc, iar sâ rguinţă , r â vna (n. ed. Româ ne). — Altfel cum şi-ar umple buzunarele? — Asta nu-i treaba ta. — Cum adică nu-i treaba mea, câ nd de burta mea e vorba? Ar trebui să facem cu toţ ii o plâ ngere şi o să vedeţ i cum se vor schimba lucrurile. — O plâ ngere, zici? — Da. Să ieşim cu toţ ii şi să spunem ce avem pe suflet. — Valeu, nenorocitule, se vede că nu ţ i-a fost destul câ t ă bă taie ai mâ ncat pentru plâ ngerile astea.
— A şa-i, adă ugă morocă nos un altul, care nu scosese o vorbă pâ nă atunci. Uşor de zis, dar greu de f ă cut. Ce ai să spui, mă rog, câ nd o să ieşi cu plâ ngerea înainte? Ei, hai zi, c ă posule! — Am să am eu ce spune. Dacă ies toţ i, spun şi eu o dat ă cu toat ă lumea. Că , adică telea, cr ă pă m de foame. Unii mă nâ ncă dintr-al lor, dar cei să raci se ţ in numai cu mâ ncarea de la cazan. — Nu mai poţ i de ciudă , invidiosule! Ţ i se aprind ochii după bunul altuia. — Nu te zgâ i la îmbucă tura altuia, ci f ă -ţ i mai bine rost de a ta. — Am să -mi fac! În privinţ a asta nu mă las nici pâ nă mi-or ieşi peri albi. Care va să zică , eşti bogat, de vrei să stai cu mâ inile încrucişate! — Bogat nevoie mare: n-am nici de-un drob de sare. — Ba nu ză u, fra ţ ilor, pâ nă câ nd o să îndur ă m batjocura asta! Ne jupoaie de vii. Ce mai st ă m? — Dar tu ce-ai crezut, că aici o să -ţ i pice totul mur ă în gur ă ? Ai uitat că eşti la ocnă ? — Vrasă zicâ , tot e adev ă rat că pe spinarea poporului huzureşte boierimea: poporenii cu ponoasele, iar boierii cu foloasele. — Asta e. A ţi v ăz ut cum s-a îngr ăşat Ochilă -Scormonil â ? Şi-a cumpă rat şi o pereche de cai suri. — Nici să bea nu-i place, ai? Zise în batjocur ă un ocna ş. LJ11N L. a şa MUK JiLOK — S-a luat la bă taie acum câ teva zile cu veterinarul, de la un joc de că rţ i. — Au jucat toat ă noaptea. Pe al nostru, cică , două ceasuri l-a ţ inut în pumni. — De-aia trebuie să mâ ncă m ciorbă de varză acr ă cu burt ă de vacă . — Bă , da' mare vi-e prostia! A ţi uitat cine suntem şi în ce loc ne află m? Cum să ieşim şi cui să ne plâ ngem? — Uite a şa, să ieşim cu toţ ii să vedem ce-o să zică şi nu ne lă să m în ruptul capului! — Ce să zică ? Crezi că st ă de vorbă cu noi? Îţ i repede un pumn în gur ă , de n-ai să ştii de unde să -ţ i aduni mă selele şi cu asta basta. — Ne mai trimite şi în judecat ă . Într-un cuv â nt, ocna era în mare fierbere. Hrana, ce-i drept, era din caleafar ă de proast ă în perioada aceea şi apoi, toate câ te mocneau de mult se adunaser ă la un loc. Cauza principal ă era însă exasperarea generală , durerea ascunsă , chinuitoare. Ocna şii câ rtesc şi sunt r ă zvr ăt iţ i din fire, dar se înt âm plă rareori să se revolte în masă ori în grup mai compact, fiindcă nu se pot înţ elege niciodat ă între ei. Fiecare îşi dă dea seama de asta: iat ă de ce la noi totul sf â rş ea, în asemenea cazuri, mai mult cu g â lceava, decâ t cu treabă adev ă rat ă . Şi totuşi, de ast ă dat ă fr ă mâ ntarea nu trecu f ăr ă să lase nici o urmare. Grupuri de oameni se adunau prin curte şi în cază rmi, discutau şi înjurau, amintindu- şi cu ur ă de toat ă administrarea câ inească a maiorului, scormonind toate ascunzi şurile vieţ ii lui. Unii se necă jeau şi se fr ăm â ntau mai mult decâ t toţ i. În astfel de
treburi se ivesc întotdeauna organizatori şi capi. Capii unor asemenea acţ iuni, cum era formularea unei pl â ngeri ca în cazul de fa ţă , sunt în general nişte oameni foarte interesanţ i şi nu numai în temniţă , ci în orice comunitate sau grup etc. Aici aveai de-a face cu un tip de om cu totul aparte, dar pretutindeni acela şi. Toţ i sunt înflă că ra ţ i, înseta ţ i de dreptate şi pă trunşi de o credinţă sincer ă, naiv ă că dreptatea e posibilă , că înf ă ptuirea ei este neîndoielnică şi, mai ales, că poate fi obţ inut ă neînt â rziat. Nu sunt mai proşti decâ t alţ ii, ba unii dintre ei se dovedesc a fi chiar foarte deştepţ i, dar sunt prea înflă că ra ţ i şi nest ă pâ niţ i ca să poat ă fi şireţ i, chibzuiţ i şi prev ăz ă tori. În astfel de cazuri, chiar dacă înt âl neşti oameni care se pricep să că lă uzească mulţ imea şi să obţ ină câştig de cauză , aceştia fac parte dintr-un alt tip de c ă petenii, de conducă tori fireşti ai poporului, oameni, de altfel, foarte rari la noi. Capii şi instigatorii de proteste, despre care vorbesc acum, pierd însă aproape totdeauna partida şi îngroa şă apoi r ân durile celor osâ ndiţ i la temniţă şi la ocnă . O pierd din pricina prea marii lor înflă că ră ri, dar datorit ă aceleia şi înflă că ră ri exercit ă o influenţă extraordinar ă asupra mulţ imii, în fruntea că reia se pun şi care îi urmează cu av ân t. Înflă că rarea lor pă tima şă şi clocotul de nobilă indignare îi atrage pe toţ i şi la urmă se iă u după ei pâ nă şi cei mai nehot ăr â ţ i. Încrederea lor oarbă în izbâ ndă cucereşte chiar şi spiritele cele mai sceptice, cu toate că , de multe ori, aceast ă încredere e clă dit ă pe temeiuri at ât de şubrede, at ât de copilă reşti, încâ t stai şi te întrebi nedumerit cum a putut cineva să -i urmeze. E hot ăr â tor aici, cred, mai ales faptul c ă ei pornesc cei dint â i la lupt ă nici o teamă . Ca nişte tauri, se aruncă înainte orbeşte, cu coarnele şi merg f ăr ă a ţi ntite în jos, de multe ori f ăr ă ă avea o viziune clar ă a situa ţ iei şi a acea f ăr â m împrejur ă rilor, f ă ră ă de prudenţă pe care o impun obligatoriu asemenea acţ iuni, f ăr ă acel iezuitism practic, datorit ă că ruia chiar şi un om josnic şi murdar izbuteşte deseori să -şi ajungă scopul şi să iasă alb din butoiul cu negreală . Aceştia îşi fr ân g însă întotdeauna gâ tul. În via ţ a de toate zilele sunt oameni morocă noşi, acri, supă ră cioşi şi intoleranţ i. Dar, de cele mai multe ori, sunt şi foarte mă rginiţ i, ceea ce constituie de fapt, într-o mă sur ă oarecare, izvorul t ă riei lor. E mâ i supă ră t or însă faptul că în loc să meargă drept la ţ int ă, ei se nă pustesc de multe ori pieziş; în loc s-o urmă rească de aproape, se aga ţă de amă nunte. De aici li se trage şi pierzania. Dar ei sunt înţ eleşi şi apropia ţ i de 1 KJLC V O IVI Mase şi în asta st ă marea lor for ţă . A ş mai vrea să spun în câ teva cuvinte ce înseamnă în limbajul ocnei o plâ ngere. Aveam printre noi în temniţă şi câţ iva oameni condamna ţ i tocmai pentru plâ ngeri. Şi ei erau cei care se agitau cel mai mult şi în special unul, Mart ân ov, fost husar, iute, neast â mpă rat şi bă nuitor, foarte cinstit şi drept, de altfel. Mai era unul, Vasili Antonov, care se înfierbâ nta la rece cu o uşurinţă extraordinar ă , sfidâ ndu-i pe cei din jur cu o privire provocatoare şi cu un zâ mbet sarcastic plin de trufie, altminteri om ager la minte şi foarte cinstit şi drept şi el. N-are nici un rost să -i înşir pe toţ i. Petrov era numai ochi şi urechi şi tot timpul trecea de la un grup la altul, f ă ră să spună o vorbă , dar se vedea
că e tare tulburat şi să ri primul din cazarmă , câ nd începu să se formeze frontul în curte. Speriat, subofiţ erul care la noi îndeplinea funcţ ia de plu-tonier-major apă ru numaidecâ t. Înşira ţ i în front, ocna şii îi cerur ă politicos să -i spună maiorului că toat ă temniţ a voia să -i vorbească şi să -l roage anumite lucruri. În urma subofiţ erului venir ă şi toţ i invalizii-paznici, care se înşirar ă în fa ţa ocna şilor. Solia încredinţ at ă subofiţ erului era at ât de nea şteptat ă , încâ t îl îngrozi pe acesta peste mă sur ă . În acela şi timp, nici nu îndr ăz nea să nu raporteze maiorului cele înt â mplate. În primul r â nd, pentru motivul că , dacă sa ridicat ocna cu nemulţ umiri, de aici puteau să iasă cine ştie ce lucruri grave. În general, autorit ăţ ile noastre intrau în mare panică ori de câ te ori era vorba de vreo tulburare la ocnă . În al doilea r ân d, pentru că şi în cazul câ nd ocna şii s-ar fi r ă zgâ ndit şi s-ar fi împr ăştiat în linişte, el, subofiţ erul, era oricum dator să raporteze. Palid şi tremur â nd de frică , se duse gr ă bit să încerce să -i la maior, f ă ră potolească pe ocna şi. Îşi dă dea bine seama că acum nici n-ar fi stat de vorbă cu el. F ă ră să ştiu ce se petrece, intrai şi eu în r â nd. Toate amă nuntele acestea le aflai abia mai t âr ziu. Crezusem că era vorba de un apel, dar câ nd observai că lipsesc solda ţ ii care i ik.1 uu\par MUK J iLUK F ă ceau de obicei numă ră t oarea, r ă mă sei mirat şi mă uitai în juru-mi nedumerit. Chipurile ocna şilor erau emoţ ionate şi iritate. Unii chiar p ă liser ă . În general, toţ i erau preocupa ţ i şi t ăc uţ i, gâ ndindu-se probabil la ceea ce aveau de spus maiorului şi la ce-o să iasă din asta. Bă gai de seamă că mulţ i mă privir ă cu mirare, dar întoarser ă capul f ă ră a spune o vorbă . Li se pă ruse probabil ciudat că intrasem în r â nd cu ei într-o chestiune ca asta. Nu le venea s ă creadă că a ş putea şi eu să mă ală turi plâ ngerii lor. Cur ân d însă , aproape toţ i cei din jurul meu întoarser ă ochii din nou spre mine cu un aer întrebă tor. — Ce cauţ i aici? Mă întrebă r ă stit şi aspru Vasili Antonov, care se afla ceva mai departe de mine şi care pâ nă atunci nu mi se adresase dec â t cu dumneavoastr ă , totdeauna foarte politicos. Îl privii nedumerit, că ut â nd să -mi dau seama ce însemnau toate acestea şi începâ nd să bă nuiesc că în temniţă se petrece ceva neobişnuit. — Ei da, ce rost are să stai aici? Du-te-n cazarmă , îmi zise un t ân ă r ocna ş militar, pe care nu-l cuno şteam şi care îmi pă rea un om foarte potolit. Treaba asta nu te priveşte. — Am v ăz ut că se formează frontul, r ăs punsei eu şi am crezut că se face numă ră t oarea. — Se bagă şi el unde nu-i fierbe oala, strigă un osâ ndit. — Pă să ri de pradă , spuse altul. — Prinde-muşte! Adă ugă al treilea cu un dispreţ nemă rginit. Aceast ă nouă poreclă st âr ni hazul tuturor. — Se are bine cu cei de la bucă t ăr ie, mai adă ugă şi un altul.
— Ăştia o duc bine oriunde ar fi. St ă la temniţă , dar mă nâ ncă numai colaci şi îşi cumpă ră purcei de lapte. Dacă mă nâ nci din banii t ăi , ce te bagi? — Aici nu-i de dumneata, îmi zise Kulikov, apropiindu-se hot ă râ t de mine; mă luă de mâ nă şi mă scoase din r ân d. Şi el era palid la fa ţă ; ochii negri îi scâ nteiau; îşi muşcase buza de jos între dinţ i. Nu era dintre acei care a şteptau calmi ivirea maiorului. Îmi plă cea mult să -l privesc pe Kulikov în astfel de împrejur ă ri, vreau să zic în clipa câ nd avea prilejul să arate ce poate. Poza mult, dar f ă cea şi treabă . Îmi vine să cred că şi la moarte s-ar fi dus cu o oarecare eleganţă şi bravur ă. Acum, câ nd toat ă lumea mă tutuia şi mă ocă ra, el se purta cu mine şi mai politicos, dar cuvintele lui erau deosebit de hot ăr â t e, a ş putea spune chiar de o insistenţă trufa şă , care nu admitea nici o obiecţ ie. — Ne-am adunat aici pentru ceea ce ne doare pe noi, Aleksandr Petrovici, dumneata n-ai ce să te amesteci. Du-te undeva şi a şteapt ă să se termine. Uite, ai dumitale sunt cu toţ ii la bucă tă rie, du-te acolo. — Unde şi-a înţă rcat dracul copiii! A strigat careva. Prin fereastra deschisă îi ză rii într-adev ăr pe polonezii noştri la bucă t ă rie; de altfel, avui impresia că mai erau acolo şi alţ ii. Contrariat, mă îndreptai spre bucă t ă rie. O explozie de r â sete, ocă ri şi huiduieli (ce înlocuiau în temniţă fluier ăt urile) mă însoţ i din urmă . — Cu noi nu i-a fost pe plac! Huo! Du-te înv â rtindu-te! Pâ nă atunci nu fusesem jignit mai dureros în temniţă şi de aceea mi-a fost tare greu să îndur ocara. Nimerisem prost: spiritele erau prea agitate. În tinda bucă t ăr iei mă prea mult ă cultur ă , dar suflet înt âl nii cu T.- Vski1, un t ân ă r nobil, f ă ră mă rinimos şi hot ă râ t şi un mare admirator al lui B. Era singurul dintre nobili pe care ocna şii îl deosebeau de ceilalţ i şi aproape că -l iubeau. Era curajos, hot ă râ t şi înzestrat cu o for ţă fizică impresionant ă şi toate acestea le sim ţ eai oarecum şi în gesturile lui. — Ce-i cu dumneata, Goriancikov, îmi strigă el: intr ă înă untru! — Dar ce se înt âm plă acolo? /uvijun 11K.1 UIN UA5A MUK11LOR 1 Tokarzewski Szymon (1823-l900) – autorul că rţ ii Şapte ani de ocnă , membru al organiza ţ iei poloneze ţă ră neşti care lupta împotriva iobă giei şi pentru independenţ a Poloniei (n. ed. Ruse). — Vor să se plâ ngă , n-ai ştiut? N-au nici o şansă de izbâ ndă , fireşte, cine să -i dea crezare ocna şului? Au să caute să descopere capii şi, dacă ne amestecă m cu ei, ne vor învinui de instigare la r ăz vr ăt ire. Adu-ţ i aminte pentru ce-am fost condamna ţi şi trimişi aici! Ei se vor alege numai cu o bă taie zdrav ăn ă şi at ât , dar pe noi au să ne trimit ă în judecat ă . Maiorul ne ur ăşte şi ar fi bucuros să gă sească un motiv ca să ne ducă la pierzanie. În felul acesta s-ar justifica şi pentru abuzurile şi matrapazlâ curile lui şi ar ieşi basma curat ă. — Şi-apoi, ocna şii n-au să ne cruţ e nici ei, or să dea toat ă vina pe noi, adă ugă M.ţ ki, pe câ nd intram în bucă t ăr ie.
— Nici o grijă în privinţ a asta, or să ne denunţ e f ă ră nici o milă , ziseT. Vski. r ie şi alţ ii, cu totul vreo În afar ă de cei câţ iva nobili, se mai aflau în bucă tă treizeci de ocna şi. Toţ i aceştia se abţ inur ă de a lua parte la plâ ngerea celorlalţ i – unii de frică , alţ ii încredinţ aţ i că orice plâ ngere este zadarnică , fiind sortit ă dinainte eşecului. Era aici şi Akim Akimâ ci – vr ă jma ş declarat şi firesc al orică ror plâ ngeri, bune numai să tulbure disciplina şi cursul normal al r â nduielilor. A ştepta în t ăc ere şi foarte liniştit sf â rş itul acestei afaceri, al că rei deznodă mâ nt nu-l îngrijora câ tuşi de puţ in, fiind pe deplin încredinţ at de izbâ nda inevitabilă a ordinii şi a voinţ ei autorit ăţ ii constituite. Era aici şi Isai Fomici, care, cuprins de o mare nedumerire, st ă tea cam plouat şi asculta cu teamă şi încordare tot ce vorbeam noi. Pă rea nespus de îngrijorat. Erau aici şi toţ i polonezii, oameni din popor, care se al ă turar ă şi ei nobililor de neamul lor. Erau şi câţ iva ruşi, firi mai sfioase, oameni t ăc uţ i şi nevolnici, care nu ţ i sf âr ş itul acestei îndr ăz niser ă să iasă împreună cu ceilalţ i şi a şteptau amă râ istorii. Mai erau şi câţ iva ocna şi ursuzi şi veşnic încrunta ţ i, oameni foarte hot ă râ ţ i, de altfel şi neînfrica ţi , dar care r ă mă seser ă în bucă tă rie din încă păţâ nare, fiind convinşi că toat ă afacerea asta cu plâ ngerea este prostie curat ă şi nu va DUS 1U1C V J>KJ Aduce nimic bun, ci doar noi necazuri. Mi se pă rea, totuşi, că nu se simţ eau tocmai în largul lor în acele clipe, că ci nu mai aveau în priviri siguranţ a obişnuit ă . Deşi n-aveau nici o îndoială despre urmă rile plâ ngerii – şi desf ăşurarea evenimentelor avea să le confirme previziunile – se sim ţ eau totuşi ca nişte înstr ă ina ţ i care s-au desprins de comunitate, ca şi cum şi-ar fi tr ă dat camarazii, lă sâ ndu-i pe mâ na maiorului. Îl ză rii aici şi pe Iolkin, şiretul ţă ran siberian, trimis la muncă silnică pentru falsificare de bani şi care îi luase lui Kulikov toat ă clientela veterinar ă din ora ş. Mai era şi bă tr ân ul cucernic din Starodub. Bucă tarii r ăm ă seser ă toţ i pâ nă la unul la locurile lor, socotind probabil că , prin funcţ ia ce o îndeplineau, f ăc eau şi ei parte din administra ţ ie şi ca atare nu le-ar fi stat bine să se ridice împotriva ei. — Bine, dar în afar ă de cei de aici, toat ă ocna s-a dus acolo, încercai eu să obiectez nehot ă râ t, adresâ ndu-mă lui M.ţ ki. — Nu ne priveşte, mormă i B. — Pentru noi ar fi fost mult mai r âu dacă i-am fi urmat. — Riscul nostru, dacă ieşeam, ar fi fost de o sut ă de ori mai mare în compara ţ ie cu al lor. Je hă is ces brigands1. Îţ i închipui cumva că plâ ngerea lor va avea vreun rezultat? Ce rost are să te bagi într-o t âm penie evident ă ! — N-o să iasă nimic din toat ă afacerea asta, zise îndă ră t nic un bă tr â n morocă nos. Almazov, care era şi el de fa ţă , se gr ă bi să -i ţ ină isonul. — Ba o să iasă , că pe vreo cincizeci dintre ei o să -i treacă prin uliţ a verde.
— A sosit maiorul! Strigă cineva şi toat ă lumea se repezi cu atenţ ia încordat ă spre ferestre. Maiorul nă v ă li ca o furtună , furios, roşu la fa ţă , cu nişte ochi r ăi , care parcă împungeau de sub ochelari. Se opri 1 îi ur ă sc pe aceşti t âl hari (&.). hot ă râ t , f ăr ă să rostească o vorbă , în fa ţa frontului. În asemenea împrejur ăr i avea într-adev ăr o îndr ă zneală nemaipomenit ă şi nu se pierdea cu firea. Ce-i drept, aproape totdeauna era beat. Pâ nă şi chipiul lui slinos cu band ă portocalie şi epoleţ ii de argint înnegriţ i aveau ceva sinistru în clipa aceea. Era însoţ it de furierul Diatlov, un personaj foarte important, care era, de fapt, adev ă ratul administrator al temni ţ ei, fiindcă el le înv âr tea pe toate, av â nd o mare influenţă asupra maiorului; era un b ă iat deştept, şmecher, care-şi cunoştea interesul şi lungul nasului; nu era om r ău şi de aceea ocna şii erau mulţ umiţ i de el. În urma lor, întov ă ră şit numai de trei sau patru solda ţ i, venea şi subofiţ erul, care înghiţ ise, se vede, o să puneal ă stra şnică şi se a ştepta, pesemne, la una şi mai cumplit ă. Deţ inuţ ii, care r ăm ă seser ă cu capetele descoperite, se pare încă de câ nd plecase subofiţ erul să -l cheme pe maior, îşi îndreptar ă ţ inuta, se cumpă nir ă de pe un picior pe altul şi încremenir ă, a ştept â nd cu încordare cel dint âi cuv â nt sau mai bine zis cel dinţ ii zbierat al comandantului lor. Nu trebuir ă să a ştepte prea mult. La cel de-al doilea cuv â nt, maiorul începu să strige câ t îl ţ inea gura; aproape că turbase. Îl vedeam de la fereastr ă, alergâ nd prin fa ţ a şirului de ocna şi, repezindu-se în ei, interogâ ndu-i. Din cauza distanţ ei prea mari, nu puteam auzi nici întrebă rile lui, nici r ă spunsurile ocna şilor. Îi auzeam doar ţ ipetele mai stridente: — R ăz vr ăt iţ ilor! V ă mă nâ ncă spinarea! Instigatori! Tu e şti instigatorul! Tu eşti instigatorul! — Să ri el la unul. N-auzir ăm r ăs punsul. Dar după câ teva clipe îl v ăz ur ă m pe ocna ş ieşind din r â nduri şi îndrept ân du-se spre corpul de gardă . După el porni altul, apoi altul. — V ă trimit pe toţ i în judecat ă! V ă ar ă t eu. Dar acolo, la bucă t ă rie, cine e? R ăc ni el, ză rindu-ne prin ferestrele deschise. Toat ă lumea încoace! Aduceţ i-i pe toţ i! Furierul Diatlov se îndrept ă spre bucă tă r ie. Câ nd auzi că noi n-avem de f ăc ut nici o plâ ngere, se întoarse numaidecâ t şi-i raport ă maiorului. — Vasă zică , n-au de f ă cut nici o plâ ngere! Rosti el, cobor ân d glasul cu două tonuri, cu v ăd it ă bucurie. Să vină , totuşi, aduceţ i-i şi pe ei! Ieşir ă m cu toţ ii. Simţ eam că ni se face ruşine; toţ i, de altfel, mergeam cu frunţ ile plecate. — A, Prokofiev! Şi Iolkin; şi tu, Almazov. Haide, veniţ i încoace şi înşira ţ i v ă aici, ne zise maiorul, repezit dar cu glas ceva mai blâ nd, privindu-ne binevoitor. Şi tu, M.ţ ki, eşti aici. Scrie numele fiecă ruia! Diatlov, să -i treci pe toţ i într-o list ă: de o parte pe cei mulţ umiţ i şi de cealalt ă pe cei nemulţ umiţ i; pe
toţ i pâ nă la unul. Şi să -mi prezinţ i mie lista. V ă trimit pe toţ i în judecat ă ! T â lharilor! Ameninţ area cu lista îşi f ă cu efectul. — Suntem mulţ umiţ i! Se auzi, deşi cam nehot ăr â t , un glas morocă nos din r â ndurile celor nemulţ umiţ i. — Aha, mulţ umiţ i! Cine e mulţ umit? Cei mulţ umiţ i să iasă înainte. — Mulţ umiţ i, mulţ umiţ i! Se auzir ă şi alte câ teva glasuri. — Sunteţ i mulţ umiţ i, vasă zică ! Înseamnă că a ţ i fost îndemna ţi ? Înseamnă că sunt printre voi instigatori, r ăz vr ă tiţ i? Cu at ât mai r âu pentru ei! — Dumnezeule, ce înseamnă asta? Se auzi un glas în mulţ ime. — Care-i ă la? Cine-a strigat? Zbier ă maiorul, repezindu-se spre partea de unde r ăs unase glasul. Rastorguev, tu ai strigat? La corpul de gard ă ! Rastorguev, un bă iat t â nă r, înalt şi puhav la fa ţă , ieşi din r â nd şi porni încet spre corpul de gardă . Nu strigase el, dar fiindcă maiorul îl indicase pe el, nu îndr ăz ni să -l contrazică . — V-a ţi îngr ăşat şi v ă vine să zburda ţ i! Urlă în urma lui maiorul. Ia te uit ă ce fund a f ă cut, în trei zile nu-i dai ocol. V ă dibui eu pe toţ i! Să iasă înainte cei care nu se plâ ng! — Noi nu ne plâ ngem, înă lţ imea voastr ă! R ă sunar ă în silă câ teva glasuri înă buşite; ceilalţ i t ă ceau cu încă păţâ nare. Maiorul at â ta a ştepta: gă sise mijlocul să descurce lucrurile câ t mai degrabă şi să termine pe câ t se poate prin bună înţ elegere. — Aha, acum nimeni nu se mai plâ nge! Hot ăr î el gr ă bit. Am v ăz ut eu cum stau lucrurile. Ştiam asta. R ăz vr ăt iţ ii sunt de vină ! Vezi că printre ei trebuie să fie r ăz vr ă tiţ i, urmă el că tre Diatlov; caut ă să mi-i identifici. Îi aranjez eu. Şi-acum. Acum e timpul s ă porniţ i la lucru. Toboşar, plecarea! Asist ă personal la formarea şi plecarea convoaielor. Ocna şii pornir ă abă tuţ i şi muţ i spre locurile de muncă , dar bucuroşi cel puţ in că pot scă pa din ochii lui, depă rt ân du-se câ t mai repede. După plecarea convoaielor, maiorul se duse la corpul de gardă ca să -i „aranjeze" pe „instigatori", dar se pare c ă n-a fost prea crud cu ei. Ba se gr ă bi chiar să termine totul câ t mai repede. Unul dintre cei pedepsiţ i ar fi cerut, cică , iertare şi el l-a iertat numaidec â t. Era limpede că maiorul era alarmat, dac ă nu chiar speriat de cele înt âm plate. Oricum, în asemenea împrejur ăr i o reclama ţ ie e un lucru spinos. Şi, cu toate că în cazul de fa ţă plâ ngerea ocna şilor nu putea fi socotit ă drept o reclama ţ ie, pentru că nu fusese f ăc ut ă vreunui şef mă i mare, ci maiorului însuşi, totuşi, faptul în sine era foarte neplă cut. Ceea ce-l contraria mai cu seamă er ă faptul că protestul avusese un caracter general, că ocna şii se r ă zvr ăt iser ă în masă , cu orice preţ . „Instigatorii" fur ă imediat elibera ţ i. De asemenea şi hrana, începâ nd chiar de a doua zi, se ţ i considerabil. Dar aceast ă îmbună t ăţ ire nu ţ inu mult timp. Maiorul îmbună tă începu să vină acum mai des în temniţă şi de fiecare dat ă gă sea prilej de a pedepsi câ te o neor â nduială sau abatere. Subofiţ erul nostru umbla îngrijorat şi ză pă cit şi parcă tot nu-şi putea veni în fire, at â t de mult îl uluiser ă cele
înt âm plate. Câ t despre ocna şi, mult timp după aceea nu se putur ă potoli; nu se mai fr ă mâ ntau ca înainte, e drept, dar se vedea că r ăm ă seser ă adâ nc tulbura ţ i şi nemulţ umiţ i. Unii umblau tot timpul t ăc uţ i şi cu ochii în pă mâ nt; alţ ii din câ nd în câ nd aduceau vorba bodogă nind morocă nos despre cele înt â mplate. Mulţ i îşi bă teau joc de ei înşişi, voind parcă să se pedepsească pentru neghiobia de care dă duser ă dovadă . — Na-ţ i-o fr â nt ă că ţ i-am dres-o! Zice unul. — Culegi ce-ai semă nat. — Unde-i şoarecele care a vrut să lege clopoţ elul de coada pisicii? — Ce mai, pe alde noi numai cu bă taia ne înveţ i minte. Eu zic că am avut încă noroc că nu ne-a luat pe toţ i la r â nd să ne altoiască . — Iar eu zic că mai bine ai gâ ndi, decâ t ai tr ăn că ni, că -i mai să nă tos! Se oţă ră şte înciudat un altul. — Dar tu ce eşti, dască l, de mă -nveţ i pe mine, mă ? — Pai, dacă v ă d că nu ştii să -ţ i ţ ii fleanca, te înv ăţ , ce să fac. — Dar cine eşti tu, mă ? — Pâ nă una alta, tot mai sunt om, da' tu. — Porc de câ ine, asta eşti. — Ba tu eşti. — Ia lă sa ţ i gă lă gia! De ceart ă v ă arde acum? Se auzir ă glasuri din toate pă rţ ile. În aceea şi sear ă, adică în seara zilei câ nd cu plâ ngerea, mă înt â lnii cu Petrov în dosul cază rmilor, după ce ne întorse-ser ăm de la muncă . Mă că uta. Apropiindu-se, mormă i două -trei cuvinte de neînţ eles, mai mult exclama ţ ii, dar t ăc u numaidecâ t şi porni îngâ ndurat ală turi de mine. Înt âm plă rile din ziua aceea îmi apă sau greu pe suflet şi crezui că Petrov avea să -mi dea vreo lă murire. — Ia spune, Petrov, îl întrebai, ai voştri nu sunt supă ra ţ i pe noi? — Cine să fie supă rat? Îmi zise el, parcă trezindu-se din somn. — Ocna şii, împotriva noastr ă . A nobililor. — Dar pentru ce să se supere? — Pentru că n-am ieşit împreună cu ei să facem plâ ngere. — Ce nevoie avea ţ i să v ă plâ ngeţ i? Îmi r ă spunse el, silin-du-se parcă să înţ eleagă ceea ce spuneam, doar nu mâ nca ţi de la cazan. — Bine, frate, dar sunt şi dintre ai voştri care nu mă nâ ncă de la cazan şi cu toate astea au mers al ă turi de voi. Tot a şa trebuia să facem şi noi. Că doar suntem de-o seamă . — Ei, asta-i, dumneavoastr ă de-o seamă cu noi? Întrebă el nedumerit. Îl privii: nu mă înţ elegea şi nu-şi dă dea seama ce voiam s ă -i spun. Eu, în schimb, l-am înţ eles foarte bine. Abia acum, pentru înt â ia oar ă , un gâ nd nedesluşit ce mi se cuibă rise mai de mult în minte, revenind tot mai insistent, iar în ultima vreme ameninţâ nd să devină o obsesie se lă muri pe deplin; abia acum începui să -mi dau seamă de ceea ce pâ nă atunci îmi pă rea că intuiesc cu greu în raporturile mele cu ocna şii. Am înţ eles deodat ă că nicicâ nd ei nu mă
vor primi în comunitatea lor, chiar dac ă a ş avea şi zece condamnă ri, chiar dacă a ş fi osâ ndit pe via ţă sau trimis la secţ ia specială . Dar ceea ce n-am să uiţ niciodat ă este expresia feţ ei lui Petrov din clipa aceea. Întrebarea lui: „Ei asta-i, dumneavoastr ă de-o seamă cu noi?" tr ăd a at â ta naivitate nedisimulat ă , o mirare at ât de sincer ă , încâ t mă întrebai dacă nu cumva ascunde o urmă de batjocur ă , un sâ mbure de r ă utate, o ironie. Nici gâ nd, bineînţ eles. Pur şi simplu nu eram de-al lor şi at ât a tot. Tu mergi pe drumul t ău , iar noi ni-l vom urma pe-al nostru; tu vezi- ţ i de treburile tale, iar noi de-ale noastre. A ş fi jurat poate că după r ăz vr ăt ire au să ne facă zile fripte şi că via ţ a pentru noi va deveni un iad. Şi totuşi, nimic din toate acestea nu s-a înt âm plat; n-am auzit nici un cuv ân t de dojana, nici o aluzie m ă car şi nici vr ă jm ăşia lor nu crescu din pricina aceasta. Continuau să ne sâ câ ie, cum ne sâ câ iau şi mai înainte, cu orice prilej şi nimic mai mult. De altfel, nu se ar ăt ar ă supă ra ţ i nici pe aceia care nu voiser ă să -i susţ ină şi r ăm ă seser ă ascunşi în bucă t ăr ie, după cum nu le purtau pic ă nici celor care strigaser ă cei dint â i că n-au nici o nemulţ umire. Nimeni, dar absolut nimeni nu pomeni o vorbă despre asta şi mai ales acest din urmă lucru nu l-am putut înţ elege niciodat ă . VIII TOVAR ĂŞII Mai apropiat mă simţ eam, fireşte, de cei de seama mea, adică de „nobili" şi îndeosebi la început. Dar dintre cei trei foşti nobili ruşi care se aflau în temniţ a noastr ă – Akim Akimâ ci, iscoada A.v şi cel condamnat pentru paricid – nu eram în rela ţi i şi nu st ăt eam de vorbă decâ t cu Akim Akimâ ci. Drept să spun şi tov ăr ă şia lui o că utam numai la mare ananghie, ca s ă zic a şa, câ nd apă sarea singur ă tă ţ ii amare devenea de neîndurat şi nici nu întreză ream vreo posibilitate de a mă apropia de altcineva. În capitolul precedent am încercat să -i împart pe ocna şi pe categorii; acum însă , după ce mi-am amintit de Akim Akim â ci, cred că a ş putea să mai adaug o categorie la cele ar ăt ate acolo. E adev ă rat că numai el f ăc ea parte din aceast ă categorie – a ocna şilor cu desă v â rş ire impasibili, indiferenţ i. Fireşte că n-am avut ocna şi cu desă v âr şire indiferenţ i, adică din aceia că rora să le fie totuna dacă tr ă iesc în libertate ori în temniţă şi nici nu cred să existe asemenea oameni. Şi totuşi, Akim Akimâ ci pă rea că face excepţ ie. De altfel şi felul cum se instalase în cazarmă , cu chibzuială , pă rea să arate că e pregă tit să r ăm â nă acolo o via ţă întreagă ; tot ce avea în jurul lui, începâ nd cu salteaua, pernele şi bruma de gospodă rie ce şi-o înjghebase – vesela şi ustensilele – era a şezat întro r â nduială f ăr ă greş, menita să -l ajute a înfrunta mult timp curgerea vremii. Nici urmă de provizorat, de popas, de a şezare vremelnică . Urma să mai stea încă mulţ i ani în temniţă , dar mă bate gâ ndul că nici nu i-a trecut vreodat ă prin minte să -şi închipuie clipa eliber ăr ii. Bă nuiesc, de altfel, că şi împă carea cu realitatea izvor âs e nu din vrerea inimii, ci din acela şi spirit de subordonare, propriu firii lui, ceea ce pentru el era totuna. Omul acesta bun mi-a fost la început de mare ajutor cu sfaturile lui şi cu unele mici servicii; şi totuşi, tov ăr ă şia lui, trebuie s-o mă rturisesc, îmi pă rea
câ teodat ă at ât de searbă dă şi de monotonă , încâ t îmi agrava starea de adâ ncă deprimare în care mă cufundam. Şi câ nd te gâ ndeşti că -i că utam tov ă ră şia tocmai pentru ca s ă mai alung puţ in deznă dejdea din suflet! Simţ eam nevoia să aud o vorbă vie, fie chiar plină de fiere şi de sarcasm, vorbe de om care şi-a pierdut orice r ă bdare sau mă car un scr âşnet, un cuv â nt de ur ă şi tot am fi putut poate să ne mai descă rcă m puţ in inima, revolt ân du-ne împreună împotriva sor ţ ii becisnice; dar el t ăc ea şi-şi încleia în linişte lampioanele ori povestea ce paradă stra şnică avuseser ă în anul cutare şi cine era comandant de divizie şi ce mulţ umit r ăm ă sese acesta şi cum unele plutoane ieşiser ă din aliniere şi a şa mai departe. Şi toate acestea le spunea cu glas molcom şi rar, cu glas monoton ca picurul apei în burlan. Nu se însufleţ ea nici cel puţ in câ nd îmi povestea că , pentru nu ştiu ce ispr ă vi în opera ţi unile din Caucaz, fusese decorat cu Ordinul „Sf. Ana" cu spade. Numai glasul îi devenea mai grav şi mai impună tor; îl cobora cu un ton, iar câ nd rostea cuvintele „Sf ân ta Ana", pă rea că le înv ă luie într-un nimb de taină , apoi timp de câ teva minute r ăm â nea nemişcat, într-o t ă cere solemnă . În acest prim an aveam clipe stupide c â nd mă pomeneam (a şa, din senin) că încep aproape să -l ur ă sc pe Akim Akimâ ci, f ăr ă să ştiu de ce şi îmi blestemam soarta că fusesem a şezat pe priciuri cap la cap cu el. Dar nu trecea mult şi în ceasul urmă tor mă mustram în gâ nd pentru pornirea mea. De altfel, toate acestea mi s-au înt âm plat numai în primul an; cu încetul ajunsei să mă împac cu firea lui Akim Akim â ci şi mi se f ă cu ruşine de pornirile mele de pâ nă atunci. În orice caz, nu-mi aduc aminte s ă ne fi certat vreodat ă pe fa ţă . În afar ă de aceşti trei nobili ruşi, pe vremea mea mai erau acolo încă opt. Cu unii dintre ei legasem cuno ştinţă mai str â nsă şi mă împrietenisem chiar, dar nu cu toţ i. Cei mai interesanţ i dintre ei erau însă cam nu ştiu cum, ciuda ţ i şi din cale-afar ă de intoleranţ i. Cu doi dintre ace ştia am fost nevoit în cele din urmă să evit a mai vorbi. Numai trei erau intelectuali în adev ăr atul înţ eles al cuv ân tului; B.- Ski1, M.ki şi bă tr â nul J.ki2, fost câ ndva profesor de matematici, om de treabă şi bun, dar cu multe ciud ăţ enii şi, cu toat ă înv ăţă tura lui, se pare, foarte mă rginit la minte. Cu totul altfel erau M.ki şi B.ki. Foarte bine m-am înţ eles din capul locului cu M.ki: nu m-am certat niciodat ă cu el, îi purtam un mare respect, dar nu l-am putut iubi niciodat ă şi nici n-am ajuns să mă ata şez de el cu adev ă rat. Era un om extrem de neîncreză tor şi foarte îndâ rjit, însă cu desă v âr ş ire st ăp â n pe sine. Or, tocmai aceast ă prea iscusit ă st ă pâ nire de sine avea darul s ă indispună pe oricine venea în contact cu el, că ci simţ ea imediat că nu e omul care să -şi dezv ă luie vreodat ă sufletul. Dar poate că greşesc judecâ ndu-l astfel. În orice caz, era o fire nobilă şi hot ă râ t ă . Atitudinea lui de rezerv ă circumspect ă şi abilitatea cam iezuitic ă pe care o manifesta în rela ţi ile cu oamenii lă sau să se întrevadă o tendinţă ascunsă de scepticism profund. Şi poate că marea lui dramă şi suferinţă era tocmai aceast ă dedublare sufletească , aceast ă lupt ă continuă între luciditatea necruţă toare a unui scepticism descump ă nitor şi credinţ a
nestr ă mutat ă în temeinicia unor anumite convingeri 1 Revolu ţ ionarul polonez JosefBoguslawski (n. ed. Ruse). 2 Josef Zochowski (1800-l881), revoluţ ionar polonez. Pentru cuv â ntarea sa revoluţ ionara, ţ inuta în 1848 la Var şovia, a fost condamnat la moarte, pedeapsa capitală fiindu-i apoi comutata la zece ani de ocna (n. ed. Ruse). Personale şi nă dejdi neîmplinite. De altfel, nici extraordinara lui putere de a se st ă pâ ni şi nici îndemâ narea cu care ştia să -şi echilibreze raporturile cu cei din preajmă nu-l putur ă opri să nutrească o ur ă neîmpă cat ă fa ţă de B.ki şi, prin for ţa lucrurilor şi fa ţă de prietenul să u T.ski. B.ki era un om bolnav, predispus la ftizie şi, din aceast ă cauză , irascibil şi nervos, dar, în fond, de o mare blâ ndeţ e şi mă rinimie. Nervozitatea lui bolnă vicioasă îl f ă cea neîngă duitor şi capricios. N-am putut suporta caracterul lui imposibil şi am că utat să -l evit, deşi n-am încetat să -l iubesc, în timp ce pe M.ki nu l-am iubit niciodat ă , cu toate că nu m-am certat niciodat ă cu el. Rupâ nd orice legă turi cu B.ki, a trebuit să le rup şi cu T.ski, acel t ân ă r de care am vorbit în capitolul precedent, în legă tur ă cu plâ ngerea ocna şilor. Am f ă cut-o cu mult ă pă rere de r ău studii, era un om bun la inimă , , că ci T.ski, deşi f ă ră plin de îndr ăz neală şi curaj; într-un cuv â nt, era un t ân ă r foarte simpatic. Îl iubea şi-l respecta at ât de mult pe B.ki şi avea pentru el at ât a admira ţi e, încâ t toţ i cei care nu se ar ăt au de acord ori se certau cu prietenul lui îi deveneau duşmani. Tot din cauza asta a rupt, se pare şi prietenia cu M.ki, deşi a rezistat un timp destul de îndelungat. De altfel, toţ i oamenii aceştia erau cu moralul serios zdruncinat, învenina ţ i la culme, nervoşi şi bă nuitori. Era şi explicabil: pentru ei ocna era şi mai de neîndurat decâ t pentru noi, că ci se aflau într-o situa ţ ie cu mult mai grea decâ t a noastr ă . Fuseser ă smulşi din sâ nul poporului lor şi aduşi departe de pă mâ ntul ţă rii în care se nă scuser ă . Unii erau condamna ţ i pe termene lungi de zece, doisprezece ani, dar pentru ei nenorocirea pornea din faptul c ă îi judecau pe ocna şi prin prisma unor idei preconcepute, nevr â nd să vadă în cei din jurul lor dec â t nişte monştri, nişte fiare; nu erau în stare, ba refuzau chiar s ă descopere în sufletul acestor oameni fie şi o singur ă tr ăs ă tur ă pozitiv ă , o f ăr â mă de bună tate, de omenie. Şi faptul acesta îşi avea explica ţ ia lui: prin for ţa lucrurilor, printr-un concurs de împrejur ă ri vitrege, ei au fost împinşi să adopte acest punct de vedere nefericit. Desigur că via ţ a în temniţă însemna pentru ei un supliciu, nostalgia îi sufoca. Cu cerchezii, cu t ăt arii sau cu Isai Fomici se purtau bl â nd şi prevenitor, în schimb se fereau cu dezgust de orice apropiere cu ceilalţ i ocna şi. Numai bă tr â nul rascolnic din Starodub le câştigase stima. Fapt admirabil, nimeni din ocnă , în tot timpul c â t m-am aflat acolo, nu le-a reproşat nici originea, nici credinţ a, nici modul lor de gâ ndire, cum se înt âm plă de obicei la noi printre oamenii simpli în rela ţ iile cu str ă inii; mai ales fa ţă de nemţ i şi asta, totuşi, foarte rar. De nemţ i, altminteri, doar r âd ; neamţ ul reprezint ă pentru ruşii din popor ceva foarte comic, însă cu cei din ocnă se purtau cu respect, mai mare chiar decâ t fa ţă de noi, ruşii şi nici nu se atingeau
de ei. Dar aceia, pare-se, uneori nici mă car nu voiau să observe asta şi s-o ia în considerare. Adusesem vorba de T.ski. Câ nd au fost trimişi de la înt âi ul loc de recluziune spre a fi transfera ţ i în temniţ a noastr ă , aproape că -l purtase tot timpul în bra ţ e pe B.ki care, slab şi sleit de putere, nu era în stare să reziste la mers nici o jumă tate de etapă . Fuseser ă deporta ţ i mai înt â i la LL. Gorsk, unde se simţ eau mult mai bine ca în temniţ a noastr ă . Dar se apucaser ă acolo să întreţ ină corespondenţă , foarte inofensiv ă de altfel, cu deţ inuţ ii dintr-un alt ora ş şi pentru acest lucru s-a g ă sit cu cale ca toţ i trei să fie transfera ţ i aici, mai sub ochii autorit ăţ ilor superioare. Cel de-al treilea era J.ki. Pâ nă la sosirea lor, M.ki fusese singur. Câ t trebuie să fi suferit în cel dint âi an de surghiun! Acest J.ki era bă tr ân ul care tot timpul f ăc ea rugă ciuni şi de care am mai pomenit la începutul acestei istorisiri. Toţ i condamna ţ ii noştri politici erau oameni tineri, prea tineri chiar; numai J.ki trecuse de cincizeci de ani. Era, fireşte, un om cinstit, dar puţ in cam ciudat. Ceilalţ i doi, B.ki şi T.ski, nu-l puteau suferi şi aproape că nu st ă teau cu el de vorbă , socotindu-l încă păţâ nat şi cam sucit. Nu ştiu dacă şi în ce mă sur ă aveau dreptate. Cred însă că într-o temniţă – ca în orice alt loc unde oamenii sunt aduna ţ i gr ă madă cu de-a sila şi nu de bună voie – ajungi mai lesne să te cer ţ i şi chiar să te ur ăşti decâ t în libertate. Cauzele sunt multiple. De altfel, şi J.ki era cam redus şi, poate, chiar nesuferit. Nu se înţ elegea cu niciunul dintre fra ţ ii lui de suferinţă . Eu personal, cu toate c ă n-am avut nimic de împă rţ it cu acest om, nu simţ eam nici o dorinţă de a mă apropia de el. Se pare că îşi cunoştea bine domeniul de specialitate, matematica. Îmi aduc aminte c ă tot se că znea să -mi explice, într-o rusească st âl cit ă , un sistem de astronomie original, nă scocit de el. Mi s-a spus că scrisese chiar şi o carte cu acest subiect, de care însă cercul oamenilor de ştiinţă îşi bă tuse joc. Eu cred că era puţ in scr â ntit la minte. Zile întregi se ruga în genunchi, ceea ce îi atrase stima întregii ocne şi se bucur ă de aceast ă stimă a ocna şilor pâ nă în clipa mor ţ iiA murit sub ochii mei, în spitalul temniţ ei, r ăp us de o boală grea. Simpatia şi respectul ocna şilor şi le câştigase, de altfel, încă din prima zi, de cum păşise în temniţă , în urma unei ciocniri cu maiorul nostru. Str ă b ă tuser ă uria şa distanţă de la LL. Gorsk şi pâ nă la fort ă rea ţ a noastr ă, f ă ră să fi fost tunşi sau ra şi, încâ t pă rul şi barba le crescuser ă ca la nişte să lbatici; câ nd se înf ăţ işar ă în halul acesta maiorului, acesta se înfurie de-a binelea pentru încă lcarea regulamentului şi începu să urle ca un apucat, cu toate că ei nu aveau nici o vină . — Uita ţ i-v ă la ei cum arat ă ! Zbier ă el. Ca nişte vagabonzi, ca nişte t âl hari! J.ki, care nu prea înţ elegea bine ruseşte, crezu că -l întreabă dacă nu cumva sunt t âl hari sau vagabonzi şi r ă spunse: — Suntem deţ inuţ i politici, nu vagabonzi. — Cu-um? Mai eşti şi obraznic? Urlă maiorul. La corpul de gard ă ! O sut ă de beţ e, imediat, chiar acum!
Bă tr ân să se ul îşi primi pedeapsa; se culcă cu fa ţ a la pă mâ nt, f ă ră să geamă , împotrivească şi muşcâ ndu-şi mâ na cu dinţ ii, îndur ă loviturile f ă ră nemişcat şi îndă ră tnic. B.ki şi T.ki fur ă introduşi între timp în temniţă . M.ki, care îi a ştepta la poart ă , se aruncă de gâ tul lor, deşi nu-i mai v ă zuse niciodat ă pâ nă atunci. Indigna ţ i de purtarea maiorului, îi povestir ă scena cr â ncenă ce se petrecuse cu câ teva clipe mai înainte. M.ki îmi spuse mai t âr ziu că nu-şi putuse gă si locul la auzul celor înt â mplate. „Nici nu mai ştiam ce-i cu mine; eram indignat şi tremuram ca într-un acces de friguri. Îl a şteptam pe J.ki la poart ă , pe unde urma să intre, după ce avea să -şi primească pedeapsa la corpul de gardă . Deodat ă portiţ a se deschise: J.ki trecu pe lâ ngă mine cu fa ţ a palidă , cu buzele învineţ ite, crispate de un tremur abia st ă pâ nit, str ă b ă tu f ăr ă să vadă pe nimeni mulţ imea de ocna şi, aduna ţ i în curte la auzul c ă a fost pedepsit cu bă taia un nobil; intr ă în cazarmă , se opri lâ ngă priciul ce-i fusese indicat şi, f ăr ă să rostească o vorbă , îngenunche şi începu să se roage. Ocna şii r ă maser ă uluiţ i şi totodat ă înduioşa ţ i peste mă sur ă . „Câ nd l-am v ă zut pe bă tr â nul acesta cu pă rul alb, care îşi lă sase în ţ ar ă nevasta şi copiii. — Spunea M.ki – câ nd l-am v ăz ut îngenunchind şi rugâ ndu-se, după pedeapsa aceea ruşinoasă şi umilitoare, m-am repezit afar ă din cazarmă şi două ceasuri am umblat nă uc, de parcă eram beat." De atunci ocna şii s-au pă truns de un respect extraordinar fa ţă de J.ki şi-i ar ă tau mult ă bună voinţă ; le plă cuse mai ales faptul că nu scosese nici un geamă t în timpul pedepsei corporale. Respectul adev ăr ului impune totu şi o precizare important ă: atitudinea administra ţ iei în general fa ţă de nobilii deporta ţ i, oricine ar fi fost ei, ruşi ori polonezi, nu poate fi judecat ă numai după acest singur exemplu. Din cazul relatat aici reiese că poţ i înt âl ni adesea un om crud şi r ău şi că , dacă acesta se nimereşte a fi comandantul unei temni ţ e şi în aceast ă calitate prinde necaz pe un osâ ndit, soarta bietului om nu e deloc de invidiat. Trebuie s ă recunoa ştem însă că în Siberia, comandanţ ii temniţ elor care dau tonul şi determină atitudinea celoralţ i şefi inferiori sunt foarte prudenţ i fa ţă de condamna ţ ii nobili şi în unele cazuri manifest ă chiar tendinţ a de a fi mai îngă duitori decâ t fa ţă de ceilalţ i ocna şi, din popor. Pricina e lesne de înţ eles: în primul r â nd că toţ i aceştia sunt şi ei nobili; în al doilea, s-au înt â mplat cazuri câ nd unii nobili nu acceptau să se lase bă tuţ i şi se nă pusteau asupra că lă ilor, ceea ce ducea la urmă ri îngrozitoare; în sf â rş it – şi cred că aici trebuie că utat ă cauza principală – cu mult ă vreme în urmă , treizeci şi cinci de ani pe puţ in, a fost deportat deodat ă iisstişş!' în Siberia un mare numă r de nobili, care de-a lungul a treizeci de ani au ştiut să se impună prin purtarea şi ţ inuta lor în întreaga Siberie, astfel încâ t autorit ăţ ile fur ă nevoite să adopte o atitudine corespunză toare; supunâ ndu-se acestei uzanţ e, şefii ocnelor din timpul meu îi priveau şi ei pe nobilii-infractori dintr-o anumit ă categorie cu alţ i ochi decâ t pe ceilalţ i. Comandanţ ii mai mici se purtau după cum vedeau că se poart ă şefii lor ierarhici, că ut â nd să se adapteze acestui fel de a privi lucrurile. De altfel, mulţ i dintre ei, oameni mă rginiţ i la minte, criticau în sinea lor dispoziţ iile celor mari
şi ar fi fost tare fericiţ i să li se îngă duie să se poarte după cum îi t ăi a capul, dar dorinţ a nu le era împlinit ă. A ş avea motive temeinice să cred lucrul acesta şi iat ă de ce: gradul al doilea de muncă silnică , în care mă gă seam şi eu şi care cuprindea ocna şi iobagi, supuşi autorit ăţ ilor militare, era mult mai aspru decâ t gradul înt âi (minele) ori cel de-al treilea (munca în fabrică ). Era mai aspru nu numai pentru nobili, dar şi pentru toţ i ceilalţ i ocna şi, fiindcă administra ţ ia şi organiza ţ ia erau aici de tip militar, amintind foarte mult sistemul de organizare şi regimul autorit ăţ ilor disciplinare militare din Rusia Central ă . Comandanţ ii militari erau mai severi, regulamentul şi r â nduielile mult mai aspre decâ t la celelalte categorii; condamna ţ ii erau ţ inuţ i totdeauna cu lanţ urile la picioare, veşnic închişi sau sub escort ă – mă suri care nu se respectau cu at ât a stricteţ e îndoial ă că printre ei şi în alte temniţ e, cel puţ in după spusele ocna şilor şi f ăr ă erau mulţ i care cunoşteau foarte bine st ă rile de acolo. Ar fi plecat toţ i bucuroşi la munca în mine, pe care însăşi legea o considera ca fiind cea mai grea pedeapsă . Câ t despre unit ăţ ile disciplinare, toţ i acei care trecuser ă prin ele vorbeau cu groază şi ne încredinţ au că în toat ă Rusia nu exist ă loc de pedeapsă mai greu şi că Siberia e un rai fa ţă de chinurile şi mizeria din aceste fort ă reţ e ale unit ăţ ilor disciplinare. Prin urmare, dacă şi în acest loc cu regim militar din cele mai stricte, sub ochii guvernatorului general şi în ciuda primejdiei permanente (au existat cazuri) de a vedea unele persoane din afar ă, cu funcţ ii oficiale, informâ nd în orice moment, fie din r ău tate, fie din exces de zel funcţ ionă resc, pe cine trebuia cum că anumite categorii de infractori se bucur ă de îngă duinţ a condamnabilă a cut ă ror comandanţ i lipsiţ i de simţ ul r ă spunderii, dacă şi în aceste condiţ ii, zic, deţ inuţ ii de origine nobilă erau priviţ i cu mai mult ă bună voinţă decâ t ceilalţ i ocna şi, înseamnă că ei se bucurau de un regim şi mai favorabil în cazul câ nd f ăc eau parte din categoriile înt âi şi a treia. Prin urmare, ţ inâ nd seama de locul în care mă aflam, eram în mă sur ă să judec situa ţ ia din întreaga Siberie. Cunoşteam tot ce se petrece în Siberia, iar povestirile auzite de la ocna şii din categoria înt â i şi a treia îmi confirmau concluziile. Într-adev ăr , tocmai de aceea fa ţă de noi, nobilii, autorit ăţ ile locale dovedeau mai mult ă atenţ ie şi prudenţă . Nu ne bucuram de nici o favoare în ce priveşte regimul de muncă şi întreţ inere: aceea şi muncă silnică , acelea şi lanţ uri şi lacă te. Într-un cuv ân t, aceea şi asprime ca şi pentru ceilalţ i ocna şi. De altfel, nici n-aveau cum să ne uşureze situa ţ ia. Ştiu că în trecutul nu tocmai îndepă rtat, dar apus o dat ă pentru totdeauna, au existat în acest t âr g at âţ ia denunţă tori şi intriganţ i care se pâ rau şi îşi să pau unii altora groapa, încâ t orice şef sau comandant se ferea să le dea apă la moar ă . Şi ce putea fi mai grav pe vremea aceea decâ t un denunţ cu învinuirea de îngă duinţă şi favoare fa ţă de o anumit ă categorie de infractori? De aceea, fiecare slujba ş îşi pă zea pielea şi noi eram trata ţ i la fel cu toţ i, excepţ ie f ăc â ndu-se într-o oarecare mă sur ă în privinţ a pedepselor corporale. Ce-i drept, cu mare plă cere ne-ar fi aplicat bă taia cu vergile, dacă am fi meritat-o, adică dacă ne-am fi f ăc ut cu ceva vinova ţ i. O cereau conştiincioasa împlinire a datoriei de slujba ş şi egalitatea ocna şilor fa ţă de aplicarea pedepselor corporale.
Dar a şa, pe degeaba, cu uşurinţă , nu ne-ar fi bă tut pe noi, nobilii, lucru ce se înt âm pla, bineînţ eles, cu ocna şii din popor, mai cu seam ă câ nd aveau de-a face cu comandanţ i subalterni dornici cu orice prilej şi cu orice preţ să -şi impună autoritatea. Am mai aflat c ă , auzind de înt âm plarea cu J.ki, comandantul temniţ ei noastre s-a f ă cut foc pe maior şi i-a poruncit cu str ăşnicie să nu-şi mai facă de cap. A şa spunea toat ă lumea. Se mai spunea la noi c ă pâ nă şi guvernatorul general, care îndeobşte se bizuia pe maior şi chiar ţ inea întrucâ tva la el ca la un conştiincios executor al ordinelor sale şi om capabil, aflâ nd de povestea cu pricina, i-a f ă cut morală . Şi maiorul nostru şi-a bă gat-o bine în cap. Mult ar fi dat el să poat ă pune mâ na pe M.ki, pe care îl ura din pricina denunţ urilor lui A.v, dar nu s-a încumetat să -l bat ă, deşi că uta mereu prilejul şi niciodat ă nu-l scă pa din ochi. Înt âm plarea cu J.ki a f ăc ut ocolul ora şului şi opinia publică era împotriva maiorului; mul ţ i i-o reproşau în fa ţă , unii chiar cu vorbe mai puţ in plă cute. Mi-amintesc acum de prima mea înt â lnire cu maiorul, încă de la Tobolsk ne bă gaser ă în sperieţ i cu poveştile despre maior, pe mine şi pe încă un nobil, cu care am păşit o dat ă pragul temniţ ei. Despre caracterul ur â t al acestui om ne vorbiser ă deporta ţ ii nobili cu mare vechime în executarea osâ ndei lor – două zeci şi cinci de ani munc ă silnică – care se aflau pe atunci acolo şi care neau înt âm pinat cu mult ă simpatie, întreţ inâ nd legă turi cu noi în tot timpul şederii noastre la închisoarea de tranzit; şi, prevenindu-ne în ce priveşte viitorul nostru şef, ne-au f ăg ă duit totodat ă să facă tot ce le va sta în putinţă prin intervenţ iile cunoştinţ elor lor, ca să fim cruţ a ţ i de persecuţ ii. Într-adev ăr , cele trei fiice ale guvernatorului general, care tocmai sosiser ă din Rusia în vizit ă la tat ăl lor, primir ă din partea lor scrisori şi, se pare, reuşir ă să -l convingă să facă ceva pentru noi. Dar ce putea face guvernatorul? Se mă rgini să -i spună maiorului să se poarte mai cu luare-aminte cu c âţ iva deţ inuţ i fa ţă de care duritatea nu-i de nici un folos. Pe la ceasurile trei dup ă -amiaz ă ajunser ăm la destina ţ ie, adică în acel ora ş. Escorta care ne însoţ ea, pe mine şi pe un alt ocna ş din nobilime, ne conduse de-a dreptul în fa ţ a tiranului şi st ă pâ nului nostru. În a şteptarea lui, ramaser ă m în antreu. Între timp, trimiser ă să -l caute prin temniţă pe subofiţ er. Nu sosi bine acesta, că se ivi în uşă şi maiorul. Fa ţ a lui congestionat ă , buboasă şi rea f ăc u asupra noastr ă o impresie apă să toare: parcă era un pă ianjen care se f:'; igsIÎŞ0 repede din colţ ul lui de pâ nză asupra bietei muşte prinse în plasă . — Cum te cheamă ? Se r ă sti el la celă lalt ocna ş. Vorbea scurt, r ăs picat şi aspru, voind pesemne să ne bage în sperieţ i chiar de la început. — Cutare. — Dar pe tine? Continuă el, ţ intuindu-m ă cu privirea prin ochelari. — Cutare, îmi spusei şi eu numele. — Subofiţ er! Bagă -i imediat în temniţă ; să -i radă la corpul de gardă , după regulamentul civil. Jumă tate din cap şi mâ ine să li se schimbe lanţ urile! Ce fel de mantale sunt astea? De unde le ave ţ i? Ne întrebă el deodat ă , observ ân d halatele noastre cenuşii cu cercuri galbene cusute în spate, pe care le
primiser ă m la Tobolsk şi în care ne înf ăţ işaser ă m Mă riei sale. O fi vreo uniformă nouă ! Negreşit, e o uniformă nouă . În proiect acolo. la Petersburg. Mormă ia el r ă sucin-du-ne câ nd pe unul, câ nd pe celă lalt. N-au nimic asupra lor? Îl întrebă deodat ă pe jandarmul care ne escortase. — Numai lucruri de îmbr ă că minte personală , înă lţ imea voastr ă, r ă spunse acesta, luâ nd poziţ ie şi tresă rind. Toat ă lumea îl cunoştea şi se temea de el. — Se reţ ine totul. Li se las ă numai ruf ă rie albă , cea colorat ă se reţ ine. Lucrurile reţ inute se v â nd la licita ţ ie şi banii realiza ţ i intr ă în casieria temniţ ei. Ocna şul n-are bunuri personale, urm ă el privindu-ne cu asprime. Bă ga ţ i de seamă , să v ă purta ţ i frumos! Să n-aud plâ ngeri! Altfel. Pe-deapsa cor-porală v ă a şteapt ă! Pentru cea mai mică abatere – bă taia cu v-v-vergile! Mă simţ eam dobor â t şi toat ă seara am fost aproape bolnav din pricina acestei primiri, la care se mai adă ugă şi impresia pe care mi-o f ăc u dintru început via ţa de temniţă , dar am mai vorbit de toate acestea. Spuneam că nu se f ăc eau nici un fel de înlesniri şi excepţ ii de la regimul general de muncă . Nimeni nu şi-ar fi luat r ăs punderea unei asemenea abateri de la regulament şi totuşi, la un moment dat, se încercă , ce-i drept o singur ă dat ă Numai, să ni se facă o înlesnire, mie şi lui B.ki, trimiţâ ndu-ne timp de trei luni să lucr ăm la cancelaria geniştilor. Toate astea se f ă cur ă neoficial, din iniţ iativa comandantului tehnic şi oarecum în secret, adică toţ i acei care trebuiau să ştie cum stau lucrurile ştiau, dar închideau ochii. Aceasta s-a petrecut în scurtul interval de timp c â nd l-am avut comandant la lucr ăr i pe locotenent-colonelul G.kov. Omul acesta p ă rea că ne-a fost trimis de providenţă ; n-a r ăm as la noi decâ t scurt timp, vreo şase luni, dacă nu mă înşel, sau poate şi mai puţ in, după care s-a întors în Rusia, lă sâ nd o amintire neştearsă în inimile tuturor ocna şilor. Nu că -l iubeau, dar pur şi simplu îl adorau, dacă se poate folosi aici acest cuv â nt. Cum a f ăc ut-o, n-a ş putea spune, dar ştiu că i-a cucerit din primul moment. , E un adev ă rat pă rinte!" repetau întruna ocna şii, în tot timpul câ t l-au avut ca şef de lucr ă ri. Era, se pare, un chefliu şi un petrecă reţ f ă ră pereche. Mic de statur ă, cu privirea îndr ăz nea ţă , sfidă toare; fa ţă de ocna şi era blâ nd şi prietenos şi-i iubea într-adev ă r ca un pă rinte. De ce-i iubea at â ta, n-a ş şti să spun, dar de câ te ori înt âl nea un deţ inut, nu putea să nu-i spună o vorbă bună , să nu facă o glumă , să nu r âd ă de el, şi, lucru foarte important, toate acestea cu spontaneitate at ât de firească , f ăr ă urmă de aer protector, de superioritate sau de îngă duinţă care să însemne câ t de câ t o bună voinţă de şef, de comandant. Era parcă unul de-al lor, un camarad, un prieten. Şi, cu tot democratismul să u instinctiv, deţ inuţ ii nu şi-au permis niciodat ă fa ţă de el vreo familiaritate sau lips ă de respect. Dimpotriv ă . Deţ inutul se lumina la fa ţă de îndat ă ce-l ză rea pe comandant, îşi scotea că ciula şi zâ mbea numai ce-l vedea că se apropie. Iar dacă se înt â mpla să -i spună şi o vorbă , fericirea lui nu mai cunoştea margini. Unii oameni au un dar extraordinar de a se face iubiţ i şi populari.
Avea o înf ăţ işare falnică , că lca apă sat, hot ăr â t . „Un vultur", ziceau ocna şii, vorbind despre el. N-avea cum să le uşureze soarta, fiindcă nu era decâ t şeful lucr ăr ilor de şantier, care, sub toţ i comandan ţ ii, se efectuau după un anumit tipic, conform r ân duielilor stabilite o dat ă pentru totDUM U1H V CilsJ 11K1 D11N UASA MUK J 1LUK Deauna. Dar dacă se înt âm pla să treacă pe la vreun şantier şi vedea ca deta şamentul şi-a ispr ă vit lucrul, şi-a împlinit sarcina zilei, îi lă sa pe ocna şi să se întoarcă la cazarmă mai înainte de a fi r ăs unat bă taia tobei. Deţ inuţ ii îl iubeau pentru încrederea ce le-o ar ăt a, pentru că nu avea susceptibilit ăţ i meschine şi pretenţ ii absurde, nu se enerva la orice fleac de nimic, împroşcâ ndu-i cu vorbe jignitoare, ca ceilalţ i şefi. Cred ca dacă s-ar fi înt âm plat să piardă o mie de ruble, cel care le-ar fi gă sit, chiar şi hoţ ul cel mai nă ră vit din temniţ a noastr ă, i le-ar fi dat înapoi. Sunt convins de aceasta. Câ t ă dragoste şi simpatie ar ă tar ă ocna şii câ nd aflar ă că se certase cu nesuferitul de maior! Asta s-a înt âm plat la o lună după sosirea lui. Maiorul îi fusese pe vremuri camarad de arme. Se înt âl nir ă acum, după o lungă despă rţ ire. Ca vechi prieteni, de bucurie, se puser ă pe nişte chefuri f ăr ă sf âr ş it. Dar prietenia lor se destramă brusc. Se certar ă şi G.kov deveni vr ă jma şul de moarte al maiorului. Se spunea că ar fi avut loc şi o bă taie, ceea ce n-ar fi fost de mirare, pentru că maiorului i se mai înt â mplase să aibă scandaluri cu bă taie. Aflâ nd de asta, ocna şii nu mai puteau de bucurie: „Ce i se v â ra-n suflet Ochilă -Scormonil ă ! Ă la e un vultur, pe câ nd al nostru." şi aici mai adă ugau câ te o vorbă prea puţ in mă gulitoare pentru maior. Erau tare curioşi să afle cine ieşise învingă tor din aceast ă încă ierare şi care dintre cei doi mâ ncase bă taie. Ba îmi vine să cred că , dacă acest zvon s-ar fi dovedit neîntemeiat (şi nu-i exclus să fi fost a şa), ocna şii ar fi încercat o mare dezamă gire. „Ce mai vorbă , trebuie să -l fi scă rmă nat comandantul, ziceau ei, c ă de mic e mic, da-i voinic; auziţ i, cică ă lă lalt s-a ascuns sub pat de fric ă ." Cur â nd însă C.kov a plecat de la noi, spre marea tristeţ e a ocna şilor. Comandanţ ii ingineri erau toţ i oameni cumsecade; se schimbar ă în trei sau patru r â nduri pe vremea mea. „Dar n-o să mai avem unul ca ă sta, ziceau deţ inuţ ii. Vultur, curat vultur şi un ocrotitor." Şi uite, acest C.kov ţ inea foarte mult la noi, nobilii şi spre sf â rş itul şederii sale ne trimitea din c â nd în câ nd pe mine şi pe B.ki la cancelarie, iar după ce plecă , am început să lucr ă m acolo destul de regulat. Printre ingineri erau oameni care ne simpatizau mult (dar mai ales unul). În cancelarie ne puneau să copiem diferite rapoarte, situa ţ ii, conturi şi dă ri de seamă , încâ t ni se ţ ise şi scrisul, câ nd veni deodat ă un ordin de sus să fim trimişi înapoi îmbună tă la munca reglementar ă de mai înainte; avusese cineva grijă să ne denunţ e! De altfel, nu ne-a pă rut r â u deloc, pentru că lucrul la cancelarie începuse să ne plictisească . După aceea, doi ani la r ân d am umblat cu B.ki aproape nedespă rţ iţ i la acelea şi munci, de obicei prin ateliere. Vorbeam adeseori de nă dejdile şi de convingerile noastre. B.ki era un om admirabil, dar avea nişte idei şi convingeri foarte ciudate, cu totul neobişnuite. Se înt âm pla adesea ca
unii indivizi din categoria oamenilor foarte inteligen ţ i să -şi formeze nişte idei şi concepţ ii cu totul paradoxale. Dar din pricina suferinţ elor îndurate pentru ele, din pricina nenumă ratelor sacrificii grele f ă cute în via ţă pentru a le apă ra şi a le pă stra, orice încercare de a-i convinge să renunţ e la ele este peste mă sur ă de dureroasă şi chiar f ăr ă rost. B.ki reacţ iona dureros la orice obiecţ ie şi-mi r ăs pundea totdeauna cu mult venin în glas. Cine ştie, poate că în unele privinţ e avea mai mult ă dreptate decâ t mine, dar în cele din urmă ne v ăz ur ă m nevoiţ i să ne despă rţ im, lucra pe care l-am f ăc ut cu durere în suflet; se stabilise între noi o comuniune sufletească la care îi vine greu omului să renunţ e, mai ales în asemenea împrejur ă ri. Cu anii, M.ki devenea din ce în ce mai trist şi mai posomorit, îl rodea, se vede, deznă dejdea. Mai demult şi în primii mei ani de temni ţă , era mai comunicativ, îşi deschidea mai des sufletul fa ţă de noi. Pe vremea câ nd păşeam pragul temniţ ei, el intra în al treilea an de osâ ndă . La început se interesa mult de cele ce se înt âm plaser ă în lume între timp, că ci, st ân d închis, nu mai ştia nimic din ce se petrecuse afar ă ; mă întreba, mă asculta, se fr ă mâ nta. Dar la urmă , cu trecerea anilor, toate acestea pierdur ă pentru el orice interes, începu să -şi t ă inuiasc ă durerile în adâ ncul inimii, retr ă gâ ndu-se tot mai mult în sine, f ăr ă să lase putinţ a să i se ghicească gâ ndurile. Că rbunii încinşi se acopereau cu cenuşă . Devenea din ce în ce mai îndâ rjit şi mai r ău t ăc ios, /e hă is ces brigands!" îmi spunea el adesea, uit ân du-se cu ur ă la ocna şi, pe care eu începusem acum să -i cunosc mai bine; dar nici un argument de-al meu în favoarea lor nu l-ar fi scos dintr-ale sale, at ât de înver şunat era. Pur şi simplu, nu pricepea ce-i spuneam; câ teodat ă pă rea să încuviinţ eze vorbele mele, pesemne fiindcă mă asculta distrat, dar a doua zi o lua de la început: /e hă is ces brigands!" Vorbeam cu el adeseori franţ uzeşte, ceea ce-l f ăc u pe unul dintre supraveghetorii noştri de la lucr ăr i, pionierul Dranişnikov, datorit ă cine ştie că rei întortocheri ascunse a creierului s ă u, să ne poreclească „doftorii". M.ki se mai însufleţ ea numai câ nd îşi amintea de mama lui. — E bă tr ân ă şi bolnav ă , îmi zicea el şi mă iubeşte ca pe ochii din cap. Stau şi mă întreb dacă mai tr ăi eşte. Câ t o fi suferit la gâ ndul că am fost bă tut cu vergile. Nefiind nobil, înainte de a fi deportat, M.ki fusese supus la pedeapsa corporală . Vorbind despre asta, se uita în alt ă parte şi scr âşnea din dinţ i. În ultimul timp îl vedeam tot mai des plimbâ ndu-se de unul singur. Într-o zi, pe la două sprezece, fu chemat la comandant, care îl primi cu un zâ mbet vesel: — Ei, bine, M.ki, ce-ai visat azi-noapte? Îl întrebă comandantul. „Am tresă rit, ne povestea mai t âr ziu M.ki, de parcă mi-a str ă puns inima cu vorba asta." — Am visat că mi-a venit o scrisoare de la mama, r ă spunse el. — Mai mult, gâ ndeşte-te la ceva mai mult, strig ă comandantul. Eşti liber! Mama dumitale a f ăc ut o petiţ ie. Şi rugă mintea i-a fost ascultat ă. Uite-i
scrisoarea şi iat ă ordinul de a te pune în libertate. Poţ i să pleci din temniţă chiar acum. Se întoarse în mijlocul nostru palid, aproape nevenindu-i s ă creadă că vestea primit ă e adev ă rat ă . Îl felicitar ă m cu toţ ii. Ne str â nse mâ inile cu mâ na lui rece, tremur ân dă . Venir ă şi Mulţ i alţ i ocna şi să -l felicite şi cu toţ ii erau bucuroşi de norocul lui. R ă mase să -şi îndeplinească termenul de deportare în ora şul nostru, unde după un timp că pă t ă o slujbă . Venea des pe la temniţă şi ne aducea diferite ştiri, câ nd îi sta în putinţă , îl interesau îndeosebi veştile politice. Dintre ceilalţ i patru, afar ă , vasă zică , de M.ki, T.ki, B.ki şi J.ki, doi erau tineri de tot, osâ ndiţ i pe termene scurte; oameni f ăr ă şcoală , dar cinstiţ i, simpli şi cumsecade. Al treilea, A.ciukovski, era simpluţ de tot şi nu trezea nici un interes, în timp ce al patrulea, B.m, om în v â rst ă , ne f ă cuse cea mai proast ă impresie. Nu ştiu prin ce împrejurare a putut să nimerească în aceast ă categorie de infractori şi, de altfel, nici el nu se recunoştea vinovat de nimic. Era un om cu apucă turi grosolane, o fire meschină de mic-burghez, cu atitudini de bă can îmbogăţ it din înşelă ciuni la câ ntar şi ciupeli la rest. Cu desă v âr şire incult, nu se interesa decâ t de meşteşugul lui. Era zugrav, dar un zugrav excepţ ional, admirabil. Cur â nd şefii aflar ă de priceperea lui şi acum tot ora şul îl cerea pe B.m să zugr ă veasc ă pereţ ii şi tavanele. În doi ani, zugr ă vi aproape toate locuinţ ele marilor slujba şi din clă dirile statului. Mul ţ umiţ i, aceştia îl r ăs plă teau cu bani, încâ t omul n-o ducea tocmai r âu . Dar lucrul principal e că , împreună cu el, se duceau să lucreze, ca ajutoare şi alţ i trei camarazi, dintre care doi îi prinseser ă foarte bine meşteşugul; ba unul dintre ei, T.jevski, începu să zugr ă veasc ă tot at ât de bine ca şi el. Maiorul nostru, care locuia şi el tot într-o casă a statului, îl chemă la r â ndul lui pe B.m şi-i porunci să -i zugr ă veasc ă pereţ ii şi tavanul. Acesta, fireşte, se întrecu pe sine însuşi; nici apartamentul guvernatorului general nu se putea compara cu al maiorului. Casa avea un singur cat, era cam veche şi dă ră p ă nat ă , cu un aspect destul de jalnic, dar pe dină untru zugr ă vit ă ca un palat; maiorul nu mai putea de bucurie. Spunea adesea oricui se nimerea, frecâ ndu-şi mâ inile cu satisfacţ ie, că are de gâ nd să se însoare. „Cum să nu mă însor, câ nd am o casă ca asta?" adă uga el foarte serios. Era din ce în ce mai mulţ umit de B.m şi, pe lâ ngă el şi de cei care-l ajutau. Zugr ă vitul casei ţ inu o lună . DOSTOIHVSKI În acest timp, maiorul îşi schimbă cu totul pă rerea despre ai noştri şi începu chiar să -i ia sub protecţ ia sa pe toţ i osâ ndiţ ii politici. Ajunse pâ nă acolo, încâ t într-o zi trimise să -l cheme pe JL.ki. — JL.ki, zise el, te-am jignit, am pus să te bat ă f ăr ă vină , ştiu asta. Îmi pare r ău . Înţ elegi? Eu, eu recunosc că am greşit! J.ki r ă spunse că -l înţ elege foarte bine. — Înţ elegi tu că eu, eu, şeful t ă u, te-am chemat să -ţ i spun asta şi să -ţ i cer iertare? Îţ i dai tu seama ce înseamnă asta? Ce eşti tu pentru mine? Un
vierme! Şi nici at ât : eşti un ocna ş! Iar eu, prin gra ţ ia lui Dumnezeu1, sunt maior. Maior, înţ elegi tu? J.ki r ă spunse că o înţ elege şi pe asta. — Ei bine, vreau să mă împac cu tine. Dar îţ i dai seama de fapta mea? Înţ elegi tu mă reţ ia atitudinii mele? Eşti tu în stare s-o simţ i şi s-o preţ uieşti cum se cuvine? Gâ ndeşte-te: eu, eu, maior. Ş.a.m.d. J.ki însuşi mi-a povestit întreaga scenă . Vasă zică , tot mai exista o urm ă de simţ ire omenească în f ă ptura acestui beţ ivan neghiob şi neîngrijit. Dacă îndoial ă că o ţ inem seama de concepţ iile şi de gradul lui de cultur ă , atunci f ă ră asemenea fapt ă era cu totul vrednică de atenţ ie. Dar poate şi starea de ebrietate în care se gă sea în acel moment contribuise în bună parte la o astfel de hot ăr â re. Maiorul nu-şi v ăz u visul cu ochii; nu se mai că să tori, deşi fusese hot ă râ t să -şi caute o nevast ă îndat ă ce casa avea să fie gata. În loc de însur ă toare, nimeri pe banca acuza ţ ilor şi primi ordin să demisioneze. Se dezgropar ă şi alte pă cate mai vechi: mai înainte fusese şeful poliţ iei din ora ş. Aceast ă lovitur ă îl izbi pe nea şteptate. Câ nd auzir ă vestea, ocna şii nu-şi mai încă pur ă în piele de bucurie. Pentru ei a fost o adev ăr at ă să rbă toare, un triumf! Se zice c ă maiorul plâ ngea ca o muiere, v ă rsâ nd şiroaie de lacrimi. Dar n-a avut 1 Expresia aceasta – o redau întocmai – putea fi auzita odinioar ă nu numai din gura maiorului nostru; mul ţ i comandanţ i mă runţ i o foloseau pe vremea mea, mai ales cei proveniţ i din grade inferioare (n.a.). Încotro. Trebui să -şi dea demisia, să v ân dă cei doi cai suri şi apoi tot ce mai avea, pentru ca pâ nă la urmă să ajungă chiar în mare mizerie. Îl înt âl neam uneori după aceea, în nişte haine civile ponosite şi purt â nd o şapcă cu cocardă ; le arunca ocna şilor o privire încruntat ă . Dar toat ă autoritatea lui se dusese pe apa sâ mbetei. În uniformă , era zeu, despot, spaima tuturor. Acum însă , în surtucul lui civil, îşi pierduse aureola de alt ă dat ă şi aducea cu un lacheu. De, haina-l face pe om.! IX EVADAREA La scurt timp după demiterea maiorului nostru, în temniţă survenir ă schimbă ri radicale. Munca silnică fu desfiinţ at ă şi, în locul ocnei, luă fiinţă o temniţă militar ă a Departamentului de r ăz boi, după modelul unit ăţ ilor disciplinare din întreaga Rusie. Drept urmare, nu se mai aduceau deţ inuţ i din categoria a doua, condamna ţ i de gradul al doilea la ocn ă şi deportare, ci numai osâ ndiţ i de instanţ ele militare, cu alte cuvinte oameni care nu- şi pierduser ă drepturile civile, militari ca to ţ i ceilalţ i, dar care, fiind condamna ţ i, erau încarcera ţ i, pe termene relativ scurte ( şase ani cel mult), iar dup ă ispăşirea pedepsei reintrau în batalioanele lor ca simpli solda ţ i, cum fuseser ă câ ndva. Ce-i drept, recidiviştii veneau şi acum cu condamnă ri la două zeci de ani de temniţă . Şi înainte avuseser ăm o secţ ie militar ă , dar numai pentru că n-aveau unde să -i ducă pe solda ţ i. Acum însă , toat ă temniţ a se transformase în închisoare militar ă. Bineînţ eles, ocna şii civili care se aflau acolo dinainte,
adev ă ra ţ ii ocna şi, lipsiţ i şi de toate drepturile civile, însemna ţ i cu fierul roşu şi cu capul ras pe jumă tate, fuseser ă lă sa ţ i în temniţă pâ nă la împlinirea termenului pedepsei; dat fiind însă că alţ ii noi nu mai veneau, iar cei vechi, pe mă sur ă ce-şi împlineau pedeapsa, erau puşi în libertate, însemna că după zece ani n-avea să mai r ă mâ nă în temniţă nici un condamnat la ocn ă . Secţ ia specială a fost menţ inut ă şi primea din câ nd în câ nd noi condamna ţ i pentru crime deosebit de grave, trimişi — LDU Aici de Departamentul de r ăz boi, pâ nă la înfiinţ area în Siberia a unei ocne cu un regim de muncă silnică supragrea. În fond, felul nostru de via ţă nu se schimbă cu nimic: munca şi disciplina r ă mâ neau acelea şi ca şi mai înainte, ba chiar şi r â nduielile r â maser ă aproape acelea şi, at â ta doar că şefii erau alţ ii, iar aparatul administrativ devenise mai complicat. Temniţ a era administrat ă de un ofiţ er superior, ajutat de un comandant de companie, av ân d sub ordinele lui alţ i patru ofiţ eri care f ăc eau de gardă cu r â ndul. Paznicii-invalizi fur ă şi ei înlocui ţ i cu doisprezece subofiţ eri şi un plutonier-maga-ziner. Ocna şii fur ă împă rţ iţ i în grupe de câ te zece oameni şi dintre ei se aleser ă caporali, bineînţ eles, nominal, f ăr ă a li se atribui efectiv şi gradul respectiv; cum se şi cuvenea, Akim Akimâ ci era şi el printre cei aleşi. Dar toat ă instituţ ia aceasta nouă şi toat ă temniţ a, cu şefii, grada ţ ii şi deţ inuţ ii ei, r ă maser ă ca şi înainte sub ordinele directe ale comandantului fort ăr eţ ei. Cam la asta s-au redus de fapt toate schimbă rile. Bineînţ eles, la început ocna şii se tulburar ă grozav: se adunau grupuri-grupuri şi ascultau curio şi veştile noi, comentau, discutau, că ut ân d să ghicească firea noilor şefi, dar câ nd bă gar ă de seamă că de fapt toate r ă mă seser ă ca mai înainte, se potolir ă şi via ţa îşi reluă cursul ei obişnuit. Important era însă că cel puţ in scă paser ă m de maior; toat ă lumea respir ă uşurat ă şi parcă se mai învior ă . Expresia de veşnică teamă pieri din ochii şi de pe feţ ele ocna şilor; fiecare ştia acum că la nevoie avea dreptul s ă se plâ ngă şefului şi că numai din greşeală se putea înt âm pla ca un nevinovat să fie pedepsit în locul celui vinovat. Chiar şi rachiul continua s ă fie adus ca şi mai înainte, cu toate că în loc de paznici-invalizi aveam acum grada ţ i. Toţ i aceştia se dovedir ă a fi oameni cumsecade, înţ elegă tori şi îngă duitori, care îşi dă deau seama de rostul lor. E drept că la început se mai gă sea câ te unul lipsit de experienţă care voia să se arate tare şi mare, crezâ nd că poate să se poarte cu deţ inuţ ii ca în armat ă, dar cur ân d se dumerir ă şi ei cum st ăt eau lucrurile. Iar celor care erau mai grei de cap, avur ă grijă să le deschidă ochii înşişi ocna şii. Se înt â mplar ă şi câ teva ciocniri mai grave, cu deznodă mâ nt nea şteptat. Ocna şii îl ispiteau cu bă utura pe respectivul gradat, îl îmbă tau, apoi, câ nd îşi veneau în fire, îl lă mureau în A şa chip ca să poat ă înţ elege că , de vreme ce bă use cu ei, trebuia să -şi bage minţ ile în cap. Pâ nă la urmă , subofiţ erii renunţ ar ă la încercarea lor de a lupta împotriva obiceiurilor statornicite în ocnă şi priveau cu nepă sare sau, mai bine zis, se f ă ceau că nu v ăd cum se introduce şi se vinde rachiul în temniţă . Mai mult, ca şi vechii paznici, se duceau şi ei la t âr g şi le cumpă rau osâ ndiţ ilor
pâ ine albă , carne şi, în sf â rş it, tot ce trebuia şi putea fi adus f ăr ă vreun neajuns. Ce rost au avut toate schimbă rile acestea, pentru ce a fost nevoie să se instituie aici o unitate disciplinar ă – n-am putut pricepe niciodat ă . Totul s-a petrecut pe la sf â rş itul termenului meu de ocn ă . Vreo doi ani a mai trebuit să stau însă sub regimul noilor r â nduieli. Ar trebui oare să descriu în aceste r â nduri toat ă via ţ a mea de aici, toţ i anii petrecuţ i în temniţă ? Cred că nu. Dacă m-a ş apuca să înşir tot ce-am v ăz ut şi am îndurat de-a lungul acestor ani, ar însemna să scriu un numă r de capitole de două , de trei sau de patru ori mai mare decâ t cele scrise pâ nă acum. Dar o astfel de povestire ar deveni, f ă ră voia mea, monotonă şi deci obositoare. Tot ce-a ş mai putea povesti şi-ar gă si corespondentul într-o variant ă sau alta a capitolelor precedente, mai cu seam ă dacă din cele relatate pâ nă acum cititorul a reuşit să -şi facă o idee câ t de câ t clar ă asupra vieţ ii osâ ndiţ ilor de gradul al doilea. Cedâ nd unui îndemn lă untric, am vrut să înf ăţ işez temniţ a şi via ţ a mea de acolo într-o descriere expresiv ă şi edificatoare. Nu ştiu dacă am reuşit s-o fac. În orice caz, nu sunt eu cel mai indicat să mă pronun ţ în privinţ a aceasta. Cred însă că ar trebui s-o sf âr ş esc aici. Unde mai pui că aducerile-aminte din acest trecut îndepă rtat au darul dureros de a r ă scoli câ teodat ă t ă ciunii ce mai mocnesc sub spuza vremii. De altfel, cred că nici n-a ş putea să -mi mai aduc aminte de tot ce mi-a fost dat să v ă d acolo. Ultimii ani, nu ştiu cum, mi s-au şters din minte. Sunt convins că multe lucruri le-am uitat cu des ă v âr ş ire. Mi-aduc aminte, de pildă , că aceşti ani, cu nimic deosebiţ i unul de altul, s-au scurs încet, trist, că zilele îmi pă reau lungi şi monotone ca picurai apei de pe acoperiş în timpul ploilor de toamnă . Mi-aduc aminte, de asemenea, că numai o dorin ţă arză toare a reînvierii, a rena şterii, nă dejdea într-o via ţă nouă îmi dă deau DOSTOIEVSK1 Puteri să rabd, să nu cad strivit de deznă dejde. Îmi str â nsei deci voinţ a în chingile hot ă râ rii de a rezista cu orice preţ : numă ram zilele, una după alta şi cu toate că mai r ă mâ neau încă o mie în care trebuia să suf ăr , eram fericit a doua zi că puteam să mai scad una, că aveam mai puţ in de socotit, zicâ ndu-mi că au r ă mas nouă sute nouă zeci şi nouă din o mie. Mi-aduc aminte, iar ăşi, că , deşi aveam în jurul meu sute de al ţ i fra ţi de suferinţă , mă istoveam într-o singur ăt ate înfior ă toare, care cu timpul mi-a devenit scumpă . Cu sufletul stingher, în mijlocul acestei mul ţ imi de ocna şi, îmi revedeam în gâ nd, pas cu pas, via ţa pe care am tr ăi t-o, îmi analizam trecutul, îmi câ nt ă ream concepţ iile şi faptele pâ nă în cele mai mici amă nunte şi mă judecam singur cu toat ă asprimea; de multe ori chiar îmi binecuv â ntam destinul că îmi dă ruise aceast ă singur ăt ate, f ă ră de care nici nu m-a ş fi supus acestei judecăţ i severe şi nici nu m-a ş fi încumetat să întreprind o asemenea revizuire total ă a vieţ ii mele de pâ nă atunci. Ce nă dejdi încolţ ir ă atunci în inima mea! Eram hot ăr ât , îmi f ăg ă duiam, îmi juram că nu vor mai fi în via ţ a mea de aici înainte nici greşeli şi nici că deri de felul acelora pe care le avusesem. Îmi schiţ ai pentru viitor programul unei vieţ i noi, hot ă râ t să -l urmez întocmai. O credinţă oarbă ,
renă scut ă , îmi spunea că aveam să îndeplinesc, că puteam să îndeplinesc tot ce îmi propuneam. A şteptam cu încă păţâ nare, apelam cu patimă la libertatea ce avea să vină . Voiam să -mi încerc din nou puterile, într-o nouă lupt ă . Uneori mă cuprindea o ner ă bdare febrilă . Acum însă , îmi vine dureros de greu să -mi mai aduc aminte de fr ă mâ ntarea mea de atunci. Bineînţ eles, toate acestea sunt lucruri prea personale, care nu pot avea importanţă decâ t pentru mine. Dar leam scris fiindcă mă gâ ndesc că oricine mă va putea înţ elege, pentru că oricine ar simţ i la fel dacă i s-ar înt âm pla să -l lovească nenorocul de a fi trimis în temniţă , în floarea v âr stei şi în deplină tatea puterilor. Dar să lă să m asta! Poate că ar fi mai bine să mai povestesc ceva pentru a nu-mi încheia prea brusc însemnă rile. Uite, chiar acum mi-a trecut prin minte că poate va fi cineva curios să mă întrebe: era situa ţ ia de a şa natur ă încâ t nimeni să nu poat ă fugi din temniţă şi în toţ i anii aceştia n-a evadat chiar nimeni de acolo? Am spus c ă deţ inutul care a îndurat doi-trei ani de temni ţă începe să preţ uiască anii f ă cuţ i şi, f ăr ă să vrea, ajunge la socoteala că e mai bine să -şi îndure pedeapsa pâ nă la capă t, f ăr ă alt ă bă taie de cap cu noi riscuri şi belele, ca să devină la urmă om liber într-o colonie oarecare. Dar socoteala aceasta şi-o fac de obicei numai de ţ inuţ ii cu pedepse de câţ iva ani; cei condamna ţ i pe termen lung sunt mai dispu şi să încerce. La noi nu prea am avut însă asemenea cazuri. Care să fi fost explica ţ ia, nu ştiu: sau din pricină că erau tare fricoşi ocna şii, sau fiindcă supravegherea şi paza erau prea severe, sau din cauză că localitatea însăşi nu oferea în multe privinţ e condiţ ii mai prielnice pentru asta (ora şul era a şezat în mijlocul stepei)? E greu de spus. Cred mai degrabă că fiecare dintre aceste cauze luate în parte dă deau de gâ ndit, influenţâ nd hot ăr â rea, iar toate la un loc constituiau o piedică serioasă . Într-adev ăr , era foarte greu să poţ i fugi din temniţ a noastr ă . Cu toate acestea, s-a f ă cut şi pe vremea mea aici o încercare de evadare: doi ocna şi şi încă dintre infractorii cei mai însemna ţ i, s-au hot ăr â t să rişte. După demiterea maiorului, A.v (iscoada lui printre ocna şi) r ă mase singur, f ăr ă protector. T ân ă r încă , firea lui abia începea să se contureze şi să se a şeze t şi cu mintea foarte în f ă ga şul v âr stei. În general era un om îndr ăz neţ , hot ă râ ager ă . Ar fi urmat probabil să se ocupe cu tot felul de matra-pazlâ curi, dacă ar fi fost pus în libertate, dar nu s-ar mai fi lă sat prins at ât de prosteşte ca prima dat ă , pentru a nimeri tocmai la ocn ă . Deocamdat ă f ăc ea pare-se exerciţ ii asidue ca să deprindă meşteşugul de a confecţ iona buletine de identitate false. Cel puţ in a şa reieşea din discuţ iile deţ inuţ ilor. Se spunea că f ăc use încercă ri de acest fel încă de pe vremea câ nd umbla prin bucă t ă ria maiorului şi că de pe urma lor se alesese cu un c âştig frumuşel. Într-un cuv â nt: acest om ar fi fost în stare, cred, să facă orice pentru a-şi schimba o dat ă soarta. Am avut prilejul s ă i cunosc sufletul şi să -l v ăd în toat ă hidoşenia; cinismul lui, care mergea pâ nă la cea mai neruşinat ă insolenţă , pâ nă la bă taia de joc rece, calculat ă , era dezgust ăt or. Îmi vine să cred că , dacă în momentul câ nd i-ar fi venit pofta, de pildă , să bea o cinzeacă de rachiu, n-ar fi gă sit alt mijloc s-o aib ă decâ t ucigâ nd un om, n-ar fi şov ă it o clipă s-o facă , numai să fi fost sigur că nu se va afla. La
ocnă mai înv ăţ ase să fie chibzuit şi calculat. Asupra lui îşi îndreptase atenţ ia Kulikov de la secţ ia specială , pentru ca mai t âr ziu să evadeze împreună . Despre Kulikov am mai vorbit. Trecuse de mult de v â rsta tinereţ ii, dar era un om plin de via ţă , de energie şi de putere, înarmat cu nenum ă rate şi variate cunoştinţ e în diverse domenii practice. Se simţ ea plin de for ţă şi voia să mai tr ă iască ; oameni ca el r ă mâ n dornici de via ţă pâ nă la adinei bă tr â neţ i. Şi dacă ar fi fost să mă mir că nimeni din temniţ a noastr ă nu încearcă să fugă , în primul r â nd m-a ş fi mirat de Kulikov. Dar Kulikov se hot ă râ se. Care dintre ei doi avea mai mult ă înr âu rire asupra celuilalt, Kulikov ori A.v, n-a ş putea să spun, cert este însă că şi unul şi celă lalt erau oameni hot ăr âţ i, gata la orice şi foarte potriviţ i pentru o astfel de acţ iune. A şa se face, dar, că se împrietenir ă. Kulikov se bizuia, se vede, pe dibă cia lui A.v, care trebuia s ă pregă tească actele de identitate. A.v era nobil, f ăc ea parte din lumea bună şi asta f ăg ă duia mai mult ă varia ţ ie în viitoarele aventuri; principalul era s ă ajungă în Rusia. Cine ştie cum s-au înţ eles şi ce planuri şi-au f ă urit; de un lucru puteam fi sigur însă , că speranţ ele lor depăşeau cu mult cadrul obi şnuitelor hoină reli prin Siberia. Kulikov, care avea un talent actoricesc înnă scut, putea să joace tot felul de roluri în via ţă şi să se bizuie pe propriile însuşiri, în orice caz era încredinţ at că situa ţ ia de evadat îi va oferi mult ă varia ţ ie. Temniţ a era apă să toare, de neîndurat pentru oamenii cu o personalitate at ât de puternică . Se înţ eleser ă deci să fugă împreună . Dar, în condiţ iile închisorii noastre, o evadare f ă ră complicitatea unui soldat de pază era dinainte sortit ă eşecului. Trebuiau, în prealabil, să -l câştige de partea lor pe unul dintre solda ţ ii care îi escortau în mod obişnuit. Printre solda ţ ii unui batalion din cele încazarmate în fort ăr ea ţă se gă sea un polonez în v â rst ă, om brav, serios şi, desigur, vrednic de o soart ă mai bună . Ajunsese în Siberia t ân ă r încă ; mâ nat de dorul locurilor natale, dezertase. Fu prins, pedepsit şi ţ inut doi ani într-o unitate disciplinar ă . Reîntors la regiment, se resemna şi îşi f ă cu serviciul cu o r â vn ă deosebit ă . Pentru AivlilN 11K1 JJlfs tASA MUK J 11AJK JtD Zelul să u i se dă du gradul de caporal. Era un om ambiţ ios, cu mult ă încredere în for ţ ele sale şi conştient de propria-i valoare. De altfel, vorbea şi se purta ca omul care- şi cunoa şte preţ ul. L-am ză rit şi eu de câ teva ori printre solda ţ ii care ne pă zeau; de altminteri şi polonezii îmi vorbiser ă de el. Aveam impresia că dorul lui de acas ă se preschimbase într-o ur ă surdă , neîmpă cat ă . Era v ă dit că nu s-ar fi dat înapoi de la nimic şi Kulikov nu greşise alegâ ndu-l tovar ăş de fugă . Îl chema Koller. Se sf ăt uir ă, deci şi hot ăr â ră ziua. Ne aflam în iunie, în toiul că ldurilor. Clima ora şului nostru era constant ă , mai ales vara, lucru foarte prielnic hoinarului. Plecarea direct din fort ă rea ţă era cu neputinţă , că ci tot ora şul e situat pe o colină , într-un loc deschis, iar br âu l de pă duri ce-l înconjoar ă se află la o mare depă rtare. Cei doi erau obliga ţ i să -şi schimbe mai înt âi înf ăţ işarea, îmbr ă câ nd haine civile obişnuite şi pentru asta trebuiau să ajungă într-una dintre mahalele ora şului, unde Kulikov îşi avea ascunză toarea
şi-şi punea la cale petrecerile t ăi nuite. Nu se ştie dacă binevoitorii lui de aici ştiur ă să pă streze pâ nă la urmă secretul. E de presupus că da, deşi desf ăşurarea ulterioar ă n-a confirmat acest lucru şi chestiunea a r ăm as oarecum nelă murit ă . În acel an, o fat ă cu purt ăr i îndoielnice, plă cut ă la înf ăţ işare, poreclit ă Vanka-Tanka şi care locuia la un cap ă t al mahalalei, îşi începuse activitatea ce-i promitea un viitor str ăl ucit şi care în cele din urmă a şi fost încununat ă de succes, după cum a dovedit-o timpul. I se mai zicea şi „Foc şi par ă" . Se zice că nici ea nu fusese str ăi nă de toat ă afacerea asta. Aproape un an, Kulikov cheltuise pentru ea sume însemnate. În diminea ţa zilei sorocite, câ nd se alcă tuir ă deta şamentele de lucru, cei doi manevrar ă în a şa fel, încâ t să fie trimişi ca ajutoare împreună cu Şilkin, meşter zidar şi sobar, care urma să tencuiască cază rmile goale ale unit ăţ ilor plecate în tabă ră . A.v şi Kulikov trebuiau s ă ajute la că ratul materialelor. Koller potrivi lucrurile s ă fie ales el ca paznic însoţ itor; deoarece pentru trei ocna şi regulamentul prevedea însă doi solda ţ i de pază , i se încredinţ a şi un recrut t ân ă r pe care să -l înveţ e, în calitatea lui de caporal, cum se escortează deţ inuţ ii. Mare înr âu rire trebuie să fi avut cei doi fugari asupra lui Koller, de vreme ce se hot ă râ s e să -i urmeze, el, om 1 U1C V C3IV1 serios, cuminte şi chibzuit, după ce f ăc use at âţ ia ani de armat ă, dintre care ultimii cu mult succes, bucur â ndu-se de încrederea comandan ţ ilor. Ajunser ă la cază rmi pe la ora şase diminea ţa . Erau cu desă v â rş ire singuri. După ce lucrar ă aproape un ceas, Kulikov şi A.v îi spuser ă lui Şilkin că se duc la atelier să vadă pe cineva şi să ia o unealt ă de care aveau nevoie. Trebuiau să fie isteţ i şi să -i spună totul cu glasul cel mai firesc. Şilkin era or ăşean, sobar de meserie, pipernicit şi uscăţ iv la înf ăţ işare, cam t ă cut, dar foarte şiret şi ager la minte. Acest om, care ar fi putut să -şi petreacă toat ă via ţa în jiletcă şi halat, după moda moscovit ă, ajunsese, printr-un capriciu al sor ţ ii şi după multe peregrină ri, în temniţ a noastr ă cu o condamnare pe via ţă , în r ân dul celor mai fioroşi uciga şi militari, la secţ ia specială . Ce f ă cuse ca să merite o pedeapsă at ât de grea, nu ştiu; dar n-am observat la el niciodat ă semne de cine ştie ce mare nemulţ umire; era totdeauna foarte lini ştit şi numai din câ nd în câ nd se îmbă ta ca un birjar, dar şi atunci se purta cu mult ă cuminţ enie. Fugarii noştri, fireşte, nu-i împă rt ăşiser ă taina, dar trebuiau s ă fie cu bă gare de seamă , pentru că meşterul era grozav de ager. Kulikov îi f ă cu semn cu ochiul cum că , adică , s-ar duce să aducă rachiul pe care îl aveau ascuns în atelier din ajun, lucru care-l mişcă pe Şilkin; nu avu nici un fel de bă nuială şi r ă mase singur cu recrutul, în vreme ce Kulikov, A.v şi Koller se îndreptar ă spre locul fixat în mahalaua ora şului. Trecu o jumă tate de ceas; cei pleca ţ i nu se mai întorceau. Şilkin r âm ase pe gâ nduri şi deodat ă îl cuprinse bă nuiala. Îşi aduse aminte că Kulikov pă rea într-o dispoziţ ie cam neobişnuit ă , că de vreo două ori parca-i şoptise ceva lui A.v, în orice caz, îi f ă cuse semn cu ochiul, asta o v ăz use bine. Observase şi la Koller ceva neobişnuit: ce rost avea, de pildă , ca înainte de a pleca să -l dă dă cească at â ta pe recrut ce să facă şi cum să se poarte în lipsa lui?! Într-un
cuv ân t, cu câ t Şilkin îşi verifica mai mult impresiile, cu at â t bă nuielile îi sporeau. Între timp vremea trecea, cei trei nu se mai întorceau; neliniştea lui ajunse la culme. Îşi dă dea seama de primejdia ce-l pa şte; bă nuielile administra ţ iei puteau să cadă şi asupra lui. Aveau să creadă că fusese înţ eles cu ei şi că -i AMIJ. N 1 IKi DliN tASA MUK J 1LUK L ă sase să plece, cunoscâ ndu-le planul; iar dac ă mai înt â rzia să dea de veste, aceste bă nuieli puteau să prindă şi mai mult temei. N-avea timp de pierdut. Îşi mai aduse aminte că între Kulikov şi A-v se legase în ultimul timp o str ân să prietenie, că erau mereu împreună , că se tot depă rtau de ceilalţ i, plimbâ ndu-se prin dosul cază rmii, că mereu aveau să -şi şoptească ceva, de parcă s-ar fi sf ăt uit. De asemenea, îşi aminti, în cele din urmă , că şi atunci îl încercase un gâ nd de bă nuială , cum că ei. Privi spre soldatul de pază ; acesta, rezemat de puşcă , că sca şi se scobea în nas cu cea mai nevinovat ă nepă sare, a şa încâ t Şilkin socoti că nu face să -şi mai piardă timpul împă rt ăşindu-i bă nuiala lui, ci pur şi simplu îi spuse să meargă cu el pâ nă la atelier. Voia să întrebe mai înt â i dacă trecuser ă pe acolo cei trei din echipa lui. Nimeni nu-i v ăz use. Şilkin nu mai avu nici o îndoial ă : „Dacă s-ar fi dus în vreo mahala să bea şi să petreacă , cum mai f ăc use de multe ori Kulikov, n-avea nici un rost să se ascundă şi mi-ar fi spus, că nu era cine ştie ce mare lucru, chibzuia în gâ nd să se mai întoarcă la Şilkin. Dar nu, aici e altceva." Şilkin se hot ă rî şi, f ă ră cazarma unde lucra, porni întins spre temniţă . Ajunse acolo abia pe la ora nouă ; se înf ăţ işă plutonieru-lui-major şi-i spuse cum stau lucrurile. Acesta r ă mase tr ăs nit, ba la început nu-i veni să creadă . Bineînţ eles că Şilkin i le spuse toate acestea numai ca pe o p ă rere a lui, ca pe o bă nuială . Plutonierulmajor alergă imediat la maior; maiorul se repezi şi el f ă ră mult ă ză bav ă pâ nă la comandant. După un sfert de or ă fur ă luate toate mă surile de trebuinţă şi i se f ăc u un raport guvernatorului-general. Era vorba de nişte ocna şi de mâ na înt â i, criminali cunoscuţ i şi evadarea lor putea atrage mustr ă ri de la centru. Pe bună dreptate ori nu, A.v figura printre condamna ţi i politici; Kulikov era osâ ndit la muncă silnică f ă ră termen şi trimis la „secţ ia specială ", deci, arhidelincvent, ba şi militar pe deasupra. Nu se mai înt âm plase să evadeze vreunul de la „secţ ia specială ". Îşi aduser ă aminte cu acest prilej c ă , după regulament, doi paznici sau cel puţ in unul trebuie să însoţ ească pe fiecare dintre deţ inuţ ii de la „secţ ia specială ", câ nd se duce la lucru. Aceast ă regulă fusese încă lcat ă, astfel încâ t fiecare îşi avea partea lui de vină şi trebuiau să se a ştepte la mari neplă ceri. DOSTOlbVSKl Se trimiser ă numaidecâ t curieri în toate volostiile, în toate satele din împrejurimi, ca să dea de veste autorit ăţ ilor locale despre fuga celor doi ocna şi, precum şi semnalmentele lor. Poteri de cazaci pornir ă să -i caute. Se expediar ă ordine speciale în toate judeţ ele şi în toate guberniile vecine. Ce să mai spun, mare tulburare şi spaimă pe capul şefilor. Cu totul altfel de tulburare domnea în temniţă . Pe mă sur ă ce se întorceau de la lucru, ocna şii aflau vestea cea mare, care umbla din gur ă în
gur ă ; fiecare o primea cu o profundă şi tainică bucurie. Inimile ocna şilor tresă rir ă ca la o chemare scumpă . Pe lâ ngă faptul că aceast ă înt âm plare împr ăştiase deodat ă monotonia apă să toare a zilelor nesf â rş ite din temniţă şi r ăs colise furnicarul, era vorba în primul r â nd de o evadare, o evadare ce-şi gă sea r ăs unet şi încuviinţ are în toate sufletele, f ă câ nd să vibreze coarde de mult ă vreme amuţ ite; un fel de nă dejde, de îndr ă zneală tulbura toate inimile, îndemnâ ndu-le să creadă în putinţ a unei schimbă ri a sor ţ ii. „Iat ă că unii au putut să fugă ! De ce, adică , n-am putea şi noi?" Şi fiecare, muncit de acest gâ nd, se simţ ea alt om, prindea curaj şi se uita la ceilalţ i cu un aer provocator. To ţ i ocna şii luar ă o înf ăţ işare mâ ndr ă şi-i priveau pe subofiţ eri cu un fel de superioritate. Cum îşi poate oricine închipui, toţ i şefii se ivir ă numaidecâ t. Comandantul nu înt â rzie nici el. Ai no ştri îi priveau cuteză tor, a ş spune chiar cu oarecare dispreţ , pă str ân d o t ă cere grav ă , care pă rea că tr ă dează gâ ndul tuturor: „Suntem şi noi buni la ceva!" Toat ă lumea se a ştepta, bineînţ eles, la vizita şefilor. Nimeni nu se îndoia de asemenea că se vor face şi percheziţ ii minuţ ioase; de aceea ascunseser ă dinainte totul, ştiind câ t sunt de grozavi şefii, câ nd le vine la cap mintea de pe urmă . S-a boi înt âm plat întocmai cum prev ă zuser ă ocna şii: se f ă cu un t ăr ă mare, toate fur ă întoarse pe dos, că utar ă şi scotocir ă peste tot şi, cum era şi de a şteptat, nu gă sir ă nimic. La muncile de dup ă -amiază oamenii fur ă scoşi sub escort ă dublă . Seara, ofiţ erii şi subofiţ erii de gardă veneau aproape în fiecare minut; numă ră t oarea se f ăc u o dat ă mai mult ca de obicei şi, tot ca de obicei, în vreo două r â nduri se greşi. Din pricina aceasta se produse o nouă ză pă ceală : toţ i ocna şii fur ă scoşi în curte, mwiv ţ il^wxv în front şi se mai f ă cu o dat ă numă ră t oarea. După aceea ne mai numă rar ă încă o dat ă şi prin cază rmi. Întrun cuv â nt, a fost o harababur ă nemaipomenit ă. Dar ocna şilor puţ in le pă sa de toate acestea. Se ţ ineau şi priveau cu mult ă siguranţă şi, după cum e şi firesc în astfel de împrejur ăr i, întreaga sear ă pă strar ă o ordine şi o disciplină desă v âr ş ite: „N-aveţ i de ce v ă lega, adică , totul e în ordine". Pe de alt ă parte, şefii se întrebau, fireşte, dacă nu cumva printre ocna şi se aflau şi unii complici ai fugarilor şi puser ă să fie supraveghea ţ i şi să se spioneze orice convorbire a ocna şilor, spre marele haz al acestora. „Ehei, treburile astea nu se fac cu martori şi complici!" ziceau ei. „ Ţ i-ai gă sit cine să lase urme: om, nu glumă , Kulikov ă sta, dar ăm ite A.v -nici dracu' nu le mai d ă de capă t! Au lucrat, vorba aceea, ca la carte. Ce mai oameni trecuţ i prin ciur şi prin dâ rmon! Ăştia se strecoar ă pe unde n-ai crede!" Pe scurt, faima lui Kulikov şi a lui A.v crescuse nemă surat: toţ i se mâ ndreau cu ei. Se simţ ea de pe acum că isprava lor va r ăm â ne în amintirea ocna şilor pâ nă la cea mai depă rtat ă genera ţ ie, supravieţ uind, poate, ocnei însăşi. — Cuteză tori oameni! Ziceau unii. — Cine spunea că de aici nu se poate fugi? Uite că s-a putut, au fugit bă ieţ ii! Adă ugau alţ ii.
— Au fugit! Au fugit! Îi îngâ na cu severitate un al treilea. De, ai ţ inut socoteala ce fel de oameni sunt? Te pui tu pe lâ ngă ei? În orice alt ă împrejurare, ocna şul că ruia i se adresau aceste cuvinte ar fi r ă spuns imediat cum s-ar fi cuvenit, ca s ă -şi apere onoarea, dar acum t ăc u mâ lc. „Ce-i drept, nu-s toţ i ca A.v sau Kulikov; înt â i trebuie să ar ăţ i ce poţ i şi pe urmă ." — Chiar a şa, mâ i fra ţ ilor, de ce st ăm noi aici? Rupse iar t ăc erea un ocna ş care şedea liniştit lâ ngă fereastra bucă tă r iei, cu obrazul proptit în podul palmei; vorbea cu glas t ă ră gă nat, puţ in câ ntat, cuprins parcă de un nemă rginit alean, dar cu un simţă mâ nt ascuns de mare mulţ umire. Ce suntem noi, ce facem aici? Tr ă im f ăr ă să tr ă im şi suntem mor ţ i f ă ră să murim. Vai de capul nostru! /MVUJN 1 1K.1 LJliN — La naiba! Temniţ a nu-i o cizm ă veche, n-o poţ i scoate din picior şi s-o arunci câ t-colo! Ce te v ă ică reşti a şa? — Dar Kulikov, cum? Nu-l rabdă inima şi se amestecă un flă că u t â nă r, înflă că rat şi, cum s-ar zice, cu ca şul încă la gur ă . — Kulikov! Se oţă rî un altul, privindu-l chior âş pe flă că ia ş. Ehei, Kulikov! Ca şi cum ar fi spus că un Kulikov nu prea g ă seşti pe toate drumurile. — Da' nici cu A.v nu mi-i ruşine. — D-apoi cum?! Ă sta îl duce de nas şi pe Kulikov, numai să vrea. E dat naibii. — Or fi ajuns departe? Tare a ş vrea, mă i fra ţ ilor, să ştiu cam pâ nă unde au r ăz bit. Aici discuţ ia deveni şi mai aprinsă , mergâ nd la mare amă nunt: câ t de departe au ajuns evada ţ ii? Şi ce direcţ ie au apucat? Şi în ce parte ar fi fost mai bine să fi fugit? Care-i volostia cea mai apropiat ă ? Se gă sir ă , printre ocna şi, cunoscă tori ai împrejurimilor. Toţ i îi ascultau curioşi. Câ nd veni vorba de locuitorii din satele vecine, cu toţ ii fur ă de pă rere că nu sunt oameni să ritori şi de nă dejde. Apropierea ora şului i-a cam stricat; nu le-ar întinde o mâ nă de ajutor fugarilor pentru nimic în lume; dimpotriv ă , i-ar prinde, ca să -i dea pe mâ na autorit ăţ ilor. — Pe-aici ţă ranul e pă că tos. Valeu, că tare-i r ău mujicul prin pă rţ ile astea! — A şa-i. R âu şi colţ os. Să nu te dai pe mâ na lui. — Siberianul e omul dracului! Pentru o nimica toat ă îţ i pune ghear ă- n gâ t! — Lasă că nici ai noştri. — Fireşte, care pe care, mai încape vorbă ? Nici cu ai noştri nu-i bine de glumit. — Om tr ăi şi om vedea; de aflat tot o să află m noi ceva. — Crezi că au să -i prindă ? — Nu se lasă ei prinşi în ruptul capului! Strig ă unul mai îndâ rjit, izbind zdrav ăn cu pumnul în masă . — De, după cum le-o fi norocul.
— Ei bine, fra ţ ilor, zise Skuratov, dacă eu a ş încerca să fug vreodat ă , cred că nu m-ar prinde nimeni. — Pe tine, mă ? VH_/K. J 1LUR Şi toat ă lumea începu să r â dă în hohote; unii se f ă ceau că nici nu vor să l asculte. Dar Skuratov avea mâ ncă rime la limbă . — Nici dracu' nu m-ar prinde, urmă el hot ă râ t. Stau şi mă gâ ndesc câ teodat ă şi mă mir eu însumi de ceea ce a ş fi în stare să fac: m-a ş ascunde şi în gaur ă de şarpe şi tot nu m-a ş lă sa prins. — Halal! Dar ce te faci câ nd te-o r ăz bi foamea? Să vezi cum mi te mai duci întins să ceri un codru de pâ ine de la primul ţă ran. Alte hohote de r â s. — Pentru un codru de pâ ine? Asta să i-o spui lui mutu'! — Ia nu mai face pe grozavul. Parcă nu ştim noi pentru ce v-au adus aici, pe tine şi pe moş-tu Vasea; v-a ţ i apucat de-a ţ i omor ât moartea vacilor1. Hohotele de r â s se înteţ ir ă. Ocna şii posaci se uitau cu şi mai mult ă indignare. — Minciuni! Urlă Skuratov câ t îl ţ inu gura, scorneli de-ale lui Mikitka, că el ne-a scos vorbe d-astea; şi barem să fi pomenit de mine, dar el despre Vaska a spus-o, iar pe mine m-au amestecat în ciorbă alte guri sparte. Eu sunt de fel din Moscova şi umblu hoinar de câ nd eram de-o şchioapă . Ţ in minte că , încă pe atunci, dască lul se tot că znea să mă înveţ e carte, mă tr ă gea de urechi şi-mi spunea: „Zi după mine «Miluieşte-mă , Doamne şi slav ă Ţ ie, că mare-i bună tatea Ta.» şi a şa mai departe". Iar eu îndrugam după el: „M-au dus la poli ţ ie, că mare-i bună tatea ta şi a şa mai departe". Din copilă rie mă îndeletniceam cu dealde astea. Un nou val de r â sete îi acoperi vorbele, spre deplina mulţ umire a lui Skuratov, care ţ inea să facă pe caraghiosul temniţ ei. Cur â nd însă îl pă ră s ir ă şi se întoarser ă la convorbirea serioasă . Îşi dă deau cu pă rerea mai cu seamă bă tr â nii şi cei pricepuţ i în astfel de treburi. Ocna şii mai tineri, ori mai t ă cuţ i din fire, ascultau plini de admira ţ ie pentru ştiinţ a lor şi întindeau gâ tul ca să nu le scape nici o vorbă ; o mulţ ime de 1 Cu alte cuvinte, au ucis un moş ori o babă , bă nuiţ i de a fi f ăc ut farmece din pricina că rora mureau vitele. Aveam şi noi în temniţă un astfel de uciga ş (n.a.). Afla nici un subofi ţ er. În prezenţ a lor nu s-ar fi vorbit at ât de deschis. Printre cei care ascultau cu nesa ţ îmi atrase atenţ ia mai ales un t ăt ar scund, cu pomeţ ii ieşiţ i în afar ă , cu o înf ăţ işare de altfel foarte comică . Îl chema Mametka; nu ştia aproape deloc ruseşte şi nu pricepea mai nimic din tot ce vorbeau ceilalţ i, dar se înghesuia şi el în mulţ ime şi asculta, cu un fel de voluptate asculta, numai ochi şi urechi. — Ei, ce zici, Mametka, iak şi1? Se agăţă de el într-o doar ă Skuratov, că ruia nimeni nu-i mai d ă dea nici o atenţ ie. — Iak şi! Uh, iak şi! Îngâ nă Mametka înviorat, scutur â ndu-şi că păţâ na în semn de încuviinţ are. Iak şi!
— N-au să -i prindă ? Iok? — Iok! Iok! Şi Mametka da mereu din cap, de data aceasta gesticulâ nd cu însufleţ ire. — Care va să zică , bate şaua, să priceapă iapa, hai? — A şa, a şa, iak şi, r ă spundea Mametka. — Ei, dacă spui tu, iak şi să fie! Şi Skuratov îi dă du una peste că ciulă , de i-o îndesă pâ nă peste ochi, apoi ieşi plin de voie bună din bucă t ă rie, lă sâ ndu-l pe Mametka nedumerit. O să pt ă mâ nă întreagă disciplina fu neînchipuit de aspr ă în temniţă ; se vorbea de cercet ă ri amă nunţ ite prin împrejurimi. Nu ştiu cum se f ăc ea, dar ocna şii aflau totdeauna ce mă suri lua administra ţ ia pentru prinderea fugarilor. În zilele dint âi , veştile pă reau cu totul prielnice pentru aceştia: le pierise orice urmă . Ocna şii r â deau pe înfundate, în bă taie de joc, fiind cu desă v âr ş ire liniştiţ i în ce priveşte soarta lor. — N-au să le dea de urmă , să vedeţ i că n-au să -i prindă , ziceau ei cu satisfacţ ie. — Ia-i de unde nu-s! Au luat-o la să nă toasa! — Adio şi n-am cuvinte! A şteapt ă- mă oricâ nd, că mă -ntorc cur â nd! Se ştia că toţ i ţă ranii din împrejurimi erau în picioare şi scotoceau prin locurile cele mai ascunse, prin pă duri şi prin v ă gă uni. 1 Bine (in lb. T ăt ar ă ). J s-au ascuns la vreun om de-al lor. — Negreşit! Doar nu-s din cei care pornesc la înt â mplare, înainte de a-şi fi netezit drumul. Presupunerile mergeau şi mai departe: unii îşi dă deau cu pă rerea că poate fugarii stau ascunşi undeva prin ora ş, în vreo pivniţă , a ştept ân d să treacă alarma şi să le mai crească pă rul. N-aveau decâ t să r ă mâ nă a şa, ascunşi, o jumă tate de an, sau chiar un an încheiat, după care puteau s-o ia din loc şi să plece în linişte mai departe. Într-un cuv â nt, ocna şii erau v ăd it dispuşi să vadă lucrurile acestea într-o aureol ă cam romantică . Câ nd, deodat ă , la vreo opt zile după evadare, se r ă spâ ndi zvonul că s-a dat de urma fugarilor. Bineînţ eles, un asemenea zvon absurd fu înt âm pinat cu tot dispreţ ul; dar spre sear ă zvonul se confirmă . Ocna şii începur ă să dea semne de nelinişte. A doua zi de diminea ţă , se spunea în ora ş că fugarii fuseser ă prinşi şi că aveau să fie aduşi la temniţă . După -amiaza se dă dur ă şi unele amă nunte: fuseser ă prinşi într-un că tun, la şaptezeci de verste de ora ş. În sf â rş it, veni şi o ştire precisă . Sergentul-major, întorcâ ndu-se de la maior, anunţă f ăr ă ezitare că evada ţi i urmează să fie aduşi la corpul de gardă chiar în sear ă aceea. Fuseser ă prinşi, nu mai încă pea nici o îndoială . Ar fi greu de redat impresia pe care le-o produse ocna şilor aceast ă ştire; mai înt âi se înfuriar ă , pe urmă îi cuprinse un fel de tristeţ e apă să toare. Cur â nd însă bă gai de seamă că parcă le veni din nou pofta de zeflemea. Dar de data aceasta îşi bă teau joc nu de urmă ritori, ci de fugă rii ghinionişti. La început o f ă cur ă numai
câţ iva, apoi numă rul lor spori; r ă mâ neau mereu îngâ ndura ţ i doar ocna şii mai a şeza ţ i şi mai cu scaun la cap, pe care batjocurile nu-i puteau scoate dintr-ale lor. Priveau cu dispreţ mulţ imea nesocotit ă şi îşi fr ă mâ ntau gâ ndurile în t ă cere. Ce să zic, pe câ t fuseser ă de slă viţ i înainte Kulikov şi A.v, pe at â t erau de beşteliţ i acum. Ocna şii îşi bă teau joc de cei prinşi cu satisfacţ ia unor ranchiuno şi, ca şi câ nd ar fi îndurat o mare jignire şi umilire din partea lor. Iar în semn de dispreţ nemă rginit lansar ă în cele din urmă vorba că DOSTOIEVSKI Fugarii n-au putut rezista foamei şi s-au dus într-un că tun să cear ă pâ ine ţă ranilor. Era cea mai umilitoare vorb ă care se putea spune despre evadat. De altfel, niciuna dintre presupunerile f ă cute nu se adeveri ulterior. Evada ţ ii fuseser ă urmă riţ i pas cu pas şi descoperiţ i; ei se afundar ă atunci în pă dure, dar pă durea fu încercuit ă din toate pă rţ ile. V ăz â nd că nu mai au nici un mijloc de scă pare, fugarii hot ă râ ră să se predea. N-aveau altceva mai bun de f ăc ut. Seara, câ nd evada ţ ii fur ă aduşi lega ţi de mâ ini şi de picioare, între jandarmi, toţ i ocna şii se repezir ă pe la garduri să vadă ce-o să se înt â mple cu ei. Dar nu ză rir ă decâ t tr ăs ura maiorului şi pe cea a comandantului, care a şteptau la corpul de gardă . Evada ţ ii fur ă bă ga ţ i „la secret", încă tuşa ţ i şi a doua zi li se întocmir ă actele de trimitere în judecat ă. Batjocura şi dispreţ ul camarazilor încetar ă de la sine, câ nd se aflar ă amă nuntele: toţ i ştiau acum că fugarii fuseser ă siliţ i să se predea, fiindcă erau împresura ţ i din toate pă rţ i le. Din acest moment, ocna şii ar ă tar ă din nou mult ă simpatie fa ţă de soarta celor doi fugari nefericiţ i, urmă rind desf ăşurarea procesului. — O să le ardă câ te o mie de bice, ziceau unii. — O mie! Îi omoar ă în bă t ăi , îşi dă deau cu pă rerea alţ ii. — Poate că A.v o să capete o mie, dar celă lalt nu mai scapă , că doar e de la specială . Dar se înşelar ă şi unii şi alţ ii. A.v se alese numai cu cinci sute de lovituri; judecă torii ţ inuser ă seama de faptul că se purtase bine pâ nă atunci şi că era la prima lui abatere. Kulikov primi, se pare, vreo mie cinci sute de lovituri. At ât pedeapsa, câ t şi executarea ei, fur ă îndeajuns de uşoare. Şi A.v şi Kulikov erau oameni deştepţ i şi nu că utar ă să amestece pe nimeni în afacerea lor; mă rturisir ă că fugiser ă direct din fort ă rea ţă , f ăr ă să mai treacă şi pe la altcineva. Cel mai mult îmi pă ru r ă u de bietul Koller. Pierduse totul, pâ nă şi cea din urmă nă dejde: că pă tă o pedeapsă mai aspr ă decâ t toţ i, două mii de lovituri şi fu trimis ca deţ inut undeva în alt ă temniţă . A.v fu bă tut uşor, cu milă ; îl ajutar ă mult şi doctorii. Dar continua să facă pe grozavul şi nu înceta să se laude că acum e gata la orice, că nu-i mai e teamă de nimic şi că va face o isprav ă şi mai grozav ă . Kulikov r â mase Acela şi om potolit şi de treabă şi, după ce-şi primi pedeapsa, se reîntoarse în temniţă , ca şi cum între timp nu s-ar fi înt â mplat nimic. Dar ocna şii nu-l mai priveau cu aceia şi ochi, cu toate că el nu se schimbase întru nimic, ştiind să se impună ca şi înainte prin cunoştinţ ele şi priceperea lui; ei
însă nu-i mai purtau acela şi respect şi vorbeau cu el cu mai mult ă familiaritate. Într-un cuv ân t, de la aceast ă evadare neizbutit ă, faima lui Kulikov scă zu mult în ochii deţ inuţ ilor. Ce mult înseamnă pentru unii succesul. X IEŞIREA DIN OCN Ă Toate acestea s-au înt âm plat în ultimul an al vie ţ ii mele de ocnă . Anul cel din urmă mi-a r ă mas tot at â t de bine întipă rit în minte ca şi cel dint â i; mai cu seamă mi-au r ă mas vii în memorie ultimele luni. Dar să lă să m aceste amă nunte la o parte. Voi spune numai c ă în acel an, cu toat ă ner ă bdarea mea de a-mi sf â rş i câ t mai repede pedeapsa, via ţ a în ocnă mi s-a pă rut mult mai uşoar ă decâ t în toţ i anii precedenţ i, în primul r ân d, pentru că aveam acum mulţ i prieteni şi multe cunoştinţ e printre ocna şi, care ajunseser ă la convingerea că sunt un om cumsecade. Mulţ i dintre ei îmi erau prieteni credincioşi şi mă iubeau cu adev ă rat. Pionierul, petrecâ ndu-ne pe mine şi pe camaradul meu, la ie şirea din temniţă , numai că nu plâ ngea şi, în luna care a urmat dup ă liberare, venea aproape în fiecare zi să ne vadă în camera ce ne fusese dat ă ca locuinţă provizorie într-o anex ă a unei clă diri publice. Şi totuşi, au fost şi unele f ă pturi aspre, ur âc ioase, care nu mi-au adresat nici un cuv â nt pâ nă la sf âr ş it, numai ei ştiu din ce pricină şi de care nu m-am putut apropia niciodat ă . Parcă ne despă rţ ea, ca să zic a şa, un zid de nepă truns. În acest din urmă an m-am bucurat în general de un regim mai bl â nd decâ t în toţ i anii precedenţ i ai detenţ iei mele. Am gă sit printre slujba şii militari din ora ş unele cunoştinţ e, DUO 1U1E, V SftJ Chiar vechi colegi de şcoală , cu care am reînnodat legă turile. Prin intermediul şi cu ajutorul lor puteam s ă primesc bani, să scriu familiei şi să obţ in că rţ ile de care aveam nevoie. Ani de-a r â ndul nu mai citisem o carte şi nu ştiu dacă îşi poate închipui cineva bucuria ciudat ă şi emoţ ia ce mă cuprinser ă în clipa câ nd putui să -mi arunc ochii pe cea dint â i carte în temniţă . Mi-aduc aminte că am început s-o citesc seara, după ce fur ă ză vorite uşile cază rmii şi că n-am lă sat-o din mâ nă toat ă noaptea, pâ nă în rev ă rsatul zorilor. Era un numă r dintr-o revist ă , care mi-a pă rut atunci un mesaj din alt ă lume; existenţ a mea trecut ă îmi r ăs ă ri deodat ă viu şi desluşit în fa ţ a ochilor şi, după cele citite, încercam să -mi dau seama câ t de mult r ăm ă sesem în urma vieţ ii şi dacă cei de acolo apucaser ă să păşească departe în lipsa mea; că utam să ghicesc fr ăm â nt ăr ile lor, să aflu ce probleme îi preocupă . Mă agăţă m de fiecare cuv â nt, încercâ nd să pă trund cu grijă înţ elesul slovelor; citeam printre r â nduri, mă str ăd uiam să gă sesc desluşirea tainică şi pă rerile asupra trecutului care-mi era cunoscut; că utam urme cu privire la tot ce ne fr ăm â ntase şi ne preocupase pe vremea mea; şi câ t de trist am fost câ nd a trebuit să -mi mă rturisesc că eram str ăi n de via ţ a cea nouă , că nu mai aveam o legă tur ă vie cu societatea! Trebuia să înnod aceast ă legă tur ă, să fac cunoştinţă cu noua genera ţ ie. Mă nă pusteam avid mai ales asupra articolelor semnate de vreun cunoscut, un om care-mi fusese câ ndva apropiat. Dar cele mai multe nume îmi erau necunoscute; al ţ i
oşteni intraser ă în lupt ă ; eram dornic să -i cunosc pe toţ i şi mă simţ eam deznă dă jduit că aveam la îndemâ nă at ât de puţ ine că rţ i şi că îmi era at ât de greu să mi le procur. Mai înainte, pe vremea vechiului maior, era cu neputinţă să strecori o carte în temniţă . Dacă se gă sea vreuna la percheziţ ie, ar fi urmat o ploaie de întrebă ri: cum ai primit-o, de unde, de la cine? Ai, vasă zică , legă turi ascunse cu cei din afar ă ? Şi ce-a ş fi putut r ă spunde la asemenea întrebă ri? De aceea, tr ă ind f ăr ă câ rti, mă închideam. Tot mai mult în mine însumi, punâ ndumi întrebă ri, că rora trebuia să le gă sesc dezlegarea şi al că ror înţ eles mă chinuia câ teodat ă amarnic. Nu-i at ât de uşor să redai toate acestea! AJYUXN HKl D11N LAM Intrasem în temniţă iarnă şi tot iarna urma s ă fiu pus în libertate, în aceea şi zi a lunii respective. Cu câ tă ner ă bdare a şteptam venirea iernii, cu câ t ă mulţ umire vedeam că vara e pe sf â rş ite, că frunzele copacilor îngă lbenesc şi că se veştejeşte iarba pe câ mpii. Dar iat ă că trecu şi vara; începu să şuiere apoi v â ntul de toamnă şi cei dint â i fulgi că zur ă legă nâ ndu-se. Sosise, în sf âr ş it, aceast ă iarnă , at ât de mult a şteptat ă ! Presimţ ind libertatea, inima îmi bă tea surd, neliniştit. Lucru ciudat însă : cu câ t trecea vremea, cu câ t se apropia termenul eliber ăr ii, cu at ât deveneam mai potolit şi mai r ă bd ă tor. Iar în ultimele câ teva zile de ocnă ce-mi mai r ă maser ă , m-am surprins pur şi simplu minunâ ndu-mă : mi s-a pă rut că am devenit prea calm şi indiferent fa ţă de ceea ce urma să se înt â mple; şi-mi f ă ceam reproşuri. Mulţ i ocna şi pe care îi înt âl neam în curte, după ce ne întorceam de la lucru, veneau să stea de vorbă cu mine şi să mă felicite. — Cur ân d, cur â nd, că doar câ t a mai r ă mas, ai să scapi şi dumneata de aici, Aleksandr Petrovici şi ai să ne la şi singuri pe noi, becisnicii. — Dar dumneata, Mart â nov, mai ai încă mult de a şteptat? Îl întrebai. — Eu? Ehei! Încă şapte ani de chin. Oft ă , se opri, privind cu ochi tulburi în depă rt ă ri, de parcă ar fi vrut să dezlege taina zilelor viitoare. Da, mul ţ i ocna şi mă fericeau sincer, din toat ă inima. Mi se pă rea chiar că toat ă lumea era acum mai binevoitoare şi mai prietenoasă fa ţă de mine. Începusem să mă desprind din mijlocul lor, nu mai apar ţ ineam lumii din care f ă ceau parte, şi-şi luau r ăm as-bun de la mine. K.cinski, un t ân ă r nobil polonez, blâ nd şi liniştit din fire, se plimba deseori, ca şi mine, prin curtea temniţ ei. Nă dă jduia să -şi pă streze să nă tatea, f ă câ nd câ t mai mult ă mişcare în aer curat, drept compensare a nopţ ilor înă buşitoare din cazarmă . — A ştept cu ner ă bdare punerea dumitale în libertate, îmi zise el într-o zi, cu zâ mbetul pe buze, pe câ nd ne plimbam împreună . Câ nd vei pă ră si temniţ a, voi şti atunci că -mi mai r ăm â ne doar un singur an de ocn ă şi apoi scap şi eu. A ş vrea să spun aici, în treacă t, că din pricina izolă rii şi a lipsei unui contact permanent cu via ţ a de afar ă, închipuirea noastr ă exaltat ă ne ar ăt a libertatea mult mai liber ă decâ t este J/S
DOSTOlbVSKl ea în realitatea de toate zilele. Ocna şii înclină întotdeauna să exagereze conţ inutul adev ăr at al libert ăţ ii de dincolo de zidurile închisorii şi aceasta se înt â mplă câ t se poate de firesc orică rui deţ inut. Ordonanţ a zdrenţ uroasă a unui ofiţ er ne pă rea un rege, un ideal al omului liber, în compara ţ ie cu ocna şul, pentru că n-avea lanţ uri la picioare, nu era ras în cap paznic după el. şi umbla f ă ră În ajunul liber ăr ii mele, în amurg, f ăc ui pentru cea din urmă oar ă ocolul gardului de pari din jurul temniţ ei. De câ te mii de ori mă înv â rtisem de-a lungul acestui gard în cei zece ani de osâ nda! În cel dint â i an, r ăt ăc eam prin dosul cază rmilor, singur şi deznă dă jduit. Îmi adusei aminte cum num ă ram câ te mii de zile aveam de tr ă it aici. Doamne, ce mult e de-atunci! Uite, în acest ungher t ân jise bietul vultur captiv; aici mă înt âm pina adesea Petrov. De altfel, nici acum nu m ă lă sa singur: mă că uta pretutindeni şi, ghicindu-mi parcă gâ ndurile, se plimba t ă cut ală turi de mine, mir ân du-se în sinea lui, Dumnezeu ştie de ce. Îmi luam în gâ nd bun r ă mas de la grinzile negre ale cază rmii. Ce mohor ât e mi s-â u pă rut atunci aceste grinzi cioplite, care au îmbă tr â nit pesemne şi ele între timp, dar eu nu mai eram în stare să -mi dau seama de asta. Câ t ă tinereţ e, câ tă putere irosit ă se înmormâ ntau istovindu-se între aceste ziduri! Că ci trebuie s-o spun deschis: toţ i aceşti oameni erau poate cei mai înzestra ţ i şi cei mai puternici din s â nul poporului nostru. Şi uite că s-au irosit f ă ră folos at ât ea for ţ e, în mod absurd, nefiresc, zadarnic. Şi din vina cui? Mă întrebam atunci şi mă întreb şi acum: cine, cine-i de vin ă ? A doua zi dis-de-diminea ţă , mai-nainte ca ocna şii să fi fost r ân duiţ i pentru plecarea la lucru, intrai prin toate cază rmile, ca să -mi iau r ăm as-bun de la toţ i. Multe mâ ini aspre şi bă tă t orite mi se întinser ă cu bună voinţă . Unii, dar nu mulţ i, îmi str â ngeau mâ na ca unui camarad de-al lor, majoritatea însă îşi dă deau foarte bine seama că din ziua aceea voi deveni alt om, cu totul deosebit de ei. Ştiau că aveam cunoştinţ e în ora ş, că de aici mă voi duce la nişte domni şi că mă voi a şeza în r â nd cu ei, ca un egal al lor. Îşi dă deau seama de lucrul acesta şi, deşi str â ngerea lor de mâ nă era caldă şi binevoitoare, nu mă mai socoteau de-al lor, ci devenisem pentru ei un domn. Al ţ ii îmi întorceau spatele, nevr â nd să R ă spundă salutului meu de bun r ăm as. Unii mă priveau chiar cu un fel de ur ă . Toba începu să bat ă şi ocna şii pornir ă la lucru, iar eu r ăm ă sei singur în cazarmă . Suşilov se sculase înaintea tuturor şi se str ă duise să -mi pregă tească , pentru cea din urmă oar ă , ceaiul. Bietul Suşilov! Începu să plâ ngă câ nd îi dă ruii hainele, ruf ăr ia, curelele pentru lanţ uri şi câţ iva bă nuţ i. — Nu pentru asta, nu pentru asta! Bolborosea el, abia st ăp â nindu-şi tremurai convulsiv al buzelor, mi-e greu s ă mă despart de dumneata, Aleksandr Petrovici. Ce mă fac aici f ăr ă dumneata? Îmi luai r ă mas-bun şi de la Akim Akim â ci. — În cur â nd îţ i vine şi dumitale r â ndul să pleci, îi zisei.
