Cap. I. Psihologia – ca ştiinţă şi profesie 1. Definiţie: Definiţie: Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legitaţiilor sale de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane. . NATURA PSIHICULUI UMAN I. Psihicul ca obiect de cercetare al psihologiei Obiectul de cercetare al psihologiei are o natură extrem de complexă, dar şi contradictorie, pentru că este în acelaşi timp obiectiv şi subiectiv. Psihicul este material şi ideal, material pentru că depinde de un substrat material, dar este ideal prin natura, prin conţinutul său (memorie, conştiinţă etc.). Este atât proces, cât şi produs (orice om are un sistem psihic). De asemenea, dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de desfăşurări atipice, patologice (vise, halucinaţii ş.a.). Psihicul cu greu poate fi definit prin gen proxim şi diferenţă specifică şi ca atare trebuie să găsim un anumit criteriu exterior pentru a-l putea înţelege. Psihicul este definit prin următoarele puncte de vedere: • ca o formă sau expresie a vieţii de relaţie; • având în vedere faptul că are substrat material (creierul), este o funcţie a materiei superior organizate; • dacă ne referim la realitatea socială în care este inserat, psihicul este condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural; • ca o reproducere a realităţii naturale. Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale, o reproducere în subiectiv, în forul intim al unei persoane, a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.
.1. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie Psihicul este una din formele vieţii de relaţie; împrumutăm din mediu şi ne adaptăm la mediu; întreruperea relaţiei cu mediul poate avea efecte grave asupra funcţionării psihicului. Hebb face în anii ’50 experienţe de izolare şi privare senzorială (oameni care erau închişi în camere etanşe, cu membrele imobilizate, în absenţa luminii, legaţi la ochi etc., într-o izolare totală, oameni care aveau să facă ce vor, respectiv să doarmă; după 20-24 ore, psihicul a început să manifeste anomalii funcţionale, halucinaţii etc. Experimentul a trebuit să fie întrerupt, pentru a nu se produce deteriorări foarte grave la nivelul psihicului).
Page82
Caracteristicile fundamentale ale psihicului
De asemenea, psihicul trebuie să se afle nu numai în relaţie cu stimuli fizici, ci şi cu colectivitatea umană (vezi cazul copiilor-lupi care, pierduţi în sălbăticie, au manifestat o serie de caracteristici. Cu cât copilul era pierdut la o vârstă mai fragedă, înainte să-şi structureze limbajul, structuri cognitive ş.a., cu atât era mai greu de recuperat).
.3. Psihicul –formă de reflectare ideal subiectivă și de construcție a realității Psihicul este o formă de reacţie la solicitările sau stimulările mediului înconjurător. Există însă şi reacţii nonpsihice; există o diferenţă marcantă între reacţiile psihice şi nonpsihice: reacţiile psihice sunt de tip reproductiv, această re-producere fiind ideală, activă, subiectivă şi constructivă. - Psihicul are un caracter ideal – noi reproducem realitatea în forma unor imagini, concepte, efort, încordare, trăire (afectivitate), toate acestea fiind ideale. - De asemenea, are un caracter activ – orice fiinţă nu contemplă pasiv realitatea, oamenii scot mai mult decât se oferă la o simplă contemplare. Însăşi dezvoltarea psihicului presupune un caracter activ în relaţie cu ambientul.
Page82
.2. Psihicul ca funcţie a creierului Psihicul nu poate exista în afara materiei, dar evident nu se identifică cu ea. Psihicul nu poate apărea decât pe o anumită treaptă a dezvoltării materiei (când apare acest suport material) şi există astfel numeroase exemple ale relaţiei dintre creier şi psihic (traumatisme cranio-cerebrale, chimia cerebrală, metabolismul creierului) – toate acestea influenţând funcţionarea psihicului). Modelele interacţioniste, care consideră că între psihic şi creier există o interacţiune, în sensul că există această lume materială din care creierul face parte, funcţionarea sa permite desfăşurarea normală a psihicului, a conştiinţei, după cum desfăşurarea normală a vieţii psihice poate influenţa funcţionalitatea suportului material. Atât modele dualiste, cât şi cele moniste pierd din ce în ce mai mult teren şi astăzi se acceptă, în principiu, faptul că: • creierul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este funcţia lui; • creierul şi psihicul formează o unitate dinamică evolutivă; • creierul nu generează psihic, acesta este generat din afară, prin contactul cu condiţiile socio-culturale, prin interiorizarea influenţelor externe; • prin structura sa, creierul reprezintă un mecanism al psihicului, o potenţialitate, dar nu garantează performanţă, nu produce viaţă psihică în afara interacţiunii cu lumea (aşa cum hard-ul nu generează soft).
-
Psihicul are un caracter subiectiv, prin subiectiv înţelegând tot ceea ce este propriu unui subiect, unei persoane, ceea ce este specific acestuia. Subiectiv înseamnă: ceea ce aparţine unui subiect şi este reprezentativ pentru el, ceea ce ţine de interioritatea subiectului, trăire sau desfăşurare de trăiri (afecte, sentimente), acţional şi tocmai pentru faptul că fiecare reproduce în felul său ar putea să apară şi eroarea de subiectiv.
. Definiţie: Psihicul uman este un model informaţional intern al lumii externe, cu rol adaptativ specific; apariţia psihicului se produce la un anumit nivel al dezvoltării animale, considerat apogeu; psihicul este supus şi el unei legi generale de dezvoltare, modificându-şi, de-a lungul timpului, organizarea şi funcţiile. Esenţa psihicului, care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate, volum, dimensiuni), rămâne de natură ideală, nonsubstanţială; este o entitate de ordin relaţional, comunicaţional şi informaţional.
Page82
4. Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural Omul este o fiinţă socială, relaţională, deci el nu rămâne indiferent la influenţele socio-culturale. Diferitele studii au pus în evidenţă influenţa socio-culturală şi socio-istorică asupra diferitelor componente ale psihicului. De exemplu, se afirmă faptul că procesul de dezvoltare socio-economică, evoluţia tehnologiei sunt procese care creează noi aptitudini. Există numeroase studii care demonstrează relaţia puternică dintre nivelul dezvoltării economice şi o serie de abilităţi individuale. Mai mult decât atât, o serie de trăsături, aptitudini, valori diferenţiază indivizii tocmai datorită faptului că au trăit în medii socio-culturale diferite. Studii semnificative făcute pe gemeni arată că, pe de o parte, gemenii care au trăit în aceleaşi condiţii socio-culturale prezintă în timp atât asemănări fizice şi somatice, cât şi asemănări în privinţa atitudinilor, abilităţilor, sistemului de valori, trăsăturilor de personalitate etc.; pe de altă parte, studiile făcute pe gemeni care au crescut, trăit separat au arătat că au rămas asemănări fizice şi somatice, dar sunt foarte diferiţi din punct de vedere al inteligenţei, atitudinilor, personalităţii în ansamblu, fiecare având aceşti parametri specifici mediului socio-cultural în care au trăit. Psihicul este puternic influenţat socio-istoric şi socio-cultural, prin socializare (însuşirea normelor sociale) oamenii devin fiinţe sociale diferite, conduitele sunt modelate diferit. Rolul factorilor culturali, sociali şi istorici în construirea personalităţii este determinant, astfel încât unicitatea personalităţii explică tocmai acest aspect.
Page82
Manifestări neobişnuite ale psihicului Pe lângă fenomene psihice curente, obişnuite, în atenţia cercetătorilor au intrat şi unele manifestări ale psihicului mai puţin obişnuite: telepatia, clarviziunea, precogniţia etc. Ele au fost grupate într-o categorie numită parapsihologie. II. Abordarea „piramidală” (verticală) a psihicului Abordarea „piramidală” (verticală) este numită şi abordare structural dinamică. Unul din primii psihologi care surprinde 2 instanţe cu roluri diferite este Pierre Janet. El consideră că există cel puţin 2 nivele: conştientul şi inconştientul, cu roluri diferite. În concepţia lui Freud apar 2 etape distincte: până în 1920 el consideră că există 3 nivele: inconştient, preconştient şi conştient. Inconştientul este rezervorul trăirilor şi actelor refulate, reprimate, locul instinctelor sexuale. În marea sa majoritate, aparatul psihic este inconştient. Preconştientul avea un rol de filtru, o funcţie de cenzură, care permite accesul selectiv în conştiinţă a acelor impulsuri şi tendinţe acceptabile pentru ea. Conştientul este stratul superficial, influenţat în mare măsură de mediul socio-cultural, de unde conflictul de bază între nivelul conştient şi celelalte două. Chiar dacă nivelul conştient are rol de cenzură, de control, veritabilul nivel de organizare a vieţii psihice îl constituie inconştientul. Acolo este expresia lui intimă, el alimentând acţiunile, imaginile, reprezentările, dar într-o formă deghizată, controlată de nivelul conştient. În aceste condiţii, funcţia principală a aparatului psihic este de reducere a tensiunilor neplăcute, prin descărcarea lor sau printr-un proces de refulare. Diferitele tendinţe refulate în decursul dezvoltării individului îşi fac loc, se satisfac în diferite modalităţi: acte ratate, sublimare, în vis, prin simptome nevrotice. . În acest sens, agresivitatea este o expresie a tendinţei primitive de autodistrugere. Diferitele conflicte dintre nivelele conştient şi inconştient se fac simţite în nevroze, în comportamente sado-masochiste ş.a. O a doua mare corecţie pe care o face Freud se referă la structura şi dinamica aparatului psihic. Aparatul psihic, de data aceasta, este interpretat în lumina mecanismelor de apărare a eului şi a operaţiunii de refulare. Aparatul psihic este alcătuit din 3 instanţe, cu roluri diferite, respectiv sinele, eul şi supraeul. Sinele, partea profundă care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor instinctuale, al dorinţelor refulate. Eul, care ocupă loc central, se dezvoltă prin diferenţierea aparatului psihic în contact cu realitatea externă. Activitatea sa este concomitent conştientă, preconştientă şi inconştientă. Eul dirijează procesele
Page82
intelectuale şi mecanismele de apărare, oferă soluţia conflictelor cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile. Supraeul reprezintă acea conştiinţă morală. Pentru Freud, conştiinţa morală este interiorizarea forţelor represive ale familiei şi societăţii. În psihologia contemporană există, de asemenea, abordări structuraldinamice. Un promotor, Ken Wilber, consideră că personalitatea umană este expresia unor nivele multiple ale conştiinţei umane. El identifică 5 tipuri de inconştient: - inconştientul fundamental, care se referă la structurile profunde ale personalităţii; - inconştientul arhaic – cu structuri primitive, de natură filogenetică; - inconştientul subemergent – cu structuri ex-conştiente; - inconştientul pecete (amprentă) – tendinţe nerefulate, dar care pot refula; - inconştientul emergent – structuri profunde, care nu au ieşit la suprafaţă încă. Din aceste 2 abordări structural-dinamice rezultă următorul specific: pe de o parte, ele operează cu conceptul de structură, care are 3 parametri de importanţă – totalitate, transformare, autoreglare, iar pe de altă parte, funcţionalitatea sistemului se bazează pe o serie de principii: - principiul structurării – în sensul că fenomenele psihice se integrează într-o totalitate; - principiul interacţiunii şi interdependenţei; - principiul integrării; - principiul trecerii de la o structură la alta; - principiul legilor de dinamică. În această concepţie, un rol important revine nivelului conştient, abordat şi el din mai multe puncte de vedere. Astfel, în psihologia contemporană, conştiinţa este definită „a gândi, a stabili relaţii, a face sinteze, a te autosupraveghea, a te adapta”. În consecinţă, conştiinţa, în psihologia contemporană, este forma supremă de organizare psihică, prin care se realizează integrarea activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează adaptarea şi raportarea continuă a individului la mediu. De aici rezultă funcţiile conştiinţei: - funcţia informaţional-cognitivă – extrage informaţii şi le integrează; - funcţia finalistă – operează cu scopuri, cu planuri; - funcţia anticipativ-predictivă; - funcţia reglatoare (nu de reprimare); - funcţia creativ-proiectivă. Există mai multe teorii contemporane cu privire la conştiinţă. Inconştientul ca ipostază a psihicului. Inconştientul reprezintă cel mai controversat nivel de organizare al vieţii psihice.
Inconştientul este definit de Freud, ca fiind rezervorul tendintelor infrante, si refulate. Tot Freud afirma că visele sunt mecanisme de protecţie impotriva impulsurilor care tind să se manifeste si care sunt in stransă legătură cu amintiri refulate ale copilariei. Jung a demonstrat că există un inconştient colectiv, anume acela care ţine de istoria speciei umane şi în care se concentrează expresii funadamentale ale speciei.. O caracteristică importantă a inconştientului este aceea că avem de a face cu o psihologie dinamică, deoarece inconştientul nu este o arhivă, ci un domeniu de conţinuturi cu o tendinţă permanentă de a reveni în conştient. In psihologia contemporana, inconstientul este definit ca fiind „ formatiune psihica care cuprinde tendinte ascunse, conflicte emotionale generate de eforturile intime ale personalitatii.” (Zlate Mielu). Inconştientul, arată Zlate, nu trebuie considerat ca lipsit de organizare, el dimpotrivă dispunând de o altă organizare, foarte personală” ca un alter ego, el neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aceasta nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivităţi”. Cu toate că structurile sale sunt mult mai simple decât cele ale conştientului, inconştientul are rol de energizare şi dinamizare a vieţii psihice. Principalele merite ale lui Freud în investigarea inconştientului: - descoperirea inconştientului dinamic, conflictual şi tensional, corelativ procesului refulării, - trecerea de la considerarea inconştientului ca substantiv ce desemnează faptele mintale refulate, la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce înseamnă că inconştiente nu sunt doar amintirile, ci şi mecanismele de refulare sau ceea ce porneşte de la Supraeu, - multiplicarea zonelor care se sustrag conştiinţei: Sinele sau Inconştientul propriu-zis, o parte a Eului şi Supraeul (primul reprezintă inconştientul refulat, celelalte două reprezintă inconştientul nerefulat), - considerarea inconştientului ca fiind profund, abisal şi nu doar un automatism psihologic, ca la Janet.
Elementele sistemului psihic sunt fenomenele psihice. Există 2 clasificări privind fenomenele psihice: clasificarea de tip tradiţional, care operează cu procese, activităţi şi însuşiri.
Page82
Urmează, apoi, etapa postfreudiană cu Adler care considera psihismul inconştient ca fiind determinat de voinţa de putere şi sentimentul de superioritate (mecanism compensator). Tot el introduce şi termenul de inconştient colectiv, interpretat ca o zonă supraindividuală a psihicului. Inconştientul colectiv conţine imagini ancestrale (arhetipuri), care oferă individului posibilitatea de a avea acces la „sufletul istoriei colective”.
a. procese psihice: modalităţi ale conduitei, cu o desfăşurare multifazică, specializate sub raportul conţinutului informaţional, al formei idealsubiective de realizare şi al mecanismelor operaţionale; b. activităţi psihice – modalităţi esenţiale, prin intermediul cărora individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite din acţiuni, operaţii, orientate în direcţia realizării unui scop şi susţinute de o puternică motivaţie; c. însuşirile psihice sunt sintetizări (ansambluri sintetice) şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante, aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi, care redau structurile globale şi stabile ale personalităţii şi care tind să-i dea acestuia individualitatea: temperamentul, aptitudinile, caracterul. La aceste 3 categorii de procese şi activităţi, însuşiri se adaugă condiţii facilitatoare.
senzaţii senzoriale percepţii reprezentări procese cognitive gândirea logice memoria imaginaţia emoţii procese afective sentimente pasiuni procese volitive (legate de voinţă) limbajul jocul activităţi psihice învăţarea munca creaţia temperament însuşiri psihice aptitudini caracter motivaţie condiţii facilitatoare atenţie deprinderi
Interacţiunea şi interdependenţa dintre procese, activităţi, însuşiri şi condiţii relevă unitatea vieţii psihice şi eficienţa ei.
Page82
Fenomene psihice
Psihicul ca sistem. Caracteristicile SPU (sistemul psihic uman) SPU (Neveanu) este un sistem energetico-informaţional, de o complexitate extremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj, fiind dotat cu dispozitive selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii. De aici rezultă următoarele caracteristici ale SPU: 1. caracterul informaţional – operaţional, stimulator – energizant, axiologic; 1. caracterul interacţionist, indiferent de clasificarea pentru care optăm, tradiţională sau contemporană, în care interacţiunea între elementele componente este definitorie; 3. SPU este ambilateral orientat, adică spre exterior, dar şi spre interior, spre noi înşine; 4. SPU este evolutiv, evoluează odată cu procesele de creştere, maturizare. 5. SPU are o ierarhizare funcţională şi valorică. Ierarhizarea valorică constă în cele 3 nivele (conştient, inconştient, subconştient). Conştientul are şi el următoarele nivele funcţionale: - nivelul de maximă acuitate şi claritate (starea de veghe, ) - acuitate moderată sau minimă (starea de aţipire) - acuitate slăbită (boală) - acuitate abolită (comă). Această ierarhizare funcţională poate fi sesizată şi în cazul anumitor destructurări ale nivelului conştient (stări crepusculare şi oniroide, trăiri halucinatorii), după cum întreaga personalitate poate prezenta nivele funcţionale diferite (caracteropatii, nevroze, alienări etc.) 6. SPU are caracter antientropic şi antiredundant - înlătură informaţia de prisos şi nonaleatoriu 7. SPU are caracter adaptativ şi de autoreglare a ambianţei. Conceptul de sistem psihic uman pentru psihologie are următoarele valenţe:
Page82
Considerându-se că această clasificare nu surprinde exact obiectul psihologiei, care este activitatea omului concret, îndreptată spre realizarea anumitor scopuri, bine definite, se foloseşte termenul de mecanism psihic, identificându-se următoarele: • mecanisme informaţional – operaţionale - subliniază ideea prelucrării active a informaţiilor; există 2 tipuri de asemenea mecanisme: mecanisme de recepţionare şi prelucrare primară a informaţiilor, mecanisme de prelucrare secundară şi de transformare a informaţiilor; • mecanisme stimulator – energizante (motivaţia, afectivitatea) • mecanisme de reglaj psihic • mecanisme integratoare - a tuturor celorlalte în structurile complexe ale personalităţii.
PROCESE COGNITIVE 1. Senzaţia Senzaţia este un mecanism de captare, înregistrare şi prelucrare precoce (primară) a informaţiilor. problematica senzaţiilor constă în: - senzaţia, ca primă formă de psihic, reproduce în creierul uman însuşirile simple ale stimulilor, care acţionează direct asupra organismului, reflectarea în cauză având un caracter direct, nemijlocit; - senzaţiile reflectă însuşirile concrete, exterioare, fenomenale, neesenţiale, cele care apar la suprafaţa obiectelor, fenomenelor În acest sens, definiţii recente spun că senzaţiile „sunt procese psihice elementare, care reflectă diferitele însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale organismului, în momentul acţiunii directe a stimulilor asupra receptorilor. Indiferent de modul de definire, în problematica senzaţiei întâlnim 3 elemente: - stimulul fizic – materie sau energie ce acţionează asupra organelor de simţ; - răspunsul fiziologic – o structură a activităţii electrice, apărută în organul de simţ, în analizator; - experienţa senzorială, subiectivă, aşa cum este trăită ea de persoana în cauză. 1.2. Clasificarea şi caracterizarea senzaţiilor
Page82
• cresc posibilităţile descriptive şi explicativ interpretative ale psihologiei • există premise pentru un model psihocomportamental de ansamblu • putem înţelege mai bine natura şi specificul fiecăruia din elementele aflate în interacţiune • se clarifică şi se nuanţează raporturile dintre psihismul subiectiv şi comportamentul exteriorizat, acestea fiind reciproc convertibile. • de asemenea, SPU ne orientează în planul cercetării psihologice, în sensul de a putea identifica şi descrie exact sau mai exact relaţiile dintre elementele componente. • conceptul de sistem psihic are o mare importanţă terapeutică, educaţională; pentru obţinerea unui anumit efect, de ordin terapeutic, educaţional, trebuie acţionat asupra mai multor componente, trebuie dirijate interacţiunile, iar eforturile de acţiune să fie convergente.
1.3. Mecanismele psihofiziologice ale senzaţiilor 1.3.1 Recepţia stimulilor Organele esenţiale sunt receptorii, foarte numeroşi şi specializaţi. Sunt sensibili faţă de stimuli specifici adecvaţi, cu excepţia stimulilor electrici şi mecanici, consideraţi ca stimuli universali. Aceşti receptori sunt specializaţi numai în raport cu tipul de energie pe care o captează, nu şi cu cea pe care o transmit prin fibrele nervoase, aceasta fiind identică. Rolul esenţial al receptorilor este de a converti energia fizică externă a stimulilor, în activitate neurală, practic electrică. Procesul se numeşte transducţie. Aici intervine o serie de parametri, legaţi de intensitatea stimulului.
Page82
După criteriul morfologic, există senzaţii vizuale, auditive, gustative, olfactive, cutanate. Aceasta este o clasificare vulnerabilă, cu validitate redusă, cel puţin din următoarele puncte de vedere: - reduce, neglijează o serie de senzaţii (de echilibru…); - nu poate explica senzaţiile ale căror organe de simţ nu erau precizate şi clar delimitate; - nu oferă informaţii suficiente despre submodalităţile senzoriale. Senzaţiile vizuale asigură cunoaşterea proprietăţilor obiectuale (formă, culoare, mărime), constituie un factor integrator al întregii experienţe senzoriale de cunoaştere, organizează şi coordonează mişcările voluntare, asigurând coerenţa comportamentală. Senzaţiile auditive contribuie la formarea structurilor psihice superioare specific umane (limbajul), la dezvoltarea psihică generală a omului. Senzaţiile gustative au 2 funcţii importante: cunoaşterea însuşirilor gustative a obiectelor şi reglarea comportamentului alimentar. Senzaţiile olfactive reglează şi ele comportamentul alimentar şi sunt implicate în mecanismele de apărare. Senzaţiile cutanate: tactile (permit cunoaşterea anumitor proprietăţi fizice, termice, dureroase. Senzaţiile organice reechilibrează organismul (foame, sete), asigură starea se sănătate, se includ în dinamica generală a personalităţii. Senzaţiile proprioceptive a) somato-estezice (informează scoarţa despre postura corpului), b) kinestezice (transmit informaţii despre mişcările active şi despre rezultatele acestora). Senzaţiile ortostatice şi de echilibru menţin echilibrul vertical şi asigură redresarea posturii în caz de alunecare etc.; pentru anumite profesiuni aceste disfuncţii sunt contraindicaţii nete (piloţi, paraşutişti). Senzaţii vibratoare asigură un plus de informaţie Senzaţii algice semnalează tulburări funcţionale, au rol de apărare a organismului.
1.3.2. Conducerea influxului nervos la creier Se face prin intermediul fibrelor aferente. Traseul care porneşte de la receptor la creier nu este continuu, ci prezintă 3-4 întreruperi sinaptice. De la o sinapsă la alta creşte numărul de neuroni, apoi nr. de sinapse, astfel încât diferitele prelucrări succesive ale informaţiei sunt tot mai complexe. Astfel, informaţiile semnificative sunt reţinute şi trimise mai departe, altele mai puţin semnificative sunt eliminate sau blocate la nivel subcortical. 1.3.3. Interpretarea informaţiilor nervoase de către creier Acesta este mecanismul cel mai important al senzaţiei. Se produce în zonele de proiecţie corticală ale analizatorului, zone care se compun dintr-o porţiune centrală sau primară, numită nucleul analizatorului şi o alta, numită zona periferică (exemplu: aria vizuală se află în lobul occipital, aria auditivă în lobul temporal etc). Segmentul cortical decodifică semnalele primite, le prelucrează într-un cod-imagine, care se află în relaţie izomorfă cu însuşirile stimulului recepţionat.
1.4. Proprietăţile senzaţiilor Calitatea senzaţiilor - constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive etc., caracteristică ce are mare importanţă în identificarea corectă a fenomenelor, obiectelor şi mai ales în ghidarea comportamentului. Intensitatea senzaţiilor este legată, în principal, de intensitatea fizică a stimulilor. Studiul relaţiei cauzale dintre intensitatea fizică a stimulului şi intensitatea experienţei subiective, materializată în legea intensităţii, a fost una dintre primele legi descoperite în psihologie. S-a constatat că intensitatea senzaţiei nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, intervenind şi alte variabile, cu rol de ponderare: - caracteristicile stimulului, respectiv durata aplicării lui. Chiar dacă un stimul nu dispune de o intensitate puternică sau suficientă pentru a produce o senzaţie, aceasta totuşi apare, prin aplicare repetată; - modul de aplicare a stimulului. Se pare că aplicarea intermitentă produce o senzaţie mai mare decât aplicarea lui continuă. Un sunet
Page82
1.3.4. Confirmarea activităţii verigilor periferice Se produce prin intermediul conexiunii inverse, care constituie un mecanism reglator. Instanţele corticale controlează activitatea receptorilor, obligându-i la modificarea stărilor funcţionale (amplificarea excitabilităţii, eliminarea excitabilităţii, evitarea stimulului). Dacă oricare din cele 4 mecanisme nu funcţionează, respectiv dacă suportul material (receptori, cai aferente, zona corticală, căile descendente) este afectat, senzaţia nu se mai produce.
1.5. Legile senzaţiilor Legea intensităţii se referă la relaţia dintre intensitatea stimulului şi intensitatea senzaţiei. Pentru ca o senzaţie să se producă, este necesar ca stimulul să aibă o anumită valoare (prag absolut minimal). Există, însă, o intensitate a stimulului, care, odată depăşită, nu mai produce o senzaţie specifică. De obicei apare durerea. Această intensitate maximă se numeşte prag absolut maximal. Regulă: între prag şi sensibilitate există o relaţie inversă: cu cât pragul este mai mare, sensibilitatea este mai redusă. Există, de asemenea, un prag diferenţial, care reflectă diferitele modificări, schimbări în intensitatea stimulului. Subliniere : există şi un prag operaţional, care arată cât trebuie să fie diferenţa de intensitate manifestată în variaţia stimulului, pentru ca omul să poată sesiza optim, corect, rapid, această variaţie. Legea adaptării – sensibilitatea nu rămâne nemodificată sub influenţa îndelungată a unui stimul specific, de intensitate constantă. Creşterea sau scăderea sensibilităţii ca urmare a acţiunii repetate a stimulilor sau a modificărilor de mediu se numeşte adaptare senzorială. Trecerea de la lumină la întuneric modifică sensibilitatea (care creşte, scăzând pragurile). Legea sensibilizării. Creşterea sensibilităţii ca urmare a unor fenomene de interacţiune. Cel mai interesant exemplu este legat de
Page82
produce o senzaţie mai puternică dacă este recepţionat cu ambele urechi, decât în cazul uneia. Există o serie de particularităţi anatomo-fiziologice, începând cu mărimea suprafeţei receptoare stimulate ş.a. La aceşti factori se mai adaugă condiţiile concrete în care are loc recepţia, de exemplu, acelaşi stimul luminos poate produce senzaţii diferite dacă este aplicat în condiţii de lumină totală sau de obscuritate. Durata senzaţiilor se referă la existenţa în timp a senzaţiei. În general, senzaţia persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. În acest interval de timp intensitatea senzaţiei nu este aceeaşi. Se poate amplifica, diminua, se pot produce fenomene de adaptare. Nu întotdeauna senzaţia dispare după ce dispare stimulul, există fenomene de post-acţiune. În cadrul sensibilităţii vizuale, imaginile care se păstrează după încetarea acţiunii stimulului poartă numele de imagini consecutive. Există numeroase efecte consecutive de mişcare sau de culoare, pozitive (în care se păstrează calitatea originară) sau negative (în care se schimbă calitatea originară). Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute. În cazul primelor, există tendinţa căutării, prelungirii, repetării senzaţiilor respective, în timp ce ultimele vor fi stopate, scurtate, evitate. Deci, senzaţiile produc evenimente agreabile, de confort psihic, altele experienţe dezagreabile. De aici, apropierea sau respingerea stimulului respectiv.
interacţiunea dintre analizatori diferiţi. De exemplu, s-a constatat că hiperventilaţia, consumul de substanţe dulci-acrişoare, sensibilizează analizatorul vizual, deci scade perioada de adaptare la întuneric. Legea depresiei. Dacă, prin sensibilizare creşte sensibilitatea, prin depresie sensibilitatea scade. Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului. S-a constatat că la anumiţi stimuli, chiar la o intensitate scăzută, se produc senzaţii foarte puternice. În acest caz, stimulul are o puternică semnificaţie pentru organism sau pentru persoană. Această lege contrazice într-o oarecare măsură legea intensităţii. Legea sinesteziei. Sunt situaţii când un stimul, deşi este aplicat pe o anumită modalitate senzorială, poate produce efecte proprii unui alt analizator. Sunt persoane care relatează că au o audiţie colorată. Legea compensării. Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale poate duce la perfecţionarea altei modalităţi senzoriale, care preia asupra ei funcţiile primeia sau o parte din ele. Legea condiţionării social-istorice. Şi în sensibilitate se manifestă condiţionarea factorilor socio-istorici şi socio-culturali. În societatea modernă s-a constatat dezvoltarea, perfecţionarea sensibilităţii vizuale şi auditive.
PERCEPŢIA Percepţia este un mecanism psihic de prelucrare profundă a informaţiilor Specificul psihologic al percepţiei Percepţia asigură conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului, în sensul că noi nu percepem însuşiri separate (discuţii privind realitatea senzaţiilor), noi percepem obiectul în totalitatea determinărilor sale. Astfel, comparativ cu senzaţia, percepţia este: 1. inferenţială, în sensul că, pe baza unor caracteristici ale obiectului, noi facem inferenţe (judecăţi) despre alte caracteristici ale obiectului 2. categorială, noi plasăm obiectele în diferite categorii 3. relaţională (facem comparaţii între un stimul şi toţi ceilalţi aflaţi în mediul înconjurător)
Page82
1.6. Importanţa senzaţiilor senzaţiile au următoarea importanţă în structura psihicului uman: - informează despre variaţiile care se produc în circumstanţele de mediu; - asigură adaptarea organismului la aceste condiţii fluctuante - orientează şi controlează conduitele actuale ale individului - echilibrarea şi adaptarea organismului la mediu, în cazul perturbării sau restricţionării funcţionalităţii unui analizator sau altul.
adaptativă, în sensul că noi ne plasăm atenţia asupra elementelor informaţionale mai importante 5. ca şi alte mecanisme psihice, percepţia se bazează pe o serie de cunoştinţe anterioare. În cadrul mecanismelor psihice de prelucrare a informaţiilor, percepţia ocupă locul cel mai important. Nu există activitate psihică fără suport perceptiv. Are un rol foarte mare în interacţiunea umană (percepţia interpersonală sau percepţia socială). 4.
În această accepţiune, percepţia este văzută ca o fază a activităţii umane, ca un moment al sistemului comportamental. Mai mult decât atât, percepţia este ea însăşi o activitate, având o serie de faze (detecţia, discriminarea, identificarea şi interpretarea). Percepţia este un rezultat al implicării active a subiectului. Persoanele care au capacitatea de a surprinde lucruri mai greu accesibile în structurile obiectului au spirit de observaţie. Fiind implicată percepţia în toate activităţile, în anumite domenii este necesar să învăţăm oamenii să perceapă = învăţare perceptivă (ex.: în Psihologia muncii, funcţia de supraveghere a panourilor de comandă necesită o asemenea învăţare perceptivă) Percepţia prelucrează informaţiile; pentru că obiectele trebuie identificate, prelucrarea se face etapizat. Percepţia ca deformare a obiectului În această accepţiune, s-a plecat de la varierea obiectului după dispoziţiile celui care percepe, dar şi de la studiul iluziilor vizuale. Iluziile sunt cazuri particulare ale percepţiilor şi există mai multe explicaţii pentru care apar iluziile. Piaget vorbeşte despre efectul de centrare, supraestimarea unui element luat etalon. 2. Percepţia ca expresie a personalităţii În această accepţiune, pe primul loc trec factorii de personalitate care intervin şi mediază contactele cognitive ale omului cu lumea. Factori temperamentali, obişnuinţe, mentalităţi, prejudecăţi, interese, motivaţii îşi pun amprenta asupra receptării şi prelucrării informaţiei. Selecţia stimulilor, prelucrarea lor se fac în condiţiile implicării factorilor de personalitate (această accepţiune stă la baza testelor proiective de personalitate, în care se prezintă stimuli nestructuraţi subiecţilor şi aceştia structurează stimulii, le dau un sens, o semnificaţie, în funcţie de structura lor de personalitate. Factorii temperamentali: colericul şi sanguinicul percep foarte rapid, expeditiv, dar cu numeroase omisiuni; flegmaticul percepe lent, dar mai analitic. Sunt persoane care percep sincretic, global, nediferenţiat, fără a acorda atenţie detaliilor, după cum sunt persoane care percep analitic, se
Page82
1. Percepţia ca activitate
1.
Mecanismele şi legile percepţiei MECANISMELE
Page82
centrează pe detalii, pe amănunte, astfel încât ei nu pot să structureze imaginea globală (câmpul perceptiv global). De asemenea, această implicare a personalităţii se manifestă şi în percepţia de sine, care poate, evident, produce deformări, supra sau subevoluări. Determinanţii percepţiei Deja din studiul accepţiunilor percepţiei, rezultă o serie de factori care influenţează percepţia: Determinanţii exteriori ai percepţiei, intervin în primul rând caracteristicile stimulului, cum ar fi: intensitatea, durata, frecvenţa, modul de dispunere în câmpul perceptiv, natura materialului (eterogen sau omogen), precum şi unele particularităţi ale contextului în care se prezintă stimulul (poziţia în câmpul perceptiv, existenţa sau nu a contrastului dintre obiect şi fond etc.) În ceea ce priveşte determinanţii interiori: motivaţie, trăsături de personalitate, temperament, recompensele şi pedepsele eventual asociate cu rezultatul percepţiei, setul sau starea de pregătire sau montajul; în anumite situaţii oamenii sunt pregătiţi, avertizaţi despre sarcina perceptivă şi se montează, dacă apare o atitudine pregătitoare, care poate avea următoarele efecte: asimilarea pozitivă (percepem un obiect şi-l introducem în categoria de care aparţine foarte rapid, dar există şi o asimilare negativă, în care deformăm obiectul). În ceea ce priveşte determinanţii relaţionali – aceştia constau în relaţia care apare în situaţia dată între particularităţile stimulului şi stările subiective. Ca urmare, a existenţei celor 3 categorii de factori, nu întotdeauna aceştia contribuie în mod egal sau adecvat la desfăşurarea procesului perceptiv şi în funcţie de predominanţa unora sau altora din aceste categorii de factori apar următoarele tipuri de comportamente perceptive: a. comportamente de detectare şi diferenţiere adecvată a însuşirilor stimulului – predomină determinanţii externi; b. comportamente oscilatorii sau deformante – predomină condiţiile interne, se implică foarte mult personalitatea, apar iluzii, imagini deformate; c. comportamente corective – noi menţinem invariantă imaginea chiar în condiţiile schimbărilor stimulului; d. comportamente de clasificare e. comportamente de identificare categorială. Cert este că în desfăşurarea proceselor perceptive, personalitatea, alte mecanisme cognitive (gândirea, memoria etc.) intervin în mod activ şi facilitează percepţia, dar pot avea şi efecte de percepţie inadecvată.
Explorarea perceptivă, prin care se înţelege ansamblul operaţiilor efectuate cu scopul cunoaşterii, în timp ce subiectul utilizează capacităţile sale de observare a mediului. Cu cât în procesul de explorare sunt implicate mai multe operaţii (tatonare, căutare, analiză, comparare) şi mai multe organe de simţ, mai mulţi analizatori, cu cât obiectul va fi mai rapid şi mai bine reflectat de către subiect. b. Gruparea - în percepţie anumite elemente ale câmpului percepţiei par a forma o structură se grupează, par a aparţine aceleiaşi unităţi. Astfel, în grupare acţionează următoarele legi: - legea proximităţii – elementele apropiate sunt percepute ca aparţinând aceleiaşi forme; - legea similarităţii – elementele asemănătoare sunt percepute ca aparţinând aceleiaşi forme - legea simetriei – elementele care sunt dispuse simetric faţă de o axă sunt percepute mai uşor decât elementele dispuse asimetric. c. Anticiparea, care rezultă din atitudinea pregătitoare din set; d. Schematizarea – ceea ce percepem, noi tindem să schematizăm. 2. LEGILE În afara legilor specifice grupării, există o serie de legi generale ale percepţiei: 1. Legea selectivităţii perceptive exprimă caracterul activ al persoanei în raport cu ambientul său, în sensul că el operează o selecţie, nu toate elementele din câmpul perceptiv sunt percepute şi nu toate caracteristicile obiectului sunt percepute. 2. Legea constanţei perceptive – imaginea perceptivă este invariantă, se menţine constantă, chiar atunci când există variaţii ale obiectului perceput; 3. Legea semnificaţiei – se percep mai rapid, mai corect, deşi uneori semnificaţia poate duce la deformări, obiectele care au o anumită valoare, semnificaţie pentru noi, ceea ce ne interesează mai mult, ceea ce corespunde aşteptărilor noastre. 4. Legea integralităţii perceptive – percepţia creează conştiinţa unităţii obiectului. 5. Legea proiectivităţii imaginii perceptive – arată faptul că, deşi imaginea perceptivă se formează la nivel cortical, ea este proiectată la nivelul obiectului. 6. Legea structuralităţii perceptive – arată că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci îndeosebi cele cu mai mare încărcătură informaţională. Există o serie întreagă de percepţii complexe: percepţia spaţiului vizual, percepţia spaţiului auditiv, percepţia timpului, percepţia mişcării, după cum există şi forme speciale de percepţie: percepţia subliminală,
Page82
a.
adică stimuli ce nu ating gradul liminal, percepţia extrasenzorială, percepţia fenomenelor luminoase etc. În percepţia spaţiului vizual, percepem: forma, distanţa, mărimea, orientarea, relieful şi acest lucru se face pe baza unor indici: mărimea relativă a obiectelor, înălţimea relativă în plan, superpoziţia, poziţia în raport cu sursa de lumină (obiectele luminoase, luminate sau vopsite în culori vii par mai apropiate). În percepţia timpului ne interesează succesiunea, durata şi orientarea temporală. Poate fi învăţată prin aceleaşi mecanisme de învăţare perceptivă. Prin percepţia subliminală nu pot fi induse comportamente care contravin atitudinilor fundamentale ale subiectului. În anumite state legislaţia interzice folosirea unor astfel de mesaje subliminale, dar poate fi un procedeu terapeutic, diferite fobii, angoase pot fi eliminate şi printr-o expunere subliminală. Percepţia subliminală necesită o discuţie aparte, respectiv percepţia realizată prin alte canale decât cele normale, percepţia fenomenelor luminoase rare. Percepţia este un proces cu 3 roluri fundamentale, în raport cu existenţa şi activitatea umană: a. rol de informare a individului privind caracteristicile obiectelor, fenomenelor, proceselor lumii înconjurătoare, inclusiv a lumii sociale şi în funcţie de corectitudinea imaginii perceptive, activitatea umană este mai mult sau mai puţin eficientă; b. rol de orientare sau de reglare a comportamentelor pentru că în funcţie de variaţia ambientului noi trebuie să ne reglăm (să ne adaptăm comportamentele la acestea, astfel în diferite afecţiuni neurologice sau de altă natură, unde percepţia se realizează cu disfuncţii, adaptarea omului la schimbările ambientale se realizează cu dificultăţi). c. rol de comutare, în sensul că prin percepţie se închid şi se deschid o serie de activităţi umane, percepţia fiind factorul care declanşează, comută activitatea în funcţie de varierea mediului ambiant.
I. Delimitări conceptuale În viziunea clasică, reprezentarea este procesul psihic care permite acţiunea mentală cu obiectul în absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor noastre de simţ (operarea mentală cu obiectul în lipsa lui).
Page82
REPREZENTAREA
II. Caracterizarea psihologică a reprezentării • conţinutul informaţional al reproducerii constă în însuşirile concrete ale obiectelor, însă cele mai importante, caracteristice unui obiect; • forma, imaginea este mai ştearsă uneori, mai palidă, mai instabilă, uneori este fragmentară, lacunară (Ebbinghaus); • uneori reprezentările depind şi de numărul de percepţii care au stat la baza formării ei, această vivacitate mai redusă depinde şi
Page82
În viziunea modernă (mecanisme), reprezentarea este mecanism psihic de reexprimare a informaţiilor. În legătură cu reprezentarea, există discuţii contradictorii în psihologie: • referitoare la exagerarea rolului reprezentării în sistemul psihic uman, acesta substituind gândirea, conceptele, după cum o serie de autori au minimalizat, au subapreciat rolul reprezentării, considerând-o ca o formă particulară de memorie. În psihologia contemporană, există, de asemenea, numeroase ambiguităţi în ceea ce priveşte reprezentarea, care provin din însăşi natura contradictorie a acesteia: • reprezentarea începe în percepţie, dar se extinde până la nivelul conceptelor abstracte; • prin conţinut, se apropie de percepţie, dar prin mecanismele operaţionale se apropie de gândire; • există un grad mai ridicat de izomorfism (corespondenţă punct cu punct) cu modelul informaţional (schema tipică); • nu are secvenţe, etape care să poată fi bine definite; De asemenea, există o serie de aspecte contradictorii cu privire la reprezentare, care apar din absenţa actuală a obiectului: 1. imaginea mentală are o serie de aproximări faţă de obiectul ca atare; 2. prin reprezentare se reflectă doar însuşirile mai importante ale obiectului; 3. reprezentarea prelucrează informaţiile, le selecţionează pe cele cu un grad mai mare de generalitate, le structurează în imagini stabile (reprezentarea este o percepţie trecută, prelucrată, îmbogăţită, reelaborată şi abia apoi reprodusă). Cu alte cuvinte, reprezentarea face trecerea de la senzorial la logic. Stimulii acţionează asupra noastră în senzaţii, percepţii, extragem informaţiile şi operăm într-o anumită manieră cu ele, pentru a ne forma anumite reprezentări, deja această operare anticipând gândirea, formarea conceptelor.
de semnificaţia acordată celor percepute, altor factori psihologici ai subiectului; • de asemenea, datorită faptului că orice reprezentare presupune un proces de schematizare, în reprezentări noi operăm cu valori medii; • reprezentarea are un caracter generalizat, se referă la clasele de obiecte.
• • •
•
IV Clasificarea reprezentărilor: după analizatorul predominant, reprezentările pot fi: vizuale (cele mai numeroase), auditive, kinestezice; după tipul de activitate în care sunt implicate: reprezentări tehnice, literare, sportive, artistice; după gradul lor de generalitate: reprezentări individuale (ale unui singur obiect, mai rar întâlnite) şi reprezentări generale. Chiar dacă noi am spus că la baza reprezentărilor stau interacţiunile cu obiectele, ne putem forma reprezentări şi prin procesul imaginaţiei, adică pe baza unor fapte pe care nu le-am perceput direct; o categorie deosebită de reprezentări – reprezentările sociale. Noţiunea a fost lansată în 1961 de psihologul francez de origine română Moscovici, care se referă la forme de gândire socială, modalităţi de gândire, comunicare, în raport cu un anumit mediu social. Cu alte cuvinte, noi avem despre anumite grupuri sociale, despre anumite comunităţi, anumite reprezentări, care uneori pot
Page82
III. Proprietăţile reprezentărilor: 1. Figurativitatea – respectiv se redă ceea ce este tipic, respectiv se alcătuieşte un portret rezumativ, aceasta datorită faptului că reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut, nu sunt reproduceri pasive ale acestora, ci sunt rezultatul unor prelucrări, sistematizări, combinări şi chiar recombinări ale însuşirilor senzoriale, astfel încât reprezentările pot fi numite ansambluri medii de percepţii diferenţiate, rezultatul fiind imaginea acestora figurală, reprezentativă. 2. Operativitatea – reprezentarea are un caracter operativ, în sensul că se reconstituie obiectul, categoria, pe baza unor mecanisme (prelucrări, sistematizări, selecţii); 3. Panoramizarea – noi vedem obiectul în integralitatea sa. Deci, reprezentarea are un caracter integrativ, caracter simbolic şi semnificativ, caracter constructiv, caracter creativ şi caracter social.
deveni clişee, stereotipuri, prejudecăţi şi în funcţie de care avem anumite tendinţe acţionale faţă de respectivele grupuri sociale.
PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE G Ă N DI R E A Definitia gandirii Gandirea nu opereaza cu obiecte individuale, ci cu relatii. Aceste relatii pot fi categoriale (sunt evidentiate in cadrul piramidei conceptelor; exemplu: pasare-gaina) si determinative (relatii de determinare de orice fel: relatii cauza-efect, genetice, functionale etc.; exemplu: ou-gaina). Gandirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrală in reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor Faptele psihice prin care se manifesta gandirea sunt: • sistemele operationale de nivel intelectual; • conceptele si insusirea lor prin invatare; • intelegerea; • rezolvarea de probleme. Componenetele si structura gandirii Gandirea are doua mari componente, una informationala si alta operationala, prima dezvaluindu-ne latura ei de continut (faptul ca dispune de “unitati informationale” despre “ceva” anume – obiecte, fenomene, evenimente), cea de-a doua latura functionala (faptul ca implica transformari ale informatiilor in vederea obtinerii unor produse care, prin depasirea situatiei problematice, sa asigure adaptarea la mediu).
Page82
V. Rolul reprezentărilor în cunoaştere • Ele constituie puncte de plecare, puncte de sprijin pentru majoritatea mecanismelor psihice, sunt materia primă pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie. • Sunt instrumente de planificare şi de reglare a conduitei umane, integrate în diferite tipuri de activitate (de joc, de învăţare, de rezolvarea a problemelor, de muncă, de creaţie); reprezentările ajută la finalizarea performantă a acestora. • Constituie un bilanţ al cunoaşterii, dar şi o premisă a ei. • Reprezentările sociale reprezintă o modalitate de a anticipa interacţiunea cu alţi indivizi, cu alte grupuri, ori tocmai această aşteptare ne ghidează nouă interacţiunile cu grupul social respectiv. Este evident că de corectitudinea acestei imagini depinde interacţiunea ulterioară, de ordin interpersonal, intergrupal etc.
Page82
Latura informationala este constituita din ansamblul notiunilor si conceptiilor ca forme generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor si fenomenelor. “Un concept este un raspuns comun la o clasa de fenomene al caror membri manifesta cateva trasaturi comune” Cele sapte caracteristici ale conceptului stabilite de el sunt urmatoarele: 1) conceptele nu sunt date senzoriale, ci sisteme care sunt produse de raspunsurile noastre la diferite situatii trecute caracteristice; 2) utilizarea lor inseamna de fapt aplicarea experientei trecute la situatia actuala; 3) conceptele reunesc datele senzoriale independente; 4) la om cuvintele sau alte simboluri sunt mijloacele de legatura ale elementelor independente ale experientei noastre; 5) conceptele au doua moduri de utilizare: cea extensiva, comuna pentru toti oamenii, si cea intentionala, care variaza de la individ la individ; 6) un concept nu este obligatoriu “rational”; 7) un concept poate exista fara a fi formulat intr-o maniera constienta (dupa Delay si Pichot , 1969, p.242). Rosch (1975) definea conceptul ca ”prototip al obiectului”, iar Changeux (1983) arata ca el este “o imagine simplificata, scheletica, redusa la trasaturile esentiale formalizate ale obiectului desemnat” (p.179). Pentru logicieni conceptele definesc clase de obiecte date sau construite, ele fiind comune pentru toti oamenii. Pentru psihologi, ele sunt sisteme de raspunsuri invatate, care “permit organizarea si interpretarea elementelor furnizate prin perceptiile noastre si care influenteaza comportamentul, indiferent de toate stimularile venite din mediu, permitandu-ne sa aplicam automat experienta noastra trecuta la situatiile prezente” (Delay si Pichot, 1969, p.241). In mintea omului conceptele nu sunt izolate, ci inlantuite unele de altele, formand sisteme conceptuale. Latura operationala a gandirii cuprinde ansamblul operatiilor si procedeelor mentale de transformare a informatiilor, de relationare si prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si notiunilor, in vederea obtinerii unor cunostinte noi sau rezolvarii unor probleme. Gandirea foloseste doua categorii de operatii: unele sunt fundamentale, de baza, fiind prezente in orice act de gandire si constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se numai in anumite acte de gandire si particularizandu-se in functie de domeniul de cunoastere in care este implicata gandirea. In randul acestora din urma intalnim mai multe modalitati si procedee operationale care se clasifica in perechi opuse. Cele doua laturi ale gandirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o foarte stransa interactiune si interdependenta. Ele se imbina dand nastere la adevarate structuri pe care le denumim structuri cognitive ale gandirii. Acestea pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informatii si operatii ce presupun organizare si diferentiere interioara intre elementele componente,
Page82
coerenta si operativitate ca si tendinta de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului. Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrarile in gandire. De aceea, in functie de natura, consistenta si corectitudinea lor pot facilita sau, dimpotriva, perturba depasirea dificultatilor. Cele mai cunoscute fenomene de influenta negativa a structurilor cognitive ale gandirii asupra procesului rezolvarii problemelor sunt: • fenomenul “orbirii” gandirii care consta in imposibilitatea sesizarii a ceea ce este esential intr-o problema incarcata cu multe date superflue, de prisos, ascunse, mascate, asezate dezordonat; • fenomenul stereotipei gandiri, adica perseverarea ei in aceeasi directie sau maniera de lucru si atunci cand conditiile problemei s-au schimbat; • fenomenul fixitatii functionale consta in imposibilitatea de a da unor obiecte si alte utilizari decat cele normale, firesti, in vederea utilizarii lor in alte scopuri. Psihologii care au cercetat experimental aceste fenomene (Katz, 1949; Duncker, 1935; Maier, 1933; Bulbrook, 1932 etc.), au aratat ca ele se datoreaza saraciei, rigiditatii, lipsei de suplete a structurilor cognitive ale gandirii. Gandirea ca proces psihic central • Argumente privind centralitatea gandirii: • este definitorie pentru om ca subiect al cunosterii logice, rationale; • valorifica resursele celorlalte functii si procese psihice pe care le orienteaza si coordoneaza. • Gandirea are un caracter procesual – exprima caracterul infinit al cunoasterii umane care nu ajunge niciodata la produse cognitive definitive. • Modelul tridimensional al intelectului. J.P. Guilford afirma existenta a trei factori componenti ai intelectului: 5 operatii (evaluare, gandire convergenta, gandire divergenta, memorie, cognitie); 4 continuturi (comportamental, semantic, simbolic, figural); 6 produse (unitati, clase, relatii, sisteme, transformari, implicatii). Combinarea acestora conduce la identificarea a 120 (5x4x6) de capacitati ce pot fi descrise in termenii unor operatii, continuturi si produse specifice. Guilford identifica patru caracteristici de ansamblu ale functionarii gandirii: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea si elaborarea. Modalitati de operare a gandirii • Analiza si sinteza superioara sunt operatiile gandirii prin care se realizeaza in plan mental, cu ajutorul simbolismului verbal, descompuneri, separari, disocieri ale unor obiecte si fenomene in parti componente si apoi reunirea lor, uneori dupa o alta schema, cu scopul generarii de informatii noi.
Comparatia este operatia gandirii prin care alaturam in plan mental doua sau mai multe obiecte cu scopul stabilirii asemanarilor si deosebirilor. Orice comparatie are la baza un criteriu clar formulat. Cand utilizam mai multe criterii, acestea sunt considerate succesiv. • Abstractizarea este operatia predominant analitica, prin care gandirea, actionand maximal selectiv, pozitiv si negativ, trece de la aparenta la esenta, de la variabil la invariabil, de la concret la abstract. In procesul ascendent al cunosterii, abstractizarile se aplica nu numai concretului, ci si unor abstractiuni subordonate. • Generalizarea este operatia gandirii dominant sintetica prin care insusirile esentiale si generale sunt reunite intr-un model informational unic, menit sa defineasca o clasa, o categorie de obiecte, fenomene, relatii. Acesta este aspectul intensiv al generalizarii. Prin aspectul extensiv al operatiei, modelul informational la care s-a ajuns este extins si la alte obiecte care nu au facut parte din inductia initiala. Atunci cand raportam un obiect individual la o clasa sau categorie, efectuam o generalizare. Operatiile descrise apar in cupluri reversibile (analiza - sinteza, abstractizare - concretizare, generalizare - particularizare, inductie – deductie). Reversibilitatea, specifica tuturor operatiilor gandirii, permite autoreglarea constructiilor cognitive si obtinerea echilibrului cognitiv, ca baza indispensabila pentru orice actiune umana eficienta. concept – este o constructie simbolica, istorica, instrument al informatiei corecte si al stiintei; este o entitate esentiala si ideala exprimata printr-o forma lingvisitica sau semn – evocate de un agent in cunostinta de cauza; expresia minima lingvistica ce desemneaza un concept sau o idee se numeste termen. judecata – aprecierea unui raport intre diferite idei sau concluzia unui rationament; nu se poate exercita fara un minimum de inteligenta si de cunoastere, dar nu se reduce la aceasta; termenul are mai multe acceptiuni: poate fi privita ca un act de gandire, poate fi o operatie sau poate fi considerata o entitate. rationament – forma a ganidrii si act mental prin care gandirea, pornind de la o serie de cunostinte date, deriva din ele cunostinte noi; se disting, in general, patru forme: r. deductiv, r. inductiv, r. ipotetico-deductiv, r. transductiv. perceptie – procesul de cunoastere activ implicat in adaptarea curenta, prin care se reflecta obiecte, fenomene, fiinte si persoane in pozitiile, miscarile si totalitatea insusirilor lor. Jean Delay (1907-1984), medic psihofiziolog si scriitor francez (pseudonim Jean Faurel). Membru al Academiei franceze. Studii si contributii privind diferite probleme ca: Les astereognozie et la sensibilite cerebrale (1934); Les ondes cerebrales et la psychologie (1941); Les dissolutions de la memorie (1942); Les maladies de la memorie (1943); La
Page82
•
LIMBAJUL ŞI COMUNICAREA 1. Limbă, limbaj, vorbire Prin complexitatea lui, limbajul nu se reduce numai la comunicarea interumană, dar cu siguranţă aceasta este funcţia lui cea mai importantă. Prezentă şi la speciile sub-umane, comunicarea presupune reciprocitatea şi schimbul: “toate aspectele vieţii stau sub semnul schimbului” (Vergez, A., Huisman, D., 1990, p. 99). Chiar dacă cele mai vizibile, de suprafaţă, sunt schimburile economice (de la troc la schimbul universal de bani), schimburile lingvistice sunt mai specifice umane, pentru că în locul lucrurilor se schimbă cuvintele, mai uşor de mânuit, în plus ele îmbogăţesc simultan ambii parteneri (dacă avem fiecare o idee, prin schimb vom avea două idei şi nu doar câte o monedă, ca în schimbul economic). Neluând în considerare controversata problemă a originii lumii, la baza căreia ar sta, după greci, logosul, ca forţă primă, constituantă şi generatoare, omul este de la început, şi prin chiar esenţa sa, un animal social şi vorbitor (homo loquens), problema originii limbajului fiind atât de solidară cu cea a omului însuşi, încât ştiinţa nu şi-o mai pune. Limba este un sistem extrem de complex de comunicare generat social-istoric, având ca rol fundamental elaborarea, conservarea şi transmiterea culturii de la societate spre fiecare dintre indivizii săi. Limba rezultă din practica socială, are o evoluţie continuă, dar largă şi lentă, în conformitate cu procesualitatea şi legile sociale şi ale istoriei. Ea există
Page82
psychophysiologie humaine (1944); L’electrochoc et la psychophysiologie (1945); Les methodes bioloques en clinique psychiatrique (1950). I se datoreaza, dupa Coubet C. (1980), denumirea de neuroleptice si thymoanaleptice pentru substantele psihofarmaceutice respective. J.P. Guilford, si-a sustinut doctoratul la Universitatea Cornell (S.U.A. 1927). A avut functii didactive la universitatile din Ilinois, Kansas, Nebraska, Southern California. In 1949 a fost numit director al unui proiect important de cercetare ai al unui Institut de cercetari complexe psihologice in domeniul controversat al personalitatii. Activitatea sa foarte fecunda l-a facut remarcat si a fost ales in 1950 presedinte al Asociatiei Psihologilor americani. Cateva dintre lucrarile lui: Psychometric methods (1954); Personality (1959); The nature of human intelligence (1967); The analysis of intelligence (1971). Pentru meritele sale deosebite in dezvoltarea psihologiei, Guilford a fost distins cu Legiunea de Onoare a Academiei de Stiinte din S.U.A.. Bibliografie: “Fundamentele psihologiei”, Mielu Zlate (vol. II), 1998 “Dictionar de psihologie”, coord. Ursula Schiopu, ed. Babel, 1997 “Psihologie – Compendiu pentru bacalaureat si admitere in facultate”, coord. Andrei Cosmovici, ed. Polirom, 1998
Page82
printr-un sistem de simboluri şi semne, are un vocabular de zeci sau sute de mii de cuvinte, o gramatică, cu elementele ei de sintaxă şi morfologie, prin care se definesc regulile de producere a enunţurilor inteligibile. În sens strict, limba nu este numai un element al culturii, ci chiar vehicolul întregii culturi, al tuturor celorlalte deprinderi culturale (obiceiuri, reguli, rituri, credinţe şi interdicţii). Limbajul este activitatea de comunicare cu ajutorul limbii, în timp ce vorbirea este actul de utilizare individuală şi concretă a limbii în procesul complex al limbajului. Dacă limba este obiect de studiu al lingvisticii, limbajul, ca fapt de comunicare interumană, ce se bazează pe resursele din cadrul unei limbi, este obiect al psiholingvisticii, iar forma ei de bază, vorbirea, este obiectul psihologiei, deşi în ultimele decenii graniţele dintre ele s-au estompat prin interpenetrări continue. Urmărind însuşirea limbii în condiţii concrete, relevând stadiile în achiziţia limbii, care duc la îmbogăţirea şi perfecţionarea vorbirii, însuşirea citit-scrisului (cu dificultăţile asociate), psihologia are în vedere formele, funcţiile sale complexe, sistemul verbal fiind considerat ca principalul element de integrare cognitivă, afectivă, atitudinală, ca principiu de organizare al întregului psihic, este adică o “matrice funcţională specific umană”, cum spunea P. Popescu-Neveanu (1977, p. 7).Şi totuşi, dacă vom vorbi despre originile limbajului, vom putea remarca existenţa unor forme de comunicare a informaţiei la nivelul întregii lumii vii, prin care se realizează legături funcţionale intra şi interspecifice: plantele comunică insectelor prin culoare sau parfum locul unde se află nectarul, prin obţinerea căruia se realizează polenizarea; femelele îşi marchează prin chimismul urinei disponibilitatea de acuplare; animalele marine îşi semnalizează prin culori de avertizare faptul, real sau doar simulat, că sunt otrăvitoare etc. La om stările obiective (impresive) se asociază continuu cu o mişcare spre exterior, expresivă, a acestor stări, tradusă prin sunet, gestică, pantomimică (funcţii expresive) ce dobândesc funcţii de comunicare din care, prin convenţie socială, se degajează limbajele propriu zise. Pentru a evidenţia funcţiile limbajului, va trebui să avem în vedere această rafinare progresivă ce pleacă de la biologic şi afectiv, pentru a ajunge la ceea ce este specific uman, cogniţia, reglarea şi comunicarea socială. 2. Funcţiile limbajului 3. Ombredane (1933, 1951), citat de Popescu-Neveanu (1977, pp. 8-9) propune o ierarhie a acestora plecând de la primitiv şi spontan spre formele elaborate, tipic umane. 2.1. Funcţia afectivă a limbajului constă în exprimarea spontană sau semiintenţionată a emoţiilor şi impulsurilor, sub forma intonaţiilor, modificărilor de timbru, mimică, gesticulaţie sau chiar strigăt şi interjecţie, ca în stările de mare încărcătură emoţională. Este o dimensiune a
Page82
limbajului care se legă de formele mai primitive de expresie, dar la care limbajul evoluat a adăugat nuanţe şi modulări specifice, prin care putem citi aspectele implicite ale comunicării (uneori mai greu decodabile decât cele explicite, de aceea se vorbeşte de un limbaj emoţional-afectiv). La acestea adăugăm că orice comunicare implică, pe lângă mesajul principal (cel mai adesea informaţional-cognitiv) un conţinut afectiv, căci vrem să influenţăm conduita cuiva, să obţinem ceva, să declanşăm o schimbare de conduită, adică să determine o rezonanţă între noi şi interlocutor. De aici derivă cu siguranţă funcţia persuasivă a limbajului, care presupune deliberat convingerea, influenţarea, modificarea celuilalt. În psihoterapie deseori sugestia foloseşte această permeabilizare afectivă, creată prin limbaj, pentru a genera o schimbare de optică, de convingere sau de atitudine. Componenta afectivă a limbajului este evidentă la vârste mici, în cadrul relaţiei mamă-copil (unde este prevalentă), dar şi în cazul limbajelor foarte elaborate ale artei, unde componenta cognitivă şi afectivă formează un tot numit inefabilul, mai uşor de trăit decât de explicat. 2.2. Funcţia ludică apare de timpuriu în jocul copilului, care dezvoltă plăcerea de a fi cauză operând nu numai asupra obiectelor, ci şi asupra cuvintelor. Este larg acceptat faptul că limbajul expresiv ( cel pe care îl produce copilul efectiv) şi cel impresiv (cel pe care îl înţelege) au sfere extrem de diferite, ultimul fiind mult mai larg. Limbajul activ (produs) se naşte efectiv din cel pasiv (înţeles), acesta dospind şi crescând într-o manieră care premerge creativitatea umană, în care asociaţiile la distanţă, aparent ilogice, în afara controlului gândirii şi al conştiinţei, produc scânteia semnificaţiei. Funcţia ludică exprimă, pe de o parte, contribuţia acumulărilor inconştiente în auto-generarea limbajului la copil, pe de altă parte rolul elementelor implicite ale cuvintelor (rima, aliteraţia, asonanţele, reduplicările, unificările prin contiguitate). La adult jocurile de cuvinte, plăcerile savante ale rebusismului, imaginile poetice vor prelua de la copil cele două caracteristici fundamentale: ideea de joc cu cuvintele (prin care inflaţia este transformată în … inflamaţie), şi contribuţia sensurilor conotative, secundare, depozitate în inconştient, care oferă de multe ori o combinatorică la distanţă, surprinzătoare, neobişnuită. 2.3. Funcţia reglatorie şi autoreglatorie rezultă din utilizarea practică a limbajului, într-un context situativ specific, prin care acţiunea individuală sau colectivă este planificată, condusă şi controlată prin formule concise şi energice. Prin această funcţie, limbajul adaptează acţiunea la împrejurări, modulând intensitatea eforturilor şi imprimându-le un anumit ritm, de unde caracterul său evaluativ sau imperativ. Evaluativ, pentru că el compară acţiunea cu instructajul şi proiectele anticipative, imperativ, pentru că îmbracă forma ordinelor, îndemnurilor sau a aprobării-dezaprobării, care se pot referi şi la conduita proprie, individuală. Când se referă la conduita altora, limbajul este un eficace mijloc de intervenţie pentru a crea sau rezolva conflicte, pentru a schimba
Page82
atitudinile celorlalţi şi a schimba percepţia de sine, valorizarea de către membrii grupului. 2.4. Funcţia reprezentativă substituie obiectelor şi fenomenelor, relaţiilor, formule verbale sau alte semne. Dacă unele teorii accentuează pe caracterul generativ, pe cel expresiv, pe cel comunicativ, Jean Piaget insistă pe caracterul reprezentativ al limbajului: prin perfecţionarea sistemelor de tratare a informaţiilor, subiectul îşi construieşte mai întâi imaginile mentale (ca reprezentările), apoi simbolurile (care pot fi grafice, iconice, cifrice sau comportamentale), la sfârşit apărând semnele (cuvintele), pe care se bazează de fapt limbajul. În ierarhia lui Ombredane această funcţie este cea care face ca reprezentările să nu poată reda conţinuturi abstracte. Atunci când depăşeşte caracterul reprezentativ, sugerând relaţii sau implicaţii ascunse, limbajul poate deveni aluziv. 2.5. Funcţia dialectică a limbajului este, în accepţiunea lui Ombredane, aceea prin care el intervine în construirea şi desfacerea combinaţiilor simbolice, forma cea mai elaborată fiind algebra. Spre deosebire de funcţia reprezentativă (predominant imaginativă), funcţia dialectică este posibilă doar la sfârşitul construcţiei operaţiilor formale, ceea ce face posibile raţionamentele ipotetico-deductive, tipice cunoaşterii conceptuale, abstracte. Elaborarea la nivel categorial a limbajului îşi pune amprenta asupra tuturor celorlalte funcţii, pe care le dezvoltă şi rafinează. Esenţial acestei funcţii este că ea formulează, dar şi rezolvă conflictele cognitive, contradicţiile logice, dând coerenţă discursului raţional al ştiinţei. De aceea această funcţie ar putea fi numită, mai simplu, funcţia cognitivă a limbajului. Există şi alte funcţii ale limbajului. Funcţia magică, de exemplu, este aceea prin care cuvântul a fost considerat constant a avea o putere incantatorie, de vrajă, de unde utilizarea lui divinatorie: “detaşându-se de lucru, cuvântul pare a-l domina cu uşurinţă, a-l guverna. El spune ceea ce nu există încă şi reînvie ceea ce a dispărut” (Vergez, A., Huisman, D., 1990, p. 100). Aceasta poate fi explicaţia pentru care multe mitologii au făcut din forţa magică a cuvântului izvorul creator al lumii (la început a fost cuvântul, spune şi Biblia). Această forţă elementară generatoare a lumii este chiar temeiul creaţiei poetice. Lucian Blaga susţinea că nu toate cuvintele au această forţă, utilizarea continuă le-a tocit şi le-a golit de puterile de la începuturi, rostul poetului fiind acela de a le curăţa şi reda forţa lor generică, elementară. Din funcţia magică derivă cea estetică a limbajului, care pleacă de la puterea lui de incantaţie (în latină, cântările poetului erau carmina, adică vrăji), mai ales că multă vreme poezia a conservat din muzică ritmul interior, metrul, cadenţa, pe care le-a împerecheat cu un univers de semnificaţii înalte, de unde şi marea ei forţă de expresie. Concepând conduita verbală ca pe un act interpersonal, Skinner relevă funcţia adresativă şi funcţia de recepţie, corespunzător cărora se
detaşează limbajul activ şi cel pasiv, care în dialog alternează. Luând în calcul cele trei dimensiuni ale psihicului uman, P. Popescu-Neveanu (op. cit., p. 10) detaşează funcţia comunicativă, cognitivă şi reglatorie, toate celelalte funcţii fiind considerate subordonate acestora trei. 3. Alte funcţii ale limbajului 3.1. Funcţia comunicativă R. Jacobson spunea că “nu există proprietate privată în domeniul limbajului, aici totul este socializat” (Essais de linguistique générale, p. 28), funcţia comunicativă, de transmitere de informaţii, fiind caracteristica sa cea mai importantă şi cea mai specific umană. Esenţialmente comunicarea pune în legătură un emiţător (E) cu un receptor (R), care îşi transmit unul altuia informaţii sub forma unui mesaj (M), folosind un canal de comunicare (C), pe care informaţia este codificată la emiţător şi decodificată la receptor.
E
R
Emiţător
Receptor
Perturba ţii(zgom ot)
Semnificaţia intenţională Codificarea simbolică
Emiterea simbolurilor
canal de comunic aţie
Primirea simboluril or
Recepţia
Emisia
feedbackulu i
feedbackulu i
Semnifica ţia percepţiei Decodificarea simbolurilor
Emiţătorul îşi formulează ideea, gândurile, stările afective, sub forma mesajului care, pentru a putea trece prin canalul de comunicare, trebuie codificat într-un format comun, cel puţin în parte (repertoriul emiţătorului se suprapune parţial peste cel al receptorului). Acest cod comun interiorizat este de obicei limba, cu celelalte mijloace de expresie verbală (intonaţia, accentul, frazarea, adică expresivitatea paraverbală) sau nonverbală (mimica, gesturile, mişcarea şi atitudinea corpului, organizarea spaţială a comportamentului). Unităţile de informaţie
Page82
Modelul abstract al comunicării umane
Page82
ale mesajului transmis pe canalul de comunicare (vizual, auditiv, tactilkinestezic), declanşează funcţionarea organelor de simţ ale receptorului, care primeşte mesajul sub o formă distorsionată: din cauza pertubaţiilor sau zgomotelor de pe canal, dar şi din cauza repertoriilor care se suprapun doar parţial, decodificarea este şi ea doar parţial adecvată. Din cauza diferenţei dintre semnificaţia intenţionată şi cea efectiv percepută este nevoie de un proces de autoreglare a comunicării, feedbackul, prin care emiţătorul îşi ajustează mesajele ulterioare pentru a atinge principalul scop al comunicării, acela de a fi bine înţeles. Comunicarea verbală presupune nu numai schimbul de informaţii codificate cu ajutorul limbii, ci ea vehiculează conţinuturi emoţionalafective, concordanţa sau discordanţa, acceptarea sau respingerea care se reflectă în conduita celor care comunică. Întregul conţinut individual şi mai ales social este implicat în comunicarea specific umană. Prieteni sau colegi de serviciu, membri ai unei echipe sau conaţionali, oamenii păstrează permanent contacte de comunicare pentru a realiza o convergenţă (axiologică în primul rând), faţă de evenimente, situaţii sau valori. Comunicarea verbală se bazează pe cel mai specific mijloc de transmitere a informaţiilor, limbajul, care nu este doar un simplu mijloc de transmitere, ci şi un tip special de conduită, cea verbală, care implică activităţi foarte diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinere, reproducere, traducere a mesajelor sonore. Ea se subsumează conduitelor simbolice (desen, scris, limbaj, gesticulaţie). Cuvintele fac posibilă nu numai comunicarea, ci şi dezvoltarea globală a intelectului uman, ele fiind locul unde reprezentarea, memoria se topesc într-o dimensiune comună, cea semantică. În procesul însuşirii limbajului se formează gândirea logică prin înţelegerea, relaţiilor, implicaţiilor, corelaţiilor pe care le conservă noţiunile, judecăţile şi raţionamentele, superpozabile cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor gramaticale. În cadrul teoriilor nativiste asupra limbajului Noam Chomsky a vorbit despre structurile de suprafaţă ale limbajului şi despre structurile lui de adâncime (înnăscute şi universale), încercând să dezvăluie regulile de transformare ale structurilor de adâncime în cele de suprafaţă, prin aşa numitele gramatici generative, transformaţionale. Chomsky face o extrem de interesantă distincţie între competenţa lingvistică a unui vorbitor, rezultată din cunoaşterea pe care o implică orice act verbal, luând forma unei gramatici, a unui sistem de reguli, şi performanţă lingvistică, determinată de capacitatea subiectului vorbitor de a transpune în practică anumite reguli, prin adecvarea la situaţia concretă de comunicare. Alţi autori vorbesc de competenţa socio-comunicaţională, constând din posibilitatea cuiva de a se face bine înţeles adecvându-şi limbajul la nivelul de înţelegere al interlocutorilor (L. Blaga avea o mare competenţă lingvistică, dar cursurile sale, citite, erau terne şi neantrenante). Fiecare cultură asociază limbajul cu statuturile şi rolurile sociale, creând modele
Page82
lingvistice ale comunicării: ne adresăm diferit atunci când oferim sau când cerem, unui public larg sau restrâns, şefului, sau subalternului. Prin aceasta se comunică nu numai conţinuturi explicite (mesajul central), dar şi implicite (intenţii, scopuri, atitudini, sentimente, etnie, clasă socială, profesie etc.). Bernstein (1961) a arătat că există diferenţe de clasă precise şi puternice relative la modul cum oamenii folosesc limbajul: clasele superioare ar folosi codul complex al limbajului ( multe substantive, verbe şi adjective, cu un mare număr de explicaţii în comunicarea părinţi-copil), în timp ce clasele de jos, sau clasa muncitoare, ar folosi un cod limitat, (cu mai multe pronume, interjecţii şi puţine explicaţii). Încercarea de a explica plusul de inteligenţă al primei categorii a fost însă contrazisă de faptul că, chiar în cadrul unor coduri limitate, oamenii comunică lucruri extrem de subtile, cu economie de limbaj, dar folosind un spectru foarte larg de nuanţe prin elementele nonverbale (tonul vocii, accent, ritmul unui enunţ). 3.2. Funcţia expresivă se referă la măsura în care forma limbajului (sau expresia) se adecvează, corespunde conţinutului comunicat. Expresivitatea transmite şi o atitudine a subiectului faţă de ceea ce el comunică, dar şi faţă de interlocutor. Registrul expresiv al vorbirii este de o inegalabilă complexitate, dintre elementele lui intensitatea, frecvenţa şi organizarea temporală fiind fundamentale. Astfel, prin intonaţie, care este un fenomen sonor unitar, intensitatea emisiei sonore, cuplată cu tonalitatea sunetului, imprimă mesajului o expresivitate specifică. Aşa cum susţine Popescu-Neveanu, “intonaţia nu este numai un mijloc de facilitare a comunicării ci şi un mijloc de împlinire a ei”, “mijloacele expresive şi în primul rând intonaţia alcătuind un cod specific limbajului oral” (op. cit., p. 47), aceasta pentru că, prin intonaţie sensurile şi semnificaţiile mesajului pot fi variate, nuanţate sau schimbate complet. Un loc important revine şi accentului, care scoate în evidenţă elementul cel mai relevant (logic sau afectiv) al mesajului, dar şi organizarea temporală, tempoul individual al vorbirii, care este şi o particularitate temperamentală, toate importante elemente de expresivitate verbală. Expresivitatea vorbirii nu se rezumă doar la mijloacele fonetice, ci are în vedere şi bogăţia vocabularului, gradul de adecvare la situaţie al cuvintelor alese care, pe lângă semnificaţia de bază, au sensuri secundare, ce se precizează doar în funcţie de context. Dintre mijloacele sintactice ale expresivităţii verbale lungimea propoziţiilor sau a frazelor joacă un rol important în definirea stilului personal: în timp ce frazele scurte imprimă dinamism şi claritate limbajului, cele lungi pot fi adecvate atunci când se caută exprimarea unei viziuni de ansamblu, nuanţate, asupra unei teorii sau probleme, sau atunci când situaţia (sărbătoare, evocare etc.) o impune. Pentru a-l cita din nou pe Popescu-Neveanu “orice combinaţie este posibilă, dar optimumul de
Page82
expresivitate nu se disociază de norma înţeleaptă a măsurii” (op. cit., p 55), ceea ce presupune ca ea să se desfăşoare cu respectarea spiritului limbii. Expresivitatea comunicării fundamentează un capitol aparte al acesteia, o zonă de întâlnire între afectivitate şi limbaj, comunicarea nonverbală, care acompaniază, susţine şi întăreşte, dar uneori este în dezacord cu cea verbală. Codurile neverbale nuanţează, facilitează şi contextualizează comunicarea verbală, constituindu-se ca adevărate limbaje implicite, interferând cu cele explicit-verbale. De fapt, în ordine ontogenetică, mimica este primul limbaj descifrat de copil, prin asociere cu stările de satisfacere sau nonsatisfacere a unor trebuinţe elementare. Unele dintre elementele acestui limbaj nonverbal au o codificare socială mai strictă, altele mai elastică şi mai puţin specifică. Contactul vizual este un element foarte important, care se asociază, atunci când privirea este directă (ochi în ochi), cu sinceritatea, deschiderea spre comunicare şi interesul pentru discuţie. Evitarea privirii este tradusă în civilizaţiile vestice ca semn al nesincerităţii şi al intenţiilor de disimulare. Culturile extremului orient interzic privirea în ochi a unei persoane mai vârstnice sau superioare ca statut, gestul putând fi interpretat ca sfidător, provocator şi lipsit de respect. Privirea poate însemna atracţie, simpatie şi interes în context pozitiv, dar şi agresivitate, sfidare, provocare, în context negativ. Simpatia duce la dilatarea pupilei, în timp ce antipatia provoacă contractarea ei. Aşa cum semnalizează şi Marcela Luca (Trepte spre succesul în carieră, proiectul Tempus, modulul C, p. 114) “normele spaţiale constituie o formă de comunicare nonverbală a distanţei sociale şi/sau afective dintre interlocutori”. Normele spaţiale sunt de fapt nivele de proximitate (spaţiul intim – până la 45 cm., spaţiul personal - la aproximativ 90 cm., spaţiul oficial aproximativ 120 cm., şi spaţiul public - peste 150 cm., fiecare tip de spaţiu presupunând tipuri de interacţiuni sociale specifice. Distanţa normală de comunicare dintre individ şi grup este de 3 – 6 metri, dar toate aceste bariere spaţiale sunt generate de reguli care aparţin unui tip de cultură, existând culturi distante (cele anglo-saxone şi extrem orientale), ce presupun distanţe interpersonale mari şi culturi apropiate (culturi latine) care permit chiar intruziunea în spaţiul intim al celuilalt în timpul comunicării personale, semioficiale sau chiar oficiale. Expresia facială este extrem de importantă, pentru că fiind la vedere, este elaborată complex şi ţinută sub control conştient mai strict decât gestica, pantomimica. De aceea ea îndeplineşte o funcţie de susţinere şi reglatorie a conduitei verbale, constituindu-se ca un complex limbaj secundar. Gesturile pot îndeplini funcţii foarte diferite: de ilustrare (întăresc mesajul verbal), de adaptare (indică stări emoţionale ce nu fac parte decât secvenţial din comunicare), gesturi emblematice (policele unit
4. Formele limbajului În evoluţia copilului perioada de până la 12 – 18 luni relevă o capacitate crescută de a înţelege limbajul adultului, care se manifestă prin faptul că răspunde la comunicare sau cerinţe simple, ceea ce dovedeşte apariţia limbajului pasiv. În construcţia lui un rol fundamental are mama, în principal, care-şi verbalizează multe dintre acţiunile desfăşurate în prezenţa copilului, modificându-şi vorbirea în sensul simplificării, folosirii unor construcţii familiare, elementare (un jargon infantil) pe care copilul tinde şi este chiar încurajat să îl imite (papa este mai uşor de reprodus decât cuvântul mâncare sau prânz). Treptat, prin imitaţie, copilul produce primul cuvânt (pa-pa, ta-ta) din sunete repetitive şi, puternic încurajat de adult, îşi lărgeşte competenţa
Page82
cu arătătorul înseamnă “O.K., totul este în ordine”,”V“cu arătătorul şi al doilea deget înseamnă “victorie”, etc.). Există şi bariere în comunicare, semnalate de M. Luca în lucrarea amintită, dintre care amintim câteva: • Probleme semantice, legate de competenţa sociolingvistică: persoanele cu un statut ridicat tind să se exprime într-un jargon savant, devenind greu inteligibile. • Distorsiunile perceptive: centrarea accentuată pe sine (egocentrare) nu permite înţelegerea punctului de vedere al celuilalt, de unde dificultatea alternanţei şi deschiderii succesive a canalului de comunicare, presupusă de dialog. • Alegerea greşită a canalului sau a momentului (nu vom folosi telefonul pentru un raport sau ora 15 a unei zile de vineri pentru a lansa un proiect nou). • Lungimea excesivă a canalelor: în structurile organizaţionale multietajate parcurgerea ierarhiei poate fi foarte greoaie, ceea ce duce la pierderea actualităţii informaţiilor. • Absenţa feedbackului intervine în comunicare unidirecţională (părintecopil, profesor-elev, şef-subaltern) unde neavând semnale de răspuns, nu avem o idee clară despre gradul de înţelegere al mesajului. • Diferenţele culturale: aparţinând unor culturi sau etnii diferite, semnalele nonverbale (care susţin mesajul verbal), capătă interpretări eronate (mişcarea capului, care la români înseamnă “da”, la bulgari însemnă “nu”). Toate aceste bariere pot fi depăşite prin optimizarea comunicării, ceea ce presupune organizarea clară şi logică a elementelor mesajului, fără a-l supraîncărca cu detalii, transmiterea pe cel mai potrivit canal în raport cu conţinutul, scurtarea lanţului comunicaţional, plasarea de persoane competente în nodurile reţelei comunicaţionale şi facilitarea de către emiţător a recepţiei, prin stârnirea interesului privind conţinutul sau finalitatea comunicării.
Page82
lingvistică. De la cuvântul frază (holofrază) el articulează verb şi substantiv (vreau ursuleţ, mămica vine), pentru ca apoi să apară formele flexionare şi articolele (uite un căţeluş!), după care apar întrebările simple (ce ?, unde ?, când ?, cum ?, şi mai ales de ce ?), apoi se introduc frazele simple din mai mult de o propoziţie (eu am băut lapte, şi ursuleţul a băut lapte) pentru ca în faza a cincea să apară propoziţiile legate prin elemente de relaţie şi subordonare (Maia, care locuieşte acolo, merge la grădiniţa noastră). Dezvoltarea ulterioară a acestui limbaj activ se face, după Brown, (citat de Hayes, N., Orrell, S., 1997, pp. 154-155), prin îmbogăţirea continuă a vocabularului. Limbajul activ are două modalităţi: oral şi scris. Atunci când semnalele sonore sunt destinate altcuiva (au adresă), vorbim de limbajul extern, opusul lui fiind limbajul pentru sine (autoadresat, asonor şi imperceptibil din afară) numit limbaj intern. Limbajul pasiv va rămâne întotdeauna o bază a limbajului activ, deoarece are o sferă mai mare decât acesta, fiind implicat şi în învăţarea limbilor străine, dar şi în citire, lectura funcţionând prin receptarea vizuală (la orbi, pe cale tactilă) şi înţelegerea mesajelor scrise. Limbajul oral poate fi colocvial, dialogat sau monologat şi este limbajul de bază, prezent la toţi subiecţii normali, prin intermediul lui constituindu-se citirea, scrierea şi limbajul intern. El se desfăşoară într-o situaţie dată, presupune participarea unuia (dialog) sau mai multor interlocutori (colocviu), are un pregnant caracter adresativ, beneficiază de o puternică susţinere expresivă. În desfăşurarea lui presupune alternarea rolurilor de emiţător-receptor, ceea ce antrenează pe rând participanţii. Fiind posibile completări şi reveniri, aceeaşi idee circulă prin mai multe capete, ceea ce duce la îmbogăţirea cunoaşterii prin comunicare. Prescurtările, comutările de sens, folosirea unor sensuri aluzive sau contextuale, bazate şi pe patrimonii comune de experienţă (repertorii comune) fac specificul acestui tip de comunicare. Limbajul monologat presupune un auditoriu în faţa căruia vorbim, expunem o idee, iar comunicarea trebuie atent pregătită în prealabil, pentru a avea cursivitate şi a transmite lucruri valoroase, interesante. El presupune un efort de dedublare anticipativă (să te pui în mintea auditoriului şi să anticipezi ecoul, dar şi problemele ce ar putea fi ridicate). Formă predilectă a teatrului, monologul se construieşte după legea efectului, se bazează pe o dozare atentă a mesajelor verbale şi neverbale, utilizează schema dialogului şi a conversaţiei prin aceea că are un permanent feedback în reacţia mimică, pantomimică, sonoră a publicului. Presupunând elaborare prealabilă, coerenţă, corectitudine gramaticală, claritate, nuanţe, o atenţie mobilă, pentru a citi reacţia publicului şi a ajusta rapid discursul, monologul este un examen greu de trecut, căci el necesită exerciţiu, experienţă, simţ psihologic şi o anumită retorică. Când monologul se desfăşoară în absenţa unui public, vorbim de solilocviu, prezent mai ales la copii, înainte de apariţia limbajului intern, uneori la bătrâni, în
Page82
anumite boli psihice sau la cei care îşi pregătesc monologurile publice (actorii). În limbajul colocvial sunt implicaţi mai mult de doi participanţi, comunicarea dintre ei făcându-se în reţele de tipuri diferite (lanţ, triunghi, circular, radial, în furcă etc.) forma reţelei, configuraţia ei în timp, fiind determinată de poziţia şi rolurile fiecărui membru din grup. Limbajul scris apare odată cu începerea şcolarităţii, perfecţionându-se paralel cu aceasta, dar şi mult timp după aceea. Este mult mai pretenţios decât cel oral, necesitând o perioadă lungă de formare, asistată de persoane calificate (institutoare, profesorii de limba română şi limbi străine, în special). Nedispunând de contextul situaţional, de funcţiile de susţinere ale expresivităţii şi de posibilitatea de a reveni pentru corecturi şi completări, limbajul scris este strict, normat gramatical, este concis, sistematizat şi clar, pentru a facilita lectura (scrisul este descifrat cu mai mult efort decât vorbirea). Fiind mai elaborat, mai pretenţios, limbajul scris pune mai bine în evidenţă capacitatea de gândire a unei persoane, bogăţia interioară şi stilul său. Dacă limbajul oral ţine cont de context, situaţie, cel scris ţine cont de destinaţia sa, în funcţie de care se organizează, pentru a permite evidenţierea unor raţionamente riguroase, sisteme de cunoştinţe, foarte indicative pentru nivelul de cultură şi inteligenţă al persoanei. Uneori receptorul mesajului scris este necunoscut, vine dinspre viitor, de unde grija suplimentară privind elaborarea (se ştie că limita dintre istorie şi preistorie este legată de apariţia scrierii, care a imprimat un caracter cumulativ cunoaşterii umane, de unde formularea “scripta manent”). Limbajul intern este limbajul pentru sine, se dezvoltă din limbajul oral prin interiorizare, dar şi prin maturizarea reprezentărilor asociate funcţiei simbolice, după 5–6 ani. Este asonor, centrat pe înţelesuri, pe idei şi imagini, este extrem de condensat şi economic, deoarece substituie grupurile de cuvinte prin imagini şi reduce succesivitatea la simultaneitatea, de unde marea sa viteză de lucru. El reţine vârfurile de semnificaţie şi în special acţiunile sau calităţile esenţiale (este puternic predicativ). Dezvoltat din limbajul oral şi scris, limbajul intern devine forul intim al acestora, el proiectându-le, organizându-le şi coordonându-le din interior, de aceea el este considerat rampă de lansare a limbajului extern. Interiorizarea sa face ca el să capete atributele gândirii conceptuale: este centrat pe semnificaţie, foarte comprimat, rapid, tematizat, punând în relaţie înţelesurile cu expresivitatea verbală, de unde marea sa importanţă. Vîgotski a considerat că limbajul intern este un centru al întregului limbaj din cauza funcţiilor multiple îndeplinite: • constituind ecoul intern al vorbirii şi scrierii celuilalt, el participă la ascultarea, înţelegerea şi interpretarea mesajelor recepţionate; • autoreglează activitatea psihică internă, efectuând operaţiile mintale prin care se constituie raţionamentele (este implicat în textura intimă a ideilor);
cuplat cu imaginaţia elaborează proiectele anticipative ale acţiunii voluntare sau ale intenţionalităţii; • pregăteşte, organizează şi lansează conduitele externe, şi cu atât mai mult limbajul vorbit sau scris. CREATIVITATEA 1. Problematica creativităţii Deşi nou introdus în psihologie (în 1939, de către G. W. Allport), termenul de creativitate a avut o evoluţie explozivă în ultima jumătate a secolului al XX-lea, când studiile au cunoscut o creştere exponenţială, ceea ce a făcut ca aceasta să devină un concept central al psihologiei. Deşi nou, termenul de creativitate s-a impus atât de puternic, într-un timp aşa de scurt, din mai multe motive: • El vine în prelungirea mult mai vechii preocupări pentru înţelegerea talentului şi a geniului, pe care o preia şi o depăşeşte prin aceea că, prin opoziţie, creativitatea este o caracteristică a oricărui individ normal, în aproape orice tip de situaţie, activitate, pentru care soluţiile vechi nu mai sunt operante. • Schimbarea terminologică nu este doar una la nivelul limbii, ci una de abordare căci, fără a se nega importanţa predispoziţiilor native (ca în cazul talentului şi geniului, unde ereditatea avea rolul hotărâtor), se consideră că mediul şi educaţia pot avea un rol decisiv în dezvoltarea potenţialului creativ, fiind elaborate tehnici speciale (brainstormingul, sinectica, metoda 6 – 3 – 5, Philips 6 – 6 etc.). • Creativitatea a preluat o bună parte din problemele psihologice ale imaginaţiei, unul din conceptele cele mai controversate ale psihologiei: considerată de Baudelaire “regina funcţiilor psihice”, în timp ce filosofii Malebranche, Descartes şi Spinoza o considerau “nebuna casei”, asimilând-o cu o cunoaştere vagă, generatoare de confuzie, “stăpânită de erori şi de falsităţi” (pentru Leibnitz), statutul imaginaţiei a fost poate cel mai bine ilustrat de Meyerson când o definea regina şi cenuşăreasa a psihologiei. Aşadar o concepţie unitară despre imaginaţie nu a fost posibilă, pe de o parte datorită “caracterului ei intrinsec contradictoriu”, pe de altă parte din cauza “complexităţii ei existenţiale şi fenomenologice” (Zlate, M., 1999, p. 480). • Deşi în prelungirea imaginaţiei, termenul de creativitate are diferenţa sa specifică: dacă imginaţia presupunea generarea de imagini noi şi originale, fiind o caracteristică foarte răspândită la vârstele copilăriei (copilul ”umple golurile” pe care structurile cognitive insuficient cristalizate le lasă, având şi un rol chatartic), creativitatea aduce în plus ideea de valoare a produsului. Pentru ca aceasta să fie posibilă este nevoie de un referenţial extern, de ordin social, dar şi de structuri cognitive mature, închegate, pe care să se poată sprijini puternica sa
Page82
•
combinatorică. Aceasta explică de ce atributul de creativ este o caracteristică a vârstei adulte, în general. • Mai mult, dintr-o problemă centrală a psihologiei, creativitatea a devenit una din marile probleme ale umanităţii, confruntată cu o creştere fără precedent a problemelor (sociale, economice, demografice, culturale, educative) pe care este chemată să le rezolve. • Studiile asupra creativităţii au cunoscut mutaţii esenţiale prin schimbarea centrului de greutate de pe creaţia de tip artistic (paradigma dominantă timp de sute de ani), pe creaţia de tip ştiinţific. Subiectivitatea şi aletoriul creaţiei artistice o fac mult mai greu abordabilă cu instrumentele psihologiei zilelor noastre, în tiparele ei conceptuale creaţia artistică intrând mai uşor şi cu consecinţe concrete mai directe. Creativitatea intervine oriunde soluţiile preelaborate, răspunsurile habituale sau rutiniere nu mai operează, punând omul sau colectivitatea în situaţia de a imagina soluţii noi, originale şi valoroase, adică soluţii creative. Dacă termenul de creaţie se referă la opera încheiată, la produs, creativitatea a devenit un atribut al persoanei, dar şi o formă de activitate ce implică soluţiile noi.
Creare înseamnă în latină zămislire, făurire, naştere. În accepţiune foarte largă creativitatea, ca fenomen general uman (ca şi memoria sau inteligenţa), presupune “un complex de însuşiri şi aptitudini psihice care, în condiţii favorabile, generează produse noi şi originale pentru societate” (Roşca, Al., 1981). Apare deci o primă dificultate în definirea creativităţii care, deşi general umană, se legitimează prin produse noi şi valoroase social, pentru că ele rezolvă o problemă importantă, prin care creşte potenţialul de adaptare la mediu. Unii dintre promotorii studiilor despre creativitate (Newell, Simon, Shaw, 1963) interpretează noutatea într-un sens mai îngust, raportând-o la subiectul creator şi nu la societate în ansamblul ei. Rezultă deci niveluri ale creativităţii, cel mai bine puse în evidenţă de Irving Taylor (1959), care distingea cinci planuri ale acestuia (vezi Landau, E., 1979, pp. 79 – 80): • Creativitatea expresivă, ale cărei determinante sunt spontaneitatea şi libertatea, întâlnite mai ales în conduita expresivă a copiilor (mimică, desen, mişcare), constituind primele manifestări ale creativităţii, un excelent mijloc de cultivare a aptitudinilor creatoare viitoare. • Creativitatea productivă presupune deja apariţia şi însuşirea unor instrumente (skills), prin care libertatea şi spontaneitatea iniţiale sunt refulate, pentru a fi produse obiecte materiale sau spirituale, a căror formă se realizează conform unei tradiţii sau tehnici consacrate. “Este planul specific tehnicienilor, pe care puţini reuşesc să-l depăşească” (Landau, E.,
Page82
2. Definirea creativităţii
Page82
op. cit., p. 80), etalonul aprecierii individului rezultând din realitatea practică. • Planul inventiv este accesibil unei importante minorităţi, inventatorii, cei care reuşesc să aducă ameliorări parţiale unui aparat, instrument, teorii. Chiar dacă nu au fost descoperite idei noi, datorită corelaţiilor surprinse de minţile lor flexibile, se găsesc căi noi de interpretare a unei realităţi deja cunoscute. Este planul cel mai înalt al creativităţii individuale, deoarece la acest nivel trăirile interne constituie cadrul de referinţă al produsului creativ. În ideea unei societăţi care maximizează umanul şi în condiţiile în care maşinile automate au preluat sarcinile rutiniere, acesta este “zona proximei dezvoltări” a creativităţii, care a făcut ca în Japonia peste două treimi din populaţia activă să lucreze în domeniul cuaternar (al producţiei de informaţie). • Planul inovator presupune deja cristalizarea talentului, fie în artă, fie în ştiinţă. El pleacă de la înţelegerea adâncă a principiilor fundamentale ale unui întreg domeniu, pe care inovaţia îl transformă fundamental. Operele lui Jung şi Adler nu se mai măsoară cu etalonul realităţii, ci cu acela mult mai vast al domeniului specific, sau al culturii în ansamblu. La acest nivel aportul creativ este determinat indirect şi în timp, prin mărimea efectelor pe care inovaţia le-a avut asupra domeniului în cauză. • Creativitatea emergentă este caracteristica geniului, a omului care revoluţionează domeniul său, personalitatea sa rămânând peste timp una de referinţă, creatoare a unei direcţii noi (creatorii de şcoală). Freud, Picasso sau Einstein sunt trei din geniile care au marcat acest secol, nivelul lor de creativitate fiind cel mai înalt, dar şi cel mai greu de înţeles sau de abordat ştiinţific. Noul produs al acestui nivel de creativitate individuală nu îşi mai trage seva din tradiţie, iar cultura nu mai este referenţialul, ci beneficiarul produsului creativ. Oricum, între noutatea, originalitatea şi valoarea produsului legătura este inextricabilă, căci noutatea (în sens statistic înseamnă eveniment cu o frecvenţă foarte mică), nu înseamnă neapărat valoare, ea poate fi doar modă, sau să aibă un caracter gratuit. Dacă în artă aprecierea valorii are un caracter relativ şi subiectiv, în creaţia ştiinţifică determinarea ei o face comunitatea ştiinţifică, pe baza unor criterii obiectivate şi validate în timp, intersubiectiv: produsul ştiinţei se supune şi criteriului verificabilităţii (falsificabilităţii, după K. Popper), al consistenţei logice, care îi dă validitatea ecologică (confruntarea cu realitatea) sau de construcţie (confruntarea cu propriile ei date interne). Deci creaţia ştiinţifică depăşeşte criteriul psihologic şi cel sociologic în aprecierea valorii, pentru a ajunge la criterii generate de paradigma în care se află ştiinţa la un moment dat.
Page82
3. Fazele procesului creativ A devenit de referinţă schema de abordare a procesului creativ de către G. Wallas în 1926, paradoxal fiind faptul că, deşi adesea criticată, ea se afla încă în circulaţie, fiind foarte frecvent citată. Faza pregătitoare este cea de preparare, în care în mod fundamental se acumulează informaţie, în legătură cu o problemă care a fost deja sesizată. Utilizând deprinderile şi cunoştinţele acumulate, se emit ipoteze de soluţionare, se tatonează terenul, în încercarea de a o rezolva. Sunt mulţi cercetători care au procedat reductiv, rezumând întreaga creativitate la rezolvarea de probleme. Creativitatea ştiinţifică înseamnă mai mult decât atât, dovadă aserţiunea lui Einstein potrivit căreia “formularea problemei este adesea mult mai importantă decât soluţionarea sa, care poate fi nimic altceva decât o chestiune de deprinderi matematice sau experimentale” (Einstein, A., Infeld, L., 1938, p. 18). Sensibilitatea la probleme este o componentă majoră a spiritului creator în ştiinţă, omul creativ văzând problemele acolo unde ele încă nu există. Aceasta a şi creat în domeniul ştiinţei o dihotomie legată de creativitate, mai implicată în problem – finding decât în problem – solving (căutare decât rezolvare, vezi Miclea, M., Radu, I., 1991, pp. 188 – 190), problema având o importantă funcţie constituantă. În sens mai restrâns, faza de preparare ţine de eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei, din modelul epistemologic – psihologic al creativităţii tehnice al lui I. Moraru (1980, p. 52), valorizează în mod fundamental rolul memoriei, care nu înmagazinează orice fel de date, ci doar cele relevante: omul cu o forţă novatoare mare, “la o cantitate relativ mică de mesaj provenit din exterior, adaugă o mare cantitate de creativitate din interiorul său” (op. cit. p. 55). Incubaţia ideilor are nevoie de o masă mare de date relevante (cantitatea produce calitate, spunea A. Osborn), dar suprasaturarea informaţională poate fi la fel de dăunătoare ca şi deficitul de informaţie, de aceea este nevoie de un filtru motivaţional alcătuit din interese, care face o primă selecţie a datelor. Incubaţia este o continuare a primei faze: eşuarea tentativelor de rezolvare conştientă din prima fază generează frustrare, confuzie sau disonanţă cognitivă, de aceea problema va fi împinsă în inconştient. Între structurile conştiente şi inconştiente există un continuu transfer informaţional, un du-te-vino permanent, chiar dacă modul lor de operare este foarte diferit: logicii liniare, discursive, articulate a conştiinţei, inconştientul îi opune mecanismele rezolutive ale unei inteligenţe implicite, bazată pe structuri de tip matriceal, ce fac posibilă intuiţia, insight-ul, prin operaţii de gândire analogică, laterală sau metaforică. Transferul problemei spre inconştient se face în virtutea automatismului psihic, fiind necesară o intensă activitate creativă conştientă, înalt motivată, pentru a pune în mişcare structurile operaţionale inconştiente. Cele două combinatorici sunt
Page82
în multe privinţe complementare: “Subconştientul primeşte în acest mod, un material de la starea de veghe pe care îl prelucrează şi-l impune mai târziu activităţii conştiente, sub formă de soluţie, pe care gândul vigil o reia, o adânceşte şi o formulează” (Biberi, I., 1971, p. 239). Faza de iluminare este momentul de vârf şi cel mai misterios al creativitãţii, faza lui Evrika!, Aha!, Am gãsit!, în care se produce restructurarea şi reechilibrarea câmpului de tensiune al problemei, apãrând subit, limpede şi clar instalatã soluţia sau înţelegerea globalã. Iluminarea, asimilabilã intuiţiei, nu este obligatorie în activitatea de creaţie, autorii creativi alocându-i ponderi foarte diferite. Existã totuşi un larg acord în legãturã cu faptul cã intuiţiile izvorãsc din inconştient, care a continuat travaliul rezolutiv iniţiat de conştiinţã într-o manierã proprie. Uneori intuitivã (iluminarea, inspiraţia, revelaţia, soluţia sau ideea) apare fãrã nici o pregãtire prealabilã evidentã, luând prin surprindere persoana creativã. Este cazul lui H. Poincaré, care a descoperit funcţiile fuchsiene (ce îl preocupau de multã vreme) în timp ce punea piciorul pe scara omnibuzului, pentru a merge la operã. Alteori, intuiţia vine dupã o îndelungatã perioadã de efort, cãutãri şi muncã intensã, când, pe fondul relaxãrii sistemelor logice, tributare limbajului (predominanţa emisferei stângi), se produce o activare a structurilor matriceale ale emisferei drepte şi ale inconştientului, ceea ce genereazã asociaţii neobişnuite, la distanţã, de tip analogic sau metaforic. Este tipul de intuiţie care a pus laolaltã elementele disparate ale evoluţionismului, când Ch. Darwin, care citise cartea lui Th. Malthus despre lupta pentru supravieţuire, a înţeles în mod analogic cã selecţia din naturã opereazã pe elementele de variabilitate ale speciilor, reţinând mutaţiile valoroase adaptativ. Dacã în selecţia naturalã omul instituie progresul, evoluţia, în cea naturalã presiunile adaptative sunt cele ce o produc, lupta pentru existenţã devenind motorul evoluţiei şi, implicit, al transmutaţiei speciilor. Descoperirea efectului Coandã a apãrut la o distanţã de 20 de ani de la accidentul zborului cu primul avion cu reacţie (1910, la Issy les Moulineaux) când inventatorul român, aflat în baie (ca şi Arhimede, cu al sãu “Evrika!”), a observat analogia dintre picãtura de apã ce se prelingea pe deget, cu scurgerea flãcãrilor de-a lungul fuzelajului avionului incendiat. Analiza unor tipuri de intuiţie legatã de creativitatea tehnicã îl face pe I. Moraru sã concluzioneze cã, la unele persoane, acest fenomen intervine puternic şi global (H. Poincaré), la altele progresul este lent şi treptat, fãrã iluminãri bruşte (A. Einstein). Susţinerea primatului inconştientului în acest proces se bazeazã şi pe faptul cã multe mari descoperiri au apãrut în somn (structura moleculei de benzen a lui Kekulé, problemele ce se rezolvau ca de la sine dimineaţa, dupã discuţii în contradictoriu seara, dintre B. Russell şi A.N. Whitehead). De aceea a devenit aproape axiomatic faptul cã procedeele creative trebuie sã instituie o relaxare a cenzurii conştiente, lãsând
4. Factorii care potenţeazã sau blocheazã creativitatea Existã blocaje culturale ale creativitãţii (Cosmovici, A., 1996, p. 166) dintre care cel mai important este conformismul social, care se explicã prin nedezvoltarea fanteziei şi imaginaţiei (nebuna casei), deoarece societatea vesticã a preţuit preponderent logica, raţionamentul, raţiunea. În fond, conformismul occidental a fost practic aruncat în aer de redescoperirea culturilor numite primitive, care înseamnã un adevãrat recurs la imagine: “din leagăn pânã în mormânt, imaginea e prezentã, dictând intenţiile
Page82
imaginaţia sã ajungã pânã la ceruri, pentru a o aduce ulterior cu picioarele pe pãmânt, în faza de evaluare criticã a produselor. Stãrile de trecere de la veghe la somn, prin ritmurile alfa, exprimã tocmai acest proces de basculare de pe logica analitic-discursivã a conştiinţei, pe mecanismele tratãrii matriceale a inconştientului. Faza de verificare încheie un ciclu creativ, în aceastã etapã conştientul jucând rolul unei instanţe supreme de evaluare şi validare/invalidare a soluţiilor gãsite. De multe ori soluţiile descoperite în faza precedentã au un caracter intuitiv-sintetic-vizual foarte puternic şi traducerea lor în logica discursivã a limbajului verbal cere un travaliu intens, dar înaripat, emulaţia fiind datã de certitudinea subiectivă a descoperirii soluţiei. Aceasta ar putea fi şi explicaţia faptului cã, pentru Blaga, poetul era doar un traducãtor, un om ce gãsea echivalenţele în plan lingvistic a ceea ce a fost intuit sintetic ca un mesaj divin. Intuiţiile fulgurante ale lui Einstein, predominant vizuale, traduse ulterior în logica desfãşuratã a limbajului, aratã de asemenea primatul imaginii în raport cu cuvântul în procesul creativ. Cert este cã în aceastã fazã întreaga forţã a raţiunii, spiritul ei critic şi capacitatea de travaliu sunt fundamentale în a valida produsul creativ, închizând un întreg ciclu. Transferul soluţiei de la nivel inconştient pe cel conştient se bazeazã, în opinia lui I. Moraru (op. cit., p. 104) “pe transferul informaţional permanent în ambele sensuri, pe acel du-te-vino dintre cele douã niveluri”. Autorul citat opineazã cã travaliul euristic este invers proporţional cu completitudinea programului euristic: programul mai complet se asociazã cu o perioadã de incubaţie şi efort euristic (generat de obstacolul euristic) mai mici. Este importantã distincţia pe care el o face în legãturã cu descoperirile finaliste (ştii de la început ce cauţi) şi cele nefinaliste (în care scopul cercetãrii lipseşte şi apare de la sine, într-o perioadã mai mare de timp, deoarece nu sunt direcţionate de scop, ca în cazul efectului Coandã). În faza finală noile cunoştinţe sunt verificate, testate, pânã când satisfac o dublã exigenţã, a individului creator şi a mediului în care ele se verificã. Gãsirea celei mai adecvate forme de comunicare a produsului creativ, traducerea din limbajul propriu într-o formã simbolicã, obiectivã, care sã o facã accesibilã comunitãţii ştiinţifice sau simţului comun, sunt sarcinile specifice acestei etape a procesului.
Page82
producãtorilor anomini sau oculţi” (Durand, G., 1999, p. 145). Pentru autorul citat uriaşa manipulare iconicã (prin imagini), a devenit calea predilectã de valorizare a informaţiei, înglobând-o chiar şi pe aceea numitã manipulare geneticã. Domnia omniprezentã a imaginii vizuale, ca mecanism fundamental de transmitere a informaţiei, are consecinţe imprevizibile, în opinia lui G. Durand, care încearcã sã facã o schiţã a ştiinţelor imaginarului. Însãşi neuropedagogia (vezi Trocmé-Fabre, H., J’aprend, donc je suis. Introduction à la neuropédagogie, 1992) vorbeşte despre un paleocortex, care include creierul reptilian şi mezencefalul, adicã creierul visceral, organizat în jurul sistemului limbic, şi neocortexul, din care se diferenţiazã un al patrulea creier, lobul frontal, ce ocupã douã treimi din masa cerebralã. La acest nivel se face legãtura dintre cele douã sisteme reprezentative, vizual şi auditiv printr-o interfaţã semanticã, ce explicã în acelaşi timp inteligenţa, memoria şi creativitatea umanã. Repunerea în discuţie a emisferei drepte, a lobului frontal, a rolului inconştientului, sunt loviturile decisive date unei abordãri centratã pe domnia emisferei stângi, prin care nu numai conformismul social va fi depãşit, ci se va produce schimbarea de paradigmã bimilenarã, prin decentrarea de pe cuvânt şi repunerea în drepturi a imaginii, ca sursã fundamentalã de potenţare a creativitãţii umane. Existã şi blocaje metodologice ale creativitãţii, cum ar fi fixitatea funcţionalã (utilizarea obiectelor doar prin prisma funcţiilor care le-au consacrat), critica prematurã, motiv pentru care brainstormingul este numit de A. Cosmovici evaluare amânatã (op. cit., p. 167). S. Arieti citeazã multe alte obstacole, bariere ale creativitãţii: insecuritatea personalã (chimiştii germani, emigranţi în S.U.A. în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, se simţeau mai ameninţaţi de Hitler şi erau mai puţin creativi decât cei americani); teama de greşealã (un mod inhibitiv de a percepe riscul, care la creativi devine provocator); munca prea constantã asupra unei singure probleme, ce poate genera adevãrate blocaje mintale; apoi absenţa liniştii personale (în sens foarte larg, nu prin referire doar la absenţa zgomotelor). Existã multe alte blocaje emoţionale ale creativitãţii: tendinţa exageratã la competiţie cu alţii, graba de a accepta prima idee, descurajarea rapidã, toate trimiţând la o analizã psihologicã a personalitãţii creative, care s-ar distinge prin: • enorma capacitate de muncã şi minimalizarea mintalã a efortului muncii depuse (geniul este de 99% transpiraţie şi doar un procent inspiraţie, dupã Edison); • toleranţa la ambiguitate (pescuitul în ape tulburi); • un bun control al emotivitãţii, energia procesului creativ fiind obţinutã prin focalizare şi redistribuire, din care cauzã pasionaţii par a fi “monomaniaci”, dupã expresia lui Einstein;
rãbdarea, asociatã cu interesele pe termen lung; • mare curiozitate, devenitã motorul întregii existenţe (opinie susţinutã şi de Nietzsche). Dintre factorii care stimuleazã creativitatea menţionãm câţiva: • liniştea necesarã meditaţiei, în perioadele de transã creatoare, persoanele respective sunt atât de distrase cã uitã sã mãnânce, uneori îşi uitã propriul nume sau faptul de a fi prezenţi la propria cãsãtorie (ca în cazul lui Edison); • discuţiile în contradictoriu cu colegii din aceeaşi specialitate, sau chiar cu oameni simpli (aşa i-a venit lui Edison ideea tramvaiului electric; aşa s-au clarificat problemele puse de B. Russel, care avea ca partener pe Whitehead); • pasiunile colaterale (violon d’Ingres, hobby-urile) cum ar fi jocurile distractive, pescuitul sau vânãtoarea, colecţiile de orice fel, lucrul manual. Pentru A.N. Whitehead, “nefolosirea abilitãţii normale este cauza principalã a letargiei mintale a aristocraţiei” (citat de Moraru, I., 1980, p. 112). 5. Stimularea creativitãţii Existã şi metode consacrate de stimulare a creativitãţii de grup (vezi Cosmovici, A., 1996, pp. 167 – 169). Brainstormingul (termen introdus de Osborn în 1939) este o recunoscutã tehnicã de potenţare a creativitãţii de grup, fondatã pe stimularea acesteia, în condiţiile amânãrii evaluãrii. El cuprinde patru faze importante. În faza de producere a ideilor, participanţii (10 – 12 persoane care au caracteristici individuale şi socioculturale foarte diferite, aceasta stimulând “combinatorica” grupului) trebuie sã lucreze asupra unei probleme concrete, prezentatã într-o manierã simplã, dupã câteva reguli, (fiecare sã producã un numãr maxim de idei, nãscute prin asociaţii libere, sau chiar nãstruşnice, suspendând orice judecatã evaluativ-criticã şi putând folosi ceea ce s-a produs anterior, pentru a recombina şi transforma ideile altora). Faza de aprofundare, de eliminare şi definitivare a ideilor selecţionate se face în colaborare cu responsabilii organismului care au propus problema. Şedinţa este condusã de un specialist, care enunţã problema, maniera de lucru, recolteazã (înregistreazã) toate soluţiile şi creazã un climat de grup degajat, entuziast şi competitiv, cãci, în anumite limite, competitivitatea stimuleazã producţia de idei. Sinectica lui Gordon este o altã metodã de stimulare a creativitãţii colective, care cuprinde 6 – 8 persoane cu acelaşi nivel de pregãtire, dar cu profesii foarte diferite, pentru a facilita fluiditatea, flexibilitatea şi
Page82
•
maleabilitatea punctelor de vedere. Grupul (în care predominã nespecialiştii în domeniu) respectã douã reguli: • sã faci ca un lucru ciudat sã devinã familiar (faza analiticã de înţelegere); • să faci ca obişnuitul sã devinã ciudat (în englezã synectics înseamnã a realiza legãturi între lucruri şi fenomene). Deşi amândouã potenţeazã creativitatea de grup, sinectica are o tehnicã de lucru mai disciplinatã, cu nivele de înţelegere mai bune ale grupului creativ. Principiile care îi stau la bazã sunt: • creativitatea şi procesele creative se pot dezvolta dacã se înţelege substratul situaţional care le susţine; • creativitatea are ca principiu de bazã punerea emoţionalităţii înaintea raţionalitãţii; • trebuie traversate elementele iraţionale pentru a creşte şansa de reuşitã în rezolvarea de probleme. Sinectica încurajeazã fantezia, iar încercãrile de a emite judecãţi pripite, sau de a critica legãturile nerelevante, sunt descurajate. Ea poate fi mai creativã decât brainstormingul, deoarece dezvoltã metode pentru creşterea înţelegerii faţã de situaţia problematicã, climatul emoţional afectiv şi cel motivaţional fiind potenţat şi considerate la fel de importante ca cele intelectuale. Asociind diferite moduri de gândire, sinectica este o importantã tehnicã de creştere a creativitãţii de grup. MOTIVAŢIA
Ca în majoritatea conceptelor psihologiei, nici în domeniul motivaţiei nu existã acord, deoarece o mare diversitate de puncte de vedere au dat conotaţii confuze termenului, iar perspectiva integratoare nu se întrevede încã. Şi aceasta pentru cã psihologia nu a reuşit sã-şi încorporeze perspectiva deterministã din ştiinţele naturii, unde cauza şi efectul au înlãnţuiri precise, care permit explicaţia şi predicţia fermã. Plurideterminarea comportamentului uman, face ca un numãr mare de factori sã intre în combinaţie dupã legi mai degrabã probabiliste, fãcând extrem de dificilã decelarea ponderii fiecãruia. Şi totuşi nici un alt element nu este mai aproape de ideea de cauzã a comportamentului ca motivaţia, pe care mulţi autori o numesc cauza internã a conduitei (Michotte, 1965). Liniaritatea relaţiei cauzã – efect este însã modificatã, pentru cã pe o anumitã treaptã evolutivã apare autodeterminarea, prin care omul devine sursa propriului comportament. Adaptarea nu poate fi conceputã în afara jocului şi unitãţii dintre presiunile mediului (cauzele externe) şi cele care vin dinãuntrul fiinţei
Page82
1. Conceptul de motivaţie. Teorii ale motivaţiei.
Page82
umane (trebuinţe, impulsiuni, dorinţe, intenţii, scopuri, aspiraţii sau idealuri), mediatorul acestei interrelaţii fiind chiar motivaţia, concept dinamic şi evolutiv, care penetreazã atât comportamentul, cât şi personalitatea (Nuttin, 1985). Pentru Al. Roşca motivaţia include “totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie cã sunt înnãscute sau dobîndite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”. Confuzia relativã la motivaţie pleacã şi de la diversitatea punctelor de vedere care au încercat sã o subscrie. • Derivată din teoria adaptãrii, cele mai utilizate teorii au fost iniţial cele ale instinctului. Dacã McDougall a redactat o listã cu 18 instincte diferite, considerate justificate pentru a explica, prin coroborare, întreaga conduitã, alţi autori au mãrit considerabil lista, chiar ideea de instinct (care şi aşa accentueazã datul ereditar) devenind un concept magic, care seamãnã a explicaţie, fãrã a spune nimic concret despre comportamentul concret al oamenilor. • Prin 1920 Cannon a impus legea homeostaziei, prin care organismele tind sã-şi conserve o stare constantã a mediului intern, în ciuda marilor oscilaţii ale celui extern. Dezechilibrarea se traduce în plan psihic prin apariţia unor trebuinţe (de apã, aer, hranã, cãldurã etc.), care sunt în mod esenţial stãri de activare ce pun organismul în tensiune, a cãrei reducere presupune satisfacerea trebuinţei respective. Dacã teoria homeostaziei are valabilitate pentru spectrul trebuinţelor înnãscute, biologice, programate ereditar, ea nu este operantã pentru formele superioare de motivaţie, tipic umanã şi, mai mult, nu toate motivele îşi au originea în deficite: nevoia de explorare este întâlnitã atât la animale cât şi la copii, fãrã a avea rãdãcini homeostatice. Aşa cum aratã A. Cosmovici (1996, pp. 198 – 199), specia umanã (şi nu numai) manifestã încã din copilãrie tendinţa de a-şi domina mediul, fie prin manipularea obiectelor şi transformarea lor, fie prin explorare, cunoaştere sau plãcerea de a fi cauzã (Piaget). În acord cu autorul citat, reducerea tensiunii este o explicaţie îngustã, devreme ce omul are o nevoie permanentã de stimulare, de punere în tensiune, care este chiar condiţia funcţionãrii psihicului uman (a se vedea experienţele de privare senzorialã fãcute pe viitorii cosmonauţi). • Freud a explicat originea trebuinţelor prin pulsiunea bazalã unicã, libidoul, creând modelul fizic al descãrcãrii de energie. Cu toate că modelul freudian are o anumitã dinamicã implicitã, rezultând din faptul cã obstacolele se opun satisfacerii trebuinţelor sau dorinţelor, fie dinspre exterior (principiul realitãţii), fie din interior (cenzura este în dezacord cu principiul plãcerii), ceea ce genereazã tensiune, conflict şi frustrare, aşa cum apreciazã Popescu-Neveanu, “modelul freudian este riguros homeostatic, întrucât are drept principiu central fenomenul catharsisului”. Freud şi descendenţii pun în evidenţã o dinamicã a trebuinţelor şi motivaţiei
Page82
prin concepte specifice (refularea şi represiunea, sublimarea, simbolizarea, fantezia, proiecţia, identificarea, compensaţia, regresiunea şi disocierea sau conversiunea), intrate în limbajul psihiatric comun. Modelul freudian are limitãri adesea subliniate: porneşte de la o pulsiune unicã, este centrat pe trebuinţele biologice şi nu surprinde motivele secundare specific umane, ignorând funcţia motivantã a cunoaşterii şi de asemenea esenţa socialã a omului. Este motivul pentru care E. Fromm a admis, pe lângã pulsiunile primare, mobilurile morale, care depãşesc instinctele şi uneori li se şi opun. • Teoriile instrumentaliste (H.A. Murray, 1938) inventariazã 12 trebuinţe primare (viscerogenice: de aer, apã, hranã, sex etc.) şi 27 secundare (psihogenice: de afiliere, recunoaştere, realizare etc.). Listarea trebuinţelor nu este însã operaţionalã, ea implicând izolarea motivelor, fapt care contrazice realitatea, cãci în funcţionarea lor ele se întrepãtrund, se amestecã, se suprapun: “o listã de motive nu poate fi nici exhaustivã, nici nu poate separa nevoi ireductibile, independente” (Bossel, dupã Zlate, M., 2000, p. 156). • Teoriile umaniste au drept exponent de marcã pe A.H. Maslow, cu a sa binecunoscutã piramidã a trebuinţelor, care încearcã sã surprindã dinamica structurãrii motivelor, de la biologic spre psihologic şi social. Piramida lui are mai multe niveluri, primele patru fiind trebuinţele de deficit, celelalte de creştere şi de dezvoltare personalã a individului. Tratând motivaţia ca pe subsistem al sistemului de personalitate, el ţine cont riguros de criteriul valorii în motivarea diferenţelor psihologice şi operaţionale dintre trebuinţele inferioare şi cele superioare. Chiar dacã trebuinţele bazale sunt mai puternice, cele suprapuse pierzând din intensitate, realizarea primelor creazã disponibilitatea împlinirii celor supraordonate. “Cu cât o trebuinţã este mai înaltã, cu atât ea este mai specific umanã”, argumenteazã Maslow. Ontogenetic, cele din vârful piramidei apar mai târziu, sunt mai puţin urgente pentru individ, dar împlinirea lor produce fericire profundã, bogãţie spiritualã şi chiar eficienţã biologicã crescutã, cãci la nivelul lor se regãseşte complexitatea umanului. Prin satisfacerea lor subiectul îşi depãşeşte propriul egocentrism, se angajeazã mai mult în plan social, este mai proactiv, prin chiar aceasta producându-se creşterea de sine, autorealizarea. Aşa cum a arãtat şi G.W. Allport, care a introdus de fapt conceptul, nivelele superioare imprimã o autonomie funcţionalã motivelor, cãci prin ele omul tinde sã-şi dezvolte plenar potenţele sale. Dacã primele patru nivele sunt preponderent homeostatice, celelalte patru, de creştere sau dezvoltare, au specific “emanciparea de sub influenţa legii reducţiei de tensiune” (Popescu Neveanu, P., 1977, p. 457). Teoria lui Maslow oferã posibilitatea explicãrii simultane a trebuinţelor, a compensãrii şi submotivãrii, pentru că mutã centrul lor de greutate de pe biologic pe social, integrându-le personalitãţii, de la care împrumutã tendinţa ierarhicã,
Page82
interdependenţele largi şi raportarea la dinamica valorilor sociale. Cu toate acestea, modelul nu a fost scutit de critici: • este valabil în cadrul limitat al valorilor culturii occidentale; • este static şi unideterminat, de “jos în sus” şi nu de “sus în jos”, trecerea spre nivelele superioare neantrenând restructurarea relaţiilor din interiorul piramidei; • este condiţionat retroactiv şi nu prospectiv; • are în vedere persoana şi nu interacţiunea socialã. În ciuda criticilor aduse, unele cu argumente rezonabile, teoria piramidei trebuinţelor îşi pãstreazã încã forţa de seducţie pentru cã ea a oferit o viziune coerentă asupra nevoilor umane, integratã perspectivei verticale asupra personalitãţii, pe care o susţine şi explicã din interior, la nivelele trebuinţelor superioare. Chiar dacã homeostazia nu dispare, ci doar îşi diminuã ponderea, autorealizarea prin trebuinţe estetice, cognitive, morale, sociale şi nevoia de a descoperi, inventa, crea, dau o bunã mãsurã şi interpretare a specificului uman în motivaţie.
8. TREBUINŢELE STADIULUI DE CONCORDANŢĂ
Nevoi de concordanţă între simţire, cunoaştere, acţiune. Cauza principală a dificultăţilor de schimbare a propriului comportament.
7. TREBUINŢE ESTETICE Nevoi de ordine, simetrie, realizarea muncii sale, de puritate. Dragoste de natură şi frumuseţe. Oroare de lene. 6. NEVOI COGNITIVE
Nevoia de a şti, de a înţelege, de a învăţa, de a descoperi, de a explora. 5. NEVOI DE REALIZARE A SINELUI Nevoia de a-şi atinge propriul potenţial creativ, de a-şi aduce contribuţia, de a face lucrurile pentru care este dotat mai bine, adică ceea ce vrea şi îi face plăcere să realizeze.
4. TREBUINŢE ÎN LEGĂTURĂ CU EUL Trebuinţa de conservare, nevoia de a-şi estima sinele, nevoia de a se respecta, de a fi stimat de alţii, dorinţa unei bune reputaţii, dorinţa de prestigiu, de consideraţie, de atenţie; nevoia de a fi important şi de a-şi da consimţământul.
3. NEVOI SOCIALE Nevoia de apartenenţă şi de adeziune, nevoia de a se identifica afectiv cu un grup sau categorie socială, de a fi membru al unei familii, de unde patternurile de concepţii etnice şi habituale
2. TREBUINŢE DE SECURITATE Căutarea securităţii; nevoia de securitate emoţională şi în muncă, de securitate contra pericolelor, a deposedării, de unde asigurarea vieţii, securitate socială, nevoia de stabilitate la locul muncii, nevoia de protecţie, nevoia de oameni. 1. TREBUINŢE FIZIOLOGICE
Page82
Nevoia de hrană, de odihnă, de repaus, de sexualitate.Satisfacerea pulsiunilor şi a apetiturilor. Nevoia de a-şi păstra sănătatea.
“Nuttin reuşeşte nu doar performanţa unei sinteze teoretice reuşite a tot ceea ce s-a scris pânã acum în psihologia motivaţiei, ci şi pe cea a elaborãrii unei concepţii noi, originale care, în esenţã, le depãşeşte pe toate celelalte şi deschide cãi noi de abordare” spune Mielu Zlate (2000, pp. 160 – 161). Reluãm pe scurt prezentarea pe care o face autorul citat acestui model ce cristalizeazã puncte de vedere ce pleacã de la Lewin, Murray, Woodworth. Relaţiile preferenţiale sunt conceptul cheie al acestei teorii conform cãreia trebuinţele superioare (autorealizarea, creşterea, interacţiunea, schimbarea, alãturi de altruism, plãcere, satisfacţia muncii) devin funcţionale în contextul relaţiilor biologice, dar şi afectiv cognitive pe care subiectul le întreţine cu lumea sa. În rezumat, iatã câteva din aserţiunile de bazã care susţin modelul: • individul şi mediul formeazã o unitate bipolarã a cãrei funcţionare interacţionalã generează unitatea de bazã a comportamentului; • acest sistem relaţional are caracter dinamic; relaţiile preferenţiale ale subiectului cu lumea sa: sunt trebuinţele comportamentale care se pot manifesta pozitiv (prin cãutare, întãrire, acceptare afectivã) sau negativ (în insuficienţele funcţionale); • fiind o entitate funcţionalã incompletã, subiectul intrã preferenţial în legãturã cu anumite categorii de obiecte, de unde rezultã cã la baza dinamismului se aflã chiar trebuinţele, care nu derivã nici din deficitul organic, nici din stimulul extern, ci se nasc din exigenţele funcţionale ale relaţiilor de interacţiune individ – mediu; • motivaţia înseamnã, mai mult decât declanşare, o reglare continuã a comportamentului, dirijând, direcţionând şi controlând operaţiile interne spre un obiect – scop, prin care aceste operaţii şi reacţii îşi gãsesc unitatea în acţiunea semnificativã; • pe mãsurã ce tind sã-şi atingã ţinta, comportamentele tind sã devinã intrinsec motivate; • deşi în mod fundamental sunt înnãscute, trebuinţele sunt modelate de fluxul experienţei individuale. În cadrul modelului relaţional motivaţiile specific umane rezultã din potenţialul de funcţionare a fiinţei umane, în care dimensiunea cognitivã este superior valorizatã, cãci datoritã naturii cognitive a relaţiei individ – mediu, comportamentul uman devine suplu, constructiv şi personalizat, depãşind rigiditatea instinctualitãţii animale. Prin transformarea trebuinţei în scop sau proiect, motivaţia devine o afacere personalã. Personalizarea motivaţiei prin intervenţia cogniţiei naşte formele superioare ale acesteia, convingerile, concepţia sau filosofia de viaţã fiind forţe motivaţionale puternice. Sub influenţa conformismului social, prin efectuarea de acţiuni contrare dorinţelor individuale, poate apãrea alienarea motivaţionalã.
Page82
Modelul relaţional al lui J. Nuttin
Pentru a-l cita din nou pe Zlate, “modelul relaţional al motivaţiei este nu doar o reacţie la modelele biologizante bazate pe exagerarea funcţiilor instinctelor şi inconştientului, ci şi o încercare de evidenţiere a rolului reflexivitãţii în motivaţie, exprimat în conştientizarea gradatã a diferitelor forme motivaţionale, cât şi în elaborarea şi structurarea unor atitudini cognitiv – afective, faţã de acestea” (op. cit., p. 161).
Trebuinţele sunt forţele motrice cele mai puternice ale motivaţiei, expresie a echilibrului biopsihosocial al omului, cu un caracter bazal. Ele semnalizeazã într-adevãr dereglarea echilibrului homeostatic, declanşând comportamente specifice ale organismului, care încearcã sã restabileascã echilibrul prin satisfacerea deficitului. Ele explicã cel mai bine (deşi nu în totalitate) conceptul de homeostazie, corespunzând trebuinţelor biologice primare (foame, sete, obosealã, trebuinţã sexualã), ce angajeazã comportamente specifice de reducere a trebuinţei. Pentru cã la om satisfacerea lor nu acoperã toatã gama conduitelor, s-a apelat la trebuinţele secundare, care sunt mecanisme mai puţin vitale, dar sunt fie în serviciul celor primare (trebuinţele de imitaţie, afiliere, securitate etc.), fie dezvoltate din obiecte de satisfacere intermediare în raport cu cele primare (este vorba de o trebuinţã sau un drive dobândit). Considerate “sursã primarã a acţiunii” (Roşca, Al., 1943), Nuttin le defineşte ca “relaţie preferenţialã a unui individ cu un obiect”, putându-se împãrţi în fiziologice (rezultate din activitatea individului cu biosfera), psihologice (rezultate din relaţiile subiectului cu situaţiile semnificative ale lumii) sau sociale (apãrute la nivelul relaţiilor psihosociale dintre oameni). Trebuinţele sexuale (prototip al plãcerii), cele erotice, de apreciere, stimã, ajutor, cooperare, ataşament, altruism sunt expresia contactelor interpersonale. Unele trebuinţe au un caracter foarte specific, altele un grad mare de generalitate, unele sunt independente, altele derivate. Rezultã cã trebuinţele sunt stãri de necesitate, ce au roluri energetice, funcţionale şi informaţional – reglatorii, au caracter social – istoric (se modificã şi dispar paralel cu obiectele care le pot satisface). Ele se dezvoltă nu numai odatã cu societatea, ci şi cu evoluţia vieţii individului. Trebuinţele legate de plãcerea exercitãrii unei activitãţi doar din atracţia pentru activitatea în sine se abat de la orientarea spre reducerea deficitului biologic (trebuinţa de stimulare, în care fenomenul de autostimulare cerebralã, descoperitã de Olds şi Milner în 1954, din greşealã, este elocvent, apoi trebuinţele de explorare şi trebuinţele estetice). Neurobiologii au pus în evidenţã structurile nervoase (în special hipotalamice) şi substanţele chimice (neuropeptidele) ce intervin în reglãrile trebuinţelor, care mai desemneazã şi stãrile de dependenţã fiziologicã şi psihologicã
Page82
2. Trebuinţe, motive, scopuri
Page82
apãrute ca urmare a consumului repetat de alcool, tutun, psihotrope, opiacee. Funcţional trebuinţele au o fazã de creştere a tensiunii pe mãsura apropierii de momentul satisfacerii (gradientul scopului al lui Tolman), şi de reducere a tensiunii prin satisfacerea lor, mecanism tipic trebuinţelor biologice şi fiziologice, cu o anumitã ciclicitate în apariţie şi producere. Dacã satisfacerea trebuinţelor reduce tensiunea şi produce suspendarea temporarã a stãrilor de necesitate, pentru o perioadã de timp, nesatisfacerea genereazã fie exagerarea lor, fie stingerea prin reacţia de apãrare. Pe perioade mari de timp, anumite trebuinţe nesatisfãcute se repercutează asupra echilibrului de ansamblu al persoanei, putând sã-i punã în pericol existenţa. Existã şi maniere deturnate, indirecte, simbolice de satisfacere a trebuinţelor (visul, reveria, fantasma). Motivele sunt transpunerile în plan obiectiv ale stãrilor de necesitate: prin conştientizarea deficitului semnalat de trebuinţe, acestea se transformã în motive sau imbolduri care angajeazã în mod concret activitatea de satisfacere. Motivul este mobilul care declanşeazã, dar mai ales direcţioneazã şi susţine energetic acţiunea; trebuinţele au un caracter mai general şi nespecific, pe când motivul are în vedere obiectul bine determinat. Trebuinţele sunt uneori insuficient de puternice pentru a declanşa acţiunea specificã, motivul implicã întotdeauna aceastã activitate, de unde concluzia cã “motivele sunt concretizãri ale trebuinţelor” (Nuttin, 1985, p. 35). Motivele au un caracter personalizat (se valorizeazã în mod specific la nivelul fiecãrui individ), generalizat (motivele specific umane, evoluate, sunt generalizãri ce rezultã din viaţa psihicã şi socialã) şi au autonomie funcţionalã (devin sisteme actuale care se autosusţin, mai ales la vârsta adultã nemaipãstrând decât vag legãtura cu trebuinţele care le-au generat). Dezvoltarea motivaţiei presupune canalizarea prin învãţarea trebuinţelor, elaborarea cognitivã (prin scopuri şi proiecte), evoluţia instrumentalã (a mijloacelor obiective de satisfacere) şi personalizare. Existã motivaţii apetitive (consumatorii) şi aversive (sau de evitare): foamea şi setea sunt exemple din prima categorie, evitarea durerii, din cea de a doua. Noţiunile de întãrire şi de recompensã au fost intensiv utilizate de behaviorişti şi neuroştiinţe în studiul motivaţiei şi ele se referã la un context de învãţare în care întãrirea poate fi pozitivã sau negativã, intensitatea rãspunsului pentru a obţine o recompensã fiind consideratã aici un bun indicator al motivaţiei. Funcţional, structurile motivaţionale duc fie la apariţia fenomenului de saturare (se cautã schimbarea ori a subiectului, ori a modului de satisfacere), al substituirii (convertibilitatea energiei motivaţionale pe alt obiect sau activitate) şi diferenţierea motivelor, care angajeazã atât planul orizontal, prin trecerea de la un obiect la altul, cât şi planul vertical, prin care se organizeazã structurile motivaţionale în sistem.
Scopurile nu se identificã automat cu motivele, ele sunt anticiparea, proiecţia punctului terminus al acţiunii de satisfacere a motivului, în funcţie de datele situaţiei şi de posibilitãţile oferite de mediu. “Motivul circumscrie, într-un fel, o zonã în câmpul psihosocial, scopul constituind o concretizare în acest câmp. Caracterul vectorial al motivului devine evident odatã cu stabilirea scopului, care anticipeazã modul de finalizare a acţiunii, conturând ciclul acţiunii (I. Radu, Motivaţia, în Introducere în psihologia contemporanã, 1991, p. 218). Legãtura motivului cu scopul prefigureazã deja actul voluntar.
•
•
•
•
•
Motivaţia pozitivã bazatã pe laudã şi încurajare, stimulãri premiale şi recompense are urmãri benefice privind angajarea în activitate, preferinţa interpersonalã, creşterea stimei de sine; motivaţia negativã, bazatã pe stimuli aversivi (pedeapsa, ameninţarea şi blamul) genereazã inhibiţie, abţinere, evitare sau refuz. Motivaţia extrinsecã este generatã din exterior, de o altã persoanã, nu izvorãşte din specificul activitãţii şi nu este foarte productivã; motivaţia intrinsecã constã în faptul cã îşi gãseşte satisfacţia prin ea însãşi (este autostimulatã). Este extrem de importantã în învãţarea şcolarã, apare tardiv (spre sfârşitul ciclului al doilea sau la liceu), dar are forţã propulsoare şi energizantã mare, contribuind la fixarea ei în interese şi pasiuni. Motivaţia cognitivã şi afectivã indicã marile procese psihice subiacente: prima se bazeazã pe curiozitate, nevoie de nou, schimbare, complexitate, explorare, venind din structura cognitivã umanã, a doua se bazeazã pe nevoia de aprobare, stimã, afiliere, dragoste, preţuire, tipice afectivitãţii. Motivaţia şi plăcerea: multe comportamente nu sunt îndreptate spre reducerea tensiunii (homeostazie) ci pentru a obţine altceva, de care subiectul nu are neapãrat nevoie, dar îi face plãcere. Având de ales între hranã şi stimularea electricã a creierului, şobolanii lui Olds şi Milner (1954) au ales a doua variantã, autostimulându-se pânã au murit de foame. Centrul plãcerii descoperit de ei, a oferit şi o aplicaţie practicã umanã în alinarea durerii canceroşilor aflaţi în stadiul terminal sau a unor forme de epilepsie. Disonanţa cognitivã descoperitã de Festinger (1956) motiveazã acţiunea umanã sau convingerile prin aceea cã nu ne simţim bine atunci când pãrerile noastre se contrazic între ele. Atunci când o convingere puternicã este contrazisã (sfârşitul lumii la o anumitã datã, anticipat de o sectã religioasã, nu se produce) genereazã nu modificarea convingerilor, ci reajustarea lor astfel încât sã se pãstreze stima de sine
Page82
3. Tipuri de motivaţie
•
•
•
Page82
•
(acţiunile membrilor sectei de renunţare benevolã la bunurile proprii ar fi fost cele ce au salvat lumea). Constructele personale, teorie dezvoltatã de Kelly, susţinea cã fiecare din noi şi-a elaborat propriile teorii care ne ajutã sã explicãm printr-un numãr redus de constructe bipolare comportamentul celorlalţi, ceea ce ne filtreazã propriile acţiuni şi comportamente. O persoanã asprã şi tãioasã va fi perceputã ca înspãimântãtoare de cineva, care în consecinţã o va evita, în timp ce un altul va califica acest comportament ca hotãrât şi pozitiv, neevitând persoana în cauzã. Conflictele şi motivaţia au fost puse în evidenţã de Kurt Lewin, prin a sa teorie a câmpului social. El distingea conflicte de evitare – evitare, când ambele posibilitãţi sau alternative sunt negative (elevul lipseşte de la şcoalã pentru a evita controlul unui profesor rigid ştiind cã în acelaşi timp atrage supãrarea pãrinţilor); apropiere – evitare (situaţia dilematicã în care evenimentul este simultan atractiv – repulsiv, cum ar fi faptul de a pleca la studiu într-un centru universitar mare, ceea ce ar aduce independenţa, dar şi ruptura de avantajele vieţii de familie); apropiere – apropiere, un conflict în care opţiunea trebuie sã se facã între posibilitãţile egale ca atractivitate, ca în cazul tinerei cu doi peţitori). În cazul conflictului apropiere – evitare, studiat de comportamentalişti, s-a observat cã, cu cât este mai îndepãrtatã o provocare sau un eveniment important, cu atât ele par mai atractive, dar cu cât se apropie, cu atât tindem mai mult sã le evitãm. Cu alte cuvinte, gradientul evitãrii creşte mai rapid decât gradientul atracţiei (apropierii). Un conflict nerezolvat genereazã frustrarea, care declanşeazã comportamente specifice: iniţial neastâmpãrul şi tensiunea, apoi agresivitatea, apatia, evaziunea în imaginar, stereotipia sau regresia (vezi Miclea, M., “Stres şi relaxare”, din Introducere în psihologia contemporanã, red. Radu, I., 1991, pp. 258 – 261). Atribuirea (motivele pentru care explicãm de ce se întâmplã anumite lucruri) este puternic legatã de conştiinţa propriei eficienţe, de simţul competenţei personale. Collins a constatat cã performanţele copiilor cu o bunã apreciere de sine sunt superioare, la capacitate egalã, celor neconvinşi de competenţa proprie. Capacitatea de apreciere corectã condiţioneazã modul cum atribuim comportamentele propriilor copii, având tendinţa de a fi intoleranţi şi punitivi în cazul unei capacitãţi scãzute de apreciere. Respectul social mutã problema motivaţiei în sfera relaţiilor interpersonale. Teama de ridicol ne paralizeazã multe din acţiunile ce ar cere angajare activã, cãci preferãm sã conservãm imaginea de fiinţe rezonabile şi cu bun simţ. Rom Harré vedea în nevoia de respect social un puternic motivator al comportamentului uman, chiar de la vârsta micã (pe terenul de joacã copiii mai degrabă o fac pe grozavii şi-şi dau aere
•
4. Optimum motivaţional. Nivelul de aspiraţie şi nivelul de expectanţă Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea sarcinii de îndeplinit: pentru sarcinile simple creşterea intensităţii şi a nivelului performanţei sunt aproape paralele. Pentru sarcinile complexe (creative, cu o bogăţie de alternative), această creştere este paralelă doar până la un punct, după care performanţa descreşte dramatic. De unde ideea unui optim motivaţional care asociază intensitatea motivaţiei cu nivelul performanţei, dar şi cu modul de percepere de către subiect a dificultăţii sarcinii: • când sarcina este percepută corect, există o strânsă corespondenţă între intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei (sarcinile grele presupun în adevăr nivelul crescut al motivaţiei şi invers); • când sarcina este subapreciată apare submotivaţia, când este supraapreciată apare supramotivaţia, ambele putând duce la un rezultat comun, eşecul (prin deficit, respectiv prin supraenergizare motivaţională). O uşoară dezechilibrare între intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii poate fi compensată prin optimumul motivaţional, care atenuează efectele
Page82
•
pentru a arãta ce pot, decât sã angajeze jocuri care sã exprime competitivitatea, agresivitatea sau ostilitatea). Conformism, cooperare şi reconciliere: De Waal (1989) a susţinut şi evidenţiat că la primate importantă nu este agresivitatea, ci reconcilierea, modul cum animalele sociabile rezolvă conflictele, astfel ca grupul să nu se dezintegreze social. Există paralelisme între strategiile lor de reconciliere şi comportamentul uman. Se pare că există o puternică necesitate de a fi acceptat de ceilalţi prin evitarea respingerii, ceea ce generează conformism suprem faţă de autoritate, creând terenul favorabil instalării dictaturilor. Identitatea socială şi reprezentările sociale se referă nu la felul cum se vede cineva pe sine ca individ, ci cum, prin identificare cu grupul social, în tentativa de a ameliora statutul propriului grup prin denigrarea altor grupuri, rasiştii încearcă de fapt să-şi protejeze propria identitate socială. Reprezentările sociale se nasc din comunicare, conversaţie, prin adaptarea şi modificarea unor explicaţii auzite (de multe ori emergând din domeniul ştiinţelor), pentru a le adapta propriilor noastre credinţe, legitimându-le. Ideile lui Galton, lansate în 1869 în Hereditary Genius, conform cărora inteligenţa este înnăscută într-o proporţie covârşitoare, au avut un impact enorm asupra învăţământului britanic, încât încercările de a crea un învăţământ care să dea şanse egale elevilor au eşuat. Aceste reprezentări sociale şi-au lăsat amprenta şi asupra şcolii de psihologie engleză, preocupată de rafinarea metodelor de punere în evidenţă a diferenţelor individuale (psihologie cantitativă) dar au influenţat, la distanţă, şi filosofia nazistă, care a preluat şi dus până la ultimele consecinţe ideea eugeniei, lansată tot de Galton.
unei submotivări sau supramotivări uşoare. Modalitatea de a obţine acest optimum este fie de a corecta, ameliora capacitatea de apreciere a dificultăţii sarcinii, fie de a manipula intensitatea motivaţiei, în sensul creşterii sau scăderii ei. Nivelul de aspiraţie atrage după sine satisfacţia sau insatisfacţia trăite după înregistrarea unui anumit rezultat. El se leagă foarte strâns de trebuinţele de creştere şi autorealizare ale lui Maslow, fiind definit de E. Hurlock ca “standardul pe care o persoană se aşteaptă să îl atingă într-o performanţă dată”. Nivelul de aspiraţie este un factor diferenţiator foarte puternic al oamenilor: în timp ce unii sunt terorizaţi de teama de eşec, şi de aceea se angajează minimal în activitate, alţii, mai ambiţioşi şi cu mai mari rezerve de energie, ridică mereu ştacheta, nemulţumiţi permanent de rezultate. Familia, grupul de elevi sau chiar societatea pot avea asemenea standarde, mai scăzute sau mai ridicate, care efectiv trag în jos sau ridică o persoană. Personalitatea de tip A şi de tip B, de care se vorbeşte în medicina psihosomatică, se corelează mai mult sau mai puţin cu bolile coronariene, ca urmare a unor nivele de expectanţă diferite, întărite social prin muncă, joc sau religie. Dacă aspiraţia se raportează la un standard de perspectivă, îndepărtat, nivelul de expectanţă are în vedere activităţi mai bine circumscrise, actuale sau de perspectivă imediată. Cunoaşterea realistă a posibilităţilor proprii, coroborarea lor cu un nivel rezonabil al expectanţelor şi aspiraţiei sunt importante surse de dinamică şi progres ale persoanei, căci nivelul de aspiraţie se internalizează şi devine o componentă caracteristică a Eului. Legea lui Yerkes-Dodson postulează proporţionalitatea performanţei şi a intensităţii motivaţiei doar până la un punct, după care încep stagnarea şi declinul. Deci, pentru a avea efect pozitiv, nivelul de aspiraţie trebuie să fie cu puţin peste posibilităţile de moment. AFECTIVITATEA
Multe dintre structurile şi algoritmii gândirii au fost formalizaţi, modelaţi şi transferaţi inteligenţei artificiale, computerului, dar emoţia, sentimentul şi tot ceea ce defineşte sfera afectivităţii, a trăirilor subiective, nu vor putea fi nicicând implantate maşinilor. Chiar dacă distribuţia proceselor şi relaţiilor afective se află pe o sferă ierarhică, ce are la un pol pulsiunea instinctivă şi la celălalt patosul intelectual sau elevaţia morală, plăcerea estetică, deci conectează subumanul şi trăirea înalt umană, afectivitatea este una din căile de acces majore spre zonele de semnificaţie înaltă ce definesc fiinţa omenească.
Page82
1. Specificul şi însuşirile proceselor afective
Page82
Aceasta deoarece emoţia este în acelaşi timp o mişcare, dar şi o vibraţie ce angajează întreaga fiinţă, pe toată verticala ei, pornind de la organic spre psihic şi comportamental. Pe prim planul reacţiilor afective nu se află obiectul, ca în gândire (care încearcă să-l epuizeze cognitiv), ci relaţia dintre acesta şi subiect, valoarea, semnificaţia lui fiind declanşatorul fenomenului de rezonanţă afectivă. În raport cu motivaţiile, interesele, aşteptările noastre, situaţiile de viaţă sunt concordante sau discordante şi din această concordanţă sau discordanţă dintre stările externe şi cele interne rezultă trăirea afectivă, tonul, vibraţia şi rezonanţa emoţională, care angajează subiectul în totalitatea sa. Aşa cum apreciază Popescu Neveanu (1977, p. 468) “afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în subiect şi care se produce în măsura şi pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului şi este totodată vibraţia expansivă a subiectului social în lumea sa, e lăuntrică melodie existenţială ce erupe în acţiune şi ne organizează lumea”. Reputatul psiholog construieşte o inspirată analogie între dinamica afectivă şi dinamica muzicală, ambele definite de un ritm interior şi de o cadenţă, izomorfismul celor două desfăşurări explicând “colosala forţă de inducţie afectivă directă a muzicii”, construcţiile muzicale nefiind “altceva decât cea mai desăvârşită extrapolare a afectivităţii, obiectivată într-o sferă a vibraţiilor sau a sunetelor” (op. cit., p. 468). Procesele afective se asociază cu o trăire subiectivă (individul simte în chip nemijlocit), cu modificări fiziologice ample (cele mai multe scăpând controlului conştient), ce se relevă în conduita marcată de expresii emoţionale (mimică, gesturi, pantomimică). 1.1. Deşi mulţi psihologi contemporani contestă rolul adaptativ al afectivităţii, subliniind (mai ales în cazurile de supraîncărcare afectivă) efectul dezorganizator şi dezadaptativ al emoţiei, la origine aceasta a avut cu siguranţă o importantă funcţie energizantă şi adaptativă, aşa cum a puso în evidenţă încă din 1920 Cannon. Studiind alerta, el a definit reacţia de luptă sau fugă (flight or fight reaction) în ceea ce a descris a fi reacţia de urgenţă sau de panică. În cadrul acestei reacţii organismul produce brusc o mare cantitate de energie, care permite individului fie să atace, fie să evite prin fugă stimulul de alarmă. Reacţia de panică, element de bază al emoţiei, arată funcţia activator-energizantă a acesteia, ce “pare să fie un fenomen fundamental în supravieţuire, care s-a dezvoltat foarte de timpuriu la mamifere” (Hayes, N., Orrell, S., 1997, p. 78). 1.2. Procesele afective angajează fiinţa în totalitatea sa, dinspre somatic spre psihic, comportamental şi social. Aceasta a şi făcut posibilă inventarea aşa-numitului detector de minciuni sau poligraf, larg folosit în practica judiciară. Măsurând indici psihofiziologici ca rata respiraţiei, pulsul, tensiunea arterială, conductibilitatea electrică a pielii la întrebări neutre şi încărcate emoţional, se observă o schimbare accentuată a anumitor parametri atunci când subiectul dă răspunsuri mincinoase, care îl pun în conflict cu el însuşi. De fapt cercetările cu poligraful au deschis câmpuri de
Page82
investigare şi parapsihologiei, căci s-a demonstrat că anumite plante au reacţii intense la experienţe ce produc suferinţa sau moartea altor forme de viaţă (aruncarea unui peşte viu în ulei încins), de unde ideea conexiunii lumii vii printr-o formă specifică de undă, neevidenţiabilă fizic, numită psy. Aceasta ar explica şi faptul larg acceptat că în telepatie conţinuturile afective se transmit într-o mult mai mare măsură decât cele cognitive, relaţiile de rudenie apropiate (gemenii), afinităţile afective puternice sau emiţătorul multiplu amplificând mult şansa teletransmisiei. 1.3. Procesele afective implică o apreciere, o evaluare (pozitivă sau negativă), care exprimă concordanţa sau discordanţa situaţiei externe cu cea internă, de unde caracterul de plăcut – neplăcut al acestora, ca şi tendinţa de apropiere – depărtare. Tinzând să graviteze, fie pe planul pozitiv, fie pe cel negativ, procesele afective sunt polare, de unde şi cuplarea lor în perechi opuse: bucurie – tristeţe, iubire – ură, admiraţie – detestare, simpatie – antipatie. Polaritatea se referă şi la caracterul lor stenic (activator, mobilizator) sau astenic (inhibitor, demobilizator), încordat sau destins. Această polaritate nu trebuie absolutizată, trăirile afective nefiind exclusiv polare: în orice bucurie intensă există un sâmbure de tristeţe, depresia întrezăreşte de multe ori raza speranţei. Este mai corect să spunem că polaritatea proceselor afective este generată de particularităţile situaţionale concrete de viaţă cuplate la specificul persoanei, adică cu ceea ce Popescu Neveanu numea împrejurarea de viaţă: în situaţii similare extravertitul caută contacte umane multiple, pe care le valorizează afectiv, iar introvertitul devine retractil, micşorând suprafaţa de contact social prin retragerea în sine. 1.4. Intensitatea proceselor afective cuplează caracteristicile de forţă ale acestora cu nivelul, adâncimea de la care emerg. Ea poate fi în legătură atât cu reactivitatea şi disponibilităţile afective ale subiectului (mai mari la vârste tinere şi mai tocite la vârste avansate sau în unele boli psihice), cât şi cu semnificaţia obiectului în raport cu sfera motivaţională (motivaţii, interese, sentimente sau pasiuni) a subiectului. Aşa cum arăta Mielu Zlate (2000, p. 174) creşterea intensităţii trăirilor afective emoţionale ascultă de un aşa-numit optim afectiv (comparabil cu optimul motivaţional), peste care aceasta are efecte dezorganizatoare. 1.5. Durata proceselor afective se referă la persistenţa lor în timp: unele sunt fugare, trecătoare, altele colorează, discret un timp tonalitatea trăirilor noastre, altele sunt structuri permanente ce compun un fond afectiv durabil, ca în cazul sentimentelor. Investiţiile afective din mica copilărie contribuie la constituirea memoriei afective, cu o funcţie reglatoare extrem de puternică, deoarece ele devin filtru valorizator înaintea construirii structurilor cognitive superioare (memorie, gândire). 1.6. Subiectivitatea proceselor afective a fost evidenţiată de Vasile Pavelcu pentru a sublinia faptul că, deşi produse de obiecte şi situaţii, fenomenele afective filtrează selectiv şi atribuie valori subiective acestora.
Page82
Unul şi acelaşi obiect generează trăiri specifice diferiţilor subiecţi, şi chiar acelaşi subiect reacţionează emoţional diferit la acelaşi stimul, în funcţie de datele sale interne. Toate aceste combinaţii subliminale, de multe ori inconştiente, s-ar desfăşura după ceea ce Th. Ribot numea logica afectivă, care nu este un dublet gratuit al gândirii. Afectivitatea participă la toate formele de cunoaştere şi, deşi nu se subordonează acestora, beneficiază de schemele lor de dezvoltare. “Afectivitatea se rafinează şi se cultivă odată cu intelectul fără a fi însă absorbită de acesta” (Popescu Neveanu, 1977, p. 488). Prin prisma acestei subiectivităţi este evident că oamenii se aseamănă mai mult prin cogniţie (care extrage invarianţii structurali) decât prin afectivitate (care colorează în mod particular relaţia fiecăruia cu lumea). 1.7. Mobilitatea proceselor afective exprimă fenomenul de flux, de desfăşurare magmatică, caracterizată de tendinţe şi tensiuni, de trecerea de la o fază la alta în interiorul aceleiaşi stări emoţionale (depăşirea incertitudinii, generată de deficit informaţional, duce la o trăire specifică, pozitivă sau negativă), sau de la o stare emoţională la alta, produsă de schimbarea situaţiei de viaţă. Fluctuaţia afectivă, indiciu al imaturităţii afective, sau chiar al unei patologii a afectivităţii, produce această schimbare fără motiv obiectivabil, fiind foarte evidentă în stările de excitaţie din manie sau în impregnarea alcoolică. 1.8. Expresivitatea proceselor afective evidenţiază capacitatea acestora de a se lăsa descifrate, citite, simţite, ceea ce face din fenomenele afective un extrem de important canal de comunicare interumană, un limbaj universal şi foarte general. Chiar Darwin sublinia că expresia facială, asociată cu emoţii specifice, are valoare transculturală universală şi de aceea trebuie să fie înnăscută. Expresia facială a evoluat în timp pentru că a avut valoare în supravieţuire: arătarea colţilor indică disponibilitatea pentru luptă a animalului ce caută să-şi intimideze rivalul, dezgustul exprimă starea indusă iniţial de consumul a ceva care are un gust foarte rău etc. (B.D., Smith, 1998, p. 466). Cele mai multe din expresiile proceselor afective cunosc o dezvoltare şi nuanţare extraordinar de bogate la nivel uman, constituindu-se în adevărate limbaje supraadăugate peste cel verbal, capabil să-l nuanţeze, să-l confirme sau să-l infirme. Descifrarea gramaticii mimico-pantomimice devansează învăţarea limbajului verbal (prima carte de citire este chipul matern), angajează preponderent emisfera dreaptă, specializată în tratarea analogică, globală, sintetică şi afectivă a informaţiilor. Chiar Th. Ribot, analizând disoluţia memoriei, a constatat că abilitatea descifrării expresivităţii mimice dispare ultima, ceea ce indică vechimea ei, destructurarea urmând calea inversă construcţiei funcţiilor (de la nou la vechi). Analizând zâmbetul, E. Kman (1988) distinge mai mult de 17 feluri de a zâmbi, concluzionând că cele mai multe dintre ele sunt cel mai adesea
Page82
mai mult forme de comunicare socială, decât expresii propriu-zise ale emoţiilor. În aceeaşi direcţie Brothers (1990) arată că primatele utilizează de asemenea expresiile şi gesturile ca semnale sociale de menţinere sau suspendare a interacţiunii sociale pozitive. O recent dezvoltată teorie a emoţiilor (teoria sistemelor dinamice) sugerează că emoţiile şi expresiile lor sunt create într-un context social cu rolul dublu de a reflecta şi de a informa acel context (Fogel şi colab., 1992). Învăţarea socială a emoţiilor este probată de rigiditatea şi expresivitatea sărăcăcioasă a orbilor. Omul poate însă simula şi folosi convenţional repertoriul expresiv de care dispune pentru a provoca trăiri afective, de unde discrepanţa dintre formă şi conţinut în expresie, evidenţiabilă la artiştii dramatici. Concordanţa prelungită dintre expresie şi conţinutul acesteia crează, la marii actori, care construiesc roluri de compoziţie, dificultăţi serioase de a ieşi din personajul creat (Dustin Hoffman în Rain man sau Peter O’Toole în Noaptea generalilor sunt doar două exemple). Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt furnizate de: • mimică, la care participă toate elementele mobile ale feţei, în special gura, ochii, sprâncenele, obrajii, prin care se exprimă o infinită gamă de expresii: bucurie, tristeţe, teamă, deznădejde, furie etc.; • pantomimica la care participă tot corpul: ţinuta, mersul, gestica, poziţia corelativă a trunchiului cu celelalte elemente; • modificările de natură vegetativă (rata respiraţiei şi a pulsului, tensiunea arterială, vasoconstricţia şi vasodilataţia, hiper sau hipotonia musculară, chimismul sangvin, modificările hormonale etc., care se soldează cu paloare, tremor, înroşire, lacrimi, nod în gât sau gol în stomac, sudoraţie intensă, spasme, plâns; • schimbarea vocii, care prin intensitate, ritm, intonaţie, timbru supraadaugă vorbirii pecetea unei game emoţionale extrem de variate. Valoare diagnostică ridicată au privirea, râsul (care este mai spontan şi mai greu de trucat), plânsul (mai supus convenţiilor sociale), mersul, scrierea, vorbirea devenite obiect de investigaţie ştiinţifică în ultimele decenii. S-au constituit adevărate ştiinţe care studiază limbajul paraverbal (semnificaţiile adăugate mesajului prin inflexiune, ton, etc.) şi nonverbal (mimică, postură şi locomoţie), utilizate în scopuri practice (selecţie, recrutare profesională, afaceri, justiţie, pedagogie etc.). Toate acestea sunt importante, pentru că definesc o conduită emoţionalexpresivă, care evidenţiază o stilistică personală a actului de comunicare, cu roluri foarte importante în conduita umană: • Rol de comunicare, căci expresia presupune schimbul, reciprocitatea, alteritatea, angajând partenerii de dialog spre o înţelegere multinivelară a mesajului (cognitiv, afectiv, intenţional, prospectiv).
•
•
•
Rol de influenţare a conduitei: plânsul, de exemplu, este deseori utilizat de cel mai slab pentru a obţine bunăvoinţa sau iertarea celui mai puternic; plecarea capului în lupta câinilor este semnal de oprire a atacului pentru cel mai puternic; zâmbetul este cel mai adesea folosit convenţional, ca mijloc de a obţine, după principiul oglinzii, o atitudine binevoitoare din partea celorlalţi. Rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne confruntăm (plângem în situaţii triste şi râdem în cele vesele, adică ne adecvăm conduita expresivă la context). Rol de contagiune: prin faptul că majoritatea expresiilor emoţionale se codifică prin obiceiuri, ritualuri, norme, atunci când se produc, manifestările afective dau naştere la reacţii similare la alte persoane. Generalizarea acestora, asociată cu opinii, păreri, convingeri, generează stări afective (pozitive sau negative) care dau o forţă de acţiune extrem de puternică grupului. Forţa oratorului, a actorului, a poetului, a liderului afectiv este de a genera trăiri emoţionale intense la o mare masă de oameni, ceea ce uneori poate avea consecinţe dramatice (sectele sinucigaşe). Rolul de accentuare sau diminuarea a însăşi stării afective respective, care se poate autoalimenta (ca în agresivitatea paranoică) sau diminua prin descărcare: se ştie ce rol eliberator are râsul şi ce mare terapie a moravurilor au avut comediile lui Caragiale. Expresivitatea devine în sensul cel mai propriu un limbaj afectiv pentru că face apel la funcţia simbolică, prin care anumite manifestări emoţionale se standardizează, căpătând funcţii semiotice, dependente de cultura în care apar (la chinezi culoarea doliului este albul, la cele mai multe popoare negrul, regina Maria a ales movul ca şi culoarea doliului la propriile funeralii).
2. Clasificarea trăirilor afective Optăm pentru schema clasică pe care a utilizat-o şcoala bucureşteană de psihologie, care clasifică trăirile afective după proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate), gradul de conştientizare şi legătura cu procesele motivaţionale subiacente (trebuinţe, motive, interese, convingeri, idealuri), în procese afective primare, complexe şi superioare, fiecare dispunând de mai multe subspecii. 2.1. Procesele afective primare sunt elementare, spontane, slab organizate, puţin elaborate cultural, mai aproape de biologic şi de nivelul inconştient. Tonul afectiv al proceselor cognitive colorează afectiv orice act de cunoaştere: un gând, o idee, o percepţie şi cu atât mai mult culorile, sunetele, mirosurile sunt prelucrate atât în registrul informaţional-cognitiv, cât şi afectiv. Fiziologic această realitate este pusă în evidenţă de existenţa a două filtre care valorizează cognitiv (formaţiunea reticulată) şi afectiv
Page82
•
Page82
(centrul plăcerii) intrările în zona de prelucrare clară, conştientă. Parţiala suprapunere dintre zonele memoriei din hipotalamus şi sistemul limbic (circuitele lui Papez), aferente emoţiilor, este un argument în plus în acest sens. Trăirile afective de provenienţă organică. Aşa cum a semnalat G. Ionescu (1975) multe maladii somatice dau trăiri afective specifice: cardiopatiile se asociază cu anxietate şi stări de alarmă internă, ulceroşii au dispoziţie mohorâtă, hepatita dă o sensibilitate deosebită, asociată cu stări de euforie, bolile pulmonare dau excitaţie, uşoară euforie dar şi iritabilitate şi instabilitate afectivă. Delay şi Pichot au arătat că sensibilitatea cenestezică oscilează între doi poli, unul patetic şi unul apatic. Afectele sunt formele simple, puţin elaborate, foarte puternice, intense şi violente, cu apariţie bruscă, descărcare impetuoasă şi cu o durată limitată în timp. Ele sunt foarte aproape de instinctualitate şi scapă controlului voluntar, cel puţin parţial: groaza, mânia, frica, atacul de panică, spasmul de plâns sau hohotul homeric de râs fac parte din această familie. Deoarece ele conduc uneori la acţiuni necugetate, controlul conştient este posibil şi de asemenea canalizarea energiei lor într-o direcţie nepericuloasă social. 2.2. Procesele afective complexe sunt mult mai conştientizate, elaborate şi intelectualizate. Emoţiile curente sunt active, intense, au caracter situativ şi o orientare bine determinată, spre un anumit obiect sau persoană. Bucuria, tristeţea, supărarea, veselia, entuziasmul, dispreţul, admiraţia, plăcerea, dezgustul, speranţa modulează raporturile noastre cotidiene cu lumea. Fiind mai variate şi mai diferenţiate decât afectele, ele se manifestă în comportament mai nuanţat, respectând mai mult codurile şi convenienţele sociale. Emoţiile superioare sunt compania discretă şi elevată a activităţilor umane, presupunând acordarea de semnificaţii valorice acestora şi sunt legate de comportamentul moral, de reflectarea frumosului sau de travaliul intelectual implicat în căutarea adevărului. La acest nivel baza instinctuală este aproape complet înlocuită de învăţarea socială, care se produce prin sedimentări de durată. Dispoziţiile afective au intensitate medie şi durată mare, constituind elementele de fundal ale vieţii psihice, de unde caracterul lor mai vag şi semiconştient. Uneori cauza lor este uşor de evidenţiat (peisaj, persoane, obiecte de artă, starea vremii), alteori este difuză, venind din straturile de profunzime ale persoanei sau chiar din tipul temperamental-caracterial. Prin repetare şi stabilizare pot să devină trăsături definitorii ale persoanei (mohorât, închis, tern, apatic sau jovial, vesel, deschis etc.). 2.3. Procesele afective superioare au o mare restructurare valorică la nivelul cel mai înalt, al personalităţii, în interiorul căreia devin substructuri stabile, cuprinzătoare, integrative.
Page82
Sentimentele sunt numite uneori prin aceiaşi termeni ca şi emoţiile, deşi diferenţa de calitate este foarte mare, căci sentimentele se produc în timp îndelungat (dar au şi viaţa lungă), sunt stabile şi specific umane. Ele constituie o puternică forţă motivaţională, şi datorită stabilităţii lor, dau posibilitatea anticipării conduitei semenilor noştri. Există sentimente relative la Eu (sentiment de sine puternic, orgoliu, vanitate, încredere în sine, sentimentul valorii personale, ce generează autostima şi opusele lor), relative la alţii (dragoste, ură, gelozie, invidie, preţuire profundă), la valorile morale (datorie, patriotism, onoare), estetice (admiraţie, extaz, împlinire prin frumos), intelectuale, religioase, acestea suprapunându-se parţial peste ultimele patru nivele din piramida trebuinţelor concepută de Maslow (trebuinţele de creştere). Aceasta arată că trebuinţele superioare se sprijină pe sentimente superioare, pe care le dezvoltă, într-o relaţie circulară. V. Pavelcu a descris foarte convingător procesualitatea naşterii sentimentelor, care cuprinde o fază de cristalizare (cuplare într-o diademă a cristalelor afective), de maturizare (atingerea nivelului maxim de funcţionare) şi de decristalizare (dezorganizare la care contribuie uzura, saţietatea, decepţiile, schimbarea opticii de viaţă). După formare, sentimentele pot avea faze de latenţă şi de activare periodică, îmbogăţirea lor venind din planurile înalte ale cogniţiei, voinţei sau filosofiei de viaţă. Cultivarea sentimentelor este unul dintre obiectivele majore ale educaţiei, căci ele presupun o procesualitate de lungă durată, o combustie amplă în jurul unor nuclee afective, a căror armătură este valorizarea cognitivă. Există oameni bogaţi sau săraci afectiv, sentimentele regenerându-se greu, mai ales în stările şi bolile care produc tocire afectivă (melancolie, depresie, bătrâneţe). Pasiunile sunt o specie de sentimente foarte intense, cu durate deosebit de mari, puternic dinamizatoare ale întregii conduite şi extrem de greu de inhibat. Pot fi constructive, nobile (intelectuale, artistice, sportive, erotice) sau distructive, oarbe (patima jocurilor de noroc, analizată de Dostoievski şi de Ştefan Zweig, pasiunea pentru bani care generează avariţia, pentru alcool, femei etc., angajând persoana pe un drum ireversibil descendent, autodistructiv. Capabile să deblocheze mari surse de energie, care se autoalimentează prin mecanismul motivaţiei intrinseci, pasiunile nobile stau la baza marilor realizări ale spiritului uman. Aptitudinea pentru muncă intensă şi pasionată este una din caracteristicile majore ale creativităţii în care elementul dinamogen-energizant (afectivitatea) se conjugă cu structurile operatorii ale inteligenţei, în produsul nou, original, valoros. În acelaşi timp însă, pasiunile imprimă conduitei o anumită limitare, ele fiind unilaterale: surplusul de energie este obţinut dintr-o reducere drastică a celorlalte surse de consum. Semănând de multe ori cu o monomanie, pasiunea poate îngusta semnificativ orizontul social al persoanei în cauză, percepţia şi integrarea socială putând suferi. Exemplul bietului Ioanide al lui
3. Evoluţia şi dezvoltarea afectivităţii Piaget vedea o strânsă legătură între inteligenţă şi afectivitate, pe care le considera ca inseparabile. În adevăr, carenţele afective de la vârste mici blochează sau deturnează evoluţia cognitivă a copilului, însă în timp ce afectivitatea furnizează energia, cogniţia construieşte structura, între cele două planuri neexistând un paralelism strict. Între zero – un an reacţiile afective sunt vagi, confuze, fluctuante şi nespecifice; abia la două luni se semnalează plăcerea, la 6 luni apare frica faţă de persoanele nefamiliare, la 3-6 luni râsul, iar pe la 8 luni bucuria. Primul element al identităţii de sine poate fi plasat după un an (stadiul oglinzii al lui Lacan). Între 1-3 ani viaţa afectivă se organizează, orientându-se spre persoane şi obiecte concrete; la 18 luni apar manifestări de gelozie, iar la 2-3 ani apar manifestările de opoziţie ce generează agresivitate faţă de adult (apare cuvântul Eu); trebuinţa de a fi iubit duce la manifestări de tandreţe faţă de persoanele apropiate şi cooperare mai intensă cu adultul. Între 3 şi 7 ani nuanţările afective apar ca urmare a integrării în grup şi apariţiei comportamentelor de cooperare în joc; se dezvoltă capacitatea de simulare a unor trăiri. La 3 ani apare sentimentul de vinovăţie, apoi cel de mândrie la 4 ani şi criza de prestigiu la 6 ani. Controlul voluntar al emoţiilor este în creştere. Vârsta şcolară mică (6/7 – 10/11 ani) potenţează curiozitatea intelectuală (care creşte pe nevoia de explorare şi curiozitate din fazele precedente), admiraţia (faţă de învăţătoare), sentimentul datoriei. Decentrarea afectivă (ca şcolar este perceput egal cu ceilalţi) generează anxietate, teamă de eşec, nelinişti. În ciclul gimnazial (11 – 14 ani) câştigul major este stabilizarea afectivă, sentimentele faţă de adult şi profesor în special tind să se obiectiveze. Afilierile homofile generează nevoia întăririi sentimentului de sine, ritualurile, dar şi trăirile violente, conflictele intersexe şi intragrupale contribuind la conturarea unor identităţi (sentimente ale Eului). La 12 ani apare dispreţul manifestat deschis pentru cei ce încalcă regulile sau consemnele grupului, care sunt uneori în dezacord cu standardele acceptate social. Unele sentimente superioare (datorie, responsabilitate, patriotism) prind acum contur. Între 14 – 18 ani (adolescenţa), deşi controlul voluntar este în creştere şi structurile cognitive ating stadiul operaţiilor formale, apare o puternică criză de identitate, acompaniată de negaţie şi autonegaţie, teama de eşec (mai ales pe planul erotic), furtuni afective, entuziasm generat de
Page82
Călinescu este elocvent: închis în turnul de fildeş al propriei pasiuni pentru arhitectură el nu observă destrămarea socială adusă de ascensiunea mişcării legionare, una dintre victime fiind propria sa fiică (de fapt ambii copii, în ultimă instanţă).
marile idei sau teorii (treptat posibilul depăşeşte ca sferă realul). Prima iubire aduce nevoia de a se vedea prin ochii altuia şi încercarea de a se supune unui standard ce decurge de aici (“fiecare contemplă în celălalt imaginea sa idealizată”, afirmă V. Pavelcu). După 18 ani maturizarea biologică, afectivă, cognitivă şi socială tind să se suprapună, ceea ce face va viaţa afectivă să se perfecţioneze mai ales prin sedimentarea sentimentelor etice, estetice, a convingerilor şi a nevoilor de creştere şi autorealizare.
5. Emotivitatea, trăsătură de personalitate Multe din teoriile, inventarele sau chestionarele de personalitate au inclus factori special desemnaţi pentru a determina rezonanţa emoţionalafectivă. Astfel, Jung statuează, pe lângă cele două atitudini fundamentate: extraversia şi introversia, patru funcţii, printre care şi afectivitatea (gândirea, simţirea, senzaţia şi intuiţia). R.B. Cattell distinge factorul de stabilitate emoţională, maturizare emoţională, toleranţă la frustrare, sentimentul de sine, timiditatea şi altele, ca factori de gradul întâi, iar anxietatea şi nevrotismul, ca factori secundari. O persoană echilibrată sub aspect emoţional are o stare de tensiune relativ constantă şi omogenă, evitând excesul sau deficitul de mobilizare energetică. Starea de echilibru este stenică şi productivă, dar dezechilibrul generează indispoziţie, depresie, anxietate, iritare, irascibilitate, uneori agresivitate, ducând la restrângerea eficienţei întregii activităţi. Constituţia afectivă este plurifactorială şi cu siguranţă are o determinare ereditară, ca
Page82
4. Afectivitate şi gândire Deşi amândouă sunt procese psihice, cu o desfăşurare fazică, deşi la amândouă se întâlneşte generalizarea, produsele lor fiind ierarhizate (conceptele în piramida noţiunilor, afectivitatea la nivelele elementar, complex şi superior), învăţarea având un mare rol în formarea lor, afectivitatea şi gândirea au mai multe puncte de divergenţă decât de convergenţă. Astfel, afectivitatea este caldă, furnizează energie, având o funcţie predominant reglatorie, în timp ce gândirea este rece, consumatoare de energie, fiind proces predominant informaţional. Afectivitatea este subiectivă, angajează tot organismul, lucrează după o logică afectivă care cuprinde stadii contradictorii, în timp ce gândirea este obiectivă, angajează doar instrumente specifice (scheme, operaţii, algoritmi), operând cu propoziţii simultan necontradictorii. În plus, gândirea asigură o reglare mai eficientă (dar cu suspendarea acţiunii propriu-zise), pentru că se sprijină pe legile puternice ale logicii formale, fiind procesul central prin care se realizează conştientizarea. Este centrată pe obiect, clase de obiecte, având acces la relaţia cauză-efect, în timp ce afectivitatea reflectă relaţia subiect-obiect, de unde subiectivitatea ei.
şi introversia – extraversia, de altfel. Peste aceasta se suprapune însă o emotivitate dobândită în cursul vieţii: o stare precară de sănătate, evenimente traumatizante, stări reactive antrenează creşterea reactivităţii emoţionale globale. Emotivitatea crescută este marele contribuitor al anxietăţii, aşa cum fobiile ar corespunde, după P. Fraisse, unui ghem de sentimente şi atitudini ce nu s-au putut integra în sistemul personalităţii. Capacitatea de control emoţional este unul dintre scopurile terapiei cognitive, care arată că multe din emoţiile parazite sau în exces sunt rodul cogniţiilor noastre, al clişeelor şi automatismelor de gândire. Înlocuindu-le pe acestea căpătăm un mai bun control asupra emoţiilor noastre, succesul în abordarea depresiilor, fobiilor şi anxietăţii probând justeţea acestui punct de vedere. VOINŢA
Omul este o fiinţã esenţialmente activã şi dinamicã pentru cã realizarea adaptãrii sale presupune sã asimileze informaţii noi, sã planifice, sã iniţieze, sã desfãşoare şi sã susţinã o multitudine de acţiuni prin care participã, perfecţioneazã, produce sau creazã instrumente noi. Pentru cã majoritatea acestor conduite presupune consum de energie psihicã şi fizicã, se desfãşoarã cu efort şi vizeazã îndeplinirea unor obiective (scopuri), activitatea umanã este în mod hotãrâtor voluntarã, conştientã, deşi se pot repera şi forme de activitate inconştientã. Activitatea presupune întotdeauna interacţiunea dintre om şi lume, dintre condiţiile externe şi cele interne, şi atunci accentul va cãdea fie pe comportament, fie pe subiectivitate, sau, atunci când le cuprindem pe amândouã, pe conduitã. În sens restrâns, activitatea constã în totalitatea manifestãrilor de conduitã exterioarã şi mintalã care conduc la rezultate adaptative. Activitatea umanã este profund motivatã, are clar fixatã prezenţa scopului, opereazã cu instrumente create de om, fiind indefinit perfectibilã şi creativã. Este foarte valabilã observaţia lui A. Cosmovici, care aratã cã “existã un efort de sintezã, de integrare specific activitãţii. Tendinţa de organizare, de unificare este o caracteristicã generalã a organismului” (1996, p. 243). Aceasta se manifestã în chiar structura ierarhizatã a activitãţii, în care se integreazã multietajat mişcãrile, operaţiile şi acţiunile, dar şi latura motivaţionalã, afectivã, voliţionalã şi cognitivã, în activitatea voluntarã existând în mod esenţial o suprapunere a motivului (latura declanşatoare, stimulatoare şi energizantã) cu scopul formulat mintal. Activitatea voluntarã este unitarã şi pentru cã prin ea se exprimã personalitatea ca întreg, cu un profil caracteristic, cu o ierarhie definitã de scopuri şi aspiraţii, ghidate de cel mai general dintre ele, numit de Popescu
Page82
1. Activitatea voluntarã
Neveanu scopul vieţii. H. Murray distinge în ansamblul activitãţii mai multe trepte de complexitate care sugereazã ele însele o ierarhie: procedeul (mici unitãţi de comportament vizând obiective imediate), perioada sau seria, în care se cristalizeazã un obiectiv central (alegerea profesiei, studenţia, prietenia ce conduce la cãsãtorie) şi programul de viaţã (programul serial sau planul temporal) prin care scopurile intermediare sunt eşalonate în stabilirea idealului de viaţã (sau a scopului vieţii). Trecerile în cadrul acestei ierarhii presupune cu necesitate maturizarea atât a sistemului motivaţional (diferenţierea motivelor şi dezvoltarea nevoilor de creştere şi de autorealizare), cât şi a capacitãţii de reflexie intelectualã, cãci evoluţia presupune tensiune, conflict, alegere. Aceasta se rezolvã prin maturizarea capacitãţii de decizie, cât şi a acelei puteri de a birui obstacole interne şi externe, care este voinţa. Orice acţiune este prin urmare un ansamblu funcţional integrat, de comandã, control şi de reglaj, “faptul trãirii subiective, motivaţionale şi finaliste într-un context conştient rãmânând definitoriu pentru actul voluntar” (Popescu-Neveanu, P., 1977, p. 577).
Pe de o parte complexitatea deosebitã a voinţei (unul din nivelurile cele mai înalte, sintetice şi elaborate ale vieţii psihice), pe de alta difuziunea largã a termenului de la filozofie spre psihologie, sociologie, antropologie sau pedagogie, a generat nenumãrate controverse în legãturã cu voinţa, care a dus fie la eliminarea ei din psihologie, fie la reducerea acesteia la acte elementare (reacţiile sau actele voluntare). Pe de o parte Fichte definea voinţa ca pe liberul arbitru, situat în afara oricãrui determinism, iar, pe de altă parte, Hartman şi Schopenhauer o asimilau unui principiu divin, unei activitãţi universale şi permanente, aflate în afara oricãrei determinãri. Opusã acestei viziuni filozofice, psihologii au invocat ideea unui determinism psihic, care fie cã venea doar dinspre interior (psihanaliza) sau dinspre exterior (behaviorismul), ajungeau la un punct comun: “oamenii nu sunt liberi sã se determine ei înşişi, ci sunt determinaţi de forţe din afara controlului lor, indiferent de natura materialã sau psihicã a acestor forţe” (Zlate, M., 2000, p. 216). Ideea determinismului articuleazã problema motivaţiei (cauzã internã), cu cea a afectivitãţii, gândirii, imaginaţiei şi acţiunii umane, reunite toate în complexitatea actului voluntar, ca instanţe psihologice aflate în contrabalans cu spinoasa problemã filozoficã a libertãţii umane. “Istoria unei vieţi este istoria alegerilor sale decisive” susţine Favez-Boutonier, dar poate omul sã se sustragã celorlalte determinãri (biopsihosociale), astfel încât deciziile lui sã fie antecedente cauzale ale propriului comportament? A fi liber înseamnã a te putea autodetermina prin opţiune şi alegere, dar
Page82
2. Caracterizare, definiţie şi probleme controversate ale voinţei
Page82
sunt acestea posibile, şi dacã da, ce ponderi au factorii afectivi şi cognitivi în aceastã decizie? W. Wundt, de exemplu, a supralicitat rolul afectivitãţii, în concepţia lui aceste procese angajând plenar individul, din cauza marelui lor activism intern, uitând parcã de faptul cã voinţa nu rezultã numai din afecte, ci de multe ori este chiar împotriva lor, reprimându-le. Pe de altã parte, Ebbinghaus şi Herbart au fundamentat voinţa pe raţiune şi puterile intelectului, pentru primul ea fiind un instinct vãzãtor, pentru cã îşi vede scopul. Chiar dacã ambele perspective sunt reducţioniste, reunirea lor întro sintezã dă posibilitatea depãşirii punctului de vedere filozofic potrivit cãruia voinţa scapã vreunui determinism, fiind o forţã fundamentalã, originarã şi universalã, de naturã divinã. Deşi se sprijinã pe afectivitate (care îi dã susţinerea energeticã) şi pe puterile raţiunii, cu care nu se confundã (judecata lucidã ne dã decizia finalã, dar nu şi executarea ei), voinţa este o capacitate psihicã ireductibilã, autonomã. Ea este o forţã sau puterea care face sinteza în acţiune a tuturor celorlalte forţe implicate şi în primul rând a afectivitãţii cu raţionalitatea. Ea este o “funcţie care rezultã din integritatea şi unitatea personalitãţii, implicând într-o fazã specificã participarea tuturor funcţiilor psihice (…) şi dobândind, prin aceasta, o funcţionalitate specificã de autoreglare şi autodeterminare, deosebit de importantã în autorealizarea personalitãţii” (Zörgö, B., 1980, p. 178). Produsele voinţei sunt actele voluntare, care apar pe o anumitã treaptã a dezvoltãrii ontogenetice (vezi Popescu Neveanu, P., 1977, pp. 579 – 581), sub douã forme: actele intenţionale şi voinţa. Actele intenţionale au urmãtoarele caracteristici: - au un scop conştient propus, ce este o anticipare mentalã, sub formã verbalã, a rezultatului dorit; - scopul depãşeşte simpla dorinţã de realizare a acţiunii prin asumarea sarcinii sub formã de intenţie; - acţiunea are un program, un plan mental, care fixeazã în limbaj intern, atât imaginea ei, cât şi etapele ce vor fi parcurse; - decizia de a-l realiza este succedatã de execuţia programului în plan real, ceea ce duce la o confruntare permanentã cu planul mental şi ajustarea acestuia din mers, prin comenzi care vin tot din limbajul interior. Dar cum, cel mai adesea, în calea actelor voluntare se interpun obstacolele (externe sau interne), este necesarã intrarea în funcţiune a efortului voluntar, ca modalitate de depãşire a acestora. Deci voinţa este procesul psihic reglatoriu de mobilizare a energiei fizice şi psihice, prin intermediul limbajului, pentru depãşirea obstacolelor şi atingerea scopurilor propuse. La modul ideal, efortul voluntar reflectã obiectiv obstacolul, conceput ca barierã (externã sau internã, dupã Dombo) în calea realizãrii imediate a scopului. Obstacolul este componenta fundamentalã, definitorie a voinţei,
pentru cã depãşirea lui presupune mobilizare de energie emoţionalã, fizicã sau intelectualã. Prin confruntarea dintre posibilitãţile interne şi solicitãrile impuse de dificultatea barierei de depãşit se contureazã cu adevãrat importanţa obstacolului, prin care voinţa se dezvoltã şi se obiectiveazã, cãci depãşirea lui presupune consum de resurse, încordarea, tensiunea, adicã efortul voluntar, cu atât mai mare cu cât el este mai dificil. Eforturile intense şi prelungite spoliazã rezervele energetice, duc la instalarea oboselii, sau chiar a surmenajului şi necesitã întreruperea activitãţii în vederea refacerii forţelor. Specificul voinţei este nu numai în legãturã cu efortul voluntar ce urmeazã a fi mobilizat, ci şi cu dinamica acestuia, prin care se precizeazã chiar ideea de reglaj: concordanţa dintre mãrimea obstacolului şi a efortului voluntar indicã un bun reglaj, în timp ce supraestimarea genereazã mobilizare în exces, iar subaprecierea genereazã submobilizarea, ambele la fel de ineficiente. Consumul energetic prea mare produce obosealã, surmenaj şi satisfacţii îndoielnice, subconsumul duce la neatingerea (ratarea) scopurilor, de aceea cel mai bine ar fi sã vorbim, ca şi la motivaţie sau afectivitate, de un optim voliţional. M M. Zlate (2000, p. 221) face câteva precizãri valoroase în legãturã cu efortul voluntar care: N - tinde sã se specializeze prin asocierea cu anumite tipuri de activitate; - tinde sã se automatizeze prin intrarea rapidã în funcţiune, în aceastã direcţie având voinţa puternicã nu neapãrat cei care depun efort voluntar mare, ci aceia la care aceasta este disponibilizatã rapid, cu uşurinţã; - aceastã disponibilizare a sursei de energie ce alimenteazã efortul voluntar este produsã de nevoia care a motivat la origine comportamentul dorit (necesitate intrinsecã pentru determinare); - capacitatea de efort voluntar este mare, dar nu nelimitatã, acesta fiind unul dintre factorii puternic diferenţiatori între oameni, una din condiţiile majore ale reuşitei în viaţã, care interfereazã profund cu planul personalitãţii, devenind o subcomponentã a acesteia.
a) Apariţia motivelor, fie prin conştientizarea unei necesitãţi interioare, fie prin sesizarea unui conflict. Concomitent cu motivul şi dependent de acesta, se contureazã scopul urmãrit, prin antrenarea afectivitãţii, gândirii şi a imaginaţiei. Dacã rãmâne la primul nivel, motivul ia forma dorinţei, care poate fi satisfãcutã şi substituit în vis, reverie, imaginar, sau prin sublimare (Freud). Pentru a se împlini în plan real, prin acţiune, este nevoie sã aparã în mod distinct intenţia, care conduce la imaginarea acţiunii şi schiţeazã programul ei de desfãşurare, prin punerea în ecuaţie a datelor interne şi externe (posibilitãţi, resurse, reprezentãri, date concrete, articulate într-o construcţie logicã, relativ coerentã).
Page82
3. Fazele actului voluntar
Page82
Acest plan, în care sunt schiţate şi etapele de execuţie formulate verbal (în limbajul intern) este depozitat în memorie, de unde va fi reactivat ulterior. b) Lupta motivelor şi apariţia conflictului, care, cum aratã Kurt Lewin, sunt de trei feluri (atracţie – atracţie, atracţie – respingere, respingere – respingere): actualizarea concomitentã a mai multor motive aflate în conflict duce la apariţia mai multor scopuri concurente, între care trebuie sã se facã o alegere. Alegerea este dificilã şi uneori dramaticã, deoarece în lupta motivelor intervin cu ponderi diferite afectivitatea şi gândirea. Astfel gândirea, foarte implicatã în aceastã fazã, evalueazã posibilitãţile în raport cu cerinţele obiective impuse de obstacol, analizeazã şi ierarhizeazã valoarea diferitelor motive, vede anticipativ consecinţele fiecãrei alternative, cãutând în final cea mai bunã, economicã şi satisfãcãtoare combinaţie motiv – scop. Valorizarea se face însã şi dupã logica afectivã, cãci fiecare scop implicã în proporţie variabilã satisfacţia, plãcerea, mulţumirea (sau opusele lor). În disonanţa cognitivã a lui Leon Festinger ecoul afectiv negativ este tocmai rezultanta unui conflict cognitiv generat de o alternativã greu de integrat în sistemul cogniţiei. De menţionat cã în aceastã fazã nu învinge întotdeauna raţionalul în detrimentul afectivului sau ceea ce este mai util, benefic pentru persoanã. Prelungirea acestei faze are ea însãşi consecinţe negative, cãci ezitarea, incertitudinea, indecizia sunt mari consumatoare de timp util, dar şi de energie psihonervoasã. c) Decizia (hotãrârea) poate veni dupã o deliberare prelungitã sau rapidã, în funcţie de persoanã, dar ºi de situaşie (deseori nu avem timpul sã cântãrim şi ne asumãm, cu tot riscul, o cale). Dificultatea acestei faze constã din aşa-numita voinţã negativã care, pentru a alege, trebuie sã renunţe la alte posibilitãţi. În decizie se proiecteazã întreaga persoanã, cu sistemul ei de valori şi nivelul ei de aspiraţii, cu nevoia ei de autorealizare şi sentimentul de sine subiacent, cu aprecierea şansei (realiste) de îndeplinire a scopului şi evaluarea satisfacţiei anticipate, cu dificultatea obstacolelor, coroboratã cu resursa disponibilã etc. A. Cosmovici aprecia cã aceastã fazã face diferenţa dintre omul practic (care decide rapid) şi cel teoretic (predispus la analizã prelungitã, de unde oscilaţia, ezitarea sau nehotãrârea). Sã ne amintim cã problema mãgarului lui Buridanus, cel ce a murit ezitând între gãleata de apã şi cãpiţa de fân, a fost pusã de un filozof. Decizia angajeazã deja definitivarea planului de desfãşurare a activitãţii, cu precizarea detaliilor etapelor de parcurs şi a mijloacelor utilizate în realizarea scopului. Negãsirea mijloacelor şi a suporturilor externe ale acţiunii pot duce la amânarea acesteia. d) Execuţia propriu-zisã a acţiunii înseamnã reactivarea planului stocat în memorie şi derularea acestuia, prin reajustare permanentã la condiţiile concrete, care poate conduce la schimbarea unora din
4. Calitãţile şi defectele voinţei
Page82
elementele lui secundare sau de bazã. Acum vorbim de latura efectoare a voinţei (prin opoziţie la celelalte faze, preparatoare) în care se produce confruntarea efectivã cu obstacolele externe şi interne, ceea ce declanşează consum de energie voluntarã, tensiune, efort, încordare care, când depãşesc posibilitãţile subiectului, duc la încetinirea, blocarea sau amânarea acţiunii. Controlul, comenzile şi reglarea activitãţii se fac prin mijlocirea limbajului intern. Raţiunea şi afectivitatea sunt şi acum indestructibil implicate, cãci actul voluntar poate genera satisfacţie (când se desfãşoarã conform previziunilor) sau stãri negative de disconfort, îndoialã, teamã de eşec, nelinişte, care cheamã în mod permanent gândirea sã reevalueze, sã cântãreascã şi sã decidã asupra celui mai bun curs al acţiunii. În aceastã fazã voinţa negativã reprimã tendinţele nedorite (furie, agresivitate, nelinişte, dezvoltând capacitatea de a amâna (Ralea o considera a fi înalt şi specific umanã), de a inhiba sau bloca. Acest control raţional asupra afectivitãţii duce în timp la formarea capacitãţilor volitive superioare, cãci realizãrile din orice domeniu înseamnã şi frustrãri, abţineri, sacrificii, lupta cu sine însuşi. Nu toate fazele actului voluntar presupun în egalã mãsurã efortul voluntar: atunci când alegerea se face asupra alternativelor care nu implicã nici o valoare, acestea nu mai sunt acte voluntare. Psihanaliştii, dar şi existenţialiştii, minimalizeazã importanţa deciziei, cãci ei presupun cã majoritatea actelor noastre au o determinare inconştientã, deliberarea fiind, dupã ei, doar o raţionalizare posterioarã (punct de vedere discutabil). Pe de altã parte actul voluntar nu are întotdeauna în desfãşurarea sa procesualitatea amintitã, cu atât mai mult cu cât, fiind un act sintetic, descompunerea în faze distincte este ea însãşi discutabilã. Apoi chiar felul cum punem accentul pe una din aceste faze minimalizeazã importanţa celorlalte. Putem accentua importanţa deciziei, datoritã caracterului ei dramatic şi al jocului raţiune – afectivitate, dar multe din deciziile noastre, rapide şi corecte, nu sunt urmate de acţiune, de unde şi proverbul care spune sã judecãm oamenii dupã fapte, nu dupã vorbe. Dacã insistãm pe faza efectorie (acţiunea propriu-zisã) ca mãsurã a voinţei, care confruntându-se cu obstacolul, se autovalideazã ca forţã, tãrie, perseverenţã, uitãm ceea ce a spus Mihai Ralea (în Explicarea omului, 1946): nota distinctivã a omului în raport cu animalul este capacitatea sa de a amâna, întârzia, suspenda sau inhiba reacţiile (voinţa negativã) prin care el îşi realizeazã scopurile mai înalte, mai complexe, dar mai îndepãrtate, capacitatea sa de autoexprimare, autorealizare fiind potenţate la un nivel superior.
Page82
Paul Foulquié (citat de Zlate, 2000, p. 225) considera voinţa ca o putere de sintezã, o integrare a forţelor psihice (“forţele impulsive” şi “forţele inhibitoare”) într-un echilibru stabil, ceea ce este, desigur, o situaţie mai puţin prezentã, comparativ cu dezechilibrul acestora. Puterea voinţei depinde şi de energia cu care subiectul se angajeazã în acţiune, dar şi de rapiditatea cu care ia decizii sau capacitatea de efort voluntar generat de confruntarea cu dificultãţile. Conştiinţa valorii scopului urmãrit dă tãria concentrãrii efortului voluntar, care creşte prin antrenarea în sarcini dificile, dar şi odatã cu apropierea împlinirii obiectivului prezumat. Voinţa slabã (disbulia, hipobulia sau abulia, în varianta patologicã) este capacitatea diminuatã, în diverse grade, de a iniţia sau susţine acte voluntare, chiar dintre cele simple sau de importanţã vitalã (“muieţi îs posmagii?” întreba leneşul din povestirea lui Creangã, lãsat sã moarã de foame de către consãteni, cãci nu era în stare nici sã-şi înmoaie singur colacii). Dincolo de versantul patologic, hipobuliile sunt destul de răspândite şi în normalitate, uneori într-o văditã contradicţie cu posibilitãţile native, ceea ce duce la irosirea de sine, ratare. Educaţia are aici, desigur, un mare rol. Perseverenţa este validatã de persistenţa în timp atât a scopului, cât şi a efortului voluntar, chiar în condiţii vitrege. Încrederea în forţele proprii, în importanţa şi valoarea (personalã sau socialã) a scopului urmãrit, potenţeazã aceastã calitate, al cãrei opus este încãpãţânarea. Pãrinţii cicãlitori “produc” copii încãpãţânaţi, aici defectul fiind mai degrabã un mecanism defensiv, dar încãpãţânarea este şi semnul unui stil cognitiv rigid, inert, fãrã flexibilitate, bazat pe o perseverenţã în rãu, atunci când şansele de reuşitã nu mai existã, sau presupun costuri disproporţionate comparativ cu beneficiile. Independenţa aratã legãtura voinţei cu raţiunea şi gândirea, care elaboreazã decizii pe baza resurselor proprii, sprijinindu-se pe un puternic simţ critic, ceea ce nu înseamnã lipsã de receptivitate sau impermeabilitate faţã de argumentele, sugestiile bune ale altora (defectul caracterizând persoanele de tip paranoic). Independenţa este semnul unei persoane mature, cumpãnite, cu resurse proprii bogate, diferenţiatã atât cognitiv, cât şi cu o puternicã ierarhie a motivelor (persoane care “ştiu ce vor, cu capul pe umeri”). Debilitãţile mintale, insuficienţele cognitive, deteriorãrile senile, stãrile afective necontrolate (hiperexcitaţia) dau opusul acestei calitãţi, sugestibilitatea, care face persoana uşor influenţabilã şi manipulabilã, de cele mai multe ori împotriva propriilor interese. Promptitudinea deciziei se referã la rapiditatea deliberãrii şi alegerii celei mai bune soluţii, în condiţii de timp limitat, de circumstanţe complexe, care implicã de multe ori riscul sau eşecul. Ţine atât de tipul de personalitate, dar mai ales de rapiditatea şi profunzimea gândirii, care evalueazã global situaţia, în funcţie şi de experienţa personalã acumulatã, sau de alte evenimente similare rezolvate. Pilotul de avion, operatorul de
DEPRINDERILE Popescu Neveanu (1977, p. 593), apreciază că “deprinderile ocupă în sistemul psihic uman un loc masiv, dar deţin o poziţie subordonată”, fiind o greşeală să cantonăm deprinderile, ca produse ale învăţării, doar în zona motorie, cu “ignorarea lung timp a componentelor senzoriale şi de asemenea a modalităţii intelectuale a acestora”, aşa cum au făcut behavioriştii. El susţine ideea unei proporţionalităţi dintre gradele de complexitate ale conduitei şi numărul deprinderilor implicate (mai multe verbale decât senzoriomotorii şi mai multe intelectuale decât verbale): “gradul de libertate combinatorică, creşte odată cu lărgirea repertoriului de deprinderi întrucât subiectul (…) dobândeşte mai multe posibilităţi de alegere şi de asociere” (op. cit., p. 597). Menţinerea deprinderilor ca temă actuală majoră a psihologiei generale şi aplicate are în sprijinul ei câteva argumente importante:
Page82
zbor de la sol, şoferul de curse etc. sunt exemple de profesii şi zone ce solicitã maximal aceastã calitate, al cãrei opus sunt indecizia, tergiversarea, tãrãgãnarea prin amânarea la nesfãrşit a unei hotãrâri ferme. Plecând de la P. Foulquié, M. Zlate (2000, pp. 225 – 226), vorbeşte de defecte derivate din excesul de inhibiţie (în care include îndãrãtnicii, încãpãţânaţii, timoraţii, scrupuloşii şi capricioşii), din deficitul de inhibiţie (versatilii şi sugestibilii), din excesul de impulsiuni (impulsivii reactivi şi explozivii, emotivii şi ideativii) şi defecte derivate din deficitul de impulsiuni (docilii, submisivii). Excesul de voinţã poate fi şi el un defect, cãci persoanele în cauzã îşi organizeazã o conduitã excesiv de mult centratã pe ideea reuşitei, împotriva tuturor greutãţilor sau obstacolelor, dar şi împotriva altora sau a lor înşişi. Transformatã în funcţia de autovalorizare principalã, asemenea persoane care se conduc dupã deviza “dacã vrei, poţi!”, devin unidimensionale pentru cã degajeazã o mare cantitate de energie într-o singurã direcţie, uitând de faptul cã viaţa are nenumãrate nuanţe şi registre care concurã la împlinire. Având o mare forţã de satelizare ei exercitã, prin rolul de lider pe care îl obţin relativ uşor, o presiune nemiloasã asupra grupurilor de apartenenţã, angajându-le pe propria traiectorie (care bineînţeles cã nu se potriveşte tuturor). Instalarea dictaturilor este posibilã prin naşterea acestui tip de personalitate, care pe fondul creşterii sugestibilitãţii şi submisivitãţii generale, dicteazã norma, dar şi scopurile supreme. Dincolo de afectivitate, gândire şi imaginaţie, voinţa interfereazã şi penetreazã atât de mult planul personalitãţii, încât capitole speciale de psihiatrie trateazã personalitãţi atipice, psihopate (impulsive, explozive, apatice, astenice, depresive sau paranoice), unde componenta volitivã are valoare diagnosticã extrem de ridicatã. Poate tocmai de aceea Klages definea caracterul ca voinţã moraliceşte organizatã.
Aşa cum apreciază Ursula Şchiopu (Dicţionar de psihologie, 1997, p. 220) se consideră că deprinderile ocupă mai mult de 80% din volumul activităţilor umane, putându-se intercala funcţional la nivelele structurilor celor mai complexe, ca invarianţi funcţionali. • O mare parte din deprinderi (peste 60%) se formează în ontogeneza timpurie, constituind fondul activităţilor de integrare socioculturală primară (de la deprinderile fundamentale la mers, vorbire şi comunicare nonverbală, autocontrol sfincterian, autoservirea, relaţionarea socială, care au determinat pe unii psihologi să plaseze apogeul achiziţiilor în jurul vârstei de 4 ani, până la deprinderile de curăţenie, ordine etc. imprimate atât de adânc în textura psihismului, încât par a se desfăşura de la sine, fără planuri deliberative, contribuind la ideile de confort sau stil de viaţă). • Chiar dacă unele activităţi umane, cum ar fi cea de muncă, s-au automatizat complet, sau tind spre aceasta, jocul, creaţia şi învăţarea depind încă în mod fundamental de formarea clasică a deprinderilor. Ori aceasta presupune o ştiinţă a formării, pentru că ea implică preţuri de cost care sunt imposibil de evitat sau de subapreciat. • Aproape în orice domeniu de activitate, deprinderile şi priceperile constituie instrumente fundamentale, pe baza cărora apar performanţele sub forma competenţelor, a calificărilor, ce presupun cicluri de formare lungi, eforturi de durată. Pentru a lua exemplul sportului (un mare domeniu de aplicaţie al teoriei deprinderilor), există calendare pe vârste coroborate cu domeniul sportiv, care coboară uneori (gimnastică, tenis, ca şi în muzică de altfel), spre 6-7 ani. • Domeniul formării deprinderilor, fiind strâns legat cu activitatea umană şi mai ales cu învăţarea de toate tipurile, constituie unul în care oferta practic-aplicativă a psihologiei este evidentă, de tradiţie şi recunoscută social. A renunţa la ele înseamnă a sărăci psihologia de unul din domeniile sale cele mai utile social. • Prin eficienţa, precizia şi stabilitatea dată de automatizare, deprinderile dau o “libertate crescândă în alegerea activităţilor de efectuat” (Dumas), punând în acţiune un principiu al economiei energiei psihice (Janet). Prin deprinderi, numărul gradelor de libertate creşte, atât al instanţelor psihice unele în raport cu altele, cât şi al omului în raport cu solicitările externe. • Generalizarea deprinderilor este maximă în cadrul proceselor cognitive superioare, algoritmii nefiind altceva decât deprinderi complexe. Deci interesul cognitiviştilor pentru “reprezentări şi tratamente ale informaţiilor” ar trebui să includă în paralel modelul structurării operaţiilor şi proceselor mintale, care nu sunt date de-a gata individului. 2. Caracterizarea şi definirea deprinderilor
Page82
•
Page82
Fiind rezultatul unei secvenţe de învăţare, deprinderea se deosebeşte atât de instinctul ereditar, cât şi de adaptarea situaţională sau de automatismele simple (clipitul, strănutul sau tusea), fiind întotdeauna dobândită. În calitate de componente ale activităţii umane, voluntare cel mai adesea, (dar nu numai), deprinderile se asociază fie cu acţiuni complete, fie cu submodule ale acesteia, deci sunt comportamente pregnant efectorii, de unde posibilitatea testării practice a gradului lor de elaborare. Deprinderea se explică prin automatizarea unor componente ale activităţii care se execută mereu în aceeaşi ordine, produsă prin repetare şi exersare, ceea ce are ca efect desfăşurarea rapidă, sigură şi corectă, cu un control conştient minimal şi cu un consum de energie redus, toate aceste constituindu-se în indicatori practici ai gradului ei de elaborare. Deprinderea se caracterizează şi prin prescurtare, schematizare, operativitate şi cursivitate. Dacă în faza de învăţare ea este scop în sine, presupunând efort voluntar şi deci, control conştient, deprinderea formată devine mijloc (rol instrumental), se desfăşoară aproape de la sine, cu un control conştient minimal, cea mai mare parte a secvenţei operaţionale fiind transferată subconştientului. În acest sens deprinderile sunt postvoluntare, dar fiind integrate activităţilor complexe, desfăşurate intenţionat şi conştient, în condiţii noi şi variabile, ele nu pot epuiza acţiunea în totalitatea ei, existând întotdeauna o marjă acomodativă (Popescu Neveanu, op. cit., p. 593), de unde posibilitatea revenirii deprinderilor în conduită pentru selectarea, rearanjarea sau chiar reelaborarea lor. De termenul de deprindere se asociază deseori cel de pricepere, diferenţa dintre cele două concepte fiind, după A. Cosmovici, dată de mai mica sau mai marea implicare a noutăţii. Prin faptul că presupune ca mecanism neurofiziologic prezenţa stereotipului, adică a unei secvenţe în care fiecare element îl determină pe următorul, deprinderea este mai stabilă, dar şi mai rigidă, de aceea situaţiile noi presupun reasamblări rapide ale elementelor deprinderii, care “se mulează” astfel pe acestea, şi atunci ele devin priceperi. Deşi mai puţin stabile, acestea sunt mai plastice, compensând gradul de automatizare mai redus, prin posibilităţile de adaptare la situaţii mult mai diverse. Astfel, când plecăm de pe loc cu autoturismul facem mereu aceeaşi secvenţă motrică (introducem cheile, apăsăm ambreiajul cu piciorul stâng, facem contactul şi accelerăm cu piciorul drept), deci vorbim de deprinderi, în timp ce în trafic situaţiile nenumărate ne conduc la rearanjarea acestor operaţii în cele mai adecvate secvenţe, aici deprinderile devenind priceperi. Raportul poate fi şi invers: priceperi simple (conduitele grafice preşcolare) formează o bază pentru formarea deprinderilor de scris, o deprindere neplecând niciodată de la zero. Acestea sunt însă exemple rare, căci priceperea are o sferă mai mare decât a deprinderii.
3. Felurile deprinderilor
Page82
Priceperea este fundamentată în mai mare măsură decât deprinderea pe elementul aptitudinal (înnăscut), dar presupune în acelaşi timp formarea de motivaţii, interese şi cunoştinţe bogate în domeniul respectiv. Iată de ce distincţia informaţie-operaţie tranşează diferenţa dintre cele două concepte: deprinderea este preponderent operaţional-efectorie, formată prin exerciţiu, priceperea este informational-operaţională, angajând mai larg aptitudinea, dar şi componentele motivaţional-energizante superioare (interesele sau chiar pasiunea), ceea ce îi dă un plus de generalitate, plasticitate şi registru rezolutiv. Considerate ca generalizări ale deprinderilor şi cunoştinţelor, priceperile facilitează mult formarea altor deprinderi, cu care contribuie la apariţia măiestriei profesionale într-un domeniu. “Obişnuinţa este a doua natură”, se spune pentru a sublinia că în geneza ei deprinderea se asociază cu o trebuinţă funcţională, devenind astfel propriomotivată. Obişnuinţa presupune ciclicitatea şi regularitatea impusă de prezenţa trebuinţei, de care se leagă şi plăcerea satisfacerii sau frustrarea amânării, blocării sau nesatisfacerii ei. Obişnuinţele sunt bune sau rele în funcţie nu de activitatea pe care o declanşează, ci de valoarea trebuinţei. Aranjarea mobilelor în cameră, fluxurile trebuinţelor zilnice într-o casă, organizarea cu regularitate a activităţilor circadiene după un orar, program, schemă, respectarea unor standarde în muncă, convieţuire socială şi multe altele devin obişnuinţe, obiceiuri, habitudini, care sunt un fel de ritualuri desacralizate, de unde ideea că ele sunt o a doua natură, o ordine umană supraadăugată celei naturale. Există obişnuinţe bune sau rele, după trebuinţa încorporată: punctualitatea nu mai este, în societăţile evoluate, o “politeţe a regilor”, ci o obişnuinţă transformată în standard social larg acceptat. Etica muncii include nenumărate alte obişnuinţe legate de activitatea productivă. Există şi multe obişnuinţe rele: fumatul, consumul de droguri, gestiunea proastă a timpului, dezordinea, lipsa de igienă, care se fixează puternic în conduită, dau dependenţă şi au consecinţe nocive pentru persoana în cauză sau pentru cei din anturaj. Aici raportul informaţie-operaţie este altfel decât la priceperi: latura informaţională este ignorată, eludată, în favoarea celei operaţional-efectorii, care produce satisfacţii de moment în contul unor dezastre pe termen lung, de unde marile dificultăţi privind decondiţionarea la alcoolici, drogomani sau bulimici. O întreagă psihoterapie (cea cognitivă) se bazează pe reevaluarea laturii cognitive în detrimentul celei operaţional-efectorii sau afective. Unele obişnuinţe scapă controlului conştient şi devin ticuri sau automatisme patologice (vorbitul singur, ritualurile obsesive).
Page82
După natura proceselor psihice implicate, în cadrul cărora are loc automatizarea, distingem trei tipuri de deprinderi: senzorial-perceptive, motrice şi intelectuale (de gândire, memorie, verbale etc.). Structuralitatea perceptivă, de exemplu, nu apare decât după constituirea unor invarianţi, consolidaţi prin exersare şi repetiţie: rezolvarea problemelor diverse din traficul rutier presupune o analiză rapidă şi depistare promptă a elementului problematic, ce apare deja ca o deprindere perceptivă. Analiza valorii artistice a unor tablouri, fotografii presupune o experienţă stabilă, structurată în timp. Chiar fixarea stânga-sus în lectură este rezultatul deprinderilor, care în alte tipuri de scriere (ebraică sau japoneză), se produce altfel. Există importante deprinderi de auz verbal: urechea umană este aptă să distingă, în prima copilărie, toate cele 50-60 de sunete ce compun limbile pământului, dar deprinderea de a descifra sunetele limbii proprii îl face pe copil “surd” la celelalte sunete, care se pot învăţa (mult mai greu) ulterior. Învăţarea limbilor străine presupune cu necesitate formarea deprinderii prin care un discurs este decupat în mici unităţi de sens. În acest context este bine să subliniem că pentru multe deprinderi senzorialmotrice există vârste critice sau vârste sensibile. Există apoi deprinderi de pronunţie, articulare, care particularizează şi individualizează mult vorbirea fiecărei persoane, la care se adaugă deprinderile de scris, de calcul, de operare cu abstracţii, care se mai numesc deprinderi instrumentale, în formarea sau corectarea lor având un mare rol cadrele didactice sau specialiştii în psihopedagogia handicapurilor (defectologi, logopezi). De remarcat faptul că unele din aceste deprinderi funcţionează intercorelat (vorbit-citit-scriere-calcul), toate fiind sub controlul general al gândirii (care este operaţională) sau al memoriei (care este mai ales informaţională). Cognitiviştii fac de altminteri distincţie dintre memoria declarativă (cu acces intenţional) şi cea procedurală (predominant instrumentală şi greu de accesat voluntar). După tipul de activitate în care sunt integrate vorbim de deprinderi de joc, de învăţare, de muncă, sociale, igienice etc., iar după gradul de complexitate vom distinge deprinderi simple sau complexe. Acest ultim criteriu este mai puţin operant, pentru că am văzut că majoritatea deprinderilor încorporează alte deprinderi în formarea lor şi, în al doilea rând, deprinderile nu sunt niciodată “pure”, ci mai degrabă mixte: scrisul este deprindere motorie (trasarea formei literelor şi înaintarea), şi intelectuală (analiză şi sinteză a propoziţiilor sau cuvintelor), dar şi senzorială (bazată pe auzul fonematic). Manifestându-se direct în comportament, deprinderile motrice se bucură de o cunoaştere mai detaliată, dată fiind posibilitatea analizei elaborării, formării şi definitivării lor.
Unele din condiţiile formării deprinderilor sunt exterioare (instructajul verbal, demonstraţia, exerciţiul şi asigurarea controlului), iar altele interioare (interesul şi motivaţia, trăirile afective asociate, factorii de personalitate facilitatori, prezenţa predispoziţiilor înnăscute sau a altor deprinderi asemănătoare sau complementare care să fie încorporate în marea deprindere). Elaborarea deprinderilor este un proces complex, ce include mai multe faze, cu implicarea întregii personalităţi. 4.1. Familiarizarea cu conţinutul deprinderii Aceasta este o fază informaţional-cognitivă, căci prin explicaţii şi demonstraţii repetate subiectul depăşeşte imaginea iniţială aproximativă, pentru a o transforma într-o reprezentare precisă, care este în termenii lui P.K. Anohin acceptorul acţiunii, adică planul intern al acesteia. Este vital ca instruirea verbală să fie scurtă, concisă, pentru a dezvălui semnificaţia şi importanţa deprinderii, condiţiile de realizare şi cerinţele privind standardul de calitate, din ce mişcări şi în ce succesiune se execută. Demonstrarea depăşeşte simpla expunere verbală a instructajului (cu care se împleteşte), fiind cu atât mai importantă pentru deprinderile complexe, a căror formare o accelerează. Pentru a fi reuşită, demonstrarea trebuie făcută global, apoi pe fragmente, cu mare acurateţe, pentru a deveni ea însăşi modelul intern la care se va raporta execuţia proprie. Cu alte cuvinte chiar din start se face trecerea de pe al doilea sistem de semnalizare (cuvânt) pe văz (mult mai sintetic), care va stoca modelul acţiunii, şi de aici pe kinestezie, care va fi efectorul. Iniţial subiectul cuplează explicaţiile cu observaţia externă privind modul de articulare a componentelor într-un ansamblu coerent, încercând să formeze o schemă anticipatoare a secvenţei, care nu se realizează imediat. Sunt necesare efectiv încercări şi erori prin care să se apropie succesiv de modelul anticipat, ceea ce presupune o a doua fază. 4.2. Etapa învăţării analitice Prin învăţarea analitică deprinderea complexă este fragmentată în unităţi mai mici, ce vor fi învăţate pe rând, una câte una. Învăţarea este voluntară, deci presupune încordare, efort, consum de timp şi energie, erori. În această fază controlul este preponderent extern şi absolut necesar: comunicarea erorilor şi explicarea acestora prin raportare la reperele modelului standard ajută mult la apariţia autocontrolului, chiar din această fază. Organizarea exerciţiilor în conformitate cu complexitatea deprinderii şi particularităţile subiectului, cu rata lui de progres, este o condiţie esenţială. Această etapă este marcată de o “dizarmonie iniţială” (Miclea, M., 1991, p. 282): concentrându-se pe un detaliu subiectiv, executantul scapă din vedere altele. Deşi posedă mai multe organe de simţ, omul se comportă ca şi cum ar avea un canal unic de comunicare, cu o capacitate de transmitere şi prelucrare a informaţiei limitată.
Page82
4. Etapele şi condiţiile formării deprinderilor motrice
Page82
După unele estimări canalul uman este saturat, în aproape toate domeniile senzoriale, la aproximativ 3 biţi, adică 7+2 elemente discrete. Prin fenomenul de selectivitate a atenţiei, focarul prelucrării clare a conştienţei va reţine când o operaţie, când alta, celelalte scăpând de sub control. 4.3. Etapa organizării şi sistematizării Presupune deja buna execuţie a părţilor şi trecerea la un efort de integrare într-o structură unitară, “legat”, cu eliminarea masivă a greşelilor la nivel molecular (al unităţilor), dar cu consumuri mari de efort şi timp în ce priveşte legăturile, coordonarea părţilor în întreg. Deprinderea este încă foarte fragilă, căci accelerarea are efect dezorganizator, scade precizia şi creşte numărul erorilor. Acum se selecţionează detaliile corecte, se reduc încordarea şi mişcările parazite, controlul se interiorizează progresiv, pe măsură ce văzul lasă loc tot mai mult kinesteziei în compararea cu modelul intern. Chiar câmpul perceptiv se modifică: aflate iniţial în acelaşi plan, cu o probabilitate de apariţie espectată ca egală, graţie învăţării apar corelaţii care organizează percepţia, de unde necesitatea unei explorări (priză de informaţie) mai reduse şi mai centrate pe elementele cheie. Capacitatea de a selecta semnalele utile în timp scurt generează posibilitatea previziunii, în avans faţă de actul motor, deci un decalaj important între informaţie şi reacţie, care este astfel mai bine pregătită. În felul acesta secvenţa motorie, chiar în cazul unor evenimente neaşteptate, nu se mai rupe, desincronizează, ci capătă continuitate, pentru că lanţul de mişcări poate fi mai bine organizat anticipativ (prefigurare motorie). 4.4.Etapa sintetizării şi automatizării Deoarece chiar de la nivelul fazei precedente, secvenţa de operaţii se face prin apelul tot mai scăzut la stimulările exteroceptive, este posibilă tot mai deplina integrare a elementelor. Aceasta face ca acţiunea să capete fluenţă, precizie, rapiditate, în condiţiile scăderii concentrării atenţiei şi a efortului voluntar, controlul trecând de pe văz pe kinestezie şi tact. Erorile dispar progresiv şi timpul se ameliorează până la un punct, numit platou, ce marchează un prag de sus în formarea deprinderii. Restructurarea continuă, schematizarea şi generalizarea (căci se produce centrarea doar pe punctele nodale ale secvenţei), dau operativitatea tipică deprinderii, care în această fază, prin concentrarea proceselor nervoase, duce la formarea stereotipului dinamic. Etapa automatizării reduce explorarea vizuală la minimum (un singur semnal generează o întreagă secvenţă de răspunsuri), atenţia basculează de la detalii spre ansamblu, iar cortexul eliberează teritoriile largi implicate iniţial, pentru alte activităţi, transferând deprinderea în subconştient sau în memoria procedurală. 4.5.Etapa perfecţionării deprinderii Este etapa ce transformă deprinderea într-o componentă a măiestriei profesionale, artistice sau sportive. Aceasta înseamnă spargerea platoului de care am vorbit anterior, fie prin procedee noi de acţiune (de la
dactilografierea cu două degete, la cea cu zece degete, de la metoda vizuală la bătutul “în orb”), fie prin creşterea mizei psihologice, a motivaţiei (a deveni instructor auto te poate “pune la ambiţie” de a executa poligonul cu spatele, în timp record, mai bun decât cu faţa, ca probă a unei depline stăpâniri a maşinii). În toate fazele deprinderii, elementul ei motric este exerciţiul, care trebuie să aibă de fiecare dată un scop precis, dinainte ştiut, prin care o componentă sau un element de legătură să fie executat la parametri de calitate superiori. Exerciţiul este elementul de legătură dintre instructor şi cel ce-şi formează deprinderea, el oferă termenul de comparaţie (feedbackul) dintre execuţie şi modelul mintal, contribuind la interiorizarea controlului. Fie că numărul erorilor scade, fie că durata se reduce, simultan cu creşterea preciziei, corectitudinii, calităţii, fluenţei, aceşti parametri devin indicatorii privind stadiul atins în formarea deprinderii. Dacă ea este simplă, curba progresului este rapidă, pe când în deprinderile complexe acumulările cantitative produc, la modul propriu, salturile calitative: după faze de progres lent, greu de evidenţiat, apare creşterea bruscă ce recompensează lungi perioade de eforturi ce păreau zadarnice. Aceasta este o schemă generală referitoare la deprinderile senzoriomotorii, dar suntem de acord cu Popescu Neveanu că marea diversitate a activităţilor umane cer acţiuni de cercetare concretă, particularizată, pentru a oferi informaţii mai specifice şi mai adecvate fiecărui domeniu. Cu siguranţă că educaţia şcolară este marea beneficiară a acestui capitol al psihologiei, cu atât mai mult cu cât tendinţa actuală este de a muta centrul de gravitate de pe informativ pe formativ, de pe cunoştinţe pe instrumentele dobândirii lor, adică pe priceperi şi deprinderi.
Modelele generalizate de acţiune, care sunt deprinderile, intră în variate raporturi unele cu altele, generate de relaţiile lor de concordanţă sau de concurenţă. Atunci când vechea deprindere este un suport pentru construirea uneia noi, vorbim de un transfer pozitiv, iar în cazul interferenţei (relaţia de concurenţă dintre deprinderi), de un transfer negativ. Ceea ce se transferă este de regulă o schemă operaţională, grupări de operaţii sau chiar segmente de acţiune, adevărate nuclee în jurul cărora vor creşte noile deprinderi. Transferul este dependent şi de gradul de antrenament prin care este consolidată deprinderea de bază, căci nu numai similitudinea, dar şi exerciţiul implicat sunt transferabile. Măsura exerciţiului într-un domeniu amplifică şi abilitatea corespunzătoare, fapt evident în învăţarea limbilor străine, unde o nouă limbă se însuşeşte mai uşor decât prima. Ca să producă transferuri, deprinderile trebuie formate din start corect, analiza sarcinii ducând la conştientizarea elementelor transferabile.
Page82
5. Interacţiunea deprinderilor: transferul şi interferenţa
Interferenţa este un fenomen de influenţă negativă, ce se manifestă prin stânjenirea reciprocă a două deprinderi. Ea poate opera retroactiv (de la cele mai noi, dar mai bine consolidate, spre cele mai vechi dar mai slab formate) şi proactiv, prin care deprinderile vechi le obstrucţionează pe cele noi. Uneori un vechi procedeu trebuie înlocuit cu altul, care se impune cu dificultate din cauză că vechiul stereotip este greu de inhibat. Interferenţa este favorizată de slaba diferenţiere dintre deprinderile ce intră în relaţie (prea multă similitudine), timpul scurt dintre formarea uneia şi a alteia, consolidarea insuficientă. În pedagogie problema transferului şi a interferenţei se pune nu numai pentru deprinderi, ci pentru orice tip de cunoştinţe care intră în sistem. Atunci când învăţarea este temeinică şi mai ales la disciplinele în care intervine secvenţialitatea (progresele noi se fac pe fondul mai vechi de cunoştinţe), cum ar fi matematica, fizica sau limbile, posibilităţile de transfer sunt mai mari, pentru că ele impun mai mult construirea de operaţii pe fondul cărora se face asimilarea de informaţii (Ausubel, D.P., Robinson, F.G., 1981, pp. 106 – 207). PERSONALITATEA
“În psihologie toate drumurile duc la personalitate” spunea aforistic Popescu-Neveanu (1977, p. 619) pentru a sublinia că aceasta este problema centrală a psihologiei, deşi sociologia, pedagogia, etica, dreptul, economia politică, psihiatria sau religia şi-o dispută în egală măsură. Din zecile de definiţii propuse (peste 50), dificultatea de a stabili o unitate a acestora “se loveşte de dificultatea de a stabili unitatea psihologiei înseşi, dincolo de diversitatea paradigmelor şi metodelor sale” (Doron, R., 1999, p., 583). Ca realitate psihologică personalitatea reprezintă o problemă la fel de veche ca şi specia umană, existând un număr impresionant de termeni care fixează în limba vie şi scrisă trăsăturile prin care ea se relevă. Interesul pentru descrierea acesteia în termeni lingvistici a început cu psihologul german Klages (1926) care a găsit mai mult de 4000 de termeni, a continuat cu Allport şi Odbert, care au înregistrat 18 953 de denumiri de trăsături psihice implicate într-o definiţie globală a personalităţii, dintre care un sfert (4504) denumeau trăsături reale, determinante şi generalizate, consistente şi stabile, celelalte implicând comportamente, specifice şi temporare, apoi evaluări şi, în fine, metafore. O primă sistematizare, taxonomie, a făcut-o Allport însuşi care a sesizat tendinţa la ierarhizare a trăsăturilor, cele supraordonate şi cu gradul cel mai mare de generalitate fiind trăsăturile cardinale (una-două), care le domină şi integrează pe toate
Page82
1. Conceptul de personalitate
Page82
celelalte, după care urmează trăsăturile principale (10-15), mai ales în domeniul însuşirilor caracteriale, şi sute sau mii de trăsături secundare sau de fond, slab exprimate în conduită. Cercetări mai sistematice, desfăşurate de Cattell în deceniul al cincilea, au dus la o taxonomie mai riguroasă a acestora, prin analiză factorială fiind reţinuţi 16 factori primari şi 4 de ordinul al doilea. Mergând pe aceeaşi linie metodologică (factorializarea trăsăturilor plecând de la depozitul lingvistic) Tupes şi Christal (1958, 1961) au creat cel mai nou, elaborat şi bogat model al personalităţii, Big Five, dezvoltat ulterior de McCrae şi Costa (1985, 1987), de Peabody şi Goldberg (1989), apoi de Hofstee, Raad şi Goldberg (1992), (Minulescu, M., 1996, pp., 18-25). În ciuda acestui rezervor uriaş de cunoştinţe despre persoană, care este limba, conceptul de personalitate şi procesul formării acesteia sunt de dată foarte recentă. Ca un paradox, personalitatea a intrat în câmpul ştiinţei prin latura sa de destructurare patologică, meritul revenind şcolii psihopatologice franceze, la începutul secolului al XX –lea , în timp ce preocupările pentru înţelegerea dinamicii şi formării ei marchează a doua jumătate a acestui secol, personalitatea beneficiind din plin de evoluţia instrumentelor de abordare matematică, forjate odată cu perspectiva factorială asupra inteligenţei. Astfel Thurstone, autorul teoriei abilităţilor mintale primare ca subcomponente ale inteligenţei, a anticipat extraordinar modelul Big Five, pentru că încă din 1934 a dat 60 de adjective la 1300 de evaluatori şi, aplicând analiza factorială, pe care el a şi perfecţionat-o, a ajuns la concluzia că personalitatea ar putea fi explicată prin 5 factori independenţi (Zlate, M., 1999, p., 246). Tot Allport sesiza că există în fiecare om ceva prin care el se aseamănă cu toţi ceilalţi oameni, ceva prin care se aseamănă doar cu anumiţi oameni şi ceva prin care nu se aseamănă cu nimeni. Cu alte cuvinte personalitatea implică şi general umanul (nomoteticul), dar şi diferenţa specifică, acel ceva ce face dintr-un om o fiinţă unică şi irepetabilă (planul idiografic). Din punctul de vedere al ştiinţei, care se ocupă cu universalele, unicitatea fiinţei umane este un impediment, căci ea nu poate fi încadrată în legi universale. Ca realitate cotidiană, personalitatea este omul viu, concret, real, aşa cum este perceput de ceilalţi sau cum îl percepem în propria noastră fiinţă. Unicitatea lui este dată de potenţialul ereditar, de constituţia sa fizică, de istoria sa de viaţă, de capitalul de experienţa înmagazinată de filozofia sa proprie. În acest sens personalitatea nu este dată din naştere, ci se construieşte progresiv, într-un raport care închide datele biologice, psihologice, sociale şi culturale. Pentru a-l parafraza pe filozoful spaniol Miguel de Unamuno, care spunea că atunci când vorbesc doi oameni, fiecare arată celuilalt ceva ce se vede, ceva ce numai el ştie despre sine şi ceva ce doar Dumnezeu ştie
Page82
despre fiecare, arătăm că în oricare dintre noi există trei feţe: cea socială, cea personală şi cea reală (Holland, M. K., 1974, pp. 188-189). Selful (sinele) social este ceea ce arătăm lumii, o construcţie personală, în spatele căreia se ascunde sinele nostru real: este ceea ce pretindem că suntem pentru spaţiul public. Aceasta include o doză de inautenticitate, căci feţele sociale sunt diferite în funcţie de oameni şi circumstanţe, ele fiind de fapt rolurile pe care le etalăm. Faţa personală este ceea ce credem că suntem, maniera în care ne vedem noi înşine. Este o viziune privată, personală, în legătură cu ce credem despre noi înşine, contaminată şi de sentimentele relative la sine. Când ne valorizăm foarte înalt, avem o stimă de sine ridicată (self-esteem, în engleză), ce poate fi influenţată mult şi de aprecierile, evaluările pe care le fac ceilalţi în legătură cu noi. Sinele real este cel care ne-ar apărea dacă am putea să ne vedem clar. El nu mai este o mască, ci este o realitate care devine, se schimbă pe măsură ce creştem: “dacă te afli într-un demers de căutare a sinelui propriu, acesta este realitatea care te aşteaptă la capătul călătoriei” (Holland, M. K., op. cit., p. 189). Aceste remarci ne trimit de fapt la originea termenului de personalitate, care este latinescul persona, cuvântul (de origine etruscă) având trei accepţiuni, legate de modul de desfăşurare a pieselor în teatrul antic: masca, elementul exterior ce caracteriza expresia emoţională, aceeaşi pe tot parcursul piesei, indicând aparenţa, personajul, cu caracteristicile sale de structură şi comportament, care îi dădeau unicitatea şi-l individualizau în raport cu celelalte personaje, şi rolul interpretat, de fapt ansamblul interacţiunilor personajului cu celelalte personaje ale piesei. Accepţiunea modernă păstrează paralelismul cu cea antică, persoana fiind definită de aspecte bioconstituţionale, predominant ereditare (înfăţişare, biotip, fizionomie, particularităţi fiziologice, care-şi pun amprenta pe funcţionarea psihică), aspectele psihologice (temperament, caracter şi aptitudini) şi cele psihosociale, definite de multitudinea de statute şi de roluri prin care persoana intră în relaţie cu ceilalţi. Aspectele fizice, psihice şi relaţionale se combină într-o manieră care dă unicitatea individuală (individualitatea) persoanei. În sens larg, personalitatea a fost identificată cu sistemul psihic uman, ca o structură de “integrare progresivă, dar niciodată completă, a tuturor sistemelor care privesc adaptările caracteristice ale unui individ la mediile sale variate” (Allport, 1991, pp. 110-111). Mecanismele ei de formare sunt diferenţierea şi integrarea progresivă, ierarhizată, a reflexelor condiţionate, a deprinderilor, a trăsăturilor personale, a Eurilor (statutele sau rolurile jucate de cineva în interacţiunea cu ceilalţi) de către ceea ce autorul citat nume personalitatea totală. În sens mai restrâns, personalitatea este o configuraţie relativ stabilă de însuşiri psihice, care se manifestă constant în comportament, conferind unicitate, individualitate persoanei.
Ea se relevă analizei la diverse grade de complexitate şi de generalitate. Manifestarea cea mai concretă, cu caracter contextual şi situaţional puternic este comportamentul. Trăsătura de personalitate se manifestă asemănător în situaţii variabile, de unde relativa ei stabilitate, care-i conferă şi puterea de predicţie a comportamentelor viitoare, plecând de la constantele comportamentale deja evidenţiate. Factorul de personalitate este un construct extrem de elaborat, derivat prin analiza factorială a manifestărilor personalităţii, care reuneşte ciorchini de trăsături ce au tendinţa să se asocieze la majoritatea indivizilor. Uneori realitatea lui psihologică transindividuală este greu de surprins sau de pus în evidenţă, pentru că are deja un grad de generalitate foarte ridicat. Introversia – extraversia, anxietatea şi nevrotismul sunt câţiva factori de gradul al doilea puşi în evidenţă de R. B. Cattell. Tipul de pesonalitate vizează maxima generalitate, căci el reuneşte trăsăturile şi factorii într-un model explicativ care poartă asupra unui mare număr de oameni, pe care îi clasifică în scopul predicţiei. Tipurile temperamentale clasice, fundamentate pe umori, pe tipul de activitate nervoasă superioară (Pavlov), sau pe extraversie şi stabilitate (Eysenck), caracterologiile franco-olandeze, tipurile psihologice ale lui Jung, prelungite în tipologiile Myers-Briggs, sunt exemple de abordări specifice acestui nivel. Vedem cum, în această trecere de la concret spre general, dinspre comportament spre tip, personalitatea face saltul de la problema omului viu şi real spre concept şi legitate, adică saltul de la idiografic la nomotetic. Conceptul de personalitate este, după Meili, obiectul ultim şi cel mai complex al psihologiei (citat de Zlate, M., 2000, p. 231). În această accepţiune, personalitatea devine un referenţial în funcţie de care capătă sens şi valoare explicativă toate noţiunile psihologiei ştiinţifice, un adevărat ghid de operare şi construcţie concretă a omului viu.
Suntem de acord cu Mielu Zlate (2000, pp. 232-234) că raporturile persoană-personalitate se clarifică mai bine prin opoziţie la un alt cuplu terminologic, individ-individualitate. Individul, produs în întregime determinat biologic, reprezintă specia (indiferent de natura ei vegetală, animală sau umană), are o accepţiune extrem de largă, fără conotaţii evaluative sau descriptive. Prin opoziţie, individualitatea se foloseşte pentru a desemna organizări complexe, care apar pe parcursul existenţei individuale, prin diferenţierea organizării structurilor şi a funcţiilor sale, la capătul căreia integrarea produce ierarhizările ce-i dau unicitatea, originalitatea. Persoana este individul luat în accepţiunea psihologică, definit de ansamblul însuşirilor psihice care-i asigură adaptarea la mediul socialistoric. Definindu-şi conştient atitudinea faţă de realitate, persoana
Page82
2. Delimitări conceptuale
desemnează omul ca membru al societăţii. Calitatea de persoană nu poate fi atribuită copiilor sau defectivilor mintal, pentru că ea presupune raportarea conştientă la lume. Personalitatea implică organizarea superioară a persoanei, introducând criteriul axiologic. Deoarece persoana are referinţe foarte largi, ea trebuie să fie studiată de psihologia generală, în timp ce personalitatea, referindu-se la particularităţile psihice individuale, prin care se detaşează comparativ de ceilalţi (în sens valoric), este mai degrabă obiectul psihologiei diferenţiale. Personajul este persoana care joacă un rol social şi cum fiecare om vine în contact cu mulţi semeni, el construieşte de fapt mai multe personaje, care sunt rolurile, faţetele sale. El reprezintă faţa socială a lui Holland sau Eurile integrate de personalitatea totală a lui Allport. Corespunde cel mai mult ideii de persoană ca mască, ce oferă aparenţa, învelişul, dar şi mecanismul de apărare al personalităţii. Deşi se presupun, persoana şi personajul pot fi congruente, armonice sau aflate în disonanţă. Personalităţile multiple, dedublarea sau regresia marchează disfuncţiile ce pot apărea atunci când predomină disonanţa.
Henry Ey (1983, pp. 295-318) consideră că structurile persoanei se nasc în mod explicit din ontogeneza Eului: „dezvoltarea, constituirea şi istoria persoanei sunt acelaşi proces”: (p. 297). Astfel Eul se formează ca subiect al cunoaşterii luându-se în posesiune pe sine ca obiect distinct, ca Eu corporal pe de o parte şi ca Eu logic, prin care îşi constituie obiectul propriei cunoaşteri, pe de altă parte. Eul se constituie mai întâi ca posesor al corpului său (este încarnat), la un anumit nivel „el confundându-se cu schema corporală, pentru a o depăşi prin stadiul oglinzii” (Lacan). Diferenţierea sinelui corporal apare fie prin rezistenţa pe care obiectul o opune îndeplinirii dorinţei (Freud), fie prin raportarea sa la un altul, ca într-o oglindă, care îl trimite înapoi la sine însuşi. „Imaginea de sine, prelungind şi făcând complexă imaginea corpului, nu încetează să asimileze toate relaţiile ‘afective’” (op. cit., p. 300). Eul se construieşte şi prin propria lui gândire, prin care „îşi dezvoltă puterea de acţiune, de previziune şi de control în funcţie de un sistem axiologic de referinţă” (op. cit., p. 301). Prin aceasta el se instituie ca subiect al cunoaşterii, devenind o fiinţă raţională. Apoi el îşi “construieşte propria sa lume”, plecând de la trebuinţe şi emoţii pentru a ajunge, după o logică afectivă, la sentimente, convingeri, credinţe, prin care se echilibrează forţele imaginarului cu forţele realităţii (după pubertate). Construcţia Eului nu se termină cu luarea în posesie a propriului corp, stăpânirea limbajului şi a gândirii, cu concepţia lumii proprii: ea presupune şi un ideal al Eului, care este o valoare ce i se
Page82
3. Structurile explicite şi implicite ale persoanei în geneza Eului
Page82
adaugă spre adolescenţă şi face posibilă asumarea unui rol, identificarea cu un personaj. Aceasta pleacă de la nevoia de a fi cineva, de a avea o misiune în lume şi pune problema, la vârsta vocaţiei şi a idealismului, a opţiunii pentru o profesie, familie, politică, ţară, etc.. Faza avansată a autoconstrucţiei de sine reprezintă caracterul, care se instituie nu la începutul, ci la sfârşitul ontogenezei, după cum apreciază Ey, acesta fiind semnul totalei împliniri a persoanei, ajunsă astfel la maturitate. Conectând dimensiunea sincronică cu cea diacronică, Ey relevă importanţa memoriei, care fixează traiectoria axiologică a persoanei. Destinul nostru este proiectul nostru existenţial, preponderent axiologic, căci prin această funcţie valoarea este încorporată în structura Eului: “gândindu-şi proiectul, Eul îl reface mereu” (…). Cine sunt eu ? Această problemă, enunţată tragic de Sfinx, filozofic de Socrate şi dramatic de Hamlet, este problema continuă a oricărei persoane” (op. cit., p. 308). Structurile în formare ale Eului sunt explicite, dar o dată construite devin implicite, adevărate potenţialităţi, dar şi limite ale devenirii sale. Astfel Eul implică corpul: persoana se constituie prin corpul ei şi nu şi-l depăşeşte decât hrănindu-se cu informaţia care vine tot prin rădăcinile lui. Eul este în submersie permanentă în corpul său, de care se desprinde informaţional, dar rămâne legat de el prin reprezentare. Eul implică limbajul (prima relaţie sistematică a Eului cu altul), raţiunea (prin care capitalizează valorile intelectuale), construcţia lumii, personajul şi caracterul, prin care “obiectivizarea Eului constituie cel mai înalt grad al personalizării sale” (op. cit., p. 313). Această perspectivă consistentă asupra devenirii persoanei prin constituirea elementului ei integrator fundamental, Eul, este valoroasă pentru că o pune în conexiune cu contributorii majori ai conştiinţei: limbajul, raţiunea, voinţa, inteligenţa. Coroborând cele trei predicate (a fi, a avea şi a face), Eul apare în procesul multiplelor sale interacţiuni cu lumea. După R. Laing, promotorul antipsihiatriei, temeiul securităţii noastre existenţiale provine din faptul că Eul este încorporat, idee reliefată nuanţat şi de Ey. În chiar evoluţia sa Eul, ca integrator al personalităţii, parcurge drumul de la Eul corporal, la cel psihologic, social şi spiritual, corespunzând nivelelor fizic, psihic, social şi cultural. Şi la Jung, Eul este în centrul conştiinţei (îşi asumă fiinţă cu care se identifică prin necontenită confruntare cu ceilalţi), în timp ce prin individuare tardivă, punctul de maturitate nu mai este, ca la Ey, tinereţea, ci vârsta a doua, când se diferenţiază sinele, într-o zonă centrală a fiinţei psihice, aflate între conştient şi inconştient. Reglându-şi raporturile cu lumea şi cu divinitatea, Sinele, în perpectiva lui Jung, este prezenţa distinctivă ce desparte persoana de personalitate.
Pentru că Eul poate fi considerat şi din perspectiva activităţii (a face), el poate fi coordonat ori de a fi (afirmarea fiinţei prin coordonarea tuturor resurselor se face de Eul activ), ori de a avea prin toate atributele pe care le conţine (somatice, psihice, sociale, valorice, ce formează Eul pasiv). Ajungem la o altă definiţie a personalităţii, înţeleasă ca o configuraţie de atitudini care are în centrul său Eul ca factor de integrare şi de coordonare.
Marea diversitate a teoriilor despre personalitate ar putea găsi o ordine plecând de la gradul de complexitate şi generalitate la care acesta se relevă: comportament, trăsătură, factor sau tip. 4.1.Teoriile comportamentiste Acestea ar putea fi asimilate construcţiilor pe care Allport le includea în teorii (definiţii) prin efect extern, care au în vedere cum se manifestă persoana în exterior şi ce efecte produce ea asupra celorlalţi. Rolul mediului este foarte important, pentru că, aşa cum a subliniat Watson, persoana este ceea ce poate face ea asupra mediului, în replică la ceea ce a făcut mediul din ea. Teoria întăririi a lui B. F. Skinner intră în această categorie. Renunţând la id, ego, anxietate sau inconştient, Skinner postulează că personalitatea, este în întregime dobândită prin întărire, care creşte probabilitatea unui anumit răspuns. De exemplu, dacă cineva are mulţi prieteni, interacţiuni multiple şi preferă să lucreze mai degrabă în grup decât singur, exprimă acest comportament pentru că el a fost întărit mai mult în trecut. Evitând conceptul de extraversie sau depresie, teoria se centrează pe comportamente specifice şi pe întărirea care le produce. Teoria învăţării sociale a lui A. Bandura afirmă că personalitatea umană constă dintr-o colecţie de comportamente, achiziţionate prin interacţiunea reciprocă a persoanelor şi a factorilor de mediu. Învăţarea socială apare prin modelare: o persoană expune comportamentul de învăţat şi cealaltă îl achiziţionează prin observaţie. Extraversiunea este, de exemplu, interiorizată de copil şi încorporată în repertoriul sau de comportamente, plecând de la urmărirea interacţiunii dintre părinţii săi, aceasta putând apărea manifest în comportament târziu (la adolescenţă). Bandura afirmă că oamenii îşi urmăresc propria performanţă, urmată de judecarea procesului care a dus la acel răspuns, de unde ideea eficacităţii personale, prin care se evaluează cât de efectivi suntem în raport cu situaţiile. Succesele cresc sentimentul eficienţei personale, iar eşecurile îl reduc. Scalele de măsură a eficacităţii personale s-au dovedit a fi utile în selecţia profesională, carieră, urmărirea intereselor, diminuarea
Page82
4. Demersuri tipice în abordarea personalităţii
Page82
fumatului la gravide sau diminuarea efectelor fiziologice ale stresorilor. Se observă că ambele teorii au eficacitate în domenii concrete (învăţare, psihoterapie sau consiliere), oferind o posibilitate reală de cunoaştere a personalităţii, plecând de la comportamentele obiectiv produse, ce dau ocazia evaluării, măsurării şi deci a obiectivităţii. Aşa cum apreciază şi M. Zlate (2000, p. 240), deficitul lor este că reduc personalitatea la personaj (roluri jucate şi exteriorizate), stabilind o relaţie de cauzalitate între calitatea personalităţii şi mărimea efectelor (în conduita proprie sau a altora). De asemenea, ele definesc personalitatea în funcţie de metodele utilizate, ajungând, în variantele extreme, să o excludă total din psihologie, în numele unei obiectivităţi îndoielnice. 4.2. Modelul trăsăturilor La prima vedere conduitele obiectivate în comportamente au o mare variabilitate situaţională, dincolo de care se impune observaţiei o anumită consistenţă, stabilitate şi repetabilitate a acestora, indicând că în spatele lor stau nişte invarianţi numiţi trăsături. Conferind persoanei unitate şi identitate, trăsătura pare azi chiar elementul de bază al personalităţii înţeleasă ca o constelaţie de trăsături (Guilford). O trăsătură psihică poate fi descrisă ca o particularitate relativ stabilă a unei persoane sau a unui proces psihic, indicând predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o mare varietate de stimuli. Punctualitatea, timiditatea, zgârcenia tind să se manifeste constant în conduită, în ciuda contextelor situaţionale foarte diferite. Trăsăturile sunt în primul rând noţiuni descriptive, construite printr-o inferenţă de tip inductiv, care la un anumit grad de generalitate, pot avea funcţie explicativă. Allport fundamentează psihologia personalităţii pe nivelul trăsăturilor, pentru că ea nu poate opera doar cu generalităţi sau numai prin individualităţi şi astfel “va ocupa o poziţie intermediară” (1991, p. 26). Aceasta deoarece trăsăturile ocupă un grad satisfăcător de generalitate, fiind situate deasupra răspunsurilor specifice şi nivelului răspunsului habitual, şi imediat sub nivelul tipului psihologic. În ciuda coşmarului semantic al celor peste 18000 de termeni ce definesc în limba engleză trăsăturile, doar un sfert, cum am mai arătat, desemnează manifestări veridice ale oamenilor. Chiar dacă ele sunt în bună măsură etichete verbale, le putem analiza şi defini din loialitate faţă de limba proprie, expresie a psihologiei simţului comun. Stabilite în mod empiric, trăsăturile comune se dovedesc sigure, deoarece oamenii răspund constant şi cu intensitate specifică după o perioadă de timp, având şi “o distribuţie normală într-o populaţie de ansamblu” (op. cit., p. 357). Trăsăturile trimit deja către un alt nivel de generalitate, cel al tipurilor, care, indiferent că “sunt empirice, ideale sau culturale, ele violentează considerabil individul concret care e introdus cu forţa în ele” (op. cit., p. 357). Metodele de izolare a trăsăturilor este foarte variat, fie că pleacă de la observaţia empirică fixată în termenii limbii comune, fie
Page82
de la observarea anomaliilor patologice ale personalităţii, fie prin analiză matematică, care dă cel mai puternic instrument de definire a trăsăturilor. Ca domeniu, trăsăturile acoperă zonele cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice, prin investigarea cărora se poate “preciza trăsăturile ce permit o descriere exhaustivă” (Delay, J., Pichot, P., p. 13). Analiza structurii trăsăturilor prin metode matematice (analiza factorială) depăşeşte deja nivelul lor de generalitate cu o clasă, căci factorul este o constelaţie, ciorchine (cluster) de trăsături. Critica teoriei trăsăturilor vine fie dinspre behaviorism, care consideră că personalitatea rezultă esenţialmente din învăţarea desfăşurată în mediul social, fie din partea psihologiei noncantitative (fenomenologică sau umanistă), care insistă pe unicitate ireductibilă a fiinţei umane, abordabilă doar pe calea comprehensiunii. 4.3.Modelele factoriale Factorul are un nivel de generalitate ridicat, în discursul ştiinţific el “putând fi orice element care poate avea statut de cauză a unui fenomen”, iar în statistică desemnând “o variabilă explicativă categorială”, (Bonnet, P., Rouanet, H., 1999, p. 315). Factorii desprinşi din analiza factorială, efectuată asupra bateriilor de teste, au fost asimilaţi cu competenţele de ordin general (factorul g al lui Spearman), intervenind într-o mare varietate de sarcini, la un număr mare de oameni, sau au o acţiune limitată, intervenind în situaţii specifice. În funcţie de gradul lor de generalitate pot fi deci definiţi factori specifici, factori minori de grup, factori majori de grup şi factorul general, ca în faimosul model ierarhic al inteligenţei propus de Vernon şi Burt. Exponenţii cei mai cunoscuţi ai teoriilor factoriale în planul personalităţii sunt H. J. Eysenck şi R. B. Cattell, primul definind personalitatea printr-un număr mic de factori principali (extraversia, nevrotismul şi psihotismul, adăugat mai târziu) al doilea printr-un număr mult mai mare (35, din care a selectat 16 de gradul întâi şi alţii de gradul al doilea). Aceasta şi datorită tipului de analiză factorială utilizat: a factorilor ortogonali, care au simplitate matematică, dar corespund mai greu realităţii psihologice, ca în cazul lui Eysenck, sau metoda factorilor oblici, preferată de Cattell, căci ea conduce la o structură ierarhică, părând “mai bine adaptată la o descriere euristică a personalităţii” (Delay, J., Pichot, P., 1984, p. 338). Printre meritele psihologului Eysenck se numără acela de a fi încercat să dea o fundamentare biologică personalităţii, prin luarea în considerare a formaţiunii reticulate activatoare ascendente (elementul explicativ al introversiei-extraversiei), a sistemului limbic şi a sistemului nervos autonom (pentru nevrotism) şi a componentei hormonale (pentru psihoticism). Criticile aduse modelului său pleacă de la simplificarea excesivă a personalităţii şi derivarea teoriei generale de la un eşantion
Page82
prea limitat ca număr. Chiar metoda chestionarelor nu ar avea o valoare obiectivă mare, deoarece răspunsurile pot fi dependente de starea de moment a subiectului, sau ajustate în funcţie de aşteptările examinatorului său de dezirabilitatea socială. Cattell şi-a elaborat teoria într-o manieră oarecum similară lui Eysenck, dar diferenţa provine de la metoda matematică utilizată (analiza factorială cu axe oblice) şi punctul de plecare (depozitul lingvistic, triat şi rafinat prin analize succesive). El consideră că factorii pot fi împărţiţi în două tipuri: externi (formând personalitatea aparentă) şi interni (formând baza personalităţii). Cattell a reţinut 16 factori interni esenţiali, pe care îi posedă fiecare om într-o mai mare sau mai mică măsură, având o natură polară (factorul A: rezervat-sociabil, factorul B: neinteligent - inteligent, factorul C: instabil emoţional-stabil emoţional etc.). Cei 16 factori esenţiali pot fi evidenţiaţi pentru fiecare om printr-un chestionar de personalitate (16 P.F.), care furnizează un profil caracteristic. Cattell credea că factorii singuri nu pot prezice comportamentul cuiva, de aceea modelul lui presupune interacţiunea dintre trăsăturile, stările persoanei şi situaţiile în care ea se află. Succesul la un examen poate depinde de nivelul crescut al anxietăţii (trăsătura), de dificultatea testului (situaţia) şi de gradul de oboseală-odihnă (starea persoanei). Deşi modelul lui Cattell este “cel mai cuprinzător model de personalitate” (B.D. Smith, 1998, p. 515) şi deşi el a depus o imensă cantitate de muncă de cercetare pentru a-şi susţine teoria, care are şi o înaltă validitate conceptuală “modelul celor 35 de scale ale lui Cattell nu mai are pregnanţă” (Minulescu, M., 1996, p. 20). Unele critici sunt de ordin general: “ factorii de personalitate propuşi de el se înscriu în categorii prea rigide pentru a fi operanţi” (Hayes, N., Orrell, S., 1997, p. 209); altele de ordin tehnic: strategiile de construire a chestionarelor de personalitate şi problemele generării itemilor au fost împinse la un nivel atât de ridicat de autorii modelului Big Five, încât acesta a devenit standardul în materie. De aceea alternativa contemporană majoră la teoriile lui Eysenck şi Cattell este modelul Big Five, prin care s-au izolat, după o muncă de decenii, cinci domenii (factori universali) ai personalităţii: extraversia, agreabilitatea, conştiinciozitatea, nevrotismul şi deschiderea la experienţă, confirmaţi în multe investigaţii sau cercetări de grup, cu particularizări care ţin de cultura în funcţie de care modelul a fost replicat. Chiar dacă nu toate studiile au dat exact aceiaşi cinci factori, gradul de suprapunere al acestora, în diferite culturi, este satisfăcător. Importanţa teoriilor factoriale ale personalităţii (cel mai recent şi mai evoluat fiind Big Five) este acela că el ţinteşte spre descrierea acesteia în termenii unui set mic, rezonabil şi universal de trăsături, care să prezică comportamentul într-o mare varietate de situaţii, cu o acurateţe
Page82
ridicată. În acest sens critica Annei Anastasi, care contestă psihologului “dreptul de a trece de la un concept matematic la o altă realitate – cea psihologică - , de a atribui factorilor o altă realitate decât aceea de simbol, care exprimă într-un mod convenabil datele experimentale “ pare prea severă şi în contradicţie cu evoluţia ştiinţei înseşi. Aşa cum remarcă I. Radu (1991, p. 313), cele două demersuri tipice în abordarea personalităţii, modelul trăsăturilor şi modelul factorial prezintă note comune şi particularităţi diferenţiatoare: “este de menţionat convergenţa rezultatelor obţinute prin cele două strategii, ceea ce probează validitatea datelor şi a concluziilor psihologice”. 4.4.Descrierea tipologică a personalităţii “Noţiunea de tip derivă direct din sensul etimologic al lui persona, mască” (Delay, J., Pichot, P.,1984, p. 335), aceasta impunând un număr limitat de roluri, fiecare corespunzând unui anume tip de comportament. Tipul poate fi definit fie printr-un ansamblu de reacţii particulare, fie prin structura specifică a personalităţii. Dacă vom considera trăsăturile de personalitate ca variind într-o manieră continuă, zonele de la extremele variaţiei pot reprezenta tipuri (introvert-extravert, neinteligent-inteligent), individul concret plasându-se la o anumită distanţă de aceşti poli. În sens statistic, reprezentarea grafică a trăsăturilor dă aglomerări în anumite zone ale spaţiului , similar zonelor aglomerate în galaxii, aceste condensări fiind cele ce definesc tipul. Tipologiile sunt, după punctul lor de plecare şi modul de alcătuire, de o mare diversitate: morfologice (Kretschmer, Sheldon, Pende), psihofiziologice (Pavlov, Heymans şi Wiersma), psihologice pure (cea psihanalitică a lui Freud, sau cea bazată pe atitudinea faţă de lume, a lui Jung sau Rorschach, tipologiile perceptive ca cea a lui W. Jaensch, tipologiile clinice, ca cea a lui Kurt Schneider), existând şi tipologii mixte, în care caracteristicile morfo, fizio şi psihologice se combină, dând tipologii care sunt cel mai adesea utilizate în medicină. Pentru a ilustra teoria tipurilor facem câteva referiri la modelul propus de C. G. Jung, care divide personalitatea într-o zonă de conştiinţă, al cărei centru este Eul, corespunzând persoanei, într-un inconştient personal, în miezul căruia se află Sinele, dar şi complexele, şi într-un inconştient colectiv, continuând experienţele acumulate de generaţii ale umanităţii, transmise genetic individului, ca un set de tendinţe universale numite arhetipuri (Animus şi Anima, Eroul, Tata şi Mama). Jung postulează, cu mult înaintea lui Eysenck, că există două atitudini de bază ale persoanei, introversia şi extraversia (având ca prototip pe Platon şi Aristotel) şi patru funcţii psihologice majore, cu care persoana operează comportamental, cuplate în perechi opuse: senzaţie versus intuiţie, gândire versus simţire. Senzaţia este o funcţie prin care individul observă şi stăpâneşte realitatea, intuiţia organizează lumea prin impresii subiective, gândirea clasifică experienţele după categoriile
logice, iar simţirea (afectivitatea) clasifică informaţiile după caracterul lor plăcut, neplăcut, aranjându-le în structuri valorice. Combinarea atitudinilor cu funcţiile dă cele opt tipuri psihologice descrise de Jung în cartea omonimă (1921). Plecând de la teoria jungiană, două autoare, K. Briggs şi J. BriggsMyers, au construit inventarul Myers-Briggs, disponibil în trei forme (F=166 itemi, G=126 de itemi, AV=50 de itemi, ultima destinată autoevaluării), larg folosite atât în cercetare, cât şi în psihologia aplicată (Minulescu, M., 1996, p. 294). Multitudinea tipologiilor poate să pară deconcertantă, dar o analiză mai atentă arată numeroase corespondenţe, de suprafaţă sau de profunzime, între sisteme. Critica lor majoră invocă tendinţa reducţionistă a tipologiilor, care-şi stabilesc clasificările plecând de la aspecte izolate sau parţiale ale personalităţii. “O tipologie veritabilă ar trebui să ţină cont simultan de componentele morfologice, fiziologice (adică temperamentale), afective, voliţionale (adică caracteriale), şi în sfârşit intelectuale”, spun Delay şi Pichot (op. cit., p. 352). Aceasta presupune însă un efort de sinteză uriaş, pe care datele contradictorii existente îl amplifică. Fiind esenţialmente un sistem descriptiv prescurtat, ce permite parţial previziuni ale comportamentului cuiva, aceste metode pregnant nomotetice trebuie completate cu cele idiografice. Suntem de acord cu Allport care afirma că “nu se poate încă acorda încredere unor instrumente singulare. Avem nevoie de baterii cuprinzătoare şi bine concepute” (Allport, 1991, pp. 450-451). Diferenţa specifică, ceea ce dă unicitate şi relevanţă unei persoane, presupune luarea în considerare, după autorul citat, inclusiv a funcţiei psihodiagnostice a expresiei, care dă determinanţii suplimentari ai personalităţii. TEMPERAMENTUL
“Pentru psiholog (…), acceptarea diversităţii profunde şi iremediabile a oamenilor reprezintă începutul înţelepciunii”, spunea inspirat Eysenck (1998, p. 128). Interogaţia asupra diferenţelor dintre oameni este extrem de veche, problema punându-şi-o şi autorul Caracterelor, filozoful grec Teofrast: “ cum se face că, deşi întreaga Grecie se întinde sub acelaşi soare (…), ne-a fost dat totuşi să avem caractere atât de deosebite unii faţă de alţii ? “. Primul răspuns la această întrebare, validat de studiile de neurofiziologie ale lui Pavlov, au venit tot din spaţiul Eladei, de la Hipocrate şi Galenus, care au stabilit existenţa a patru tipuri de temperament. Ei considerau că firea omului este rezultatul amestecului
Page82
1. Definirea şi descrierea portretelor temperamentale
Page82
potrivit, temperat, (temperare înseamnă în latină a amesteca prin diluare, a modera, de unde şi termenul de temperament) a celor patru umori prezente în corpul omenesc: sângele, limfa, bila galbenă şi bila neagră, corespunzând tipurilor sangvin, flegmatic, coleric şi melancolic. Doar combinarea optimă a acestora uneori ar da, în concepţia lor, starea de sănătate, corespunzând temperamentului perfect, în timp ce predominenţa uneia dintre umori ar constitui rădăcina, cauza unor boli: excesul de bilă galbenă produce febra şi icterul, prea multă bilă neagră produce slăbiciune, tristeţe, depresie. Este aici o intuiţie de geniu, care a făcut ca tipologia lor să înfrunte mileniile, anume determinismul organic al proceselor psihice, legătura dintre procesele afective manifestate în conduită şi substratul lor hormonal, ca şi o încercare de punere în evidenţă, de manieră cauzală, a hiperfuncţiei endocrine cu anumite boli. Când vorbim de temperament avem în vedere cadrul de desfăşurare a personalităţii şi nu conţinuturile acesteia, de aceea trăsăturile temperamentale sunt însuşiri psihice care privesc aspectele formale ale reactivităţii motorii şi afectivităţii. Vom distinge de aceea: a) un nivel energetic al acţiunilor, activităţilor umane, care indică modul de acumulare al energiei, dar şi regimul de consum al acesteia (de unde atributele de energic, activ, rezistent, expansiv, inepuizabil, sau opusul lor desemnând oamenii fără vlagă, ce obosesc şi se deprimă uşor); b) o anumită dinamică o conduitei (oameni rapizi, tumultoşi, vioi în acţiune, vorbire, scriere, exprimare mimico-pantomimică, sau opusul lor, oameni lenţi, calmi, liniştiţi, adinamici, care nu pot fi scoşi din ritmul lor). Energia şi ritmul se asociază pentru a da o anumită coloratură globală conduitei umane, în cazul temperamentului indicii comportamentali fiind extrem de pregnanţi, făcând din această latură a personalităţii cea mai uşor accesibilă şi constatabilă pentru cunoaşterea directă. Indicatorii lui cei mai relevanţi vor fi deci modul de generare şi utilizare a energiei psiho-nervoase, de unde vivacitatea, voiciunea şi intensitatea vieţii psihice; ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor interne sau a acţiunilor externe, frecvenţa pe unitate de timp a acestora (tempoul); modul de intrare în acţiune, durabilitatea, extensia în timp, persistenţa şi stingerea anumitelor comportamente; egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice; adaptarea la situaţii noi, impresionabilitatea, impulsivitatea, rezonanţa emoţională a proceselor cognitive şi comportamentale. Vedem deci că indicatorii temperamentali combină caracteristicile dinamico-energetice cu acţiunea (externă sau internă), cu afectivitatea şi cu calitatea autoreglajului voluntar, (a autocontrolului). Vom întâlni în consecinţă oameni energici, dinamici, vioi, activi, rapizi, impulsivi, impresionabili, instabili în activitate, versus oameni “reci”,
Page82
necomunicativi, lenţi, controlaţi, care încep greu o activitate, dar o fac temeinic, de unde observaţia că aceşti indicatori sunt stabili, definitorii, făcând posibilă predicţia conduitelor viitoare, pentru că angajează şi colorează în mod specific întreaga personalitate. Prin combinarea acestor indici temperamentali putem descrie cele patru tipuri clasice, cu menţiunea (deseori subliniată) că acestea sunt foarte greu regăsibile în stare pură, cei mai mulţi dintre oameni fiind combinaţii, amestecuri , din care uneori se poate evidenţia o dominantă temperamentală. Sangvinicul este vioi, vesel şi bine dispus, bucurându-se de evenimente cu o evidentă plăcere de a trăi. Având rezerve de energie mari, care se regenerează rapid, rezistă cu uşurinţa la eforturile de durată, având ritmicitate, echilibru şi o efervescenţă emoţională evidentă, ceea ce îl face adaptabil, agreabil, uşor acceptat de grup, pentru că îşi face prieteni foarte uşor, pe care îi şi părăseşte la fel de uşor şi fără regrete, căci ataşamentul lui nu este de adâncime. Adaptabilitatea ridicată şi nevoia crescută de noutate şi stimulare îl fac să caute schimbarea, diversitatea, comunicarea. Conduita expresivă a sangvinicului este bogată, căci el povesteşte viu, nuanţat, rapid, cu o susţinere mimică bogată. I se poate reproşa excesul de mobilitate, care îl face să aibă probleme în consolidarea scopurilor şi a intereselor, relaţiile lui cu ceilalţi putând fi prejudiciate de superficialitate, discontinuitate sau inconsecvenţă. Randamentul în muncă este ridicat, pentru că are energia şi ritmul necesare, dar el poate coexista cu o anumită instabilitate a acţiunilor, cu o versatilitate care trebuie temperată, mai ales în planul educaţiei. Colericul este dominat de hiperexcitabilitate, care îl face inegal în manifestările sale. Evidenţiind reacţii emoţionale puternice, viaţa lui afectivă este furtunoasă, de multe ori explozivă, necontrolată, oscilând între un pol de entuziasm năvalnic, voioşie, bună dispoziţie (hipertimie) şi un altul de descurajare, de decepţie, deznădejde, când şi încrederea în sine diminuă (hipotimie). Inegalitatea conduitei şi capacitatea de control scăzută fac ca afectivitatea lui să evolueze sinusoidal, ca în ciclotimie, de unde un echilibru emoţional precar. El tinde să îşi exagereze teatral stările, care scapă de sub control, şi atunci devine impulsiv, exploziv, exagerat sau disproporţionat, ceea ce consumă multă energie interioară. Impetuos şi agitat, neeconomic, lucrează în asalt până la epuizare, mai ales în activităţi care au o semnificaţie personală majoră. Atunci când şi-a conturat un ideal de viaţă se poate afirma ca om al marilor iniţiative, capabil de eforturi de durată, pentru care eliberează o mare cantitate de energie, materializată în realizări de excepţie. Lipsa de ordine şi disciplină, nerăbdarea şi lipsa de măsură pot compromite calităţile native ale colericului, care este un om deschis, cu faţa spre viitor şi spre acţiune. Neastâmpărat, cu mişcări bruşte, vorbire expresivă, rapidă şi
Page82
inegală, cu o bogată susţinere gestică, colericul dă deseori spectacole de forţă. El este uşor de citit, apreciat pentru iniţiativă, putere de muncă şi acţiune, dar temut pentru reacţiile impulsive, exagerate, uneori “contondente”. Flegmaticul este o apă adâncă, ce se lasă foarte greu citit în profunzime. Ceea ce apare la suprafaţă este faptul de a fi calm, tolerant, lent, imperturbabil, dispunând de o răbdare care, prin educaţie, poate să dea perseverenţă, tenacitate, temeinicie, meticulozitate. Deşi expresivitatea lui este scăzută, neexteriorizându-şi sentimentele şi trăirile, este capabil de ataşament profund, stabilit cu dificultate, în timp, dar tocmai de aceea foarte rezistent la eroziune. Are puţini prieteni, dar foarte stabili. Deşi dispune de rezerve mari de energie, le consumă în ritm lent şi rutinier, având probleme de adaptare la activităţi, situaţii sau persoane noi. Ataşaţi puternic de lumea lor interioară, introvertiţi, îşi găsesc liniştea în ambianţa intimă a casei şi a familiei, fiind puţin comunicativi, nesociabili şi neexpansivi. Pentru că în mediul social se păstrează la distanţă, flegmaticii par şterşi, monotoni şi neinteresaţi sau inerţi, orientaţi preponderent spre trecut şi spre lumea valorilor personale. Dar ceea ce pierd ca extensiune, dinamică şi ritm, ei câştigă ca intensiune, statornicie, profunzime şi calitate. Melancolicul este un hipersensibil, emotiv, timid, retractil, de unde şi problemele mari de adaptare socială. Nesiguranţa şi teama de eşec îl fac să ia greu decizii, să fie ezitant, nehotărât şi să accepte cu foarte mare greutate riscul. Marcat de o puternică neîncredere în sine, dubitativ, autodepreciativ, predispus la o analiză perpetuă şi minuţioasă a propriului trecut, făcută excesiv de exigent şi cu spirit autocritic exagerat, melancolicul este desemnat de Popescu Neveanu ca fiind un hipoton şi un hipoenergic, de unde vulnerabilitatea acestui tip, predispus spre depresie, solitudine, retragere din viaţa socială. Compensaţia majoră a tipului o constituie meticulozitatea, grija pentru detalii şi acurateţea în lucru, care îl fac bun profesionist în activităţile ce presupun o raportare mai degrabă la lucruri, obiecte, natură, decât la oameni, societate, comunicare. Melancolicul are debit verbal scăzut, voce monotonă, scris puţin modulat ca amplitudine şi cu o amprentă slabă, trădând lipsa de energie. Însuşiri dependente de mobilitate şi echilibru readuc în cadrul acestui tip replici ale tipurilor puternice, dar pe un fundal în care dominantă este lipsa de susţinere energetică necesară. Marcat puternic de insuccese, neînarmat pentru luptă în condiţii grele, sau care presupun disconfort prelungit, melancolicul are probleme mari de adaptare, pe care le rezolvă ori prin refugiu în imaginar, ori prin destructurare nevrotică, de tip astenic şi depresiv. Adaptarea sa are o marjă limitată situaţional: în situaţiile curente şi familiare ea poate fi foarte bună, dar în situaţii inedite, critice sau limită, epuizarea rapidă a
resurselor, replierea pe sine şi creşterea rapidă a nivelului de anxietate potenţează apariţia decompensării patologice. Nu este lipsit de importanţă să adăugăm că, la toate temperamentele, deficitele pe anumite laturi pot fi compensate prin alte calităţi din planul personalităţii (inteligenţă, motivaţie, voinţă, caracter), sau prin experienţa de viaţă acumulată.
Deşi acest capitol a început prin a sublinia importanţa diversităţii umane, nu este mai puţin adevărat că spiritul pozitivist occidental, care a pus ordine chiar şi în formele cele mai instabile ale atmosferei, norii, nu putea lăsa natura omenească în afara ideii de sistematizare şi clasificare, plecând de la ceea ce este asemănător între oameni. Ţinta finală a acestor demersuri este tipul psihologic, care, datorită gradului său mare de generalitate, nu permite predicţii individuale, ci oferă genul proxim, din care derivă trăsăturile de personalitate şi chiar răspunsurile habituale. “ Nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un tip, ci numai aceea care este concomitent pregnantă, consistentă şi semnificativă” spune Popescu Neveanu (1978, p. 136). Exprimând ceea ce este general şi comun la grupuri de oameni, tipul conţine constelaţii de trăsături corelate între ele, care se manifestă împreună, pentru a indica nota distinctivă a unui temperament. Mielu Zlate face o interesantă sinteză a tipologiilor care s-au cristalizat până acum, enumerând tipologiile temperamentale (cele clasice, fundamentate de Hipocrate şi Galenus), tipologiile constituţionale (ale lui Kretschmer, Sheldon, Viola, Pende şi Sigaut), tipologiile psihologice ( plecând de la Schiller, Nietzsche, Jung sau şcoala franco-olandeză, la care vom reveni), tipologiile psihofiziologice (dominate de şcoala rusă, iniţiate la I.V. Pavlov), tipologiile psihosociologice (de la Dilthey la Spranger, apoi Allport, Vernon, Lindzey, Horney), sau psihopatologice (a lui Rorschach, Schneider, Leonhard, Popov). Se poate vorbi de o evoluţie a tipologiilor, care s-au ridicat progresiv de la biologic spre psihologic şi psihosocial, de la exterioritate (constituţie, biotip) spre interioritate (sistem nervos), de la un număr mic de criterii, spre criterii multiple, integrate factorial, (modelul Big Five). Există, în ciuda marii lor diversităţi şi a denumirilor folosite, o bună suprapunere sau o asemănare a tipurilor descoperite, limitele lor provenind din aceea, că ”afirmă mai mult decât pot dovedi, sunt mai degrabă construcţii teoretice; deşi au pretenţia unor modele atotcuprinzătoare, ele reprezintă aspecte şi descrieri parţiale ale personalităţii (Zlate, M., 2000, p. 252). Vom lua în discuţie trei asemenea tipologii, care au fundamentare teoretică solidă, se completează şi se susţin reciproc.
Page82
2. Tipologii temperamentale
2.1.Tipul de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) Fiind o funcţie a crierului, particularităţile acestuia se repercutează asupra psihicului, în special asupra laturii sale dinamico-enrgetice. Este meritul şcolii ruse (Pavlov şi descendenţii săi) de a fi validat temperamentele medicinii antice greceşti prin punerea lor în corespondenţă cu activitatea nervoasă superioară. Aceasta poate fi considerată printr-un parametru energetic, de forţă, caracterizat de substanţele constitutive ale neuronului (AND şi fosfolipide, după datele biochimiei contemporane), de echilibru între procesele nervoase de bază excitaţia şi inhibiţia, dezechilibrul făcând să predomine întotdeauna excitaţia, şi mobilitatea trecerii de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Combinaţia acestora dă patru tipuri de sistem nervos care sunt în corespondenţă relativă cu temperamentele clasice: • tipul puternic, echilibrat, mobil, corelând cu temperamentul sangvin; • tipul puternic, echilibrat, inert, corelând cu temperamentul flegmatic; • tipul puternic, neechilibrat, corelat cu colericul; • tipul slab, corespunzând melancolicului. Caracterizarea acestui ultim tip sub raportul însuşirilor de mobilitate şi de echilibru poate introduce, în opinia lui PopescuNeveanu, încă trei variante similare tipului puternic, după cum considerarea unei forţe medii a proceselor nervoase superioare ar mai genera încă trei variante. În felul acesta tipologia pavloviană îşi lărgeşte registrul şi nuanţele, apropiindu-se, ca bogăţie, de cea franco-olandeză sau de tipologia Myers-Briggs. Trebuie să menţionăm că această corespondenţă dintre tipul de sistem nervos (care vine dinspre neurofiziologie) şi temperament (concept psihologic) este relativă, căci în timp ce primul este pregnant ereditar, al doilea este mediat, “între genă şi comportament se interpune mediul şi istoria individuală” (Radu, I., 1991, p. 318). Preluăm de la autorul citat (pp. 320-321) unii indici ai forţei, echilibrului şi mobilităţii proceselor nervoase superioare, aşa cum au fost conturaţi de şcoala rusă.
Tipul puternic
Tipul slab
Page82
FORŢA PROCESELOR NERVOASE
-capacitate de lucru intensă şi prelungită, rezistenţă la suprasolicitare şi stres; - restabilire rapidă după efort, oboseală; - capacitatea de a cuprindere a unor sarcini complexe, cu rezistenţă la stimuli supraadăugaţi; - în probele de învăţare, platoul atins prin învăţare se menţine îndelungat; - relaţie aproximativ liniară între nivelul mobilizării energetice şi dificultatea sarcinii (indice de echilibru) ; - praguri senzoriale ridicate, sensibilitate redusă.
- capacitate de lucru în regim de dozare uniformă a efortului, cu consum mic pe unitate de timp, eşalonat în continuitate; declin rapid în situaţii de stres; - oboseala se instalează rapid şi este persistentă; - volumul mic al activităţii (nu poate duce suprasarcini), dificultăţi ale atenţiei distributive; stimulii supraadăugaţi au o influenţă inhibitivă accentuată; - supralicitarea inhibiţiei duce la suprimarea reacţiilor învăţate şi conduită haotică; - mobilizare excesivă în raport cu sarcina; - praguri senzoriale joase, sensibilitate ridicată.
BALANŢA PROCESELOR NERVOASE Tipul echilibrat - efectuarea în mod egal în timp a aceleeaşi activităţi; - coordonare motorie bună; - concurenţa, suprapunerea a două activităţi nu are efecte negative; uşurinţa atenţiei distributive; - suportă situaţii de aşteptare prelungită; - dezvoltă uşor stăpânire de sine.
Tipul neechilibrat - evoluţie sincopată a activităţii; - coordonare motorie mai dificilă; - suprapunerea activităţilor perturbă sarcina de bază; -tendinţa de supraexcitare: suportă greu “efectul” aşteptării prelungite; izbucniri nervoase frecvente, reacţii explozive; - intensificarea reacţiei de orientare se asociază cu predominarea excitaţiei.
Tipul vioi, mobil
Tipul inert
Page82
MOBILIZAREA PROCESELOR NERVOASE
adaptarea rapidă la împrejurări noi de viaţă; viteza sporită în formarea reacţiilor noi; - trecerea uşoară de la repaus la activitate şi invers; - mobilitate motorie şi verbală.
- ritm lent de adaptare la situaţii noi; inerţia deprinderilor şi a stereotipiilor; - trecerea greoaie de la repaus la activitate şi invers; - lentoare în mişcări şi limbaj.
La aceste dimensiuni ale activităţii nervoase superioare V.D. Nebâliţin a introdus o a patra însuşire, dinamismul, care se referă la capacitatea de formare a reacţiilor condiţionate. Căutarea şi evitarea senzaţiilor a lui Zuckerman va fi preluată de Eysenck şi pusă în legătură cu formaţiunea reticulată, pentru a defini introversia şi extraversia. Luarea în considerare a raportului dintre forţa a.n.s. şi pragul sensibilităţii pentru analizatorii vizual şi auditiv, punerea în legătură a nivelului de stimulare cu optimumul de activare sau studiul relaţiei activitate-reactivitate sunt tendinţele noi ale cercetării şcolii ruse în domeniul fundamentării fiziologice a tipurilor temperamentale. 2.2.Corespondenţe cu tipologia lui Eysenck Adept al analizei factoriale, cheia de boltă a demersului său, Eysenck a pus în evidenţă doi factori polari majori ai personalităţii, introversia-extraversia şi stabilitatea-instabilitatea emoţională (numită şi nevrotism), devenite axele ortogonale ale sistemului său. Deşi primul cuplu terminologic a fost strălucit teoretizat de C.G. Jung, Eysenck dă o conotaţie mai specială celor doi termeni, plecând de la punerea în evidenţă, prin experienţe de laborator, a unui nivel înnăscut de activare prin formaţiunea reticulată activatoare ascendentă, mai mare la tipul introvertit (care evită excesul de stimulare) şi mai mic la extravertit (care va căuta excitaţia şi stimularea). Extravertitul tipic este, în concepţia lui Eysenck, o persoană prietenoasă, care caută senzaţii intense, acţionează sub impulsul momentului, are o notă de agresivitate în conduită, nu are controlul sentimentelor sale şi nu este introspectiv, preferând sportul, jocurile, dinamismul. Introvertitul tipic este retras, liniştit, distant, introspectiv, ataşat de lucruri mai mult decât de oameni, are un număr mic de prieteni atent selectaţi, are spirit critic şi control afectiv ridicat, este planificat, ordonat şi organizat în ceea ce face. Ambivertul se află între cei doi poli, mai aproape de unul sau de celălalt.
Page82
Forţa proceselor nervoase după I. Radu, 1991, pp. 320-321
Din modelul lui Eysenck două temperamente (coleric şi sangvinic) sunt extravertite, două introvertite (flegmatic şi melancolic), două instabile emoţional (coleric şi melancolic), două stabile (sangvin şi flegmatic). Autorul a dovedit de altminteri experimental că prima dimensiune (extraversie – introversie) se asociază nu numai cu praguri de stimulare diferite (căutare – evitare de excitaţie), ci şi cu praguri de sensibilitate diferite, introvertitul având un nivel semnificativ mai scăzut al sensibilităţii. Pentru stabilitatea – instabilitatea emoţională, autorul englez ia în considerare balanţa neurovegetativă, cu predominanţa mecanismului de punere în alertă prin sistemul simpatic, pentru tipurile instabile, şi a celui de restabilire a echilibrului, prin ramura parasimpatică, pentru tipurile stabile.
Sociabil Vorbăre ţ Prietenos
Pasiv STABIL EMOŢIONAGrijuliu Îngândurat L Paşnic
Sensibil Nonşalant
Controlat Singur
Energic Fără griji
SANGVINI C
Tendinţa la dominare
Echilibrat
FLEGMATI C
Calm
EXTRAVERTIT
INTROVERTIT
Foarte sensibil
Întristat
Neastâmpăr at
COLERIC
MELANCOLIC
Neliniştit
Impulsiv
Rigid
Agresiv
Sobru
Excitabil
Pesimist
Schimbător
INSTABIL
Optimist Activ
EMOŢIONA L
Rezervat Nesociabil Tăcut
2.3. Tipologia franco – olandeză (Heymans-Le-Senne, H.L.S.)
Page82
Clasificarea temperamentelor adaptată după H.J. Eysenck
Page82
Cercetările iniţiate de olandezii G. Heymans şi E.D. Wiersma au fost continuate de francezii René le Senne (1945) şi Gaston Berger (1950), care au creat o tipologie plecând de la trei dimensiuni de bază, emotivitate, activitate şi reactivitate emoţională (cu modurile de activare primaritate şi secundaritate). Cele opt tipuri fundamentale sunt: • Tipul nervos (non-emotiv, activ, primar); • Tipul sentimental (non-emotiv, activ, secundar); • Tipul coleric (emotiv, activ, primar); • Tipul pasionat (emotiv, activ, secundar); • Tipul sangvinic (non-emotiv, activ, primar); • Tipul flegmatic (non-emotiv, activ, secundar); • Tipul amorf (non-emotiv, non-activ, primar); • Tipul apatic (non-emotiv, non-activ, secundar). Este de remarcat că din trăsăturile degajate prin analiza a sute de biografii şi anchete pe mii de persoane s-au reţinut în ordine următorii trei factori principali şi şase complementari: Emotivitatea, care măsoară “sensibilitatea la perturbarea unui psihic individual, a cărui sursă poate fi internă sau externă” (Mounier, E., citat de Juès, J.P., 1999, p. 133). Emotivitatea, constituţională sau dobândită, face ca individul sa fie mai susceptibil, vulnerabil şi influenţabil, pentru că vibrează foarte uşor. Activitatea nu ia în considerare cantitatea de acţiune efectuată, ci uşurinţa de a trece de la idee la acţiune. Rezonanţa arată repercusiunea unui eveniment asupra psihicului unui subiect. După tipul afectului unei situaţii emoţionante (reacţie promptă, ne urmată de gânduri repetitive) sau reacţie ştearsă, aparent indiferentă, dar cu păstrare îndelungată în memorie), autorii disting tipul primar şi secundar. Lărgimea câmpului de conştiinţă ar corespunde, în termenii de azi ai neuropsihologiei, preponderenţei emisferei stângi (câmp îngust, dar reflectare clară, precisă, analiza mergând de la parte la întreg) sau a celei drepte (percepere globală, câmp larg, dar imagine ceţoasă, vagă). Polaritatea Marte sau Venus indică atitudinea agresivă, lupta şi violenţa, versus conciliere, rugăciune, împăcare, corespunzând opoziţiei masculin feminin. Aviditatea are în vedere dorinţa de a creşte şi voinţa de acumulare, de putere. Interesele senzoriale se manifestă la cei ce se bucură de sunete, forme şi culori pentru ele însele, care, când se cuplează cu înzestrări specifice, dau aptitudinile estetice. Tandreţea tinde să asocieze spontan subiectul la bucuriile şi necazurile altora. Pasiunea intelectuală diferă de nevoia de a acumula, derivată din aviditate, fiind nevoia de a şti şi înţelege (curiozitate). Pornind de la aceste nouă componente (trei de bază plus şase complementare) se poate trasa un profil, ataşând fiecărui factor o formă de cuntificare pe o scară de la unu la nouă, numit caracterogramă (caracter are o conotaţie specială la aceşti autori). Chestionarul caracterologic al lui G. Berger cuprinde 99 de întrebări, constituindu-se într-un valoros
instrument practic de analiză a temperamentelor, cu aplicaţii într-o mare diversitate de domenii, printre care şi educaţia.
3. Câteva probleme legate de temperament Între tipologiile prezentate în aceste pagini există o bună suprapunere, dar şi nuanţe care le individualizează. Astfel, toate reliefează rolul emotivităţii şi al activismului (reactivităţii), consfinţiind opinia lui Allport după care temperamentul este fundamentul emoţional al personalităţii (1981, p. 49). Pe de altă parte, temperamentul reprezintă doar aspectul formal al personalităţii, el nu este cel care acordă valoare omului, pentru că nu corelează semnificativ nici cu aptitudinile, nici cu atitudinile: “pe unul şi acelaşi temperament pot fi formate caractere diverse, iar acelaşi caracter poate fi format pe temperamente diferite” (Zlate, M., 2000, p. 253). Mai mult, slăbiciunile unor tipuri temperamentale sunt compensate, cum am mai arătat, prin alte faţete ale personalităţii, încât se poate vorbi de o adevărată nuanţare a acestuia în funcţie de experienţa şi datul personal. Există un acord aproape unanim în legătură cu caracterul înnăscut al temperamentului, care se manifestă extrem de timpuriu în conduită (chiar şi intrauterin), ca o latură de mare generalitate, constanţă şi stabilitate a personalităţii, pe toată durata vieţii. Invocând rezultatele unor analize pe un număr foarte mare gemeni (univitelini şi bivitelini), Eysenck (1998, pp. 124126) consideră că nu numai temperamentul are o puternică bază ereditară, ci personalitatea în ansamblul ei. Legând introversiunea – extraversiunea de nivelul habitual (înnăscut) de stimulare al scoarţei cerebrale şi de particularităţile creierului visceral de stabilitatea emoţională, autorul concluzionează asupra naturii biologic – ereditare ca bază a diferenţelor interumane. Concluzia lui Mielu Zlate pare însă mai rezonabilă: temperamentul, “deşi larg determinat genetic, este în expresia lui finală, şi mai ales funcţională, modelat în condiţiile socioculturale, existenţiale ale individului. Influenţa ereditarului asupra psihicomportamentului nu este directă, ci mediată, filtrată de sociocultural” (op. cit., p. 225). CARACTERUL
Dacă în planul funcţiilor cognitive inteligenţa este singura aptitudine de ordin general, care, integrându-le pe toate celelalte, le imprimă şi o anumită structură ierarhică, din care rezultă chiar eficienţa
Page82
1. Definiţie şi caracterizare
Page82
ei adaptativă, în planul personalităţii cea mai înaltă şi cea mai sintetică formaţiune o constituie caracterul. Aceasta deoarece el integrează nu numai datele interne, cognitive, afective şi conative (voluntare), ci şi conduitele, comportamentale şi întreaga experienţă de viaţă, construind adevăratul profil psiho-moral al omului. Încă Allport (1937) subliniază că “integrarea sugerează o organizare ierarhică a personalităţii”, dezvoltarea fiind posibilă prin două mecanisme complementare, diferenţierea şi integrarea. De fapt , însuşi filosoful H. Spencer remarca faptul că orice dezvoltare se face prin diferenţiere, un fel de principiu universal al evoluţiei după care “materia trece de la omogenitate indefinită şi incoerentă la o eterogenitate definită şi coerentă” (cf. Reuchlin, 1999, p. 544). Pentru a reveni la Allport, unul dintre părinţii personologiei moderne, pierderea iniţială de unitate psihică pe care o produce diferenţierea este compensată de “largile sisteme de integrare” pe care şi le dezvoltă personalitatea adultă, care nu este niciodată unificată (…) dar tinde către acest scop” (Allport, 1991, pp. 110-111). În sens etimologic, caracter vine de la grecescul haractir ce se regăseşte în englezul character, franţuzescul caractère sau germanul karakter, etimonul originar însemnând ceea ce este imprimat, gravat, dar şi pecete, semn, sens ce se conservă în atributul caracteristic (ceea ce este propriu unui individ, situaţii). Psihologia americană şi engleză consideră caracterul ca fiind sinonim cu “personalitatea evaluată etic” (accepţiune prezentă şi în psihologia simţului comun, unde a nu avea caracter înseamnă a fi imoral) şi de aceea termenul este exclus din câmpul cercetării psihologice. Allport însuşi preferă să vorbească de personalitate şi nu de caracter, deoarece el doreşte să separe structura şi funcţionarea acesteia de judecăţile cu bază morală. Vorbind de fizionomia individului considerat sub raportul structurilor sale psihice, spirituale, caracterul este totalitatea însuşirilor complexe, esenţiale, stabile şi definitorii, un fel de legitate internă, condensată în nucleul de semnificaţii şi valori ale personalităţii în ansamblu. El este, după cum spunea Hilgard, o variabilă ascunsă, cunoaşterea caracterului fiind dificilă pentru că el nu se observă, ci se deduce din comportament, relevanţa socială deosebită a acestei componente a personalităţii făcând ca indivizii să mascheze, disimuleze trăsăturile lor indezirabile, sau să simuleze, atenueze trăsăturile dezirabile pe care nu le posedă. În plus, aceleaşi comportamente pot fi manifestarea unor însuşiri diferite, de unde dificultatea interpretărilor. Există o accepţiune largă a caracterului, care cuprinde în această topică profilul psihomoral general al persoanei, considerată din perspectivă etică, valorică, structura lui cuprinzând în acest caz aspiraţii, espectaţii, idealuri, convingeri, atitudine cristalizată în concepţia sau filozofia proprie despre lume şi viaţă. Caracterologia franco-olandeză, de exemplu, nu face distincţia dintre temperament şi caracter.
Page82
Accepţiunea restrânsă şi mai specifică defineşte caracterul în termeni de atitudini şi trăsături prin care se particularizează relaţiile subiectului în legătură cu lumea, cu munca şi cu sine însuşi, cu valorile după care el se conduce. Nota definitorie a caracterului provine şi din compararea cu alte subsisteme ale personalităţii, în special cu temperamentul. • Dacă temperamentul dă forma vieţii psihice, energia şi dinamismul ei, caracterul dă conţinuturile, elementele ei de valoare. • Dacă temperamentul este înnăscut, rezultând din particularităţile morfofuncţionale ale individului, caracterul se formează în copilărie şi adolescenţă, şi în mod lent, toată viaţa, prin interiorizarea de norme, valori şi modele dezirabile social. Acestea preexistă, fixate în ereditatea socială, ce caracterizează familia şi microgrupurile în care, pentru a se integra şi adapta, copilul trebuie să le imite, să le exerseze şi să le interiorizeze, făcând saltul de la o morală heteronomă la una autonomă (Piaget). Învăţarea socială are un rol considerabil în formarea caracterului: prin respectarea sau încălcarea normelor, comportamentul copilului este întărit sau nu, sancţiunea sau recompensa având rolul hotărâtor. De la Thorndike la Tolman şi de aici la Skinner şi Mowrer, behavioriştii americani au subliniat rolul întăririi prin recompense şi pedepse, au evidenţiat legea efectului, condiţionarea simplă şi operantă în formarea comportamentului. Ei au omis să ia în considerare însă şi rolul modelului sau al mentorului cu care se identifică la un moment dat cineva, copil sau adult. Prin observarea conduitei altuia şi imitaţie, se preia un comportament socialmente recompensat, dezirabil, cu un status ridicat. În efortul lui de a fi asemenea modelului, tânărul (adolescentul) preia şi standardele de conduită ale acestuia, prin care capătă “o anumită autonomie faţă de recompensele sau penalizările din afară. Preluarea unui model devine astfel formativă” (Radu, I., 1991, p. 329). • Psihogenetic temperamentul mai degrabă actualizează datele interne neurohormonale, în timp ce unitatea de bază a caracterului, atitudinea, “forma de generalizare a experienţei afective” (Chircev, A., 1974), are ca punct de plecare activitatea, acţiunea, fapta. Situaţiile concrete de viaţă pun în funcţiune anumite tipuri de conduite care, prin repetare, devin statornice, definitorii, căpătând atributele deprinderilor şi ale habitudinilor: trăsăturile de caracter devin efectul şi cauza acestora. • Între temperament şi caracter, adică între forma şi conţinutul activităţii psihice există o strânsă unitate, creată de interdependenţa lor funcţională: dacă anumite însuşiri de bază ale personalităţii, date de temperament, sunt modulate prin medierea caracterului, acesta din urmă împrumută particularităţi ce vin din planul biconstituţional. Forţa activităţii nervoase superioare poate fi baza tăriei de caracter, a fermităţii, stabilităţii şi rezistenţei lui. Echilibrul proceselor nervoase
superioare se poate asocia cu firea cumpănită, stăpână pe sine; rezonanţa emoţională se poate asocia cu comprehensiunea, înţelegerea, participarea, comportamentul prosocial, în timp ce inerţia proceselor nervoase de la flegmatici poate să se asocieze cu educarea uşoară a spiritului de ordine, corectitudinii, punctualităţii, dar şi cu stereotipia, rutina, pedanteria, rigiditatea în alte situaţii. Compensarea hipotoniei melancolicului, prin cultivarea deprinderilor de muncă şi a încrederii în sine, poate da naştere unor caractere stabil implicate şi valorificate prin muncă. Marea beneficiară a acestei relaţii reciproce dintre temperament şi caracter este ghidarea vocaţională şi orientarea carierei, care valorifică sociabilitatea sangvinicului spre profesile ce impun contacte cu publicul, fac din răbdarea flegmaticului profesionişti ai activităţilor meticuloase, de durată şi din energia colericului lideri respectaţi sau temuţi. • Comparaţia caracterului cu aptitudinile duce la o distincţie şi mai pregnantă: calitatea execuţiei unei activităţi dă măsura dotării aptitudinale a cuiva (talentat, priceput, capabil), în timp ce modul cum se raportează la activitate (harnic, perseverent, conştiincios responsabil) dă măsura caracterului său. Concordanţa atitudine-aptitudine este baza vocaţiei, discordanţa dintre ele poate bloca şi compromite o dotare aptitudinală bună. Îndeplinirea cu succes a rolurilor profesionale, dezvoltarea carierei, împlinirea prin muncă presupun geneza unei sinergii între cele două componente care “alcătuiesc blocuri în care atitudinile fie propulsează şi valorizează aptitudinile corespunzătoare, fie le reţin şi devalorizează” (Popescu Neveanu, P., 1993, p. 171). Structura de bază a caracterului: atitudini, valori, trăsături.
După N. A. Levitov (1962) caracterul are un segment direcţional, de orientare (care îmbină componenta cognitivă şi motivaţional-afectivă) şi un segment efector, care cuprinde mecanismele voluntare, considerate a fi coloana vertebrală a caracterului, ceea ce l-a şi determinat pe Klages să echivaleze caracterul cu voinţa moraliceşte organizată. Unitatea celor două segmente, regăsibilă în definiţia populară a caracterului prin unitatea dintre vorbă şi faptă, nu este întotdeauna realizată. Componenta orientativă (care este implicit una evaluativă şi selectivă) poate fi mai dezvoltată decât cea efectoare: persoana are idei clare despre ce trebuie făcut, despre aşteptările grupului, dar nu acţionează în conformitate cu acestea. Sau invers, excesul laturii efectorii poate însemna deficit al inhibiţiei, de unde impulsivitate, reacţii necontrolate, confuzie sau chiar tendinţe antisociale. Invariantul caracterului este atitudinea, “pe baza căreia individul se orientează selectiv, se autoreglează preferenţial, se adaptează evaluând” (Zlate, M., 2000, p. 289). Atitudinile nu sunt sinonime cu trăsăturile: acestea din urmă au un grad mai mare de generalitate (şi o mai mare
Page82
2.
Page82
putere integratoare), căci atitudinea are întotdeauna un obiect de referinţă. În al doilea rând, atitudinile sunt polarizate (pro sau contra, favorabile sau nefavorabile), făcând pe cineva să se apropie sau să se îndepărteze de obiectul lor. În al treilea rând, aşa cum arată tot Allport (1991, p. 349), atitudinea a devenit conceptul favorit al psihologiei sociale, pentru că se referă la orientări precise către mediu (inclusiv societatea, cultura şi oamenii), în timp ce trăsătura devine elementul cheie al psihologiei persoanei, întrucât se referă la structura ei. Atitudinea are o componentă cognitivă (gânduri, credinţe), una afectivă (simţiri, trăiri, emoţii), ambele funcţii valorizante şi o componentă acţională, comportamentală, în derularea căreia intervine voinţa, prin consumul de efort. Formate prin condiţionare clasică, operantă, modelare socială (Bandura, 1955), auto-percepţie (Bem, 1988), sau expunere prelungită la obiectul ei (Zajonc, 1968), atitudinile dau o anumită consistenţă cognitivă. Aceasta este funcţie fie de accesibilitate (uşurinţa cu care o atitudine stocată este reactivată, vezi Krosnick şi colab., 1993), fie de mecanismul disonanţei cognitive (Leon Festinger, 1957) provocată de cogniţii care sunt reciproc incompatibile. Cum starea de disonanţă este neplăcută, individul este motivat să o reducă prin “schimbarea atitudinii, schimbarea comportamentului sau modificarea importanţei percepute a atitudinii sau a comportamentului” (Smith, B.D., 1998, p. 631). Fiind o formă mai generală de reacţie faţă de persoane, idei, situaţii, valori, atitudinea devine un fel de principiu unificator al actelor de conduită. Expresia ei verbală este opinia, al cărei studiu marchează trecerea de la psihologie la sociologie. Interacţiunea dintre componentele amintite ale aceleiaşi atitudini, sau dintre atitudini diferite, poate genera coordonări, corelări, conflicte şi incompatibilităţi sau completări, prin care acestea se organizează într-o structură ierarhizată. Concordanţa lor cu dezirabilitatea socială sau cu normele grupului le transformă în ceea ce Linton numea atitudini-valori. Capacitatea unor obiecte, persoane sau situaţii de a satisface anumite aspiraţii, trebuinţe umane le face să posede anumite valenţe, ce se pot converti în valori, prin care se precizează relaţia subiectului cu lumea sa. Noţiune esenţialmente subiectivă, valoarea constă din interesul pentru un obiect, din stima acordată unei persoane. Există valori biologice (sănătatea), economice (posesiuni), morale (onoare), religioase (sacralitatea), estetice (frumosul), dar luarea de cunoştinţă despre lumea valorilor concrete se face prin evaluare cognitiv-afectivă. În ierarhia valorilor, a fi iubit înseamnă a avea valoare, de aceea abandonul copilului este resimţit de acesta ca o devalorizare. Valoarea unei persoane este una ce se reconstruieşte permanent prin raportarea la lumea sa şi ea devine unul dintre vectorii personali fundamentali ai devenirii, căci pune în mişcare resursele realizării de sine. Pierderea unor valori importante, materiale, dar mai ales afective, este cauza majoră a depresiei, îngustării orizontului
Page82
social şi chiar a suicidului. Valorile personale se construiesc în timp, într-un proces de decantare şi cristalizare, aflat la confluenţa dintre sentiment şi idee. De aceea valorile nu sunt interşanjabile sau uşor ramplasabile, chiar statutul social al persoanei fundamentându-se pe ele. Creativitatea ridicată poate fi explicată şi printr-o puternică motivaţie de autorealizare prin producerea de valoare. Dezvoltarea valorilor prin evoluţie socială le transformă pe acestea în principii (binele, adevărul şi frumosul) sau idealuri, pe care societatea le propune membrilor săi prin aşa numitul sistem de valori. Individul şi-l apropie prin interiorizare progresivă (enculturaţie), valorile devenind un mijloc de previziune al conduitelor dar şi reperele definitorii ale grupului, societăţii în ansamblul ei. Bogăţia şi gradul de elaborare a sistemului de valori al individului constituie însă şi măsura bogăţiei, trăiniciei şi stabilităţii sale caracteriale. Am văzut că atitudinile şi trăsăturile sunt concepte corelative, dar nu identice: manifestarea atitudinilor în comportament se face prin trăsături, parte integrantă din chiar studierea personalităţii. Trăsăturile caracteriale sunt cele care au un grad mare de esenţializare, durabilitate, dau stabilitate şi coerenţa persoanei, pentru că ele se potenţează reciproc, închegânduse într-o sinteză armonioasă. Filtrate prin istoria şi experienţa individuală, ele sunt cele ce dau specificitate şi unicitate persoanei, fiind puternic asociate cu valorile etice. Definiţia lui Mielu Zlate pare a surprinde bine caracterul: “interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil, caracterul apare ca o componentă relativ stabilă diferenţiatorie pentru om şi cu o mare valoare adaptativă” (op. cit., p. 291). Deoarece pune persoana în contact cu realitatea socială (funcţia relaţională), dă posibilitatea individului de a fi el însuşi (funcţia adaptiv-orientativă), filtrează gândurile şi sentimentele (funcţia de a media) şi reglează propria conduită (funcţia reglatorie), caracterul este cel care devine superpozabil gândirii în planul personalităţii, prin aceea că el controlează, valorifică şi integrează toate celelalte subsisteme ale acesteia, el fiind considerat nucleul,statul major al personalităţii. Atitudinea faţă de ceilalţi oameni poate da măsura umanismului: omul este valoarea supremă, care trebuie tratată cu grijă, apreciere şi iubire, lui trebuie să-i respectăm libertatea de opinie, de acţiune, de credinţă. Încrederea în oameni, cinstea, toleranţa, promovarea valorii sunt contrabalansate de mizantropie, egoism, minciună, manipulare, intoleranţă, rasism, şovinism, sexism, discriminare, inegalitatea şanselor. Atitudinea faţă de propria persoană se poate baza pe un nivel ridicat de încredere fundamentală în sine, demnitate, modestie, cultivarea nevoilor de creştere şi unificare progresivă, versus autodepreciere, neîncredere în sine, retragere, autodevalorizare, egodilatare, narcisism, umilinţă, îngâmfare, etc.
Atitudinea faţă de activitate defineşte omul sârguincios, tenace, perseverent, responsabil, cu respect pentru datorie şi lucrul bine făcut, nevoia de recunoaştere prin competenţă, versus delăsare, dezinteres, inconstanţă, lene, toate conturând o anumită etică a muncii. Vedem cum caracteristicile cognitive, afectiv-motivaţionale şi conative devin reprezentative pentru caracter luat în ansamblul său. Dintre acestea câteva trebuie remarcate în mod special. • Unitatea caracterului: fiind cea mai înaltă şi sintetică structură a personalităţii, gradul de integrare al trăsăturilor dă coerenţa şi unitatea sa, niciodată definitive. Un caracter înalt integrat are operaţionalitate şi stabilitate ridicate. • Originalitatea caracterului: sinteza caracterială este întotdeauna unică şi originală, dar combinaţia poate integra în mod fericit atitudini, aptitudini şi valori, prin care persoana se distinge în mod pregnant de omul mediu. • Bogăţia caracterului: multitudinea faţetelor prin care persoana vine în contact cu lumea, bogăţia sistemului de valori, multitudinea relaţiilor cu semenii sunt atributele acestei trăsături. • Statornicia caracterului: atunci când acesta încorporează valori de o mare relevanţă morală, ce dau conduitei consecvenţa pe care doar principiile, idealurile şi convingerile puternice le sudează în aşa numita filozofie de viaţă, vorbim de statornicie. • Plasticitatea caracterului: se referă la posibilitatea evoluţiei lui prelungite în timp, după adolescenţă şi vârsta tânără, când persoana găseşte resursa de a nu fi rigidă, pietrificată în atitudini care nu mai sunt validate de timpul în care trăieşte. • Tăria de caracter: este dată de trăinicia liniilor de forţă ale acestuia, la care omul nu renunţă chiar când îi este periclitată existenţa sau securitatea, confortul personal. Această trăsătură, poate cea mai relevantă dintre toate, se verifică în proba de foc a încercărilor vieţii la care un Giordano Bruno a ars pe rug pentru o idee, în timp ce Galileo a abjurat (cel puţin la modul formal).
3.1. Supraeul la Freud În cadrul celei de a doua teorii asupra aparatului psihic, apare instanţa supraeului (superego, în engleză), echivalent cu un judecător, cenzor în raport cu Eul (vezi Laplanche, J., Pontalis, J.P., 1994, pp., 423-424). Conştiinţa morală, autoobservarea şi formarea idealurilor sunt cele mai importante funcţii ale acestei instanţe căreia Cattell i-a găsit
Page82
2. Două modele privind geneza caracterului
corespondent în factorul G (forţa supraeului) în modelul şi testul său de personalitate 16 PF. În mod clasic, supraeul este moştenitorul complexului Oedip şi se constituie prin interiorizarea exigenţelor şi a interdicţiilor parentale. În timp ce anumiţi psihanalişti văd formarea supraeului mai devreme (Melanie Klein), încă din faza orală, prin introiectarea obiectelor bune şi rele, când se manifestă din plin şi sadismul infantil, Spitz vede în acţiunile fizice impuse, în încercarea de dominare prin identificarea cu anumite gesturi şi în identificarea cu agresorul, trei precursori ai supraeului. 3.2. Modelul balanţei caracteriale Pleacă de la observaţia realistă, pe care o face Kelly în legătură cu constructele personale, că atitudinile sunt polare, două câte două, ele regăsindu-se în fiecare persoană în proporţii diferite. Plecând de la aceste observaţii, Mielu Zlate consideră punctul zero al caracterului naşterea, când trăsăturile polare au o probabilitate egală, ca o balanţă aflată în echilibru, pe care situaţiile de viaţă parcurse de copil şi întărirea lor (gratificarea sau sancţiunea) fac ca ele să fie asimilate sau respinse: “o trăsătură iese învingătoare şi devine precumpănitoare numai în urma luptei, a ciocnirii cu cea opusă ei. Trăsătura învinsă nu dispare însă, ci se păstrează sub forma unor reziduuri, putând fi reactualizată în diferite situaţii “(op. cit., p., 293). În provocarea luptei între trăsături influenţele educative şi forţele interne ale celui în cauză au un rol important, omul autotransformându-şi caracterul din mod de reacţie, în mod de relaţie. Modelul indică mecanismul psihologic al formării caracterului (lupta contrariilor), sugerează autoformarea lui şi schiţează o tipologie caracterială, în funcţie de cele trei stări ale balanţei putând exista caractere pozitive, oameni fără caracter sau caractere contradictorii, nedefinite, indecise.
APTITUDINILE INTELIGENŢA CA APTITUDINE GENERALĂ
1.1. Predispoziţie, aptitudine, capacitate Se vorbeşte tot mai frecvent în psihologia contemporană despre personalitatea optimală, sau chiar maximală, ca despre un standard viitor la care societateea umană va aspira pentru fiecare dintre membrii
Page82
1. Aptitudinile ca latură instrumental-operaţională a personalităţii
Page82
săi. Dacă optimumul cere un referenţial extern, exprimând ajustarea a ceea ce persoana dă în raport cu ceea ce i se cere, maximizarea însă aduce în discuţie interioritatea sa, transformarea din potenţial în actual a virtualităţilor moştenite. Ideea fericirii, care la Kant era legată de împlinirea datoriei, impusă de imperativul categoric, are astăzi conotaţii speciale, căci ea presupune, cel puţin din perspectiva psihologiei contemporane, ideea de autorealizare (vezi piramida lui Maslow). Eficienţa devine măsura socială a acestor espectaţii, într-o lume în care puterea instrumentelor oferite din exterior este contrabalansată doar de puterile lăuntrice ale inteligenţei, creativităţii, aptitudinilor, deprinderilor puse în joc de fiecare. Pentru a o cita pe Dael Wolfe (1981, pp. 39-40) „la începutul istoriei Statelor Unite , nevoia de prim ordin o constituia pământul, pentru o agricultură extensivă, şi, mai târziu, capitalul financiar, pentru o industrie extensivă. Acum, însă, nevoia de de prim ordin este de a avea bărbaţi şi femei cu idei şi deosebit de talentaţi.”. Al doilea război mondial a reliefat o formă nouă de penurie, „penuria de creiere”, de unde şi declanşarea unei ofensive foarte active de formare a acestora, printr-o pedagogie ce a încurajat diferenţa şi excelenţa, pe de o parte, şi vânătoarea de inteligenţe, ca politică oficială cu bătaie lungă, inclusiv pentru ţările mai puţin dezvoltate, pe de altă parte: „educatorii noştri (...) vor trebui să pună umărul la vânarea de proporţii gigantice de talente, pentru a descoperi comoara de creiere care (...) se ascunde în locuri nebănuite pe tot cuprinsul Americii” (op. cit., p. 42). Şi nu numai, am spune noi, cu resemnarea celor car au pierdut startul acestei vânători gigantice „a aurului cenuşiu”, ce a generat cea mai mare migraţie de inteligenţe cunoscută până acum în istorie. Nu este întâmplător că acest fenomen a apărut în America, popor pragmatic prin definiţie, intrat deja în faza post industrială, adică în cea a informatizării generalizate. Ştim că de la origini bateria Binet-Simon a primit, prin Terman, destinaţia detectării supradotaţilor în cel mai extensiv studiu desfăşurat până acum în acest domeniu. Aptitudinile, capacităţile, deprinderile, priceperile, cunoştinţele, talentul, intră în sfera instrumentelor de care dispune cineva, persoană sau naţiune, ele fiind cele care fundamentează eficienţa practică a activităţii umane, ca viteză, calitate, procedeu utilizat, stil de acţiune etc. De aceea despre ele se vorbeşte ca despre dotări care fac pe cineva apt sau inapt pentru o activitate ce trebuie desfăşurată la parametri superiori. Aptitudinea se bazează întotdeauna pe un dat înnăscut, pe o virtualitate preformată (cum este şi cea pentru vorbire, comunicare) numită predispoziţie, care nu poate fi niciodată evaluată direct, pentru că intrarea ei în funcţiune presupune acţiunea conjugată, formativă şi
Page82
constructivă, a mediului, învăţării, exerciţiului, experienţei. „Capacitatea este aptitudinea plus câştigul ei în calitate şi în cantitate, venit prin exerciţiu” afirma Fl. Ştefănescu Goangă (apud Bejat, M., 1971, p. 86), pentru a sublinia că aptitudinea se referă la planul virtual, iar capacitatea este traducerea ei în plan real, prin activitate. 1.2. Aptitudinile şi creativitatea Sublinierea rolului activităţii este importantă nu numai pentru că ea face această distincţie dintre a şti că poţi şi a face efectiv, dar şi pentru că ea este cea care explică şi alte aspecte importante. ● În funcţie de spiritul timpului şi al locului ea crează condiţiile favorabile actualizării unor predispoziţii şi al blocării altora. Pentru a ilustra ideea arătăm că Terman considera că spiritul vremii noastre favorizează talentele din tehnică şi ştiinţă mult mai mult decât pe poeţi, prozatori, muzicieni sau artişti, în genere. ● Activitatea este aceea care deschide şi închide ciclurile care duc la diferenţierile progresive ale aptitudinilor, într-o ordine care este chiar cea a formării lor. Prin caracterul ei sintetic, activitatea este cea care impune activarea predispoziţiilor şi intrarea lor în combinaţie reciprocă, fuzionarea cu priceperile, deprinderile şi cunoştinţele, pe de o parte, cu trăsăturile de personalitate (motivaţia, în special interesele şi nevoile de creştere, tenacitatea, perseverenţa etc.), pe de altă parte. Sinteeza pe care o presupune activitatea eficientă şi de calitate este factorul care generează sudarea elementelor în aptitudini şi a acestora cu întreg planul personalităţii. ● Una şi aceeaşi aptitudine este premisă a unor activităţi foarte diferite (memoria kinestezică este necesară chirurgului, pianistului şi sportivului), în timp ce o aptitudine nu poate asigura singură succesul într-o activitate, care impune combinarea optimă, aceasta făcând posibilă valorificarea aptitudinii dominante şi compensarea celor deficitare. ● Activitatea implică procesualitatea prin care elementele aptitudinale devin blocuri operaţionale, ea este deci cea care imprimă sinergia funcţională a componentelor ce se vor suda în structuri care, prin integrări succesive, vor deveni tot mai complexe, făcând imposibil de decelat ceea ce a fost dat de ceea ce este dobândit. Într-un cuvânt activitatea este cea care trezeşte la viaţă predispoziţiile, le dă forma aptitudinilor care, prin cuplare cu deprinderile, cunoştinţele şi priceperile, formează capacităţile, într-o evoluţie bazată pe complexificare progresivă, integrări de planuri de pe verticala psihicului uman. 1.3. Aptitudinile şi deprinderile Analizând raportul aptitudinilor cu deprinderile vom constata o asemănare de fond (ambele fac parte din patrimoniul instrumentelor personale), dar şi deosebiri fundamentale:
Page82
● Deprinderile tind spre simplificări succesive, reducere a proceselor psihice şi a zonelor corticale implicate, pentru a ajunge la automatizare şi control conştient minimal; aptitudinile se complexifică, au o mişcare inversă, de dezvoltare, prin înglobare de noi procese şi însuşiri psihice care îi sporesc forţa ca instrument de acţiune, finalmente personalitatea în întregimea ei ajustându-şi substructurile la ele. Motivaţia, interesele, atitudinile şi importante calităţi voluntare vor intra în structura aptitudinii, după modelul bulgărelui de zăpadă ce creşte rostogolindu-se. ● Dacă la deprinderi există o fază de platou, o epuizare a potenţialului evolutiv, aptitudinile profită indefinit de pe urma activităţii în domeniul respectiv, de unde tendinţa lor de dezvoltare ascendentă continuă, punând în mişcare motorul autorealizării personale. Îmbogăţirea repertoriului lor de posibilităţi, prin acest fenomen de creştere din interior, explică importanţa fundamentală pe care aptitudinile o au în satisfacerea trebuinţelor umane cele mai înalte, cele de autoactualizare, autorealizare, împlinire. ● De aceea putem spune că în timp ce deprinderile potenţează personalitatea optimală, aceea care echilibrează ceea ce se dă cu ceea ce se cere, aptitudinile deschid drumul personalităţii maximale, prin fuziuni de competenţe, prin care însuşi talentul se poate manifesta. 1.4. Talentul şi geniul Talentul presupune (ca şi capacitatea), ideea de aptitudine, dar îmbinarea disponibilităţilor personale se face la un nivel ce permite activitatea creatoare: bazându-se pe dispoziţiile naturale foarte puternice ale organismului, talentul înseamnă o creativitate de nivel excepţional, corespunzătoare nivelului inovator din schema lui I. Taylor. Geniul, asimilat de unii unei imense disponibilităţi pentru muncă, corespunde nivelului creativităţii emergente, cea care face epocă, marcând timpul său, istoria, prin consecinţele ce duc la modificarea perspectivelor în domeniu. Dacă geniile ştiinţei produc schimbări ale paradigmei fundamentale (Einstein a transformat mecanica lui Newton într-un caz particular al teoriei relativităţii), în artă minunile creaţiei pot coexista, nefiind nici echivalente, nici comparabile, de aceea revoluţiile din artă nu au acelaşi dinamism ca cele din ştiinţă, unde reechilibrările şi integrările succesive amintesc de schema de asimilare-acomodare propusă de Piaget pentru explicarea genezei inteligenţei umane. 1.5. Definirea aptitudinilor Punctul de început în studierea ştiinţifică a aptitudinilor este sfârşitul secolului al XVIII lea (1796) când, la observatorul astronomic din Greenwich, au fost remarcaţi timpi de reacţie diferiţi, ce duceau la erori în aprecierea poziţiei stelelor. Semnificaţia acestor variaţii individuale a fost sesizată de F. Galton, care a pus-o la baza variabilităţii interumane, ce urma să fie începutul psihometriei, statisticii şi
psihologiei experimentale. Iată câteva cerinţe pe care M. Zlate (2000, p. 258) consideră că trebuie să le satisfacă o însuşire psihică pentru a fi considerată aptitudine: ● să diferenţieze oamenii în privinţa performanţelor în activitate; ● să contribuie efectiv la realizarea cu succes a activităţilor; ● să asigure atingerea unor performanţe calitativ superioare; ● sinteza lor unitară într-o configuraţie să le imprime un grad foarte ridicat de operaţionalitate şi eficienţă.
Există deci o procesualitate în apariţia şi diferenţierea aptitudinilor, în tendinţa lor spre dezvoltare prin înglobare şi creştere. Vom distinge astfel aptitudini simple, date de particularităţi ale sistemului nervos sau ale analizatorilor. La acest nivel este valabilă aserţiunea lui Al. Roşca potrivit căreia orice însuşire sau proces psihic, privite din unghiul eficienţei, devine aptitudine. Proprietăţi ale atenţiei (concentrarea, volumul sau distributivitatea), ale memoriei (volum, fidelitate, reproducere, specializare vizuală, auditivă, kinestezică), proprietăţile sensibilităţii (acuitate vizuală, tactilă, olfactivă, vedere în spaţiu, simţul ritmurilor, secvenţialitatea), calităţi ale reprezentării (centrată pe imagine sau pe cuvânt, bi sau tridimensională) sunt considerate ca totalitatea condiţiilor elementare responsabile de eficienţa acţiunilor simple. Ele se bazează deci pe un singur tip de fenomen psihic, sau pe un tip de operare omogen, de aceea sunt depăşite de cerinţele acţiunilor complexe. Aptitudinile complexe sunt structuri operaţionale care sudează în timp o multitudine de aptitudini elementare, asociate cu alte instrumente (priceperi, cunoştinţe, deprinderi) şi cu variabile de personalitate (interese, motivaţii, calităţi voluntare, atitudini). În optica lui Popescu Neveanu, creativitateaa este gândită ca o sinteză vectoro-operaţională de atitudini şi aptitudini, unele dând direcţia şi orientarea, altele susţinerea şi eficienţa. Aptitudinea muzicală include auzul muzical, absolut şi armonic, auzul intern, fantezia muzicală, reprezentarea, sonorităţile şi sinestezia într-o ecuaţie foarte personală, un fel de matrice care defineşte stilul propriu, prin care unele elemente sunt în prim plan (se valorizează), compensând deficitele celor de fundal, mai puţin dezvoltate. O extrem de pertinentă analiză a aptitudinii muzicale face S. L. Rubinstein (1960, p. 349), prima însuşire fiind caracterul activ al auzului viitorului muzician, prin care impresiile sonore bogate ale mediului sunt traduse în limbajul intonaţiilor. Impresiile naturale, piesele folclorice, modul de intonare şi inflexiunile limbajului verbal, constituie atomii muzicali din care se vor crea câteva celule de bază (linii ritmice,
Page82
2 Clasificarea aptitudinilor
melodice sau armonice). Prin prelucrările şi construcţiile elaborate ale artei muzicale (temă, contrapunct etc.) din aceste motive, adânc întipărite în auzul muzical, „compozitorul aduce în chipul acesta micul său număr de intonaţii noi pe care le-a descoperit şi care formează nucleul aptitudinii sale muzicale” (apud. Radu, I., 1991, p. 338). Aptitudinile complexe pot fi subdivizate în generale şi speciale, dihotomie care aminteşte punctul de vedere psihometric iniţiat de Spearman în ce priveşte inteligenţa, cea mai generală dintre toate aptitudinile umane. Pe lângă aceasta memoria sau spiritul de observaţie sunt considerate a fi aptitudini generale ( intervin în toate, sau aproape toate domeniile de activitate), deşi vom vedea că ambele sunt incluse, în diferite forme, în modelele factoriale ale inteligenţei. La Thurstone memoria este una din abilităţile mentale primare ce compun inteligenţa, iar spiritul de observaţie poate fi pus în legătură cu viteza perceptivă (abilitatea de a sesiza rapid detaliile, de a sesiza asemănările şi deosebirile între imaginile obiectelor). Aptitudinile speciale mijlocesc succesul într-un anumit domeniu: sport de performanţă, artă plastică, muzică, tehnică, învăţământ, făcând obiectul ghidării vocaţionale, al orientării şcolare şi profesionale. Putem face o observaţie inversă în raport cu cea deja amintită, a lui Al. Roşca: orice activitate concretă poate fi executată la parametri de calitate şi măiestrie care presupune aptitudini speciale. Studiul psihologic al profesiunilor stabileşte factorii strict necesari (absenţa lor contraindicând acea profesiune), necesari şi auxiliari, care dau, sub forma unei profesiograme, un tablou de aptitudini, calităţi şi instrumente ce fac posibilă exercitarea lor cu succes. Adecvarea cerinţelor profesiunii la datele interne, la ecuaţia personală, ce include într-o structură variabilă aceste elemente ale profesiogramei, dă conţinut muncii de consiliere şi ghidare vocaaţională, al îndrumării carierei.
3.1. Probleme conceptuale Înglobarea gândirii de către conceptul mai nou apărut , inteligenţă şi extinderea acestuia din urmă atât spre maşini (inteligenţa artificială), cât şi spre mamiferele superioare, printr-o relaţie de sinonimie largă (inteligenţa este funcţia mintală prin care este posibilă adaptarea), indică importanţa pe care această problemă a căpătat-o pentru psihologie în special şi pentru societate în general. Nici o altă caracteristică umană nu a fost cercetată cu atât interees în acest secol, deoarece, pe de o parte, societatea o reclamă din ce în ce mai intens (inteligenţa este carburatorul lumii moderne), pe de altă parte variabilitatea ei foarte mare este principala cauză a discrepanţelor dintre oameni. Dacă altădată forţa fizică şi însuşirile corporale erau temeiul puterii individuale, inteligenţa şi
Page82
3. Inteligenţa ca aptitudine generală
Page82
creativitatea sunt cele care fac diferenţa dintre oameni în lumea de astăzi, în funcţie de care se urcă în ierarhia socială sau se ocupă poziţiile periferice. Aceasta este o tendinţă a culturii vest europene moderne, în cea orientală eliberarea omului de inteligenţă fiind, pentru budişti, calea de a accede la fericirea supremă: deşi au inventat praful de puşcă, hârtia, mătasea, caolinul şi busola, nu chinezii au fost cei care le-au pus în valoare, ci europenii, mai pragmatici (mai heracleitici, spre deosebire de eleatismul oriental, în accepţiunea lui Anton Dimitriu). Chiar în domeniul psihologiei ştiinţifice conceptul are o poziţie foarte diferită, inteligenţei alocându-i-se cea mai mare cantitate de efort teoretic şi practic, de la Galton şi Binet, până la Piaget, Gardner sau Sternberg, ceea ce s-a soldat cu naşterea celui mai fecund domeniu al psihologiei aplicate, psihometria, şi a celor mai elaborate metode matematice de analiză, statistică psihologică (asimilată ulterior şi de pedagogie, sociologie, medicină sau chiar ştiinţele economice, fiind primul “mare export” al ştiinţei nou constituite). Progresele din ultima jumătate de veac din psihologia personalităţii ar fi de neconceput fără analiza factorială, tehnică matematică de interogare a datelor, apărută tot în câmpul de cercetare al inteligenţei. Idiosincrazia faţă de conceptul de inteligenţă are însă cauze multiple: ● Aplicaţiile practice au premers teoria, care de fapt nici astăzi nu există, sub o formă unitară şi larg acceptată. Însuşi Binet, care a propus mai degrabă o definire operaţională a acesteia, a sesizat precaritatea întemeierii teoretice a psihometriei sale, de aceea ne-a lăsat butada (preluată şi de Wechsler) conform căreia „inteligenţa este ceea ce măsoară testele mele!” ● De la origini conceptul de inteligenţă şi cel de măsurătoare s-au suprapus, în scopul rezolvării unor probleme practice (selecţia copiilor pentru învăţământul special, adică a subdotaţilor în Franţa, prin Binet, şi a supradotaţilor în America, prin Terman). Comparaţiile pe sexe, grupuri etnice, culturi şi minorităţi au demonstrat existenţa de particularităţi şi diferenţe semnificative uneori, ceea ce a aprins dispute ştiinţifice acerbe, cu un substrat politic evident, între partizanii sau denigratorii conceptului. ● De aici atitudinea antitest, apărută aproape simultan în două sisteme politice foarte diferite: în S.U.A., unde uzul de teste se transformase, către al doilea război mondial, în abuz, de unde intervenţia senatului pentru a construi cadrul legal al profesiei de psiholog, şi în fosta Uniune Sovietică, unde Comitetul Central al P.C.U.S. a condamnat (în 1936) practica testelor („mijloc prin care clasa dominantă îşi menţine supremaţia asupra clasei muncitoare”, adică o critică ideologică), dar şi cibernetica (ştiinţă reacţionară).
Page82
● Încă din faza de naştere a psihometriei, Galton, marele precursor al metodei, a generat două probleme care par să nu se mai rezolve vreodată: - cea legată de raportul ereditate-mediu (nature-nurture), el susţinând primatul eredităţii (Hereditary Genius, 1869) - problema eugeniei, adică a ştiinţei care să ducă la ameliorarea speciei umane, teorie care sub forma ei negativă (eliminarea genelor nedorite) sau pozitivă (potenţarea celor pozitive), a folosit ca pretext marilor crime împotriva umanităţii din lagărele de concetrare naziste, dar şi la o politică eugenică în mai mult de jumătate din statele confederaţiei americane, în zilele noastre. ● Instrumentele solide puse în circulaţie, testele, au dat posibilitatea abordării psihometrice pe toată scara vârstelor, ceea ce a permis înţelegerea mai nuanţată a îmbătrânirii (prin calculul coeficientului de deteriorare), a funcţionării creierului după boli (epilepsie, meningită) şi traumatisme sau accidente cerebrale. Nou născuta neuropsihologie nu se poate dispensa de testele de inteligenţă, care completează o gamă largă de metode foarte moderne, ce au furnizat psihologiei o cale foarte solidă de autofundamentare ştiinţifică. Asimetria emisferelor cerebrale, problema specializărilor, comportamentul integrat, lateralizarea funcţiilor, funcţionarea percepţiei, atenţiei, memoriei şi motricităţii sunt marile beneficiare ale domeniului interdisciplinar nou apărut, neuropsihologia, ce tinde să creeze “replici“ în domenii conexe (neuropedagogia). ● Importantele cristalizări, care au dus la apariţia de modele explicativ interpretative tot mai elaborate şi fundamentate, de la cel psihometric, la teoriile factoriale, la viziunea psihogenetică a lui Piaget, până la inteligenţele multiple ale lui Gardner, sau seducătoarea teorie triarhică a lui Sternberg, nu au făcut să dispară detractorii termenului de inteligenţă, în viziunea multor psihologi el fiind ori un concept prea heterogen şi neintegrat într-o teorie unitară, ori neavând nici un fel de realitate psihologică, de unde ideea eliminării lui din ştiinţă. Cu alte cuvinte inteligenţa a fost cel mai dinamic concept psihologic al acestui secol, cu cele mai fecunde consecinţe în plan practic (măsurarea QI-ului) şi teoretic (statistica şi modelele explicative tot mai elaborate), dar şi cel mai generator de dispute în planul ştiinţei, cu reverberaţii prelungite în ploanul acţiunii sociale. Unul din marii ei teoretizatori, descendent direct al lui Spearman, Cyril Burt, este cunoscut ca şi coautor (alături de Venon), al unuia dintre cele mai elaborate modele teoretice al inteligenţei, cel ierarhic, dar şi al celei mai mari fraude din istoria psihologiei, el “ajustând” rezultatele unor investigaţii concrete pentru a se potrivi la o teorie (primatul eredităţii), ce avea să greveze politica educaţională a Angliei pentru câteva decade.
Page82
Disputele sunt departe de a fi încheiate: dacă Cronbach vede în măsurarea inteligenţei cea mai importantă contribuţie a psihologiei în rezolvarea unei probleme practice, un mare corifeu al studierii genezei inteligenţei, J. Piaget, vede în abordarea prin metoda testelor “o eroare fecundă”. Importanţa termenului de inteligenţă rămâne considerabilă, cel puţin din trei motive: - este unul din conceptele în jurul cărora se reunesc psihologia, logica matematică, lingvistica, antropologia, neurologia, cibernetica, epistemologia, pentru a genera ştiinţele cognitive; - este conceptul integrator al tuturor cogniţiilor umane, de la percepţie şi reprezentare, la memorie, gândire, creativitate şi aptitudini; - este puntea de legătură între inteligenţa vie a mamiferelor superioare şi a omului, cu nivelul inteligenţei artificiale, prin care planul real este depăşit de aşa-numita realitate virtuală, cea mai provocatoare şi neliniştitoare creaţie a acestui sfârşit de mileniu. 3.2. Definirea inteligenţei Etimologic inteligenţă derivă din latinescul intelligere sau interlegere cu (echivalentul românesc, atât de apropiat, înţelegere ), care presupune a organiza, a relaţiona. Termenul „sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gândirea, care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor dintre relaţii” (Zlate, M., 2000, p. 268). În sens foarte larg, inteligenţa este un ansamblu de funcţii prin care organismul se adaptează la mediu, prin achiziţii şi reelaborări originale ale conduitelor, în sens restrâns ea este sinonimă cu rezolvarea problemelor, conform regulilor degajate prin formalizările logicii (în această accepţie ea este sinonimă cu gândirea, care nu numai rezolvă, dar şi pune problemele). Cohn (1981) a semnalat 12 caracteristici ale inteligenţei: de a analiza, a abstractiza şi generaliza; de a preîntâmpina situaţii noi; de a elabora decizii optimale; de a controla comportamentele (în desfăşurarea lor); de a găsi modele practice de intervenţie în anumite situaţii ; de a găsi mijloace adecvate scopurilor; de a cere şi anticipa; de a opera cu simboluri şi semnale; de a sesiza inadvertenţe; de a sesiza absurditatea; de a reacţiona adecvat la sensul direct şi la cel figurativ; de a reacţiona adecvat cu privire la laturile diferite ale aceloraşi relaţii de folosire a erorilor ca surse de informaţie (cf. Neculau, A., din Şchiopu, U., coord., Dicţionar enciclopedic de psihologie, p. 370). Inteligenţa este o calitate a întregii activităţi mintale care asigură adaptabilitatea la situaţiile noi (este o conduită pe măsură, după expresia lui P. Janet), rapid, suplu şi eficient. Ea trebuie distinsă de instinct, în care conduita adaptativă este preformată şi transmisă ereditar ca un patrimoniu al speciei, şi de automatisme, pe care se
Page82
sprijină, dar pe care le depăşeşte prin trecerea dincolo de rutină. Abordarea evolutivă a mecanismelor de achiziţie şi creştere a informaţiei la nivelul organismului individual evidenţiază o continuitate de la formele elementare (învăţarea asociativă de tipul reflexului condiţionat simplu) la cele elaborate, bazate pe activitatea simbolică, ceea ce oferă atât legătura cu inteligenţa infraumană, cât şi între stadiul iniţial şi final al genezei ei la om, aşa cum a evidenţiat-o Piaget. Există multe tipuri de inteligenţă: D.O. Hebb a evidenţiat inteligenţa de tip A (ereditară) şi de tip B (determinată de condiţiile reale ale dezvoltării); inteligenţa fluidă (determinată genetic, în descreştere cu vârsta), şi cristalizată (fixată în concepte, reguli, legi, un fel de a capitaliza propria experienţă cognitivă prin învăţare, în creştere odată cu vârsta), în accepţiunea lui R.B. Cattell; pentru E.L. Thorndike există inteligenţa concretă, abstractă şi socială. La toate acestea se adaugă subcomponentele sau modulele inteligenţei, pe care abordarea factorială sau noile teorii le propun, de unde rezultă una din problemele fundamentale ale inteligenţei, privitoare la unitatea ei, şi faptul de a fi sau nu fondată de un factor general. 3.3. Modele explicative ale inteligenţei Dacă într-o primă fază cercetarea inteligenţei s-a bazat mai mult pe produs, ducând la conturarea metodei psihometrice, mai târziu J. Piaget a impus metoda cognitivistă, pentru ca ultimele teorii în materie (inteligenţele multiple şi teoria triarhică) să nu mai fie nici psihometrice, nici exclusiv cognitiviste. Problema unităţii inteligenţei este firul roşu care leagă de la origini aceste tipuri de abordare. a. Abordarea psihometrică Scara metrică a inteligenţei, propusă de Binet-Simon în 1905 era soluţia găsită de cei doi autori la o problemă foarte concretă, practică: selecţia copiilor ce nu pot face faţă învăţământului de masă. Mai centrată pe probe de performanţă la vârste mici şi din ce în ce mai saturată în probe verbale ulterior, ea nu păstrează în mod constant acelaşi tip de probe la toate vârstele. Considerată în termenii vitezelor de dezvoltare şi dedusă din raportul vârsta mintală/vârsta cronologică înmulţit cu 100 (formula propusă mai târziu de Stern pentru determinarea coeficientului de inteligenţă), inteligenţa era testată prin 30 de subteste, nuanţând un spectru larg de funcţii, în special judecăţi, raţionamente, considerate de Binet ca fiind esenţa ei. Traducerea şi adaptarea acestor teste în America (scara Stanford-Binet) i se datoresc lui Terman (şi ulterior lui Merrill), care le-a utilizat şi pentru studiul longitudinal al supradotaţilor din California. La distanţă de peste trei decenii (în 1939), psihologul american de origine română, David Wechsler, de la spitalul Bellevue din New York, a încercat să construiască o formă alternativă a testului Binet care să fie utilizabilă şi pentru adulţi, unde conceptul de vârstă mintală nu
Page82
poate opera, ceea ce a dus la apariţia testului Wechsler Bellevue, din care, într-o progresie logică, au apărut Wechsler Intelligence Scale for Children (WISC) în 1949, Wechsler Adult Intelligence Scale (WAIS) în 1955, ambele revizuite de mai multe ori ulterior, şi Wechsler Preschool and Primary Scale of Intelligence (WPPSI), în 1967, pentru copiii de la 4 la 6½ ani. Se acopereau practic toate vârstele de peste patru ani cu o metodă ce a renunţat la conceptul de vârstă mintală (criteriul devenind media statistică de 100 cu o abatere standard de 15), bateria fiind alcătuită din subteste omogene tematic, gradate ca şi complexitate, grupate în teste verbale şi de performanţă. Folosirea unui sistem de cotare standardizat şi eşantioane reprezentative, construite cu mare grijă şi reactualizările periodice au făcut din testele Wechsler cele mai larg utilizate instrumente de măsură a inteligenţei, cu sferă de aplicare foarte largă. b. Perspectiva factorială Părintele analizei factoriale, englezul Charles Spearman, a plecat de la matricile de intercorelaţii dintre teste, pentru a descoperi rădăcinile sau factorii care stau în spatele acestor corelaţii. Spearman asimila inteligenţa unei energii mentale, în forma iniţială susţinând că toate activităţile umane pot fi descrise prin intervenţia unui factor general g, şi un factor specific fiecărei activităţi, s. Dacă pentru g energia mintală ar fi produsă de tot cortexul, pentru s ea ar fi generată de grupuri particulare de neuroni. Depăşind naivitatea acestei prime interpretări (1905) Spearman a dezvoltat teoria proceselor neogenetice, care presupune o altă explicaţie a inteligenţei, la baza căreia stă înţelegerea experienţei proprii, educţia relaţiilor şi a corelatelor. Între factorul general g şi factorii s însuşi Spearman a admis posibilitatea unor factori intermediari, cărora le-a dat o pondere neglijabilă. Cel care a rafinat analiza factorială, americanul Thurstone a deschis tendinţa pluralistă, propunând un model numit al abilităţilor mintale primare, alcătuit din 12 factori, din care a reţinut ulterior 7: Comprehensiune verbală (V), de bază în înţelegerea citirii, analogii verbale, raţionament verbal, proverbe; Fluenţa verbală (W) ce se regăseşte în anagrame, ritmare, construirea de cuvinte ce încep cu o anumită literă; Număr (N), identificat în viteza şi precizia calculului aritmetic; Spaţiu (S), alcătuit din doi factori distincţi (relaţii spaţiale geometrice fixe, dar şi vizualizare manipulatorie); Memorie asociativă (M), regăsibilă în memoria brută şi cea de tipul asociaţiilor perechi; Viteza perceptivă (P), constând din surprinderea rapidă şi cu acurateţe a detaliilor vizuale; Inducţia (I) sau Raţionamentul General (raţionament silogistic sau de tip aritmetic) Modelul lui Thurstone este elegant şi practic, pentru că reţine un număr mic de factori bine definiţi, care acoperă o mare varietate de
Page82
situaţii. Ei combină, în calitate de unităţi elementare, mai pure, atât componente mai simple (spaţiul şi viteza perceptivă), cât şi foarte complexe (raţionamentul, comprehensiunea, fluenţa verbală sau numărul). Modelul ierarhic al lui Burt (1949) şi Vernon (1960) integrează teoria bifactorială a lui Spearman cu cea multifactorială a americanilor. În vârful ierarhiei stă factorul general g al lui Spearman, sub care se află doi factori majori de grup (verbal-educaţional şi al aptitudinilor practicemecanice) sub care se află nivelul fectorilor minori de grup (verbal, numeric, mecanic, spaţial, manual etc.), la bază fiind factorii specifici s. Deşi ierarhia arborescentă a modelului amintit nu ne spune nimic despre geneza în timp a factorilor şi nu dă informaţii explicite despre rolul memoriei, ea are marele merit de a face sinteza unei lungi linii de evoluţie a concepţiilor factoriale despre inteligenţă, operând şi ca o grilă de selecţie şi ordonare a marei mase de teste care o măsoară. Structura intelectului a lui Guilford este un model tridimensional, paralelipipedic, rezultat din conjugarea a 5 operaţii (evaluare, producţie convergentă, producţie divergentă, memorie şi cogniţie) cu 4 conţinuturi (figurale, simbolice, semantice şi comportamentale), ce dau 6 produse (unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări şi implicaţii). După 20 de ani de la lansare, Guilford şi echipa sa descoperiseră 98 dintre factorii anticipaţi, mulţi din itemii testelor clasice fiind descrişi în termenii acestui model, care pune accentul pe structură şi proces, nu pe ierarhie, dă un format comun cogniţiei şi memoriei, ceea ce face ca iniţierea procesului de producere a informaţiilor să se origineze în oricare dintre cele două substructuri; cogniţia dezvoltă procesul fie convergent, fie divergent (de unde marile aplicaţii în teoria creativităţii), care trece obligatoriu prin faza de evaluare, cea finală fiind întotdeauna substructura mnezică. În pedagogie acest model a avut o deosebită relevanţă în operaţionalizarea obiectivelor didactice. c. Perspectiva genetică A fost dezvoltată de J. Piaget, care leagă inteligenţa de funcţia ei biologică cea mai generală, adaptarea. Aceasta este în esenţă o formă de echilibrare între asimilare (încadrarea noilor informaţii în schemele deja elaborate) şi acomodare (restructurarea schemelor mintale impusă de informaţii care nu se mai potrivesc cu vechile sisteme). Conduita inteligenţei se elaborează discontinuu, în stadii (ce au găsit şi o confirmare din partea neuroştiinţelor). Interiorizarea acţiunilor şi diferenţierea schemelor mintale sunt procesele majore ce duc la apariţia funcţiei semiotice şi dezvoltarea gândirii operatorii. Chuiar dacă nu a fost scutit de critici, „meritele şi contribuţiile lui Jean Piaget sunt mai mari şi mai însemnate decât criticile care i se aduc”, spune Mielu Zlate (1999, p. 329). El nu a rămas singular în epocă, impactul asupra psihologiei
Page82
cognitive fiind considerabil, neopiagetienii continuându-l şi dezvoltându-l de pe alte poziţii şi în zilele noastre. d. Perspectiva triarhică a lui Sternberg Propusă în 1985 şi remodelată ulterior, teoria lui Sternberg este justificată de necesitatea perspectivei psihometrice (Dincolo de QI, se cheamă o lucrare a sa), prea tehnică şi prea centrată pe predicţia succesului şcolar. Încercând să-i restituie dimensiunile lipsă pentru a deveni un concept valid, nu numai în raport cu teoria ci şi cu viaţa (validitate ecologică), Sternberg arată că există trei aspecte distincte ale inteligenţei, fiecare combinându-se cu celelalte două în producerea comportamentului inteligent. Inteligenţa contextuală este abilitatea individului de a se adapta la mediul său şi la cultură: deşteptul străzii este cel ce se descurcă sau supravieţuieşte într-o situaţie dată, de multe ori ostilă. Legată în mod fundamental de motivaţie, de valorizarea contextului de viaţă, acest tip de inteligenţă depinde foarte mult de cultura în cadrul căreia apare şi în memoria căreia se fixează. Inteligenţa empirică indică modul cum propriile noastre experienţe trecute fundamentează comportamentul actual. Numită şi experienţială, această formă de inteligenţă este abilitatea de a face din ceva nou învăţat o rutină. Conducerea automobilului ilustrează cum progresele în învăţare ne fac mai rapizi, mai îndemânatici în prelucrarea informaţiei şi în elaborarea răspunsurilor. Inteligenţa categorială (sau componenţială), corespunde noţiunii despre inteligenţa clasică, măsurată de testele de QI, ea evidenţiindu-i pe copiii deştepţi la carte (sau şcolar). Încă din 1977 Sternberg a identificat trei tipuri de mecanisme cognitive: componentele de performanţă, metacomponentele şi componentele de acumulare a cunoştinţelor. Sternberg propune un punct de vedere constructiv despre inteligenţă, care valorifică şi perspectiva simţului comun, căci ea nu mai este văzută ca ceva înnăscut, pentru zone importante ale ei putând să ne dezvoltăm prin învăţare şi experienţă, depozitate în memoria individuală şi a culturii în care trăim. La aceste modele se mai poate adăuga cel al inteligenţelor multiple ale lui Gardner, care sparge unitatea inteligenţei, pentru a o transforma în module, modelul neuropsihologic, generat de cercetările pe split-brain (secţionarea corpului calos, cel care face ca activitatea cerebrală să fie unitară şi integrată) ale lui Sperry, Brenda Milner sau Gazzaniga, care au subliniat rolul asimetriei, generată de specializarea funcţională a celor două emisfere cerebrale, în procesarea informaţiilor, sau modelul ecologic, ce studiază inteligenţa în contextul ei firesc de manifestare, fie prin considerarea diferitelor categorii sociale (Liker sau Scribner), fie prin studii care-şi propun să vadă cum variază
1 Tema 10 MOTIVAłIA SI AUTOREGLAREA COMPORTAMENTULUI 10.1. Teorii explicative în motivaŃie
Page82
comportamentul inteligent în diverse culturi (studii transculturale, ca cele ale lui M. Mead, Colle sau Berry). Toate acestea arată complexitatea deosebită a conceptului cel mai controversat al psihologiei, ce determină arhitectura cognitivă a minţii, o parte din aceste controverse fiind legate de: ● Diferenţele de gen (dimorfismul sexual), care indică, printre altele, aptitudini spaţiale şi pentru matematică mai mari pentru bărbaţi şi un factor verbal mai puternic la femei. ● Raportul ereditate-mediu (nature-nurture), care a condus la studiul familiilor, fraţilor, gemenilor univitelini şi bivitelini, copiilor adoptaţi, pentru a detecta rolul heritabilităţii şi ponderea mediului în formarea structurilor cognitive, problemă fastidioasă, pentru că, cu cât o structură este mai departe de planul fizic şi este mai complexă, rolul eredităţii este mai greu de evidenţiat. Se admite astăzi că gemenii univitelini crescuţi împreună sunt cvasiidentici (r = 0,87), cei crescuţi separat semănând încă foarte bine (r = 0,72), în timp ce gemenii bivitelini seamănă la un nivel relativ mare (r = 0,60), peste al fraţilor obişnuiţi (r = 0,48); asemănarea dintre părinţii biologici şi copiii lor, trăind împreună este moderată (r = 0,48), fraţii adoptivi semănând mai puţin între ei (r = 0,32) decât cu părinţii biologici. ● Diferenţele dintre subgrupurile minoritare dă dimensiunea rasială a inteligenţei, afroamericanii având un QI mediu cu 15 puncte sub al albilor, deşi copiii de negri adoptaţi de albi “şterg” această diferenţă. Asemenea studii, citate de B.D. Smith (1998, pp. 326-327), arată că chiar succesul şcolar corelează cu etnicitatea, japonezii, coreenii şi chinezii având o reuşită şcolară mai mare decât negrii sau hispanicii, ca subculturi ale culturii americane. ● Testele de inteligenţă ridică şi probleme speciale de construcţie pentru a fi corecte sau libere de cultură (fair, free-culture test), a uzului şi abuzului, a detectării retardării sau supradotării intelectuale, a evoluţiei inteligenţei pe durata întregii vieţi, adică a stabilităţii ei, a evoluţiei pe scara filogenetică prin integrarea succesivă a creierului reptilian, a creierului visceral (sistemul limbic), a creierului numit neocortex, din care s-a detaşat al patrulea creier, lobul frontal, fundamental la om, singurul cu o evoluţie dincolo de adolescenţă. Bazele neurofiziologice ale inteligenţei, structura, chimismul ei şi mai ales construirea reţelelor neuronale, fac din inteligenţă un domeniu pentru care interesul se amplifică exponenţial, pentru că speranţele legate de înţelegerea funcţionării ei generează o imensă aspiraţie pentru ameliorarea destinului speciei noastre.
Page82
10.2. Modele teoretice actuale în motivaŃie 10.3. Sistemul autoreglator 10.1. TEORII EXPLICATIVE ÎN MOTIVAłIE Conceptul de motivaŃie (Carver & Scheier, 2008, pp. 74-76) T rebuinŃa – stare de dezechilibru – nu este neapărat constientizată; are direcŃie (apropiere / evitare), intensitate, specificitate si periodicitate Motivul – cluster de cogniŃii cu rezonanŃă afectivă organizat în jurul unor trăiri preferate si a unor scopuri Presiune externă – condiŃii care declansează dorinŃa de a obŃine sau evita ceva Fig. 10.1. RelaŃia dintre componentele motivaŃie si comportament TradiŃii în studiul motivaŃiei (Derlega et al., 2005, cap. 6) Trei direcŃii de studiu – modele teoretice diferite, în funcŃie de viziunea despre rolul motivaŃiei o Modelul împlinirii – comportamentul este orientat spre împlinirea potenŃialului uman de fericire (happyness) si control (mastery) o Modelul conflictului – comportamentul este orientat spre satisfacere trebuinŃelor o Modelul menŃinerii – comportamentul este orientat înspre menŃinerea consistenŃei – determinat de ce am învăŃat în trecut si ce asteptăm de la viitor. Modelul împlinirii – viziune optimistă asupra naturii umane o Teorii tradiŃionale – Maslow si Rogers o Psihologia pozitivă – Seligman, Csikszentmihaly – comută orientarea de la patologic la aspectele pozitive ale funcŃionării psihice – fericire, stare de bine (majoritatea oamenilor sunt sănătosi si fericiŃi) o Teoria autodeterminării (Deci & Ryan) – motivaŃia este orientată spre dezvoltarea capacităŃii de funcŃionare în lume si de stăpânire (control) al mediului Individul caută activităŃi cu semnificaŃie, plăcute intrinsec, chiar dacă nu există recompense sau constrângeri externe Teoriile conflictului – viziune pesimistă asupra naturii umane o Teorii tradiŃionale – Freud si o parte din neopsihanalisti o Oamenii sunt dominaŃi de instincte – acest grup de teorii au fost puternic influenŃate de teoria lui Darwin despre evoluŃie o MotivaŃia este orientată înspre satisfacerea nevoilor instinctuale TrebuinŃă Presiune
Page82
Motiv Comportament 2 o În procesul de satisfacere a a cestor nevoi, individul întră în conflict cu constrângerile realităŃii sau cu constrângerile sociale o Există conflicte intrapsihice, între motive antagoniste (Fromm) o Psihologia evoluŃionistă afirmă cu cele mai puternice instincte sunt legate de reproducere si supravieŃuire si că ele s-au consolidat ca efect al selecŃiei naturale si al evoluŃiei o CompetiŃia pentru resurse are loc într-un mediu ostil, cu resurse limitate si semeni competitori o EvoluŃia a modelat acele instincte (mecanisme de rezolvare a unor probleme adaptative) care sunt utile supravieŃuirii individului si speciei o Aceste mecanisme nu sunt neapărat constiente o Întrucât supravieŃuirea se face în grupuri, motivele de bază includ si pe cele care reglează funcŃionarea individului în grup. Teoriile consistenŃei o Accent pe influenŃa formativă a FB din lumea externă asupra individului o Principalii reprezentanŃi: Skinner, Mischel, Bandura, Kelly, Festinger, Lecky, Aronson o ExperienŃele trecute sunt baza expectanŃelor pentru efecte ale acŃiunilor viitoare o ViaŃa este o încercare extensivă de a menŃine consistenŃa cu asteptările învăŃate o Teoriile consistenŃei includ teoriile învăŃării (adaptarea se bazează pe experienŃă) si pe cele cognitive (individul este văzut ca un rezolvitor de probleme, ocupat să reducă inconsistenŃele între gânduri, sentimente / emoŃii si comportamente o ExpectanŃele sunt modelate de mediu (ce ai voie si ce nu ai voie sa faci) o Festinger si Aronson: trăirea disonanŃei este neplăcută – oamenii sunt motivaŃi să reducă disonanŃa si să sporească consistenŃa o DisonanŃa este legată de decizii, integrarea informaŃiilor noi în sisteme de cunostinŃe preexistente, de justificarea unor acŃiuni 10.2. MODELE TEORETICE ALE MOTIVAłIEI (Carver & Scheier, 2008, p. 78 si u.; Vallerand, 1993, cap 6)
Page82
MotivaŃia de realizare (Murray, McClelland, Atkinson) a face lucrurile bine, a depăsi obstacole, a se bucura în caz de succes, a se supăra în caz de esec existe diferenŃe individual în privinŃa nivelului motivaŃiei de realizare o indivizi cu MR ridicată - preferă sarcinile de dificultate medie persistă în sarcinile cu dificultate medie mai mult decât în cele cu dificultate ridicată sau scăzută o indivizi cu MR scăzută preferă fie sarcini foarte dificile, fie sarcini foarte usoare pe cele dificile le rezolvă usor, pe cele grele nu, dar aceasta nu le afectează reputaŃia o sarcina de dificultate medie dă informaŃii mai clare despre abilitatea de a face decât cele usoare (oricine le poate face) sau cele grele (nimeni nu le poate face) o sarcina de dificultate medie diferenŃiază mai bine între indivizi în privinŃa abilităŃii (cei cu MR ridicată sunt mai interesaŃi să le afle decât cei nu MR scăzută) MR ridicată este un predictor bun pentru dezvoltarea economică a unei societăŃi La nivelul indivizilor în funcŃii de conducere, MR ridicată nu este neapărat un predictor al performanŃei: succesul unui sef nu depinde de propria lui abilitate în sarcină, ci de cea a subalternilor – seful tinde să devină tiranic si aceasta scade productivitatea muncii subalternilor MotivaŃia de realizare este canalizată diferit (ca domniu) de femei si de bărbaŃi. 3 MotivaŃia de putere (Winter, McClelland, Jenkins) a avea putere asupra altor, a avea prestigiu, putere fizică MP ridicată este asociată cu un nivel ridicat al testosteronului în general există ciclul hormoni-acŃiune: o după succes, nivelul testosteronului creste o după esec, nivelul testosteronului scade la bărbaŃii cu mp ridicată, cresterea testosteronului după succes si scăderea lui după esec este mai amplă decât la cei cu mp scăzută la femei, patternul de variaŃie al testosteronului este mai complex există diferenŃe individuale în privinŃa nivelului motivaŃiei de putere o indivizi cu MP ridicată – au un nivel ridicat de cortisol după esec (stresant!)
Page82
caută roluri sociale are le conferă autoritate sunt mai activi sexual sunt preocupaŃi de impresia pe care o produc si de imaginea lor publică caută să-si sporească reputaŃia sunt adesea narcisici răspund mai activ la probleme semnele de supunere din partea celorlalŃi sunt recompensatoare si sunt iritaŃi atunci când acestea lipsesc bărbaŃii cu MP ridicată îsi aleg o parteneră dependentă (o femeie independentă este o ameninŃare potenŃială); îsi abuzează mai frecvent soŃiile pentru femeile cu MP ridicată, satisfacŃia legată de job este mai importantă femeile cu MP ridicată au o atitudine activă în relaŃionarea interpersonală, sunt asertive si orientate spre control o indivizi cu MP scăzută – au un nivel ridicat de cortisol după succes (stresant!) Winter (1988) – MP ridicată se manifestă pe două căi, în funcŃie de achiziŃia responsabilităŃii în procesul de socializare: o MP ridicată + responsabilitate ridicată – MP se manifestă în forme acceptabile social o MP ridicată + responsabilitate scăzută – MP se manifestă agresiv, prin exploatare sexuală, consum de alcool MotivaŃia de afiliere a fi în compania celorlalŃi si a avea legături pozitive cu ei; are mai multe dimensiuni: o comparare socială o suport emoŃional o stimulare pozitivă o atenŃia celorlalŃi interacŃiunea socială este un scop în sine (recompensator), nu un mijloc de a atinge alte scopuri există diferenŃe individuale în privinŃa nivelului motivaŃiei de afiliere indivizii cu MA ridicată – Ńin cont de părerea celorlalŃi, deoarece acceptarea este importantă o sunt mai receptivi la presiunea grupului o fac mai usor concesii în negocieri o participă activ la evenimentele sociale o petrec mai mult timp în activităŃi sociale
Page82
MA influenŃează satisfacŃia în relaŃiile interpersonale o în cuplu, partenerii sunt mai satisfăcuŃi dacă au niveluri similare ale MA 4 MotivaŃia de intimitate a se simŃi apropiat de altă persoană si a avea relaŃii calde, apropiate, bazate pe comunicare este un scop în sine, nu un mijloc este parŃial suprapusă cu motivaŃia de afiliere există diferenŃe individuale în privinŃa nivelului motivaŃiei de intimitate indivizii cu MI ridicată preferă relaŃii de tip om-la-om si nu om-la-grup autodezvăluire în relaŃii apropiate predispoziŃia de a-l asculta pe celălalt, de a-i facilita autodezvăluirea nu încearcă să domine scena socială au un nivel mai ridicat de satisfacŃie maritală nu coexistă cu motivaŃia de putere – excesul în ambele dimensiuni face adaptarea interpersonală dificilă MotivaŃia de competenŃă TrebuinŃa de a interacŃiona competent cu mediul – comportamentele de explorare, curiozitate, jocul, nu pot fi explicate prin teoriile impulsului (Hull) prin recompensă/ pedeapsă (Skinner) sau prin reducerea stării de anxietate EfectanŃa (White, 1959) – motivaŃia care împinge organismul să caute să stăpânească mediul si să o facă într-o manieră competentă (conceptul a fost elaborat iniŃial având în vedere doar situaŃiile de succes) o PercepŃia competenŃei îl face pe individ să fie satisfăcut de sentimentul de eficacitate personală, care, la rândul său, incită organismul să menŃină sau să intensifice motivaŃia de a fi eficace o MotivaŃia de efectanŃă apare când alte trebuinŃe primare sunt satisfăcute o Comportamentele declansate pot apărea ca repetitive (aparent fără scop) o În cazul copilului, repetarea unui cuvânt sau a unei acŃiuni este de fapt o modalitate de a exersa/ amplifica competenŃa în relaŃiile cu mediul Fig. 10.2. Modelul motivaŃiei de efectanŃă (Harter, 1978) Sursa: Vallerand, 1993, p. 249 MotivaŃia de efectanŃă Amplificare Diminuare
Page82
Plăcere Anxietate PercepŃia competenŃei si a controlului intern PercepŃia incompetenŃei si a controlului extern Succes Esec Tentative de stăpânire Interiorizarea unui sistem de autorecompense DependenŃa de recompense RetroacŃiuni pozitive Aprobarea tentativelor de stăpânire AbsenŃa retroacŃiunii Lipsa de aprobare a tentativelor de stăpânire 5 Recompensele referitoare la abilitate au valoare de întărire mai mare decât cele referitoare la efort – te simŃi mai degrabă împins să face ceva la care te pricepi, decât ceva la care trebuie să depui efort. Harter (1978) a completat modelul lui White cu situaŃii de esec, arătând impactul acestora asupra motivaŃiei o ConsecinŃele comportamentelor noastre acŃionează asupra motivaŃiei în sensul menŃinerii, atenuării sau intensificării motivaŃiei o MotivaŃia de efectanŃă se dezvoltă în ontogeneză o Indivizii perseverează într-o acŃiune si după esec Se simt anxiosi – motivaŃia de efectanŃă se reduce ulterior, dar vor relua activitatea Se simt incompetenŃi sau lipsiŃi de control – motivaŃia de efectanŃă se reduce si indivizii au tendinŃa de a abandona activităŃile din acea categorie o Pierderea motivaŃiei are loc numai dacă individul se simte incompetent sau constrâns Niveluri de analiză în motivaŃie (Valerand, p. 31 si u.) Biologic
Page82
o Factori genetici, neurologici, hormonali – explică mecanismele de bază ale motivaŃiei Psihologic o Abordarea psihodinamică o Abordarea cognitivă – accent pe motivaŃia intrinsecă , scopuri, atribuiri o Abordarea umanistă - sursa motivaŃiei este: nevoia de auto actualizare (Maslow), de auto determinare (Deci & Ryan, Valerand) – oamenii au nevoie de sentimentul de competenŃă, de stimă de sine, de autonomie si de autoactualizare accentuează ideea de libertate de acŃiune si alegere si strădania spre dezvoltare personală o Abordarea comportamentalistă – utilizează concepte ca: recompensă, pedeapsă (consecinŃe ale comportamentului), stimulent (oferit pentru a încuraja un comportament viitor) Social o Abordarea sociocognitivă – interpretarea comportamentului celuilalt ne determină acŃiunile Tab. 10.1. ComparaŃie între patru direcŃii de abordare a motivaŃiei. Sursa: Woolfolk, 1995, p 344. Abordarea comportamentalistă Abordarea umanistă Abordarea cognitivă Abordarea sociocognitivă Sursa motivaŃiei Întăririle extrinseci Întăriri intrinseci Întăririle intrinseci Întăriri intrinseci si extrinseci InfluenŃe importante Întăriri, recompense, stimulente, pedepse Nevoia de stimă de sine, împlinire, si autodeterminare CredinŃe, atribuŃii pentru succes si esec, expectanŃe
Page82
Valoarea scopurilor, expectanŃele de atingere a scopurilor Teoreticieni Skinner Maslow, Deci & Ryan Weiner, Covington Bandura. Metode de studiu în motivaŃie (Vallerand, 1993, pp. 30-34) Experimente de laborator o Manipularea variabilei independente pentru a vedea influenŃa ei asupra variabilei dependente (motivaŃie) ; permite controlul variabilelor care influenŃează motivaŃia o Ex.: efectul situaŃiei de competiŃie asupra motivaŃiei intrinseci (Vallerand et al., 1986) 6 Au împărŃit aleatoriu subiecŃii în lot experimental (situaŃie de competiŃie) si lot de control Au măsurat timpul petrecut în rezolvarea unei sarcini (cu timp liber) – ca indicator al motivaŃiei intrinseci – persistenŃa în sarcină SubiecŃii din lotul experimental (competiŃie) au petrecut mai puŃin timp pentru rezolvarea sarcinii. Quasi experiment natural o Compararea unor grupuri alocate variabilelor experimentale – observarea efectelor unei variabile independente (succes/ esec) asupra variabile dependente (motivaŃia) o Ex.: măsurarea motivaŃiei la un grup de elevi cu succes scolar / esec scolar Considerăm ca variaŃiile motivaŃiei ca fiind efecte ale succesului / esecului scolar Nu are aceeasi acurateŃe, deoarece efectele variabilei independente pot fi mediate/ moderate de alte variabile, care nu sunt studiate. Design corelaŃional o Nu presupune manipularea de variabile, ci măsurarea relaŃiei dintre două variabile
Page82
măsurate Studiu de caz o Utilizat în psihologia clinică o Mai puŃin util în studiul relaŃiilor cauzale o Punct de plecare în formularea unor ipoteze pentru cercetări experimentale, cuasi experimentale sau corelaŃionale. MotivaŃia pentru învăŃare Tab. 10.2. Tipologii ale motivaŃiei pentru învăŃare. Sursa: Woolfolk, 1995, p 354. TrebuinŃa de realizare Fixarea scopurilor Atribuiri ConcepŃii despre abilitate Strategii Orientat spre stăpânire (control) TrebuinŃă de realizare ridicată Teamă de esec scăzută Scopuri de învăŃare de dificultate moderată si stimulatoare Efort, utilizarea strategiei potrivite, cunostinŃe suficiente sunt cauzele succesului Poate fi îmbunătăŃită prin exerciŃiu Strategii adaptative: încearcă altfel,
Page82
caută ajutor, exersează( învaŃă mai mult Orientat spre evitarea esecului Teamă de esec ridicată Scopuri de performanŃă – foarte usoare sau foarte grele Lipsa abilităŃii este cauza esecului Dată, nu poate fi schimbată Strategii de esec: delăsare, efort insuficient, declară că nu le pasă Orientat spre acceptarea esecului ExpectanŃe de esec depresie Scopuri de performanŃă sau absenŃa lor Lipsa abilităŃii este cauza esecului Neajutorare învăŃată, tendinŃa de a abandona. 7 10.3. SISTEMUL AUTOREGLATOR La începuturi, teoriile motivaŃiei s-au centrat pe trebuinŃe fiziologice si instincte Azi, centrarea este pe procesele cognitive implicate în motivaŃie si pe asocierea lor cu cele
Page82
cognitive Dezvoltarea psihologiei cognitive a dus si la apariŃia unei direcŃii de cercetare inverse – analiza motivaŃională a cogniŃiei si la apropierea studiului motivaŃiei de cogniŃia socială Două capacităŃi cognitive conferă unicitate motivaŃiei umane o Evaluarea acŃiunilor în raport cu standarde de valoare si de importanŃă o Evaluarea capacităŃii proprii de a executa acŃiunea Cele două capacităŃi constituie mecanisme prin care individul îsi autoreglează acŃiunea Sistemul autoreglator uman cuprinde: o Standarde de performanŃă o Autoevaluare afectivă o PercepŃia eficacităŃii personale o Scopurile A) Standarde de performanŃă si autoevaluare afectivă (Caprara & Cervone, 2000, cap 12) Oamenii evaluează acŃiunile în raport cu standardele de valoare / importanŃă Dacă acŃiunea este potrivită/ recomandabilă/ meritorie si dacă are rost să o faci (utilitate) Această perspectivă schimbă viziunea despre om ca fiinŃă lenesă si hedonistă, înclinată spre satisfacerea trebuinŃelor strict biologice Individul refuză gratificaŃia succesivă unei acŃiuni, dacă acŃiunea nu este în acord cu standardele de performanŃă InfluenŃa standardelor asupra motivaŃiei implică procese cognitive si afective Standardele de performanŃă au 2 componente: o cognitivă – reprezentări mentale ale criteriilor care definesc rezultatele dezirabile / indezirabile o afectivă – individul se simte bine când a obŃinut rezultatul considerat valoros si iniŃiază ulterior acŃiuni care să-i producă emoŃii / sentimente plăcute (atingerea standardelor de performanŃă) si să evite emoŃiile / sentimentele neplăcute Standardele sunt învăŃate în ontogeneză B) Autoevaluarea afectivă (Caprara & Cervone, 2000, cap 12) MotivaŃia este orientată, în parte, spre obŃinerea de sentimente plăcute despre sine, provenind din autoevaluare afectivă Multe din standardele de performanŃă implică norme morale
Page82
o Reprezentări despre cum este bine/ dezirabil să te porŃi cu ceilalŃi o Recunoasterea valorii celuilalt ne constrânge acŃiunile si le orientează într-o direcŃie etică o Conformarea la normele morale ne face să ne simŃim bine (autoevaluare pozitivă) deoarece efectele acŃiunilor morale sunt valoroase o Moralitatea are legătură cu buna funcŃionare a persoanei si a societăŃii – raŃionamentul moral se bazează pe raŃionament în general C) CredinŃe despre eficacitatea personală si control (Caprara & Cervone, 2000, cap 12; Bandura, 2003, cap. 2) Eficacitatea personală (self efficacy) – sentimentul de autovalorizare si stimă de sine legate de adecvarea în confruntarea cu solicitările vieŃii. Eficacitatea personală este privită ca o capacitate de a provoca si de a controla evenimentele din viaŃa noastră. 8 o eficacitate personală generală – ansamblu al credinŃelor despre capacitate de a controla în general evenimentele si de a face faŃă situaŃiilor, o segmente particulare ale eficacităŃii personale, referitoare la diferite aspecte ale vieŃii. o Indivizii au tendinŃa de a persevera în activităŃi pentru care au aptitudini si, în bună măsura eficacitatea lor generală de sine se bazează pe rezultatele obŃinute în aceste activităŃi. o MenŃinerea unor standarde personale, ca urmare a reusitelor, întăreste sentimentul de eficacitate în timp ce nereusita, urmată de diminuarea standardelor provoacă slăbirea lui. Adoptarea unor standarde nerealist de înalte de performanŃă, are drept consecinŃe, adeseori nereusite repetate. Nereusitele sunt urmate de autopedepsire: depresie, descurajare, devalorizare de sine. Aceste sentimente negative autoadministrate vor determina ulterior comportamente nedorite: alcoolism, resemnare, refugiu în boală. o Un nivel scăzut de eficacitate personală este trăit prin sentimente de neputinŃă, de
Page82
incapacitatea de a influenŃa / controla evenimentele, incapacitate de mobilizare energetică în faŃa obstacolelor, apatie si resemnare. o Nivelul ridicat al eficacităŃii personale se manifestă prin încredere si mobilizare în faŃa obstacolelor. ASTEPTĂRI REFERITOARE LA REZULTAT -+ + 1 Revendicări Reprosuri Militantism Schimbarea mediului 2 Angajare productivă AspiraŃii SatisfacŃie personală CREDINłE DESPRE EFICACITATE 3 Resemnare Apatie RenunŃare 4 Autodevalorizare Descurajare Frustrare Fig. 10.3. Efectele tipurilor de credinŃe de eficacitate si a tipurilor de asteptări referitoare la rezultat asupra comportamentelor si trăirilor afective (Sursa: Bandura, 2003, p. 38) Eficacitatea personală se bazează pe credinŃe despre controlul asupra cauzelor unor evenimente trecute si asteptările faŃă de capacitatea de a controla sau nu evenimente viitoare PercepŃiile despre eficacitate personală contribuie la decizii, acŃiuni si experienŃe EP influenŃează si alte componente ale motivaŃiei care contribuie la performanŃă o asteptările referitoare la rezultat o stabilirea scopurilor o perseverarea în efort o atribuirile cauzale
Page82
dacă efectele contrazic sentimentul de eficacitate personală atribuirile vor fi externe dacă efectele confirmă sentimentul de eficacitate personală atribuirile vor fi interne o nivelul de anxietate – care influenŃează direct performanŃa o utilizarea abilităŃilor dobândite prin exerciŃiu 9 D) Scopurile (Caprara & Cervone, 2000, cap 12) Standardele, autoevaluările afective si credinŃele de eficacitate personală sunt componente ale sistemului autoreglator Scopul este o reprezentare mentală a finalităŃii unei acŃiuni, cu scopul de a regla desfăsurarea acesteia El funcŃionează ca organizator al acŃiunii numai dacă există un nivel minimal al dorinŃei de a-l atinge Scopurile, standardele, autoevaluările afective si credinŃele de eficacitate personală sunt interrelaŃionate funcŃional – acŃionează împreună asupra comportamentului ca un sistem coerent Fig. 10.4. InterrelaŃii în sistemul autoreglator si influenŃa lui asupra comportamentului (Sursa: ) CredinŃele de eficacitate personală influenŃează scopul si autoevaluările afective Scopul influenŃează standardul de performanŃă, care mai este influenŃat de credinŃele de EP si de autoevaluările afective Prin mecanisme de FB autoevaluările afective sunt "corectate" de efectele pe care le-au produs comportamentele în funcŃie de scopuri si standarde de performanŃă CredinŃele de eficacitate personală sunt "corectate" prin acelasi mecanism Activarea diferenŃială a sistemului de autoreglare Sistemul funcŃionează prin mecanisme constiente, dar nu este nevoie de un autoreglaj constient în toate acŃiunile noastre Majoritatea acŃiunilor necesită un autoreglaj redus, sau deloc(activităŃi rutiniere)
Page82
Este nevoie de autoevaluare si autoreglaj constient atunci când: o Nu obŃinem efectul scontat (esec) o Primim FB explicit despre calitatea/ gradul de adecvare al acŃiunilor noastre o Există alŃi indici în situaŃie, fără legătură cu calitatea acŃiunii performate, care ne atrag atenŃia Activarea sistemului autoreglator este strâns legat de procesele interpersonale (ceilalŃi sunt cei mai importanŃi furnizori de FB – mai ales de standarde morale si de performanŃă la care ne raportăm acŃiunile) ImportanŃa sistemului constă în reglarea comportamentului în raport cu scopuri majore, importante social si în momente critice ale acŃiunii – intervine în decizia de a intensifica sau diminua eforturile, de a continua acŃiunea sau de a renunŃa la ea. Sistem autoreglator Scopuri Autoevaluări afective CredinŃe despre eficacitatea personală Comportament Standarde de performanŃă FB Rezultat (efect) 10 CoerenŃa temporală si transsituaŃională a sistemului autoreglator Scopurile sunt organizate ierarhic, prin organizare în jurul unor scopuri majore în viaŃă, care structurează motivaŃia pe termen lung (profesie, familie etc.) De-a lungul vieŃii scopurile majore se schimbă – la tinereŃe contează mai mult familia, dragostea, profesia, la maturitatea târzie – voinŃa de semnificare etc. Factorii biologici (maturare, stare de sănătate) si sociali (status-uri si roluri sociale în care suntem implicaŃi) care influenŃează evoluŃia personalităŃii de-a lungul vieŃii reorganizează ierarhia scopurilor majore si a celor subordonate
CredinŃele de eficacitate personală pot fi, la rândul lor organizate în jurul unui singur concept de sine salient (cine sunt eu si la ce sunt bun), care influenŃează deciziile de stabilire a scopurilor cu diferite grade de generalitate Autoevaluările afective, la rândul lor, sunt coerente deoarece ele sunt influenŃate de acest concept de sine Pe măsură ce înaintează în vârstă si constientizează caracterul limitat al resurselor personale, indivizii tind să echilibreze nevoia de control al mediului ambiant cu efortul de a maximiza utilizarea resurselor interne. Activismul personal Capacitatea de a anticipa viitorul si de a-si autoregla acŃiunile face posibilă influenŃa individului asupra acŃiunilor si a dezvoltării sale Actele voluntare sunt posibile datorită sistemului e autoreglare si a capacităŃii de a anticipa si de a lua decizii Capacitatea de auto-reflecŃie permite realizarea unor reprezentări de spre lumea înconjurătoare si despre sine (competenŃe metacognitive) CompetenŃele metacognitive sunt cele care influenŃează modul în care sunt luate deciziile – liber arbitru
Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul - Personalitatea. Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex şi nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găseşte peste 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10 – 12 şcoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.); teoria factorială (G. Allport);
Page82
Definirea conceptului de personalitate
Page82
teoria personalistă (C. Rogers); teoria organismică; teoria socio-culturală ş.a. Fiecare dintre aceste teorii urmăreşte să găsească un cadru specific de referinţă şi un început unic care să deducă întreaga construcţie. Unii autori încearcă să exprime în definiţie caracterul complex al structurii personalităţii, accentuând asupra ordinii şi regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice şi socioculturale. Astfel Sheldon defineşte personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianţă. R.B.Cattell consideră personalitatea o construcţie factorială dinamică, exprimată în modalitatea răspunsurilor la situaţii. G. Allport derivă sensul noţiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale, tipologice şi individuale. În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii, atributul unităţii, integralităţii, structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiţionărilor externe în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic. Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importanţă ştiinţifică şi nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil în procesul cercetării, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevăzute iniţial de ipoteza de lucru şi care nici nu se subsumează ei. O definiţie clasică a personalităţii, prin gen proxim, probabil că nici nu este posibilă. Cel puţin la ora actuală nu putem avea pretenţie la aşa ceva; vom continua multă vreme să operăm cu definiţii relative, parţiale, care delimitează diferite direcţii concrete de investigaţie, diferite laturi ale personalităţii. Întâlnim frecvent întrebări ca acestea: Cât de multe date trebuie să avem despre cineva pentru a-i cunoaşte personalitatea ? Pe ce aspecte trebuie să ne bazăm pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduită ale omului la explicarea cauzalităţii lor. La nici una dintre ele răspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici. Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalităţii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodată rectilinie şi corespondenţa niciodată perfectă. La nivelul personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalităţi liniare. Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o serie de convenţii de ordin operaţionallogic şi anume: • delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare; • organizarea ierarhică, plurinivelară;
Page82
• realizarea unei comunicaţii bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare; • caracterul emergent şi independenţa relativă faţă de elementele componente; • îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorică; • analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcţionale complementare, şi nu prin reducţie la elementele substanţiale, energetice sau informaţionale. Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativadaptativă a omului, care presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora. În cadrul omului real putem delimita relativ două blocuri funcţionale de bază: individul şi personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificială şi inutilă, mai ales că, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind anumite criterii cele două noţiuni se raportează la entităţi calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare. Prin „individ” se înţelege acea totalitate a elementelor şi însuşirilor, ereditare sau dobândite, care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu. Individul se asociază cu unicitatea. Noţiunea de individ este în aceeaşi măsură aplicabilă tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare. Mecanismul fundamental care asigură formarea structurii personalităţii este integrarea ierarhică. Din procesul general al integrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legături: • legături primare, înnăscute, determinate de relaţiile din interiorul organismului; • pe baza acestora se sintetizează legături secundare după principiul condiţionării; • definitorii pentru sistemul personalităţii sunt legăturile de ordinul III (terţiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe baza sensului, a desemnării categoriale a situaţiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivaţie şi la un ansamblu de norme şi etaloane valorice elaborate social. Legătura terţiară devine posibilă atunci când copilul începe să facă deosebirea între lucrul aşa cum există el în mod obiectiv şi lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinţe, trecerea de la orientarea egocentrică la orientarea autocritică. „ Prima naştere a personalităţii ” se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine”, care presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin comparare cu alţii; aplicarea la sine a
aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică altuia. Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictorii dintre „conştiinţa obiectivă” şi „autoconştiinţă”. Acesta este un proces de desprindere, formulare şi integrare permanentă de semnificaţii, criterii, de simboluri şi modele acţionale care se desfăşoară după cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic. În structura şi dinamica personalităţii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificaţia lor valorică, ce se cristalizează în cadrul relaţiilor interpersonale şi al aprecierilor sociale; nu percepţia sau gândirea în sine, ci conştiinţa valorii lor în realizare eului prin compararea cu alţii.
Dinamica personalităţii, aşa cum a reieşit de mai sus, este propulsată de tendinţe şi, în funcţie de diversitatea de combinaţii ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau spre altul, creşte sau scade în tensiune, se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendinţele nu se manifestă în afara unor cauzalităţi şi a unor factori obiectivi iar, în consecinţă, combinaţiile dintre ele nu pot lua orice formă. Prin constatarea unor factori obiectivi, care determină activitatea persoanei, se demonstrează că personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabilă. În felul acesta mediul intern ai individului, de care depind în mare combinaţiile dintre tendinţe, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumită motivaţie, al unor relaţii cauzale, ca interioritate a unei organizări, a unei formaţii. Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – şi a factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre aceşti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de obiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond nervos, endocrin şi umoral. Dar fondul nervos, endocrin şi umoral individul îl primeşte, datorită eredităţii, de la părinţii şi strămoşii săi. Ereditatea poate fi studiată din două puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma germinativă, a genelor şi ca substrat transmis. În 1809 Lamarck în „Philosophie zoologique” a explicat diferenţele de viaţă prin variaţia condiţiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revoluţie în gândirea umană şi mari frământări în sânul Academiei Franceze. În 1859 Darwin a emis teoria selecţiei naturale şi a luptei pentru existenţă. În 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind experienţele făcute pe mazăre. 1886 – Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutaţiilor. A urmat apoi Th. Morgan cu observaţiile sale întreprinse asupra musculiţei de oţet. În raport
Page82
Problema eredităţii
de doctrina lui Mendel şi a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice, fiziologice şi psihologice ale unui individ. Dar nu cumva şi mediul îl influenţează pe individ ? În acest caz, modificările dobândite se transmit sau nu ? În 1883 Weisman a întreprins o critică distructivă a teoriei lui Lamarck, accentuând imposibilitatea transmiterii caracterelor câştigate. Cu mici excepţii oamenii de ştiinţă au împărtăşit teza lui Weisman. Explicaţia genetică a personalităţii Orice individ îşi începe viaţa la concepţie ca o singură celulă. Aceasta se divide apoi în două, iar după aceea fiecare parte rezultată din nou în două, operaţia de diviziune succedându-se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoză, proces care arată că toate celulele din corp au o ereditate identică. Influenţa mediului celular ca: gravitaţia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca şi câmpurile electrice, produc variaţii în celule. În discutarea clasică a eredităţii gena constituie factorul care transmite trăsăturile caracteriale. Astăzi se ştie că gena este formată din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezidă în molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentală a ADN-ului constă în posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigură menţinerea capitalului ereditar de la o celulă la alta. Cu toate poziţiile diferite în privinţa eredităţii prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de genetică umană şi de genetică experimentală s-a remarcat că ereditatea constituie un fundament al personalităţii. Factorul ereditar se prezintă pentru personalitate sub formă de echipament primar. În formarea personalităţii o importanţă deosebită o are însă şi factorul social în întreaga sa complexitate şi diversitate.
Influenţa pe care o exercită societatea asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată de către unii un individ socializat. Cercetările lui Malinowski şi ale Margaretei Mead au demonstrat că cea mai mare parte a conduitei care era descrisă ca expresie categorică a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii. Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două garnituri de variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiecte care exprimă valorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba. Termenul de societate se referă la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de
Page82
Factorul social
Page82
despărţit cultura de societate, deoarece ele se subînţeleg una pe alta şi acţionează împreună asupra individului. Indivizii se adaptează la societatea şi cultura lor. Durkheim observă că însuşi mediul fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spaţial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înţelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparţin unor anumite culturi. Fiecare societate şi cultură posedă un model social care uniformizează într-un fel conduita indivizilor. Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiată de cea de „natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului tot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Kardiner precizează că această configuraţie psihologică nu constituie pentru membrii unei populaţii exact o personalitate, ci baza personalităţii, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincţie vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituţii: primare şi secundare. Cele primare sunt acelea care dau conţinut acţiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimentează din retroacţiunea asupra sa. Personalitatea de bază este aşezată la jumătatea drumului dintre instituţiile primare şi cele secundare. În formarea personalităţii de bază, la modelarea ei concurează instituţiile secundare, dar ponderea principală o au cele primare. Kardiner susţine că instituţiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării individului, acesta fiind obligat să ţină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiţia sexuală, de practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului. În demonstrarea afirmaţiilor sale, el accentuează cu precădere rolul pe care îl are familia prin educaţie, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot unitar. Problema statutului personalităţii de bază a fost repusă de către Kluckhohn şi Murray în sensul că: • fiecare om e ca toţi oamenii; • ca un grup restrâns de oameni; • ca nimeni altul. Cu alte cuvinte, orice om are o natură umană, o personalitate de bază şi o personalitate individuală. Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi: aşa numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bază, au un caracter relativ.
Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică. În virtutea principiului universalităţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasă, religie, naţiune, clasă socială, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţă spre autorealizare. În acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni. Toate poziţiile de mai sus vizează raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intră în acţiune finalitatea socială, care serveşte în obiectivarea tendinţelor sale, spre a şi-l putea face părtaş pe individ, după cum s-a văzut, la modele sociale.
Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esenţial prin acţiune, prin activitate, şi ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-şi însă şi propria finalitate. Noţiunea de acţiune şi de activitate sugerează noţiunea de rol, ce constă într-un model de conduită prescrisă pentru toate persoanele având acelaşi statut social. Atât în cadrul finalităţii sociale, cât şi a tendinţei de aşi realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacă diferite roluri pe scena vieţii sociale. În discuţia raportului dintre personalitate şi rol se cunosc, în mare trei atitudini: • Newcomb e de părere că rolul constă într-un ansamblu de prescripţii şi că nu posedă nimic comun cu personalitatea; • Newman, reluând concepţia dramatică a lui Shakespeare, după care lumea e o scenă şi oamenii actori, consideră că viaţa constă într-o suită de roluri asumate în realitate şi pe plan imaginativ. Conduita în rol condiţionează conştiinţa şi conştiinţa de sine. Noi suntem rolurile noastre. H.Mowrer afirmă că personalitatea se constituie în mod unic pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a personalităţii. Toţi aceşti autori, în cele din urmă, reduc personalitatea la un ansamblu de roluri; • Kluckhohn şi Mowrer explică personalitatea ca produs a trei categorii de determinanţi: al factorilor idiosincratici, al determinanţilor de roluri şi al condiţiei universale. După G.H.Mead, personalitatea rezultă în principal din conduita rolurilor. Totuşi, precizează el, alături de „eu”, reflectare a rolurilor sociale, în procesul de personificare activează un element mult mai individual şi mai profund: subiectul care ia contact cu ambianţa, reprezentantul tendinţelor biologice şi psihologice ale individului.
Page82
Rolul social
O poziţie mai clară o are Sarbin. După el personalitatea se constituie prin interacţiunea dintre sine şi rol. Sinele se formează prin maturizarea organismului şi prin contribuţia factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil şi originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este dinamic şi se compune din acţiuni. Personalitatea rezultă din interacţiunea dintre nucleul personal şi profund, sinele, şi roluri. Într-o sinteză a celor prezentate mai sus, cu excepţia părerilor lui Newcomb, se desprind două lucruri: • rolul contribuie la formarea personalităţii; • personalitatea se manifestă încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în rol. Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieţii, cel care-l ţine angajat aproape toată viaţa în aria sa este rolul profesional. De felul cum se achită de rolurile profesionale membrii societăţii depind avutul obştesc, civilizaţia şi cultura unui grup social; gradul de integrare şi echilibrul psihic diferă în funcţie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.
Din întreaga analiză reiese că prin concurenţa factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor persoanei”, la o construcţie proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic şi unic”, deci ca personalitate. Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară relativ neschimbată în timp, şi prin integrare, adică prin formarea unei unităţi şi totalităţi psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate şi reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru ca persoana să poată face faţă unor schimbări capitale ale condiţiilor de viaţă şi să se adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită funcţionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond aşa cum s-a anticipat, o structură. În descrierea ştiinţifică a personalităţii, psihologia apelează la conceptele de structură şi de proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puţin stabile ale unor părţi în cadrul sistemului; procesele sunt funcţii ce se evidenţiază prin intermediul părţilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi, deci, relativ invariant de relaţii. Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalităţii. Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al personalităţii, nu sunt direct observabile sau
Page82
Structura personalităţii
Page82
măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convenţională, apărând astfel ca modele ipotetice. Se emite principiul evidenţei comportamentale a structurilor şi proceselor personalităţii. Reacţiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conţinutului intern al personalităţii, sunt foarte diferite: reacţii involuntare, de natură reflex-necondiţionată, care intră în categoria expresiilor emoţionale, manifestări empatice, relatări verbale, produsele activităţii, etc. fiecare dintre aceşti indicatori externi dobândeşte o anumită valoare informaţională în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalităţii, dar nici unul nu le exprimă integral. De aceea, se impune colaborarea lor şi aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare şi ierarhizare. În cadrul sistemului personalităţii, delimităm două grupe de componente: calităţile şi structurile. Primele se referă la modul specific de închegare şi manifestare a personalităţii, iar structurile ne indică determinarea substanţială, de conţinut a personalităţii. Printre calităţii se numără: consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea şi integrarea. Consistenţa se referă la stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul timpului, la pregnanţa şi unitatea tabloului său dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile, prin care să poată fi recunoscută în ciuda variaţiilor circumstanţiale. Stabilitatea priveşte atât configuraţia fizică, cât şi pe cea psihică. Calitatea consistenţei trebuie căutată în structurile care condiţionează comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se relevă în actele mărunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: conţinutul activităţii, motivele, atitudinile. Ea desemnează stilul activităţii. În fiecare categorie de sarcini şi tipuri de comportamente se poate vorbi de existenţa unui stil specific: stilul activităţii motorii, concretizat într-o anumită configuraţie valorică a amplitudinii, ritmului mişcărilor, stilul cognitiv, evidenţiat în căile sau modalităţile de organizare şi desfăşurare a proceselor de percepţie şi gândire, indiferent de conţinutul lor informaţional. Stilul constituie filtrul prin care subiectul modulează în felul său specific diferite situaţii obiective cu care vine în contact, care-l solicită sau pe care le solicită. Limita consistenţei este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimă posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale sub influenţa schimbării conţinutului relaţiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o funcţie de vârstă: valoarea ei scade pe măsura înaintării în vârstă. La copii şi la tineri, structurile se caracterizează printr-o plasticitate ridicată, corespunzător, consistenţa personalităţii lor este mai puţin pregnantă, iar la bătrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de importantă atât formarea unei consistenţe de valoare ridicată, cât şi
Page82
dezvoltarea „potenţialităţii pentru schimbare”. C. Rogers susţine că ideea reorganizării şi modelării structurii personalităţii nu trebuie abandonată nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar şi la subiecţii aparent rigizi. Structurile de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul. Motivaţia dă orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei. Pentru definirea profilului personalităţii, esenţiale sunt motivele derivate şi condiţionate social-istoric. Ele plasează personalitatea pe o traiectorie de mişcare semnificativă şi-i determină aşa numitele piscuri de integrare. Structura personalităţii este o organizare plurimotivată, adică integrată pe un câmp mai larg de semnificaţii. Se disting însă niveluri diferite de stabilitate şi pregnanţă pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, în cadrul căreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalităţii decât altele. Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalităţii, plasând subiectul la scară obiectivă a competenţelor şi valorilor. Asociate cu structurile motivaţionale şi afective, ele alcătuiesc construcţiile complexe ale aptitudinilor sau capacităţilor. Aptitudinea reprezintă o organizare selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaţionale şi executive, care permite omului desfăşurarea cu succes a unei acţiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnă a rezolva la indici de performanţă optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferenţial, referindu-se nu numai la simplul fapt al reuşitei într-o activitate oarecare, ci şi la gradul acestei reuşite: cât de mult în raport cu alţii. Întrucât indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanţa, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de predispoziţii şi calităţi înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un ansamblu integrat de operaţii care susţin un comportament specific. Metoda analizei factoriale a demonstrat că şi aşa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situaţii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivaţionale şi afective. Cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul activităţii, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând tot mai multe dimensiuni ale personalităţii. În sistemul general al personalităţii, un loc important îl ocupă construcţia specială a mecanismelor de comandă şi control asupra motivelor, scopurilor şi mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcţii: • simplă inhibiţie prin impulsuri frenatorii dirijate; • transformarea sferei de acţiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui; • amânare-reportarea realizării unui motiv în funcţie de circumstanţe • selecţie şi programare, în cadrul unor motive concurente.
Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalităţii. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi împărţiţi în trei grupe: • normal controlaţi; se caracterizează printr-un relativ echilibru între tendinţa reflexivă, analitică, critică şi tendinţa spre acţiune, îmbinând într-o formulă optimă principiul libertăţii cu cel al necesităţii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv; • subcontrolaţi; se caracterizează prin supraestimarea impulsului spre acţiune şi subestimarea condiţiilor obiective ale realizabilităţii lor, ca urmare ei se comportă impulsiv, după glasul primei dorinţe; pentru ei este mai important să acţioneze decât să gândească asupra oportunităţii acţiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate; • supracontrolaţi (cenzuraţi); aceştia se caracterizează printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor condiţiilor pro şi contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci şi a consecinţelor derivate lui. De aici pot genera o serie de trăsături specifice, precum prudenţa, conservatorismul, tradiţionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaborează în timpul evoluţiei individuale, ca rezultat al acţiunilor dinamice dintre succes şi insucces. În cercetările cu caracter diagnostic individual, aproximarea trăsăturilor şi aproximarea tipului sunt două operaţii complementare.
Realitatea sistemului personalităţii echivalează cu prezenţa unui model interior al persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializează conduita acesteia, schiţându-i un unghi de deschidere faţă de lume şi viaţă, iar în mod propriu o vocaţie profesională în câmpul producţiei. Cercetările în materie conduc spre următoarele constatări: • personalitatea însăţi, care nu-i un dat, ci o rezultantă a concurenţei unei multitudini de factori, depinde de luarea sau neluarea în consideraţie a unor indici, ce se manifestă încă din copilărie. În timp ce respectarea în evoluţia persoanelor a liniilor sale interne conduce spre construirea unei personalităţi armonioase, nerespectarea poate să concureze la obţinerea unui sistem deficitar. Se evidenţiază astfel că, pe când o corespunzătoare dirijare a puberilor spre şcoli potrivite cu modelul lor interior, se soldează cu o foarte bună integrare în câmpul psiho-social, echilibru optim, succes şcolar, o orientare necorespunzătoare constituie o cauză a unui echilibru precar, o sursă a unor impedimente de adaptare;
Page82
Personalitatea şi vocaţia
Page82
• orice persoană prezintă o anumită disponibilitate auto-socioreglatoare faţă de structurile de activitate productivă, în funcţie de gradul de corespondenţă sau necorespondenţă dintre modelul personalităţii şi o structură de activitate productivă, se ajunge la un gradient de integrare în rolul profesional; aşa se explică de ce unele persoane au un randament mediu sau sub medie în unele profesii, rezultând că integrarea în producţie e în strânsă corelaţie cu vocaţia; • respectarea vocaţiei reprezintă pentru persoana umană, în plus, un factor de sanogeneză cu implicaţii individuale şi sociale, sănătatea fiind definită ca o stare de plenitudine fizică, psihică şi socială, o corespunzătoare încadrare vocaţională, generează sentimentul de excelentă funcţionare a organismul, determină un tonus psihic perfect şi conduce la o integrare socială optimă; • se ştie că vocaţia este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei dându-şi concursul instituţiile de educaţie şi învăţământ; o defectuoasă îndrumare, contrar vocaţiei, poate fi pentru acesta o cauză a unei conduite ineficiente, precum şi a unor tulburări psihice, de obicei din categoria nevrozelor; • faţă de constatările de mai sus, în raportul dintre om şi profesie se impune activarea principiului vocaţional. Orientarea vocaţională dă satisfacţie persoanei umane, aceasta prin intermediul unei încadrări vocaţionale realizându-se optimal, atingând cel puţin în parte ceea ce se înţelege prin noţiunea de fericire: serveşte deci principiul individual. În egală măsură satisface şi principiul social. Printr-o orientare vocaţională se promovează valorile, acestea constituind promisiunea ridicării nivelului material şi cultural al societăţii, asigurării creşterii bunăstării sociale. Beneficiarii orientării vocaţionale sunt, ca atare, individul şi societatea, înţelegându-se atât societatea civilă cât şi statul. Individul apare ca beneficiar întrucât printr-o integrare vocaţională într-o activitate productivă munca devine pentru el un complement al personalităţii sale; societatea, deoarece printr-o încadrare vocaţională a persoanei a persoanei în procesul productiv factorul social, îşi îmbunătăţeşte calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum. 1. Psihologia ca profesie. Funcţiile psihologului: - studiază comportamentul uman, procesele mentale; - investighează problemele psihologice, din domeniul medicinii, educaţiei, industriei; - concepe şi efectuează experimente, observaţii, pentru a măsura caracteristici mintale şi psihofizice; - analizează efectele eredităţii, mediului, ai altor factori asupra gândirii, comportamentului etc.;
A. INTROSPECŢIONISMUL este atât o concepţie cât şi o metodă de cercetare. Din perspectiva introspecţiei, psihicul este un cerc de fenomene care îşi au izvorul în ele însele, fără nici o legătură cu exteriorul. Psihicul este o lume aparte, interioară, formată din trăiri subiective, el este izolat de lumea externă, existenţa psihicului fiind redusă la trăire. Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se dedubleze în obiect şi subiect (trebuie să se studieze pe sine însuşi). Dacă vrem să studiem gândirea, de exemplu, trebuie să-l punem pe subiect să gândească şi să-şi descrie această experienţă. Metoda introspecţiei presupune a fi subiect şi obiect în acelaşi timp. Această metodă este dificilă, pentru că, pe de o parte, nu ar exista decât posibilitatea studierii propriilor funcţii psihice, iar pe de altă parte, reducerea gradului de subiectivitate presupune recurgerea la empatie (transpunerea cercetătorului în trăirile celeilalte persoane, în cazul nostru). Este evident că o astfel de metodă (empatie) este puternic influenţată de calităţile personale (stereotipi, prejudecăţile cercetătorului). Empatia este, realmente, o calitate chiar foarte necesară în anumite profesii: terapeut, cadru didactic. Folosirea acestei metode înseamnă lipsa obiectivităţii (este necesar să-l înţelegem pe cel de lângă noi, dar acest lucru nu asigură o obiectivitate a cunoaşterii, nu asigură posibilitatea de identificare a unor legi, a unor regularităţi obiective. Psihologia introspecţiei se mai numeşte şi psihologia conştiinţei. Îşi are originea în Germania, la Leipzig, Wundt fiind considerat promotorul acestei metode; după accea s-a dezvoltat un filon în SUA, sub denumirea de structuralism, al cărui promotor a fost Titchener. Din punctul de vedere al structuralismului, această lume interioară trebuie dezmembrată pe
Page82
- desfăşoară activităţi de diagnoză, terapie şi prevenire a tulburărilor de personalitate, a celor emoţionale, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; - elaborează şi aplică teste pentru măsurarea inteligenţei, aptitudinilor, abilităţilor şi a altor caracteristici umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe care le consideră necesare; - se poate specializa în domenii aplicative particulare: diagnoza şi tratamentul diferenţelor mentale, senzorile, motrice, probleme speciale de asistenţă (copii, bătrâni), în probleme specifice procesului educaţional (selecţia personalului, orientarea şcolară şi orientarea profesională), probleme legate de intruire. Psihologia presupune un cod de moralitate (deontologic) – păstrarea secretului profesional, respectul partenerului, responsabilitatea ştiinţifică şi profesională etc.
B. PSIHANALIZA Promotorul evident este Sigmund Freud, care nu este el descoperitorul inconştientului, dar el este cel care i-a dedicat o mare parte din cercetările sale şi îl propune ca obiect de cercetare a psihologiei. El introduce conceptul de aparat psihic, în sensul că diferitele sale componente sunt în relaţie funcţională; el are o viziune dinamică, în permanentă mişcare, asupra componentelor. Pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului. În evoluţia lui Freud, există două etape distincte: înainte de 1920 şi după. Înainte de 1920, aparatul psihic imaginat de Freud conţine 3 niveluri supraetajate: inconştientul, preconştientul şi conştientul. Rolul esenţial este cel al inconştientului, care conţine o serie de pulsiuni, o dinamică specifică; conştiinţa are un fel de rol de spectator, permiţând sau nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului. Inconştientul este sediul instinctelor sexuale (instincte ale vieţii, întrun sens mai larg), înscrise în structura biologică a organismului. Ele sunt dinamice, “vor să se descarce, să fie consumate pentru procurarea plăcerii”. Însă această descărcare a pulsiunilor nu se poate face oricum, ci conform cu anumite reguli şi norme de convieţuire şi comportare socială. Instinctul funcţionează după principiul plăcerii, pe când conştiinţa acţionează după principiul realităţii, uneori fiind un cenzor care reprimă, pulsiunile fiind trimise din nou în inconştient. Odată refulate, ele nu dispar, ci acţionează cu şi mai multă forţă, căutând cu orice preţ să fie satisfăcute, chiar împotriva cenzurii sau interdicţiei impusă de conştiinţă, de unde rezultă acte comportamentale ciudate, absurde: actele ratate (greşuri), sub forma visului sau o serie de manifestări nevrotice. Freud consideră că visele pot fi decodificate, alcătuind o adevărată simbolistică. El emite şi următoarea afirmaţie: copilul mic manifestă un ataşament sexual faţă de părintele de sex opus şi un comportament de rivalitate faţă de părintele de acelaşi sex. Freud introduce şi termenul de sublimare – un anumit instinct propune un alt scop care devine social. Ceea ce este mai greu de remarcat, el propune o metodă cu ajutorul căreia să se reinstaureze echilibrul dintre componentele aparatului psihic – metoda psihanalizei. În esenţă, constă în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice patogene, în vederea anihilării lor. Cu alte cuvinte, se reactualizează vechile conflicte, dar i se propun pacientului alte căi de rezolvare. Pacientul este rugat să spună tot ce-i trece prin minte, rorul terapeutului fiind acela de a-l ajuta să identifice conflictul.
Page82
părţile, structurile ei componente, pentru a-i putea studia fiecăreia funcţiile, natura, conţinutul.
Comportamentul ca obiect al psihologiei BEHAVIORISMUL - a apărut în 1913 în SUA, viaţa interioară fiind înlocuită cu comportamentul. Întemeietorul – Watson datorită faptului că era profund nemulţumit de lipsa de obiectivitate a psihologiei de până atunci, în care datele oferite de introspecţionism nu erau verificabile, nemulţumit de lipsa unor aplicaţii practice. Ex.: În ce măsură structuralismul lui Titchener este util omului pentru a-şi dirija viaţa, a se adapta la mediu? De aici Watson propune comportamentul drept obiect al psihologiei: Ce este comportamentul, care sunt principalele tipuri de comportament, cum se formează? Comportamentul – consideră Watson, este ansamblul de răspunsuri adecvate (asociate) stimulilor care le declanşează: SΨ R, în care S = stimul, R = reacţie. Cunoscând stimulul, putem prevede reacţia. O serie de fenomene interne trebuia convertită în comportamente deschise, observabile, măsurabile. Pentru Watson, conştiinţa este un concept perimat. El militează pentru restrângerea spaţiului intern în favoarea celui extern. Apariţia behaviorismului a avut un ecou extraordinar în rândul psihologilor, tocmai pentru această posibilitate de cuantificare, măsurare. Omul behaviorismului este concret, real, numai că sărăceşte nejustificat viaţa interioară. Există numeroase prelungiri ale teoriei originale, grupate sub denumirea de neobehaviorism. Tolman introduce între S şi R aşa numitele variabile intermediare: personalitatea, timpul, situaţia, vârsta, motivaţia, cunoştinţele. Ex.: Stimulul aplicat personalităţii produce reacţia: SΨ PΨ R. Skinner şi Hale au extins cercetările la explicarea scopurilor, învăţăturii. Skinner acordă o importanţă mare proceselor de condiţionare, preluând ideile lui Pavlov. El spune că, dacă un comportament este întărit,
Page82
După 1920, fără a renunţa la tezele sale fundamentale, el consideră că de data aceasta, aparatul psihic este împărţit în 3 organizări: sine, eu şi supraeu. Sinele este echivalentul inconştientului, sediul instinctelor, sursa primară a energiei psihice. Eul este o porţiune a sinelui, care sub influenţa lumii exterioare suferă o dezvoltare specială. El face legătura între sine şi lumea exterioară. Supraeul, format în cadrul eului, reprezintă o structură care încorporează influenţa mediului social cu caracter general (şcolar, familial, naţional etc.). La Freud putem întâlni înlocuirea unui element psihic – conştiinţa – cu un altul – inconştientul. Freud nu a lărgit obiectul psihologiei, ci l-a redimensionat. Neofreudismul păstrează, de asemenea, elementele fundamentale, dar nevrozele sunt produse de factori sociali. Karin Horney, Eric Fromm contribuţia lor este că au deschis obiectul psihologiei spre influenţele externe sociale.
recompensat, el tinde să fie consolidat, repetat. Întărirea duce la consolidarea comportamentului. În ciuda unor limitări, behaviorismul a produs un salt calitativ, pentru că psihologia poate fi studiată obiectiv, din exterior. Şi la ora actuală, studiul comportamentului reprezintă o tendinţă importantă în psihologie, chiar dacă accepţiunea este puţin diferită.
Omul concret – obiect al psihologiei Procesele, funcţiile, capacităţile psihice nu există în sine, separat faţă de un purtător concret, care este omul, o anume individualitate. O psihologie trebuie să studieze omul concret, pentru că activitatea este personală şi personalizată. Ca urmare a studierii omului concret, apare aşa numita orientare numită psihologia umanistă. Promovată de Maslow, care consideră că psihologia trebuie să se ocupe de problemele importante ale poziţiei omului în lumea de azi. Psihologia umanistă, studiind omul, se vrea o soluţie la problema timpului: o viaţă plină de succese şi relaţii mai bune cu ceilalţi. Promotorii acestui curent consideră că nu trebuie studiat omul reactiv (care reacţionează la stimuli), ci omul proactiv (care se construieşte şi se autoactualizează, se autorealizează). Omul proactiv trebuie să-şi amelioreze condiţiile vieţii, el doreşte cu adevărat să fie el însuşi.
Page82
II.2.3 Conduita (activitatea) ca obiect al psihologiei Această nouă orientare încearcă să ia în consideraţie ambele abordări tratate. Promotorul Pierre Janet înţelege prin conduită atât totalitatea manifestărilor vizibile, observabile, orientate spre exterior, cât şi totalitatea proceselor invizibile, de organizare şi reglare a acestor manifestări. Conduita = comportament + viaţa interioară subiectivă. Facem loc şi comportamentelor, dar şi vieţii interioare (conştiinţei). Aceste comportamente au scopuri, intenţii, motive, aspiraţii. Conduitele nu sunt date inerente individului, cum considera introspecţionismul şi nici totalmente imprimate de afară, ci ele sunt învăţate în procesul interacţiunii dintre organismul uman şi ambianţa naturală şi socială. Psihologia conduitei devine o psihologie genetică, psihicul se dezvoltă, achiziţionează. Efectele unei stimulări externe depind de aceste condiţii interne. Orice conduită are o semnificaţie, un sens, o valoare şi ea reprezintă o armonie dintre condiţiile externe în care se poate produce şi ansamblul mobilurilor interne. Conduita este o noţiune sintetică. Având în vedere semnificaţiilor lor, conduitele au fost considerate sinonime cu activitatea, acţiunea, pentru că omul nu acţioneaază ca un robot, ci acţiunea are scopuri bine delimitate, în vederea creşterii adaptării la mediu. Există în şi prin activitate (ceea ce facem) creşterea finalităţii adaptative. De aceea, studiul activităţii umane este foarte diagnostic pentru stările sale interne. Numeroase definiţii ale psihologiei se referă la faptul că psihologia studiază activitatea umană.
-
-
Metodele pot fi clasificate după o serie întreagă de criterii: după caracter: obiective (verificabile şi de către altcineva) şi subiective. după specificul relaţiilor investigate: cantitative şi calitative. după scop: - de recoltare a informaţiilor de prelucrare şi interpretare de investigaţie intensivă (studiul aprofundat al unui anumit număr de subiecţi) extensivă (studiul unui număr mare de subiecţi) de diagnoză de prognoză
Page82
“Ceea ce un om poate, el trebuie să fie”. Pentru aceasta se impune studierea omului concret, care are individualitatea sa. De aici rezultă că această orientare, spre omul concret, psihologia umanistă este o concepţie holistă, de ansamblu, considerând omul ca un întreg, ca un tot unitar; fiinţa umană are un caracter unic şi este valoroasă prin ea însăşi, are un caracter deschis şi autoreglabil. Psihologia umanistă se interesează de creşterea personală a oamenilor, de maturizarea psihică şi socială. Există însă o serie de reţineri faţă de metodologia acestei orientări în sensul că studiul omului concret ne-ar lipsi de posibilitatea generalizărilor, de a stabili regularităţi. Există însă preocupări de a putea găsi o metodologie care să împace caracterul interpretativ centrat pe persoană cu necesităţile generalizării sau a descoperirii legităţilor. Concluzii: Referitor la aceste patru orientări, se remarcă următoarele: - de la o orientare la alta sesizăm lărgirea treptată a problematicii. - apar preocupări de interdisciplinaritate. Atât timp cât studiem condiţionarea socială a comportamentului uman, trebuie să avem în vedere şi să împrumutăm cunoştinţe de la sociologie, antropologie, tocmai pentru a delimita mai bine obiectul nostru de cercetare. - nici una dintre cele patru orientări nu este perfectă, fiecare are limite. Se pare că necesitatea de sinteză este tot mai actuală, pentru că nici una nu rezolvă problema obiectului psihologiei. Astfel, privind problema obiectului psihologiei, există 3 tipuri de soluţii: 1. soluţii unilaterale; 2. soluţii eclectice (amestecate) – fiecare ia ce-i convine din altă parte 3. soluţii selective (opţionale) - în funcţie de motivaţiile şi scopurile cercetătorului 4. corelarea perspectivelor de abordare. Cu alte cuvinte, trebuie să avem în vedere ceea ce are valid, argumentat ştiinţific fiecare abordare, astfel încât să evităm reducţionismul. METODĂ ŞI METODOLOGIE ÎN PSIHOLOGIE
de cercetare aplicative. - metodele pot fi, de asemenea: preştiinţifice (superstiţii, credinţe, bunul simţ, autoritatea), ştiinţifice: experimentul, observaţia ştiinţifică, studiile corelaţionale etc.
Page82
-