B.F.T. CURSUL I Definiţie. Balneofizioterapia este o ramură a medicinei care s-a dezvoltat de-a
lung lungul ul mai mai mult multor or seco secole le util utiliz izân ândd unii unii fact factor orii natu natura ralili şi artif artific icia ialili ca mijloa mijloace ce terapeutice. Aceştia s-au aplicat întâi empiric, apoi observaţia clinică a stat la baza aprecierii eficienţei terapeutice a factorilor fizici. Cerc Cercet etar area ea ştiin ştiinţif ţific icăă mode modern rnaa din din dome domeni niul ul fizic fizicii, ii, chim chimie iei,i, bioc biochi himi miei ei,, enzimo enzimolog logiei iei,, imunol imunologi ogiei, ei, neople neopletis tismog mograf rafiei iei şi neuro neurofiz fiziol iologi ogiei ei a evide evidenţi nţiat at şi continuă să evidenţieze modalităţile de intervenţie a factorilor fizici. Cu timpul, în numeroase ţări s-a trecut de la noţiunea de balneofizioterapie la cea de medicină fizică. După factorul terapeutic folosit medicina fizică fi zică cuprinde o serie de capitole: •
balneoterapia (apa minerală şi nămolul),
•
hidroterapia,
•
termoterapia,
•
climatoterapia,
•
kinetoterapia,
•
masoterapia,
•
pneumoterapia,
•
ergoterapia, etc. Mecanisme de acţiune.
Factor Factoriiii fizici fizici natura naturalili şi artific artificial ialii produc produc modific modificări ări de reacti reactivit vitate ate locală locală,, regională şi generală. Intervenţia lor este urmată de reacţii
neuro-endocrino-metabolice care pun în circulaţie factori biologici activi de tipul tipul media mediator torilo ilorr chimic chimici,i, catabo cataboliţi liţilor lor acizi, acizi, hormon hormonilor ilor locali locali şi generali. Se poate aprecia că factorii fizici
stimul stimuleaz eazăă organi organismu smull in eliber eliberare areaa mijloa mijloacel celor or propri propriii de acţiun acţiunee pentru restabilirea homeostaziei. Cercetări ale ultimului deceniu au elaborat conceptul asupra capacităţii celulei secretoare, neuronul, de a produce o gamă mare de substanţe chimice cu rol semn semnal aliz izat ator or şi regl reglat ator. or. Exis Existe tenţ nţaa neur neurom omed ediat iator orililor or de natu natură ră coli coline nerg rgic ică, ă, adre adrene nerg rgic icâ, â, hist histam amin iner ergi gică că,, sero seroto tonin niner ergi gică că la nive nivelu lull sina sinaps psei ei prec precum um şi a
cotransmiţătorilor şi a mesagerilor de ordinul al doilea asigură o activitate sinaptică modulată adecvată momentului organismului Reac Reacţiţiile ile loca locale le sunt sunt regl reglat atee şi de activ activita itate teaa rece recept ptor orililor or pres presin inap aptitici ci (autoreceptori) prin fenomene de feed-back pozitiv şi negativ. Sistemul endocrin difuz, paracrin sau APUD răspunzător de hormoni locali, repr reprez ezin intă tă un alt alt meca mecani nism sm care care dă cred creditit infl influe uenţ nţel elor or pe care care le exer exerci cită tă balneofizioterapia. Organe cu rol endocrin sunt considerate tubul digestiv, rinichiul, creierul, plămânul. Un sistem care intervine în modularea reacţiilor neuro-endocrine, metabolice a reacţiei de stress în general şi a durerii în particular este reprezentat de peptidele opioide (endorfine, enkefaline, dimorfine). Endorfinele şi enkefalinele secretate de hipofiza anterioară au rol în combaterea combaterea stressului şi totodată contribuie la întărirea "controlului de poartă". Factorii balne locali pot influenţa acest sistem la nivel tisular (secreţia de enkefaline). Descărcările hormonale produse de eustressul de efort, acupunctura, masaj, relaxare, kinetoterapie şi repaus activ sunt deosebit de utile în restabilirea echilibrului factorilor neurohormonali de autoreglare şi menţinerea homeostaziei. Unele cercetări au evidenţiat încă circuite neuro-endocrino-imunologice de tip feed-back negativ şi pozitiv. Astfel neuroleukina este recunoscută de ambele sisteme. Ea influenţează producerea de anticorpi . Deprimarea reacţiilor imune i mune de către stressul psihologic are la bază efectele imunosupresoare ale cortizolului şi afectarea receptorilor betaadrenergici leucocitari. Stressul deprimă şi activitatea celulelor NK. La rândul lor produşii de secreţie ai limfocitelor influenţează sistemul neuroendocrin (TLA stimulează ACTH). Şi alte descoperiri dau suport acţiunii factorilor fizici: "controlul de poartă" este principalul mod prin care terapia fizicală induce analgezia; reflexul de axon,. reflexele tonice ale gâtului sprijină acţiunea unor tehnici kinetice; relaţia receptori perifericiechilibrul organismului şi bucla bucla gama contribuie la reeducarea musculară. musculară. Prin aceste mecanisme mecanisme dar şi prin altele, altele, factorii factorii fizici fizici creează creează la nivelul nivelul unor aparate şi sisteme elemente de reglare şi antrenare. Cele mai cunoscute şi utilizate sunt efectele la nivelul aparatului locomotor. Kinetoterapia este de altfel singurul mijlo mi jlocc de func funcţiţion onal aliz izar aree a apara aparatu tulu luii loco locomo moto torr . În aces acestt cont contex extt mode modern rn
preo preocu cupă păril rilee s-au s-au dezv dezvol olta tatt şi ampl amplifi ifica cat;t; plec plecân ândd de la o spec specia ialit litat atee a căre căreii adre adresa sabi bililita tate te era era limi limita tată tă la unel unelee mome moment ntee şi stad stadiiii din din evol evoluţ uţia ia unor unor boli boli reumatismale, metabolice, digestive, renale, s-a ajuns la un conţinut ce se ocupă de recuperare , readaptarea, reabilitarea capacităţii funcţionale, afectată în urma unei boli cronice, congenitale sau posttraumatic. Stabilirea de către O.M.S. a noţiunii de deficit, incapacitate şi handicap în evoluţia mei boli a impus şi noţiunea de recuperare medicală, care se defineşte de că către tre Ac Acad adem emia ia Ro Româ mână nă ia 19 1978 78 " ca o ac acţi ţiun unee co comp mple lexă xă,, me medi dica cală lă,, educaţională şi socio-profesională menită a restabili cât mai deplin funcţiile pierdute de un individ precum şi de a dezvolta mecanisme compensatorii, care să-i asigure posibilitatea de muncă şi autoservire, respectiv o viaţă activă, cu independenţă economică şi socială". Factorii terapeutici naturali şi artificiali sunt utilizaţi în reeducarea funcţională a aparat aparatulu uluii locomo locomotor tor,, pulmon pulmonar ar şi cardio cardiova vascu scular lar,, limita limitată tă parţial parţial sau sau total total prin prin evoluţ evoluţia ia unor unor boli boli inflam inflamato atorii rii sau degen degenera erativ tive, e, neuro neurolog logice ice,, postt posttrau raumat matice ice,, ischemice, etc. Pornin Pornind d de la restan restantul tul funcţi funcţiona onall al bolnav bolnavulu uluii determ determina inatt prin prin mijloa mijloace ce obiective (goniometrie, testing muscular, indici funcţionali articulari, capacitate de efort, capacitate respiratorie, etc.), se pot aplica de manieră progresivă şi cât mai precoce scheme complexe de tratament a căror scop este refacerea "ad optimum" a funcţiei afectate.
Factorii balneofizicali sunt utilizaţi astăzi în scop profilactic,
curativ,
recuperator. Problemele legate de profilaxia primară, de preîntâmpinare a unor stări morbide ocupă loc principal în cadrul obiectivelor organismelor internaţionale pentru sănătate.
Omul societăţii moderne, industrializate şi-a modificat condiţiile de muncă şi habitat, fapt care a dus la apariţia unor sindroame din care amintim:
sind sindro romu mull hipo hipoki kine netiticc (cu (cu cons consec ecin inţe ţe nega negatitive ve asup asupra ra mase maselo lor r musculare, sistemului osos, capacităţii de efort, etc),
de tulburare a termoreglării cu determinarea aşa numitor boli "a frigore" şi altele. Curele balneare profilactice se adresează tocmai acestor deficienţe. Kinetoterapia, terapia contrastantă (cald-rece) de tonifiere, masajul, balneaţia,
nămolul sunt proceduri ce intervin direct în îndepărtarea unor factori de risc şi a unor stări premorbide ale aparatului locomotor, cardiovascular, pulmonar, etc. Este la fel de important în evoluţia dezvoltării aparatului locomotor crearea unui comportament adecvat faţă de solicitările la care este expus. Tono Tonofifier erea ea unor unor grup grupee musc muscul ular are, e, post postur urar area ea core corect ctă, ă, rest restab abililir irea ea sinergismelor musculare sunt elemente esenţiale în preîntâmpinarea unor afecţiuni legate de solicitările excesive, de poziţiile vicioase, de unele tulburări ale morfologiei aparatului locomotor (sacralizare, lombalizare, picior plat, etc). Terapia cu factori fizicali are contraindicaţii generale şi speciale . Cele de ordin general sunt: •
•
•
afecţiuni acute sau cronice acutizate, boli venerice în stadiul acut, caşectice,
•
umori maligne*
•
hemoragii,
•
sarcina,
•
boli ale sângelui,
•
boli psihice.
CURSUL II BALNEOTERAPIA Balneologia, balneoterapia se ocupă de studiul şi aplicarea in scop terapeutic a apelor minerale, a nămolurilor terapeutice şi a emanaţiilor de gaz. Istoric. Valoarea terapeutică a unor factori fizici, artificiali sau naturali a fost sesiztă din timpuri străvechi Hipocrate (460 - 377 î.e.n.) formulează încă din acea perioadă indicaţii ^ntru cura heliomarină şi subliniază rolul masajului şi al kinetoterapiei. Galen (131 - 201 e.n.) susţine utilizarea apei minerale şi a nămolurilor în r .erse afecţiuni. Evul mediu reprezintă o perioadă de stagnare pentru dezvoltarea ştiinţelor în general, dar şi pentru medicina fizică. Publicaţia lui F. Hoffman "Dissertaţio de mater optima corporis medicina" prin care se atrage atenţia asupra valorii terapeutice a apelor minerale, gimnasticii, factorilor climatici, deschide o epocă de importante descoperiri în legătură cu aceste mijloace terapeutice (Priessnitz, Kneipp, Galvani, Volta, De Bois-Raynoud, etc.). în ţara noastră deşi unele ape minerale, sunt folosite încă de la romani, primele cercetări fizico-chimice legate de acestea au fost făcute de Ladeslau Pop (1821), urmate de A. Fătu (1851), Minai Zotta(1854). Saabner-Tuduri este considerat părintele balneologiei româneşti.
Modul de acţiune a factorilor naturali este complex, ei antrenează mecanisme locale şi generale atât prin calităţile lor fizice (termalitate, presiune hidrostatică, hidrodinamică) cât şi chimice. în cadrul unei cure balneoclimatice organizate 18-20 zile, mijloacele medicinei fizice, asociate altor factori medicamentoşi, dietetici şi de ordin psihic, concură la restabilirea ritmurilor biologice normale ale homeostaziei Terapia cu factori naturali într-o administrare repetată, pe o durată de timp, este o terapie de stimulare, de reglare, care creează condiţii de antrenare-adaptare complexe. Factorii naturali sunt utilizaţi în scop profilactic,, curativ şi recuperator. - Rolul profilactic a fost apreciat în urma studiilor şi cercetărilor care au evidenţiat creşterea rezistenţei generale a organismului, mobilizarea unor mecanisme adaptive, neurovegetative, endocrine» imunologice. Balneoterapia
reprezintă un potenţial de sănătate păstra largi categorii de oameni ce înregistrează factori de risc pe linie profesională (pulberi, gaze toxice, umezelâ, curenţi de aer), genetică şi socială. Rolul curativ, in schemele de tratament a unor boli aceşti factori se găsesc alături de cei medicamentoşi, alimentari, igienici. Rolul recuperator se conturează în legătură cu existenţa unor deficienţe funcţionale cronice la nivelul aparatului locomotor, pulmonar şi cardiovascular. Intervenţia factorului balnear În cură internă sau externă nu trebuie privită numai prin acţiunea directă locală, la nivel arteriocapilar sau a axului hipotalamohipofizar ci mult mai complex prin angajarea unor mecanisme reflexe de stimulare a hormonilor locali. Apele minerale. Apele minerale sunt soluţii complexe de săruri şi ioni, care au o acţiune terapeutică, ştiinţific recunoscută îndeplinind una sau mai multe din următoarele condiţii: prezenţa unor anumite calităţi fizice, de temperatură, pH şi osmolaritate; - prezenţa unor anumite cantităţi de substanţă chimică (o mineralizare totală de cel puţin 1 g la litru, anumiţi ioni cu efecte cunoscute în cantităţi de cel puţin 1 g la litru, sau ioni biologici activi în cantităţi mici, sau gaze (CO2, H2S, radon) dizolvate. Apele minerale sunt rareori pure, obişnuit sunt complexe datorită condiţiilor de presiune, temperatură, potenţial magnetic şi chimic în care s-au format. Acest fapt conferă fiecărei ape minerale o individualitate fizico-chimică şi farmacodinamică. Apele minerale sunt factori terapeutici a căror administrare se face sub indicaţie şi control medical. Clasificarea apelor minerale se face după mai multe criterii: •
origine,
•
temperatură,
•
concentraţie osmotică, dar cel mai folosit este cel
chimic. Conform acestuia ele se împart în: •
ape oligominerale,
carbogazoase,
alcaline,
feruginoase,
clorurosodice, iodurate,
sulfuroase,
sulfatate,
radioactive. Apele minerale se administrează în cură internă (crenoterapie), externă (băi),
inhalaţii, irigaţii, injecţii.
Pentru cura internă modul de acţiune a unei cure hidrominerale trebuie privit sub raportul unor reglări de tip enzimatic şi metabolic ca urmare a unei intervenţii de tip reflex. Osmolaritatea apei minerale antrenează şi mecanisme de tip central. Pentru cura externi intră în joc elementul termic, mecanic şi chimic, ce caracterizează flecare apă minerală. Se influenţează în special hemodinamica şi metabolismul locaL Apele oligominerale. Sunt o categorie aparte de ape minerale care nu se supun condiţiilor din definiţie ele conţinând sub 1 g substanţă dizolvată la litru. După temperatura la izvor sunt acratoterme şi acratopege. Apele acratoterme se folosesc in cură externă şi se indică în afecţiuni ale aparatului locomotor: spondilita anchilozantă, artroze, periartrite, nevralgii, stări post traumatice, boli neurologice. În cură internă apele acratopege au efecte diuretice, antispastice şi au indicaţii în bolile tubului digestiv, căilor biliare, căilor urmare. Aceste ape se găsesc în ţara noastră la Călimâneşti, Olănesti, Slănic Moldova, Felix, Moneasa,Geoagiu. Apele alcaline Apele alcaline conţin minimum 1 g săruri la litru. Acestea sunt reprezentate de ionul bicarbonic legat de cationul de Na2+, K+, Ca2+, Mg2+. Apele alcaline se administrează mai ales în cură internă, având ca principală indicaţie bolile tubului digestiv, bolile hepato-biliare şi unele boli metabolice. Acţiunea apelor minerale alcaline nu trebuie înţeleasă doar ca o reacţie chimică-de neutralizare, ci în contextul mecanismelor reflexe, a reacţiilor de reglare şi normalizare. în crenoterapia alcalină indicaţia terapeutică are un caracter individualizat, efectele terapeutice fiind dependente de structura chimică a apei şi mai ales de raportul CO2 H/CO3 HNa, de ionii de Ca2+, Mg2+ şi CO2. Izvoarele
alcaline se găsesc la: Slănic Moldova, Tuşnad, Borsec, Buadaş, Vatra Domei, Vâlcele. Apele clorurosodicc Apele clorurosodice (sărate) conţin cei puţin 1 g la Htm de NaCL în funcţie de concentraţia de ioni de Na+, Q~ dizolvaţi întâkim o gamă largă de varietăţi, de la cele hipotone la cele hipertone (3Q0g$). în general sunt mixte având în conţinut bicarbonaţi, sulf şi gaze. Dat fiind această largă varietate de concentraţii şi combinaţii chimice,efectele terapeutice şi indicaţiile sunt numeroase şi diferenţiate. În cura externă se pot folosi orice concentraţii, dar ca valoare terapeutică se situează pe primul plan apele sărate concentrate (peste 15 g/l) . Acţiunea apei se datoreşte atât componentei fizice (temperatură, potenţial electric, presiune osmotică), dar şi celei chimice. Modificarea reactivităţii vasculare, nervoase, vegetative şi endocrine se instalează în mod progresiv în timpul curei Indicaţiile reţin: spondilita anchilozantă , artroze, periartrite, nevralgii, afecţiuni de neuron motor periferic. Localităţile sunt: Lacul Sărat, Amara, Olăneşti, Ocna Sibiu, Slanic Prahova. Băile ta mare au o utilizare profilactică şi curativă. Ele se integrează mai ales terapiei contrastante (soare, nămol, baie mare) solicitând mecanismele adaptive ale organismului. Cura internă cu ape clorurosodice, evident nu poate fi efectuată decât cu ape izo sau Mpotone. în general se acceptă că apele hipotone stimulează secreţia gastrică. Rolul lor în normalizarea tipului gastrosecretor a fost semnalat de profesorul Băltaceanu. Apele hipotone se găsesc la Sângeorz, Slanic Moldova, Băile Herculane. Apele sulfuroase.
Apele sulfuroase conţin cel puţin 1 mg/l sulf titrabil, sub formă de H2S, HS, S, S2O3 sau sub formă de complexe coloidale sulfuroase. Hidrogenul sulfurat fiind o substanţă hidro şi liposolubilă poate pătrunde în organism pe cale tegumentară, digestivă, respiratorie. Sulful în organism are numeroase roluri; el intră în constituţia unor aminoacizi, hormoni, în componentele cartilajului articular, etc. Trecerea sulfului anorganic în organic şi invers a fost demult demonstrată. Apele sulfuroase se utilizează mai ales în cură externă. Imersia într-o astfel de baie conduce la apariţia unei hiperemii tegumentare. Această vasodilataţie periferică,
care se prelungeşte în timp, duce la scăderea presiunii arteriale şi la îmbunătăţirea travaliului cardiac. Balneatiile sulfuroase au şi acţiune keratolitică, fapt ce le implică în tratamentul unor dermatoze. Cura externă este indicată în spondilita anchilozantă, artroze, nevralgii, nevrite, afecţiuni abarticulare, hipertensiune arterială, arterite, exeme, psoriazis, afecţiuni ginecologice cronice. Cele mai importante staţiuni sunt: Herculane, Călimâneşti, Olăneşti, Pucioasa, Nicolina - Iaşi. In cură internă sulful acţionează asupra tractusului gastrointestinal, ca şi a , celui biliar, având un efect de stimulare a peristaltismului. Apele sulfatate.
Apele sufatate conţin cel puţin 1 g/l de substanţă solidă, din care anionul SO4,2 este principalul reprezentant. Acesta este în combinaţie cu Na+, Ca2+,Mg2+ cu Fe. Apele sulfatate sunt în general hipotone şi au indicaţii mai ales în cura interna. Acţiunea lor se exercita asupra stomacului unde induc procese de diminuare a secreţiei. Efecte importante au loc asupra motilităţii intestinale, prin acţionarea directă a receptorilor intestinali. Colereza şi kineu'ca căilor biliare este de asemenea influenţată favorabil, încât biliopatiile funcţionale reprezintă una din principalele indicaţii . Diabetul zaharat şi diateza unea reprezintă o altă indicaţie. Localităţile sunt* Ivanda şi Izvorul Mircea - Iaşi. Apele carbogazoase. Apele carbogazoase conţin minim 1 g CO.- Bioxidul de carbon influenţează capacitatea dizolvantă, aşa încât aceste ape au o mineralizare mare. Se găsesc în numeroase combinaţii, cu Ca+2, Q", S"2, Fe~3, etc. Aceste ape se utilizează atât în cura internă cât şi externă. In cura internă au o acţiune hiperemizantâ a mucoasei digestive, ducând la creşterea secreţiei gastrice. Sunt cotate ca ape de masă, bune. Cura externă reprezintă indicaţia cea mai frecventă a apelor carbogazoase. Ea se datoreşte efectului vasodilatator prin acţiune directă a CO2 asupra sistemului arteriocapilar. Această vasodilataţie periferică conduce la modificări de hemodinamică cu îmbunătăţirea activităţii inimii şi a perfuziei tisulare. Imersia în apă a pacientului este urmată de acoperirea întregii suprafeţe cu o peliculă de bule de CO2, aşa încât în afara mecanismului chimic, apariţia efectului vasodilatator se datoreşte şi micromasajului exercitat de acestea. Baia se administrează la temperatura de termoindiferenţă, la 32-34"C. Se produce un efect hipotermizant care amplifică efectele asupra sistemului circulator prin apariţia
bradicardiei. Indicaţia principală o reprezintă bolile cardiovasculare (HTA stadiul I şi II, cardiopatia ischemică, sindroamele post trombotice, limfedemul, vasculopatiile, etc.). Staţiunile cu ape carbogazoase sunt: Covasna, Vatra Dornei, Buziaş, Tuşnad, Borsec. Nămolurile terapeutice (peloidele) Nămolurile sunt substanţe de origine mînerală sau organică, fin divizate, care se găsesc în stare de suspensie.. Termenul de peloid se acordă doar nămolurilor terapeutice. După origine nămolurile se împart în: - nămoluri sapropelice care s-au format pe fundul lacurilor sărate şi a mărilor prin acţiunea unor microroganisme asupra substanţelor organice,asupra florei şi faunei bazinului. Formarea lor a durat timp îndelungat, implicând procese de ordin geologic, biologic şi chimic. nămolurile de turbă au rezultat din descompunerea sub influenţa microorganismelor a resturilor vegetale din mlaştini; nămolurile minerale care se formează prin sedimentarea sărurilor unor izvoare (sulfuroase, calcice, feruginoase) pe particule de sol. Nămolul este deci un sistem fizico-chirnic heterogen, ce prezintă o fază lichidă şi una solidă; are o parte organică şi una minerală. Substanţele organice sunt: acizii huminici, •
•
hidraţii de carbon,
•
răşini,
resturi proteice, lipidice, etc. Substanţa anorganică cuprinde: sulfaţi, carbonaţi, silicaţi, bioxid de siliciu, hidrosulfură de fier, etc. Nămolul terapeutic acţionează atât în baza calităţilor fizice, cât şi a celor chimice. Mai cunoscute până în prezent sunt proprietăţile fizice: hidropexia - capacitatea de a absorbi şi a reţine apa; plasticitatea - capacitatea de a-şi schimba forma sub acţiunea unor forţe din afară; . gradul de dispersie - depinde de dimensiunile particulelor; densitatea; •
termopexia - este capacitatea de a absorbi căldura. Ea contribuie cel mai mult la apariţia efectelor terapeutice ale peloidelor. Nămolul are o metodologie particulară de aplicare şi anume: împachetări complete sau parţiale, cataplasme, băi, oncţiuni. Indicaţiile privesc bolile reumatismale degenerative, afecţiunile post traumatice, afecţiuni de neuron motor periferic, periviscerite, ginecopatii cronice. -
CURSUL III
ELECTROLOGIA Electrologia are ca scop studiul consecinţelor terapeutice a unor agenţi fizici cum sunt: curentul electric, vibraţiile mecanice şi radiaţiile electromagnetice. Elementul comun al acestor agenţi fizici este capacitatea lor de a influenţa forţele electromagnetice ce se exercită între particulele ce poartă încărcătură electrică (protonii şi electronii). Modificările bioelectrice induse de aceşti agenţi fizici angajează modificări ale fiziologiei celulare. Electroterapia. Electroterapia înseamnă aplicarea curentului electric asupra unei regiuni a organismului în scopul obţinerii unor efecte terapeutice. Forme de curent folosite în electroterapie: I. - curentul galvanic - curent continuu (frecvenţa = 0); II - curent de joasă frecvenţă (1 - 100 Hz; III - curent de medie frecvenţă - 800 - 10.000 Hz; IV - curent de înaltă frecvenţă - peste 100.000 Hz. După sensul în care circulă curentul electric, aceştia se clasifică în unidirecţionali şi bidirecţionali. Curentul unidirecţional (polarizat). a. Se caracterizează prin apariţia efectelor polare. Formele cele mai folosite sunt: - curentul galvanic constant (continuu) a cărui intensitate (I) nu variază în timp; - curent galvanic întrerupt; intensitatea trece de la o valoare nulă la una maximă, apoi revine la valoarea nulă într-un timp scurt (sub 2 secunde). Această variaţie se numeşte impuls electric. Impulsul electric poate avea mai multe forme: impuls cu front drept apărut în urma întreruperilor bruşte, rectangular; impuls cu pantă progresivă - triunghiular , întreruperea nu este instantanee ci progresivă. Intensitatea creşte lent de la "0" la valoarea maximă şi apoi descreşte;
Forme de curent electric folosite în terapie
Curenţi modulaţi in frecvenţă
- impuls cu pantă progresivă - exponenţial, intensitatea creşte după o curbă exponenţială de la valoarea "0" la cea maximă, apoi descreşte după acelaşi principiu. Îpractică nu se foloseşte un impuls ci un tren de impulsuri, o succesiune de impulsuri de scurtă durată. După "aceea perioada de activitate (secunde) urmează o durată de repaus (secunde) in timpul căreia nu trece nici un curent Modularea - este un fenomen fizic, de variaţie a unor parametri (frecvenţă, amplitudine) pe durata trenului de impulsuri. Acest proces se impune în practică datorită fenomenului de acomodare care apare rapid şi care scade randamentul terapeutic. b. Curenţii bidirecţionali (nepolarizaţi). Se caracterizează prin absenţa efectelor polare şi prin prezenţa oscilaţiilor particulelor în raport cu poziţia iniţială. Ei pot fi: - curenfi simetrici - curent alternativ, sinusoidal; curenţi asimetrici - mişcarea electronilor realizează un aspect asimetric faţă de poziţia iniţială de referinţă. Acţiunea biologică a curentului electric. Prin electroterapie se pot obţine următoarele acţiuni: 1. ionizantă, care permite penetrarea substanţelor chimice prin piele; 2. antalgică, care se realizează prin blocajul transmiterii durerii; 3.
excitomotorie;
4.
vasodilatatoare, nutritivă şi rezorbtivă.
1. Acţiunea ionizantă . Trecerea unui curent continuu, galvanic prin piele duce la creşterea permeabilităţii acesteia, fapt ce va avea ca urmare penetraţia de ioni şi molecule ionizate. Procesul de penetrare a ionilor se numeşte dieîectroliză. Dielectroforeza este procesul de penetrare a moleculelor ionizante, nescindate, cu ajutorul curentului electric. Zona ionizată poartă macromolecula în sensul impus de încărcătura electrică. Fenomenul de dielectroliză şi de dielectroforeza este urmat de un proces imediat, local la nivelul ţesuturilor şi în al doilea timp de o acţiune generală. Riscul acestui tratament este arsura, care poate fi superficială şi profundă dacă există un metal (osteosinteză) în straturile subiacente. Arsura poate fi electrică sau chimică. Arsura electrică este legată de cantitatea de electricitate pe care o primesc celulele în timpul aplicaţiei
Aceasta nu trebuie să depăşească 0,1 mA/cm2 de suprafaţă de electrod. în practică este util de a se alege intensităţi scăzute (intensitate care se percepe ca o uşoară furnicătură). Arsura chimică este legată de depunerea de produşi acizi pe anod şi bazici pe catod. De aceea, este necesară interpunerea între tegumente şi electrod a unui strat hidrofil, aşa încât substanţele caustice să nu atingă pielea. Timpul necesar tratamentului este de 20-30 minute (există un timp de latenţă în penetraţie care este de minim 15 minute). ELECTROTERAPIE Electroterapia ocupa un loc important an cadrul terapiei moderne, cuprinzand metode care folosesc an scop terapeutic diferite forme de curent electric (curent continuu, curenti de joasa frecventa, curenti de medie frecventa), forme ale energiei electro-magnetice de analta frecventa (undele scurte), vibratii mecanice (ultrasunetul), campuri electro-magnetice de joasa frecventa si vibratii electromagnetice (radiatii infrarosii si ultraviolete). Curentul electric se defineste ca miscare a particulelor ancarcate electric, iar mediul an care se produce aceasta miscare constituie un conductor electric. Organismul uman, datorita componentelor sale, intra an categoria conductorilor de gradul II. an compozitia sa, apa este prezenta an procent de 75-80 %. La trecerea curentului se produce disocierea ei an H+ si OH-, prezenta ionilor de H+ imprimand tesutului respectiv gradul de aciditate, iar prezenta OH- gradul de alcalinitate; numeroase reactii din organism depind de ph-ul mediului. Sarurile minerale sant în majoritate constituite din saruri de Na, K, Mg, Ca. Ionii de sodiu si potasiu cresc excitabilitatea tesuturilor, ionii de calciu si magneziu o scad. RĂSPÎNDIREA CURENTULUI ÎN ORGANISM Modul an care curentii electrici terapeutici se raspandesc în organism are urmatoarele caracteristici: • indiferent de locul unde sant amplasaţi electrozii, liniile de forta ale curentului se raspandesc an tot corpul, cantitatea cea mai mare trecand ansa pe zonele ce opun rezistenta cea mai mica; • pe regiunea cuprinsa antre electrozi, intensitatea curentului nu este egala, ci proportionala cu conductibilitatea electrica a tesuturilor; • cu cat un segment este situat mai departe de electrozi, intensitatea curentului ajuns la el este mai mica; • un tesut nu este un conductor uniform, deoarece membrana celulara şi spatiile intercelulare opun rezistenţe diferite trecerii curentului electric;
• conductibilitatea electrica a unui ţesut este direct proportionala cu continutul lui an apa. Din acest punct de vedere lichidul cefalorahidian, limfa, secretia biliara, sangele sant cele mai bune conducatoare de electricitate; rau conducatoare sant tesutul gras si cel osos. MODUL DE PENETRARE AL CURENŢILOR ÎN ŢESUTURI Curentii electrici penetrează în mod diferenţiat ţesuturile în fucţie de tipul curentului: - curentul galvanic şi curentul alternativ de joasă frecventa se raspandesc exclusiv an spatiul intercelular, deoarece membrana celulara le opune rezistenta; - curentul alternativ de analta frecventa nu antampina rezistenta din partea membranelor celulare. ELECTROFIZIOLOGIE Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste iritabilitate; ca o ractie primara la un stimul, apare un raspuns local. Excitabilitatea este considerata ca o reactie secundara a tesuturilor si se traduce prin transmiterea mai departe a stimulului de catre celulele si fibrele nervoase. Pentru declansarea excitatiei, stimulul trebuie aiba o intensitate minima precisa, care se numeste intensitate de prag a stimulului. Actiunea stimulului trebuie sa se exercite un anumit timp minim pentru a se declansa excitatia. Numai stimulii ”peste prag“ pot determina o reactie care se propaga ca unda de excitatie si care poate fi masurata la distanta de locul excitatiei. Stimulii sub nivelul ”pragului“ au o actiune limitata la locul unde sant aplicati; o crestere a intensitatii stimulului peste valoarea ”pragului“ nu duce la o crestere a raspunsului. Acest comportament al structurilor celulare la diferite grade de intensitate ale stimulului este cunoscut an fiziologie sub denumirea ”legea totul sau nimic“. Daca prin stimuli electrici sant excitate mai multe celule, an functie de intensitatea curentului si de suprafata stimulata apare un raspuns tisular variabil ca marime. POTENŢIALUL DE REPAUS Membrana celulara, care este foarte subtire (70 MICRONI), fiind alcatuita din lipide si albumine si avand o permeabilitate selectiva, joaca rolul hotarator atat an repaus cat si an timpul stimularii. La nivelul ei se gaseste o repartitie caracteristica a ionilor, rolul principal avandu-l ionii de Na+ si K+, aflati an concentratii diferite de o parte si de alta a membranei. Astfel, Na+ se gaseste an exteriorul celulei an concentratie de 142-145 mEq/l, iar an interior an concentratie de 10-12 mEq/l (raport 12/1). K+ are o concentratie extracelulara de 4 mEq/l si intracelulara de 140-155 mEq/l (raport 1/38). Aceasta diferenta este mentinuta prin mecanismul de ”pompa“, mecanism an cadrul caruia rolul principal ai revine pompei de sodiu, care expulzeaza activ sodiul extracelular, potasiul intrand an celula printr-un proces pasiv. Datorita diferentei de concentratie a ionilor de Na+ si K+, la nivelul membranei celulare an repaus se realizeaza o diferenta de tensiune numita potential de membrana sau de repaus, care masurat prin tehnica microelectrozilor, are o valoare de -70 pana la -90 mV (interiorul celulei fiind ancarcat negativ. Din calculul teoretic al potentialului de membrana an raport cu concentratia de Na+ si K+ din exteriorul si interiorul celulei a rezultat o valoare de -86 mV. POTENŢIALUL DE ACŢIUNE Depolarizarea
Stimularea celulei prin agenti fizici sau chimici produce schimbari rapide si importante ale valorilor potentialului de membrana. La nivelul ei se produc modificari ale permeabilitatii pentru ionii de sodiu care migreaza masiv dinspre exterior spre interior. Are loc astfel procesul de depolarizare, prin care partea externa a membranei devine negativa, iar cea interna pozitiva. Ulterior are loc un flux invers al ionilor de potasiu, dar de mai mica amploare, viteza de migrare a sodiului fiind de 7 ori mai mare decat cea a potasiului. Datorita modificarilor de permeabilitate si concentratie ionica, stimulul cu nivel de prag reduce potentialul de repaus cu 15-20 mV, acesta ajungand astfel la o valoare de -65 mV, numita potential ”critic“; este momentul depolarizarii membranei si declansarii potentialului de actiune. Intensitate minima necesara pentru declansarea stimului se numeste reobaza. Repolarizarea an timpul fazei de repolarizare se produce o inactivare a mecanismului de transport al sodiului spre interiorul celulei, cu cresterea permeabilitatii membranei pentru potasiu cu durata de 1 ms. Interiorul celulei atinge an puctul maxim al acestui proces +40 mV fata de exteriorul celulei; cu aceasta procesele declansate de stimulare anceteaza. Modificarile de potential care au loc an timpul depolarizarii si repolarizarii alcatuiesc ”potentialul de actiune“. ”Tensiunea de iesire “ era an timpul repausului membranal de -80 mV, iar tensiunea intracelulara atinsa la sfarsitul repolarizarii era de +40 mV. ampreuna acestea realizeaza un potential de actiune de 120 mV. Restitutia Refacerea potentialului de repaus (restitutia) ancepe dupa terminarea fazei de repolarizare a membranei celulare.Prin pompa de sodiu-potasiu, Na+ suplimentar iese din celula, iar potasiul reintra an celula pana cand potentialul atinge valoarea de repaus de -80 mV. an timpul potentialului de actiune (depolarizare) membrana celulara nu poate reactiona la un alt stimul, motiv pentru care aceasta perioada se numeste ”refractara absoluta“. Pe parcursul fazei de repolarizare exista o perioada numita ”refractara relativa“, cand pragul de excitare este mai scazut. Prin masuratorile efectuate, s-a stabilit ca o fibra nervoasa mielinizata poate conduce cel mult 800-1000 de impulsuri pe secunda la o stimulare artificiala, dar dupa un timp scazut, la frecventele mari, perioada refractara absoluta (1 ms) creste si frecventa maxima transmisa va scadea. Aceasta este ”oboseala“, tipica unui sistem care functioneaza dupa legea ”totul sau nimic“.La frecventele mai reduse (50-100 Hz) fibrele nervoase medulare pot fi ansa stimulate pe un timp mai lung, fara a se instala fenomenul de oboseala. 2. Acţiunea antalgicâ. -se realizează prin mai multe mecanisme: prin acţiunea ionizantă, care facilitează pătrunderea unor substanţe, care influenţează direct procesul inflamator; prin acţiunea galvanică sub electrodul pozitiv. Simpla trecere a unui curent galvanic se însoţeşte la electrodul pozitiv de un blocaj al transmiterii
durerii. Această acţiune antalgică se manifestă numai la nivelul straturilor superficiale. Se datoreşte fenomenului de hiperpolarizare pozitivă (rezultat al absorbţiei de electroni de către polul pozitiv) urmat de întreruperea informaţiilor prin blocarea fluxului nervos, de încărcarea pozitvă a membranelor. Această acţiune nu este prea intensă. prin activarea controlului de poartă - la nivel medular. în 1965 Melzac şi Wall au evidenţiat existenţa unei acţiuni a fibrelor A (groase, mielinice, cu conducere rapidă, 130 m/sec .) prin intermediul unui neuron inhibitor din substanţa Rolando de la nivelul cornului posterior, asupra fibrelor C (nemielinizate, de mic calibru, cu viteză mică de 3 m/sec.). Informaţiile nociceptive sunt transmise prin fibrele C. Ele pot fi blocate la nivelul porţii de informaţia pornită de la un exteroreceptor şi transmisă prin fibrele A, din acelaşi teritoriu metameric. Stimulul electric poate închide poarta, în afara cazurilor de hiperalgie, de durere prin dezaferentaţie, sau de durere referită. Clasic efectul analgezic prin neurostimulare periferică se obţine cu frecvenţe mici (uşoară contracţie) cu durata de 10 sec., cu curentul galvanic întrerupt (cu impulsuri sau trenuri de impulsuri), cu curentai alternativ de joasa frecvenţă. Cele mai bune rezultate apar utilizând frecvenţele cuprinse între 30 -100 Hz, cu intensitate mică, cu durata de 10 minute, mai multe şedinţe pe zi, electrodul activ fiind polul negativ. Neurostimularea periferică se realizează cu electrod aşezat pe traiectul nervului. alt mecanism implică secreţia de morftnornimetice (enkefaline, endomorfine). Aplicarea frecvenţelor de 2-8 Hz cu intensitate mare la limita suportabilului, timp de 10 minute, cu impulsuri scurte sub 1mili secundâ, este modalitatea care angajează acest mecanism
Schema" controlului de poartă".
Curba pragurilor de depolarizare 3. Acţiunea excitomotorie - este deosebită după cum ne adresăm muşchiului inervat sau denervat a. Muşchi inervat. Variaţia rapidă de curent (impuls sau curent alternativ) poate provoca o depolarizare a membranei musculare cu apariţia unei contracţii. Această contracţie involuntară, indusă electric, are caracterele fiziologice ale contracţiei voluntare. Parametrii morfofuncţionali ai muşchiului (numărul de fibre contractile, cantitatea de glrogen, enzime) sunt direct legaţi de contracţie. Un muşchi care nu se contractă suficient merge la atrofie. De asemenea, vascularizaţia profundă a muşchiului este direct legată de activitatea contractilă. Deşeurile metabolice ce rezultă in urma contracţiei au acţiune vasodilatatoare, care asigură la rândul ei atât nutriţia cât şi eliminarea produşilor. Acţiunea excitomotorie se realizează cu impulsuri izolate (rectangular, trapezoidal) sau iterative (trenuri de impulsuri de joasă şi medie frecvenţă) sau curent alternativ (joasă şi medie frecvenţă). b. Muşchi denervat . În paraliziile periferice prin lezarea motoneuronilor alfa (axonotmesis, neurotmesis sau neurapraxie) muşchiul este flasc, se atrofiază şi evoluează spre scleroză. Deci, la refacerea motoneuronilor prin regenerarea waleriană (1 mm/sâpt) efectorul (muşchiul) nu va mai avea parametrii contractili. Electroterapia excitomotorie are ca scop menţinerea, cât mai mult timp, a parametrilor contractili ai muşchiului. Fiecare şedinţă de excitoterapie trebuie precedată de câteva minute de termoterapie. Se folosesc pentru excitare impulsurile rectangulare de lungă durată (în denervârile totale) şi cu pantă progresivă - exponenţială, în denervările parţiale. Reglajul pantei este în funcţie de parametrii musculari (cronaxie, reobază, curba intensităţii/durata, pragul de climaliză). Tratamentul excitomotor se conduce după EMG. Existenţa unui potenţial de reinervare, va permite continuarea excitoterapiei. Inexistenţa lui va îndruma tratamentul spre o chirurgie de transplant şi reeducare, sau spre o kinetoterapie de compensaţie.
I. Curent continu, constant, galvanic. Se caracterizează printr-un flux de electroni neîntrerupt şi unidirecţional. Acţiunea fiziologică constă din: disociaţia şi migraţia ionilor (electroliza); electroforeza; electroosmoza; modificarea pragului de excitabilitate a fibrelor motorii (scădere la polul pozitiv şi creştere la polul negativ); modificarea excitabilităţii în fibrele senzitive (sub anod apare o scădere a excitabilităţii care are drept consecinţă o acţiune antalgică); modificarea excitabilităţii fibrelor vegetative, cu apariţia unei vasodilatatii, atât profunde cât şi superficiale (nelegată de poli); acţiune asupra SNC; când sensul curentului este descendent, efectul este sedativ, iar când este ascendent efectul este de creştere a excitabilităţii. Modalităţi de aplicare: cu electrozi aplicaţi pe tegument, in sens transversal sau longitudinal faţă de axul membrului sau articulaţiei; băi parţiale pentru membrul superior şi inferior; băi generale - baia Stanger. Ionoforeza - reprezintă o formă particulară de aplicare a curentului galvanic, care are ca scop transportul unor medicamente sau substanţe prin piele. Pentru realizarea în practică este necesară respectarea legii polarităţii, astfel că medicamentul se aşează la electrodul cu aceeaşi polaritate electrică. La anod se aplică acetilcolina, histamina, novocaina, corticoizii, clorura de calciu, sulfatul de magneziu; la catod - salicilatul de sodiu, sărurile acide organice. Substanţele trebuie să fie în soluţii uşor disociabile, de concentraţie mică (1 -2%). Durata şedinţei este peste 15 minute, cu intensitate mică (1,5 - 2,5 mA, percepută ca o senzaţie de uşoară furnicătură). Indicaţii: nevralgii (sciatice, crurale, intercostale, cervicobrahiale), nevrite, neuropatii, mialgii, artralgi şi artrite, contracturi musculare, paralizie flască şi. spastică, stări posttraumatice, tulburări funcţionale vasculare (acrocianoza, sindrom Raynaud).
Contraindicaţii: stări febrile, iminenţă de embolie, boli inflamatorii şi infecţioase ale pielii.
CURSUL IV II Curenţii de joasă frecvenţă. Un curent polarizat, unidirecţional a cărei intensitate trece de la valoare nula (0) la una maximă, într-un timp scurt (mai mic de 2 secunde) se numeşte impuls, care poate fi rectangular, triunghiular, trapezoidal, exponenţial . în terapeutică nu folosim impulsuri izolate ci repetate, sub formă de tren de impulsuri. în cursul aplicării unui tren de impulsuri putem "modula", provocând variaţii de intensitate, amplitudine, frecvenţă şi durată, acţiune necesară îndepărtării fenomenului de acomodare. Aceşti curenţi se folosesc în practică pentru următoarele acţiuni: excitomotorii, analgetice, hiperemizante. A. Aplicaţii cu scop excitomotor. Musculatura inervată normal, adesea în urma proceselor de imobilizare sau de reducere a funcţiei articulare (artrite, artroze) suferă procese de hipotonie şi/sau hipotrofie. Curenţii cu pantă bruscă, alternativi, neofaradici, rectangulari, faradici pot antrena musculatura pentru creşterea parametrilor morfofuncţionali. Aplicarea curenţilor modulţi în electrogimnastica musculaturii striate se execută de regulă prin tehnica bipolară, cu o intensitate care să producă secuse musculare evidente. în practică aceste forme mai sunt utilizate în electrogimnastica musculaturiii abdominale hipotone, a musculaturii respiratorii direct sau indirect prin intermediul nervului frenic, în tratamentul insuficienţei constrictorilor vezicali, în stimularea mişcărilor voluntare pentru refacerea memoriei kinestezice. Contraindicaţii: paralizii spastice, spasme musculare, musculatură total denervată. Stimularea musculaturii denervate se realizează cu ajutorul curenţilor cu pantă lentă, exponenţiali mai ales . Aplicarea ei trebuie instituită precoce, la maximum 7-10 zile de la lezarea nervului pentru a încetini procesul de atrofie şi de pierdere a resurselor contractile. Tehnica se aplică după efectuarea elctrodiagnosticului şi mai ales a curbei Intensitate/durată (I/t) care poate stabili parametrii optimi pentru impulsuri. Frecvenţa cu care se instituie tratamentul este în funcţie de gradul afectării neuromusculare, cu cât aceasta este mai mare cu atât pauza dintre impulsuri este mai mare, iar durata şedinţei este mai mică . Pe
parcursul tratamentului odată cu îmbunătăţirea răspunsului se modifică şi parametrii de stimulare. Excitarea se face selectiv, urmărindu-se ca fiecare muşchi să-şi execute în timpul contracţiei mişcarea fiziologică. Durata tratamentului se conduce după potenţialele de reinervare. B. Aplicaţii cu scop antalgic. Teoria "controlului de poartă" ca şi intervenţia unor mecanisme inhibitorii ale etajelor supraspinale explică efectele electroterapiei convenţionale (curenţii diadinamici, Trâbert,) dar şi unele tehnici moderne de electroanalgeziei: stimularea nervilor periferici cu electrozi implantaţi, electrostimularea cordoanelor posterioare medulare, stimularea electrică transcutanată-TENS. Curenţii diadinamici . Au efect analgezic, hiperemiant, dinamogen. Ei rezultă din curentul sinusoidal redresat , de 50 şi 100 Hz. Formele clasice utilizate sunt monofazat fix (MF).de 50 Hz, difazat fix (DF) de 100 Hz, perioada scurtă (PS),perioada lungă (PL) şi ritmul sincopat (RS). MF, PS şi RS au efect predominant excitomotor iar MF şi PL analgezic. Aplicaţiile sunt diferite după scopul urmărit transversale, longitudinale, gangliotrope, pe puncte dureroase. Durata şedinţei este între 4 – 8-10 minute. Indicaţiile privesc afecţiunile reumatismale, posttraumatice, tulburările circulatorii. Curenţii Trăbert. Sunt impulsuri dreptunghiulare cu efect analgezic şi hiperemiant .Electrodul negativ se aplică pe locul dureros, iar cel pozitiv, proximal. Efectul analgezic se instalează la sfârşitul şedinţei. Aplicaţiile sunt zilnice timp de 6-8 10-15 zile. Stimularea electrică nervoasă transcutanată (TENS). Este o metodă Valoroasă de terapie* ce se poate aplica şi la domiciliu, aparatele fiind de mici dimensiuni şi portabile. De mare importanţă în obţinerea rezultatelor este plasarea electrozilor care trebuie efectuată pe zonele dureroase şi dozarea intensităţii. Durata unei şedinţe poate ajunge şi la 60 minute. Indicaţiile cuprind o gamă largă, de la cele reumatismale la cele postoperatorii, herpetice şi neoplazice. Contraindicaţiile le reprezintă: purtătorii de pace-maker, hipersensibilitate la curent electric, sindroamele dureroase talamice, durerile psihogene. Electroacupunctura. Face parte din metodele de reflexoterapie, fiind aplicată pe punctele reflexe dureroase. Indicaţiile sunt reprezentate de tulburările funcţionale şi contracturile musculare.
III. Curenţii de medie frecvenţă. Sunt curenţi sinusoidali cu frecvenţe cuprinse între 1000 şi 10.000 Hz. Media frecvenţă permite aplicarea nedureroasă şi profundă a unor intensităţi mari de curent electric. O altă particularitate constă în aceea că excitaţia poate fi produsă la oricare din poli, chiar concomitent dacă aceştia sunt dispuşi simetric. Se obţine o blocare reversibilă a conductibilităţii nervoase. Cele mai folosite metode de aplicare sunt bipolară şi interferenţială. Forma bipolară foloseşte frecvenţele de 5.000 şi 10.000 Hz ca medie frecvenţă pură, redresată şi modulată. Modularea duce la obţinerea a două forme: lunga perioadă - cu efect excitomotor şi de activare a circulaţiei periferice; scurta perioadă - cu efect excitomotor (20-50 trenuri/sec.), biotrofic (50100 trenuri/sec.) şi analgezic (100-500 trenuri/sec.). Deci efectele terapeutice ale mediei frecvenţe sunt: analgezic: se obţine cu curentul de 10.000 Hz, cu scurtă perioadă şi cu media frecvenţă redresată; excitomotor: se obţine cu curentul de 5.000 Hz şi lungă perioadă; trofic, vasodilatator, decontracturant se obţine cu curentul de 10.000 Hz. Indicaţii: artrite cronice, sechele posttraumatice, nevralgii, mialgii, atrofii musculare, hipotonii, hemiplegii, tulburări circulatorii periferice. Curenţii interferenţiali (Nemec).
Metoda foloseşte aplicarea încrucişată a doi curenţi de medie frecvenţă decalaţi între ei cu 100 Hz (exemplu: un curent de 4.000 Hz, celălat 4.100 Hz). La locul de încrucişare a celor doi curenţi, endotisular are loc atât un fenomen de anulare, cât şi de adiţie, în urma căruia rezultă un curent de 100 Hz care se propagă după un vector, care mătură 360° la fiecare interferenţă. Efectele fiziologice ale curentului Nemec sunt: excitomotor, pe musculatura striată (frecvenţa mică de 10 Hz); decontracturant (frecvenţa 12-35 Hz); vasculotrofic, hiperemizant, rezorbtiv ce se obţin prin acţiune directă pe musculatura netedă, sau indirect prin gimnastica musculară; analgezic (80-100 Hz). Durata şedinţei este de 10-15-20 min., cu intensitate ce creşte şi descreşte progresiv la începutul şi sfârşitul şedinţei. Indicaţii: stări posttraumatice (sindrom algodistrofic, entorse, luxaţii, contuzii), artrite, periartrite, artroze, nevralgii, nevrite, pareze, paralizii.
Curenţii interferenţiali
Contraindicaţii: •
•
•
•
afecţiuni febrile, TBC, stări caşectice, procese inflamatorii purulente.
CURSUL V IV. Curenţii de înalta frecventă. înalta frecvenţă reprezintă aplicarea terapeutică a câmpului electric şi magnetic de înaltă frecvenţă şi a undelor electromagnetice cu frecvenţă de peste 300 KHz. Se caracterizează prin următoarele: nu are efect electrolitic; nu provoacă excitaţie neuromotorie (nervii motori sunt excitaţi numai de impulsuri până la 3.000 Hz); are efect caloric de profunzime care durează peste 24 ore fără să angajeze termoreglarea. Efecte biologice. Radiaţia electromagnetică de înaltă frecvenţă este absorbită la om de elemente tisulare bune conducătoare şi este transformată în căldură. Această încălzire a ţesutului fără influenţarea pielii se numeşte diatermie. Absorbţia este condiţionată de lungimea de undă şi natura ţesutului. încălzirea ţesutului cu unde cu frecvenţă înaltă are drept consecinţe: vasodilataţia, rezorbţia, spasmoliza,
analgezia.
Clasificarea curenţilor de înaltă frecvenţă: diatermia cu unde lungi, d'Arsonval (cu X = 2000 - 3000 m şi frecvenţa = 100.000 -1.000.000 Hz); diatermia cu unde medii (X = 300 cm, frecvenţa =1-3 Mhz); diatermia cu unde scurte (X = 22;11;7 cm, frecvenţa = 13;21;40Mhz); - microundele-radar (X = 12 cm, frecvenţa = 300 Mhz). în practică se foloseşte terapia cu unde scurte şi microunde. 1. Undele scurte - au două modalităţi de aplicare, inductiv sau capacitiv, după cum se accentuează pe componenta magnetică sau electrică a radiaţiei. Clasic lungimea de undă folosită este de 11.06 m. Diatermia inductivă (în câmp inductor ) utilizează în principal efectul magnetic al radiaţiei. Aceasta se realizează cu un fir izolat (solenoid) cu care se înfăşoară segmentul de corp de tratat (sau corpul în întregime). Este o metodă cu o mai mică acţiune de profunzime. Diatermia capacitivă. Cel mai folosit sistem este cu electrozi condensatori (două discuri metalice cu diametrul de 10-20 cm, izolaţi printr-o îmbrăcăminte de sticlă sau plastic). Regiunea de tratat se introduce între armăturile condensatorului. Transformarea înaltei frecvenţe în căldură se datoreşte constantei dielectrice şi conductibilităţii electrice conform legii Joule. Grăsimea şi măduva osoasă având o rezistenţă electrică de 10 ori mai mică se încălzesc mai puţin. Distanţa electrod-tegument influenţează nivelul pătrunderii în ţesuturi. Metodologie de aplicare a tratamentului cu unde scurte: mai întâi se alege metoda, apoi electrozii (rigizi, flexibili), se îndepărtează corpurile metalice şi se controlează tegumentele. Pentru stadiile acute ale bolii se utilizează doze aterme şi oligoterme (I şi II, timp de 1-5 min.) iar pentru stadiile cronice se utilizează dozele
medii şi calde (III şi IV) timp de 20 min. Indicaţii terapeutice: procese subacute şi cronice ale aparatului respirator (sinuzite, traheite, faringite, astm bronşic, pneumopatii), ale aparatului digestiv (distonii vegetative, periviscerite, colecistopatii), ale aparatului urogenital (metroanexite, periviscerite), procesele reumatismale articulare, degenerative, nevralgii, nevrite, pregătirea musculaturii pentru kinetoterapie. Contraindicaţii: stări acute, hemoragice şi ischemice, TBC, tumori, graviditate, prezenţa corpilor metalici endotisulari. 1. Microundele (undele radar ) - au lungime de undă de 1 m - 1 micron şi frecvenţa peste 300 Mhz. Cele mai folosite sunt undele cu X = 12 cm. 2. Tratamentul se aplică prin metoda câmpului radiant Aplicaţile sunt monopolare. Undele radar pătrund în ţesutul muscular, fiind mai puţin reţinute de ţesutul gras. La limita dintre straturile tisulare apare o reflexie parţiala care poate determina o zona de supraîncălzire. Aplicaţia realizează o bună încălzire de profunzime, cu raport favorabil muşcbi-grăsime (4/1). Dozele folosite sunt mici, mijlocii şi calde iar durata tratamentului de 3-510 minute, timp de 6-10 zile. Pentru efectul nedorit asupra ochilor se recomandă purtarea în timpul tratamentului a unor ochelari speciali.
Diatermia radiativâ Unde pulsatile atermice.
în ultima perioadă se folosesc aparate care emit întrerupt undele scurte şl radar. Scopul în această tehnologie este de a elimina căldura şi reacţiile vasculare condiţionate de aceasta deoarece s-a constatat că pulsaţiile inferioare a 100 Hz au consecinţe antiinflamatorii importante, în timp ce frecvenţele mari influenţează metabolismul celular. Efectele aparatului Diapuls sunt deosebite, mergând până la nivel de intimitate celulară. Indicaţii: sechele post traumatice, nevralgii, nevrite, pregătirea musculaturii pentru
kinetoterapie, arteriopatii aterosclerotice, afecţiuni urogenitale, stomatologice, respiratorii. Contraindicaţii: acelaşi ca la diatermia cu unde scurte şi termoterapie (neoplazii, globii oculari, corpii metalici endotisulari, stări supurative). V. Vibraţiile mecanice. (vibroterapia, sonoterapia) Vibraţia mecanică se defineşte ca o succesiune de presiuni - depresiuni ce se aplică unui corp perpendicular sau tangenţial la suprafaţa lui. Vibraţiile mecanice se clasifică după frecvenţă în: vibraţii de joasă frecvenţă 1-400 Hz (infrasunetele); vibraţii de înaltă frecvenţă 500 Khz - 3 Mhz (ultrasunetele). Ambele tipuri de vibraţii sunt aplicate în practică. Vibroterapia (sonoterapia) infrasonică Această modalitate terapeutică se realizează cu aparate de vibromasaj local sau general având în funcţie de frecvenţa utilizată şi regiune, efecte sedative, decontracturante, vasomotorii, rezorbtive. Vibraţia ultrasonică (ultrasonoterapia)
Ultrasunetele sunt produse de un cristal de cuarţ care este supus unor descărcări de înaltă frecvenţă care îl deformează succesiv (fenomen piezoelectric). Emisia de ultrasunete poate fi în câmp continuu sau discontinuu. Cuantificarea vibraţiilor se face prin exprimarea puterii totale de emisii în Waţi, raportată la unitatea de suprafaţă (W/cm2). Vibraţiile se propagă în linie dreaptă în mediile solide şi lichide. Aerul şi toate gazele provoacă o reflexie totală a energiei. Ultrasunetul este un fenomen ondulator care se caracterizează prin procesele de reflexie, refracţie, difracţie şi absorbţie întâlnite în mecanica ondulatorie. Absorbţia depinde de natura mediului. Ţesuturile cele mai absorbante sunt parenchimul pulmonar şi osul spongios, iar cele mai reflectizante sunt osul compact şi gazele din pulmon şi intestin. Ca fenomen fizic nedorit poate apare unda staţionară. Aceasta rezultă din combinarea undei incidente cu unda reflectată. Se formează o zonă în care vibraţiile adiţionează, supunând celulele la o forţă importantă şi o zonă în care aceasta se anulează. Acest fenomen este îndepărtat dacă emiţătorul de ultrasunete este deplasat cu mişcări uniforme (2 cm./sec) caz în care incidenţa nu se combină cu reflectata, sau dacă se produc emisiuni pulsatile. Efectele fvtico-chimice ale undelor ultrasonore sunt: mecanic, termic, de
cavitaţie, de oxidare şi reducere. O parte din energia ultrasonică se transformă în căldură, prin fenomenul de
absorbţie a energiei, sau în urma fricţiunii particulelor din mediu mai ales la nivelul feţelor de separare.
Formarea undei staţionare. Căldura este absorbită in întreg ţesutul, cu consecinţe asupra vascularizaţiei superficiale şi profunde şi asupra terminaţiilor nervoase, cu efecte antalgice,
spasmolitice, simpaticolitice. Efectul mecanic se
datoreşte
vibraţiilor care se transmit fiecărei particule deplasări pendulare. Deformarea celulelor sub efectul ca rezultat modificări electrice la nivelul membranei. Oscilaţiile de potenţial electric vor influenţa fiziologia, accelerând metabolismul celular şi mitoza celulară. Efecte biologice. Aplicaţiile locale în emisie continuă au efect: antalgic, prin blocaj de transmitere a nocicepţiei, având indicaţie în dureri localizate (PSH, torticolis, gonartroze, în traumatologie); spasmolitic, pe musculatura contractată reacţionai; simpaticolitic, prin iradierea lanţului simpatic; antiinflamator având acţiune favorabilă în tendinite, capsulite, tenosinovite, nevralgii; metabolic, activând metabolismul celular, de creştere a permeabilităţii cutanate; de producere a hipertermiei osoase (dacă este aplicat pe eminenţele osoase) cu riscul arsurii; de eliberare de gaz la nivelul fluidelor în cazul dozelor mari (fenomenul de cavitaţie ce se acompaniază de citoliză şi distracţii vasculare); de degradare a moleculelor de AND (de aici, contraindicaţia pentru testicul şi ovar). Efecte negative: la copil ultrasunetele pot influenţa cartilajul de creştere, vibraţiile de înaltă frecvenţă se pot opune la consolidarea focarelor de fractură; prezenţa pieselor metalice endotisulare reprezintă o contraindicaţie relativă. Aparatele folosite In practică sunt compuse dintr-un generator de înaltă frecvenţă care acţionează o placă piezoelectrică. Aceasta este situată într-un cap emiţător care vine în contact cu tegumentele. Emisiunea poate fi în câmp continuu sau pulsatil. Metodologie de aplicare şi elemente de optimizare a acţiunii terapeutice: - pentru a asigura penetrabilitatea se interpune între piele şi capul emiţător un gel, ulei de parafină sau diverse unguente terapeutice; permanent se asigură o deplasare lentă a capului emiţător pe suprafaţa tegumentară; aplicarea se poate face şi în apă; durata şedinţei este de până la 8 minute; bolnavul resimte o căldură plăcută (în emisia continuă) după 1 minut de tratament; nu există acţiuni cumulative a efectului termic; aplicarea în punct fix se realizează in condiţii bune, utilizând -
emisiuni pulsatile; cuplajul cu joasă frecvenţă oferă efecte decontracturante şi antiinflamatorii mai prompte; efectele terapeutice sunt amplificate de utilizarea unor unguente medicamentoase; are acţiune reflexă prin folosirea pe zonele Head şi ganglionii simpatici. Indicaţii: procese inflamatorii articulare şi abarticulare de etiologie reumatismală, sechele posttraumatice, cicatrici cheloide, contracturi musculare, procese vasculare prin obţinerea pe cale reflexă a simpaticoiizei. Contraindicaţii: procese infecţioase, osteoporoza, calus în formare, afecţiuni tumorale, grefe osoase recente, regiunile oculare sau genitale.
CURSUL VI VI Câmpurile magnetice de joasă frecventă.
Câmpul magnetic este produs de un curent electric sau de un câmp electric
variabil. El se materializează prin liniile de câmp magnetic. Câmpul magnetic produs de un curent electric are aceeaşi parametri fizici ca şi curentul. Câmpul magnetic de joasă frecvenţă se obţine prin trecerea unui curent de joasă frecvenţă de 50 sau 100 Hz, alternativ sau redresat, continuu, sau întrerupt ritmic sau aritmie printr-un sistem de bobine. Numeroase studii au demonstrat influenţa câmpurilor magnetice asupra sistemului nervos central şi vegetativ, asupra reacţiilor metabolico-erizimatice ale contracţiei musculare, precum şi asupra activităţii celulelor. Orice agent fizic extern cu o intensitate şi o valoare eficientă poate influenţa echilibrul ionic al celulelor, modificând permeabilitatea membranelor, antrenând reacţii de tip ergotrop, catabolic sau trofotrop, anabolic. Efecte biologice: a. aplicarea în regim continuu de 50 sau 100 pulsaţii/sec., timp de 3-4 minute are acţiune sedativă generală, analgezică, de reglare a somnului şi spasmoliticâ. b. aplicarea în regim întrerupt (ritmic sau aritmie) determină stimularea, activităţii SNC, a metabolismelor, a glandelor endocrine, creşterea tonusului muscular. Metodologia de aplicare: aparatul numit Magnetodiaflux prezintă două bobine circulare, pentru regiunea lombară şi cervicală şi încă două bobine paralelipipedice ce se aşează pe regiunile dureroase. Aparatul emite trei forme principale de câmp magnetic: forma continua (de 50 Hz, 100 Hz şi 50-100 Hz), forma întreruptă ritmic de 50,100 şi 50-100 Hz şi forma întreruptă aritmie cu aceeaşi parametri. Durata şedinţei este de 4-6-8 minute pe o perioadă de 8-10 zile. Pentru şedinţa de magnetodiaflux, bolnavul este aşezat confortabil după ce sau înlăturat toate obiectele metalice. Indicaţii: în afecţiuni reumatismale inflamatorii, degenerative, abarticulare, sechele posttraumatice unde se produce o scădere a contracturii şi creşterea pragului dureros; în nevroze şi distonii neurovegetative, în HTA şi afecţiunile vasculare periferice. Magnetoterapia locală este indicată în ortopedie pentru accelerarea căluşarii.Contraindicaţii: sarcina, anemia, tendinţa La hemoragii, purtătorii de pace-maker, epilepsia.
Radiaţiile luminoase. Fototerapia. A. Radiaţiile infraroşii (IR). IR sunt situate in afara spectrului vizibil. Au lungimea de undă intre 1 mm-760 milimicroni, şi se clasifică in : tipul " A" puternic penetrant,
tipul " B"ce pătrund;
in derm şi tipul " C" care nu pătrunde fiind absorbit la suprafaţa tegumentelor. Undele cu puterea cea mai mare de penetraţie in organism sunt cele cu lungimea de undă de 1 micron ceea ce corespunde zonei IR apropiat Penetrarea acestora este urmată de o încălzire a ţesutului ce antrenează rapid o reacţie de termoreglare, care va activa circulaţia locală şi generală. Efectele IR sunt deci cele ale termoterapiei: antalgice, spasmolitice, decontracturante, antiinflamatorii. Iradierea cu IR va determina apariţia unui eritem caloric care dispare la 30-40 minute. Terapia cu IR se realizează utilizând surse naturale sau artificiale. Sursele artificiale sunt reprezentate de baia de lumină parţială şi generală (un sistem de becuri legate in serie şi montate in spaţiu închis), lămpile Solux (bec de 1.0002.000 W prevăzute cu reflector şi localizator), radiatoare cu IR. Mod de aplicare. Emiţătorul de IR se plasează la 50-75 cm faţă de regiune; durata iradierii este în funcţie de afecţiune. O expunere prelungită poate angaja o ridicare a temperaturii generale a corpului Indicaţii: nevralgii, contracturi musculare, artroze, sechele posttraumatice, înaintea gimnasticii medicale şi a masajului. Contraindicaţii:
traumatisme recente, inflamaţii, neoplazii, stări hemoragice, ischemie. B. Radiaţii ultraviolete (actinoterapia - u.v.) Sunt radiaţii cu lungimea de undă de 400-1000 milimicroni. Se clasifică în 3 categorii: A (4.000- 3.150 A°), B (3.150-2.800 A"), C (2.800-1.850 A'). Penetrabilitatea acestora în organism este foarte redusă (0,3 mm), ele absorbindu-se total în epiderm. Efecte fizice şi biologice:
determină apariţia unui eritem actinie, a cărui intensitate variază cu sursa, durata expunerii, regiunea iradiată, vârsta. Eritemul ultravioletelor B şi C presupune un efect fotochimic ce antrenează histamina, peroxidul de oxigen, prostaglandinele; sinteza de vitamină D, (u.v." B'), deci acţiune antirahiticâ; 2. efect bactericid (u.v." C); 3. provoacă reacţii fotoalergice; 4. provoacă fenomen de fluorescentă (u.v." A'); 5. efect analgezic, în doze eritem; 6. efecte imunologice; expunerea la u.v. 7. determină depunerea de anticorpi anti-SSA şi anti-SSB la nivelul joncţiunii dermoepidermice; s-au demonstrat şi efecte favorabile, de exemplu creşterea rezistenţei la infecţii, reducerea factorului citotoxic; efect stimulator pe metabolismul bazai; 8. 9. provoacă pigmentarea pielii prin efect fotocatabolic (u.v." A'). Modul de aplicare este în funcţie de sursa naturală (helioterapie) sau artificială (lămpi cu vapori de mercur de joasă presiune, care emit u.v. " A", sau de înaltă presiune care emit u.v. " A", " B", " C". Energia emisă de lămpile cu presiune înaltă este mare ceea ce impune o respectare riguroasă a distanţei de 75 cm, şi a timpului de 10 minute care nu trebuie depăşit Iradierile sunt generale şi locale. - Iradierea generală se face de la distanţa de 1,5 m, crescându-se progresiv 1.
timpul pe şedinţă cu un minut Se obţin efecte de stimulare şi remineralizare. - în iradierile parţiale este necesară biodozimetria pentru a determina timpul necesar obţinerii celui mai slab eritem. Distanţa sursă tegument în acest caz este de 50 cm. Efectele negative impun pe de o parte necesitatea protecţiei ochilor pentru a se evita fotooftalmia şi cataracta iar pe de altă parte dozarea terapiei pentru a evita atrofiile cutanate şi degenerările cancerigene. Indicaţii: în profilaxia rahitismului, nevralgii, hipofuncţii glandulare, boli dermatologice, neurodermite, psoriazis, afecţiuni ortopedice. Contraindicaţii: hiperfuncţii glandulare, TBC pulmonar, colagenoze, tumori maligne, tumori benigne, insuficienţă hepatică sau renală, vârstele extreme (copii foarte mici şi bătrâni). Accidente: eritem acut, fotodermătoze, urticarie, tulburări de pigmentaţie. Lasserterapia Lasserul heliu - neon emite pe lungimea de undă de 6,328 A° , deci în spectru roşu de manieră continuă. Lasserul arseniu de galium emite în infraroşu de 9,040 A° de manieră pulsatilă. Absorbţia este mai ales cutanată pentru câteva minute. Energia acestor radiaţii este de 50.000 de ori mai mare ca lumina naturală. Această energie este stocată sub formă biochimică (ATP) şi este urmată de O activare importantă a celulelor. Terapia cu lasser este organizată în prezent în 4 compartimente: a. - lasser terapia tisulară; b. - lasser terapia sistemica; c. - lasser terapia bioenergetică; d. - lasser terapia reflexă. a. - Lasser terapia tisulară se adresează: ţesutului cutanat - activarea cicatrizării (ulcere corneene,eczeme, afte, extracţii dentare, plăgi cutanate, ulcere varicoase, herpes, escare). sistemului sanguin - activează macrofagele cu creşterea capacităţii de apărare a organismului. b. - Lasser terapia sistemica. Restabileşte funcţia normală de transmitere a fibrelor" A", reechilibrând " controlul de poartă". c. - Lasser terapia bioenergetică. Lasserul aplicat pe punctele de acupunctura poate restabili circulaţia energetică.
d. - Lasser terapia reflexă - iradierea unui punct dureros are consecinţe antalgice prin mecanisme neprecizate astăzi. Indicaţii: nevralgii, tendinite, afecţiuni dermatologice.
CURSUL VII Hidrotermoterapia Aplicarea metodică a apei la diferite temperaturi şi stări de agregare ca şi a altor medii semisolide constituie hidrotermoterapia. Din punct de vedere al temperaturilor folosite, în practică se disting: crioterapia (înjur de 0°); hidroterapia (5-36°); termoterapia(peste38°) Proprietăţile fizice ale apei pe care se sprijină hidroterapia sunt' capacitate termică mare; termoconductibilitate mare (de 25 ori mai mare ca a aerului). Acestor proprietăţi fizice li se pot adăuga şi altele, chimice prin dizolvarea unor substanţe (extracte plante, răşini, CO2). Aplicaţia poate fi încă îmbunătăţită prin suplimentarea unui factor mecanic (periaj, fricţiune, presiune). Hidrotermoterapia acţionează prin angajarea unor mecanisme şi sisteme dintre care cele mai importante sunt termoreglarea şi sistemul vascular. Termogeneza este rezultatul proceselor chimice celulare, a reacţiilor de oxidoreducere de la nivel mitocondrial. Prezenţa O2 creşte randamentul reacţiilor energogene celulare. Termoliza se realizează prin procese fizice de conducţie, convecţie, iradiere şi evaporare. Termoreglarea se desfăşoară cu contribuţia sistemului vascular, care prin vasodilataţie sau vasoconstricţie realizează un mecanism de supapă, apt să menţină temperatura constantă a părţii centrale a organismului
Sistemul vascular periferic arteriolar şi capilar are o structură de anastomoze şi sfinctere precapilare care contribuie la reglarea fluxului sanguin. Sensul şi amploarea reacţiilor vasculare şi metabolice este sub controlul sistemului neuroendocrin. De la nivelul hipotalamusului anterior şi posterior pornesc reacţii somestezice (către musculatura striată), vegetative (către reţeaua vasculară şi sudorală) şi endocrine (către hipofiză, , tiroidă şi suprarenale) care menţin* echilibrul termic. Aportul de căldură din exterior tinde să destabilizeze confortul termic ceea ce impune declanşarea reacţiilor de homeostazie. Depăşirea reacţiilor homeostaziei duce la apariţia hipertermiei. Efectele în hidrotermoterapie sunt diferite după agentul folosit (cald, rece, indiferent) ca şi după felul aplicaţiei (generale sau locale). Aplicaţiile generale de cald antrenează modificări sistemice importante cu consecinţe cardiovasculare, respiratorii, metabolice, musculare. Aplicaţiile locale se adresează extremităţilor sau unor segmente corporale şi au următoarele efecte: - vasodilataţie în teritoriul de aplicare şi pe metamerul corespunzător; - creşterea temperaturii locale, moment în care fibra de colagen îşi reduce vâscozitatea; - declanşarea unor mecanisme reflexe prin intermediul receptorilor cutanaţi - în consecinţă vom obţine ca efect spasmoliza, rezorbţia, relaxarea ţesutului conjunctiv, analgezia. Aplicaţiile de rece sunt de asemenea generale şi locale. Recele este un agent fizic mult mai eficient în ceea ce priveşte reacţia vasculară. Aplicaţiile locale determină următoarele modificări: vasoconstricţie cu reducerea fluxului sanguin în primul timp: vasodilataţie dacă se continuă scăderea temperaturii, care recunoaşte mecanisme locale (reflex de axon, eliberarea de histamină) şi centrale. Vasele implicate sunt anastomozele arterio-venoase. Aplicaţiile locale de rece, cu gheaţă sau comprese cu apă rece influenţează transmiterea influxului nervos, chiar întreruperea lui şi la nivelul unei fibre musculare spastice se produce relaxarea acesteia prin reducerea activităţii reflexe. Aplicaţiile generale de rece conduc la modificări mult mai ample: scăderea volumului sanguin circulant ca urmare a vasoconstricţiei; -
angajarea mecanismelor de termogeneză musculară şi metabolică; activarea axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal. Reacţia organismului la aplicarea procedurilor de hidroterapie are nuanţe individuale. în funcţie de aceasta Lambart a descris două tipuri la nivelul populaţiei: microkinetic şi macrokinetic. -
Tipuri de procedări de hidrotermoterapie
A. Calde: Generale: - băi la temperatura de indiferenţă (34-35°); băi la temperatura de: 36.37°; băi hiperterme de 38,39,40,42'; -băide abur-50*; băi de lumină generală; -sauna (80-100°). Locale: - împachetări parafină; baie de lumină parţială; împachetări cu nămol; pernă electrică; B.Rece Generale: Locale:
-spălări:
- băi hipoterme (28-30°); -băi reci (18-22°); -duş scoţian.
- afuziuni; ^;
comprese reci; fricţiuni cu cuburi de gheată. Hidrotermoterapia cu factori contrastanţi Este o terapie mult utilizată in ţările dezvoltate având rol profilactic prin inducerea de modificări adaptive la nivel vascular. Pentru ca să se realizeze acest efect este necesară repetarea in timp a metodologiei, cel puţin 12-14 zile. Metodologia constă din aplicarea succesivă la intervale mici a factorilor contrastanţi, cald-rece. Se începe cu alternanţa cald si se termină cu cea rece. Expunerea la cald-rece timp îndelungat face ca reactivitatea la frig să fie mult mai puţin brutală, prin antrenarea mecanismelor vegetative. în condiţiile ţării noastre acest tip de terapie se realizează prin: helioterapie urmată de baia in mare; oncţiuni cu nămol in condiţii naturale, urmate de expunerea la soare şi baie in mare. în concluzie se poate spune că deşi procedurile de hidrotermoterapie au o -
utilizare foarte veche, legată de medicina empirică, modul lor de acţiune le face actuale, ancorându-le în medicina profilactică, curativă şi recuperatorie
CURSUL VIII KINETOLOGIE Aparatul locomotor prin componentele sale musculo-tendino-scheletice asigură integrarea organismului în mediu, autoservirea, protecţia faţă de unele agresiuni. Postura şi mişcarea fundamentează comportamentul fiecăruia. Toate mişcările antrenează modificări de percepţie, înregistrate, prevăzute şi recunoscute, atât sub raportul calităţii cât şi a ordinii de apariţie. Toate se realizează datorită unui proces motor reţinut în memorie. Se stochează schemele şi nu evenimentele de ordin motor; memoria motrică se stochează sub formă spaţială de engrame superioare de formă geometrică, abstractizată (Benstein). Mişcarea nu trebuie privită simplist, numai ca rezultatul mecanic al intervenţiilor articulare, tendinoase, musculare, ci în complexitatea ei ce implică şi funcţii neuropsihologice care asigură conştient imaginea de seif. Elementele de patologie pot intercepta mişcarea de la nivel periferic, articulaţie, os, tendon, muşchi, până la nivel central. Aceste modificări de ordin inflamator, degenerativ, ischemic, traumatic, tumoral ce lezează întreg lanţul de mişcare, la nivelul comenzii, a căii de transmitere sau efectorului, generează impotenţă funcţională. Medicina modernă oferă posibilitatea optimizării funcţiei aparatului locomotor, deteriorată congenital sau în urma unei boli dobândite. Mijlocul de reabilitare cel mai eficient este mişcarea. Ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii se numeşte Kinetologie sau Kinetofiziologie, termen creat în 1857 de Daily.
Kinetologia s-a dezvoltat de-a lungul timpului pornind de la empirism. Treptat cuceririle în domeniul neurofiziologiei, contracţiei musculare, biomecanicii au dat suport unor tehnici valoroase de facilitare şi antrenare a mişcării, aşa încât practica modernă dispune de numeroase tipuri de exerciţii de tip analitic, sintetic, propriocepu'v şi integrativ. Kinetologia cuprinde astăzi un domeniu preventiv, terapeutic şi de recuperare. Termenul de kinetoterapie nu este sinonim cu cel de gimnastica medicală, domeniul acesteia fiind mult mai limitat, atât din punctul de vedere al mijloacelor utilizate, cât şi din punct de vedere al obiectivelor propuse. Aplicarea unor exerciţii, tehnici sau metode în scop de reeducare funcţională, trebuie să pornească de la cunoaşterea restantului funcţional. Bilanţul musculoarticular formulat în baza unor elemente obiective, care stabilesc unghiul de mişcare, forţa şi rezistenţa musculară, modificarea prehensiunii şi mersului alături de un examen fizic amănunţit dă posibilitatea fundamentării ştiinţifice a programului kinetic. Tehnicile kinetologice se clasifică în tehnici anakineticc şi kinetice, de unde şi cele 2 capitole mari ale kinetologiei: kinezia şi akinezia. Tehnicile anakinetice cuprind: Imobilizarea, care suspendă mişcarea articulară şi contracţia voluntara. Este de contenţie, (aparat gipsat, atelă, corset, orteză) şi de corecţie prin care se urmăreşte corijarea unei posturi prin aplicarea unei orteze sau unui aparat gipsat Posturile sunt atitudini impuse unor segmente ale aparatului locomotor în scop terapeutic sau preventiv. Ele pot fi corective, când se adresează părţilor moi şi de facilitare (ex. drenajul bronşic). Tehnicile kinetice sunt dinamice şi statice. Tehnicile dinamice se însoţesc de deplasarea segmentelor şi se realizează cu sau fără contracţia musculară, fapt ce le diferenţiază în tehnici active şi pasive. Tehnicile pasive se utilizează de foarte multă vreme şi au efecte asupra aparatului locomotor (cresc amplitudinea articulară, asuplizează structurile capsuloligamentare, declanşează strech-reflex-ul), sistemului nervos (menţin memoria kinezică), aparatului circulator (îndepărtează edemele-efect de pompaj) şi menţin troficitatea ţesuturilor. Mişcarea pasivă se realizează de către kinetoterăpeut .Ea se execută pe axele fiziologice şi nu trebuie să producă durere. Modalităţile tehnice de realizare
sunt. •
tracţiunile continui şi discontinui,
•
mobilizarea forţată sub anestezie,
•
mobilizarea pasivă asistată şi
mobilizarea pasivă mecanică. Mobilizarea activă implică prezenţa contracţiei musculare. Ea este activă reflexă şi se realizează prin contracţii musculare reflexe necontrolate (reflexul de întindere, strech-reflex-ul) şi voluntară, ce se realizează prin contracţie musculară voluntară. Efectele acestui tip de contracţie sunt: •
•
creşterea amplitudinii articulare,
•
creşterea forţei musculare,
dezvoltarea coordonării musculare. Mobilizarea activă poate fi liberă, pură (mişcarea se execută fără o intervenţie ajutătoare), activo-pasivă şi activă cu rezistenţă, când o forţă exterioară se opune parţial forţei mobilizatoare. Tehnicile kinetice statice nu determină mişcarea segmentului. Contracţia izometrică şi relaxarea musculară sunt cele 2 posibilităţi de realizare a tehnicilor statice. Forţa pe care o dezvoltă un muşchi care încearcă să mobilizeze un obiect imobil se numeşte forţă izometrică. în acest tip de contracţie muşchiul nu-şi modifică lungimea, dar îşi creşte tensiunea. În cursul relaxării musculare tensiunea de contracţie scade. Dar se ştie că totdeauna muşchiul păstrează o anumită tensiune de contracţie chiar atunci când se află într-o stare de relaxare maximă (tonusul muscular). Un grup de exerciţii fizice CARE AU ACELAŞI OBIECTIV pot forma o metodă de kinetoterapie. Există numeroase metode care au diverse scopuri din care cităm câteva: Kabat (facilitează actul motor voluntar), Klapp (redresează scoliozele), Jacobson şi Schultz (produc relaxarea progresivă), Williams (reeducă discopatiile) etc. •
Mecanoterapia şi scripetoterapia sunt metode speciale care utilizează diverse
instalaţii pentru antrenamentul musculoarticular. Manipulările coloanei vertebrale şi membrelor sunt mobilizări forţate care poartă elementele unei articulaţii peste jocul voluntar, până la limita jocului anatomic. Tehnica unei manipulări are momente precise (punerea în poziţie, punerea în tensiune şi impulsul manipulativ). Originea acestor tehnici este foarte îndepărtată, dar lui Robert Maigne îl revine meritul fundamentării teoretice şi transpunerii în practica medicală modernă. Tracţiunile şi elongaţiile vertebrale au scopul de a îndepărta vertebrele între ele. Tracţiunile intermitente în care forţa creşte şi descreşte progresiv sunt cele mai utilizate în prezent. Hidrokinetoterapia este o metodă deosebit de utilă în refacerea funcţiei locomotorii deoarece apa prin proprietăţile sale fizice intervine în realizarea supleţii capsulo-tendinoase, în creşterea aportului sanguin şi în principal uşurează greutatea corpului facilitând mişcarea (forţa lui Arhimede). Hidrokinetoterapia se desfăşoară în bazine, care pot avea construcţii deosebite după scopul urmărit. Exerciţiile fizice executate în apă sunt aceleaşi ca şi cele executate în aer liber, în general, un program terapeutic se desfăşoră gradat respectând regula; nondurerii, precocităţii, progresivitaţii şi continuităţii. Obiectivele de bază în kinetologia aparatului locomotor sunt -relaxarea; corectarea posturii şi aliniamentului corpului; creşterea mobilităţii articulare; creşterea forţei musculare; coordonarea mersului şi echilibrului; antrenarea la efort; reeducarea respiratorie; reeducarea sensibilităţii. Pentru fiecare bolnav în contextul restantului sau dezechilibrului său funcţional se indică tehnici şi metodologii care dau individualitate acestor obiective. Se remarcă şi faptul că există anumite obiective kinetice pentru fiecare sector de patologie (cardiovascular, respirator, neurologic, reumatismal, posttraumatic). Recuperarea unui bolnav reumatismal are particularităţi care rezultă din evolutivitatea bolii şi a deficitului, din faptul că structurile tendino-musculo-s-heletale
suferă leziuni de tip amiotrofie, retracţie, retractură, deviaţie, deformare, dezaxare, redoare şi anchiloză. Prevenirea sau ameliorarea tulburărilor funcţionale cauzate de diversele boli reumatismale se poate face numai aplicând un complex medicamentos şi fizical care interceptează atât lanţurile patogenice ale bolii, cât şi deficitul funcţional. Recuperarea în neurologie oferă un câmp larg de acţiune. Nu se poate concepe în prezent tratamentul unei boli neurologice fără latura reeducaţională, care este diferită ca obiective şi metodologie după tipul leziunii, centrale sau periferice, pentru că factorii care determină sau influenţează pierderea controlului motor sunt diferiţi. De exemplu există o serie de principii care fundamentează programul de recuperare a unui hemiplegie: hemiplegicul nu are afectată forţa musculară; el prezintă incapacitatea elaborării unei comenzi normale a impulsului nervos; hemiplegicul formează scheme anormale şi stereotipice de mişcare; pentru refacerea schemelor normale de mişcare trebuie suprimate cele anormale; mişcările nu trebuie executate cu efort, pentru că acesta creşte spasticitatea; - pentru combaterea spastici se folosesc schemele de mişcare reflex inhibitorii. În recuperarea bolnavului cu leziuni de neuron periferic se ţine seama de semnele clinice de bază pe care le determină leziunea nervului şi care constau din: sindromul motor, senzitiv şi vascular. Deci, programul va fi adaptat realităţii clinico-funcţionale. De asemenea este important şi tipul de leziune, neurotmesis, axonotmesis, neuropraxie. În recuperarea sindromului motor se urmăresc obiective ca: evitarea apariţiei deformărilor şi atitudinilor vicioase; evitarea atrofiilor muşchilor paralizaţi; creşterea forţei musculaturii restante, sănătoase; -
refacerea imaginii kinestezice; creşterea forţei şi rezistenţei musculare; refacerea coordonării şi abilităţii În refacerea sindromului vasculotrofic senzitiv se urmăreşte: refacerea stereognoziei; refacerea localizării senzaţiei. în recuperarea sindromului vasculotrofic medicina fizică poate interveni cu numeroşi factori, dar se cunoaşte şi faptul că fiecare exerciţiu are efect de îmbogăţire a patului vascular funcţional. Recuperarea bolnavului respirator are alte coordonate. în cadrul metodologiei de recuperare funcţională a deficienţelor respiratorii, kinetoterapia reprezintă o metodă importantă pentru că se adresează direct unor verigi fiziopatologice; ea trebuie promovată permanent şi la domiciliul bolnavului. Obiectivele unui program kinetic în acest domeniu sunt: relaxarea; posturarea (relaxantă, de drenaj bronşic); gimnastica corectoare (coloană vertebrală, bazin, reeducarea diafragmului şi peretelui abdominal); gimnastica respiratorie propriu-zisă (dirijarea aerului, reeducarea respiraţiei costale, reeducarea respiraţiei diafragmatice, controlul şi coordonarea respiraţiei, ritmul respirator, raportul între timpii respiratori); antrenamentul la efort; educarea tusei: educarea vorbitului. Principiul de bază al reeducării cardiovasculare îl reprezintă antrenamentul la efort. Acesta influenţează favorabil debitul cardiac, creşte volumul sistolic, creşte întoarcerea venoasă, îmbunătăţeşte ejecţia. Ameliorarea debitului cardiac permite o mai bună oxigenare a creierului şi a întregului organism, precum şi ameliorarea mecanismelor periferice de extracţie a oxigenului. Reabilitarea bolnavului cardiovascular trebuie să fie prudentă (numai după ce s-au îndepărtat contraindicaţiile), sub monitorizare (ECG, tensiune, puls) şi îndelungată. Parametrii de efort se stabilesc prin aplicarea unor teste. Recuperarea bolnavului post traumatic porneşte de la necesitatea reducerii sechelelor disfuncţionale datorate impactului, la care uneori se asociază tulburări -
induse de actul ortopedico-chirurgical sau de imobilizare. Sechela post traumatică o regăsim la nivelul articulaţiei, musculaturii şi osului. Obiectivele recuperării articulare sunt dependente de stadiul clinico-funcţional şi ele se referă la: durere, inflamaţie, mobilitate, stabilitate, abilitate. Pentru a ameliora " ad optimum"un deficit funcţional orice program kinetic este urmat de programe de terapie ocupaţională care favorizează abilitarea bolnavului pentru o anumită gestualitate a vieţii cotidiene sau profesionale.
MASAJUL O tehnică foarte veche practicată în antichitate de chinezi» egipteni şi romani, căreia astăzi i se recunosc numeroase efecte terapeutice este masajuL Se defineşte ca un ansamblu de mişcări manuale şi mecanice care mobilizează metodic tegumentele, fasciile, muşchii, tendoanele influenţând circulaţia superficială şi musculară, trunchiurile nervoase, receptorii. în înţelegerea bazelor fiziologice ale masajului trebuie pornit de la următoarele: existenţa zonelor metamerice cutanate; existenţa unei bogăţii de receptori cutanaţi; existenţa unei reţele vasculare importante legată funcţional cu cea profundă; prezenţa unor zone reflexogene; posibilitatea eliberării locale de hormoni, substanţe opioide, substanţe vasoactive; posibilitatea influenţării lichidului interstiţial prin mobilizări mecanice. Masajul poate fi aplicat în forma sa clasică sau în baza unor tehnici moderne: masajul reflex, Ciriax, etc. Fiecare subiect are individualitatea sa tegumentară. Aplicarea masajului presupune apariţia unor efecte reacţionale complexe care se traduc prin următoarele acţiuni fiziologice: antalgică locală şi la distanţă; relaxantă locală şi generală; stimulantă sau decontracturantă după tipul de manevră folosit; trofică prin influenţarea circulaţiei superficiale şi profunde; rezobtivă prin mobilizarea lichidului interstiţial. -
Ca metodă terapeutică pasivă este utilizat în pregătirea.bolnavului pentru kinetoterapie, în practica sportivă şi în medicina preventivă. Masajul clasic însumează o serie de manevre de care sunt legate anumite efecte: 1. Effleurajui (mângâierea, netezirea) se realizează prin alunecarea palmelor, uşor, în sensul circulaţiei de retur, şi are rol sedativ deosebit 2. Tapotamentul, baterea influenţează excitabilitatea neuro-muscularâ. Fricţiunea mobilizează inserţiile tendinoaponevrotice şi diferitele 3. straturi tisulare ameliorând elasticitatea acestora. Presiunea se adresează tuturor straturilor având efect de mobilizare 4. a edemului. Indicaţiile: afecţiuni reumatismale inflamatorii, degenerative, abarticulare, neurologice centrale şi periferice, distonii vegetative, afecţiuni venolimfatice.
Fizioterapie Este practica medicala care, prin intermediul unui ansamblu de terapii fizice (caldura, presiune, lumina, curent electric) folosite atat pentru preventie cat si pentru tratament, dezvolta, intretine si recupereaza capacitatile fizice functionale si motrice individuale.
• • • • •
Toate procedurile de fizioterapie sunt noninvazive, nu provoaca durere sau alte senzatii neplăcute.
•
Biostimulare laser Curenti terapeutici Ultrasunet Bai galvanice Magnetodiaflux Unde scurte
Unele proceduri de fizioterapie sunt contraindicate la persoanele cu tumori, peacemaker, tije, şuruburi, proteze metalice.
iostimulare laser ste tehnica medicala care foloseste laser de joasa putere pentru a stimula sau a inhiba umite functii celulare. rapia cu laser are multiple aplicaţii in fizioterapie, de la terapia durerii pana la ostimularea celulara. parte importanta a efectelor biostimularii laser sunt: diminuarea durerilor acute si onice,accelerarea vindecarii plagilor cu favorizarea cicatricilor elastice, acelerarea rmarii si cresterii calusului, regenerarea mai rapida a nervilor sectionati. Tratamentul cu ser s-a dovedit a avea rezultate foarte bune în afectiuni postraumatice (ex. status post astie de ligamente) si afectiuni reumatice.
Curenti terapeutici Curentii folositi în fizioterapie (curenti diadinamici, curenti interferentiali, TENS, ionizare, galvanizare, electrostimulare musculara si nervoasa) moduleaza perceptia dureroasa la nivelul nervilor motori si senzitivi sau stimuleaza contractiile musculare si implicit circulatia sanguina cu efecte biochimice locale antiinflamatoare si miorelaxante. Tratamentul cu curenti terapeutici are efecte bune in afectiunile neurologice si afetiuni
