VALENTIN BRUDEA
COMBATERE INTEGRATĂ A DĂUNĂTORILOR
CUPRINS
1
Combaterea integrată (managementul integrat) a insectelor forestiere ...................................
48
Conceptul de combatere integrată ...........................................................................................
48
1. Măsuri preventive ..................................................................................................................
50
2. Metoda mecanică de combatere .............................................................................................
52
3. Metoda chimică de combatere .................................................................................................
53
4. Metoda biologică de combatere .............................................................................................
58
4.1. Folosirea microorganismelorentomopatogene .............................................................
59
4.2. Zoofagi ...........................................................................................................................
61
Utilizarea feromonilor .....................................................................................................
70
Metoda autocidă ..............................................................................................................
72
Sistematica insectelor ................................................................................................................
73
1. Subclasa Apterygota .............................................................................................................
73
2. Subclasa Pterygota ................................................................................................................
74
2.1. Diviziunea Hemimetabola..............................................................................................
75
2.2. Diviziunea Holometabola ..............................................................................................
82
Insecte dăunătoare în ecosistemele silvice şi agricole ..............................................................
86
Lepidoptere dăunătoare .............................................................................................................
86
Coleoptere dăunătoare ..............................................................................................................
105
Orthoptere dăunătoare ..............................................................................................................
125
Heteroptere dăunătoare .............................................................................................................
126
Acarieni dăunători .....................................................................................................................
128
Nematozi dăunători ...................................................................................................................
130
Moluşte dăunătoare ...................................................................................................................
134
Păsări dăunătoare ......................................................................................................................
136
Mamifere dăunătoare ................................................................................................................
137
Bibliografie .............................................................................................
141
COMBATEREA INTEGRATĂ (MANAGEMENTUL INTEGRAT) A INSECTELOR DĂUNĂTOARE Conceptul de combatere integrată În domeniul protecţiei plantelor, după cel de al doilea război mondial, odată cu dezvoltarea impetuoasă a industriei de pesticide, se impune preponderent metoda chimică de combatere. Prin folosirea acestei metode, s-au obţinut succese deosebite în reducerea pagubelor produse de insecte, boli şi buruieni, dar s-au constatat şi o serie de efecte negative cum ar fi: distrugerea faunei şi florei, înmulţirea unor specii până atunci inofensive, apariţia fenomenului de rezistenţă a dăunătorilor la pesticide, creşterea numărului de tratamente, a concentraţiilor, dozelor de substanţe activă, pericolul
2
poluării mediului înconjurător, prezenţa reziduurilor de substanţe toxice în alimente etc. Se apreciază că metoda chimică, cu toate aspectele ei negative, nu poate deocamdată, sau într-un viitor apropiat, să fie eliminată, întrucât nu există alternative viabile de înlocuire. În prezent, producţia agricolă este diminuată anual cu 30% de către boli, dăunători şi buruieni, iar utilizarea exclusivă a metodei biologice nu acoperă diversitatea acestor organisme dăunătoare, în contextul când creşterile demografice reclamă măsuri eficiente de reducere a acestor pierderi. Aceste aspecte au direcţionat la o utilizare mai raţională a pesticidelor în contextul îmbinării tuturor mijloacelor de combatere în noul concept de combatere integrată. Mai bine zis, integrarea raţională a mijloacelor chimice cu cele biologice în vederea reglării populaţiilor de dăunători sun pargul economic de dăunare (PED). Experţii F.A.O. definesc combaterea integrată sau sub denumirea modernă - management integrat- ca fiind „un sistem de reglare a populaţiilor speciilor dăunătoare care, ţinând cont de mediul specific şi de dinamica speciilor respective, foloseşte toate tehnicile şi metodele, adaptate în aşa manieră încât ele să menţină populaţiile dăunătorilor la nivelurile la care acestea să nu cauzeze pagube economice” (fig. 27). Elemente de combatere integrată sunt citate în Rusia, încă din anul 1930, unde acestea se regăsesc în „complexe de măsuri”. Noţiunea de combatere integrată apare după anul 1950 şi se referea la integrarea măsurilor chimice cu cele biologice. Apoi, conceptul se lărgeşte şi se înţelege îmbinarea tuturor metodelor, mijloacelor de luptă împotriva insectelor dăunătoare pentru menţinerea în populaţii reduse şi pagube mici. Prin noua metodă se dirijează relaţiile complexe din ecosisteme, pentru a nu se deranja echilibrul natural şi pentru a menţine dăunătorii în populaţii care nu produc dăunări importante din punct de vedere economic (PED, pragul economic de dăunare - dat de densitatea insectelor dăunătoare la unitatea de suprafaţă, arbore etc). Prin combaterea unui dăunător nu se mai înţelege eradicarea acestuia, ci aducerea populaţiei la o densitate sub pragul economic de dăunare. Aplicându-se acest principiu se menţine fauna utilă entomofagă cu rol important în echilibrul biocenotic. Potrivit combaterii integrate, tratamentele se aplică numai când cheltuielile ocazionate de acestea sunt mai mici decât pagubele produse de insecte. Deci, pragul economic de dăunare reprezintă nivelele de pagube de la care este necesar să se aplice tratamente de combatere. În noua concepţie a combaterii integrate, protecţionistul devine „un dirijor” al multiplelor relaţii biocenotice, care să fie conduse în favoarea organismelor folositoare, în vederea menţinerii unor populaţii reduse de dăunători. Pădurea este biocenoza cea mai stabilă, cu o mare putere de autoreglare şi intervenţia umană trebuie să se realizeze cu multă abilitate, urmărind sporirea factorilor naturali de reglare, prin crearea condiţiilor favorabile menţinerii şi creşterii numerice a entomofagilor. În acest scop, se creează staţiuni de refugiu a insectelor entomofage. Acestea constau în menţinerea unui strat erbaceu (umbelifere, compozite etc) şi a prezenţei arbuştilor floriferi (sălcioară, coroniţă, rozmarin etc), în goluri, la marginea pădurii şi a drumurilor. Pentru evaluarea aportului insectelor entomofage, odată cu depistarea şi prognoza dăunătorilor, este necesar să se determine şi aportul populaţiilor entomofage, iar în condiţiile când acesta este mare, să se renunţe la aplicarea tratamentelor chimice. Asemănător şi în ecosistemele agricole, se aplică măsuri de protejare a entomofagilor, prin 3
lăsarea unor suprafeţe de teren nelucrate, pentru cuibărirea viespilor parazitoide, prezenţa unor perdele de protecţie sau liziere, care protejează vieţuirea acestora. În managementul integrat al „dăunătoilor” - specii care în anumite produc suprapopulaţii care depăşesc PED-ul, un rol preventiv foarte important îl are măsurile preventive, culturale, care sunt mai puţin costisitoare şi depind de specialiştii care managerizează ecosistemele. Zilnic prin aplicarea unor tehnologii adecvate se reduce riscul înmulţirii dăunătorilor. Dacă în reglarea populaţiilor de insecte dăunătoare trebuie să se aplice şi insecticide, se va ţine cont de: -utilizarea insecticidelor selective, toxice pentru organismul ţintă, cu toxicitate redusă pentru om şi animale folositoare, uşor biodegradabile pentru a nu polua ecosistemele; -aplicarea tratamentelor în momentele optime, când insectele sunt sensibile la acestea (la omizile defoliatoare se aplică în primele două vârste, asigurându-se şi o protejare bună a entomofagilor, majoritatea fiind încă în locurile de hibernare); -aplicarea tratamentelor chimice în benzi. În benzile netratate insectele entomofage vor supraveţui şi apoi se vor răspândi şi pe zonele care au suportat tratamente; -aplicarea tratamentelor cu volum redus (VR) sau ultra redus (VUR), prin care se reduce cantitatea de soluţie şi de substanţă activă, utilizându-se aviaţia, care realizează o aplicare uniformă şi în timp scurt. De asemenea, în combaterea integrată, pe lângă preparatele microbiologice (în domeniul forestier poate avea o pondere mare), se vor utiliza feromonii, soiurile rezistente prin introducerea unor gene de rezistenţă (OMG) etc, ceea ce va elimina parţial sau total insecticidele. În prezent, cercetarea din domeniul protecţiei pădurilor elaborează scheme de combatere integrată în funcţie de specificul insectelor dăunătoare şi a zonei ecologice. 1. Măsuri preventive Măsurile preventive sau profilactice au scopul de a preîntâmpina apariţia şi înmulţirea în masă a dăunătorilor, de a asigura condiţii bune de vegetaţie culturilor forestiere şi agricole, pentru a deveni mai rezistente la atacul dăunătorilor. Aceste măsuri sunt variate şi cuprind o gamă largă de lucrări, care se iau de la înfiinţarea arboretelor şi până la exploatarea lor sau în domeniul agricol, măsuri anuale sau mai mulţi ani în funcţie de specificul culturilor. În această categorie se includ: controlul fitosanitar, măsuri de igienă fitosanitară, măsuri de utilizarea soiurilor rezistente, măsuri de carantină fitosanitară şi măsuri culturale de ocrotire a organismelor folositoare. Se consideră că în cadrul managementului integrat, măsurile preventive, în special cele culturale, trebuie să reprezinte peste 95% din totalitatea măsurilor de combatere. Controlul fitosanitar este o sarcină permanentă şi se face în toate arboretele şi culturile agricole pentru a semnala factorii dăunători şi daunele produse de aceştia. Măsuri de igienă fitosanitară. În domeniul silvic se aplică la lucrările de refacere a pădurilor (livezile de seminţe, lucrări în pepiniere, lucrări de împădurire), la cele de punere în valoare (din arborete se extrag arbori cu deficienţe de creştere) şi la cele de exploatare (se are în vedere să nu se 4
favorizeze dezvoltarea dăunătorilor de scoarţă, de lemn etc). În domeniul agricol, distrugrea unor resturi vegetale rămase de la recoltare în care se găsesc diferiţi dăunători, distrugerea seminşelor infestate de cereale etc. Măsurile de carantină fitosanitară sunt luate pentru a împiedica pătrunderea unor dăunători periculoşi din exteriorul ţării (carantină externă), sau răspândirea celor care se găsesc în interiorul ţării (carantină internă). La răspândirea lor contribuie în mod special omul, prin schimburile comerciale de produse vegetale; aşa s-au introdus din America în Europa, Hyphantria cunea, Leptinotarsa decemlineata, dar şi din Europa în America, Lymantria dispar. În prezent, specia invazivă viermele vestic al rădăcinilor de porumb Diabrotica virgifera virgifera (familia Chrysomelidae) a pătruns în România în 1997 şi este foarte periculos în monoculturi. Deoarece dăunătorii au pătruns în noile zone, fără speciile entomofage, s-au produs înmulţiri în masă severe şi cu pagube importante. În acest scop Inspecţia de Stat pentru Carantină Fitosanitară împiedică răspândirea acestor dăunători prin măsuri de carantină externă (prin laboratoarele existente la punctele de graniţă unde se analizează materialul vegetal) şi de carantină internă (pentru pepiniere se eliberează un certificat fitosanitar valabil un an de zile etc). Poliţia
5
fitosanitară, pe baza unor liste de insecte dăunătoare de carantină, verifică întregul material vegetal de import, tranzit sau export iar, în cazul când prezintă infestări, este distrus în totalitate.
Fig. 27. Schema combaterii integrate sau a managementului integrat Măsuri _pentru ocrotirea organismelor _folositoare. Este bine cunoscut rolul important al entomofagilor, al microorganismelor entomopatogene, al păsărilor şi mamiferelor, în reglarea populaţiilor de insecte dăunătoare. Pentru păstrarea echilibrelor în cadrul biocenozelor forestiere prin măsuri silviculturale, trebuie să se asigure protecţia faunei utile. În vederea înmulţirii viespilor parazite, menţinerea unui strat erbaceu, a arbuştilor cu flori, asigură hrănirea în stadiul de adult cu polen şi nectar; muşuroaiele cu furnici (ca specii prădătoare importante) se îngrijesc prin îngrădirea cu plase de sârmă; pentru ocrotirea păsărilor insectivore se instalează cuiburi artificiale, plantarea de 51 arbuşti cu fructificaţii care asigură hrana în timpul iernii şi amenajarea de scăldători. O măsură
importantă este interzicerea păşunatului în culturile forestiere şi arborete. Protejarea entomofagilor se poate face şi prin aplicarea timpurie a tratamentelor chimice, când omizile sunt în primele două vârste, iar cele mai multe insecte folositoare nu au apărut din locurile de iernare. Măsuri agrofitotehnice. În domeniul agricol în setul de măsuri preventive se includ: alegerea terenului (pentru livezi, pepiniere, viţă de vie etc, să fie liber de dăunători); asolamentul (rotaţia culturilor împiedică înmulţirea dăunătorilor); lucrările solului (arăturile de toamnă creiază condiţii nefavorabile diferitelor stadii de dezvoltare a viermilor sârmă, viemi albi, coropişniţe, rozătoare etc.); administrarea de îngrăşăminte, care măresc rezistenţa plantelor la atacul acestora; sămânţa şi calitatea materialului săditor, să fie libere de dăunători; semănatul în epoca recomandată, întreţinerea culturilor şi recoltarrea la timp a culturilor. Măsuri de utilizare a soiurilor rezistente la dăunători. Din punct de vedere practic, rezistenţa este capacitatea unui soi de a da o producţie bună şi de calitate faţă de soiurile obişnuite, supuse la un atac de aceeaşi intensitate, provocat de dăunători. Rezistenţa se datorează unor mecanisme reale, care influenţează în mod negativ hrănirea şi dezvoltarea insectelor. Ea are la bază trei factori: preferinţa, antibioza şi toleranţa. În ultimul deceniu, o mare importanţă în combaterea dăunătorilor o are utilizarea organismelor modificate genetic (OMG), a plantelor transgenice. Astfel, prin inginerie genetică se transferă gene de interes, purtătoare a unor caractere utile. Rezultatele sunt performante în domeniul agricol, creându-se soiuri de cartof rezistente la gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata), sau de porumb rezistente atacului sfredelitorului (Ostrinia nubilalis). Prin introducerea acestor gene, planta poate produce principii active cu însuşiri insecticide. De exemplu, în locul aplicării de tratamente foliare cu un produs pe bază de Bacillus thuringiensis, se introduc gene specifice bacteriei în genomul plantei; plantele modificate genetic vor fi rezistente la aceşti dăunători pe tot parcursul vieţii. Metoda genetică de introducere a genelor de rezistenţă la dăunători va căpăta o amploare mare în viitor şi va avea un rol important în cadrul combaterii integrate a dăunătorilor forestieri. Se preconizează că folosirea organismelor modificate genetic vor creşte producţia agricolă cu 25%. Avantajele folosirii acestei metode constau în: eliminarea tratamentelor chimice; obţinerea de produse libere de reziduuri; protecţia faunei utile; reducerea poluării naturii. Dezavantajele constau în: preţul de cost mare a seminţelor transgenice; lipsa unei rezistenţe la dăunători variaţi; pericolul apariţieie de rezistenţe la insecte şi barierele legislative. 2.Metoda mecanică de combatere Metoda are o pondere limitată în complexul măsurilor de combatere a dăunătorilor, deoarece necesită o forţă de muncă mare, este costisitoare şi greu de realizat într-un timp scurt şi pe suprafeţe întinse. Prin această metodă se distrug insectele dăunătoare în diferite stadii de dezvoltare: ou, larvă şi adult, prin diferite procedee după specificul lor biologic. Distrugerea în stadiul de ou se practică la insectele care depun ponte mari, vizibile şi uşor de colectat şi distrus. Astfel, Lymantria dispar depune majoritatea pontelor pe partea de jos a trunchiului, 7
acoperite cu perişori galbeni de pe abdomenul femelelor, ce se pot colecta uşor; la fel în arboretele tinere, pepiniere, se pot colecta inele de ouă de Malacosoma neustria. Distrugerea în stadiul de larvă se aplică astfel: la omizile gregare prin strivirea lor pe „oglinzi” (Lymantria dispar, L. monacha), prin tăierea şi arderea cuiburilor cuiburilor în care se hrănesc (Hyphantria cunea); pentru larvele care circulă de la un arbore la altul pentru hrănire, cu inele de clei aplicate pe trunchiurile copacilor. La speciile care se hrănesc în sol (Scarabeidae, Elateridae, Tenebrionidae), prin lucrările solului, întreţinerea culturilor din pepiniere şi din terenurile de împădurit, larvele se adună şi se distrug. Acestea mai pot fi prinse şi cu ajutorul plantelor nadă (morcov, salată, sfeclă), care se seamănă printre rândurile de puieţi (când se ofilesc se scot împreună cu larvele, care se distrug). Distrugerea stadiului de adult se aplică în pepiniere şi plantaţii tinere pentru gândacii din Scarabeidae, Chrysomelidae, Meloidae, prin scuturarea pe prelate, dimineaţa, când aceştia sunt amorţiţi; La coropişniţă (Gryllotalpa gryllotalpa), se distrug cuiburile de ouă şi de larve (în acea zonă pământul este mai ridicat) sau se prind adulţii prin capcane formate din grămezi de gunoi de grajd răspândite toamna (sunt atraşi de căldură), apoi se desfac şi împrăştie iarna. 2. Metoda chimică de combatere Insecticide În complexul măsurilor de combatere a insectelor dăunătoare, metoda chimică joacă un rol important, fiind cea mai larg utilizată; constituie veriga principală în cadrul combaterii integrate prin eficacitatea ridicată, rapiditatea şi uşurinţa cu care se aplică. Prin folosirea acestei metode se constată şi o serie de dezavantaje: poluează mediul înconjurător, atmosfera, aerul şi apa; produce intoxicaţii la om şi animale; dezechilibrează biocenozele prin distrugerea faunei utile şi duce la apariţia fenomenelor de rezistenţă a dăunătorilor, care va conduce la mărirea numărului de tratamente etc. Combaterea chimică se bazează pe utilizarea unor produse fitofarmaceutice, numite şi pesticide. Ele se clasifică, după natura organismelor împotriva cărora se utilizează în: insecticide, acaricide, nematocide, moluscocide şi rodonticide. Insecticidele sunt produse chimice care se folosesc pentru distrugerea insectelor dăunătoare. Fiecare produs insecticid este format din două componente: substanţa activă alcătuită din compuşi chimici, anorganici şi organici, toxici pentru insectele dăunătoare şi substanţe auxiliare, care ajută la difuzarea substanţei active: diluante lichide sau solide (apă, alcool, hidrocarburi, respectiv talcul, bentonita, caolina), adezive, colorante, mirositoare, care contribuie la condiţionarea, păstrarea şi aplicarea în cele mai bune condiţii. Metoda chimică a parcurs mai multe etape în funcţie de natura produselor chimice. Prima generaţie de insecticide a fost constituită din substanţe anorganice, compuşi ai arseniului şi fluorului, cu însuşiri de ingestie. Au avut o perioadă mică de folosire, deoarece sunt foarte toxice pentru plante, om, fauna utilă etc. Unele produse se mai utilizează şi azi în combaterea rozătoarelor (arseniatul de Ca). A doua generaţie de insecticide le include pe cele organice de sinteză pe bază de clor 8
(organoclorurate) şi pe bază de fosfor (organofosforice). Aceste insecticide au fost utilizate intens în ultimele 5-6 decenii şi s-a dezvoltat o uriaşă industrie chimică de producere a lor. La baza produselor organoclorurate a stat descoperirea DDT-lui (diclordifeniltricloretan) în Austria (1874), resintetizat de P. Muller în 1939, care îi pune în evidenţă însuşirile insecticide. Produsul tehnic DDT este un amestec de izomeri, cu o acţiune de contact şi ingestie pe o durată lungă de timp. A fost utilizat cu succes în cel de al doilea război mondial împotriva insectelor transmiţătoare de boli (în 1948 descoperitorului i s-a acordat premiul Nobel); după război a fost utilizat în agricultură, la început pentru combaterea gândacului din Colorado şi dăunătorilor la cultura de bumbac. Un alt produs organoclorurat a fost HCH-ul (hexaclorciclohexan) căruia, deşi descoperit în 1825, proprietăţile insecticide i s-au pus în evidenţă în 1940. Până în anul 1986 în protecţia pădurilor sau utilizat pe scară largă produse organoclorurate pe bază de DDT (Detox, Defatox), HCH (Heclotox, Lindatox). În prezent aceste produse sunt interzise în toate ţările mai puţin lindanul folosit limitat în tratarea seminţelor împotriva dăunătorilor. Eliminarea utilizării acestor produse s-a datorat unor efecte negative, precum: acţiune neselectivă, prin distrugerea în masă a entomofagilor; toxicitate ridicată faţă de om, animale şi albine; remanenţă prelungită şi acumulare în sol, litieră, apă, de la un an la altul; acumulare în alimente şi corpul oamenilor şi animalelor. Aplicate sub formă de pulberi, s-au răspândit în toate ecosistemele de pe glob, descoperindu-se acumulări de reziduuri în grăsimea peştilor, balenelor şi chiar pe calotele polare. Insecticidele organofosforice au început a fi produse din anul 1934 (Schrader) şi au fost utilizate pe scară largă, după ce s-a constatat efectele negative ale insecticidelor organoclorurate. Majoritatea acestora sunt esteri ai acizilor fosforic, fosfonic, tiofosfonic, ditiofosfonic etc. În combaterea defoliatorilor forestieri cele mai utilizate sunt: Silvetox 7, Carbetox 37 CE, Onefon- VUR, Sumithion L 100 etc. Acest grup de insecticide prezintă următoarele caracteristici: au un spectru larg de acţiune, distrugând un mare număr de dăunători forestieri; acţiune selectivă scăzută privind entomofagii (asupra lor acţionează prin contact); se descompun rapid în plante şi organismul animal cu formare de produşi slab toxici; toxicitate ridicată faţă de albine şi fauna acvatică; acţiune de şoc puternică, prin contact, ingestie şi asfixie (respiraţie), prin blocarea colinesterazei şi acumularea în organism de acetilcolină, fenomene ce duc la paralizia rapidă şi moartea insectelor; toxicitate faţă de mamifere şi om. Se recomandă a fi utilizate în infestările destul de puternice, care trebuie lichidate în 2-3 zile. Insecticide de tipul piretroizi de sinteză. În ultimele două decenii s-au descoperit noi insecticide înrudite cu principiul toxic conţinut de unele plante (Pyretrum cinerariaefolium, cu însuşiri insecticide cunoscute din secolul al 18-lea). Piretroizii de sinteză reprezintă un grup nou de insecticide, cu acţiune de contact şi ingestie rapidă asupra insectelor, dar cu toxicitate redusă faţă de om, mamifere, peşti, păsări şi entomofagii din pădure. Reziduurile toxice sunt neînsemnate, datorită descompunerii lor rapide în sol, sub acţiunea microorganismelor. Biodegradabile, nu se acumulează în sol sau în produse alimentare. Se folosesc pe scară largă, deşi s-a constatat apariţia fenomenului de rezistenţă la populaţiile de dăunători în urma folosirii repetate a aceluiaşi produs (de exemplu insecticidul Decis a produs rezistenţa omizilor de Lymantria dispar şi a dăunătorilor la răchită). În combaterea defoliatorilor la 9
foioase se recomandă insecticidele: Decis ULV, Karate 0,8 ULV, Sumi-alpha 0,5 ULV etc. Insecticidele carbamice sunt pe bază de esteri ai acidului carbonic, toxice puternice ale sistemului nervos, unele fiind sistemice. Unele sunt mai puţin toxice decât grupul de insecticide organofosforice. Din această grupă menţionăm insecticidele: Carbaryl, Dimeton, Mensurol, Capturon. Multe produse sunt utilizate pentru tratarea seminţelor împotriva dăunătorilor de sol sau sunt aplicate sub formă de granule încorporate în sol; se pot enumera insecticidele: Carbofuran, Furadan, Promet. Unele din aceste insecticide se găsesc în grupele I şi a II-a de toxicitate şi sunt eliminate, deoarece sunt foarte toxice pentru mediul înconjurător. Insecticidele de tipul regulatori de creştere a insectelor acţionează asupra acestora prin împiedicarea formării chitinei în cuticulă, blocându-se astfel năpârlirea. Prin aplicarea produselor pe cale foliară, acestea acţionează prin ingestie şi omizile rămân blocate în vechiul înveliş larvar sau apar tulburări la pupe şi adulţi. În păduri se foloseşte insecticidul Dimilin SC-48 (diflubenzuron) împotriva omizilor defoliatoare. Alte produse sunt Nomolt 15 SC, Rimon etc. Insecticide de origine vegetală. Sunt o serie de insecticide naturale folosite în agricultura ecologică, întrucât nu lasă reziduuri şi unele sunt mai puţin toxice pentru entomofagi şi om. Nicotina este un insecticid de contact, ingestie şi respiraţie, care combate insectele sugătoare, larve de diptere, lepidoptere şi coleoptere. Piretrul extras din florile de Pyretrum cinerariaefolium, este netoxic pentru om şi animale. Quassinul extras din lemnul de Quassia amara, folosit în combaterea păduchilor de frunză. Lista utilizării acestor metaboliţi naturali este mult mai lungă. Insecticide pe bază de uleiuri emulsionabile. Sunt produse prin distilare obţinute din petrol şi condiţionate cu diferiţi emulgatori. Sunt folosite în pomicultură la tratamentele de iarnă. Aplicate într-o peliculă fină produce asfixierea diferitelor stadii de dezvoltare a dăunătorilor. Au toxicitate redusă asupra animalelor (ulei mineral US 1, ulei de parafină Paroil 95 EC). Inhibitori de nutriţie. Împiedică hrănirea insectelor, fără ca aceste produse să fie toxice. Pot fi extracte vegetale sau produse anorganice. Un efect inhibitor al hrănirii îl au extractele vegetale din arborele Azadirachta indica. Produse repelente şi repulsive. Sunt produse chimice care nu omoară dăunătorii, ci doar îi îndepărtează. Nu sunt toxice ţi pot înlocui parţial produsele chimice toxice. (naftalina, camforul terebentina, Ciper 10 CE, Alfacron 10WP). După gradul de toxicitate, pesticidele se împart în 4 grupe în funcţie de doza letală 50% (DL 50), oral acută a substanţei active. Prin DL 50 se înţelege doza unică de substanţă activă (s.a.) exprimată în mg /kg corp care administrată oral la şobolanii albi supuşi în prealabil la un post de 24 de ore, provoacă moartea la 50% din lot, în cursul observaţiei de 14 zile. Grupele de toxicitate sunt: Grupa I: produse extrem de toxice (DL 50, până la 50 mg/kg corp); Grupa a Il-a: produse puternic toxice (DL 50, între 50-200 mg/kg corp); Grupa a IlI-a: moderat toxice (DL 50, între 200-1000 mg/kg corp); Grupa a IV-a: produse cu toxicitate redusă (DL peste 1000 mg/kg corp). După modul de acţiune, insecticidele sunt: de ingestie, de contact, de respiraţie (asfixiante), sistemice şi repelente. 10
Prin ingestie acţionează asupra organismului după ce au pătruns odată cu hrana şi afectează sistemul nervos şi respirator prin provocarea de paralizii şi blocarea schimbului de gaze. Insecticidele cu acţiune de contact, pătrund în organism prin tegument şi acţionează asupra insectelor în toate stadiile (ou, larvă, pupă şi adult); cele de respiraţie pătrund în corp prin căile respiratorii (se utilizează în spatii închise-depozite, sere), din această categorie fac parte: bioxidul de sulf, sulfura de carbon, cloropicrina, acidul cianhidric). Prin însuşirea sistemică insecticidele pătrund în plantă prin rădăcină, tulpină şi frunze, fiind translocate prin circuitul sevei în toată planta. Se pot folosi cu succes împotriva insectelor ascunse sub carapace ceroasă (păduchii ţestoşi - insecte sugătoare), a celor miniere, xilofage etc. Unele produse au caracter repelent (repulsive), alungă insectele (naftalina). Se pot aplica şi sub formă de momeli toxice formate dintr-un produs vegetal atractiv şi unul toxic incorporat (pe bază de arsen, fosfor, împotriva coropişniţelor, viermilor sârmă etc). Formularea insecticidelor este procedeul prin care substanţa activă este adusă într-o formă convenabilă de aplicare şi din acest punct de vedere avem următoarele tipuri: -
pulberi de prăfuit (PP) care se aplică ca atare, nediluate, fiind uşor de folosit. În prezent
fabricarea şi utilizarea lor este interzisă, datorită caracterului poluant, pulberile fiind transportate de vânt la distanţe mari; -
pulberi umectabile (PU) sunt pulberi fine, se dispersează cu uşurinţă în apă, realizând o
suspensie fină care se menţine un timp suficient pentru a permite aplicarea tratamentelor; -soluţiile concentrate sau concentrate solubile (CS) constau în solubilizarea substanţei active într-un solvent miscibil cu apa, încât produsul final să se aplice sub formă de soluţii; sunt spălate uşor de pe plante şi, de aceea, se mai adaugă soluţii adezive (melasă, aracet); sunt soluţii limpezi, transparente în care produsul toxic s-a dizolvat complet; - concentratele emulsionabile (CE), sunt soluţii concentrate de substanţe active care în contact cu apa formează suspensii; suspensiile obişnuite sunt tulburi, particulele preparatului se văd uşor cu lupa, puţin stabile, au tendinţa de a se depune; -granule (G) se obţin prin impregnarea uniformă a unor granule cu diametrul de 0,4-0,8 mm, dintr-un material foarte absorbant (caolina), cu substanţa activă (de obicei cu caracter sistemic) dizolvată într-un solvent; după aplicarea tratamentului, substanţa activă este eliberată treptat din granule şi absorbită de plante. -
microcapsule, specificul lor constă în introducerea substanţei active într-o microcapsulă
de celuloză sau de masă plastică care se aplică apoi ca pulbere umectabilă (PU) sau concentrat emulsionabil (CE); substanţa activă este eliberată treptat pe suprafaţa organelor tratate. Cantitatea de insecticid raportată la unitatea de suprafaţă (ha) se numeşte doza de utilizare, care poate fi exprimată în cantitatea de substanţă activă (s.a.) la hectar, produs comercial la hectar sau concentraţie la % în tratamentul livezilor, arboretelor etc. Aplicarea tratamentelor cu insecticide se realizează prin mai multe procedee: prăfuiri, încorporare în sol, stropiri, gazări şi momeli toxice. Prăfuirile utilizează insecticidele condiţionate sub formă de pulberi. Practic această aplicare este 11
interzisă în ţara noastră, deoarece eficacitatea este redusă, utilizează mari cantităţi de insecticid, împrăştiate de vânt şi poluează ecosistemele, au remanenţă şi adezivitate redusă. Metoda s-a folosit în special când organocloruratele erau condiţionate sub formă de pulberi. Încorporarea în sol se realizează la insecticidele condiţionate sub formă de granule, se folosesc împotriva viermilor albi şi a viermilor sârmoşi; după ce sunt împrăştiate pe sol se încorporează prin arătură sau discuire pe terenurile infestate, unde se înfiinţează pepiniere sau plantaţii. Stropirile sunt tratamente lichide (sub formă de soluţii sau suspensii), care folosesc cantităţi mai mici de substanţă activă; răspândesc mai bine insecticidele şi aderă mai bine pe plante. În funcţie de mărimea picăturilor, stropirile se clasifică în: grosiere (majoritatea picăturilor peste 150^); fine (în jur de 100^); ultrafine (50 -100^) şi ceaţă (aerosoli) (cu 30 - 50p,). Cu cât cantitatea la hectar este mai mică, cu atât picăturile trebuie să fie mai fine să acopere suprafaţa arborilor. În acest scop se utilizează avioane şi elicoptere echipate cu aparatură specială. Stropirile obişnuite utilizează o normă de consum de 600-800 l/ha, deoarece folosesc o cantitate mare de apă se aplică pe suprafeţe limitate, cum ar fi pepiniere, unele plantaţii; se pot efectua şi stropiri cu volum redus (VR) care utilizează 15-100 l/ha sau volum ultra redus (VUR), respectiv 3-8 l/ha. Ceaţa toxică, sau aerosoli, este o stropire în care preparatul dispersat într-un solvent organic, nu necesită diluare şi se aplică cu o aparatură specială. Timpul optim pentru stropire este alcătuit din perioadele calme, fără vânt (la stropirile obişnuite să nu depăşească 5 m/s, la cele fine şi ultrafine, 3 m/s), pentru o dispersie cât mai uniformă şi pe toată coroana arborilor. Gazări (fumigări). Se produc prin răspândirea în aerul unor spaţii închise (sere, depozite de seminţe), a unor substanţe toxice în stare de gaz sau de vapori, care afectează sistemul respirator al insectelor. La arborii valoroşi, în parcuri, se pot injecta galeriile unor dăunători xilofagi. Momelile toxice sunt utilizate împotriva rozătoarelor şi insectelor de sol (coropişniţa). Acaricide Sunt produse chimice utilizate în combaterea acrienilor. Cîteva acaricide utilizate: galecronul eficace în toate stadiile , inclusiv ouă; chinotionat şi chiometionat, eficace pentru larve şi ouă. Nematicide Sunt produse chimice aplicate în combaterea nematozilor. Sunt foarte costisitoare şi se aplică la sol sub formă de granule, cum ar fi Nemathorin 10G (fosfotiazat 10%), produs organofosforic, care produce moartea nematozilor în 9-17 zile. Moluscocide Sunt produse aplicate limaxilor şi melcilor: Escartox 5G, Mensurol 5 G etc. Rodenticide Cuprind substanţe pentru combaterea şoarecilor şi şobolanilor. Dintre compuşii organici de sinteză se utilizează acidul fluoroacestic şi derivaţii săi. Sunt folosiţi în momeli cu cereale sau proteine
12
animale. 4. Metoda biologică de combatere În ultimele decenii metoda biologică prezintă o pondere din ce în ce mai mare, atât în ce priveşte conceptul combaterii integrate, cât şi aplicarea ei în practică pentru limitarea înmulţirii dăunătorilor. Pe plan mondial cercetările au condus la crearea unor baze ştiinţifice pentru combaterea biologică; astfel, se produc pe scară industrială biopreparate cu grad ridicat de patogenitate şi netoxice pentru entomofauna folositoare, pentru om şi animale, pentru mediu în general; biofabrici în care se înmulţesc prădători şi paraziţi, fiind apoi lansaţi în biocenoze; s-au cercetat entomofauna utilă pentru combaterea dăunătorilor şi măsurile de protejare a ei etc. În general, metoda biologică este mai costisitoare, dar ea acţionează pe timp îndelungat, având ca rezultat păstrarea unor ecosisteme echilibrate şi nepoluate. Metoda biologică utilizează organisme care se constituie în duşmanii naturali ai insectelor, microorganisme entomopatogene, entomofagi, la care se adaugă utilizarea _feromonilor şi metoda autocidă. 4.1.
Folosirea
microorganismelor entomopatogene
Microorganismele entomopatogene sunt utilizate în preparate biologice şi au ca principii active, unele virusuri, bacterii, ciuperci şi protozoare. 4.1.1.
Virusurile
Sunt organisme infecţioase acelulare care se înmulţesc în ţesuturile vii (paraziţi obligaţi intracelulari), nu pot fi cultivate pe medii naturale. Se cunosc peste 250 de specii de virusuri entomopatogene, cele mai multe localizate în nucleul celulelor care produc la insecte: poliedroze, care formează în corpul insectei incluziuni poliedrice de natură proteică şi granuloze, în care incluziunile proteice au formă ovală. Poliedrozele pot fi nucleare produse de specii de Borrelinavirus şi citoplasmatice produse de Smithiavirus. Cele mai răspândite sunt poliedrozele nucleare, la peste 100 specii de insecte, majoritatea Lepidoptera, dar şi la unele specii de Hymenoptera, Coleoptera şi Diptera. Boala se manifestă în scurt timp de la infecţie prin încetarea hrănirii, pierderea turgescenţei corpului, mărirea nucleilor celulari (se formează poliedri). Omida moare într-o poziţie caracteristică, în formă de V răsturnat, cu capul în jos şi fixată cu picioarele abdominale mijlocii; corpul este plin cu un lichid tulbure (conţine numeroşi poliedri), obţinut prin distrugerea ţesuturilor, prin ruperea tegumentului, se scurg şi prezintă un miros neplăcut. Omizile de Lymantria monacha au tendinţa de a se urca în vârf („boala vârfuirii”), boală provocată de virusul Borrelina efficiens, după o perioadă de incubaţie de 13-15 zile; este boala virotică cea mai importantă în Europa. Alte exemple de poliedroze nucleare: Borrelina reprimans la omizile de Lymantria dispar. Granulozele (VG) sunt produse de speciile Bergoldia (de exemplu B. calypta), ce produce viroze la omizile de Hyphantria cunea şi Cacoecia murinana. Aplicarea tratamentelor virale se realizează prin introducerea virusurilor, în focare izolate, prin tratarea depunerilor de ouă sau aplicarea tratamentelor prin stropiri fine. În prezent, în ţara noastră s-au 13
elaborat tehnologii de utilizare a poliedrozelor nucleare în combaterea insectei Lymantria dispar. Acest virus produce epizootii în fazele de erupţie şi criză, omizile virozate se retrag la baza tulpinii şi se colectează uşor pentru fabricarea biopreparatului. Omizile cu viroze sunt recoltate din salcâmete sau arboretele de plop şi salcie, în vederea preparării unei pudre prin macerare sau atomizare. În natură, răspândirea virozelor este favorizată de vânt, precipitaţii şi insecte entomofage. 4.1.2. Bacteriile Bacteriile sunt microorganisme unicelulare cu hrănire heterotrofă, saprofitică sau parazitică. Majoritatea speciilor entomopatogene cresc uşor şi se dezvoltă pe medii artificiale, ceea ce a permis producerea biopreparatelor pe cale industrială. Bolile bacteriene încep prin invadarea hemocelului în care bacteriile pătrund din intestin sau prin răni exterioare, apoi se multiplică în masă şi produc septicemie. Unele bacterii, odată cu sporularea, produc cristale proteice, care acţionează ca un insecticid de ingestie puternic, producând paralizia şi străpungerea intestinului. Cristalele proteice se dizolvă în mediul alcalin, iar intestinul cu acelaşi PH, favorizează acest proces. Se cunosc peste 90 de specii entomopatogene care acţionează asupra insectelor prin produsele toxice ale activităţii lor metabolice. Dintre bacteriile cristalogene fac parte numeroasele tulpini ale speciei Bacillus thuringiensis. Izolat pentru prima dată în 1902 (Japonia) din larve de Bombyx mori, prin utilizarea lui în practică, a devenit cel mai important agent microbian de combatere a insectelor din silvicultură. În prezent se utilizează biopreparatele de B. thuringiensis, varietatea Kurstaki împotriva defoliatorilor (cei cu sensibilitate ridicată sunt: Tortrix viridana, Malacosoma neustria, cotarii, Hyphantria cunea, etc). Biopreparatul acţionează după consumarea frunzelor tratate, acesta aplicându-se când majoritatea larvelor sunt în vârsta a doua. După ingerare, acţiunea patogenă se manifestă prin: încetarea hrănirii, paralizie, eliminarea unui lichid prin orificiile anal şi bucal şi moartea insectelor, după care corpul se brunifică şi miroase neplăcut. Biopreparatele sunt pulberi muiabile care se aplică sub formă de stropiri fine şi ultrafine; moartea insectelor are loc după sporularea şi ingerarea cristalelor proteice (acţiune prin ingestie), în 3-5 zile. Preparatele folosite în ţara noastră sunt: Dipel 8 L, Foray 48 B, Ecotech-Pro, Bactospeine-PM etc; sunt selective, nu acţionează asupra faunei utile şi stabilităţii biocenozelor forestiere. Împotriva coleopterelor se folosesc biopreparatele de B. thuringiensis, varietatea tenebrionis şi împotriva dipterelor varietatea israeliensis. 4.1.3. Ciupercile Au fost primele organisme găsite ca producătoare de boli la insecte. Sunt plante inferioare lipsite de clorofilă. Prima semnalare a fost făcută în 1835, de A. Bassi, care menţionează îmbolnăvirea viermilor de mătase de ciuperca Beuveria bassiana. Se cunosc peste 500 de specii entomopatogene care produc epizootii naturale şi menţin echilibrul în cadrul biocenozelor forestiere. Ciupercile infectează, în principal, prin tegument sau diferite orificii ale corpului (stigme), prin hrănire, fiind favorizate de căldură şi umiditate. Decesul gazdelor se produce după 5-14 zile de la infectare. După moartea gazdelor, 14
miceliul se dezvoltă puternic, umple cavitatea generală, apoi iese afară prin cuticulă, acoperă întreg corpul şi fructifică, cu diferite coloraţii în funcţie de specie; la început corpul insectei este moale, apoi devine dur şi mumificat. Miceliul ciupercilor pătrunde prin tegument datorită unor acţiuni chimico-mecanice, astfel, enzimele secretate degradează cuticula şi permite înaintarea acestuia spre cavitatea generală. Insectele infestate devin agitate, au mişcări necoordonate şi cu tendinţa de a migra spre locurile înalte, iar cele subterane, de a ieşi la suprafaţa solului; la infecţia prin cuticulă se observă pete galbene sau castanii, care se întind pe corp. Răspândirea sporilor ciupercilor se face cu ajutorul vântului şi al apei; ciupercile distrug ţesuturile insectei şi astupă traheele, fapt ce duce la asfixie. Ciupercile entomopatogene produc boli numite muscardinoze. Cea mai importantă este ciuperca Beuveria bassiana care produce muscardina albă, în care corpul gazdei este umplut cu un miceliu alb; polifagă îmbolnăveşte peste 100 de specii de insecte (multe specii de Lepidoptera, ColeopteraCurculionidae, Cerambycidae, Ipidae); Metarrhizium anisopliae produce muscardina verde larvelor de Scarabeidae. Există şi alte genuri de ciuperci care produc îmbolnăviri ale insectelor (Alternaria, Fusarium, Spicaria, Cephalosporium, Cladosporium, Trichothecium). Dintre biopreparatele puse la dispoziţia silvicultorilor se pot enumera: preparatul românesc Muscardin, din SUA, Beuveria spores, ambele pe baza ciupercii Beuveria bassiana şi Boverin produs în Rusia pe baza ciupercii B. densa. 4.1.4. Protozoarele Protozoarele sunt organisme care parazitează insectele; un rol important îl joacă microsporidiile, care sunt paraziţi endocelulari. Infecţia se produce prin intermediul insectelor entomofage parazitoide sau prin ingerarea sporilor de către larvele gazdă; la unele Lepidoptera se transmite de la o generaţie la alta, prin intermediul ouălor depuse de femelele infectate. Protozoarele au un spectru larg de acţiune, în anumite cazuri pot provoca infecţii şi la vertebrate; au o acţiune lentă asupra gazdei (de la câteva zile, până la câteva luni) şi au o mare perspectivă pentru a fi utilizate în procesul de reglare a populaţiilor dăunătoare. Până în prezent nu s-au realizat biopreparate deoarece au un ciclu biologic scurt, cuprins între 3-9 zile. Se cunosc peste 200 de specii de protozoare care afectează, în special, larvele de Lepidoptera. Pentru combaterea viermilor albi din sol, s-a utilizat microsporidia Nosema melolonthe care a produs epizootii cu o infecţie a populaţiei de 50%; alte specii, Nosema lymantriae şi N. tortricis, atacă speciile de Lymantria şi respectiv de Tortricidae. O caracteristică generală a microorganismelor entomopatogene este că nocivitatea lor este condiţionată de starea fiziologică precară a insectelor-gazdă, produc îmbolnăviri la populaţii slăbite, aşa cum sunt omizile defoliatoare în fazele de erupţie şi criză. 4.2. Zoofagii 15
Sunt organisme animale care trăiesc pe seama speciilor de insecte dăunătoare fitofage. Zoofagii prezintă două componente principale: parazitoizii, insecte care, de obicei, trăiesc în corpul gazdei, deci sunt de talie mai mică decât acestea şi prădătoare, care se hrănesc cu prada; în general, sunt de dimensiuni mai mari. Zoofagii fac parte din grupe sistematice diferite, după cum urmează: nematode, artropode (acarieni, insecte), dintre nevertebrate, şi reptile, păsări şi mamifere dintre vertebrate. Organismele parazitoide şi prădătoare constituie fauna utilă din biocenoze cu rol în reglarea populaţiilor dăunătoare de insecte. 4.2.1. Nematodele Sunt viermi cilindrici, cu corpul segmentat, în general ca paraziţi ai insectelor. Parazitarea se petrece prin penetrarea nematozilor prin cuticula insectelor, unde se înmulţesc şi produc moartea insectei sau sterilitatea prin atrofierea organelor de reproducere. S-au elaborat reţete pentru înmulţirea nematozilor pe medii artificiale, astfel încât se pot produce nematozi pe cale industrială, utilizaţi în combaterea insectelor dăunătoare, în special din Lepidoptera. Parazitarea este mai mare în locurile unde umiditatea este mai ridicată. Din familia Mermithidae, speciile Mermis albicans şi Megalomermis melolonthae parazitează larvele de Scarabeidae, Complexomermis elegans parazitează omizi de Lymantria dispar şi de Operophthera brumata. Nematozii din genul Delademus se folosesc în combaterea femelelor de Sirex. La gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata), în condiţii favorabile de umiditate a solului, parazitarea cu nematodul Hexamermis albicans depăşeşte, în mod obişnuit, peste 60% şi se fac cercetări pentru utilizarea acestuia.
Fig. 28. Phytoseiulus persimilis 4.2.2. Acarienii Sunt organisme animale de dimensiuni mici (0,1-2 mm), cu forma corpului ovală sau vermiformă; majoritatea lor sunt zoofage. Acarienii prădători se hrănesc cu acarienii fitofagi (din grupa Tetranichidelor), care dăunează în sere, în plantaţii pomicole (Phytoseiulus persimilis, Typhlodromus pyri, Amblyseius) (fig. 28). Unele specii consumă tripşi, molii şi unele stadii de dezvoltare ale speciei Trialeurodes vaporariorum. 16
4.2.3. Insectele entomofage Sunt grupate în insecte prădătoare şi parazitoide. Insectele prădătoare se hrănesc cu diferite specii de insecte dăunătoare, atât în stadiul de larvă, cât şi de adult; aparţin mai multor ordine sistematice, după cum urmează: Ordinul Coleoptera este foarte bogat în specii prădătoare din mai multe familii: F. Carabidae (gândacii alergători), cuprinde gândaci de talie mijlocie, cu antene setiforme, picioare adaptate la alergat, cu mandibule puternice atât la larve cât şi la adulţi, multe având culori metalice şi întunecate; larvele sunt oligopode, cu plăci chitinoase pe corp. Speciile de carabide: Calosoma sycophanta, C. inquisitor şi Carabus sunt răspândite în pădurile infestate cu defoliatori şi consumă omizi (o familie de C. sycophanta, împreună cu urmaşii săi consumă într-un an, în focarele de Lymantria dispar, până la 6000 de omizi şi pupe) (fig. 29).
Chantaris obscura Fig. 29
Coccinella septempunctata
F. Cicindellidae (repezii) cuprinde gândaci de talie mijlocie având corpul în formă de vioară în culori vii cu reflexe metalice, cu antene filiforme şi mandibule puternice, ascuţite la vârf (sunt multe specii din genul Cicindella răspândite în pădurile de fag şi stejar, fig. 44). Larvele lor sunt, de asemenea, prădătoare, stau ascunse ziua în galerii verticale săpate în pământ. F. Chantaridae este alcătuită din gândaci de talie mijlocie, forma corpului îngustată şi tegumentul mai puţin chitinizat; foarte răspândite sunt speciile genului Chantaris: Ch. fusca, Ch. obscura etc. F. Coccinellidae (buburuze), cuprinde gândaci mici, cu corpul ca o hemisferă, cu antene scurte; larva oligopodă, ovală şi corpul bombat; trăiesc în coloniile de afide (păduchi de frunze) pe care îi consumă, de asemenea, ouă, larve şi pupe de Chrysomelidae. Cea mai comună este Coccinella septempunctata (fig. 29); Chilocorus bipustulatus se hrăneşte cu păduchi ţestoşi 17
(Diaspididae). F. Cleridae--insecte prădătoare care se întâlnesc pe trunchiul arborilor şi vânează gândacii de scoarţă (Ipidae), în toate stadiile. Clerus (Thanassimus) formicarius (fig. 30) este un gândac asemănător cu o furnică.
Formica rufa
Forficula auricularia Fig. 30
F. Dermestidae--conţine gândaci de talie mică, cu corpul mai mult cilindric şi antene măciucate; Dermestes lardarius (fig. 30) şi D. erichsoni se concentrează în focare de Lymantria dispar, unde se hrănesc cu ouă. De asemenea, se găsesc în colecţiile vegetale şi animale, unde produc pagube. Ordinul Hymenoptera, F. Formicidae-cuprinde speciile de furnici, care au o contribuţie importantă în combaterea biologică din păduri, reprezentate prin: Formica rufa, F. pratensis, F. polyctena (fig. 30). S-a constatat că un număr de 4-5 cuiburi/ha sunt suficiente ca să regleze populaţiile de insecte defoliatoare, încât să nu producă pagube de importanţă economică; se hrănesc cu larve şi pupe de Tortrix viridana, Lymantria dispar, L. monacha, cotari etc. Ordinul Dermaptera este reprezentat de urechelniţă (F.Forficulidae-Forficula auricularia, fig. 30), care are corpul turtit dorso-ventral, cu aripi scurte şi cu o pereche de cerci mari, încovoiaţi, curbaţi ca un forceps; deşi este preponderent fitofagă (se hrăneşte cu flori şi fructe) se concentrează
18
în focarele de omizi defoliatoare, mai ales de Tortrix viridana, unde consumă omizi, pupe (dar şi păduchi de frunze - Aphididae).
Raphidia sp. Fig. 31 Ordinul Mantodea cuprinde insecte cu metamorfoză completă. În ţara noastră există două specii: Mantis religiosa şi Empusa fasciata; călugăriţa (F. Mantidae-Mantis religiosa, fig. 31) este o insectă de talie mare, cu un protorace lung şi picioarele anterioare adaptate pentru apucat prada; depune ouăle întro ootecă mare, lipită de plante şi expusă la soare; este prădătoare şi se hrăneşte cu multe insecte pe care le vânează stând la pândă (prezintă şi fenomenul de canibalism, îşi devorează masculul după împerechere). Ordinul Odonata cuprinde insecte numite libelule, cu dimensiuni mari, metamorfoză incompletă, care trăiesc în apropierea apelor (larvele sunt acvatice); prezintă aripi transparente cu irizaţii 19
metalice, fiind bune zburătoare, prind prada din zbor (Calopteryx virgo - vânează insectele de pe arbori, fig. 31). Ordinul Plannipenia cuprinde insecte carnivore care fac parte din două familii: Chrysopidae, din care cea mai răspândită este Chrysopa perla, cu corpul moale şi aripi transparente; femela depune ouă pedunculate în coloniile de afide; o larvă consumă pentru dezvoltarea completă 75-160 de păduchi, dar se hrăneşte şi cu larve de gândaci, fluturi şi diptere (fig. 31); a doua familie Myrmeleonidae cu specia Myrmeleon formicarius- leul furnicilor (fig. 31), care are corpul lung şi subţire, ochii mari ca la libelule, dar cu antene mai lungi; larva este mai scurtă, cu aparat bucal foarte dezvoltat; îşi construieşte în nisip nişte pâlnii caracteristice, în fundul cărora stă ascunsă numai cu mandibulele în afară. Larva injectează sucuri gastrice în corpul victimei cu care lichefiază ţesuturile şi apoi se hrăneşte prin sugere; trăieşte în regiuni de răşinoase, pe soluri nisipoase . Ordinul Mecoptera din care cea mai răspândită este specia Panorpa communis (F. Panorpidaemusca scorpion, fig. 31); are o trompă caracteristică, aripile sunt transparente şi pătate puternic cu cafeniu, cu o bandă transversală continuă pe aripile anterioare; masculul are ultimul inel abdominal umflat şi terminat cu un cârlig. Ordinul Rhaphidioptera cuprinde insecte de talie mică, cu multe specii de Rhaphidia (F. Rhaphidiidae, fig. 31); adulţii se recunosc după o prelungire a capului spre partea posterioară, care se uneşte cu protoracele; larve oligopode de tip campodeiform; ambele stadii sunt carnivore, trăiesc în pădurile de câmpie şi de munte, se hrănesc cu ouă de fluturi (Lymantria dispar, L. monacha). Insectele parazitoide sunt în majoritatea lor endoparazite (paraziţi interni) şi puţine ectoparazite (paraziţi externi). Speciile endoparazite se hrănesc în cavitatea generală a gazdei, consumând corpul gras şi alte ţesuturi, fără să atace de la început organe vitale; gazda rămâne în viaţă până la dezvoltarea completă a parazitului; are loc o castrare fiziologică, deoarece organele reproducătoare la insectele parazitate rămân nedezvoltate. Ectoparaziţii sug treptat conţinutul gazdei fixându-se pe corpul ei (sau prin osmoză). Parazitoizii pot fi primari, care se dezvoltă pe specii fitofage, secundari şi chiar terţiari, care se dezvoltă pe parazitoizii primari, respectiv secundari. După gradul de specializare, parazitoizi sunt monofagi, care se dezvoltă pe o singură specie, sau polifagi, pe mai multe gazde; sunt solitari, când în gazdă se dezvoltă un singur parazitoid sau gregari, cu dezvoltarea mai multor parazitoizi. Unii parazitoizi se pot înmulţi prin poliembrionie (Ageniaspis fuscicollis - Encyrtidae). Parazitoizii depun ouăle în gazdă prin perforarea tegumentelor sau lipindu-le pe acestea (larvele neonate pătrund apoi în corp); alţii depun ouă şi larve pe plante, care intră în interiorul gazdei prin hrănire (musca Sturmia scutellata). Există o specificitate faţă de stadiile de dezvoltare a gazdei. Astfel, unii parazitoizi se dezvoltă numai în ouă (oofagi), alţii se dezvoltă şi în stadiile de larvă şi pupă; uneori infestează larvele şi îşi încheie dezvoltarea în stadiul pupal al gazdei
20
(Tachinidae). Viespile parazitoide, himenoptere, se împupează în corpul gazdei, muştele parazite o părăsesc. La insectele parazite, numai stadiul larvar parazitează, în general, adulţii trăiesc liber şi se hrănesc pentru maturare sexuală, cu nectar şi polen. Cele mai importante specii parazitoide aparţin ordinelor Hymenoptera şi Diptera. Parazitoizii oofagi parazitează ouăle şi limitează dăunătorii într-un stadiu inactiv, în care nu produc pagube; sunt viespi (Hymenoptera) cu perioade scurte de dezvoltare, care pot fi înmulţite în fabrici şi lansate apoi în natură, cum ar fi speciile: Trichogramma evanescens, Tr. cacoecie, Tr. embryophagum (F. Trichogrammatidae); sunt polifagi cu gamă largă de gazde (Lepidoptera, Diptera, Coleoptera şi Hymenoptera. Tr. evanescens parazitează peste 150 de specii de lepidoptere (fig. 32).
Anastatus disparis parazitând ouă de Trichogramma evanescensLymantria dispair
Rhyssa sp. Fig. 32
21
Alte specii de parazitoizi oofagi frecvent întâlnite sunt: Anastatus disparis parazitoid specific al ouălor de Lymantria dispar, Ooencyrtus kuwanai în ouăle de Lymantria dispar şi L. monacha, şi Telenomus leviuscullus în ouă de Lymantria dispar şi Malacosoma neustria (fig. 32). Parazitoizi larvari fac parte din Diptera ( în special F. Tachinidae) şi Hymenoptera (F. Braconidae, F. Encyrtidae, F. Ichneumonidae). Tachinidele sunt principalii parazitoizi larvari polifagi, au ca gazde omizele defoliatoare; se întâlnesc frecvent speciile: Exorista larvarum, Compsilura concinnata, Pales pavida, Zenillia libatrix, Carcelia etc. Unele specii parazitează omizile din ultimele vârste şi îşi încheie dezvoltarea în pupele gazdă. Sturmia scutellata parazit al omizilor de Lymantria dispar depune 5000 de ouă pe frunze înaintea omizilor gazdă, ajung în corpul lor odată cu hrana şi o părăsesc odată cu decesul acestora, după care se împupează în sol (fig. 32). Tachina larvarum este polifagă, se dezvoltă în peste 40 de specii de omizi false. Viespile familiei Braconidae parazitează omizile din primele vârste şi cele mai frecvente specii întâlnite în focarele cu omizi defoliatoare fac parte din genul Apanteles, de exemplu A. glomeratus (fig. 32), reduc populaţiile de Lymantria, Malacosoma; Macrocentrus linearis în cele de Tortrix viridana. Specii de Rhyssa (Ichneumonidae) parazitează larvele de insecte xilofage (Siricidae, Cerambycidae) (fig. 32).
Brachimeria intermedia Fig. 33 Paraziţii pupali se găsesc în Hymenoptera (Ichneumonidae, Chalcididae); în cea mai mare parte părăsesc gazda în stadiul de adult prin orificii caracteristice. Dintre Ichneumonidae amintim speciile cele mai răspândite: Pimpla instigator (fig. 33) şi Theronia atalanthae (fig. 33), care parazitează pupe de dimensiuni mari (Lymantria dispar,
22
Malacosoma neustria, Leucoma salicis) şi speciile genurilor Itoplectis şi Ephialtes, care parazitează pupele de Tortrix viridana. Din Chalcididae parazitul cel mai comun şi polifag este (fig. 33). În ultimele două decenii, se utilizează tot mai mult în combaterea biologică o serie de viespi parazitoide, oofage (Trichogramma, Telenomus), înmulţite industrial în biofabrici şi apoi lansate în biocenoze. Se obţin procente ridicate de parazitare a ouălor gazdă, astfel încât sunt eliminate o serie de tratamente cu insecticide. Deşi metoda este aparent costisitoare, devine rentabilă în timp şi păstrează ecosistemele nepoluate. Transferul şi aclimatizarea unor specii de entomofagi dintr-o regiune în alta contribuie la corectarea dezechilibrelor dintre dăunători şi paraziţi, îmbogăţeşte fauna utilă din biocenoze şi elimină dăunările. Astfel, în California (1888) s-a introdus din Australia o buburuză, (Rodalia cardinalis), care a distrus păduchele lânos (Icerya purchasi) din livezile de citrice; în Iugoslavia sau făcut încercări de aclimatizare a unor entomofagi ai speciei Hyphantria cunea introdusă din America de Nord; în America s-au introdus paraziţii oofagi Anastatus disparis şi Ooencyrtus kuwanai pentru stingerea focarelor de Lymantria dispar (prin transferul de depuneri de ouă cu procent ridicat de parazitare). În Europa, primele aclimatizări (Berlese 1911) constau din introducerea în Italia din SUA, a viespii Prospaltella berlesei, pentru a combate păduchele ţestos al dudului (Pseudaulacapsis pentagona); în ultimele decenii s-a introdus P. perniciosi pentru limitarea populaţiilor păduchelui din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus). În prezent s-au acumulat multe date ştiinţifice privind fenomenul de parazitare naturală, s-au determinat mii de specii de paraziţoizi şi prădători, alcătuindu-se adevărate biocenoze parazitare pe diverşi dăunători; un număr special de entomofagi sunt înmulţiţi artificial şi lansaţi în natură, iar pentru ceilalţi se prevăd măsuri de protejare pentru menţinerea şi înmulţirea lor în vederea reducerii populaţiilor de insecte dăunătoare. 4.2.4. Păsări insectivore Dintre vertebrate, păsările (Clasa Aves) insectivore prezintă cea mai mare importanţă în biocenozele arboricole, hrănindu-se cu insecte dăunătoare, mai ales de talie mică. Zilnic pot consuma o cantitate de hrană egală cu masa corpului lor. Chiar şi cele granivore hrănesc puii cu insecte. Păsările insectivore mai importante: Caprimulgus europaeus L. - caprimulgul european, oaspete de vară; Cuculus canorum L. - cucul, oaspete de vară; Upupa epops L. - pupăza, oaspete de vară; Coracias garrulus L. - dumbrăveanca, oaspete de vară; Merops apiaster L. - prigoarea, oaspete de vară, specia Apus apus L. - lăstunul, pasăre migratoare; ciocănitori, păsări sedentare: Picus viridis L., cicănitoarea verde, Dryocopus martius L. - ciocănitoarea neagră, Dendrocopos sp. - ciocănitorile pestriţe, Picoides tridactylus L. -ciocănitoarea de munte etc. 4.2.5. Mamifere insectivore Din clasa Mammalia (mamifere) speciile insectivore aparţin ordinelor Insectivora şi Chiroptera. Ordinul Insectivora are reprezentanţi din familiile: Soricidae cu speciile: Sorex araneus L. -
23
chiţcanul de pădure, Sorex minutus L. -chiţcanul pitic, Sorex alpinus Schinz. -chiţcanul de munte; Talpidae cu specia Talpa europaea L. - cârtiţa şi Erinaceidae cu specia Erinaceus europaeus L. ariciul. Ordinul Chiroptera, familia Vespertilionidae cu speciile: Plecotus auritus L. - liliacul urecheat, Pipistrellus pipistrellus Schreb. - liliacul pitic, Vespertilio murinus L. - liliacul cu păr ruginiu. Utilizarea feromonilor Insectele, sunt o grupă de animale dependente în mare măsură de semnale de natură chimică prin care se emit şi se recepţionează mesaje de importanţă majoră pentru existenţa lor. Aceste mesaje, recepţionate de insecte mijlocesc găsirea hranei, a locului de depunere a ouălor, recunoaşterea itinerarului de deplasare a membrilor coloniei, recunoaşterea membrilor familiei, a arealului ocupat, semnalarea prezenţei duşmanilor, găsirea prăzii etc. În ecosistem circulă un vast flux de informaţii codificate chimic, care mijlocesc majoritatea relaţiilor inter- şi intraspecifice, aceste substanţe se numesc ecomoni (telergoni). Ecomonii se împart în alomoni, care mijlocesc comunicarea interspecifică, şi feromoni, responsabili de comunicarea intraspecifică. Termenul de feromoni a fost introdus de Karlson şi Butenandt (1959). Feromonii sunt produşi de glande exocrine, cu localizare pe suprafaţa corpului, printre celulele epidermice; la Ipidae se găsesc în epiteliul intestinului posterior şi cel al tuburilor lui Malpighi (feromonii sunt eliminaţi odată cu fecalele); la gândacii de bucătărie, glandele care secretă feromonul sexual se găsesc pe toată lungimea tractusului digestiv. Preluarea, decodificarea acestor semnale se fac prin organele olfactive situate pe antene. Există două categorii mari de feromoni: feromoni de acţiune (de declanşare), care induc schimburi de comportament, şi feromoni de dezvoltare (metabolici), care produc indivizilor receptori modificări metabolice. Sunt studiaţi mai mult la insectele sociale. Feromonii de acţiune pot fi clasificaţi în: -
feromoni sexuali care mediază relaţiile între partenerii sexuali, înainte, în timpul şi după
împerechere. Se cunosc trei grupe: atractanţi sexuali, produşi de un sex pentru atragerea sexului opus (de obicei emis de femele); afrodisiaci, produşi de masculi în scopul de a excita femelele şi a le accepta copularea; repelenţi sexuali produşi de aparatul genital mascul şi transferaţi odată cu sperma, care marchează astfel femelele fecundate; -feromoni de marcaj (trasori) cu ajutorul cărora insectele sociale (furnici, albine) trasează drumul către o nouă sursă de hrană; -feromoni de alarmă, care determină un comportament diferit la apariţia duşmanilor (la afide, colonia se dispersează imediat, la albine şi viespi pentru mobilizarea la luptă); -
feromoni de agregare (de asociere) caracteristici insectelor sociale, dar şi lăcustelor,
folosiţi la găsirea unor locuri propice pentru depunerea ouălor; ipidaele le utilizează pentru popularea arborilor lâncezi; -
feromoni necrofori, pentru îndepărtarea indivizilor morţi din coloniile de furnici. 24
Feromonii cei mai cercetaţi sunt cei sexuali şi de agregare, pentru a fi utilizaţi în cadrul biocenozelor forestiere. Utilizarea acestor feromoni s-a realizat pentru prima dată prin folosirea femelelor vii pentru atragerea masculilor, aşa a fost concepută metoda de control a populaţiilor de Lymantria monacha prin femele tinere nefecundate, închise în cuşti cu sită metalică şi prinse cu panouri unse cu clei (elaborată de Dyk şi Ambros); femelele, înmulţite în crescătorii, erau înlocuite la 2-3 zile, deoarece perioada de emisie a feromonilor este mică. După cunoaşterea proprietăţilor acestor feromoni s-a trecut la identificarea structurii lor chimice. Primul feromon care s-a identificat a fost cel al fluturelui de mătase (Bombyx mori), în 1959, denumit bombicol (pentru 6 mg de bombicol s-au sacrificat 500 mii de femele). Odată cu descoperirea unor metode moderne de analiză a substanţelor chimice (cromatografia), s-au identificat feromonii la peste 3000 de specii de insecte. Prin folosirea lor practică în cadrul biocenozelor, feromonii se mai numesc şi generaţia a treia de „pesticide”, cu mari perspective în cadrul combaterii integrate. Prin capcanele feromonale, insectele atrase sunt reţinute şi distruse (capcane adezive, chimice, electrice) sau sunt reţinute vii pentru manipulări ulterioare de tip autocid. În capcane se plasează o doză de feromon emisă treptat şi uniform. Captarea se practică pentru următoarele scopuri: -depistarea prezenţei unui nou dăunător, respectiv a unor noi infestări. Datorită eficacităţii deosebite şi selectivităţii captării, se pot depista specii de insecte la densităţi foarte mici (infestări incipiente); metoda este folosită în carantina fitosanitară; -precizarea ciclului biologic; prin înregistrări zilnice ale capturilor, în corelaţie cu factorii climatici, se poate determina numărul de generaţii; - stabilirea momentelor de combatere se realizează prin trasarea curbelor care evidenţiază începutul, maximul şi sfârşitul împerecherii; se poate stabili perioada maximă de depunere a pontelor, pentru lansarea paraziţilor ovifagi; -supravegherea cantitativă a populaţiei pentru stabilirea oportunităţii aplicării măsurilor de combatere. În funcţie de numărul capturilor realizate în condiţii standardizate de capturare (număr de capcane la ha), tratamentele se vor aplica numai în parcelele unde se justifică economic; - combatereaprin capturarea în masă, în special a masculilor, care trebuie să fie în proporţie suficientă pentru ca femelele din habitat să rămână nefecundate (se apreciază că o capcană feromonală la 50-100 ha, menţine populaţia de Lymantria dispar în densităţi reduse); -combatere prin capturare, sterilizare sexuală şi relansare folosită la metoda autocidă, când, după capturarea masculilor şi după sterilizare, sunt lansaţi în habitat; -combaterea prin capturare, contaminare şi relansare are ca scop declanşarea unor epizootii prin infectarea insectelor cu patogeni specifici, care sunt răspândiţi prin împerechere şi ovipozitare. -prin perturbarea transmisiei feromonale, se dezorientează masculii şi constă în introducerea în ecosistem a unui exces de feromon sau a altor substanţe care blochează recepţia feromonului. Dacă, în timpul împerecherii, atmosfera este impregnată uniform cu feromon, masculii sunt incapabili să găsească femelele, care rămân nefecundate. Se realizează prin evaporatoare distanţate, tuburi, benzi de 25
cauciuc impregnate sau microsurse (microcapsule, fibre cu lumen, de asemenea impregnate). Legat de insectele forestiere, primul feromon sintetizat a fost cel al insectei Lymantria dispar în SUA (1970). La noi în ţară, prin cercetările asupra feromonilor la Institutul de Chimie din Cluj, în anul 1974, s-a sintetizat feromonul indigen al insectei Lymantria dispar - Atralym. Prin rezultatele obţinute, oferta unor feromoni sintetici cu practică în domeniul agricol şi silvic, cercetările se situează la nivel mondial. Astfel, în domeniul forestier, feromonii sintetici furnizaţi sunt: Atralym pentru Lymantria dispar, Atravir pentru Tortrix viridana, Atratyp pentru Ips typographus etc. La lepidoptere predomină feromonii sexuali, la gândacii de scoarţă şi de lemn, cei de agregare. Metoda autocidă sau autocidia Autocidia este o metodă genetică, modernă, utilizată în combaterea biologică a insectelor dăunătoare. Ea se aplică pentru producerea sterilităţii la descendenţi, prin două metode: prin inducerea artificială a sterilităţii şi prin încrucişarea populaţiilor incompatibile genetic. Sterilizarea ca metodă de combatere a dăunătorilor a fost propusă şi aplicată, pentru prima dată, de Knipling (1955, SUA), în combaterea dipterului Cochliomyia hominivorax (care atacă pielea vacilor), utilizând pupe sterilizate cu ajutorul radiaţiilor gamma şi lansate din avion. Acest succes a favorizat intensificarea cercetărilor privind utilizarea metodei la multe specii de insecte dăunătoare. Sterilizarea insectelor poate fi obţinută prin procedee fizice (radiosterilizare) şi pe cale chimică (chemosterilizare). Radiosterilizarea utilizează razele gamma şi X, pentru producerea sterilităţii. Perioada optimă de aplicare este sfârşitul stadiului de pupă sau în primele zile după eclozarea adulţilor, când diviziunea se desfăşoară lent la nivel somatic şi intens la nivelul gonadelor. Prin anumite doze de iradiere se induce sterilitatea la masculi, dar care îşi menţin vigoarea. În celulele gonadelor au loc mutaţii lente, dominante, care împiedică formarea spermei şi dezvoltarea normală a oului după fecundaţie. Chemosterilizarea, ca metodă de combatere a dăunătorilor, foloseşte produse chimice care reduce sau inhibă capacitatea de reproducere a insectelor fitofage. Aceste substanţe pătrund în organismul insectelor prin contact sau ingestie, perturbă formarea celulelor sexuale, reduc sau opresc depunerea ouălor; sunt foarte toxice şi nu se pot aplica direct în biocenoze. Prin acestă metodă s-au combătut cu succes o serie de diptere (Culex pipiens şi Musca domestica). încrucişarea populaţiilor incompatibile genetic se realizează prin introducerea de masculi aparţinând unei rase cu caractere genetice specifice într-o regiune în care se găseşte o altă rasă, care produc descendenţe sterile. Acest fenomen a fost pus în evidenţă, pentru prima dată, la Culex pipiens (1965), pe cale experimentală.
SISTEMATICA INSECTELOR Clasa Insecta, după majoritatea autorilor, cuprinde 32 de ordine împărţite în două subclase:
26
Apterygota şi Pterygota. 1.Subclasa Apterygota cuprinde insecte care, în mod primar, nu au aripi şi posedă o dezvoltare ametabolă. Ordinul PROTURA. Este alcătuit din insecte mici, cu lungimea de 1-1,5 mm, corp moale, alungit, cilindric, ascuţit la capete; fără antene, ochi şi oceli, cu aparat bucal pentru înţepat şi supt; au trei perechi de picioare toracice, prima pereche mai lungă decât celelalte şi îndreptată înainte, ca nişte antene pentru simţul tactil (Acerentomon, fig.34). Proturele trăiesc în medii umede şi anume în litiera pădurii, sub scoarţa arborilor şi prin numărul lor mare transformă şi îmbogăţeşte stratul de detritus. Ordinul DIPLURA. Insectele sunt mici, cu corpul alb, alungit mult, subţire, turtit dorso- ventral, fară ochi şi oceli, cu mărimi sub 10 mm. La unele specii pe segmentele 1-7 poartă apendice scurţi, iar pe ultimul segment abdominal se află doi cerci lungi şi articulaţi. Acestea duc o viaţă tericolă; prin activitatea lor întreţin structura afinată a solului şi contribuie la transformarea lui prin îmbogăţirea cu substanţe prohumice (fig. 34).
27
Lepisma saccharina
Sminthurus sp Fig. 34
Ordinul THYSANURA cuprinde insecte de mărime mijlocie, până la 20 mm, cu aparat bucal masticator, antene lungi, setiforme, ochi compuşi şi oceli; abdomenul poartă ventral apendice rudimentare în formă de stili. Ultima pereche este mai alungită şi împreună cu aparatul caudal, servesc la sărit (fig. 34). Trăiesc în biotopuri diferite, aride, umede, în litiera pădurilor bătrâne, pe trunchiurile copacilor, dar şi în locuinţe (în crăpăturile materialelor de construcţie, colecţii de plante şi insecte). Ordinul COLLEMBOLA cuprinde insecte mici de câţiva mm cu corpul cilindric sau globulos, cu capul prognat şi cu piese bucale slab dezvoltate adaptate pentru lins şi mai puţin pentru masticat. Antenele sunt formate din 3-6 articule; dacă există ochi, sunt alcătuiţi din 8 omatidii. Picioarele sunt simple, tarsul e redus la un articul, terminat cu o gheară şi un empodium. Abdomenul are 6 segmente, pe partea ventrală cu un aparat caracteristic pentru sărit format dintr-un retinaculum şi o furcă (pe segmentele 3 şi 4, fig. 34).Trăiesc în pământ umed, în humus, în litiera pădurilor, sub scoarţa putredă a arborilor, în materii vegetale sau animale în descompunere, sere şi pepiniere (în ultimele două cazuri pot provoca pagube). 2. Subclasa Pterygota Cuprinde insecte caracterizate prin prezenţa aripilor, dispuse pe mezo- şi metatorace. Unele specii au pierdut aripile în mod secundar, datorită modului de viaţă parazitar (Malophaga, Anoplura 74
etc). Dezvoltarea are loc prin metamorfoză şi, în funcţie de aceasta, subclasa se împarte în două diviziuni: Hemimetabola, insecte cu metamorfoză incompletă şi Holometabola, cu metamorfoză completă. 2.1. Diviziunea Hemimetabola Cuprinde insecte cu metamorfoza incompletă la care larvele se aseamănă cu adulţii atât ca morfologie cât şi ca mod de viaţă. Din această diviziune fac parte următoarele ordine: Ordinul EPHEMEROPTERA. Cuprinde insecte aripate cu caractere primitive; numele lor vine de la viaţa scurtă a adulţilor cunoscute sub numele de rusalii sau muşte de o zi. Adulţii au capul mic, turtit dorso-ventral, cu antene setiforme şi piesele bucale rudimentare (adulţii nu se hrănesc). Aripile sunt membranoase, străbătute de numeroase nervuri fine în formă de reţea, cu aripile posterioare mai mici sau care pot lipsi. Prima pereche de picioare este mai lungă şi serveşte la pipăit; vârful abdomenului este prevăzut cu doi cerci lungi şi un filament caudal median (fig. 35). Sunt insecte amfibii, larvele fiind prevăzute cu branhii traheene aşezate pe laturile abdomenului, cu o hrănire fitofagă. Au o viaţă lungă de 3-4 ani şi importanţă piscicolă, servind ca hrană pentru peşti.
Libelula quadrimaculata Phyllodromia germanica Fig. 35 Ordinul PLECOPTERA. Insectele sunt cunoscute sub numele popular de perle. Au capul mare, cu antene lungi filiforme sau setiforme şi aparat bucal de tip masticator slab dezvoltat. Aripile membranoase sunt mari (în repaus îndreptate înapoi depăşesc marginea abdomenului), cele anterioare mai înguste decât cele posterioare; vârful abdomenului se termină cu doi cerci lungi asemănători cu antenele. Adulţii duc o viaţă aeriană (trăiesc 3-25 săptămâni în preajma apelor 75
curgătoare) şi se hrănesc cu alge, frunze şi flori; femelele poartă ouăle la extremitatea abdomenului şi le depun pe apă, din zbor, sub formă de pachet. Larvele trăiesc în mediul acvatic şi respiră cutanat sau prin branhii traheene; duc o viaţă carnivoră hrănindu-se cu viermi şi insecte mici, puţin mobile (stau fixate pe pietre) şi constituie la rândul lor hrană pentru peşti (în special păstrăvi, fig. 35). Ordinul ODONATA. Insectele acestui ordin sunt cunoscute sub numele de libelule, cu talie mijlocie sau mare. Capul este mare, rotund, mobil (se poate roti), cu ochi mari compuşi, bombaţi şi cu 3 oceli aşezaţi pe vertex, cu aparat bucal masticator şi cu antene slab dezvoltate. Au corpul zvelt, lung şi drept, frumos colorat şi cu irizaţii; aripile sunt aproape egale, membranoase şi transparente, cu aspect sticlos. Cele trei perechi de picioare sunt mici, puternice; primele două perechi pot prinde şi reţine prada în timpul zborului. Abdomenul este sesil, cilindric, cu partea ventrală îngustă şi scobită cu un şanţ. Sunt insecte diurne, cu un zbor foarte rapid, răpitoare, fac parte din fauna utilă şi trăiesc în preajma apelor. Împerecherea are loc în timpul zborului şi femela depune ouăle în apă. Larvele sunt acvatice, carnivore, cu un organ special de prins prada, format din labium numit „mască”; respiră cutanat sau prin branhii traheene localizate în partea anală sau rectum; se hrănesc cu protozoare, crustacei mici, insecte şi chiar puiet de peşte. Importanţa economică constă în aceea că se hrănesc cu insectele dăunătoare plantelor. Răspândite de la şes la munte se pot observa la marginea culturilor forestiere unde consumă insectele defoliatoare (fig. 35). Ordinul BLATTARIA. Insectele se numesc popular gândaci de bucătărie. Sunt insecte de talie mijlocie, cu corpul turtit dorso-vental, cu protoracele lat, în formă de disc. Sub torace se găseşte capul mic, prevăzut cu antene lungi setiforme, şi aparat bucal masticator; aripile anterioare (tegmine) sunt reduse, uneori lipsesc, cele posterioare membranoase; picioarele adaptate la mers şi alergat, cu abdomenul prevăzut cu 2 cerci lungi articulaţi. Preferă locurile umbroase, chiar întunecate, în tufişuri, păduri sau locuinţe; majoritatea sunt nocturne, în general omnivore, cu preferinţă pentru vegetale. Femelele depun ouăle într-o ootecă cornoasă, la multe specii purtată la extremitatea abdomenului mai multe zile. În general sunt insecte dăunătoare pentru culturile forestiere tinere, iar în locuinţe distrug alimentele, colecţiile de plante şi insecte, transmit agenţi patogeni periculoşi pentru om. În locuinţe avem specii din familia Blattidae (Blatta orientalis - gândacul negru de bucătărie, Phyllodromia germanica - gândacul roşu de bucătărie, fig. 35). Ordinul DERMAPTERA. Cuprinde insecte cunoscute sub numele de urechelniţe, cu corpul alungit, turtit dorso-ventral, aparat bucal masticator, aripile anterioare tegmine scurte, ca nişte solzi, cele posterioare membranoase, mari, cu nervaţiunea în evantai, în repaus se strâng sub tegmine (multe specii sunt aptere). Abdomenul este puternic chitinizat, prevăzut la vârf cu o pereche de cerci mari, chitinizaţi şi încovoiaţi, în formă de cleşte, de unde denumirea de forficule; este organ de apărare şi atac (acesta poate fi adus deasupra capului şi toracelui, prin îndoirea abdomenului). Urechelniţele sunt insecte frecvent nocturne, trăiesc în locuri umede, în litieră, sub scoarţă etc.; sunt omnivore, se hrănesc cu pradă vie, larve, omizi, pupe, pe care le prind cu cleştii, uneori consumă
30
fructe şi flori. Foarte răspândită este Forficula auricularia (F. Forficulidae), cu o activitate nocturnă, fitofagă (poate fi dăunătoare), dar şi carnivoră, hrănindu-se în focarele de Tortrix viridana cu omizi şi pupe. Ordinul MANTODEA cuprinde insecte de talie mijlocie şi mare, de tip ortopteroid, asemănătoare cu lăcustele, cu corpul alungit, îndeosebi protoracele, capul relativ mic, foarte mobil, cu doi ochi compuşi mari, aparatul bucal masticator, cu piese puternice deoarece sunt carnivore, antene filiforme; tegminele înguste, la femelă adesea mai scurte; picioarele anterioare prehensile (femurele lungi, cu un şanţ în lung, în care se poate aşeza tibia ca lama unui briceag), abdomenul poartă 2 cerci multiarticulaţi. După împerechere femela devorează masculul; depune până la 1000 ouă în 1-4 ooteci, stadiu în care iernează, lipite pe plante mici, pietre. Sunt insecte folositoare, carnivore ca larvă şi adult (Mantis religiosa, Empusa fasciata). Ordinul ISOPTERA. Include insecte Reticulitermes lucifugus asemănătoare la înfăţişare şi viaţă cu furnicile numite termite sau Goniodes dessimilis
Pediculus capith
furnici albe;
Liposcelis divinatorius Fig. 36
termofile, răspândite mai mult în regiunile tropicale şi foarte puţin în zonele temperate; se recunosc după construcţiile de formă conică, înalte de câţiva metri, construite din pământ sau nisip în care trăiesc coloniile (termitiere). Sunt insecte de talie mică şi mijlocie, sociale şi polimorfe. Matca este foarte prolifică, produce zilnic până la 30000 de ouă. Formele aripate părăsesc colonia în zbor în vederea reproducerii când alcătuiesc roiuri de zeci de mii de indivizi. Se hrănesc cu lemn sănătos, uscat sau umed, lemn putred sau humus (găzduiesc în intestinul posterior microorganisme: protozoare flagelate, bacterii) pentru digerarea particulelor de lemn. Unele termite cultivă ciuperci în cuib în camere speciale. Majoritatea termitelor trăiesc în Africa şi Australia. Cele
31
care se hrănesc cu lemn putred (în regiunile tropicale) au rol important în natură, iar cele care consumă lemnul construcţiilor sunt foarte dăunătoare. În ţara noastră sunt prezente două specii: Reticulitermes lucifugus (fig.36) răspândită în sudul ţării şi Calotermes flavicollis. Ordinul MALLOPHAGA. Cuprinde insecte mici de 0,8-14 mm, ectoparazite pe pielea păsărilor (mai puţin a mamiferelor), numite căpuşe sau păduchi de pene. Acestea se hrănesc cu resturi ale epidermei, cu peri, puf sau sânge uscat; produc iritări şi mâncărimi, astfel încât animalele se scarpină şi sângerează. Au capul mai lat decât toracele, cu aparatul bucal pentru rupt şi masticat, ochii compuşi reduşi, antenele scurte (la unii masculi transformate în organe de prins), au pierdut aripile datorită vieţii parazitare (apterism secundar) (fig. 36); ouăle sunt lipite pe păr sau fulgi. Se cunosc peste 3000 de specii, pentru fiecare specie-gazdă există cel puţin un ectoparazit (Goniodes dessimilis, paraziteazză pe Tetrao urogallus). OrdinulANOPLURA. Cuprinde păduchii adevăraţi cu lungimea corpului de 2-5 mm, turtiţi dorso-ventral şi culoare albă-cenuşie. Sunt ectoparazite pe mamifere, cu aparatul bucal pentru înţepat şi supt, în formă de trompă retractilă, pentru sugerea sângelui, ochii compuşi rudimentari, aptere; tarsele dintr-un articul şi o gheară recurbată formează un cleşte cu un dinte al tibiei. Ouăle sunt lipite unul câte unul pe firul de păr (Haematopinus suis, parazitează pe Sus scrofa; Pediculus capitis parazitează omul, fig.36). Ordinul PSOCOPTERA include insecte de dimensiuni mici, cu capul mobil, antene lungi, setiforme, cu sau fără aripi; trăiesc în habitate foarte variate: litieră, sub muşchi, sub scoarţa copacilor, în locuinţe, biblioteci, colecţii de plante, insecte şi depozite alimentare (Liposcelis divinatorius, fig. 36). Ordinul THYSANOPTERA. Tisanopterele sunt insecte mici, majoritatea de 1 mm lungime (până la 5mm), cu capul hipognat, cu aparatul bucal asimetric, adaptat pentru înţepat şi supt, antene filiforme (formate din 6-9 articule), cu aripi înguste şi membranoase, cu peri lungi pe marginea lor (există şi specii aptere). Sunt insecte fitofage şi produc pagube culturilor horticole (puţine sunt zoofage). Se împart în două subordine: Terebrantia la care femelele au ovipozitor sau terebră şi subordinul Tubulifera cu femelele fără ovipozitor, ultimele segmente abdominale terminându-se sub formă de tub. Haplothrips tritici - tripsul grâului atacă inflorescenţele de grâu (fig. 37). Ordinul ORTHOPTERA cuprinde insecte de mărimi mari şi mici, cu cap ortognat, aparat bucal masticator, cu ochi compuşi mari şi adesea, 3 oceli dispuşi în triunghi pe vertex, antene setiforme sau filiforme; protoracele este mare, cu pronotul neted sau carenat, cu aripile anterioare tegmine şi mai înguste decât cele posterioare care sunt membranoase, mai late şi strânse în falduri în lungul corpului. Picioarele sunt lungi, în special cele posterioare adaptate pentru sărit, iar la unele specii cele anterioare adaptate la săpat (Gryllotalpa). Abdomenul prezintă 2 cerci uniarticulaţi (la masculi servesc ca organ prehensil) şi uneori şi cu stili; oviscaptul este diferit: în formă de secere, sabie, tub cilindric, în funcţie de locul unde sunt depuse ouăle (în pământ, în frunze, pe scoarţă, în lemn). Masculii prezintă organe de stridulaţie. Pentru năpârlire larvele se agaţă de un suport cu
32
capul în jos. Sunt monovoltine, fitofage, zoofage sau omnivore. Dăunătoare sectorului forestier sunt următoarele familii: Gryllidae - greierii (Gryllus, fig. 37) care distrug seminţele încolţite şi plantulele; Gryllotalpidae cu specia Gryllotalpa gryllotalpa - coropişniţa (fig. 37), Acrididae (Locusta migratoria lăcusta migratoare, Calliptamus italicus - lăcusta italiană şi Tettigoniidae (Tettigonia viridissimatrăieşte la margine pădurilor şi se hrăneşte cu ace şi frunze tinere, fig. 37).
Tettigonia viridissima
Gryllotalpa gryllotalpa Fig. 37
Ordinul HETEROPTERA cuprinde insecte denumite popular ploşniţe. Sunt insecte de talie mică şi mijlocie, cu aparat bucal pentru înţepat şi supt, cu baza rostului îndepărtată de coxele anterioare; aripile anterioare sunt hemielitre, iar cele posterioare membranoase (există şi specii aptere); buza inferioară are forma unui jgheab care adăposteşte mandibulele şi maxilele; pronotul este trapezoidal sau în formă de patrulater; multe specii au glande care secretă substanţe cu miros neplăcut. Se împart în două subordine Hydrocorise - ploşniţe de apă şi Geocorise - ploşniţe terestre, în care se includ speciile dăunătoare, majoritatea lor fiind fitofage (sunt şi specii prădătoare - folositoare, din F. Pentatomidae). Câteva exemple: ploşniţa cerealelor Eurygaster integriceps atacă culturile de grâu, iar Cimex lectularius (F.Cimicidae) ploşniţa de pat este apteră. Ordinul HOMOPTERA cuprinde insecte de mărimi diferite (0,5-2 cm), cu corpul de formă convexă (rareori turtit dorso-ventral), existând specii cu formaţiuni pe cap (fulgoride) sau pe torace (membracide) care le dau o înfăţişare curioasă; capul este hipognat sau ortognat, cu aparatul bucal de înţepat şi supt; antene filiforme, aripile cu aceeaşi consistenţă, membranoase, în repaus sunt aşezate ca un acoperiş de casă (sunt şi generaţii aptere). Homopterele au glande ceriere, ale căror secreţie maschează adevărata culoare a corpului (afide, coccide etc); la unele coccide există celule secretoare de lac; se reproduc sexuat şi pe cale partenogenetică. Sunt specii exclusiv fitofage, întreg 79
ciclul lor de dezvoltare se petrece pe plante; unele specii sunt vectori de virusuri (Myzodes pesicae, Aphis fabae); dejecţiile zaharoase (rouă de miere) favorizează dezvoltarea ciupercilor; se găsesc în natură
grupate sub formă de colonii. Se împart în 5 subordine:
Cimex lectularius
Eurygaster integriceps
Psylla alni
Aphrophora salicis
Trialeurodes vaporariorum Fig. 38 -
Aphis fabae
subordinul Cicadina. Se numesc cicade, cu antene biarticulate, ţin aripile în stare de
repaus ca forma unui acoperiş, picioarele posterioare adaptate pentru sărit. Din familia Cicadidae menţionăm specia Tibicina haematodes, care se hrăneşte cu seva stejarilor şi familia Cercopidae, cu specia Aphrophora salicis (fig. 38), dăunătoare pe răchită;
34
-subordinul Psyllina cuprinde insecte mici (2-3 mm), numite purici de plante, antenele alcătuite din 8-10 articule, ultimul cu două sete, picioarele posterioare adaptate pentru sărit. Prin hrănire dăunează frunzele şi fructele, de exemplu Psylla alni (F. Psyllidae, fig. 83); - subordinul Aleurodina - „musculiţe albe”, cuprind insecte mici, cu corpul de culoare galbenă sau roşie, aripile acoperite cu o secreţie albă, de exemplu Trialeurodes vaporariorum (F. Aleyrodidae). -subordinul Aphidina cuprinde insecte numite păduchi de plante, de talie mică (2-6 mm), cu antene formate din 3-6 articule, aripile membranoase, cele anterioare mai mari decât cele posterioare, la unele specii pe al 6-lea segment abdominal, dorsal, se găsesc două tuburi (cornicule); femelele generaţiilor agame, adesea aptere. Se hrănesc pe multe specii lemnoase şi erbacee (deseori la locul atacat formează gale), cele mai importante familii sunt: Aphididae (Aphis fabae, fig. 38, dăunătoare la plantulele de fag prin sugerea frunzelor), Pemphigidae (Pemphigus spirotecae, fig. 39, produce gale pe
Parthenolecanium corni
peţiolul de plop);
frunzelor
Pemphigus spirotecae
Lepidosaphes ulmi Fig. 39 -subordinul Coccina
cuprinde păduchii ţestoşi, cu
corpul globulos protejat de
un scut ceros cu exuvii
larvare, au un dimorfism
sexual foarte pronunţat, cu
femele aptere, imobile, şi
masculii numai cu prima
pereche de aripi şi antene
dezvoltate; trăiesc fixate cu
rostrul pe diferiţi arbori şi
35
arbuşti pe care îi debilitează prin sugere. Speciile dăunătoare aparţin familiilor: Pseudococcidae, cu corpul acoperit cu o secreţie ceroasă sub formă de granule, asemănătoare cu făina: Lecaniidae (Parthenolecanium corni, fig. 39), Diaspididae (Lepidosaphes ulmi, fig.39). 2.2. Diviziunea Holometabola Include insecte cu metamorfoză completă (cu stadiul pupal) la care aripile se dezvoltă intern şi larvele diferă de adulţi prin morfologie şi mod de viaţă. Din această diviziune fac parte următoarele ordine: Ordinul PLANIPENNIA cuprinde insecte asemănătoare cu libelulele, au antene lungi filiforme, aparat bucal masticator; larvele (unele acvatice) cu aparat bucal pentru supt, injectează prada cu sucuri gastrice şi după lichefierea ţesuturilor, le sug; tubul digestiv este închis şi excrementele sunt eliminate prin năpârlire la transformarea în stadiul de adult. Pupele sunt de tip liber, adăpostite într-un cocon; majoritatea trăiesc în ţinuturile calde ale globului; sunt insecte prădătoare atât ca larvă cât şi ca adult (Chrysopa perla - F. Chrysopidae; Myrmeleon formicarius - F. Myrmeleonidae). Ordinul MECOPTERA cuprinde insecte de talie mică şi mijlocie, au capul ortognat, mobil, prelungit cu o trompă, antene lungi şi subţiri, aripile mari, cu omizile care prezintă opt perechi de picioare abdominale; pupele sunt de tip liber. Adulţii şi larvele sunt carnivori, specie foarte comună, numită şi „musca scorpion” Panorpa communis - (F. Panorpidae). OrdinulRHAPHIDIOPTERA. Majoritatea insectelor sunt de talie mică, cu capul hipognat, antene filiforme, aparatul bucal masticator; capul are o prelungire ca de gât în partea dinapoi, unde se uneşte cu protoracele, care este şi el lung şi îngust; aripile sunt lungi şi înguste, femelele posedă un oviscapt lung şi subţire; larvele sunt de tip campodeiform, pupele de tip liber. Sunt insecte folositoare, carnivore (atât adulţii cât şi larvele). Sunt comune în pădurile de foioase şi răşinoase, speciile de Rhaphidia - (F. Rhaphidiidae). Ordinul APHANIPTERA cuprinde puricii, care sunt insecte mici cu corpul turtit lateral, parazite pe animale cu sânge cald (păsări, mamifere); larvele sunt apode, se hrănesc cu resturi organice animale şi vegetale, pupele de tip liber adăpostite într-un cocon (Pulex iritans, fig. 40). Ordinul TRICHOPTERA include insecte numite frigane la care adulţii au aspect de molii, cu antene setiforme, lungi, aparat bucal pentru lins şi supt sau rudimentar; aripile membranoase, acoperite cu peri scurţi mătăsoşi; larvele sunt acvatice, eruciforme sau campodeiforme (primele trăiesc într-un tub format din diferite materiale prinse cu fire de mătase); majoritatea larvelor trăiesc în apele curgătoare şi constituie hrană pentru peşti (în special pentru păstrăvi); pupele sunt de tip liber şi mobile.
36
Tipula paludosa Fig. 40 Ordinul DIPTERA cuprinde insectele numite muşte şi ţânţari cu peste 85 mii de specii; au numai aripile anterioare, cele posterioare s-au transformat în balansiere (organe de echilibru); capul prognat, mobil, cu ochii compuşi mari, de regulă despărţiţi şi pe vertex cu 3 oceli; antenele pot fi scurte (muşte) sau lungi cu numeroase articule (ţânţari); aparatul bucal variat: pentru supt, tăiat şi supt, şi pentru înţepat şi supt; toracele cu o chetotaxie caracteristică (peri şi solzi), cu mezotoracele foarte dezvoltat; ultimul tars este prevăzut cu 2 gheare şi cu formaţiuni adezive ca nişte periniţe (pulvili, arolium, empodium). Larvele sunt apode: eucefale, hemicefale şi acefale, se deosebesc după numărul stigmelor şi dispoziţia acestora; pupele de tip coarctat (uneori libere sunt mobile). Femelele depun de la câteva ouă până la câteva mii, în general albe şi alungite, majoritatea lor sunt ovipare. Modul de hrănire este foarte diferit, unele se hrănesc cu sânge, sevă, polen, cu materii organice de natură vegetală şi animală în putrefacţie, altele sunt răpitoare, parazite sau formează gale. Se împart în două subordine: -subordinul Nematocera (ţânţarii); adulţii prezintă antene lungi (din 10 articule) şi palpi maxilari lungi; larvele sunt eucefale sau hemicefale; pupele de tip liber. Specii dăunătoare fitofage se găsesc în familia Tipulidae (Tipula paludosa) şi familia Cecidomyidae (ţânţăraşi producători de gale). Culicidele cuprind ţânţari, la care femelele sug sângele de la om şi la mamifere, iar masculii sunt fitofagi, hrănindu-se cu nectar şi substanţe dulci (larvele şi pupele sunt acvatice); -subordinul Brachycera (muşte); adulţii sunt prevăzuţi cu antene aristate (din 3 articule, ultimul cu o aristă), ochii bine dezvoltaţi (la masculi se ating pe vertex); larvele sunt acefale, mai rar eucefale, iar pupele coarctate. Multe specii sunt fitofage şi zoofage dăunătoare în domeniul agricol şi foarte multe sunt folositoare, deoarece trăiesc pe seama substanţelor organice în descompunere sau sunt entomofage (F. Tachinidae, F. Sarcophagidae). Ordinul HYMENOPTERA include albinele, bondarii, viespile şi furnicile (peste 100 mii de specii); au dimensiuni variabile (0,5-50 mm), cu ochi bine dezvoltaţi, cu antene de regulă filiforme, aparat bucal de tip masticator (Symphita) sau pentru lins (albine); abdomenul poate fi legat mobil cu 37
toracele (metatoracele fuzionează cu primul segment abdominal alcătuind un propodeum) sau printr-o bază lată (sesil); aripile sunt membranoase, transparente, cele posterioare mai scurte şi mai înguste (sunt şi forme aptere, la coloniile de furnici); la unele specii (mai ales la cele sociale) ovipozitorul s-a transformat în ac cu venin, cu rol în apărare şi atac, în legătură cu o glandă cu venin; ouăle sunt, de obicei, ovale sau cilindrice (la unele specii parazite au un pedicel lung); larvele sunt variabile: polipode (omizi false - Diprionidae), oligopode, albe şi fără ochi (Siricidae) sau apode; capul mic, fără ochi (cele entomofage); pupele de tip liber, la multe specii adăpostite într-un cocon din fire de mătase (secretate de larve) sau într-o cămăruţă în sol; se înmulţesc gamogenetic uneori şi partenogenetic. Speciile fitofage sunt dăunătoare prin stadiul larvar (defoliatoare, rod în lemn sau produc gale), iar cele zoofage sunt endoparazite în stadiul larvar pe insectele dăunătoare. Se împarte în două subordine: -
subordinul Symphita - insecte cu abdomenul sesil, cu larve polipode, la familiile
Diprionidae şi Tenthredinidae (omizi false) şi oligopode la Siricidae; ovipozitorul cu aspect de ferăstrău; -subordinul Apocrita - insectele au abdomenul peţiolat; larvele sunt apode; sunt puţine specii fitofage, dăunătoare (F. Cynipidae), cele mai multe folositoare prin parazitare (F. Ichneumonidae, Braconidae, Chalcididae, Encyrtidae, Trichogrammatidae, Scelionidae) sau prădătoare (Formicidae). Ordinul COLEOPTERA. Cuprind insecte numite gândaci (cu peste 320 mii de specii), cu dimensiuni variabile de la 0,5-155 mm şi culori variate, aparat bucal în general de tip masticator, cu ochi faţetaţi care uneori lipsesc; antenele nu depăşesc 11 articule, picioare pentru mers şi alergat (dar şi cu alte adaptări); aripile anterioare puternic chitinizate (elitre) acoperă, în general, întreg abdomenul (la Staphyllinidae şi Meloidae mai scurte), cele posterioare sunt membranoase, servesc la zbor şi, în repaus, sunt pliate (uneori lipsesc la Carabidae şi Tenebrionidae); la unele specii capul este prevăzut cu un rostru (Curculionidae), la altele se termină prelungit într-un pigidium (Scarabeidae). Dezvoltarea este holometabolă (excepţional hipermetabolă la Meloidae); larvele sunt oligopode, apode, cu aparat bucal masticator; pupele sunt libere (la Coccinellidae pupa este obtectă); durata unei generaţii este variabilă (de la câteva generaţii pe an la Chrysomellidae până la mai mulţi ani pentru o generaţie la Scarabeidae şi Elateridae); după regimul de hrană variat sunt: fitofage, zoofage, necrofage; multe specii sunt dăunătoare în păduri, dăunările fiind produse, în special, de larve (sunt cazuri când şi adulţii produc daune la Ipidae, Anobiidae, Chrysomellidae, Scarabeidae); dăunează toate organele arborilor, precum şi materialul lemnos doborât şi fasonat. Se împarte în două subordine: -subordinul Adephaga cuprinde insecte prevăzute cu 3 perechi de palpi şi 2 gheare la picioarele larvelor; în general sunt zoofage, prădătoare (Carabidae şi Cicindellidae) dar şi specii acvatice (Dytiscidae, Gyrinidae); -
subordinul Polyphaga - insecte cu o singură gheară pe picioarele larvare; cuprind multe
specii dăunătoare, dar şi unele folositoare (tratate la combaterea biologică). Ordinul LEPIDOPERA. Se numesc popular fluturi şi cuprind peste 140 mii de specii; cu anvergura de la 3-300 mm; antenele sunt formate din multe articule, sunt mai dezvoltate la masculii unor specii (caracter de dimorfism sexual); aparatul bucal tipic este de supt, la cele primitive de tip ortopteroid; aripile sunt bine dezvoltate, lungi şi late, de obicei cele anterioare mai mari decât cele posterioare (la unele specii pot lipsi), membranoase, acoperite cu solzi care provin din transformarea 38
perilor, peri mici, cu combinaţii de culori, desene şi nervaţiuni, care constituie elemente în determinarea speciilor. Abdomenul alcătuit din 10 inele, de regulă, la femele mai dezvoltat decât la mascul, acoperit cu solzi şi peri deşi, coloraţi; ouăle sunt variate ca formă, mărime, structuri, culori şi pot avea diferite ornamentaţii; larvele sunt polipode cunoscute sub numele de omizi, în general cu 5 perechi de pedesspuri (la cotari cu 2 perechi) şi cu aparat bucal masticator; cele care se transformă în femele au o năpârlire în plus; trăiesc pe diferite plante, sau în interiorul diferitelor organe; pupa este, în general, obtectă, iar cremasterul (partea posterioară a abdomenului) prezintă diferite structuri folosite în determinări; în general, sunt monovoltine; foarte multe specii sunt fitofage dăunătoare sectorului forestier şi produc defolierile cele mai importante; sunt şi omizi folositoare, la speciile care produc mătase, Bomyx mori şi Anthaerea pernyi. Se împarte în două subordine: subordinul Jugata (Homoneure), cuprinde lepidoptere primitive, care prezintă o
-
nervaţiune asemănătoare la ambele aripi, cu aparat bucal masticator, iar cuplarea aripilor se face prin jugum (un lob de la marginea aripilor anterioare care se prinde de marginea anterioară a aripilor posterioare); -subordinul Frenata (Heteroneure), cu o nervaţiune diferită a aripilor, cu aparat bucal de supt şi cuplarea aripilor printr-o prelungire a aripilor posterioare, numită frenulum, care se prinde într-un dispozitiv al aripilor posterioare numit retinaculum (în formă de cârlig la masculi şi alcătuit dintr-un smoc de peri la femele); cuprinde speciile fitofage dăunătoare din păduri. Majoritatea insectelor dăunătoare care produc vătămări importante pădurilor se găsesc în cadrul ordinelor: Lepidoptera, Coleoptera, Homeoptera, Heteroptera, Diptera şi Orthoptera. Speciile folositoare care formează fauna utilă aparţin ordinelor: Coleoptera, Hymenoptera, Dermaptera, Plannipenia, Rhaphidioptera, Diptera, Mantodea şi Mecoptera. INSECTE DĂUNĂTOARE ÎN ECOSISTEMELE SILVICE ŞI AGRICOLE În acest capitol se prezintă dăunători prezenţi în ecosistemele silvice şi agricole, care produc pagube frecvente speciilor de plante agricole sau arboretelor. În condiţii climatice deosebite, de cicluri ecobiologice perturbate, pot să apară „noi specii” de dăunători sau specii invazive (introduse din alte regiuni, continente),- dar care în mod curent sunt prezenţi în biodiversitatea ecosistemelor, în populaţii reduse. Capitolul prezintă mai întâi speciile de insecte dăunătoare, cele care produc înmulţiri populaţionale peste pragul economic de dăunare, de altfel care sunt artropodele cu speciile cele mai numeroase din lume. Se are în vedere descrierea unor specii importante din domeniul silvic, agricol, specii comune celor două ecosisteme. Urmează descrierea unor specii de acarieni, nematozi şi vertebrate, care produc dăunări. În prezentarea speciilor s-a avut în vedere specificarea arealului de răspândire, morfologie şi biologie, caracteristicile atacului şi depistarea, prognoza şi combaterea lor. În combatere, pe principiul luptei integrate s-a prezentat măsurile preventive culturale specifice fiecărui dăunător, aplicarea în primul rând a metodelor de combatere biologică şi apoi cele chimice, mai puţin poluante pentru mediu, entomofauna folositoare, animale şi om. LEPIDOPTERE DĂUNĂTOARE F. Lymantriidae 39
Cuprinde fluturi de talie mijlocie şi mare, cu antene, la masculi dublu-pectinate, iar la femele, slab pectinate sau filiforme, trompa redusă, aripile anterioare cu desene mai închise, corpul şi picioarele cu numeroşi peri; omizile sunt păroase, şi pe inelele 9 şi 10, cu negi portocalii, protractili. LYMANTRIA DISPAR L. (O. Lepidoptera -F. Lymantriidae) (omida păroasă a stejarului sau omida cu puncte roşii şi albastre) Este o insectă polifagă, atacă peste 270 de specii lemnoase, în primul rând cvercineele (arboretele de cer, gârniţă, stejar pedunculat, stejar brumăriu, stejar pufos), plopii, salcâmul, fagul, teiul şi acerineele. Suprafeţele infestate se găsesc în principal în Câmpia Română a Munteniei şi Olteniei (40%). S-a găsit în plină gradaţie, cu maximul suprafeţelor defoliate, în anii 1987 şi 1988 (în jur de 600 mii ha), pentru ca în anul 2000 să fie depistată pe o suprafaţă de 24,8 mii ha. Gradaţiile formate în salcâmete, de regulă, s-au stins în mod natural. Morfologie. Adultul este un fluture cu un dimorfism sexual pronunţat. Femela are anvergura aripilor de 55-90 mm, aripile anterioare au o culoare albă-gălbuie, cu benzi în zigzag întunecate ca şi petele de pe margini; antenele dublu-serate şi negre, cu abdomenul mare, greoi, acoperit cu peri deşi brun-gălbui; aripile posterioare mai deschise la culoare. Masculul este mai mic (anvergura de 35-40 mm), cu antene dublu-pectinate şi aripi mai închise la culoare, brun-cenuşii până la cafeniiroşcate; capul şi toracele brun-cenuşii, iar abdomenul subţire şi galben-cenuşiu (fig. 41, 42). Ouăle sunt sferice, uşor turtite la poli (0,8-1,3 mm), de culoare galben-cenuşie; sunt depuse pe trunchiul arborilor sub formă de grămadă (pontă) ovală, de 2/4 cm şi acoperite cu perişori gălbui.
40
Fig. 41. Lymantria dispar L.: Sus: a-femelă depunând ouă; b-femelă; d-mascul; c- pontă; Jos: a-frunze de stejar atacate; b-omidă; c-pupă mascul; d-pupă femelă; (după Novâk şi colab.). Omida neonată este de culoare neagră cu peri foarte lungi (este uşor purtată de curenţii de aer), după 4-5 năpârliri devine matură, prezintă capul galben cu două benzi negre; pe fiecare segment se găsesc şase negi, din care pornesc smocuri de peri lungi; negii mediani de pe primele 5 segmente sunt albaştri, iar pe celelalte segmente sunt roşii; pe segmentele 910 se găseşte o glandă veninoasă, roşie; omida matură poate atinge lungimea de 80 mm. Pupa este brun-negricioasă, cu smocuri de peri galbeni-ruginii, cremasterul alungit în formă de măciucă şi cu numeroase cârlige (lungimea pupei femele până la 40 mm). Biologie. Este o insectă monovoltină. Zborul fluturilor şi împerecherea au loc în iulieaugust (femelele fiind greoaie zboară puţin), ziua, şi durează circa patru săptămâni. După împerechere femela depune ouăle pe trunchiul arborilor, aproape de locul ei de ieşire din pupă, întro singură depunere şi le acoperă cu peri de pe abdomen. Pontele au un număr mediu de 600-900 de ouă, majoritatea lor fiind plasate la baza tulpinilor, până la 3-4 m înălţime, iar în cazul atacurilor puternice şi pe cioate, pietre, în partea mijlocie şi superioară a arborelui. Dezvoltarea embrionară se petrece în primele trei săptămâni de la depunerea ouălor, dar ecloziunea omizilor are loc în luna aprilie a anului viitor (iernează în stadiul de ou). Primăvara, la început, omizile stau împreună pe 41
depunere, în “oglindă”, apoi urcă în coroană şi rod frunzele. Stadiul de larvă durează, în medie, două luni; larvele mascul au cinci vârste, iar cele de femelă, şase vârste (vârstele se pot determina prin măsurarea lăţimii capsulei cefalice). Împuparea omizilor are loc la sfârşitul lunii iunie, între 2-3 frunze legate slab cu fire de mătase, în crăpăturile scoarţei sau la inserţia ramurilor. Stadiul de pupă durează 2-3 săptămâni, după care apar fluturii
Fig. 42. Lymantria dispar. Stg. Omidă; drp. Fluture femel. Caracteristicile dăunării. Deşi atacă multe specii lemnoase, se dezvoltă normal, pe un număr limitat de specii (preferă cvercineele şi salcâmul). În timpul gradaţiilor produce defolieri puternice, uneori repetate 2-3 ani la rând şi, datorită dezvoltării îndelungate a omizilor, distruge şi a doua înfrunzire. Atacurile duc la pierderea parţială şi totală a creşterii anuale, a fructificaţiilor, la uscarea ramurilor şi a vârfurilor. Depistare, prognoză şi combatere. Este unul dintre dăunătorii cu potenţial mare de înmulţire. Depistarea suprafeţelor infestate se face după depunerile de ouă şi după omizi. După stadiul de ou, depistarea se poate efectua din luna septembrie până în luna aprilie anul viitor, prin parcurgerea în diagonală a unei parcele sau grup de parcele şi înregistrarea pontelor depuse. Densitatea populaţiei se determină în stadiul de ou (numărul mediu de ouă/arbore). Fecunditatea (numărul mediu de ouă dintr-o pontă) se determină prin cântărirea a 40-50 de ponte sau a 20 de pupe femele, după care se observă acţiunea entomofagilor asupra acestor două stadii (ouăle ţinute 24 de ore în hidrat de sodiu sau potasiu 10%, vor prezenta omizi păroase, în cele sănătoase, şi larve apode, în cele parazitate; pupele parazitate prezintă orificii de părăsire a parazitoizilor). Primăvara timpuriu se pot observa “oglinzile” cu omizi. Zborul fluturilor este monitorizat cu ajutorul feromonului sexual Atralym. Combaterea se face prin aplicarea unor stropiri cu preparate microbiologice, a unor inhibitori ai enzimelor producătoare de chitină etc., în primele vârste ale omizilor. Se poate face o combatere mecanică prin adunarea şi distrugerea pontelor. 42
LYMANTRIA (OCNERIA) MONACHA L. (omida păroasă a molidului) Este o specie polifagă, care atacă în special răşinoasele, dar se întâlneşte şi pe multe foioase. Preferă, în primul rând, molidul, apoi pinul, bradul, laricele şi duglasul. În ţara noastră este localizat pe molidişurile din Carpaţii Orientali şi produce gradaţii la intervale mari de timp, ultima, cea mai puternică, în anii 1955-1957, pe 60 mii ha în zona Borsec- Broşteni, în prezent găsindu-se în stare de latenţă. Este cel mai important defoliator al răşinoaselor. Morfologie. Adultul prezintă un dimorfism sexual evident, cu aripile anterioare albe, cu desene negre în zig-zag, şi cele posterioare cenuşii; abdomenul este roz cu pete negre. Anvergura aripilor la femelă este de 50-60 mm, cu antenele dublu-serate, iar la mascul, respectiv 35-45 mm, cu antenele dublu-pectinate şi culoare mai închisă (fig. 43). Oul este oval, uşor turtit la poli, cu diametrul de 1 mm; la depunere de culoare roşiatică, apoi devine cafeniu şi cu luciu. Omida neonată are 3 mm lungime, de culoare alb-cenuşie, cu primele două inele mai lăţite şi foarte păroasă, apoi devine cenuşiu-negricioasă; de la vârstele trei şi patru, pe partea dorsală apare o bandă închisă, începând de pe segmentul doi şi întreruptă între inelele 7-9 de o pată albă; pe inelul 2 se află o pată cordiformă neagră; pe fiecare segment se găsesc câte şase negi albaştri, păroşi, iar pe segmentele 9 şi 10 câte un neg mic, galben-roşcat. Omida femelă are şase vârste şi atinge 50 mm lungime, iar omida mascul, respectiv cinci vârste şi 35 mm lungime; vârsta larvară se stabileşte după lăţimea capsulei cefalice sau a excrementelor. Pupa este adăpostită într-un cocon lax, la început verzuie, apoi devine brun-închisă, cu luciu de bronz; dorsal, pe cap şi torace, o mică creastă longitudinală, iar, pe fiecare parte, câte două smocuri de perişori albaştri; pe abdomen smocuri de peri galbeni; cremasterul este conic cu numeroase cârlige. Pupa mascul are 15-18 mm şi cu urma antenelor lată, iar cea femelă, de 20-25 mm, mai lată şi cu urma antenelor îngustă.
43
Fig. 43. Lymantria monacha L.: Sus: a-mascul; b,e-fluturi diferit coloraţi; d-femelă; cmascul în repaus; Jos: a,b-dăunări; c-pontă între solzii scoarţei;d-omidă neonată; c-omidă matură; fpupă mascul; g-pupă femelă; h-pupă între solzii scoarţei(după Novak şi colab.). Biologie. Este o specie monovoltină. Zborul fluturilor se petrece în iulie-septembrie, seara şi în timpul nopţii (sunt atraşi de surse luminoase), când are loc împerecherea şi depunerea ouălor, iar ziua stau în repaus pe tulpini, cu aripile strânse în formă de triunghi. O femelă depune între 100300 de ouă, în mai multe grămezi de 20-140 de ouă, pe partea de jos a trunchiurilor, sub solzii scoarţei, în crăpături, pe muşchi şi lichenii de pe tulpină, iar în gradaţii, pe arbuşti şi sol. După circa o lună de la depunere, se formează omizile (se observă prin transparenţa corionului), dar nu eclozează până în primăvară. Ouăle care iernează, rezistă la temperaturi scăzute de -40°C, la umezeală, şi sunt distruse la temperaturi de 30 şi 40°C şi uscăciune, mai ales în primele zile de la depunere. Primăvara, în aprilie-mai, eclozează omizile, care stau grămadă (în “oglinzi”) şi se 44
hrănesc cu corionul ouălor, apoi se răspândesc în coroană şi consumă mugurii şi acele lujerilor. Omizile, în primele vârste, sunt foarte păroase şi uşor transportate de vânt; când sunt deranjate, se lasă în jos pe un fir de mătase. Dezvoltarea larvară are loc în 7-11 săptămâni, când năpârlesc de 4-5 ori. Împuparea are loc pe ramuri, tulpină, pe arbuşti, pe muşchi sau pe sol. Caracteristicile dăunării. Atacul începe primăvara timpuriu, când mugurii tineri, desfăcuţi, sunt roşi în totalitate; acesta merge de la baza coroanei spre vârf şi din interior spre exterior. Omizile rod acele de la mijloc sau de la bază spre vârf, astfel că o parte din ele nu sunt consumate şi cad pe pământ în cantitate mare; de obicei, o defoliere de 60% cauzează uscarea arboretelor; mai rezistente la aceste atacuri sunt laricele şi pinul. Debilitarea fiziologică a arboretelor favorizează atacurile dăunătorilor secundari (Ipidae, Cerambycidae, Siricidae). Depistare, prognoză şi combatere. Cercetarea staţională se efectuează pe suprafeţele de control. Pentru stadiul de ou, se analizează şi se stabileşte, în perioada 1-30 septembrie, numărul mediu de ouă pe arbore, prin numărarea acestora, sub solzii ritidomului, la 3 arbori situaţi la baza, mijlocul şi vârful versantului. Densitatea populaţiei de larve pe arbore se determină în perioada 15 mai-15 iulie prin inelarea trunchiurilor cu clei, prin stabilirea cantităţii de excremente colectate sub arbori cu ajutorul unor panouri şi prin tratamente forte asupra arborilor de probă. Examinarea stadiului de pupă se face în perioada 10-20 iulie, când se colectează 100 exemplare şi se stabileşte indicele sexual, fecunditatea (prin cântărire) şi procentul mediu de parazitare. Controlul zborului are loc vara cu ajutorul curselor feromonale (cu Atralymon) şi, în funcţie de numărul fluturilor capturaţi / cursă, se determină numărul curselor feromonale necesare pentru anul viitor. Această metodă este generalizată în toate pădurile de molid, brad şi de amestecuri. În funcţie de densitatea dăunătorului se fixează o cursă feromonală la 50-200 ha, care, pe lângă controlul populaţiilor, contribuie, în mod direct, la menţinerea dăunătorului în stare de latenţă. Culorile fluturilor, în special cele mai închise, indică începutul unor gradaţii şi arată că exemplarele sunt viguroase. În combatere se recomandă utilizarea piretroizilor de sinteză (Decis 2,5 EC, Decis ULV, Ripcord 40 EC, Cymbush 25 EC, Dimilin Sc 48 etc.) şi a biopreparatelor (Dipel 8L, Foray, Bactospeine HPWP). F. Tortricidae Cuprinde fluturi mici (molii), cu activitate diurnă sau nocturnă, cu trompa dezvoltată, cu aripile colorate diferit (cele anterioare obişnuit marmorate şi la bază late, cele posterioare uniform colorate şi cu franjuri); cele posterioare, în repaus, se strâng sub formă de evantai. Ouăle sunt aplatizate, omizile cenuşii-verzui, cilindrice, cu capul şi scutul bine chitinizate şi pe corp cu negi prevăzuţi cu peri. Pupele cu şiruri de perişori pe segmentele abdominale şi cremaster diferit de la o specie la alta. Sunt insecte monovoltine. Dăunarea este produsă de omizi, care rod frunze răsucite sau prinse cu fire de mătase, în fructe sau seminţe. Cele mai dăunătoare sunt speciile defoliatoare. TORTRIX VIRIDANA L.(O. Lepidoptera - F. Tortricidae) (molia verde a stejarului sau răsucitorul frunzelor de stejar) 45
Este defoliatorul cu cea mai mare răspândire în arealul stejarului, cu preferinţă pentru gârniţă, stejar pedunculat, stejar brumăriu, stejar pufos şi gorun. Arboretele de cvercinee preferate sunt situate pe dealurile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei, în Câmpia Română şi pe dealurile şi podişul Moldovei.
Fig. 44. Tortrix viridana L.: Sus: a,b-adult; c-depunere de ouă; d-omidă matură; Jos: bpupă; a-frunze atacate şi prezenţa pupelor (după Novâk şi colab.). Morfologie. Adultul este un fluture cu anvergura de 18-25 mm, cu capul, toracele şi aripile anterioare de un verde deschis, iar aripile posterioare şi abdomenul, cenuşii-argintii (fig. 44). Oul este mic, la început, galben, apoi brun, turtit dorso-ventral şi cu diametrul de 0,70,8 mm; ouăle se depun câte două, parţial suprapuse şi acoperite cu o secreţie cenuşie, care se întăreşte şi formează o membrană protectoare. Omida este verde-cenuşie, cu capul negru, pe corp cu negi mici negri, scutul toracal cu două pete negre mari; are cinci vârste larvare şi 18 mm lungime. Pupa este brună, cu vârful abdomenului teşit, cremasterul cu 4 dinţi rotunjiţi. Biologie. Este o insectă monovoltină. Zborul are loc în iunie, în roiuri mici, deasupra coroanei arborilor, fiind favorizat de vremea caldă. Noaptea fluturii sunt atraşi de sursele luminoase, în repaus stau pe faţa superioară a frunzelor. După împerechere, femela depune în medie 60 de ouă (câte două) pe ramurile de 2-3 ani, lângă muguri, la baza cicatricei frunzelor, în crăpăturile scoarţei; majoritatea sunt depuse în partea superioară a coroanei. Iernează în stadiul de ou. Primăvara (aprilie) omizile pătrund în muguri, pe măsură ce se dezvoltă frunzele, acestea sunt roase, iar din vârsta a treia răsucesc frunzele cu care se hrănesc. Împuparea are loc tot în iunie, în frunza răsucită 46
şi durează 2-3 săptămâni. Caracteristicile dăunării. Primăvara omizile neonate rod în interiorul mugurilor (într- un mugure se pot găsi 8-10 omizi), apoi rod frunzele, le răsucesc, începând cu cele din partea superioară a coroanei. Este distrusă prima înfrunzire, iar a doua este atacată frecvent de făinare. Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face în toate stadiile, pentru omizi şi pupe după prezenţa frunzelor răsucite, iar pentru fluturi utilizându-se curse cu feromonul sexual Atravir. Densitatea populaţiei se stabileşte pe baza numărului mediu de masculi capturaţi la o cursă feromonală (determinat în punctele de control), apreciindu-se apoi procentele probabile de defoliere. Dacă numărul de fluturi/cursă feromonală este peste 200, se stabileşte prognoza şi în stadiul de ou (prin analiza a 2 ramuri de la fiecare arbore, luate de la bază, din mijlocul şi din vârful coroanei), calculându-se coeficientul de infestare (număr ouă viabile/muguri) şi apoi coeficientul probabil de defoliere. Fecunditatea medie se determină indirect, prin greutatea medie a pupelor sau exuviilor pupale femele (150 de exemplare). Mortalitatea se apreciază numai în stadiul de pupă. Combaterea se face primăvara, când omizile sunt în primele trei vârste (când începe desfacerea mugurilor şi până când frunzele se individualizează şi ajung la o treime din mărimea lor). CYDIA POMONELLA (O. Lepidoptera - F- Tortricidae) (Viermele merelor) Insecta este răspândită pe toate continentele. În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele. Morfologie. Adultul are anvergura aripilor de 15-20 mm, iar lungimea corpului de 10 mm. Culoarea corpului şi a aripilor este cenuşie-brună (fig. 45). Pe aripile anterioare se găsesc mai multe benzi transversale înguste, de culoare cenuşie-închis. În regiunea apicală a aripilor anterioare se găseşte o maculă semilunară brună, cu luciu metalic, delimitată de un chenar roşietic şi străbătută de trei linii sinuoase aurii. Aripile posterioare sunt brune-roşcat, având reflexe arămii. Marginea apicală a aripilor anterioare şi marginile apicală şi dorsală a aripilor posterioare sunt prevăzute cu franjuri. în stare de repaus, aripile au forma unui acoperiş de casă. Oul este în formă de disc, de culoare albă-verzuie. Ouăle sunt depuse izolat pe frunze şi lăstari, pe ramuri, în apropierea fructelor.
47
Omida adevărată, la completa dezvoltare are corpul de 15-20 mm lungime. Capul şi pronotul sunt de culoare brună, restul corpului de culoare roză-deschis. Dorsal, fiecare segment prezintă câte 2 negi de culoare închisă, prevăzuţi cu peri senzitivi. Picioarele abdominale cu numeroase croşete chitinoase, cele anale poartă câte 26-30 de croşete, dispuse în semicoroană şi mai mulţi spiculi lungi, dispuşi în jurul picioarelor. Pupa are 10-13 mm lungime, culoarea brunăroşcată.
omidă
adult
ouă pupă
Fig. 45. Cydia pomonella
Biologie. Evoluează 2 generaţii pe an. Iernază în stadiul de larvă ajunsă la completa dezvoltare, într-un cocon mătăsos, adăpostit sub scoarţa trunchiului şi în crăpăturile acestuia, în diferite locuri de păstrare a fructelor. în primăvară, prin luna mai, când se realizează pragul inferior de dezvoltare (t0 = 9 °C), iar bobocii florali abia se colorează, larvele se transformă în pupe. Zborul fluturilor se înregistrează când temperatura aerului depăşeşte 15 °C şi apar eşalonat pe o perioadă de 35-80 zile. Perioada preovipozitară durează 10-20 zile. Copulaţia are loc în prima jumătate a lunii mai. Prima generaţie, de primăvară-vară, se dezvoltă din a doua jumătate a lunii mai, când femelele, provenite din larvele hibernante, încep depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse izolat, pe frunze, fructe şi lăstari, când fructele au mărimea unei alune; o femelă depune 50-150 ouă, în medie 50-60 ouă. Incubaţia durează 8-15 zile. În dezvoltarea embrionului se disting fazele de ou hialin, ou cu inel roşu, ou roşu şi cu capul negru, când larva are deja capsula cefalică formată. După câteva ore de la eclozare larvele pătrund în fructe, fie prin partea laterală, fie pe 94
la peduncul sau mucron. Dezvoltarea stadiului larvar durează 20-30 de zile, timp în care năpârleşte de 4 ori, trecând prin cinci vârste. La completa dezvoltare larvele părăsesc fructele, migrează pe tulpină şi, sub ritidomul acesteia, în scorburi, la colet, sub resturi de vegetaţie sau pe sol, îşi formaeză fiecare câte un cocon din fire mătăsoase şi se transformă în pupe. Stadiul pupai durează 510 zile, după care zboară fluturii din prima generaţie. Generaţia a Il-a, de toamnă, se dezvoltă începând din a doua jumătate a lunii iulie şi până în septembrie. Perioada ovipozitară durează 3-6 zile. Ouăle sunt depuse pe fructe, foarte rar pe frunze. Incubaţia durează 5-12 zile. După eclozare larvele pătrund în fructe, hrănindu- se în acelaşi mod, ca şi cele din prima generaţie. Dezvoltarea larvelor durează 20-25 zile, după care se retrag în diapauză: o parte sub scoarţa tulpinilor, iar o altă parte în magazii, duse odată cu fructele recoltate; aici, ele îşi formează câte un cocon mătăsos şi rămân în diapauză. Caracteristicile dăunării. Insecta preferă fructele de măr, dar infestează şi pe cele de păr, gutui, precum şi de nuc. Larvele rod galerii de nutriţie în pulpa fructelor, consumând seminţele, trec dintr-un fruct în altul. Larvele din prima generaţie atacă fructele tinere, de mărimea unei nuci; cele din generaţia a Il-a atacă fructele ajunse la coacere. Din galeriile roase se scurge un rumeguş din excremente şi resturi de hrană, adesea aglomerate cu fire mătăsoase. Fructele sunt depreciate calitativ, cad de timpuriu şi putrezesc datorită infecţiei cu ciuperci (Monilinia fructigena). în zona Clujului, în perioada anilor 1983-1988, la cursa luminoasă au fost colectaţi 439 exemplare, iar în perioada 1982-1988, la cursele cu feromon specific s-au capturat 939 exemplare, o populaţie numeroasă de masculi care migrează şi infestează livezile, depăşind an de an PED. Combatere. Adunarea fructelor viermănoase, imediat după cădere. Aplicarea pe trunchiul pomilor de brâie-capăcană, din carton gofrat, în scopul atragerii larvelor pentru împupare şi diapauză, Brâiele-capcane se adună şi se ard înaintea începerii vegetaţiei; ele se aplică şi pentru determinarea curbei de zbor a fluturilor din prima generaţie. Combaterea pe cale biologică a dăunătorului, prin aplicarea de tratamente cu biopreparate, respectiv cu produse microbiologice pe bază de virusul granulozei. Răspândirea în livezi a ovifagilor (Trichogramma embryophagum şi T. evanescens). Aplicarea de tratamente chimice, la avertizare, utilizând produse organofosforice, carbamice şi piretroide. Împotriva generaţiei întâi, când starea fitosanitară a livezilor este bună, se folosesc insecticide cu remanentă (20-25 de zile); este indicat să se aplice un singur tratament şi numai dacă timp de două săptămâni consecutiv s-a realizat sau depăşit PED (prag economic de dăunare) de 2,5 fluturi / capcană / săptămână / ha; un al doilea tratament se recomandă doar în cazul depăşirii acestui prag timp de două săptămâni. Împotriva generaţiei a doua, se aplică un tratament în săptămâna următoare celei în care s-a realizat sau depăşit PED = 2,5 fluturi / capcană / săptămână / ha, tratamentele repetându-se ori de câte ori acest prag este atins sau depăşit. Prin realizarea efectului de dezorientare este necesar asigurarea unei rate de emisie a feromonului superioară limitei de 800-820 mg / ha / săptămână; se aplică un singur tratament în jurul datei de 20-25 aprilie, în doză de 25 g/ha, difuzat din evaporizatoare de 100 mg., dispuse la 7 x 7 m. Acestea difuzează feromonul pe o suprafaţă de 40 m2 şi asigură o impregnare uniformă a atmosferei. Este de dorit a se asigura o concentraţie mai mare a feromonului la marginea plantaţiilor. 49
F. Geometridae Cuprinde fluturi mici şi mijlocii, cu aripile întinse în repaus şi trompa bine dezvoltată, cu un zbor crepuscular sau nocturn (multe specii zboară toamna târziu, numindu-se şi “fluturi de gheaţă”). Omizile au corpul cilindric, nud şi cu două perechi de picioare false, abdominale (cu un mers caracteristic, se numesc şi “cotari”). OPEROPHTHERA BRUMATA L. (O. Lepidoptera - F. Geometridae) (cotarul verde al stejarului) Este un defoliator polifag pe foioase şi în livezi. Produce gradaţii când se asociază cu Tortrix viridana. Morfologie. Adultul prezintă un dimorfism sexual foarte pronunţat; masculul are anvergura de 20-30 mm, aripile anterioare cenuşii-gălbui, cu linii transversale, ondulate, iar cele posterioare, gălbui; femela (8-10 mm lungime) are rudimente de aripi, albe, păroase şi nu poate zbura, cu corpul cafeniu-roşcat; antenele la ambele sexe sunt filiforme (fig. 46). Oul, la început verde, apoi roşu-gălbui; femela depune obişnuit grupe de câte 1-3 ouă. Omida are culoarea verzuie, inclusiv capul; dorsal, în lungul corpului, cu o linie mai închisă, lateral câte trei dungi albe, bine delimitate; lungimea este de 20-25 mm. Pupa este cafeniu-gălbuie, slab lucitoare, îngustată spre vârful abdomenului; cremasterul rotunjit şi terminat cu doi spini scurţi, divergenţi; este adăpostită într-un cocon slab, cu particule de pământ şi fire de mătase. Biologie. Este o specie monovoltină. Zborul fluturilor are loc toamna târziu, odată cu apariţia primelor gheţuri. Femelele apar din litieră şi urcă pe trunchiurile arborilor unde are loc împerecherea şi depunerea ouălor (câte 1-3 ouă în apropierea mugurilor, pe muguri, în crăpăturile scoarţei sau ale ramurilor; o femelă depune până la 350 de ouă. Iernează în stadiul de ou; primăvara (aprilie-mai) apar omizile, care se dezvoltă până în iunie, după care se împupează în sol, într-un cocon alb, care se găseşte într-o cămăruţă cu pereţi netezi. Omizile se lasă în jos pe un fir de mătase. Caracteristicile dăunării. Omizile tinere rod mai întâi interiorul mugurilor, apoi frunzele nou apărute; unele îndoaie frunzele sub formă de tub. Atacurile sunt neuniforme în suprafaţă.
50
Fig. 46. Operophtera brumata L.: a-mascul; b-frunze de stejar atacate; c,d -omidă în două faze de deplasare; f-femelă (după Novak şi colab.). Depistare, prognoza şi combatere. Pe arborii silvici, depistarea se face după stadiile de adult, larvă şi pupă. Pentru stadiul de adult se folosesc inelele de clei (se aplică la 5 arbori de control pe parcelă, în octombrie-ianuarie) pentru prinderea femelelor; la omizi controlul se efectuează primăvara la ecloziunea acestora şi se calculează coeficientul de infestare (raportul dintre numărul de omizi vii şi numărul de creşteri pe arborii de probă). Fecunditatea se determină indirect, în funcţie de lungimea şi lăţimea pupelor femele, iar mortalitatea naturală se determină la stadiile de omidă şi pupă. În livezi se aplică tratamente chimice, la avertizare, când se înregistrează depunerea a 2- 5 ouă pe un eşantion de ramură de 1-3 ani şi 2 m lungime. Stropirealivezilor s4e face la apariţia în masă a omizilor, când acestea sunt în primele vârste. Combaterea se face prin tratamente împotriva omizilor (cu insecticide sau preparate microbiologice). ERANNIS DEFOLIARIA CI. (O. Lepidoptera - F- Geometridae) (cotarul brun) Insectă polifagă răspândită, alături de specia precedentă, în pădurile de foioase. Morfologie. Adultul este un fluture cu dimorfism sexual evident; femela este apteră, de 1113 mm lungime, de culoare gălbui-albicioasă, cu pete negre, antene filiforme; masculul are anvergura de 40-45 mm, aripile anterioare gălbui-ruginii, cu două benzi transversale, late, de culoare închisă, limitate spre interior cu linii brune, iar spre exterior în tentă; cele posterioare alb-gălbui, cu numeroase puncte închise la culoare; antene slab pectinate (fig. 47). 97
c
Fig. 47. Erannis defoliaria L.: a-mascul; b-omidă; c-femelă; d-atac produs de omizi (după Novâk şi colab.). Oul este oval, gălbui, apoi portocaliu; femela depune până la 300 ouă, câte 1-2, pe ramuri. Omida are culoare variabilă, de la galben-roşcată la brun-negricioasă, iar capul brun închis; lungimea de 30-35 mm. Pupa brun-negricioasă, lucitoare, cu două umflături pe ultimul inel abdominal; cremasterul este alungit şi bifurcat. Biologie, caracteristicile dăunării, depistarea, prognoza şi combaterea, sunt asemănătoare cu cele de la specia precedentă, dar cu diferenţieri: zborul este mai timpuriu (septembrie-octombrie), fecunditatea se determină prin greutatea medie a pupelor femele, iar densitatea populaţiei se exprimă în număr mediu de fluturi/arbore, care se multiplică cu 2,7, deoarece numerele critice sunt stabilite numai la Operophthera brumata. Combaterea cotarilor se face acţionând împotriva omizilor, iar în cazul unui atac asociat, momentul optim al tratamentelor se stabileşte în funcţie de specia majoritară. În cazul atacului combinat cu cele ale altor defoliatori, începerea tratamentelor se va face în funcţie de specia cu ecloziunea cea mai târzie. F. Lasiocampidae Cuprinde fluturi mijlocii şi mari, cu capul mic, trompa scurtă (poate lipsi); culoarea predominantă cafenie, pe aripi cu 1-2 dungi transversale mai închise la culoare. MALACOSOMA NEUSTRIA L. (O. Lepidoptera - F. Lasiocampidae) (inelarul) Este o specie polifagă, atacă aproape toate foioasele, în special stejarul, plopii, sălciile şi pomaceele. Înmulţirile în masă sunt restrânse şi au loc mai cu seamă în pădurile rărite de stejari, în 52
special în Câmpia Română şi Câmpia de Vest a Transilvaniei. În multe situaţii atacurile sunt asociate cu cele de Lymantria dispar, Tortrix viridana şi cu specii de Geometridae. În ultimii ani suprafeţele sunt mai restrânse, de 7,2 mii ha şi doar pe 14% cu atacuri foarte puternice. Morfologie. Adultul este un fluture cu anvergura de 25-30 mm la mascul şi 35-40 mm la femelă; aripile anterioare sunt galben-roşcate, cu două benzi transversale slab ondulate şi mai închise, iar cele posterioare mai deschise la culoare; femela are antene serate şi abdomenul mare, masculul colorat mai deschis, cu antene dublu-pectinate şi abdomen suplu (fig. 48). Oul este de 1-1,2 mm, cilindric, cenuşiu-albicios; toate ouăle într-o singură depunere inelară şi lipite între ele cu o secreţie cenuşie. Omida neonată este de culoare neagră; după prima năpârlire capătă culoarea cenuşiualbăstruie, iar la maturitate are capul albastru cu două pete negre, corpul cu câte o bandă laterală de culoare albastru-catifelată, mărginite cu linii albe, de asemenea, dorsal, cu o linie albă; acoperită cu peri scurţi gălbui; omida mascul are cinci vârste, iar cea femelă şase vârste larvare; de 45-50 mm lungime. Pupa este brun-albăstruie şi acoperită cu o pulbere albă; vârful cremasterului este rotund şi fără peri; este adăpostită într-un cocon lunguieţ, alb. Biologie. Insecta este monovoltină. Zborul are loc în iulie; fluturii au o activitate crepusculară şi sunt atraşi de surse luminoase. După împerechere, femela depune ouăle într-un inel, pe ramurile de 2-3 ani, de obicei, în partea superioară a coroanei; depune în medie 300400 de ouă. Iernează în stadiul de ou, în care larva neonată apare după câteva săptămâni de la depunere. Primăvara (aprilie-mai), omizile eclozează şi în primele patru vârste îşi formează cuiburi din fire de mătase, prinse la bifurcaţia ramurilor, apoi se răspândesc în coroană. În cazul atacurilor puternice coboară din arborii desfrunziţi şi migrează în căutarea hranei. Durata stadiului de omidă este de 30-35 zile, după care, în luna iunie, are loc împuparea într- un cocon lax, fixat între frunze sau în crăpăturile scoarţei. Caracteristicile dăunării. La început, omizile tinere rod mugurii şi scheletizează frunza, cele mature o rod în totalitate. În regiunile cu gradaţii produc defolieri 2-3 ani la rând, distrugând parţial şi a doua înfrunzire.
53
a
'flj
b
Fig. 48. Malacosoma neustria L.: Sus: a-mascul; b-femelă; c-omidă matură; Jos: a-
b
pontă; b-grup de omizi în repaus şi ramuri scheletizate; c-pupă; (după Novâk şi colab.). Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face în toate stadiile de dezvoltare. Din august până în aprilie, depistarea se face după prezenţa inelelor cu ouă (prelevându-se probe de ramuri din vârful coroanei); pentru prognoză, se determină densitatea populaţiei exprimată prin numărul de ouă/arbore (numărul mediu de ouă se calculează prin cântărirea a 40 de inele); fecunditatea medie se determină, indirect, şi prin greutatea medie a pupelor femele. Procentul probabil de defoliere rezultă din raportul dintre densitatea ouălor şi numărul critic. În stadiul larvar procentul de defoliere se poate determina ţinându-se seama că o omidă consumă şi distruge 20 de frunze (se fac numărători în cuiburile de larve). Mortalitatea naturală se determină în toate stadiile. Combaterea se face împotriva omizilor, primăvara, cu preparate chimice (sunt sensibile la acţiunea de contact, fiind mai puţin păroase) sau biologice. F. Arctiidae Cuprinde fluturi de talie mijlocie, cu aripi viu colorate. Omizile sunt păroase, cu negi, pe care se găsesc smocuri de peri urticanţi, ce ascund segmentaţia corpului.
54
HYPHANTRIA CUNEA Drury. (O. Lepidoptera - F- Arctiidae) (omida păroasă a dudului sau fluturele alb american) Insecta este originară din America de Nord şi a fost semnalată în Europa în 1940, în apropiere de Budapesta, apoi s-a răspândit rapid în mai multe ţări. Specie polifagă, preferă dudul, arţarul, plopii şi sălciile (atacă peste 120 de specii), foarte dăunătoare, produce defolieri puternice în lizieră, la arborii de pe marginea şoselelor, în parcuri şi livezi. Răspândită în toată ţara, infestează suprafeţe mai mari în Câmpia Română şi pe dealurile subcarpatice ale Olteniei Munteniei şi în Podişul Moldovei. Morfologie. Adultul este un fluture cu anvergura de 30-35 mm, cu aripi albe (uneori la masculi şi cu puncte mici, negre); antenele uşor serate, negre şi prăfuite cu alb (filiforme la femele şi pectinate la masculi); abdomenul, la femelă, este verzui, iar, la mascul, gălbui, acoperit cu perişori de aceeaşi culoare (fig. 49). Ouăle sunt sferice (cu diametrul de 0,5-0,7 mm), de culoare verzuie, cu corionul granulat; sunt depuse pe dosul frunzelor, în grupe de 300-700 ouă şi acoperite cu perişori albi de pe abdomenul femelei. Omida este păroasă, dorsal de culoare neagră, la fel capul şi picioarele, lateral şi ventral galben-verzuie; pe corp, rânduri de negi cu numeroşi peri; lungimea corpului este de 25-35 mm şi prezintă 5-7 vârste larvare. Pupa este brun-închisă, lucitoare, cu cremaster în formă de lopăţică, prezentând la vârf perişori în formă de cârlige; este adăpostită într-un cocon de culoare cenuşie (ţesut cu fire de mătase, resturi vegetale, excremente). Biologie. Insecta este bivoltină şi iernează în stadiul de pupă. Zborul fluturilor din generaţia hibernantă are loc în luna mai, seara şi noaptea. Femela depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor, de regulă, într-o singură depunere şi într-un singur strat; fecunditatea medie variază între 400-600 ouă. Sunt preferaţi arborii izolaţi, bine luminaţi şi cei din lizieră. După 2-3 săptămâni apar omizile care formează cuiburi, acestea se măresc treptat odată cu dezvoltarea lor. La sfârşitul lunii iunie omizile se împupează în scorburi, în crăpăturile scoarţei; stadiul pupal durează 7-12 zile. În lunile iulie-august are loc zborul al doilea; apar omizile, care se dezvoltă până în septembrieoctombrie, când se transformă în pupe care iernează. În anii călduroşi poate să apară şi generaţia a treia, parţială, la care omizile nu se transformă în pupe şi pier. Caracteristicile dăunării. Produce două defolieri pe an, dar cea din toamnă produsă de omizile generaţiei a doua, este cea mai periculoasă. Omizile rod şi în interiorul cuiburilor din fire de mătase, la început epiderma şi parenchimul frunzelor, evitând nervurile, rămânând numai nervurile mai groase şi epiderma opusă. La început, cuiburile au aspect argintiu (datorită epidermei rămase intactă), apoi ruginiu, datorită brunificării epidermei şi nervurilor. Cuibul se măreşte de la exteriorul coroanei spre interior, respectiv de la vârful ramurii spre baza ei. Din vârsta a patra, omizile se răspândesc în coroană şi, hrănindu-se separat, distrug mai mult decât consumă (rămân multe resturi de frunze neconsumate). Depistare şi combatere. Depistarea se face în toate stadiile, dar cel mai uşor, după cuiburile cu omizi, pentru prima generaţie, observate în mai-iunie, iar pentru a doua generaţie, în augustseptembrie (se determină prin analiza a 20 arbori de control de fiecare parcelă). Fluturii sunt atraşi de surse luminoase. Parazitarea naturală se analizează în stadiile 55 de omidă şi pupă. Combaterea
chimică se recomandă pentru omizile din prima generaţie, când acestea încep să părăsească cuiburile. Se poate face şi combaterea mecanică, prin tăierea şi arderea cuiburilor cu omizi, la arborii izolaţi, cu înălţimi accesibile.
C
Fig. 49. Hyphantria cunea Drury.: a-mascul; b-femelă care depune ouă pe dosul frunzei; comidă; d-cuib de omizi care atacă frunzele de frasin; e-pupă (după Novâk şi colab.). Familia Cossidae Cuprinde fluturi mijlocii şi mari, cu capul mic şi trompă scurtă; antenele masculului pectinate, ale femelei, serate; aripile posterioare mult mai scurte ca cele anterioare, cu nervaţiunea rudimentară; corpul depăşeşte mult aripile posterioare; este acoperit cu peri şi solzi; uneori este gros, greoi; picioarele sunt scurte. Omida este nudă, capul mare şi turtit cu mandibule puternice, iar picioarele abdominale cu un inel de ţepi şi cârlige. Pupa are ghimpi pe inelele abdominale pentru tăierea coconului. O generaţie la doi ani. Dăunarea este produsă de omizi, care rod, la început, între scoarţă şi lemn şi, apoi, în lemn, din galerii fiind eliminate rumeguş, excremente şi un lichid vâscos. COSSUS (BOMBYX) COSSUS L. (sfredelitorul tulpinilor de salcie) Este o insectă polifagă şi preferă plopii şi sălciile, exemplarele izolate, luminate şi însorite din plantaţiile rare.
56
Fig. 50. Cossus cossus L.: a-atac în lemn (larvă, cocon); b-mascul; c-femelă; d- femelă în repaus; e-ou; f-larvă tânără (după Novak şi colab.). Morfologie. Adultul este un fluture cu anvergura până la 120 mm, cu aripile brun- cenuşii, cu linii ondulate, transversale, de culoare mai închisă; abdomenul este păros, brun- negricios, cu inele mai deschise; antenele sunt scurte şi picioarele păroase (fig. 50). Oul este eliptic, de 1,7 mm, brun-roşcat, cu dungi negre şi carene longitudinale. Omida neonată este roz, la maturitate atinge 100 mm lungime, dorsal are culoarea vişinieînchis, iar ventral gălbuie; capsula cefalică şi cele două scuturi de pe torace, negre- lucitoare; emană un miros de oţet sau de piele tăbăcită, care provin de la secreţii ce uşurează roaderea lemnului. Pupa este roşie-cărămizie, pe frunte cu o excrescenţă scurtă şi lată, adăpostită într-un cocon solid din rumeguş grosier, ţesut cu fire de mătase. Biologie. O generaţie se dezvoltă în doi ani. Zborul are loc vara (iunie-august), în timpul nopţii, când femelele depun 900-1500 de ouă, în grămezi de 10-50 de ouă, acoperite cu o secreţie cenuşiu-albicioasă, în crăpăturile scoarţei, la baza arborilor. După circa două săptămâni, omizile neonate pătrund în scoarţă rozând galerii comune, care până în toamnă ajung în lemn, unde iernează; primăvara, omizile rod galerii individuale îndreptate în toate direcţiile până în inima lemnului, unde iernează a doua oară; în anul al treilea, primăvara, omida roade o galerie de zbor, pe care o acoperă cu un dop de rumeguş şi se împupează. În condiţii de lipsă de hrană părăseşte gazda şi îşi caută alt loc pentru a-şi termina dezvoltarea. Depistarea se face prin observarea zborului şi după rumeguşul glomerulat, cu miros de oţet. Gradul de infestare se exprimă prin frecvenţa arborilor atacaţi. Combatere. Preventiv, se extrag exemplarele atacate şi culturile de plop şi salcie se menţin într-o stare bună de sănătate. La atacuri puternice se procedează la stropirea bazei tulpinii, cel mult la 2-3 m de la sol, cu diverse insecticide. La exemplarele valoroase, se pot introduce în galerii 57
tampoane îmbibate cu sulfură de carbon. ZEUZERA PYRINA L. (sfredelitorul punctat al frasinului) Este o specie polifagă pe foioase, dar preferă frasinul; dăunător primar, care a dus la uscarea frasinului în zona de câmpie. Morfologie. Adultul este un fluture cu anvergura de 53-70 mm la femele şi 25-50 mm, la masculi, acoperit cu perişori albi; aripile anterioare mai mari decât cele posterioare; pe pronot 6 pete albastre dispuse pe două linii longitudinale şi, la fel, pe aripi, şiruri de pete albastre; abdomenul cu dungi albastre transversale (fig. 51). Omida este alb-gălbuie, cu capsula cefalică, placa dorsală de pe protorace şi ultimul segment, negre, iar pe segmentele 2-11, şiruri de negi negri, fiecare cu câte o setă neagră. Pupa este brun-gălbuie, pe frunte, cu un corn gros şi curbat înapoi; cu şiruri transversale de ghimpişori; are lungimea de 40 mm. Biologie. Generaţia este de doi ani şi omida iernează de două ori. Zborul are loc în iunieaugust, când femela depune izolat, până la 1000 ouă, în apropierea mugurilor, pe scoarţa lujerilor tineri, pe peţiolul frunzelor. Ouăle sunt brun-gălbui. După două săptămâni omizile rod galerii în muguri, în peţiolul frunzelor şi în lujerii tineri; după iernare, omizile rod în ramurile mai groase, apoi în tulpină, galerii care ating 50-60 cm lungime. Omizile elimină din galerii rumeguşul şi excrementele, care sunt portocalii sau roşcate. Caracteristicile dăunării. Preferă tulpini subţiri şi crăci. A fost semnalat în pepiniere şi plantaţii tinere. Dăunările sunt de natură fiziologică şi tehnică. Combatere. Se extrag din culturi exemplarele atacate. Puieţii, care prezintă atac la tulpină, pot fi trataţi prin injectarea galeriilor cu tetraclorură de carbon şi orificiile galeriilor se astupă cu argilă. În perioada de zbor se pot aplica tratamente chimice prin stropire.
Fig. 51. Zeuzera pyrina L.: a-mascul; femelă; c-femela58 în repaus; d-galerii cu larve; e-pupa
(după Novâk şi colab.).
COLEOPTERE DĂUNĂTOARE Familia Chrysomelidae Cuprinde gândaci mici, cu corpul masiv, adesea oval şi bombat, glabru şi viu colorat, cu irizaţii; antene filiforme puţin îngroşate la vârf; ouăle, viu colorate, sunt depuse în grămezi mici, unele lângă altele, pe faţa inferioară a frunzelor. Larvele sunt oligopode, cu corpul bombat, cu negi şi perişori; trăiesc pe frunze, de cele mai multe ori în colonii; pupe de tip liber. Cele mai multe sunt polivoltine şi iernează în stadiul de adult din ultima generaţie. Daunele sunt produse atât de larve, care scheletizează frunzele, cât şi de adulţi care rod frunzele insular. Speciile se deosebesc între ele prin stadiul de adult, întrucât daunele, stadiile de larvă şi pupe, sunt foarte asemănătore. MELASOMA POPULI L. (O: Coleoptera - F. Chrysomelidae) (gândacul roşu de frunză al plopului) Produce atacuri importante în culturile şi arboretele tinere de plopi şi sălcii. Morfologie. Adultul este un gândac rotunjit-alungit, bombat, de 10-12 mm; capul, scutul, picioarele şi abdomenul verzui-albăstrui; elitrele sunt roşii-cărămizii cu câte o pată neagră în vârf (lângă sutură) (fig. 52). Oul este cilindric, de 2-2,5 mm, galben-portocaliu; ouăle sunt depuse pe dosul frunzelor în grămezi de 10-30 bucăţi, lipite între ele şi de frunză. Larva tânără este negricioasă, pe măsură ce creşte devine albă, cu capul, picioarele şi plăcile de pe corp de culoare neagră-lucitoare; ajunge la 10-12 mm lungime; la atingere secretă un lichid cu miros pătrunzător.
Fig. 52. Melasoma populi L.: a,b-gândac văzut de sus şi lateral; f,g-larve: h-pupă; i- frunză 59
de plop scheletizată de larvele tinere; Melasoma tremulae Fabr.: c,d-adult văzut de sus şi lateral; efrunză de plop găurită de gândaci (după Novâk şi colab.). Biologie. Este o insectă bivoltină. Iernează ca adult în litieră sau în sol (în anii cu primăveri timpurii şi cu toamne prelungite, se pot întâlni şi trei generaţii pe an, care se suprapun). Zborul adulţilor hibernanţi are loc primăvara, timpuriu (aprilie-mai) şi, după o hrănire suplimentară de circa 10 zile, se împerechează şi depun ouăle. Dezvoltarea larvară se petrece în 20 de zile, iar a stadiului de pupă, în 10-12 zile. În luna iulie apar gândacii primei generaţii, care, după câteva zile de hrănire, se împerechează şi depun ouă, din care ia naştere generaţia a doua. De regulă, generaţiile sunt amestecate datorită eşalonării depunerilor de ouă, astfel că la un moment dat, întâlnim pe arborete ouă, larve, pupe şi adulţi din ambele generaţii. Caracteristicile dăunării. Adulţii rod frunzele plopilor şi sălciilor, iar larvele scheletizează frunzele, mai ales în pepiniere, culturi de plante mamă şi plantaţii tinere. Dăunările cele mai grave se produc în butăşiri. Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face pe tot parcursul sezonului de vegetaţie, prin observarea adulţilor şi a larvelor, care se hrănesc cu frunze, în pepiniere şi în plantaţii de plop şi salcie de 8-5 ani. Depistarea suprafeţelor infestate se face toamna, înainte de căderea frunzelor (septembrie). Defolierea medie se stabileşte la 50 de puieţi sau mlădiţe (recoltate de pe 25 plante-mamă), la care se analizează frunzele pe o lungime de 50 cm. Defolierea probabilă se stabileşte în funcţie de densitatea adulţilor hibernanţi pentru categoria de lăstari de 1-2 cm, sau în vegetaţie, prin stabilirea densităţii populaţiei de adulţi sau de larve la 50 de puieţi ori la 25 de plantemamă. Combaterea se face prin tratamente chimice pentru distrugerea adulţilor hibernanţi şi în timpul vegetaţiei, atât pentru adulţi cât şi pentru larve, ori de câte ori este necesar. Din acelaşi gen fac parte: M. tremulae F. asemănătoare cu precedenta, dar mai mică (6-10 mm) şi fără cele două pete la vârful elitrelor; marginile pronotului mai mult sau mai puţin paralele; M. aenea L. (gândacul de frunză a aninului) are o culoare verde sau verde- arămie, cu luciu metalic (6-8 mm), iar biologia asemănătoare cu cea a speciei M. populi, care atacă aninii, mai rar, mesteacănul. LEPTINOTARSA DECEMLINEATA (O. Coleoptera - F. Chrysomelidae) (gândacul din Colorado) Originar din America de Nord, a fost semnalat pentru prima dată în ţara nostră în 1952 (Săpânţa). Atacă în special Solanaceele şi produce pagube mari dacă nu se iau măsuri de protecţie. Morfologie. Adultul are corpul de 9-12 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie. Capul prezintă o pată mediană triunghiulară, neagră (53). Pronotul cu 13 pete negre, iar elitrele cu câte 5 dungi longitudinale negre.
60
Fig. 53. Leptinotarsa decemlineata Ouăle sunt de formă limoniformă şi culoare galbenă, depuse sub formă de ponte. Larva este oligopodă la completa dezvoltare are corpul de 12-15 mm lungime, de culoare roşie-portocalie, lateral cu puncte negre. Abdomenul este convex, lateral, pe fiecare segment, cu câte două puncte negre. Ultimele două segmente abdominale sunt înguste, tubuliforme, retractile, terminate cu 2 apendice care servesc la mers Biologie. Prezintă 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de adult în sol, la 10-90 cm adâncime. Adulţii hibernanţi apar la sfârşitul lunii martie. După un zbor intens, când se deplasează la distanţe apreciabile, paralel cu o hrănire de maturaţie sexuală, au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 10-100, pe partea inferioară a frunzelor. O femelă depune 250-ouă, mai rar 2500-3000. Incubaţia durează 4-5 zile, iar apariţia larvelor se înregistrează din a doua decadă a lunii mai. Dezvoltarea larvei se eşalonează pe 15-30 de zile. La completa dezvoltare larvele părăsesc plantele de hrană, pătrund şi se transformă în pupe, stadiu care durează 12-20 zile, după care apar adulţii din noua generaţie. Dezvoltarea primei generaţii durează 30-35 zile. Adulţii din prima generaţie apar din a doua decadă a lunii iunie. Din cauza apariţiei eşalonate a adulţilor hibernanţi, apoi din noua generaţie, generaţiile se suprapun. Caracteristicile atacului. Atât adulţii cât şi larcvele rod frunzele, tulpinile, încât cultura poate fi distrusă în totalitate la densităţi mari cu stadii de dezvoltare. Depistare, prognoză şi combatere. Combaterea este bine să fie făcută când majoritatea larvelor sunt în primele vârste, fiind mai sensibile la aplicarea tratamentelor microbiologice şi chimice. Măsurile agrotehnice au rol preventiv asolamentul, rotaţia şi arătuirle adânci de toamnă. Pragul economic de dăunare este de 1-2 exemplare de adulţi/mp sau de 3-4 larve/ mp. Se pot aplica tratamente microbiologice cu Bacillus thuringiensis var. Kurstaki, 61 aplicat la apariţia primelor larve.
În prezent, eficacităţi mari le au produsele din gama neonicotinoidelor (produse sintetice, care copie nicotina). Familia Curculionidae Cuprinde gândaci de dimensiuni mici şi mijlocii, al căror cap se prelungeşte anterior cu o trompă (rostrum) de diferite dimensiuni, pe care se fixează antenele, de obicei, geniculat- măciucate, iar la vârful acesteia se găsesc piesele bucale. Au culori închise, iar elitrele acoperă în întregime abdomenul. Femelele rod mici orificii în toate organele plantei în care sunt depuse ouăle. Larvele sunt apode, eucefale, cu capsula cefalică puternic chitinizată şi cafenie, pe corp se găsesc diferite creste şi peri, care ajută la deplasare. Pupele sunt albe şi de tip liber. Cuprinde numeroase specii de dăunători forestieri, care dăunează atât ca adult cât şi ca larvă, diferitele organe ale plantelor (frunze, rădăcini, scoarţă, lemn, flori, fructificaţii). BYCTISCUS (RHYNCHITES) POPULI L. (O. Coleoptera - F. Curculionidae) (ţigărarul mic al plopului) Atacă frunzele la plopi, sălcii, tei, corn, pomaceele etc. Morfologie. Adultul are lungimea de 4-6 mm, dorsal verde-arămiu, nepăros, iar ventral, rostrul şi picioarele albastre, cu irizaţii verzui (fig. 54).
Fig. 54. ByctiscuspopuliL.: stg. adult; Byctiscus betulae L.: drp. adult; jos atac. Biologie. Este o insectă monovoltină. Zborul are loc primăvara şi, după împerechere, femela răsuceşte o frunză sub formă de ţigară, paralel cu nervura principală, în care depune un ou. Larvele se hrănesc în “ţigări”, iar toamna părăsesc frunzele şi se introduc în sol pentru împupare, care, de regulă, are loc în timpul primăverii. Byctiscus betulae L.
(ţigărarul mare al plopului), este mai mare decât specia
precedentă, de 5-9 mm, de culoare generală albastră sau verde cu luciu metalic, elitrele fin punctate şi la vârf păroase; masculul prezintă pe torace câte un ghimpe lateral (fig. 31). Are o biologie asemănătoare, dar femela răsuceşte mai multe frunze la un loc, sub 62 formă de ţigări groase.
HYLOBIUS ABIETIS L. O. Coleoptera - F. Curculionidae) (trombarul puieţilor de molid) Este principalul dăunător al puieţilor de răşinoase şi în special de molid, în pepiniere şi plantaţii. În ultimii ani a infestat o suprafaţă de peste 10 mii ha. Morfologie. Adultul are 8-14 mm lungime şi 3-5 mm lăţime, femelele fiind mai mari decât masculii, cu o trompă destul de lungă şi curbată, la vârful căreia sunt înserate antenele geniculatmăciucate; coloritul este brun-închis până la negru, iar pe corp se găsesc peri şi solzi gălbui, care, pe elitre, formează două benzi întrerupte (fig. 55). Sexele se deosebesc după forma primului şi a ultimului sclerit abdominal, la mascul fiind uşor turtite în zona mediană, în timp ce la femele primul sclerit este uşor convex median, iar ultimul este plat sau convex. Oul este alb-gălbui, oval, alungit, de 1,7 mm lungime. Larva este alb-gălbuie, apodă, cu corpul curbat şi capul brun-roşcat, la maturitate de 18 mm lungime. Vârsta se stabileşte după lăţimea capsulei cefalice şi nu se poate separa morfologic de larvele scolitidelor cu care trăieşte împreună. Pupa de tip liber are culoarea albă şi 9-16 mm lungime (fig. 54). Biologie. Insecta are o generaţie la doi ani, dar uneori este monovoltină. Primăvara, când temperatura depăşeşte 8-9°C, gândacii ies din locurile de iernare, muşchi, litieră şi se hrănesc cu scoarţa tânără de răşinoase. La temperaturi de peste 20°C au loc zboruri, de regulă, după-amiază şi seara, în a doua jumătate a lunii aprilie, în partea de sud a ţării, iar în nord, cu o lună mai târziu. Durata zborului este de 2-3 săptămâni şi are loc pentru găsirea unor locuri favorabile de depunere a ouălor, care începe imediat după roire, majoritatea fiind depuse în lunile iunie şi iulie. O femelă depune 86-150 de ouă, preferând cioatele proaspete de conifere, pin şi molid, fiind depuse pe părţile subterane ale acestora în nişe roase între scoarţă şi alburn, în care introduce un ou sau mai multe. După 2-3 săptămâni apar larvele care rod descendent galerii între scoarţă şi lemn, tot mai late pe măsură ce cresc, dând suprafeţei lemnului un aspect canelat. Iernează în stadiul de larvă şi se împupează într-un leagăn situat între scoarţă şi lemn sau în lemn (în iulie). Gândacii tineri apar din iulie până în octombrie, după care iernează. Adulţii pot trăi 2-3 ani, dar proporţia lor într-o populaţie este sub 10%. Caracteristicile dăunării. Gândacii rod insular scoarţa puieţilor, localizată, cele mai adesea, în zona coletului, unde are loc o scurgere abundentă de răşină. La atacuri puternice, puieţii sunt roşi de jur împrejur, se ofilesc şi se usucă. Trombarul este o specie polifagă, care preferă să se hrănească cu ţesutul liberian proaspăt de conifere. Larvele rod acest ţesut în rădăcina cioatelor proaspete, fără să producă daune. Puieţii naturali sunt mai rezistenţi decât cei plantaţi, de asemenea, puieţii mai mari. “Roaderea de vară” este produsă de gândacii care colonizează plantaţia imediat după tăierea parchetului, apare cu regularitate şi produce cele mai mari dăunări la puieţi. Poate produce pagube în pepiniere, când acestea sunt situate în apropierea parchetelor. Depistare şi prognoza. Depistarea se face din aprilie până în octombrie, în toate plantaţiile care au mai puţin de 4 ani de la instalare, create în suprafeţe proaspăt exploatate sau situate în vecinătatea unor parchete cu vechime de 3-4 ani. În toate aceste plantaţii, odată cu stabilizarea temperaturii la peste 10°C, când adulţii părăsesc locurile de iernare, se instalează 20-30 scoarţe toxice la hectar, care se verifică săptămânal şi se schimbă la două săptămâni. Se numără gândacii găsiţi la aceste curse, precum şi la 50 de puieţi din jurul fiecărei 63 curse şi se calculează numărul
mediu de gândaci la 100 de puieţi. Pentru stabilirea gradului de dăunare se iau în calcul frecvenţa şi intensitatea atacului şi se face în suprafeţe de probă de 100 metri pătraţi, în care se verifică toţi puieţii. Intensitatea atacului se face prin aprecierea rosăturilor la întreaga circumferinţă a puietului.
Fig. 55. Hylobius abietis L.: Sus:a- larvă b-pupă; c-adult; d-segment abdominal femel; esegment abdominal mascul; Jos: a,b,c-dăunări produse de larve în rădăcini; d,e,f- dăunări produse de adulţi pe tulpina puieţilor (după Novak şi colab.). Prevenire şi combatere. Ţinând cont că nivelul populaţiilor şi dăunătorilor nu poate fi prognozat şi că riscul este maxim în primii 2-3 ani după tăierea pădurii, măsurile de protecţie trebuie să aibă un caracter preventiv. Se recomandă: promovarea regenerării naturale, limitarea parchetelor tăiate ras la 3 ha şi alăturarea parchetelor după un interval de 5 ani; cojirea cioatelor, curăţarea parchetelor de resturi de exploatare; lăsarea unei pauze de 2 ani între exploatare şi plantare; plantarea de puieţi viguroşi şi fără răni; înainte de plantare partea aeriană a puieţilor se va îmbăia într-o soluţie de piretroizi de sinteză (Ambush-0,5%, Decis 64
2,5 CE-1%, în amestec cu un adeziv). La infestări mari, se iau măsuri de combatere prin atragerea la scoarţe-cursă toxice, de mărimea de 30/30 cm, tratate cu piretroizi sau produse granulate, după ce au fost unse cu melasă. Cursele sunt proaspete şi aşezate cu mâzga în jos, parţial sunt acoperite cu pământ şi se pune câte o piatră pentru a le fixa de pământ; numărul lor la ha este în funcţie de intensitatea atacului. Toamna, când nu se aplică procedeul scoarţelor capcană, se recurge la stropiri cu piretroizi. Se pot utiliza şi preparate biologice cu ciuperca Beuveria bassiana şi protozoarul Nosema hylobii. BALANINUS (CURCULIO) GLANDIUM Marsh. (trombarul ghindei) Este un dăunător frecvent al ghindei pe diferite specii de Quercus şi uneori poate dăuna în procente ridicate aceste fructificaţii. În ultimii ani atacă pe suprafeţe de peste 17 mii ha. Morfologie. Adultul este un curculionid de 6-9 mm lungime, brun-negricios şi, pe elitre, cu desene formate din perişori galben-cenuşii; corpul oval alungit, rostrul subţire şi lung, mai lung la femelă, la mijloc cu antene geniculat-măciucate (fig. 56). Oul este alb, mic şi sferic. Larva este apodă, eucefală, cu capul cafeniu, curbată şi cu multe şanţuri transversale. Biologie. De regulă, este o specie monovoltină (poate dezvolta o genereţie şi în doi ani). Gândacii pot trăi mai mulţi ani, cu depuneri de ouă în fiecare an. Zborul are loc în mai- iunie, pentru cei din generaţia curentă la sfârşitul acestei perioade şi se hrănesc prin roaderea frunzelor tinere, lujerilor şi a florilor de stejar. După împerechere, perforează cu rostrul pericarpul ghindei, rozând canale adânci fără a se atinge de embrion; într-o ghindă pot fi depuse 2-4 ouă. În dreptul orificiului ros de femele, pericarpul ghindei se cicatrizează lăsând mici umbre brun-negricioase, care se observă greu. Larvele se hrănesc cu cotiledoanele ghindei, conţinutul fiind consumat aproape în totalitate. Ghindele atacate cad toamna prematur, iar larva roade un orificiu circular şi pătrunde în sol la adâncimea de 5-25 cm, unde iernează. Dacă nu s-a dezvoltat complet, ea rămâne în sol şi se hrăneşte cu rădăcini şi se împupează după 2-3 ani. Împuparea are loc în iunie-iulie. Atacul trombarilor poate fi însoţit şi de atacul moliilor în aceeaşi ghindă. Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea suprafeţei infestate se face toamna, după ghinda căzută pe sol. Gradul de infestare se stabileşte după procentul de ghinde atacate. Frecvenţa atacului se face prin controlul a 100 de arbori. Combaterea adultului în perioada de hrănire se poate face în rezervaţii şi plantaje prin aplicarea a două tratamente chimice. Pentru combaterea larvelor se tratează solul, sub coroana arborilor. Înaintea conservării, ghinda se sortează prin scufundarea în apă. Depozitarea se face în încăperi pardosite cu ciment, pentru ca larvele care ies să fie adunate şi distruse.
65
Fig. 56. Balaninus glandiumMarsh.: a-femela; b-cap de femelă; c-cap de mascul; d- ghindă atacată; e- secţiune longitudinală printr-o ghindă atacată (după Novak şi colab.).
TANYMECUS DILATICOLLIS Gyll. (O.Coleoptera - F. Curculionidae) (răţişoara porumbului, gărgăriţa frunzelor de porumb) Insecta este larg răspândită în zona de cultură a porumbului din Europa şi din vestul continentului asiatic. Se întâlneşte frecvent în zonele de stepă şi colinare ale ţării. În fiecare an se tratează mii de hectare împotriva atacului dăunătorului. Morfologie. Adultul are 5,5-8 mm lungime de culoare cenuşiu-închis; este oval alungită, cu un rostru mai lat şi mai lung decât capul (57). Pronotul mai lat decât lung, pe elitre, adesea, cu dungi longitudinale mai deschise. Aripele posterioare sunt mai reduse, cu un zbor pe distanţe scurte. Oul de 1 mm lungime, este cilindric, alb-gălbui. Larva, apodă, la maturitate de 8-9 mm, alb-strălucitoare. Pupa, albă ,de 5-9 mm. Biologie. Specie monovoltină, iernează ca adult în sol, în lojele nimfale, la adâncimea de 40-60 cm, până când temperatura solului ajunge la 4°C (prin februarie) şi insectele părăsesc locurile de iernare deplasându-se spre stratul superficial al solului unde aşteaptă creşterea temperaturii, apariţia condiţiilor favorabile (9 °C), de obicei la sfârşitul luni martie- începutul lunii aprilie. După apariţie, până la răsărirea porumbului, adulţii se hrănesc cu cereale păioase sau diferite plante spontane, în special pălămidă. Odată cu răsărirea porumbului, dăunătorul se concentrează în această cultură, unde are loc hrănirea intensă, copulaţia şi depunerea pontei. Dăunătorul este deosebit de activ în perioadele însorite şi călduroase când temperatura solului depăşeşte 18°C. Perioada activă a adulţilor se întinde până în iunie (cca 80 de zile). Majoritatea pontei dăunătorului este depusă în cultura 66 de porumb, izolat sau în grupe de
până la 10 ouă, la mică adâncime în sol, sau sub bulgării dc porumb, numărul de ouă depuse poate fi până la 100. După ecloziune, la 1- 4 săptămâni, larva se hrăneşte cu rădăcinile de porumb, coborând treptat în sol odată cu dezvoltarea sistemului radicular al plantei până la adâncimea de 40-60 cm., ajungând a maturitate, după 3 năpârliri şi parcurgerea a 4 vârste, la începutul lunii august. Transformarea în nimfă are loc în loja pupală, alcătuită din particule de pământ. Noii adulţi apar la sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie în lojele pupale, rămânând în diapauză până în primăvara următoare.
Fig. 57. Tanymecus dilaticollis Caracteristicile atacului. Este considerat cel mai important dăunător al porumbului. Dăunătorul nu se dezvoltă în culturile de mazăre. La porumbul în faza de 2-3 frunze, răţişoara retează frunzele de la colet, ceea ce impune reînsămânţarea. După faza de 4-5 frunze, dăunătorul nu se mai hrăneşte pe porumb. Depistare, prognoză şi combatere. Ca măsuri culturale se evită monocultura, se distrug buruienile. Pragul economic de dăunare este de 5-20 de exemplare/mp la răsărirea culturilor. Pentru combatere se folosesc tratamentele la sol, la sămânţă sau pe rând, odată cu semănatul. Familia Meloidae LYTTA VESICATORIA (O. Coleoptera - F. Meloidae) (gândacul frasinului, gândăcel sau cantarida) Produce dăunări puternice în special la frasin (Fraxinus excelsior), dar poate să defolieze şi alte specii de foioase, cum ar fi: lemnul câinesc, liliacul, caprifoiul, socul, plopul, arţarii şi sălcioara.
67
Fig. 58. Lytta vesicatoria L.: a-defolieri totale la frasin; b,c-gândac văzut de sus şi lateral; d- larvă neonată (după Novâk şi colab.). Morfologie. Gândacul are 12-21 mm lungime, de culoare auriu-verzuie sau albăstruie cu luciu metalic; pe cap cu puncte dispersate, cu o pată mică brun-roşcată sub formă de picătură pe frunte, cu peri albi; antene lungi şi filiforme; toracele de formă trapezoidală, punctat ca şi capul, cu peri albi; elitrele paralele şi glabre, cu două creste longitudinale. Tibia prezintă un singur pinten, la mascul, şi doi pinteni, la femelă (fig. 58). Larvele prezintă trei forme morfologice: “triungulinus”, după eclozare, sunt mici, vioaie, cu capul mare, cu două antene lungi, pe abdomen cu două apendice filiforme, cu picioarele relativ lungi, cu trei gheare pe tars; larve “carabiforme”, corpul alb, cu picioarele scurte, gheare simple, fără apendice filiforme, cu lungimea de 20 mm; acestea se transformă într-o pupă falsă, care iernează (poate rămâne în diapauză încă un an); primăvara apar larvele de tip “scarabeiform”, asemănătoare cu precedenta, care se transformă într-o pupă de tip liber. Biologie. Insecta este monovoltină. Zborul gândacilor are loc în mai-iunie şi durează 3-4 săptămâni, hrănindu-se pe frunzele de frasin. După împerechere, femela sapă mai multe găuri de aproximativ 2 cm în sol, în care depune grămezi de câte 30-50 de ouă. După 3-4 săptămâni apar larvele “triungulinus”, care imediat după eclozare se urcă pe flori şi sunt transportate de albinele sălbatice în cuiburile acestora din sol. Aici se hrănesc cu ouăle şi larvele albinelor, după care năpârlesc şi formează larve de tip carabidiform, care consumă mierea din fagure (duc o viaţă parazitară) şi se transformă într-o pupă falsă care iernează. Primăvara, după ce iernează o dată sau de două ori în sol, se transformă în larve de tip scarabeiform şi apoi, se împupează (durata de 14 zile). Caracteristicile dăunării. Gândacii rod frunzele parţial sau total, când rămân doar 68
nervurile. În ultimii ani, la apariţia în masă poate defolia complet frasinii tineri. Combatere. În caz de atac pe suprafeţe mici, adulţii sunt adunaţi prin scuturare de pe plantele tinere. La atacuri pe suprafeţe mari se pot aplica şi tratamente chimice. Familia Scarabeidae Cuprinde gândaci de mărime mică până la mare; adulţii au corpul scurt, greoi, robust, puternic, uneori păros. La unele specii dimorfismul sexual este prezent prin mărime, coloraţii şi antene (geniculat-lamelate). Picioarele sunt lungi şi cu tibiile anterioare lăţite, adaptate la săpat. Abdomenul la unele specii, terminat cu un pigidium. Larvele numite şi “viermi albi”, sunt oligopode, moi, curbate, albe, cu capul cafeniu, cu antene dezvoltate, fără ochi; ultimul segment abdominal este mai lung decât celelalte şi prezintă un desen caracteristic format din orificiul anal şi o zonă din peri şi ţepi, care servesc la determinarea speciilor; au trei vârste larvare (fig. 38). Pupele sunt de tip liber, albe-gălbui şi se formează în sol într-o cămăruţă cu pereţii netezi. La cele mai multe specii, dezvoltarea unei generaţii are loc în mai mulţi ani. Sunt specii dăunătoare, atât ca larvă, cât şi ca adult. Adulţii se hrănesc prin roaderea frunzelor, iar larvele, care trăiesc mai mulţi ani în sol, prin roaderea rădăcinilor, fiind cei mai periculoşi dăunători din pepiniere. MELOLONTHA MELOLONTHA L. (cărăbuşul de mai) Este cea mai periculoasă specie răspândită în toate pepinierele de foioase şi răşinoase din ţară. În ultimii ani, a afectat cel mai puternic pepinierele din Moldova, urmate de cele situate în vestul Transilvaniei şi apoi în cele din Câmpia Română. Morfologie. Adultul este un gândac cu lungimea corpului de 25-30 mm; sexele se deosebesc după mărimea şi numărul lamelor la antene, şapte la mascul şi mai mari, şi şase la femele; elitrele, picioarele şi antenele au culoare cafeniu-roşcată; capul, pronotul şi abdomenul sunt negre, ultimul pe margini cu pete triunghiulare albe; pigidiul se îngustează la vârf şi se termină bont (fig. 59). Oul este alb şi de mărimea unui bob de cânepă. Larva are trei vârste, cu orificiul anal orientat transversal, cu două şiruri paralele de ţepi dispuse longitudinal, formate fiecare din 25-30 de ţepi şi care nu depăşesc câmpul anal format din perişori în formă de cârlige; prima pereche de stigme este mai mare; la maturitate ating 6,5 cm lungime.
69
Fig. 59. Sus : Melolontha hippocastani F.: a-femelă; b-mascul; e- pigidiu la mascul; fpigidiu la femelă; Melolontha melolontha L.: c-femelă; d-mascul; i-pigidiu de femelă; j- pigidiu de mascul g- antene de femele; h- antene de masculi Jos: a,b-dăunări la frunze şi rădăcini; c-ultimul segment de la Melolontha melolontha;d-ou; e- cele 3 vârste larvare(după Novâk şi colab.). ___________________________ Biologie. Ciclul evolutiv durează 3-5 ani, în funcţie de condiţiile climatice. Cărăbuşul de mai se întâlneşte în zone cu soluri uşor degradate, puţin înţelenite şi umede, bine încălzite de razele solare. Zborul are loc primăvara (aprilie-mai), în serile călduroase şi pe distanţe relativ mari, insecta hrănindu-se cu frunzele tinere pentru maturarea organelor reproducătoare. După împerechere, femelele depun 70-120 de ouă în grămezi de 20-40 în sol, la adâncimi de 20-30 cm; preferă solurile din pepiniere, plantaţii şi culturi agricole. Dezvoltarea embrionară durează 4-6 săptămâni, larvele hrănindu-se la început cu humus, apoi cu rădăcini fine şi, în ultimul stadiu, cu rădăcinile mai groase. În funcţie de condiţiile climatice migrează pe verticală, iar pentru căutarea hranei se deplasează pe orizontală (până la 5 m). Larvele iernează de 2-3 ori, în ultimul an coboară în sol la 40-50 cm adâncime şi se împupează într-o cămăruţă cu pereţii netezi. După 1-2 luni apar adulţii, care rămân în sol şi se apropie din toamnă de suprafaţa solului. 70
Melolontha hippocastani F. (cărăbuşul de pădure) este mai puţin răspândit, în Transilvania şi Moldova, preferă ca hrană, stejarul, gorunul, carpenul, mesteacănul, fagul şi salcâmul. Se deosebeşte de specia precedentă, prin pigidium, care se subţiază brusc şi se termină cu o umflătură, şi prin faptul că depune ouăle şi în pădure cu consistenţă redusă. POLYPHYLLA FULLO L. (cărăbuşul marmorat) Este răspândit în zonele sudice şi dăunează, mai ales, plantaţiile instalate pentru stabilizarea dunelor şi nisipurilor mişcătoare.
Fig. 60. Plyphylla fullo L.: stg. adult; drp. larva. Morfologie. Cărăbuşul marmorat este cel mai mare scarabeid din regiunea noastră, atingând 4 cm lungime; culoarea brun-roşcată, cu numeroase pete albe, repartizate neuniform pe elitre şi dungi longitudinale pe pronot, formate din solzi albi, care împreună cu o pubescenţă deasă albicioasă, dau aspectul de marmorat. La masculi, antenele sunt mai mari şi cu 7 lamele, iar la femele cu 5 lamele şi cu pigidiul rotunjit. (fig. 60). Larva are orificiul anal orientat transversal, iar şirurile longitudinale de ţepi de pe câmpul anal, cu 8-9 ţepi pe un rând , nu trec de limitele câmpului ocupat de perişorii în formă de cârlige; ultimele trei perechi de stigme mai mici decât celelalte; la maturitate atinge 7,5 cm lungime. Biologie. Dezvoltarea unei generaţii necesită 3-4 ani. Zborul are loc în iunie, este crepuscular şi durează 35-40 de zile. După împerechere, femela depune 25-40 de ouă în sol, la o adâncime de 20-30 cm. După circa două săptămâni eclozează larvele, care se hrănesc pe rădăcini; pentru iernare se afundă în sol şi năpârlesc în anul următor, abia în iunie-iulie; asemănător se petrece fenomenul şi cu larvele de vârstele doi şi trei. Pupele apar în cursul lunii mai şi după 3-4 săptămâni, respectiv adulţii. Familia Elateridae Cuprinde gândacii “pocnitori” şi larvele “sârmă”. Gândacii sunt de mărime mijlocie, cu corpul alungit şi puternic chitinizat, care se îngustează în partea posterioară; au culori variabile; capul este mic, cu antene, relativ, lungi, filiforme, serate sau pectinate; protoracele mare, cu colţurile posterioare ascuţite; prosternul dezvoltat, mobil de mezostern, posedă la colţurile posterioare câte un vârf ascuţit, care intră într-o cavitate mezosternală, dând posibilitate insectei, 71
când se află pe spate, să revină la poziţia normală printr-o pocnitură. Larvele au corpul de formă cilindrică sau turtită dorso-ventral, alungit şi acoperit cu o cuticulă chitinizată, brună sau gălbuie; sunt oligopode-elateriforme, cu capul turtit şi marginea anterioară dinţată. După forma ultimului segment abdominal se deosebesc două tipuri de larve: tipul I, corpul cilindric şi ultimul segment abdominal conic (Agriotes, Elater); tipul II, corpul turtit dorso-ventral şi cu ultimul segment abdominal lăţit şi cu o invaginare, lateral, cu creste şi dorsal, cu dinţi sau creste (Corymbites, Athous). Dezvoltarea unei generaţii are loc în 3-5 ani şi larvele dăunează rădăcinilor plantelor agricole şi ale plantulelor şi puieţilor din pepiniere sau ale plantaţiilor forestiere de stepă. AGRIOTES LINEATUS L. (O. Coleoptera - F- Elateridae) (viermi sârmă, gândaci pocnitori) Este gândacul pocnitor cel mai dăunător, care distruge seminţele încolţite, butaşii şi puieţii din pepiniere. Atacă împreună cu speciile A. ustulatus şi A. obscurus. Morfologie. Adultul are 7-10 mm lungime, corpul brun-negricios, antenele şi picioarele roşcate, elitrele cafenii, cu dungi longitudinale (fig. 61). Capul este mic şi globulos; antenele formate din 11 articule setiforme. Pronotul mai lung decât lat, la partea anterioară a toracelui prezintă un dispozitiv de aruncare, pentru a reveni în poziţie normală dacă stă cu partea ventrală în sus. Larva, este denumită popular şi viermesârmă, cu ultimul segment abdominal de formă conică şi poartă două gropiţe stigmatiforme, de culoare galbenă; atinge la maturitate 20-24 mm.
Fig. 61. Agriotes lineatus L.: adult; larva. Biologie. Prezintă o generaţie la 4-5 ani. Iernează insectele adulte şi larvele de diferite vârste, în sol. Prin aprilie - mai adulţii ies la suprafaţă şi duc o viaţă nocturnă; frecvent se întâlnesc şi în timpul zilelor însorite, pe diferite plante cultivate şi spontane, în special umbelifere. Copulaţia are loc din a doua jumătate a lunii mai. Ouăle sunt depuse în crăpăturile solului, izolat sau în grupe de câte 3-20. O femelă depune 100-200 ouă. Incubaţia durează 3540 zile. Larvele abia apărute au un regim de hrană detritifag şi fitofag. Larva năpârleşte anual de două ori: odată în aprilie-mai şi altă dată în iulie. La completa dezvoltare, prin iunie, larva se transformă în pupă, stadiu ce durează 72
aproximativ o lună, după care se transformă în insectă adultă. Apariţia acesteia coincide cu lunile august-septembrie. în loja care s-a format, adulţii rămân până în primăvara următoare. Caracteristicile dăunării. Specie polifagă, hrănindu-se cu plante aparţinând la diferite familii. Insectele adulte nu produc daune, hrănindu-se cu elementele florale din inflorescenţele plantelor de graminee, umbelifere; larvele rod părţile subterane ale plantelor de graminee, ele preferă totuşi cerealele, pajiştille, apoi plantele tuberculifere şi rădăcinoase. Plantele de cereale sunt roase de la exterior, sub nivelul coletului, în tuberculi sapă galerii în profunzimea acestora; frecvent rod boabele de porumb în germinare; pot ataca puieţii din pepiniere, butaşii de viţă de vie s.a. Depistare, prognoză şi combatere. Pragul economic de dăunare este de 5-10 larve/mp. Înainte de semănat se fac sondaje la sol, mai ales dacă se seamănă după culturi de ierburi. Deoarece preferă solurile cu aciditate se aplică amendamente sau culturi mai puţin preferate de dăunător, rapiţ, muţtar, leguminoase anuale etc. Preventiv sau la atacuri se aplică tratamente la seminţe sau insecticide granulate aplicate pe rândul de semănat. Familia Ipidae (Scolitidae) Cuprinde gândaci de talie mică între 1-9 mm, cu corpul cilindric, de culoare cenuşiucafenie, neagră, mată sau lucioasă, uneori cu peri rari sau smocuri de peri, cu mandibulele puternice, capul ascuns sub scutul bombat şi dezvoltat până la 1/3 din lungimea corpului; antenele sunt geniculat-măciucate; elitrele acoperă abdomenul şi prezintă dungi punctate longitudinal, care delimitează spaţii, iar în partea posterioară prezintă o teşitură sau “roabă” prevăzută pe margini cu dinţi variabili ca mărime, număr şi orientare (cu caracter taxonomic şi dimorfism sexual) şi cu care gândacii elimină rumeguşul din galerii. Aripile membranoase sunt bine dezvoltate. Gândacii tineri sunt gălbui la ieşirea din pupe, iar după o roadere de maturare, capătă culoare închisă. Ouăle sunt mici, albe şi rotunde; larvele sunt apode, albe, curbate, cu capsula cefalică galben-cafenie şi fără ochi, au trei vârste larvare; pupele sunt albe-gălbui, de tip liber. Prezintă 1-2 generaţii pe an, mai rar o generaţie la doi ani (Dendroctonus micans). Zborul are loc, în general, primăvara, mai timpuriu (martie-aprilie la Cryphalus), alteori mai târziu, chiar vara (Dendroctonus micans). În arboretele în care se înmulţesc în masă, zborurile se fac în roiuri şi, deoarece majoritatea speciilor sunt dăunători secundari, depunerea ouălor se face pe arbori debilitaţi, bolnavi, în general, lâncezi. La speciile monogame împerecherea are loc pe scoarţă, la cele poligame, masculul roade un orificiu de intrare şi o cameră nupţială sub scoarţă. După împerechere femela roade galerii-mamă verticale, orizontale sau oblice; în pereţii laterali, la distanţe agale, roade nişte nişe mici, unde este depus câte un ou. După ecloziune, larvele rod galerii individuale, care se lărgesc pe măsură ce cresc, la început, perpendiculare pe galeria-mamă, apoi îşi schimbă direcţia. La capătul galeriei larva îşi roade “leagănul de împupare” în scoarţă, pe lemn sau în lemn. Gândacii tinerii rod scoarţa şi ies primii prin orificii de zbor, care, ca şi cele de intrare, sunt rotunde; pentru a ajunge la maturitate sexuală produc atacuri de maturaţie, pe diferiţi arbori sau sub scoarţă lângă leagănul pupal, înainte de ieşire. La unele specii, un procent redus de adulţi se hrănesc din nou pentru refacerea organelor reproducătore şi produc atacuri de regenerare; din aceste ouă rezultă o generaţie soră sau paralelă. Zborul gândacilor şi depunerea ouălor durează, în medie 73de 30 de zile, incubaţia 1014 zile,
stadiul larvar de 20-30 zile, iar cel de pupă, 10-14 zile. Ciclul de dezvoltare are loc în 45-60 de zile. Aspectul atacului este caracteristic pentru fiecare specie, ceea ce permite o determinare mai uşoară decât morfologia adulţilor. Produce înmulţiri în masă în special pe răşinoasele debilitate fiziologic şi pe doborâturile de arbori, care în ultimii ani sunt numeroase în Carpaţii Orientali. Sunt dăunători secundari importanţi reprezentând 17-25% din insectele dăunătoare în păduri. La înmulţirile în masă pot deveni şi dăunători primari prin atacul arborilor sănătoşi. IPS TYPOGRAPGUS L. (Coleoptera -F. Ipidae) (gândacul mare de scoarţă a molidului) Este specia cea mai răspândită şi mai dăunătoare pe răşinoase. Morfologie. Adultul este un gândac de 4,1-5,5 mm lungime, brun-negricios şi pe corp cu perişori brun-gălbui; teşitura începe de la jumătatea elitrelor şi, lateral, prezintă patru dinţi, din care al treilea de sus, mai mare şi îngroşat spre vârf; măciuca antenelor prezintă două dungi, cea de sus cu o invaginare spre vârf. Oul de culoare albă este de mărimea unei seminţe de mac. Larva apodă, de culoare albă, atinge 4-5 mm lungime. Pupa albicioasă este de tip liber (fig. 62). Biologie. Scolitidul este bivoltin şi are o generaţie soră. Este o insectă poligamă, masculul împerechează 2-3 femele. Zborul adulţilor are loc în aprilie-mai şi respectiv iunie- iulie; iernează, în mod obişnuit, ca adult. Caracteristicile dăunării. Masculii rod o cameră nupţială în grosimea scoarţei, de aceea nu este imprimată pe lemn decât numai la arborii cu coaja subţire. Cele 2-3 galerii- mamă sunt, la început, uşor curbate şi orientate longitudinal şi au 6-15 cm lungime.; femela depune pe părţile laterale ale galeriei în nişe egal distanţate, câte 20-100 de ouă. La început, galeriile larvare sunt perpendiculare pe galeria-mamă, apoi se lărgesc treptat şi au mers şerpuit, ating 5-10 cm lungime. Roaderile de maturare au forma unor galerii cu aspect de coarne de cerb, imprimate uşor şi pe alburn.
74
Caracteristicile dăunării. Are 3-5 galerii-mamă imprimate pe alburn; atacul este realizat pe partea superioară a tulpinii, pe ramurile groase, cu scoarţa netedă. Poate deveni dăunător primar.
Fig. 62. Ips typographus L.: a-gândac; b-teşitura; c-larvă; d-pupă; e-atac imprimat pe scoarţă; f-antena cu măciuca (după Novak şi colab.).
PITYOGENES CHALCOGRAPHUS L. (O. Coleoptera - F. Ipidae) (gândacul mic de scoarţă al molidului) Este o insectă polifagă, dar preferă molidul. Morfologie. Adultul este un ipid de 2,0-2,3 mm lungime, cu teşitura elitrelor îngustă, oblică, până aproape de jumătatea lor şi pe fiecare margine cu câte trei dinţi, egali între ei, dar mai mari la masculi. Biologie. Insectă bivoltină, cu zborul în aprilie şi în iulie. În anii reci, generaţia a doua nu se dezvoltă complet până în toamnă şi insecta iernează ca larvă, pupă şi adult. Este o insectă poligamă (fig. 63). Caracteristicile dăunării. Camera nupţială este săpată în scoarţă şi nu este vizibilă pe partea interioară a ei; din aceasta pornesc radial, 3-6 galerii-mamă, curbe sau în formă de “S”, au lungimea de 2-8 cm şi sunt roase între scoarţă şi lemn, adesea şi în alburn. Galeriile larvare sunt dese şi scurte, de 2-4 cm lungime, roase în scoarţă. Desenul atacului este stelat. Atacă molizii tineri de 8-12 ani, precum vârful şi ramurile, la cei bătrâni; preferă scoarţa subţire.
75
Fig. 63. Pityogenes chalcographus L.: a-gândac; b-teşitura; c-larva; d-pupa; e-atac cu galerii mamă şi cele larvare la început; f-galerii larvare în stadiul final; g-galerii imprimate pe lemn (după Novâk şi colab.). Familia Cerambicydae Cuprinde numeroase specii xilofage, de la mărimi mici până la mari. Unele specii se situează printre cele mai mari din ţara noastră (Cerambyx cerdo). Corpul adulţilor este turtit dorsoventral, cu laturile paralele; antenele dezvoltate, care, de regulă la masculi, depăşesc lungimea corpului, setiforme, moniliforme, filiforme; la Acanthocinus aedilis întrec de câteva ori lungimea corpului; protoracele mai îngust decât elitrele, la unele specii prevăzut lateral cu câte un ghimpe; între scut şi scutişor are o placă cu dungi, care, prin frecare cu marginea posterioară a scutului, produce un scârţâit asemănător foarfecelui, de unde denumirea de croitori. Elitrele acoperă abdomenul până la vârf, au culori variabile: verzi, brune, albastre, în dungi sau pete. Adulţii stau pe flori, pe tulpinile arborilor, unii se hrănesc cu seva din răni, cu polen, iar alţii cu frunzele arborilor. Ouăle sunt depuse în crăpăturile scoarţei, în solzi, în răni; larva face o galerie sub scoarţă apoi pătrunde în lemn unde roade o galerie întortochiată, la capătul căreia se află un leagăn de împupare sau numai o galerie scurtă sub formă de cârlig cu leagăn de împupare. Galeriile sunt pline cu rumeguş. Larvele sunt albe-gălbui, turtite dorso-ventral, cu capsula cefalică dezvoltată, chitinizată, de culoare brună şi ascunsă în primul inel toracal; inelele toracale sunt mai dezvoltate decât cele abdominale, dorsal cu plăci chitinoase, care servesc la deplasarea în galerii. Există două tipuri de larve: cerambicin, tipul preponderent, oligopode, cu picioare toracale reduse şi capsula cefalică mai lată decât lungă; lamiin, cu larve apode şi capsula cefalică mai lungă decât lată. Pupele sunt de tip liber, de culoare alb-gălbuie şi se recunosc uşor după antenele strânse în jurul corpului. Durata unei generaţii este de 1-4 ani şi iernează în stadiul de larvă. Dăunările sunt produse numai de larve, care, la început rod, între scoarţă şi lemn (dăunare fiziologică), apoi în lemn (dăunare tehnică). Gândacii rod orificii pentru zbor în scoarţă,76de formă rotundă sau ovală. Sunt
insecte cu caracter secundar, mai rar primar (Saperda, Monochamus, Cerambyx cerdo), care dăunează răşinoasele şi foioasele. CERAMBYX CERDO L. (O. Coleoptera - F. Cerambicidae) (croitorul mare al lemnului de stejar) Preferă tulpinile groase ale arborilor de stejar în vârstă de peste 80 ani, fiind cel mai important dăunător tehnic. În ultimii ani a infestat 8000 de ha. Morfologie. Adultul este un croitor de 30-50 mm lungime, corpul negru, alungit, în afară de vârful elitrelor care este roşcat; la vârful elitrelor, spre sutură, câte o mică prelungire ca un dinte; pronotul este lucitor, dorsal cu nodozităţi, lateral cu câte un ghimpe; antenele, la mascul, mai lungi decât lungimea corpului (fig. 64).
Fig. 64. Cerambyx cerdo L.: Larva de tip cerambicin, alb-gălbuie şi, dorsal, cu plăci chitinoase ovale cu brazde; la maturitate atinge 80 mm lungime. Biologie. Prezintă o generaţie la 3 ani, uneori, la 5 ani. Zborul are loc în iunie-iulie, când femelele depun ouăle izolat (până la 150 ouă) în crăpăturile din scoarţa arborilor, până la 3- 4 m înălţime, pe porţiunile însorite şi cu ritidom dezvoltat. Gândacii tineri părăsesc galeriile prin orificii ovale. Caracteristicile dăunării. În primul an larvele rod galerii pline cu rumeguş între scoarţă şi lemn, în anul al doilea pătrund adânc în lemn, până la 50 cm, care, cu timpul, se înnegresc; la vârful lor se găseşte leagănul de împupare sub formă de cârlig. Când galeriile ating cambiul, se produc scurgeri pe tulpini, cu sevă brun-negricioasă. La atacuri puternice se observă desprinderea scoarţei sub formă de plăci. Foarte asemănător este C. scopolii Fussl., de 17-28 mm, mai puţin răspândit şi preferă fagul. Prevenirea atacurilor se face prin menţinerea arboretelor închise şi a unui subarboret cu vârsta de 3-4 ani în jurul semincerilor. Combaterea se face prin extragerea şi valorificarea imediată a arborilor.
77
ORTHOPTERE DĂUNĂTOARE Familia Gryllotalpidae GRYLLOTALPA GRYLLOTALPA L. (O. Orthoptera - F. Gryllotalpidae) (coropişniţa) Este una dintre insectele cele mai dăunătoare, răspândită în solul pepinierelor forestiere din ţara noastră. Morfologie. Adultul are corpul cilindric, de 40-60 mm lungime, culoare castanie, pe partea ventrală mai deschisă; capul este aproape rotund, antenele setiforme, prevăzut cu aparat masticator puternic; protoracele este mare, catifelat; aripile anterioare sunt tegmine, scurte, cele posterioare membranoase şi, în repaus, strânse sub formă de evantai; picioarele anterioare adaptate pentru săpat; abdomenul umflat la mijloc şi terminat cu doi cerci lungi, articulaţi. Masculul prezintă pe aripile anterioare organe de stridulaţie (fig. 65)
a
Fig. 65. Gryllotalpa gryllotalpa L.: a-adult; b-larvă; c-ou; d-cuib cu ouă; e-răsaduri dăunate (după Novâk şi colab.). Oul este elipsoidal, de culoare galbenă şi de 3-3,5 mm lungime. Larva este, la apariţie, de culoare albă, apoi devine castanie, deosebindu-se faţă de adulţi prin dimensiuni mai mici şi prin lipsa aripilor. Biologie. Insecta are o generaţie la doi ani. Adulţii apar la suprafaţa solului pentru împerechere (mai-iunie), când masculii zboară şi ţârâie ca greieri. După împerechere, femela sapă cuiburi mari, în sol, la 10-20 cm adâncime, unde depune 300-600 de ouă. După 2-3 săptămâni apar larvele, care sar ca greierii şi după două năpârliri iernează în sol la 50-60 cm adâncime sau în grămezile cu bălegar. Primăvara, îşi reiau activitatea de hrănire pe rădăcini şi, până în toamnă, mai năpârlesc de câteva ori şi se transformă în adulţi care iernează. Caracteristicile dăunării. Este o specie polifagă şi produce dăunări importante în pepinierele de foioase şi răşinoase. În urma roaderii sau deranjării rădăcinilor, puieţii se usucă. 78
Depistare, prognoză şi combatere. Depistarea se face după prezenţa galeriilor de hrană care par ca o dâră de pământ ridicată şi afânată; după găuri în sol şi după cuiburi. Gradul de infestare se stabileşte în funcţie de numărul cuiburilor pe unitatea de suprafaţă, iar gradul de dăunare în funcţie de procentul puieţilor uscaţi. Combatere. Măsuri cu caracter preventiv: evitarea înfiinţării pepinierelor pe terenuri infestate cu coropişniţe sau terenuri fertile din apropierea apelor; gunoiul de grajd să fie dezinsectizat. Combaterea se realizează ori de câte ori este nevoie prin următoarele măsuri: distrugerea cuiburilor cu ouă şi larve, distrugerea adulţilor prin desfacerea unor grămezi de gunoi de grajd, în care se adăpostesc iarna, prin aplicarea de tratamente cu insecticide granulate la sol, Sintogrill 5G (dimetoat) în doza de 30 de kg/ha sau prin momeli otrăvite folosite în solarii, pepiniere, prin introducerea în galerii sau împrăştiere între rânduri. HETEROPTERE DĂUNĂTOARE F.Scutelleridae EURYGASTER INTEGRICEPS (O. Heteroptera) (ploşniţa asiatică a cerealelor) Ploşniţele asiatice ale cerealelor sunt întâlnite în toate zonele cultivate cu grâu din România, cu pagube pe culturile localizate în exteriorul arcului carpatic, începând din zona Botoşani şi de dăunare si de aplicare
terminând cu vestul Câmpiei Române. Arealul
a
tratamentelor de combatere se poate extinde anual la peste 500 mii de hectare. Morfologie. Adultul are corpul oval, de 11-13 mm lungime, de culoare brun-deschis. Pronotul aproape hexagonal, scutelul bine dezvoltat, egal în
lungime cu abdomenul, cu o
carenă longitudinală în partea mediană şi cu două puncte gălbui
la bază (fig. 66).
Oul este sferic de 1mm lungime, şi de culoare verzuie la depunere. Larva este asemănătoare cu adultul, fiind mai mică şi lipsită de de aripi sau cu rudimente de aripi. Prezintă 5 vârste larvare. Biologie. Prezintă o generaţie pe an. Iernează ca insectă adultă sub frunzarul din păduri, în liziera pomilor din apropierea culturilor, pe sub ierburi. Spre sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai adulţii zboară în culturile de cereale. Ouăle sunt depuse pe frunze, în grupe de 12-24 ouă. O femelă poate depune 50-125 ouă. Incubaţia durează 5-10 zile; dezvoltare larvară se face în 30-40 de zile. Adulţii din generaţia nouă apar la sfârşitul lunii iunie, hrănirea continund-se până în cursul lunii august, când se retrag spre locurile de iernare. Caracteristicile dăunării. Atacă în principal culturile de grâu, dsar se pot instala şi pe alte graminee cultivate sau spontane. Adulţii şi larvele înţeapă tulpinile tinere, frunzele, rahisul spicelor, florile şi boabele. La locul de înţepare se formează o mică umflătură numită „con salivar”, în jurul căreia apare o zonă gălbuie. Adesea frunza se îngălbeneşte, se răsuceşte şi se usucă de la locul înţepării, atârnând ca o sfoară. Uneori spicul rămâne în burduf, iar când apar aristele ondulate şi poate fi parţial sau total albit, aspect care se întâlneşte frecvent la vârful spicelor. Boabele atacate sunt şistave sau dacă nu sunt deformate poartă urmele înţepăturilor, sub forma unor puncte negricioase, înconjurate de o zonă decolorată. Pagubele cauzate pot fi semnificative, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ. Pâinea făcută din grâu atacat nu creşte datorită cantităţii reduse de gluten, practic este un grâu nepanificabil. 79
Fig. 66. Eurygaster integriceps Depistarea, prognoza şi combaterea. Pe plan naţional, sub îndrumarea Laboratorului Central de Carantină Fitosanitară, se efectuează în perioada 10-15 septembrie, în toate judeţele cu areal de dăunare în pădurile de foioase, pentru a afla rezerva biologică de ploşnişe (pe diagonală câte 40 de rame metrice, de 0,25 mp). Se calculeză populaţia de adulţi hibernanţi la întreaga supragfaţă a pădurii, la densităţi sub 3-4 adulţi /mp, nu se fac tratamente în primăvară. În primăvară, în luna martie se refac sondajele pentru a nota mortalităţile populaţiei. Pragul economic de dăunare - PED este de 7 adulţi/mp la culturile cu densităţi normale pentru generaţia hibernantă şi 5 adulţi la culturi cu densităţi mai puţin optime. La atacul larvelor de vârstele I şi II, la culturile reuşite, pragul este de 5 larve/ mp. Se poate face o combatere biologică prin lansarea unor viespi ovifage Telenomus chloropus şi Trissoicus grandis, 50 000-100 000 de viespi la hectar. Se pot aplica o serie de tratamente cu produse aprobate: piretroizi - Faster 10 CE, Supersect 10 CE etc. ACARI DĂUNĂTORI TETRANYCHUS URTICAE Koch (Acari - Tetranichidae) (păianjenul roşu comun) Acarianul se întâlneşte frecvent în toate regiunile ţării, în spaţii protejate, ca şi în câmp deschis. Morfologie. Femela hibernantă are corpul globulos, de 0,3-0,4 mm lungime, de culoare roşie-cărămizie, dorsal şi lateral cu pete mai închise (67). Femela din generaţiile de vară are corpul de 0,4 mm lungime, de culoare galbenă-verzuie, până la roz-deschis sau brună, cu 2 pete negre dispuse dorsal şi lateral, perii de pe corp fiind ordonaţi în 6 serii transversale. Ochii sunt roşii. Masculul are corpul piriform, de 0,13-0,15 mm lungime. Larva din prima vârstă este hexapodă, are corpul globulos, de 0,13-0,15 mm lungime şi de culoare gălbuie, cu cele 2 pete negre dispuse dorsal; începând din vârsta a doua larva devine tot mai asemănătoare cu adultul.
80
Biologie. Specie polivoltină, în perioada de vegetaţie evoluând 5-6 generaţii în câmp şi se reproduce fără întrerupere în spaţii protejate. Iernează femela adultă, de obicei mai multe la un loc, la adăpostul unui păienjeniş, ţesut sub scoarţa pomilor, în crăpăturile tocurilor de răsadniţe. Apariţia acarienilor are loc la pornirea în vegetaţie a plantelor, mai întâi pe dosul frunzelor la diferite plante din flora spontană, apoi migrează pe cele cultivate, formând focare izolate, mai ales la marginea culturilor. Femelele depun ouăle pe dosul frunzelor şi de-a lungul nervurilor, la adăpostul ţesăturii de păienjeniş. O femelă depune 70-150 ouă. Incubaţia durează 5-7 zile. Dezvoltarea larvelor durează 10-15 zile. La completa dezvoltare larvele se transformă în pronimfe, apoi deutonimfe, formă care, având 4 perechi de picioare, se aseamănă cu acarienii adulţi. Femelele din ultima generaţie se retrag în diapauză hiemală. Caracteristicile atacului. Acarianul este polifag, dezvoltându-se pe mai mult de 100 de specii de plante cultivate şi spontane, aparţinând familiilor cucurbitacee, malvacee, solanacee, fabacee, rozacce, vitacee, ş.a.; formează colonii pe partea inferioară a frunzelor şi la adăpostul păienjenişului caracteristic, acarienii înţeapă şi sug sucul celular din frunze şi organe de fructificare. Frunzele atacate se decolorează, căpătând aspect mozaicat, apoi îngălbenesc, se necrozează, se răsucesc pe margini şi în cele din urmă se uscă şi cad. Plantele atacate stagnează în dezvoltare, florile avortează, iar produc scade. Produce mari pagube plantaţiilor de viţă de vie, pomi fructiferi, plantaaj de hamei, pepiniere, culturi legumicole şi floricole, etc. Depistare, prognoză şi combatere. Avertizarea tratamentelor din timpul vegetaţiei se efectuează la începutul apariţiei atacului, corespunzător unei densităţi cuprinse între 2-3 exemplare / frunză sau 15 exemplare la un lujer de 50 cm lungime. Pentru realizarea unei combateri eficiente trebuie să se aplice acaricide cât mai diversificate din punct de vedere a moleculei chimice pentru îndepărtarea apariţiei raselor rezistente. Se recomandă substanţele active: abamectin (Vertimec 1,8% EC), spirodiclofen (Envidor 240 EC), milbemectin 1% (Milbeknock EC), propargit (Omite 570 EW) etc. BRYOBIA RUBRIOCULUS Scheut. (Acari - Bryibiidae) (păianjenul brun al pomilor) Se întâlneşte atât în zonele de câmpie, cât şi în Podişul Transilvaniei şi regiunile premontane. Morfologie. Adultul are corpul oval, uşor turtit dorso-ventral, de 0.6-0.8 mm lungime, de 81
culoare brună-cărămizie (fig. 68). Partea dorsală a corpului este aproape plană, iar marginile puţin ridicate. Ochii bine reliefaţi, roşii. Dintre cele patru perechi de picioare, cele anterioare sunt mai lungi decât corpul şi se termină cu ambulacre. Partea dorsală prezintă mai multe rânduri de cute transversale şi 16 perechi de peri scurţi şi laţi, în formă de evantai, repartizaţi pe 7 rânduri. Oul, de 0,16 mm în diametru, este sferic, corionul neted şi de culoare roşie-închis, înainte de eclozare devine albicios. Larva are trei perechi de picioare, asemănătoare cu adultul, mai mică, la apariţie de culoare roşcată, iar mai târziu verzuie sau brună. Biologie. Specie polivoltină, evoluând 5-6 generaţii pe an. Iernează stadiul de ou, pe ramuri, obişnuit în jurul mugurilor sau în crăpăturile scoarţei pomilor. Eclozarea larvelor are loc după realizarea pragului inferior de dezvoltare de 7°C. Acarianul se reproduce partenogenetic şi ovipar, generaţiile eşalonându-se din martie şi până în octombrie. Densitatea populaţiilor acarianului este controlată într-o măsură însemnată de acarofagi: Typhlodromus tiliae, T. soleiger, Tydaeus sp., acarieni prădători care se hrănesc cu toate stadiile de dezvoltare ale păianjenului fitofag.
Fig. 68. Briobia rubrioculus Caracteristicile atacului. Specie polifagă în cadrul pomilor şi arbuştilor fructiferi, preferând cireşul şi vişinul. Adulţii şi larvele trăiesc pe faţa inferioară a frunzelor, înţeapă şi sug sucul celular. Frunzele se depigmentează devenind albicioase, apoi se usucă şi cad. Ca urmare a atacului mugurii de rod nu se mai formează, fructele rămân mici sau cad. Depistare, prognoză şi combatere. Măsuri asemănătoare ca la specia precedentă. NEMATOZI DĂUNĂTORI DITYLENCHUS DIPSACI Kuhn (Nematoda - F- ) (nematodul bulbilor şi seminţelor) Este prezent în toată ţara, dar mai larg răspândit în Banat, Crişana şi Transilvania. Împreună cu D. destructor, atacă culturile de cartof şi cele de sfeclă de zahăr. Morfologie. Adultul are forma vermiformă, de 0,9-1,8 mm lungime, de culoare albă. Cavitatea bucală este înconjurată de 6 lobi, stiletul este conic şi trilobat la bază. Larva este asemănătoare cu adultul. Limita intestin-esofag este dreaptă, spre deosebire de D. destructor, în care acesta fomează o linie oblică. Ouăle au 0,1 mm, iar dimensiunea larvei eclozate este de 0,3 mm. Au sexele separate (fig. 69). Biologie. Ciclul biologic al nematodului se desfăşoară în interiorul ţesuturilor. În cursul vegetaţieie poate avea mai multe generaţii, iar dezvoltarea se poate continua şi în depozite, dacă are temperaturi ridicate. Iernează în toate stadiile de dezvoltare, în tulpini şi seminţe. Primăvara, larvele infestează părţile subterane, pătrunzând prin orificii naturale, răni sau prin distrugerea celulelor cu ajutorul stiletului. Dezvoltarea larvelor se realizează în aproape o lună de zile şi după împerechere, femela poate 200-500 de ouă în interiorul ţesuturilor. Incubaţia durează 7-8 zile. Întrucât adulţii supravieţuiesc 45-75 de zile, vor exista suprapuneri de generaţii.82
Fig. 69. Ditylenchus dipsaci Caracteristicile atacului. Nematodul este polifag infestând numeroase plante cultivate şi spontane din familiile: fabacee -trifoi, lucernă, bob, mazăre; liliacee - ceapă, usturoi, praz; poacee grâu; rozacee - fragi, căpşuni; chenopodiacee - sfecla etc. Infestarea plantelor are loc atât prin nematozii din sol, cât şi prin tulpinile, frunzele şi seminţele infestate. Depistarea, prognoza şi combaterea. Măsurile preventive sunt cele mai importante şi mai puţin costisitoare, cum ar fi: igena culturală, folosirea de seminţe, bulbi sănătoşi, aplicarea asolamentului şi introducerea unor plante mai rezistente la atacul nematodului. Tratarea seminţelor cu Phostoxin în doza de 1,5 g / m3 sau bromură de metil 40 g / m3. Foarte costisitoare sunt tratamentele la sol cu produse granulate cum ar fi Nemathorin 10 G (fosfotiazat 10%), produs organofosforic, care produce moartea nematozilor în 9-17 zile. MELOIDOGYNE SPP. (Nematoda - F. ) (nematodul galicol al rădăcinilor) În general se consideră că sub această denumire generică se ascunde de fapt Meloidogyne incognito (Kafoid et White, 1919) Chitwood, 1949, având denumirea populară nematodul galicol al rădăcinilor. Dăunătorul se găseşte practic în toată lumea. Primele referiri privind reprezentanţii genului Meloidogyne, în România, se fac destul de târziu, în 1970, odată cu identificarea şi descrierea speciei Meloidogyne incognito, cunoscută popular sub numele de nematodul galicol al rădăcinilor, demonstrându-se pe parcursul anilor că este o specie foarte răspândită în ţara noastră. Morfologie. Prin forma şi dimensiunile celor două sexe, adulţii prezintă un dimorfism sexual evident. Masculul, de 1,2-2,0 mm, este cilindroid, viermiform, acoperit cu o cuticulă inelată, 83
câmpurile laterale fiind marcate cu 4 incizii ce se întind de la mijlocul gâtului pe aproape întreaga lungime a corpului. Coada este rotunjită, scurtă şi fără bursă, cu un spicul bifurcat. În regiunea capului se observă 2 deschideri sub formă de fante alungite aspect de pungă (pungi amfidiene). Stiletul, butonii bazali şi bulbul esofagian sunt bine dezvoltaţi, iar Capul prezintă 6 buze mici, iar stiletul este mai mic la masculi, dar are butonii bazali dezvoltaţi. Bulbul bazal format din 3 lobi turtiţi, cu 3 nuclei glandulari, este extins, compus şi ajunge la extremitatea anterioară a intestinului (fig. 70). Ouăle sunt variate ca dimensiuni cât şi ca detalii de structură internă, fiind înglobate într-o masă mucilaginoasă, în interiorul galei, în partea posterioară a corpului femelei, după depunere sunt albe transparente, cu o cuticulă fără striaţiuni sau ornamentaţii, au o formă ovală. Larva are aspect viermiform, observându-se în interiorul oului în ultima fază a dezvoltării embrionare, iar stiletul, bulbul median al esofagului şi orificiul anal sunt greu de distins, iar corpul ei este acoperit cu o cuticulă subţire, inelată.
Fig. 70. Meloidogyne incognita: rădăcini de mazăre atacate şi femela Biologie. În majoritatea cazurilor specia se înmulţeşte pe cale partcncgcnctică, masculii sunt rari. În anotimpul cald nu apar masculi, înmulţirea făcându-se partenogenctic. Viermele rădăcinilor iernează în câmp, în stadiu de ou, în corpul femelei, iar în sere iernează ca femele sau larve de vârsta a Il-a. O femelă depune între 300 şi 2000 de ouă, dar în condiţii nefavorabile de mediu, numărul lor scade. După ce părăsesc gala, larvele se deplasează printre particulele de sol în căutarea rădăcinilor tinere ale diferitelor plante, larvele de vârsta a II-a sunt forme de invadare, ele fiind foarte active pătrund în ţesuturile rădăcinilor în apropierea vârfului de creştere, migrează atât pe orizontală cât şi pe verticală, parcurgând distanţe apreciabile. După un timp scurt de hrănire, larvele se îndreaptă către zona vasculară, unde se instalează paralel cu cilindrul central şi devin imobile. Celulele ţesutului unde s-au fixat larvele se multiplică şi se hipertrofiază, rezultând celule gigantice, cu mai mulţi nuclei (sinciţii). După ecloziune larvele timp de 2-3 săptămâni, în funcţie de temperatură, se hrănesc intens, trec prin 4 năpârliri succesive în câteva zile, iar în această perioadă larvele nu se hrănesc şi nu părăsesc exuvia larvară. In timpul procesului de năpârlire, în funcţie de sex, larvele îşi schimbi forma. La masculi, după cea de a 3-a şi a 4-a năpârlire, larvele devin viermiforme, iar la femele se îngroşă corpul până la forma caracteristică de pară. Durata ciclului evolutiv şi numărul de generaţii depind de temperatura (sunt necesare temperaturi ridicate, de aceea în România specia nu se găseşte in câmp,) şi umiditatea solului, 84
precum şi cantitatea şi calitatea hranei. În seră dezvoltarea unei generaţii durează aproximativ 45 de zile. Caracteristicile atacului. Nematodul rădăcinilor este o specie polifagă. În literatura de specialitate sunt citate peste 1500 de specii plante, din peste 40 de familii, care servesc drept plantă gazdă, îndeosebi sunt amintite ca foarte sensibile la atacul dăunătorului plante din famiile Cucurbitaceae, Solanaceae şi Leguminosae. În câmp este atacat şi cartoful. Plantele atacate prezintă pe rădăcini gale de diferite dimensiuni, până la 5 cm diametru, forma şi mărimea lor variază în funcţie de planta gazdă, efectivul populaţiei de nematod, precum şi de condiţiile de mediu (temperatura şi umiditatea din sol). Plantele atacate puternic se veştejesc, dar la un atac slab sau la începutul atacului, planta infestată nu are caractere deosebite de cea sănătoasă. Depistare, monitorizare şi combatere. Răspândirea dăunătorului se face odată cu transporturile conţinând sol infestat, cu larve de invazie sau resturi de rădăcini cu nematozi vii, ceea ce trebuie avut în vedere şi în cazul carantinării unor sere. Pe plan local răspândirea speciei poate fi favorizată de apa din precipitaţii sau irigări. Tuberculii de cartof infestaţi se supun procesului de industrializare. GLOBODERA ROSTOCHIENSIS Wollenweber (Nematoda- F. ) (nematodul chistic galben al cartofului) Este mai frecvent întâlnit decât G. pallida în cea mai mare parte a zonei Europei şi Mării Mediterane, dar mai puţin frecvent în sudul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. G. rostochiensis este o specie identificată prima dată în Germania la Rostock, este prezentă în Europa, Africa, Asia, America de Nord, America Centrală, America de Sud, focare fiind semnalate în Australia, în 1986 şi 1991, Oceania (Noua Zeelandă). Cartoful este planta-gazdă cea mai importantă, dar sunt atacate la fel de mult şi tomatele şi vinetele, alături de alte specii ale genului Solanum sau hibrizii lor pot fi gazde ale celor două specii de Globodera. Aceste specii de nematozi sunt foarte importante pentru cultura cartofului de consum dar şi pentru producerea de amidon din cartof.
Fig. 80. Globodera rostochiensis: female cu ouă (dreapta); chişti cu ouă (stânga) Morfologie. Adultul. Masculul este vermiform, cu lungimea de 0,9-1,23 mm, Femela are formă aproape sferică (diametrul de 0,5-0,8 mm) cu o prelungire îngustă, scurtă "gâtul" (1-1,33 mm), cu care se prinde de rădăcinile plantei gazde, culoarea variind, în timpul verii este albă, iar toamna galbenă spre maron, în funcţie şi de vârstă. Gâtul este evident ieşit afară, conţinând esofagul şi glandele asociate, forma chiştilor este similară formelor adulte, dar au cuticula de culoare cafeniuînchis, iar organele interne degenerate (fig. 80).
85
Larva este mai subţiată spre partea posterioară având stiletul de 0,023-0,026 mm lungime. Aspectul general al masculilor este similar celui al formelor juvenile, dar în treimea posterioară a cozii, scurtă şi boantă, se remarcă organele copulatoare. Oul are lungimea de 0,09- 0,12 mm iar lăţimea de 0,037-0,061 mm. Biologie. Primăvara atunci când condiţiile sunt favorabile, reproducerea se poate face şi prin ouă nefecundate (partenogeneză), fiind mai rar întâlniţi masculii. Apariţia larvelor active în sol începe la 12° C, iar dezvoltarea în masă se face la peste 15°C. În mod normal în culturile de cartofi larvele apar în iunie, numărul lor crescând iulie şi august, apoi descrescând până la sfârşitul lunii octombrie, având o generaţie/an, uneori două sau ca excepţie 3 generaţii/an. După Kort, 1974, citat de Romaşcu în 1978, existând 5 patotipuri la G. rostochiensis (Rol-Ro5), iar cele mai utilizate soiuri de cartof rezistente (rezistenţă bazată pe gena HI provenite din clone de S. tuberosum subsp. andigena) sunt rezistente numai la patotipuri de G. rostochiensis. Caracteristicile atacului. Nematodul G. rostochiensis, preferă solurile nisipoase şi turbăriile. În câmp, nu există simptome specifice ale atacului de nematozi, plantele atacate sunt pipernicite, cu frunzele bazale încreţite şi îngălbenite, iar la un atac puternic, se dezvoltă un număr foarte mare de radicele, rădăcina principală este mică şi putrezeşte foarte uşor, uneori în semincerii plantele nu înfloresc. Depistare, prognoză şi combatere. Specie a cărei combatere e asemănătoare cu a speciei precedente, rotaţia culturilor reduce populaţia dăunătorului. Există norme interne şi internaţionale, care reglementează circulaţia cartofului de sămânţă, în principal, chiştii prezenţi în pământul cultivat, fiind principalul mijloc de propagare a dăunătorului. În zonele unde cartoful este plantat pentru export se va face analize la sol, înaintea de plantat şi după recoltare, pentru a stabili existenţa acestor forme de propagare - chştii. Rotaţia culturilor de cartofi la 7 ani este principala măsură agrotehnică de stopare a populaţiilor. Se pot aplica şi nematicide avizate. MOLUŞTE DĂUNĂTOARE DEROCERAS AGRESTE L. (Gasteropoda - F- Limacidae) (Limaxul cenuşiu) Cunoscut peste tot, în toate zonele unde se cultivă răsaduri, în grădini, dar şi în culturi de câmp. Cu preponderenţă în regiunile mai umede ale ţării. Morfologie. Melcul, fără cochilie, are corpul alungit (40-60 mm) de culoare alb- gălbuie până la brun-roşcat, pe spate prezintă un desen reticular. Corpul este acoperit cu un mucus mai puţin evident, lăptos (fig. 81). Are două perechi de tentacule (coarne), ceva mai închise la culoare. Pneumostoma, locul de respiraţie, este reliefat prin prezenţa unui inel îngust, mai deschis la culoare, ce îl înconjoară. Se întâlneşte prin păduri, livezi, grădini de zarzavaturi, răsadniţe cu legume, tutun, etc. preferând locurile umede.
86
Fig. 81. Deroceras agreste Biologie. Iernează ca ou, în stratul superficial al solului, adăpostit sub pietre, granule de pământ, resturi vegetale sau licheni şi muşchi, rar ca adult. În mai, din ouă apar melci mici, ce iniţial se hrănesc cu părţile subterane ale plantelor, uneori ies din sol hrănindu-se cu părţile aeriene ale acestora. Melcii eclozaţi sau adulţi, părăsesc locul de hibernare de obicei în mai la 8-10°C. Melcii eclozaţi, se maturizează de obicei în 2-3 luni. Are 2-3 generaţii pe an. Specie hermafrodită, activă mai ales în cursul nopţii. Depune în pământ, în grupe de 20-30 ouă, până la 600 de ouă, din care rezultă, la sfârşitul dezvoltării, moluşte adulte. Caracteristicile dăunării. Limaxul se hrăneşte cu diferite specii de plante cultivate şi spontane printre care şi tutunul, atacă frunzele şi părţile subterane. Frunzele prezintă perforaţii de diferite forme şi mărimi, iar în rădăcini sunt săpate cavităţi adânci. Părţile atacate sunt acoperite de un mucus albicios, frunzele şi părţile atacate se usucă, rădăcinile putrezesc. Atacul se produce noaptea. Depistare, prognoză şi combatere. Se recomandă prăfuirea solului cu pulbere de var nestins, superfosfat (150-200 Kg/ha) cenuşă, stropirea răsadului cu acetamiprid (Victenon 50WP), în concentraţie de 0,1%. Se combat cu Helicid, Helocid, Escartox, insecticide pe baza de metaldehidă 20 Kg/ha, ce se împrăştie pe sol seara. Produsele Mesurol 4 G, în doza de tratament de 5 kg/ha, Optimol 4 G, în doza de tratament de 15 kg/ha, Victenon 50 WP, în doza de tratament de 0,1%, sunt eficiente în combaterea melcilor şi nu sunt fitotoxice pentru plantele de tutun pe care au fost aplicate.
PĂSĂRI DĂUNĂTOARE CORVUS FRUGILEGUS FRUGILEGUS L. (O. Passeriformes - F- Corvidae). (Cioara de semănătură)
Corbii, ciorile, stăncuţele sunt păsări bine cunoscute de agricultori pentru înfăţişarea lor, pentru stricăciunile pe care le pot produce culturi agricole şi uneori pentru « hoţiile » sau mizeria produsă în gospodării sau în preajma acestora. Cioara de semănătură este cunoscută începând din zona stepei şi pani; zona fagului, densitatea numerica scăzând din zona de câmpie spre cea montană şi Dobrogea Morfologie. Păsări relativ mari, masculul de 458 g, femela de 438 g, penajul negru cu luciu violet şi vânăt (fig. 82). Ciocul, 5,1-5,5 cm, foarte lung, aproape tot atât de lung cât şi tarsul sau puţin mai lung şi negru. Picioarele şi ghearele negre. Aripile (29,5-34,5 cm), depăşesc cu puţin 87
coada, (16,0-21,0 cm). La adulţi, baza ciocului albicioasă şi pleşuvă, irisul cafeniu închis. Femela depune 3-5 ouă, verzui, cu pete cafenii şi cenuşii. Uneori prezintă cazuri de albinism. Biologie. În toate anotimpurile cioara de semănătură stă în cârduri parcurgând în zbor distanţe mari spre ogoare, izlazuri, porumbişti, lanuri de cereale, unde îşi caută hrana. În timpul verii, pe zăduf, ciorile se retrag în jurul fântânilor cu apă, iar în lipsa acestora zboară până la Dunăre sau altă apă curgătoare. Iarna, din contra, ciorile intră în sate unde îşi caută hrana pe lângă locuinţele omeneşti încă din luna februarie, ciorile încep jocurile premergătoare împerecherii, iar primăvara, la începutul lunii martie se împerechează. Nu toate ciorile se împerechează, ci numai cele care au vârsta de 3 ani împliniţi. După împerechere, ciorile cuibăresc formând colonii de cuiburi în pâlcuri de salcâmi, în plopii de pe marginile şoselelor, în arbori izolaţi, în perdelele de protecţie etc. Coloniile de ciori cuprind un număr mare de cuiburi de la 2-3 până la câteva sute şi chiar mai multe, cuiburile fiind aşezate unele lângă altele, suprapuse sau izolate.
Fig. 82. Corvus frugilegus Ciorile îşi întemeiază coloniile an de an în aceleaşi locuri. Uneori aceleaşi cuiburi sunt populate an de an de aceeaşi pereche de ciori. În perioada cuibăritului, ciorile fac un zgomot caracteristic care se aude la distanţe mari. Din toamnă până în primăvară ciorile fac migraţii.
88
în locurile de înoptare se pot înregistra câteva sute-mii de exemplare. Ciorile se adună zilnic în stoluri mari (5000-8000 idivizi) şi zboară în primele ore ale dimineţii, odată cu apariţia luminii, trecând în pasaj dinspre locurile de inoptare spre câmpurile şi zonele agricole, ciorile putând migra în general până la 20 km. Ciorile pot efectua migraţii de mii de mile, studii de marcare citează cazuri de recapturare a lor la circa 1480 mile. Ciorile trăiesc, în condiţii naturale mai mult de 4 ani, iar în captivitate până la 20 de ani. Caracteristicile dăunării. Cioara de semănătură este o pasăre folositoare în perioada creşterii puilor datorită numeroaselor specii de insecte şi rozătoare dăunătoare cu care-şi hrănesc puii şi, dăunătoare în regiunile în care sunt numeroase şi se hrănesc cu plante cultivate, seminţe proaspăt semănate sau în curs de încolţire, cu boabe din stiuleţii de porumb sau chiar perforează pepenii verzi şi cu animale folositoare omului, consumând pui, ouă, etc. Dar este bine stabilit că cioara este în primul rând omnivoră, consumând, după diferiţi autori, circa 650 tipuri de hrană. în cursul unui an întreg, 28% din hrana consumată este constituită din materii animale (insecte, painjeni, miriapode, crustacee, melci, resturi de cadavre sau mici reptile, amfibii, păsări şi ouăle lor). 2/3 din totalitatea hranei ciorilor este constituită din insecte. Structura hranei şi conţinutul stomacului variază în funcţie de anotimp. Raportat la numărul de ciori de semănătură, în cazul în care populaţiile de ciori se concentrează pe un anumit teren, pagubele sunt considerabile. Ciorile sunt transmiţători de boli virale, West Nile virus, fiind cel mai important virus legat de numele speciei. Depistare, prognoză şi combatere. Metode preventive (grija pentru efectuarea curăţeniei, gunoaiele, resturile, carcasele de animale moarte atrag ciorile; eliminarea locurilor de culcuş şi de înmulţire şi perturbarea locurilor de odihnă; metode de intimidare şi de alungare cu zgomote puternice, sau ţipete de alarmă caracteristice acestei specii; împuşcarea organizată, speriere acustică sau optică; o serie de agenţi chimici pentru sperierea păsărilor de genul methyl anthranilate, sau utilizarea methiocarbului sau methyl şi di-methyl anthranilat sau antrachinona. Procedee letale folosesc tranchilizantul Alpha-chloralose, ce are diferite nume comerciale, poate fi un somnifer dar şi o otravă deosebit de puternică, AVITROL, ce e un pesticid ce poate persista în mediu şi poate rămâne în sol până la 3 ani, putându-se utiliza şi stricnina aplicată pe boabe de cereale ce apoi se zvântă. MAMIFERE DĂUNĂTOARE CITELLUS CITELLUS L. (O. Rodentia - F. Sciuridae) (popândăul) Dăunător cunoscut în zona de stepă şi sivostepă a României, cunoscut în termeni populari drept şuiţă, poponeţe, etc, frecvent pe marginea drumurilor, digurilor sau în solele înţelenite. Morfologie. Specie cu picioarele anterioare, tetradactile iar cele posterioare pentadactile (fig. 83). Blana prezintă culori foarte variate. Corpul, de circa 30 cm, este alungit, 137 cu peri scurţi, dorsal, de culoare galbenă-cenuşii, iar ventral galben-roşcaţi, partea inferioară a gâtului, alb-gălbuie. Capul mai mult sau mai puţin rotund, cu urechi mici, extremitatea distală a botului, mustăţile şi ghearele, negre. Dăunătorul prezintă în gură, pungi-buzunare, mai puţin evidente ca la hârciog. Coada, scurtă şi stufoasă, reprezintă cam 1/2 din lungimea corpului (56 cm).
Fig. 83. Citellus citellus Biologie şi ecologie. Dăunătorul se poate ridica pe picioarele posterioare, urmărind ce se întâmplă în jur, iar în caz de pericol scoate nişte sunete asemănătoare unor fluierături. Trăieşte pe ogoare, islazuri, şanţuri, diguri, nedepăşind altitudinea de 300 m. Îşi sapă galerii lungi, de 30-40 m şi adândci de 80 cm, unde adună provizii pentru iarnă, galeriile sunt cu 2-3 ieşiri. Hrana variază în raport cu anotimpul şi regiunea respectivă, vara, tot felul de seminţe, rădăcini, boabe de cereale, fiind dăunător direct al culturilor şi indirect prin distrugerea digurilor datorită galeriilor sale. Înmulţirea se face în martie-aprilie, o femelă fată odată, 3-6 pui. Prin septembrie-octombrie intră în hibernare. Caracteristicile dăunării. Hrana popândăilor este foarte variată şi diferă după regiuni şi anotimp. în general, ei consumă seminţe de cereale (grâu, porumb etc), mazăre, lucerna, trifoi, floarea soarelui, diferite legume etc, putând să le scoată din pământ, sau pot roade părţile zemoase ale plantelor răsărite, rădăcinile diferitelor plante (sfeclă, morcov etc), tuberculi de cartofi, etc, uneori atacă şi puieţii din pepinierele pomicole sau silvice. Pagubele produse de popândăi sunt destul de mari mai ales în anii cu condiţii favorabile înmulţirii lor. Caracteristic este atacul în vetre, în jurul cuibului, sau pe rând. Depistare, prognoză şi combatere. Aplicarea unor măsuri de combatere se face numai în funcţie de densitatea dăunătorului în zonele în care acesta îşi are cuibul (vizuina). Aprecierea populaţiei se face la începutul primăverii, iar nivelul de alarmă este de 3-4 galerii umblate/1000 m'. Măsurile de combatere sunt generale pentru toate rozătoarele. Există numeroase măsuri preventive destinate limitării populaţiilor de rozătoare: arătura adâncă, distrugerea ierburilor, a terenurilor înţelenite etc. Se folosesc rodenticide cu acţiune anticoagulantă, ce provoacă asfixie datorită declanşării unor hemoragii interne. Otrăvurile aplicate sub formă de momeli cu derivaţi de hidroxicumarină, pyranocumarin şi indanedion. CRICETUS CRICETUS L. (O. Rodentia - F. Sciuridae) (Hârciogul) Specie europeană, trăieşte în zonele de şes, cu soluri argiloase. Morfologie. Acest animal măsoară 25-30 cm lungime, capul, mai mult sau mai puţin ascuţit, iar coada este conică de 3-6 cm (fig. 84). Dorsal, este cafeniu-gălbui-roşcat şi negru pe partea ventrală, obrajii au o pată alb-gălbuie. Zona distală a picioarelor deschisă la culoare. Ochii mici, urechile rotunjite. Cavitatea bucală prezintă „buzunare locale" locuri de depozitare temporală a hranei, incisivi foarte dezvoltaţi. Biologie. Dăunătorul, solitar, sapă galerii specializate90(hrană, masă, dormit, eliminarea
fecalelor etc.) în sol uscat şi înţelenit, pe marginea drumului sau în culturi furajere, atât vara cât şi iarna. Înmulţirea are loc în martie-aprilie, are două generaţii / an, femela fată 6-10 pui. Specie longevivă, 5-10 ani, cu activitate nocturnă, dar mai mult seara târziu şi dimineaţa devreme. Hibernare facultativă din octombrie până în martie.
Fig. 84. Cricetus cricetus Caracteristicile atacului. Alimentaţia acestui rozător este constituită din boabe de cereale şi leguminoase, cartofi, in, măzăriche etc. La cereale, apleacă spicele cu picioarele anterioare, le retează cu incisivii, extrage grăunţele si le depozitează în „pungi" (40-50 g seminţe), când cestea sunt pline pleacă spre cuib şi le goleşte, adăpostind circa 5-7 kg boabe, de rezervă. Consumă şi mici şoareci, şopârle, păsări, insecte şi alte nevertebrate, în afară de aceste pagube, hârciogul răstoarnă stratul superficial al solului. Consumul anual, este de 30 kg; un exemplar, prin consumul plantelor şi săparea galeriilor, poate distruge o suprafaţă de trifoi sau lucerna de 5-7 m2. Depistare, prognoză şi combatere. Măsurile de combatere sunt generale pentru toate rozătoarele, dar se poate aplica cu succes şi inundarea galeriilor. MUS MUSCULUS SPICILEGUS Peteny (O. Rodentia - F. Muridae) (şoarecele de mişună) Subspecie est-europeană, element stepic cunoscut în România pe tot teritoriul, până la altitudinea de 750 m. Morfologie. Vezi specia sinantropă Mus musculus L., de care se deosebeşte prin dimensiunile mai reduse şi coada mai scurtă şi mai groasă. Dorsal, culoarea blănii este mai deschisă, având peri roşcaţi, lateral pe corp există o dungă de culoare gălbuie-închis (fig. 85). Biologie. Specia are două tipuri de „locuinţe", una de vară, formată dintr-un sistem de galerii mai simple, la adâncime mică, prevăzute cu o cameră centrală numită cuib, cu un număr de ieşiri. Adăposturile de iarnă sunt construite în grup, pe terenuri înţelenite, culturi furajere perene sau păduri, deasupra unui cuib, dăunătorul, ajutat de alţi 4-14, construieşte, mai ales spre sfârşitul verii şi toamna, un muşuroi puţin înalt dar destul de extins ca suprafaţă „mişună", iarna el se adăposteşte într-un cuib subteran, legat prin galerie de depozitul de rezervă situat la centrul mişunei. O mişună poate avea dimensiuni de 35-75 cm înălţime şi 110-200 cm diametru, fiind de remarcat faptul că populaţiile din zonele mai reci, nordice ale ţării, nu îşi construiesc aceste mişune, preferând să migreze spre aşezările umane. Femela fată de 4-5 ori/an câte 6-7 pui. Specia are capacitatea, ca şi alte specii de rozătoare, să transmită boli infecţioase. Primăvara dăunătorul se risipeşte, din locurile de iernare, la început pe culturile de ierburi perene, ulterior pe semănăturile de cereale păioase, sau 91
alte culturi ce îi servesc drept hrană. La sfârşitul verii şi toamna dăunătorul începe să se retragă spre locurile de iernare, construindu-şi „mişunele" sau migrând. Dăunător ce nu hibernează, fiind mai activ în cursul nopţii.
Fig. 85. Mus musculus spicilegus Caracteristicile dăunării. Dăunător prin excelenţă, în primul rând datorită faptului că hrana sa este alcătuită din boabe de cereale, sau plante cultivate, iar în zonele necultivate din seminţe de buruieni, putând să adune, pentru iarnă câteva kilograme. Distrug semănăturile de cereale păioase în cursa! toamnei sau primăverii, culturile de plante furajere unde se concentrează in cursul primăverii, la ieşirea din „mişune". Depistare, prognoză şi combatere. în general măsurile de combatere a acestei specii se iau în legătură şi cu şoarecele de pădure. Avertizarea aplicării unor măsuri de combatere se face toamna pe baza numărului de mişune existent pe câmp marginea culturilor de cereale păioase de toamnă, în zone neprelucrate, prin găurile existente, prin numărul de indivizi existenţi într-o mişună sau prin numărul de exemplare capturate/capcane, aceste aprecieri se fac în timpul primăverii. Combaterea se face prin aplicarea unor momeli otrăvite, fie prin gazarea acestuia în galerii. BIBLIOGRAFIE Bei-Bienko, Gr., 1955 - Entomologie agricolă, Moscova - Leningrad. Ceianu, I., 1965 - Combaterea biologică a dăunătorilor forestieri, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti. Ceianu, I., 1965 - Combaterea biologică a dăunătorilor forestieri, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti. Ceianu, I., 1978 - Succesiunile animale în scoarţă şi lemnul de molid, Anuarul muzeului judeţian Suceava, vol. V, pp. 53-61. Ceianu, I., 1978 - Specializarea nutritivă a larvelor xilofage ale răşinoaselor în România, Anuarul muzeului judeţean Suceava, vol. V, pp. 97-106. Chinery, M., 1988 - Insectes d'Europe occidentale, Ed. Fournier a Vitoria, Espagne. Eliescu, G., 1943 - Curs de zoologie, entomologie şi protecţia pădurilor, Ed. Politehnicii, Bucureşti. Ene, M., -1979 - Determinator pentru dăunătorii forestieri după vătămări, Ed.Ceres, Bucureşti. Ghizdavu, I., Tomescu, N., Oprean, I., 1983 - Feromonii insectelor “Pesticide din a III a generaţie”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca. Iacob, N., 1982 - Ecologia şi combaterea biologică a dăunătorilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. 348-364. Ionescu, M.A., 1973 - Biologia galelor, Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti. 92
Ionescu, M.A., Lăcătuşu, M., 1973 - Entomologie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. Manolache, C. şi colab., 1958 - Contribuţii la studiul biologiei şi combaterii omizii păroase a dudului (Hyphantria cunea Drury), Analele I.C.A.R., nr.6, vol. XXV, Bucureşti. Marcu, O.,1968 - Protecţia pădurilor, Lucrări practice, Institutul Politehnic Braşov. Marcu, O., 1968 - Despre prognoza insectei forestiere Lymantria dispar L., Revista Păd., nr. 11. Novâk, V., Hrozinka F., Stary B., 1992 - Atlas schădlincher Forstinseckten, Ferdinand Enke Verlag Stuttgart. Oroian I., 2006 - Pesticide, dezinfcţi, dezinsecţie, deratizare. Editura Mediamira ClujNapoca, 307p. Paulian, F.,1981 - Insecticide şi alte produse granulate, Ed. Ceres, Bucureşti. Perju, T., Mare, I., Tarta, Al., 1981 - Protecţia culturilor agricole împotriva viermilor sârmă, Casa Agronomului Mureş. Perju T., 2003 - Dăunătorii din principalele agroecosisteme şi combaterea lor integrată. Editura AcademicPres, Cluj, 496p. Popescu-Gorj, A., Alexinschi Al., 1958 - Insecta, Lepidoptera, Familia Aegeridae, Familia Aegeriidae, Fauna R.P.R., vol. XI, fasc.1, Ed. Acad. Bucureşti. Roşca I., 2003 - Entomologie agricolă specială. Ed. Dudactică şi Pedagogică Bucureşti, 368p. Săvescu, A., Rafailă, C., 1978 - Prognoza în protecţia plantelor, Ed. Ceres, Bucureşti. Simionescu, A., 1976 - Combaterea principalilor gândaci de scoarţă ai molidului, Ed. Ceres, Bucureşti. Simionescu, A., 1990 - Protecţia pădurilor prin metode de combatere integrată, Ed. Ceres, Bucureşti. Simionescu, A., Mihalciuc, V., Ciornei, C., Chira, D., 1997 - Consideraţii în legătură cu înmulţirea, prevenirea şi combaterea trombarului Hylobius abietis L. şi a speciilor Hylastes din plantaţiile de răşinoase instalate în zonele calamitate din doborâturile de vânt. Analale “Univ. Ştefan cel Mare” Suceava, vol. III, pp. 67-71. Simon, D., 1978 - Contribuţii la evaluarea eficacităţii păsărilor insectivore, Rev. Păd., nr.5. Stugren, B., 1965 - Ecologie generală, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. Tudor, I., Marcu, O., 1977 - Posibilităţi de protejare a entomofagilor principalilor dăunători forestieri, Probl. de prot. pl., I.C.C.P.T. - Fundulea. Xxx Ghid practic pentru agricultori. Produse agrochimice şi seminţe, 2008. Alcedo.
93
