Baltagul de Mihail Sadoveanu - roman interbelic, realist, mitic, tradiţional – Romanul este o creaţie epică în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi spaţiu precizate, antrenând un număr mare de personaje puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfăţişate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieţii. Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu a apărut în noiembrie 1930 şi este un adevărat „poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o <> în dimensiuni mari” (G. Călinescu). Versul moto, „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă şi-un câne”, argumentează viziunea mioritică asupra morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă. A fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani. Are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: „Salga”, „Dolca”, „Mioriţa”. Tema ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii de viaţă fundamentale statornicite din vremuri imemoriale. La fel ca în balada „Mioriţa”, sunt prezente temele transhumanţei, a comuniunii dintre om şi natură şi a atitudinii omului în faţa morţii. Motivul labirintului se concretizează la nivelul acţiunii (căutarea şi diferitele popsuri), dar este semnificativ şi la nivelul titlului. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrument al actului justiţiar deopotrivă. De remarcat este faptul că în roman, acelaşi baltag (cel al lui Nechifor Lipan) îndeplineşte ambele funcţii. Baltagul tânărului Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost doborât minotaurul, monstrul mitic. Chiar numele protagoniştilor ar avea semnificaţii simbolice, desemnând victoria dreptăţii. În mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existenţială, adică un simbol al vieţii şi al morţii. Centrul acestui labirint este râpa dintre Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan. Romanul Baltagul este o operă epică, deoarece naratorul omniscient îşi exprimă indirect sentimentele şi concepţiile prin intermediul personajelor şi al acţiunii. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului şi relatarea la persoana a III-a, fapt ce argumentează detaşarea acestuia de evenimente. Este structurat pe două coodronate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură şi mitul marii treceri. 1
Căutarea constituie axul romanului şi se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea drumului are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei (intriga poliţistă), ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rol educativ, de iniţiere a tânărului (bildungsroman). Nechifor, personaj episodic, prezentat indirect, aparţine planului mitic. Căutându-l, Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţiul real, concret şi comercial precum şi o lume de „semne şi minuni”, al căror sens ea ştie săl descifreze. Acţiunea romanului este complexă, iar structura este mai complicată decât la povestire sau nuvelă. În cele 16 capitole, precedate de o legendă fascinantă, sunt povestite, în principal, acţiunile Vitoriei Lipan de a afla adevărul despre absenţa soţului ei şi de a împlini dreptatea, prin pedepsirea răufăcătorilor. Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”. Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de cel de câmpie, Cristeşti, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor, conţine toponime existente pe hartă. Scriere ficţională cu valenţe mitice, romancierul însă imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, şi utilizează toponime simbolice (satul „Doi Meri”, râul „Neagra”). Specific romanului este şi conflictul interior al eroinei, ilustrat prin zbuciumul profund al sufletului ei chinuit de incertitudine, în care se manifestă un drum lăuntric sinuos, de la nelinişte la adevăr, numit labirint interior, care conturează un personaj mult mai complex decât în povestire sau nuvelă. Romanul este structurat în 16 capitole cu acţiune desfăşurată cronologic, urmărind momentele subiectului. Prima parte (cap. I-VI) – expoziţiunea şi intriga – prezintă frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi pregătirile de drum. În expoziţiune se prezintă satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei, care este surprinsă trecând pe prispăp şi gândindu-se la întârzierea soţului său plecat la Dorna să cumpere oi. Intriga cuprinde frământările ei, dar şi acţiunile întreprinse înainte de plecarea în căutarea soţului: ţine post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile de dispariţia soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de drum, pe Minodora, fiica ei, o lasă la mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit. Partea a doua (cap. VII-XIII) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă drumul parcurs de Vitoria şi fiul ei, Gheorghiţă, în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de popasuri: la hanul lui Donea, de la gura Bicazului, la crâşma domnului David de la Călugăreni, la moş Pricop şi baba Dochia din Fărcaşa, la Vatra Dornei (la han şi la canţelarie, unde află de actul de vânzare a oilor), apoi spre Păltiniş, Broşteni, Borca. De asemenea, întâlnesc o cumetrie, la Borca şi o nuntă, la Cruci. Succesiunea acestor mari momente din viaţa omului dă de gândit Vitoriei şi anticipează înmormântarea din final. Întrebând din sat în sat, ea îşi dă seama că soţul său a dispărut între Suha şi Sabasa. Cu ajutorul câinelui regăsit, Lupu, munteanca descoperă într-o râpă rămăşiţele lui Lipan, în dreptul Crucii Talienilor. 2
Partea a III-a (cap. XIV-XVI) prezintă sfârşitul drumului: ancheta poliţiei, înmormântarea, parastasul lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşului. Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a mortului marchează maturizarea lui Gheorghiţă, dovedită în înfăptuirea actului de dreptate la parastas. Punctul culminant este momentul în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate. Deznodământul îl surprinde pe Bogza, care-i cere iertare „femeii mortului” şi-şi recunoaşte fapta. În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaţie, restrângând descrierea şi dezvoltând acţiunea prin construirea unor „caractere puternice, variate sau pitoreşti”, acesta fiind, probabil, cel mai reuşit roman obiectiv inspirat dintr-o baladă populară. Vitoria Lipan – personaj principal şi figură reprezentativă de erou popular, întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor. Ea „nu e o individualitate, ci un exponent al speţei” (G. Călinescu), aşadar un personaj mitic şi un personaj-simbol pentru ţăranul român. Portretul moral reiese în mod indirect, din gândurile, faptele şi vorbele eroinei, naratorul conturând la început trăsăturile din exterior spre interior. Gândindu-se la soţul său plecat la Dorna să cumpere oi, Vitoria trece printr-un proces de interiorizare, întreaga sa viaţă devenind lăuntrică, „acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute”, ceea ce sugerează o autoizolare de lumea din jur. Neliniştea femeii este cauzată de întârzierea „peste obicei”, de 73 de zile, a lui Nechifor Lipan şi ea încearcă să intuiască ce s-ar fi putut întâmpla cu bărbatul ei: „În singurătatea ei femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul”. Eroina se ghidează în presupunerile ei după ştiinţa semnelor şi după experienţa sa morală, intuitivă şi acţionează în funcţie de acestea. Primele semne rău-prevestitoare sunt visele: unul care „a împuns-o în inimă”, i-l arată pe Nechifor Lipan călare cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”, iar altă dată l-a visat rău, „trecând călare o apă neagră...era cu faţa încolo”. Alt semn este glasul lui Lipan venit din memoria ei afectivă şi neputinţa de a-i vedea chipul. Neliniştea devine bănuială, „un vierme neadormit” o roade permanent şi pentru ea, „timpul stătu” (timpul mitic). Vitoria nu măsoară vremea după calendar, ci se conduce după semnele naturii pe care le înţelege: vântul dă semne „şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor,”, pădurea de brad „clipi din cetini şi dădu şi ea zvon”, brazii erau „mai negri decât de obicei”, dar mai ales „nourul către Ceahlău e cu bucluc”. Venirea iernii sugerează aşadar drama femeii. Alte semne prevestitoare vin din timpuri mitice: „cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă […] dă semn de plecare”, deci Lipan nu va veni acasă, ci va trebui să plece ea la drum. 3
Când bănuiala devine certitudine, Vitoria porneşte în căutarea soţului, zbuciumul şi cugetările dinlăuntrul ei fiind labirintul interior, pe care-l parcurge din întunericul neştiinţei spre lumina certitudinii. Înaintea călătoriei simte nevoia unei purificări sufleteşti, ţine post negru în toate „vinerele negre [...] fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”. Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria reconstituie cu luciditate drumul făcut de Nechifor – labirintul exterior - , se amestecă printre oameni întrebând cu discreţie şi inteligenţă din loc în loc, din han în han despre omul cu căciulă brumărie şi călare pe un cal ţintat. Tenace, dârză şi aprigă, punând cap la cap cele aflate cu o logică impecabilă, ia urma oilor şi a ciobanilor. Cu o deducţie uimitoare de detectiv dovedeşte , relatând în amănunt, înfăptuirea crimei şi-i demască pe vinovaţi. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vin dintr-o credinţă străveche a poporului şi sunt împlinite după legi nescrise, pentru că „cine ucide un om nu poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”. Odată împlinită datoria şi înfăptuită dreptatea, viaţa reintră în nornal, „ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”. În acţiunea sa, Vitoria dovedeşte spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi. În cadrul romanului, tema justiţiei ocupă un loc deloc restrâns şi este mai importantă decât împlinirea ritualului. Punctul culminant al acţiunii este plasat în scena parastasului, unde Vitoria Lipan conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta spre deznodământul care aduce moartea asasinului. La mănăstire, Vitoria „salută pe sfinţi cu mare înfrângere”, şi o vedem „aşteptând umilită”. La prefectura din Piatra are „înfăţişare încruntată şi duşmănoasă”, soţiei lui Iorgu Vasiliu îi răspunde cu „umilinţă”, în timpul convorbirii cu subprefectul „stătea umilită”. Cei din Suha gândesc că „muierea asta străină umbla cu pilde şi răutăţi”. Această umilinţă şi îndârjire mută înmagazinează o mare sete de răzbunare. Femeia are aceste reacţii, fiindcă legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate. Energia ei sufletească este mobilizată în numele dreptăţii. Mandatul ei este etic. Ucigaşul trebuie eliminat, căci a încălcat normele morale ale colectivităţii. Vitoria Lipan este un personaj justiţiar. Poate fi considerată, în acelaşi timp, o eroină tragică, ea fiind un caracter cristalizat care are ca dominantă statornicia, consecvenţa. Pentru G. Călinescu, Vitoria este „un Hamlet feminin”. În lucrarea Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, Constantin Ciopraga aminteşte că această munteancă înmagazinează experienţa milenară a unei lumi de păstori, ea descifrează psihologia oamenilor, citeşte semnele timpului, în concepţia ei despre lume, tradiţiile au rol hotărâtor. Eroina se individualizează printr-o serie de virtuţi: frumuseţe, demnitate, înalt caracter, statornicie morală, inteligenţă, perseverenţă, fiind aprigă, îndârjită. Vitoria Lipan posedă şi atributele eroului himeric. În cazul acestui tip uman, mişcarea sufletească urmăreşte ritmul naturii, se conformează unor forţe ce o transcend. Universul sadovenian este supus ritmicităţii cosmice. Vitoria Lipan se călăuzeşte după semne existente în natură şi pe chipurile oamenilor, mentalitatea sa este arhaică în 4
acţiunile pe care le întreprinde, căutarea şi descifrarea sunt subordonate unui scop justiţiar, pentru că a fost călcată legea nescrisă a colectivităţii. În descoperirea adevărului dovedeşte inteligenţă, tenacitate, luciditate, forţă de stăpânire şi devotamentîn împlinirea tradiţiei. Gheorghiţă – fiul lui Nechifor şi al Vitoriei Lipan, aflat la începutul romanului la vârsta adolescenţei, parcurge, alături de mama lui, un drum al iniţierii către formarea lui ca bărbat, „de-acu înainte trebuie să te arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău”. Portretul fizic sugerează trăsăturile morale ale tânărului. „Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat”, cu ochi adânci ca ai Vitoriei şi nu prea vorbăreţ, dar când „întorcea un zâmbet frumos ca de fată”, cu mustăcioara abia mijită, emana timiditate şi un farmec deosebit care stârnea admiraţia mamei. Inteligent, el îşi cunoaşte bine mama, observă toate schimbările care se petrec cu dânsa şi, deşi sfios şi supus, el îi ghiceşte toate gândurile. Devenirea sa ca bărbat se face odată cu veghea din râpă a osemintelor tatălui său, când se simte înfricoşat. Desăvârşirea formării lui Gheorghiţă ca bărbat se produce în scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu baltagul, împlinind dreptatea: „feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. […] Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului în frunte”. Gheorghiţă îşi îndeplineşte astfel datoria de fiu, înfăptuind un act justiţiar ca pe un prim pas către maturitate. Personaj absent, Nechifor Lipan, soţul Vitoriei Lipan, concentrează în jurul său toate acţiunile şi întreg zbuciumul interior al femeii, în strădania de a afla adevărul despre omul ei şi de a împlini actul justiţiar al pedepsirii vinovaţilor. Acesta era oier în Mădura Tarcăului şi îşi câştiga existenţa ca toţi muntenii, „cu toporul ori cu caţa”, el fiind dintre „cei mai vrednici”, pentru că îşi întemeiase o stână de oi la munte. Naratorul nu face în mod direct un portret fizic, ci îl alcătuieşte din memoria afectivă a Vitoriei, care-şi aminteşte că avea „mustaţa groasă, adusă a oală”, sprâncenele lăsate şi statura „îndesată şi spătoasă”. Din relatările celor care l-au cunoscut în decursul călătoriei sale, se evidenţiază o serie de trăsături fizice, anume elemente individualizatoare: căciula brumărie, cojocul în clinuri, de miel negru, botforii şi calul negru ţintat (motiv psihopomp). Numele său înseamnă „purtător de biruinţă” (neki-phoros), iar „lipanul” este numele unui peşte asemănător cu păstrăvul, care trăieşte în apele de munte sau al unei plante erbacee de dimensiuni mari, cu frunze mari şi late, folosită, mai ales, în scopuri medicinale (brusture). Trăsăturile morale ale lui Nechifor se conturează din relatările celor care-l cunoscuseră ca pe un om generos, „nu se uita la parale, numai să aibă toate după gustul lui”, prietenos şi sociabil, era „meşter la vorbă”, oier cinstit şi mândru, „om vrednic şi fudul”. Nelipsit de la nunţile şi cumătriile din sat, unde întotdeauna încânta auzul oamenilor cu poveşti învăţate de la un jidov: „la nunţi şi cumătrii (...) în vremea iernii era nelipsit”. Harnic şi priceput, Nechifor îşi rânduise bine stânele, ciobanii îi ascultau întocmai poruncile, fiind un stăpân autoritar, dar corect şi prompt în plata simbriilor („s-a arătat totdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului. Stânile i-au fost bine rânduite şi 5
ciobanii ascultători.”). În toate locurile pe unde a întrebat de el, oamenii vorbeau cu prietenie despre omul cu căciulă brumărie şi călare pe un cal ţintat, ca de un muntean „cinstit, plătindu-şi datoriile şi iubitor de animale”: „ş-a hrănit el cu mâna lui un câne pe care-l avea”. Om de mare orgoliu, îşi permite să sfideze divinitatea şi moartea, fapte care conduc inevitavil la deznodământul tragic. În caracterizarea lui Nechifor Lipan se utilizează procedeul măştilor. În acest sens se pune accentul şi pe descrierea aspectului exterior, a îmbrăcămintei („Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi şi era încălţat cu botfori”), dar şi pe stilul vorbirii sale („meşter la vorbă”). Este „vrednic român”, cinstit, prietenos, amator de petreceri, fără teamă de hoţi. Fiind un personaj absent, el devine o prezenţă printr-un act de sinteză înfăptuit de cei care l-au cunoscut. Personaj emblemă, întrucât reprezintă lumea din care face parte: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcându-le dragostea, şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui co inimă ca din el ruptă...”. Prezentarea este realizată de la general la particular, Nechifor fiind integrat în comunitatea din care face parte. Muntenii trăiesc într-o societate închisă, asemeni unui labirint, şi sunt ataşaţi de valorile morale, de familie, trăind fiecare moment la intensitate maximă, deoarece conştientizează că viaţa lor este scurtă. Legătura spirituală dintre cei doi soţi este solidă şi eternă, ea se bazează pe „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”. Vitoria şi Nechifor Lipan formează o pereche de iniţiaţi, un cuplu ce simbolizează triumful iubirii asupra dramei existenţiale a omului şi asupra răului din sufletul omenesc, deoarece „Lumea asta-i mare şi plină de răutăţi”. În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu realizează o uniune deplină a sufletelor celor doi soţi, care comunică nu numai în timpul vieţii, ci mai ales dincolo de moarte, ceea ce a făcut ca el să fie considerat un roman de dragoste. Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune concentrată şi cu o intrigă bine evidenţiată. Personajele, puternic individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă conturează o imagine profundă a sufletului ţărănesc şi a vieţii patriarhale. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct, prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior. Este un roman realist, mitic. Conform lui Nicolae Manolescu, „Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu”.
6
