Enigma Otiliei de George Călinescu roman realist balzacian
Prin romanul „Enigma Otiliei”, George Călinescu a contribuit la combaterea opiniei conform căreia criticii literari sunt incapabili să creeze. Opera literară poartă, totuşi, amprenta conformaţiei de critic a autorului. De-a lungul timpului, atât părerea publicului şi a specialiştilor în ceea ce priveşte valoarea romanului, cât şi încadrările acestuia în curente şi mişcări literare, sau aprecieri la adresa diverselor tehnici folosite, au variat considerabil. În 1938, Pompiliu Constantinescu aprecia: „Autorul a procedat clasic, cu metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune, fixând în nişte cadre sociale bine precizate o frescă din viaţa burgheziei bucureştene. Nimic livresc, nimic inventat în atmosfera în care personajele evoluează: impresia de realism este covârşitoare.” Romanul era, deci, încadrat în curentul clasicist prin rigurozitatea construcţiei subiectului. De asemenea, puternicele influenţe balzaciene nu puteau trece neobservate: motive specifice (motivul paternităţii, motivul moştenirii), tipuri umane consacrate (avarul, ingenua, arivis arivistul tul,, int intele electu ctualu alull blazat blazat,, fata fata bătrân bătrână, ă, baba baba absolu absolută) tă),, tehnic tehnicaa detali detaliulu uluii folosi folosită tă în caracterizarea personajelor prin descrierea amănunţită a decorului casnic: strada construită de zidarii italieni, casa lui moş Costache, apartamentul lui Pascalopol, casa familiei Tulea. Fresca Bucureştiului burghez este conturată atât de aspectele sociale, cât şi de cele care tratează familia (relaţiile între soţi, relaţiile părinţi-copii, etc). Ion Negoiţescu constată că romanul induce cititorului un anumit sentiment, considerat, poate, de mulţi, firesc: „În tot timpul lecturii persistă impresia de joc epic, de mecanic şi nu de organic, de maşinărie perfectă, uluitoare în precizie, imitând viaţa până la iluzia formală.” Acest aspect contribuie la delimitarea celor două planuri narative ale operei: lupta pentru moştenire şi, respectiv, evoluţia lui Felix. Senzaţia de care vorbeşte Ion Negoiţescu este, bineînţeles, dată de primul din cele două planuri, mai exact de rutina puternică după care se scurge existenţa membrilor clanului Tulea. Aceştia au o existenţă monotonă, fiecare zi fiind umplută cu aceleaşi activităţi: Aurica îşi continuă continuă tentativel tentativelee de a-şi găsi un soţ prin nesfârşite nesfârşitele le sale plimbări plimbări pe Calea Victoriei, Victoriei, Titi Titi copiaz copiazăă acele aceleaşi aşi desen desenee în acuare acuarelă, lă, Sim Simion ion brodea brodează ză nesti nestingh ngheri eritt vreun vreun ghergh gherghef, ef, asumându-şi astfel rolul soţiei şi lăsând-o pe Aglae la conducerea familiei. Autorul a potrivit minuţios rotiţele acestui perpetuum mobile burghez, pentru ca, o dată începută mişcarea sa, să-l poată analiza în voie prin ochii lui Felix, în timp ce viaţa personajelor se desfăşoară în acelaşi mod până la sfârşitul romanului. Paul Georgescu observă, analizând formula de roman a lui Călinescu, „atenuarea clasicismului prin realism; tendinţa generală a operei este clasicistă, cu fioruri romantice integrate; romanul este o tragedie în sensul că acţiunea decurge necesar din caracter, dublat de comedie, dacă analizăm raportul dintre energie şi ţel, dintre mediu (obiectiv) şi dorinţă (subiectivă).” Astfel, sunt remarcate trăsăturile realiste ale unui roman văzut până acum drept clasic: observaţia psihologică şi socială asupra unor personaje stagnante care sunt lăsate să se manif manifest estee în mediu mediull lor natur natural. al. „Fi „Fioru orurile rile roman romantic tice” e” sunt sunt elemen elementel telee împrum împrumuta utate te din
romantism; printre ele se numără povestea de dragoste neîmplinită dintre Felix şi Otilia, tipologia personajelor Felix (orfan şi ambiţios, hotărât să îşi atingă scopurile prin propriile forţe) şi Pascalopol – intelectualul blazat care caută fragmente de fericire în preajma Otiliei. Tragedia constă în senzaţia de neputinţă în faţa unui destin care e determinat de caracterele personajelor: tot ceea ce fac ele este în deplină concordanţă cu personalitatea lor, faptele le confirmă în permanenţă trăsăturile, fără a le dezminţi sau contrazice nici o clipă. Sursa comediei este perspectiva ironică din care naratorul îşi priveşte personajele, şi în special contrastul dintre aspiraţiile şi posibilităţile acestora. Ironia este nespecifică realismului; ea este tocmai acea contribuţie a lui George Călinescu – criticul la specificul romanului, şi ţine de stilul în care a fost scris. Un caz aparte îl reprezintă Alexandru George, care consideră romanele lui Călinescu „ratate, colecţii de lucruri ciudate şi personaje asemănătoare unor paiaţe locvace, incapabile să alcătuiască o lume.” Cu alte cuvinte, tipologiile create de autor nu sunt, practic, capabile să interacţioneze, ci ele există doar ca entităţi separate, fără a se întrepătrunde în vreun fel. Mai mult, ele sunt considerate „ciudate”, adevărate fenomene în comparaţie cu societatea în care sunt plasate. Opinia criticului mi se pare exagerată din motive evidente. Personajele au, întradevăr, caracteristici arhetipale, dar ele sunt umanizate şi adaptate excelent la mediul în care trăiesc, alcătuind un cadru foarte bine definit care reproduce întocmai lumea burgheză de la începutul secolului XX. În cartea sa, „De la Ion la Bietul Ioanide”, apărută în 1974, criticul Nicolae Balotă remarcă latura comică a romanului: „Satiriconul lui Călinescu nu e doar joc, ci şi satiră, prin utilizarea ironiei, a şarjei, a traiectului şi parodie, prin întoarcerea pe dos sau răsturnarea valorilor absolute. Caracterologia lui George Călinescu este caricaturală. Mulţimea caricaturală înconjoară un mic număr de inocenţi... Personajele sunt prezentate la începutul romanului prin stereotipii, gesturi si formule rutiniere... Consecvenţa personajelor este atât de mare, încăpăţânarea lor de a se repeta atât de tenace, încât inerţia lor... stârneşte râsul.” Întradevăr, romanul introduce o perspectivă satirică asupra societăţii timpului. Naratorul adoptă nu de puţine ori o atitudine subiectivă, criticând sau ironizând, direct sau prin vocea personajelor sale, diverse carenţe de caracter . Parodia reiese din modul în care sunt create personajele din punct de vedere moral, din motivaţiile şi din modul lor de a judeca lucrurile. Exagerarea trăsăturii sau trăsăturilor definitorii ale unui personaj dă impresia de caricatură. Seria de astfel de personaje oligolaterale le marginalizează pe cele complexe (Felix, Otilia), care nu mai sunt capabile să se integreze, fiind privite ca nişte intruşi. „Stereotipiile, gesturile şi formulele rutiniere” puse cap la cap formează impresia de „joc epic” de care vorbea Ion Negoiţescu. Comicul izvorăşte din faptul că, după câteva capitole, cititorul este capabil să prevadă replicile personajelor, reacţiile şi acţiunile lor; ele refuză să îşi schimbe comportamentul chiar atunci când împrejurările le-o dictează, şi continuă să persiste în greşelile lor de dragul conservării propriei identităţii – dovadă a incapacităţii de a evolua în vreun fel. În „Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu identifică, analizează şi clasifică sursele comicului prezente în roman: „Comicul din Enigma Otiliei este esenţialmente rezultatul procedeelor critice folosite de autor ... Cel puţin în patru privinţe Enigma Otiliei poate fi studiată ca romanul comic al unei vocaţii critice şi polemice: tipologia redusă la clara esenţă şi aproape mecanică; deplasarea observaţiei din centru spre periferia claselor morale, de la tip la caz , cu alte cuvinte excesul şi caricatura; exhibarea interiorităţii şi dezvăluirea motivaţiilor; prezenţa unor teme şi motive caracteristice comediei clasice.” Trecând „de la tip la caz”, Călinescu nu analizează direct arhetipul uman, ci mai întâi creează personajul cu o trăsătură definitorie, puternic evidenţiată, de care depinde întregul său joc, pentru ca mai apoi să îşi pună la încercare abilităţile critice în descrierea reacţiilor cât mai excesive determinate de tipologia caracterologică a personajului.
Naratorul se foloseşte de omniscienţa sa pentru a aşterne în faţa cititorului stilul de a raţiona al personajelor, cu scopul evident de a îl pune apoi în opoziţie cu faptele acestora, privite obiectiv. Concluziile acestei comparaţii contribuie la caracterizarea personajelor din punctul de vedere al nivelului de maturitate morală, aproape inexistent în cazul multora dintre ele. Câteva asemănări dintre roman şi comedia clasică ar fi prezenţa demagogului arivist (Stănică Raţiu), cu discursurile lui inconfundabile care se apropie de cele ale lui Caţavencu (alt demagog celebru), contrastul dintre vestimentaţie şi caracter observat la Aglae (coc în stil japonez, bluză neagră, elegantă, strânsă pe talie, dar caracter josnic, maliţiozitate), strădaniile Auricãi de a se întineri prin „pomăzuială” şi rezultatul catastrofal al acestor tentative. La o privire de ansamblu, se poate spune că particularităţile romanului „Enigma Otiliei” au fost descoperite şi tratate de critică pe parcursul timpului. În primă fază, opera era considerată o copie fidelă a realităţii vremii, integrată în curentul clasicist prin structură compoziţională, şi cu puternice influenţe balzaciene. Apoi s-a remarcat asemănarea lumii create de autor cu o maşinărie în care domină previzibilitatea, totul funcţionează dupa reguli clare. Ulterior s-a demonstrat că aceste reguli derivă direct din tipologia personajelor, că acţiunile lor sunt determinate în totalitate de caracter. S-a evidenţiat şi nota comică a romanului, creată de contrastul dintre aspiraţiile personajelor şi limita posibilităţilor lor, şi alimentată de tenta ironică a perspectivei narative. Opiniile critice defavorabile au invocat lipsa de coeziune a tipurilor umane ale personajelor şi absenţa unităţii structurale; inconsistenţa acestor opinii o reprezintă trăsăturile prin care Călinescu umanizează „paiaţele” sale „locvace”, conferindu-i fiecăreia un specific individual. Şirul aprecierilor critice culminează cu capitolul din „Arca lui Noe” a lui Nicolae Manolescu, dedicat romanului, care relevă multitudinea de faţete ale satirei si de surse ale comicului, izvorâte din instinctul de critic literar al autorului. Dincolo de variaţiunile de nuanţă ale opiniilor criticilor despre „Enigma Otiliei”, toate afirmaţiile lor au un fundament comun: romanul este clasic prin construcţie şi realist prin conţinut; el prezintă critic aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XXlea. În tonul naratorului se simte vocea „estetului” Călinescu, care nu se limitează la a expune, ci analizează şi satirizează, folosindu-se de experienţa acumulată în anii de critică literară, si această trăsătură este cea mai pregnantă în ceea ce priveşte stilul autorului aşa cum este reflectat în roman.
