Adevarul Despre Cancer - Ia-Ti Viata Inapoi.pdf

ADEVĂRUL DESPRE CANCER IA-ŢI VIAŢA ÎNAPOI

Editura Gold ISBN: 978-606-92857-5-6 Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

2

CUPRINS Introducere ............................................................................................................ 8 Cunoaşterea şi prevenţia cancerului ................................................................. 11 Capitolul 1: Consideraţii generale despre cancer ............................................ 12 1.1. Explicaţia terminologică şi definiţia cancerului .......................................... 13 1.2. Celula canceroasă ............................................................................................ 14 1.3.Diagnosticul cancerului .................................................................................... 15 1.4.Stadializarea cancerului ................................................................................... 15

Capitolul 2: Tumoarea canceroasă ...............................................................17 2.1. Generalităţi ...................................................................................................... 17 2.2. Nodulii limfatici ............................................................................................... 17 2.3. Procesul de dezvoltare a tumorii canceroase ................................................ 18 2.4. Inflamarea ........................................................................................................ 20 2.5. Angiogeneza ..................................................................................................... 23

Capitolul 3: Debutul cancerului .................................................................. 25 3.1. Factorii psiho-socio-comportamentali ai cancerul ....................................... 25 3.1.1. Factori generali ................................................................................. 26 3.1.2. Factori genetici ................................................................................. 27 3.2. Cauzele cancerului ........................................................................................... 27 3.2.1. Efectul oxidanţilor în dezvoltarea cancerului ................................... 27 3.2.2. Efectele radiaţiilor asupra organismului uman ................................. 29 3.2.3. Virusurile şi bacteriile în cauzarea bolilor ........................................ 29 3.2.4. Fumul de ţigară ................................................................................ 30 3.2.4.1. Studii şi cercetări ................................................................. 31 3.2.5. Expunerea excesivă la soare ............................................................. 32 3.2.6. Gazele de eşapament ........................................................................ 33 3.2.7. Efectele distrugerii stratului de ozon ................................................ 34 3.2.8. Legătura dintre scăderea imunităţii şi cancer ................................... 36 3.2.9. Cauzele psihologice .......................................................................... 36 3.2.10. Cauzele răspândirii cancerului pe glob ............................................. 38 3.3. Legăturile dintre cancer şi alimentaţie .......................................................... 40 3.3.1. Toxicitatea intestinală ....................................................................... 40 Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

3

3.4. Simptomele cancerului ................................................................................... 41 3.5. Ereditatea şi importanţa depistării cancerului ............................................. 42 3.6. Rolul sistemului imunitar ............................................................................... 42 3.6.1. Alimentele şi vitaminele care favorizează creştere imunităţii organismului ................................................................................................. 43 3.6.2. Alimente anticancerigene ................................................................... 44 3.6.3. Alimentele care favorizează apariţia cancerului ................................. 44 3.7. Stresul în cancer .............................................................................................. 46 3.7.1. Efectele devastatoare ale stresului asupra dezvoltării cancerului ...... 46

Capitolul 4: Tipuri de cancer .................................................................................... 49 4.1 Cancerul de prostată ........................................................................................ 49 4.1.1. Cauzele cancerului de prostată ................................................................. 49 4.1.2. Simptome .................................................................................................. 50 4.1.3 Diagnosticul ............................................................................................... 50 4.1.4. Tratament .................................................................................................. 50 4.2 Cancerul de sân ................................................................................................ 51 4.2.1. Factorii hormonali .................................................................................... 52 4.2.2. Radiaţiile ................................................................................................... 52 4.2.3. Dieta ş stilul de viaţă ................................................................................ 52 4.2.4. Masectomia ............................................................................................... 53 4.2.5. Factorii genetici ........................................................................................ 53 4.2.6. Autopalparea ............................................................................................. 53 4.2.7 Stadializarea .............................................................................................. 53 4.2.8. Tratament .................................................................................................. 55 4.3 Cancerul pulmonar .......................................................................................... 55 4.3.1. Cauze ........................................................................................................ 56 4.3.2. Factori de risc ........................................................................................... 56 4.3.3. Semne şi simptome ................................................................................... 56 4.3.4. Stadializarea ............................................................................................. 57 4.3.5. Tratament ................................................................................................. 58 4.3.6. Prevenţie ................................................................................................... 59 4.4 Cancerul pancreatic ......................................................................................... 59 4.4.1. Simptome ................................................................................................. 60 4.4.2. Tipuri de cancer pancreatic ...................................................................... 60 4.4.3. Tratament ................................................................................................. 61 4.5 Cancerul colorectal .......................................................................................... 62 4.5.1. Modelul Adenom-Carcinom .................................................................... 64 4.5.2. Cauzele cancerului colorectal ................................................................... 64 4.5.3. Tumorile intestinale .................................................................................. 65 4.5.4. Medicina convenţională ............................................................................ 66 4.5.5. Predispoziţia genetică ............................................................................... 67

Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

4

4.6 Limfomul Hodgkin .......................................................................................... 67 4.6.1. Cauzele limfomului Hodgkin ................................................................... 67 4.6.2. Investigaţiile care se fac de către medici .................................................. 68 4.6.3. Stadiile limfomului Hodgkin .................................................................... 68 4.6.4. Tratament .................................................................................................. 68 4.7 Sarcomul Kaposi ............................................................................................... 69 4.7.1. Patologia sarcomului Kaposi .................................................................... 70 4.7.2. Sarcomul Kaposi epidemic asociat cu SIDA .............................................70 4.7.3. Sarcomul Kaposi al imunocompromişilor ................................................ 70 4.7.4. Sarcomul Kaposi clasic-sporadic ............................................................. 70 4.7.5. Sarcomul Kaposi endemic ........................................................................ 71 4.7.6. Semne şi simptome ................................................................................... 71 4.7.7. Evoluţia bolii ............................................................................................ 72 4.7.8. Tratament .................................................................................................. 73 4.7.9. Prognostic ................................................................................................. 74 4.8 Limfoame de zonă B marginală ...................................................................... 74 4.8.1. Diagnostic ................................................................................................. 74 4.8.2. Stadializarea şi evaluarea riscului ............................................................. 75 4.8.3. Tratament .................................................................................................. 75 4.9 Mezoteliomul malign ........................................................................................ 76 4.9.1. Cauze ........................................................................................................ 76 4.9.2. Simptome .................................................................................................. 77 4.9.3. Investigaţii paraclinice .............................................................................. 77 4.9.4. Tratament .................................................................................................. 78 4.9.5. Prognostic ................................................................................................. 79 4.9.6. Complicaţii ............................................................................................... 79 4.10 Tumori gastrointestinale stromale ............................................................ 79 4.10.1. Cauze şi factori de risc ........................................................................... 80 4.10.2. Semne şi simptome ................................................................................. 80 4.10.3. Diagnostic ............................................................................................... 80 4.10.4. Stadializarea ........................................................................................... 81 4.10.5. Tratament ................................................................................................ 81 4.11 Cancerul esofagian ..................................................................................... 82 4.11.1 Cauze ....................................................................................................... 82 4.11.2. Simptome ................................................................................................ 82 4.11.3. Investigaţii .............................................................................................. 83 4.11.4. Stadii ....................................................................................................... 84 4.11.5. Tratament ................................................................................................ 84 4.12 Cancerul hepatic ........................................................................................ 86 4.12.1. Afecţiunile hepatice ............................................................................... 87 4.12.2. Cauze ...................................................................................................... 87 4.12.3. Simptome ................................................................................................ 88 4.12.4. Diagnostic şi principii terapeutice .......................................................... 89 4.12.5. Prevenţie ................................................................................................. 91 4.12.6. Prognostic ............................................................................................... 91


5

4.13 Cancerul gastric .......................................................................................... 91 4.13.1. Simptome ................................................................................................ 92 4.13.2. Investigaţii .............................................................................................. 92 4.13.3. Evoluţie ................................................................................................... 93 4.13.4. Stadializarea cancerului gastric .............................................................. 93 4.13.5. Tratament ................................................................................................ 94 4.14 Cancerul ovarian ........................................................................................ 95 4.14.1. Cauze ...................................................................................................... 97 4.14.2. Factori de risc ......................................................................................... 98 4.14.3. Prevenţie ................................................................................................. 99 4.14.4. Simptome .............................................................................................. 100 4.14.5. Consultarea unui specialist .................................................................. 100 4.14.6. Investigaţii paraclinice .......................................................................... 101 4.16.7. Stadializarea cancerului de ovar ........................................................... 102 4.14.8. Tratament .............................................................................................. 103 4.15 Cancerul cervical ..................................................................................... 111 4.15.1. Cauze .................................................................................................... 111 4.15.2. Simptome .............................................................................................. 111 4.15.3. Evoluţie ................................................................................................. 112 4.15.4. Factori de risc ....................................................................................... 112 4.15.5. Consult de specialitate .......................................................................... 112 4.15.6. Investigaţii ............................................................................................ 113 4.15.7. Diagnostic precoce ............................................................................... 114 4.15.8. Tratament .............................................................................................. 114

Capitolul 5 : Tratamentul cancerului .................................................................. 118 5.1. Tipuri de tratamente ale cancerului ............................................................ 118 5.1.1. Intervenţia chirurgicală ........................................................................... 119 5.1.2. Radioterapia ............................................................................................ 121 5.1.3. Chimioterapia ......................................................................................... 123 5.1.4. Imunoterapia ........................................................................................... 123 5.1.5. Genetica moleculară ............................................................................... 126 5.2. Efectele secundare ale terapiile actuale ....................................................... 126 5.3. Îngrijirile paleative ........................................................................................ 126 5.4.Terapii complementare .................................................................................. 127 5.5. Alte tipuri de tratament ................................................................................ 128 5.6. Aspecte de final de viaţă ................................................................................ 128

Capitolul 6 : Rolul alimentaţiei în prevenirea cancerului ............................ 129 6.1. Generalităţi .................................................................................................... 129 6.2. Terapia doctorului Max Gerson .................................................................. 131 Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

6

6.3.Alte sfaturi ale dr. Gerson cu privire la alimentaţie1 .................................. 133 6.4. Alcoolul, cafeaua şi ceaiul ............................................................................. 133 6.5.Combinarea mâncărurilor în prevenirea şi tratarea cancerului ............... 143

Capitolul 7: Cure şi terapii ......................................................................... 144 7.1.Apiterapia ........................................................................................................ 144 7.2.Cura cu struguri ............................................................................................. 146 7.3. Argila vânătă ................................................................................................. 147 7.4.Tinctura de organe prelevate de la porci ..................................................... 148 7.5. Cura cu petrol dublu rafinat ....................................................................... 148 7.6. Uleiuri vegetale şi vitamine ........................................................................... 148 7.7.Terapia mentală .............................................................................................. 149 7.8. Cum să avem moralul ridicat ....................................................................... 154 7.9. Legea glindirii: ”exteriorul reflectă interiorul” ........................................... 155

Terminologie ................................................................................................................. 158 Încheiere ......................................................................................................................... 159 Bibliografie .................................................................................................................... 160

1

Max Gerson - "O metodă naturală eficientă pentru tratarea cancerului şi a altor boli grave", Editura "For You", 2005, pag. 37-38 Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

7

INTRODUCERE Fiecare dintre noi am auzit cel puţin o dată în viaţă de cancer, de cazuri de cancer. Puţini ştiu însă cu exactitate ce este cancerul şi cum acţionează această boală. În primul rând, cancerul asfixiază umplând organismul cu prea multe celule. Fiind o boală expansionistă, invadează ţesuturile, stabileşte colonii în locuri ostile, căutând ascunziş într-un organ şi apoi migrând spre altul. De cele mai multe ori trăieşte dispersat, inventiv, viclean şi defensiv, fiind astfel un invadator şi un colonizator de mare succes. De asemenea, cancerul nu este doar o boală clonală, este o boală care se autoperfecţionează prin clonare. Un termen deseori folosit în asociere cu cancerul este metastaza. Cuvântul "metastază", folosit pentru a descrie migraţia cancerului dintr-un loc în altul, este compus din termenii de "meta" şi "stasis". Termenul de metastaza se refera deci la procesul de răspândire a unei afecţiuni patologic (în principal cancer) de la locul de origine în diverse alte organe. Toţi avem celule canceroase în corp, dar aceasta nu înseamnă că toţi ne vom îmbolnăvi de cancer. Cancerul zace, să spunem aşa, în stare latentă în toţi oamenii. Ca toate organismele vii, şi corpul uman produce tot timpul celule defectuoase. Aşa este posibilă apariţia tumorilor. Dar, în acelaşi timp, corpurile noastre sunt “dotate” cu o serie de mecanisme care detectează, adminsitrează şi ţin sub control aceste celule defectuoase. Statisticile arată că în lumea occidentală o persoană din patru se îmbolnăveşte de cancer. Însă trebuie să vedem şi partea plină a paharului şi să nu uităm să luăm în calcul că trei din patru persoane nu se îmbolnăvesc de cancer. David Servan Schreiber îşi povesteşte în celebra sa carte “Anticancer” propria experienţă legată de cancer. Printre altele, el spune că “Dacă este adevărat că toţi purtăm în noi cancerul în stare latentă, înseamnă că fiecare dintre noi avem un corp care este construit astfel încât poate lupta împotriva dezvoltării tumorei. Mai departe ţine de noi să descoperim cum să folosim sistemul de autoapărare pe care îl avem dea în corp. Mai ales că alte culturi fac acest lucru de multă vreme şi mult mai bine decât noi.” Prin ”noi” Schreiber se referă la lumea occidentală. Şi, într-adevăr, studiile arată că aceste cancere care au invadat lumea vestică – cancerul de sân, cancerul de colon, cancerul de prostată – are o frecvenţă de şapte până la şaizeci de ori mai ridicată în Vest decât în lumea asiatică, de exemplu. Statisticile medicale arată că, în 2009, peste o jumătate de milion de americani au murit de cancer, a doua cauză de mortalitate pe continentul nord-american, după bolile de inimă. Cu toate acestea, există şi studii şi statistici care arată că, faţă de bărbaţii din Occident, şi bărbaţii asiatici se confruntă cu afecţiuni ale prostatei cauzate de microtumori precanceroase. Dar aceştia nu mor de cancer, ceea ce înseamnă că deşi există, deşi provoacă afecţiuni, în corpul lor există ceva care îi ajută să lupte împotriva dezvoltării acestor microtumori precanceroase şi previne transformarea lor în cancer. Alte studii paralele efectuate pe japonezi relocaţi în Occident arată că rata cancerului în rândul acestora o ajunge din urmă pe cea a occidentalilor nativi. Concluzia pe care o tragem de aici este că există ceva în stilul de viaţă occidental care slăbeşte sistemul imunitar, făcând imposibil ca acesta să lupte împotriva bolii. Tot David Servan Schreiber spunea în carea cu acelaşi nume că “bolile sunt în strânsă legatură cu psihicul şi cu mintea omenească, cu sentimentele noastre, cu felul în care privim lumea.” Schreiber insista foarte mult pe factorul psihic, care, după părerea lui, este cel mai important. Cu alte cuvinte, felul în care noi gândim, felul în care ne raportăm la noi înşine şi la lumea dimprejurul nostru determină calitatea sănătăţii noastre. Studiile arată că o mare parte dintre femeile diagnosticate cu cancer la sân sunt convinse că boala lor a rezultat ca urmare a unui stres foarte puternic, derivat din modul de viaţă şi de alte evenimente cum ar fi un avort, un divorţ, boala unui copil sau alt eveniment traumatizant. Psihicul omenesc este recunoscut astăzi ca fiind un factor ce contribuie la dezvoltarea cancerului. Stresul psihologic generează o eliberare masivă de hormoni care activează sistemele “de urgenţă” ale corpului, o tensiune interioară. Aceasta declanşează “mediul” în care se dezvoltă cancerul, o activare de natură inflamatorie, care facilitează dezvoltarea rapidă şi răspândirea în corp Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

8

a tumorilor. In plus, produce încetinirea tuturor funcţiilor de apărare ale corpului, sistemul imunitar, a digestiei şi capacităţii de reparare naturală a ţesuturilor lezate. A trăi într-o stare de stres permanent înseamnă a trăi într-o tensiune corporală permanentă, iar rezultatele acesteia sunt catastrofale. Într-un fel necunoscut de stiinţă, se pare că gândurile au capacitatea de a se condensa, de a deveni mai dense, de a se osifica în corp. Energia negativă a gândurilor paralizează sistemul imunitar şi energetic al corpului. Cancerul are atunci mediul favorabil pentru a se dezvolta. În cartea "Getting well again", O. Carl Simonton şi Stephanie Matthews Simonton vorbesc despre rezultatele pozitive pe care le-au obţinut în vindecarea cancerului în clinica pe care o conduc 2 . Tehnica pe care o folosesc este o combinaţie între vizualizarea interioară pozitivă şi programarea optimistă a minţii pentru viitor. Ei utilizează principiile psihoterapiei plecînd de la ideea că există o puternică conexiune între minte şi corp şi că gîndurile negative pot genera afecţiuni grave. Această abordare este cuprinzătoare, deoarece se adresează în mod direct tuturor sferelor existentei umane: emoţional, cognitiv comportamental, social şi spiritual într-un program integrat. Programul de vindecare are la bază procedee de relaxare mentală şi de vizualizare a organului afectat ca şi cum sar vindeca, zilnic, plecînd de la imaginea actuală a bolii şi pînă la vindecarea naturală. Aşadar, emoţiile şi sentimentele ascunse, reprimate, sfârşesc prin a genera o paletă largă de boli. Cu timpul, reprimarea sentimentelor poate degenera în cancer. Ar trebui să ne destăinuim unui confident, să-i împărtăşim intimitatea noastră, secretul, erorile! Conversaţia, verbalizarea emoţiilor este un remediu excelent şi în acelaşi timp o terapie foarte bună! Persoanele indecise rămân în dubiu, în anxietate. Indecizia acumulează problemele şi grijile. Istoria omenirii este alcătuită din decizii. A decide înseamnă a şti cum să renunţi, să pierzi unele avantaje şi anumite lucruri şi să câştigi altele. Persoanele negativiste nu găsesc soluţii şi dau amploare problemelor. Ei preferă lamentaţiile, bârfele şi pesimismul. De asemenea, mai există tendinţa generală de a crede în mitul că principala cauză a cncerului are rădăcini genetice. Aceasta este încă o atitudine care ne împiedică să luptăm împotriva cancerului şi a bolilor în general prin simplul fapt că subminează sau anulează capacitatea corpului uman de a face acest lucru. Acesta este mesajul pe care corpul îl primeşte de la creier şi el acţionează în consecinţă. Penru a contrazice acest mit, s-au efectuat o seri de cercetări. Un important studiu efectuat în Danemarca a vru să arate că dacă cancerul ar fi transmis în principal pe cale gentică, atunci rata cancerului în rândul copiilor adoptaţi ar trebui să fie aceeaşi cu rata cancerului în rândul părinţilor lor biologici, nu cea din rândul părinţilor adoptivi. În acest sens, studiul a folosit ca subiecţi peste o mie de copii adoptaţi la naştere, monitorizându-le originile genetice şi evoluţia. Concluzia studiului vine să contrazică mitul în care toţi tindem să credem şi ne arată că genele părinţilor biologici care au murit înainte de vârsta de cincizeci de ani nu au avut niciun fel de influenţă asupra riscului de a dezvolta cancer al copilului adoptat. În schimb, moartea cauzată de cancer înainte de vârsta de cincizeci de ani a unui părinte adoptiv (cancer pus pe seama stilului de viaţă, şi nu a genelor) creşte de până la cinci rata mortalităţii generată de cancer în rândul copiilor adoptaţi. Dincolo de conlcuzia studiului, noi înşine ar trebui să tragem propria conlcuzie, şi anume că stilul de viaţă are un rol esenţial în ceea ce priveşte vulnerabilitatea faţă de cancer. Şi dacă ne mai gândim şi că, statistic vorbind, doar 15 procente din decesele cauzate de cancer sunt puse pe seama genelor – o cifră deloc fatidică - , atunci ar trebui să începem să ne gândim serios la cum putem învăţa să ne apărăm singuri în faţa cancerului şi a bolilor. Aşadar, suntem ceea ce gândim. Gândurile negative generează energie negativă ce setransformă în suferinţă urmată de boală la nivel fizic. Dacă nu vrei să fii bolnav, nu trăi bazândute pe aparenţe, ascunzând realitatea şi dând impresia că totul este în regulă. Nu este nimic mai rău pentru sănătate decât să trăieşti ascuns după aparenţe şi faţade. A înceta să gândim corect, înseamnă a fi perturbaţi. Dacă există o stare depresivă în minte, nici corpul nu poate funcţiona corect. Sănătatea mentală este foarte importantă. Dacă mintea este sănătoasă, corpul va fi sănătos. Dacă mintea emite gânduri pure, bolile vor părăsi corpul. Agresivitatea mutilează sufletul, iar sufletul bolnav dă naştere unui corp bolnav. De aceea trebuie mai întâi vindecat sufletul. Plăcerea de a bârfi, 2

http://www.simontoncenter.com/about.asp


9

minţi şi răni alţi oameni provoacă efecte extrem de devastatoare pentru sufletul care critică. El se condamnă singur să trăiasca în închisoarea neliniştii interioare. Toţi cei care seamănă răutate vor culege suferinţă, amăgire şi boală.


10

CUNOAŞTEREA ŞI PREVENIREA CANCERULUI

“ Prin gândurile sale, omul îşi poate păstra sănătatea ori îşi poate provoca singur boli,” Paracelsus

Informaţiile oferite în această carte au scop informativ şi educaţional. Ele nu pot înlocui consultul medicului şi nici diagnosticul stabilit în urma investigaţiilor şi analizelor medicale la un medic specialist. Dacă doriţi să aplicaţi informaţiile cuprinse în această carte pe propria persoană, nici autorul şi nici editorul cărţii nu îşi asumă răspunderea pentru hotărârile pe care le veţi lua şi pentru acţiunile pe care le veţi întreprinde sau pentru consecinţele care decurg din acestea. Până când se va găsi antidotul acestui flagel care este cancerul, războiul anti-cancer va fi o preocupare de bază pentru cercetători, medici şi pacienţi. În această carte ne-am propus să explicăm ce este cancerul, care sunt factorii care îi influenţează dezvoltarea şi cum poate fi prevenită apariţia lui. Deşi cauzele cancerului nu sunt în totalitate cunoscute, medicii sunt de acord că există un ghid de conduită care, respectat fiind, poate conduce la diminuarea semnificativă a riscului de apariţie a cancerului.


11

Capitolul 1 Consideraţii generale despre cancer

Încă din vremurile îndepărtate ale omenirii, prin descoperirile anumitor vestigii ca schelete, mumii, desene, inscripţii care au aparţinut civilizaţiilor străvechi, (dispărute în prezent), cele egiptene, greceşti, mesopotamice, indiene şi chinezeşti, cele amerindiene (cultura Maya, aztecii), a fost dovedită prezenţa unor boli, dintre care unele există şi astăzi, aşa cum este cancerul. Cancerul, spre deosebire de multe alte boli fatale, nu se transmite prin contact interuman. Există într-adevăr predispoziţia genetică: atunci când una din rudele de sânge a avut un anumit tip de cancer există posibilitatea ca şi descendenţii acestuia să dezvolte respectiva formă de cancer, sau altă formă de cancer. Predispoziţia este doar un risc. În timp ce speranţa de viaţă a fiinţei umane se îmbunătăţeşte continuu, odată cu diminuarea acestor agresiuni, paradoxal se constată că frecvenţa cancerului creşte şi ea, în acelaşi timp cu creşterea duratei medii de viaţă. Cancerul există în fiecare dintre noi în stare latentă. Formele de cancer care invadează lumea (cancerul de colon, de sân, de prostată, cancerul pulmonar), sunt în continuă creştere. Conform cercetărilor medicale făcute asupra cancerului, s-a demonstrat că factorii genetici contribuie într-o proporţie foarte mică la decesele survenite din cauza cancerului. În fiecare an, pe glob, milioane de oameni fac cancer şi milioane de decese sunt cauzate de această boală. Bolile cronice, printre care cancerul, bolile cardiace şi diabetul, sunt responsabile cu peste 60% dintre decesele la nivel mondial; cu toate acestea, lor le sunt alocate mai puţin de 3 procente din întreaga finanţare – publică şi privată – primită de sectorul sănătăţii. Cancerul este în primul rând o tragedie umană care loveşte persoane importante, o boală care lasă răni adânci în sufletele oamenilor care pierd persoane dragi. Boala canceroasă apare ca urmare a diviziunii necontrolate a anumitor celule care au caracteristici aparte şi prin urmare apariţia unei mase tumorale. Aceste celule de la care porneşte diviziunea necontrolată au denumirea de celule primare. Din celulele primare ce formează tumora se pot desprinde celule care pot intra în circulaţie însămânţând alte zone, dând naştere unor tumori secundare metastaze. Toate organismele vii produc celule cu deficienţe, însă corpul nostru este echipat cu număr mare de mecanisme care detectează celulele de acest tip şi le ţine în frâu. Depinde de fiecare persoană cum îşi foloseşte mecanismele naturale de apărare ale propriului sau corp. Cancerul este boala cea mai schimbătoare pe care o cunoaştem şi pentru care există mii de nume. Debutul poate fi acut sau cronic, evoluţia lentă sau rapidă, complicaţiile nenumărate. Doarece cancerul este un mare producător de toxine, este necesar să fim conştienţi încă de la început că este absolut necesar să renunţăm la fumat, acool sau droguri, prin evitarea expunerii la substanţe nocive, radiaţii sau alte cauze provocatoare de toxine. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

12

În fiecare ţară există o legătura directă între frecvenţa apariţiei cazurilor de cancer şi consumul de carne, mezeluri şi produse lactate. Cu cât regimul alimentar al unei ţări este mai bogat în legume şi zarzavaturi, cu atât este mai scăzut pericolul de a face cancer.

1.1. Explicaţia terminologică şi definiţia cancerului Există mai mulţi termeni sinonimi care desemnează cancerul (greceste, karkinos= rac, cancer). Cuvantul „tumoare" desemnează atât formele benigne cât şi pe cele maligne. Pentru tumorile maligne mai există termenul „neoplazie" sau „neoplasm". Termenul de „blastom" se foloseşte pentru tumori maligne nediferenţiate, mai ales ale sistemului nervos. Mai rar se foloseşte pentru tumori benigne bogat celulare. Termenul „carcinom" este folosit pentru tumori maligne în special epiteliale. Şcoala franceză foloseşte „epiteliom". „Sarcom" (greceşte sarcos = carne, muşchi şi orna = umflatură) desemnează tumori mezenchimale. Unele tumori sunt denumite pe criteriul histogenetic cu terminaţia „om" (adenom, fibrom, osteom). Ţesutul proliferat se asociază cu sufixul sarcom (fibrosarcom). Pentru tumorile benigne de suprafaţă există termenul de „papilom", pentru epiteliile cilindrice: „polip" ; tumorile glandulare: „adenom". Metastaza constă în pătrunderea celulelor canceroase în vasele limfatice sau sanguine de unde se pot împrăştia în tot organismul. Ce este cancerul? Definiţia bolii canceroase în literatura de specialitate este redată în diverse moduri, însă toate variantele subliniază caracteristicile celulelor şi proliferarea lor anarhică. Cancerul reprezintă reacţia organismului în faţa unui asalt neîntrerupt de numeroşi factori asupra mecanismelor sale de auto-reglare şi menţinere a unei stări de echilibru. Orice celulă din organism se poate canceriza. În condiţii normale însă, sistemul imunitar fie distruge aceste celule degenerate, fie le reprogramează la o funcţionare normală. Dar dacă este la rândul său dereglat, sistemul imunitar nu mai poate stăvili instaurarea bolii. Cancerul poate fi localizat (celulele canceroase nu migrează în afara ţesutului sau organului de origine), sau metastaza (se difuzează în alte zone). El este rezultatul multiplicării dezordonate şi dezorganizate a celulelor. Putem înţelege acest lucru, cercetând procesele ce au loc în celulele sănătoase. Corpul uman este alcătuit din numeroase ţesuturi diferite – spre exemplu pielea, plămânii, rinichii şi ficatul – fiecare din ele fiind formate din milioane de celule. Acestea sunt dispuse într-o manieră ordonată, fiecare ţesut în parte având propria sa structură celulară. De cele mai multe ori cancerul este asociat cu sfârşitul vieţii, persoanele suferă foarte mult când află că au cancer. Sigur că, odată ce eşti diagnosticat cu cancer, viaţa se schimbă. Nu este uşor să trăieşti experienţa unui cancer, acest lucru este o încercare foarte dificilă pentru orice persoană. Cancerul este cunoscut sub numele de tumoră (malignă), care creşte fără a putea fi controlată. Tumorile canceroase invadează şi distrug ţesuturile care le înconjoară. Nu toate tumorile sunt canceroase (există şi tumori benigne). Tumorile benigne, care nu sunt canceroase, nu invadează şi nu distrug ţesuturi. Tumorile canceroase pot răspândi celule canceroase în alte părţi ale corpului, fenomen numit metastază, spre deosebire de tumorile benigne, care nu se răspândesc în acest fel. Cancerul poate invada orice parte a corpului uman şi se poate răspândi în întreg organismul cu ajutorul sângelui sau al limfei.


13

Cancerul presupune: • Intoxicarea treptată şi alterarea întregului organism, în special a ficatului; • Invazia grupei sodiului, pierderea grupei potasiului urmată de edeme tisulare; • Scăderea potenţialelor electrice în organele vitale, mai multe edeme, acumularea de toxine, scăderea tensiunii şi a tonusului, a capacităţii de reactivare şi oxidare, devierea unor celule de la normal. • Debutul cancerului – intoxicarea generală creşte, scad funcţiile vitale şi energiile – creşte cancerul. • Distrugerea în continuare a metabolismului şi a parenchimului hepatic – cancerul conduce, acţionează, se răspândeşte. • Pierderea ultimelor forţe de apărare – coma hepatică- moartea. Celulele canceroase se dezvoltă cu zahăr şi produse lactate.Este absolut necesar să eliminăm din alimentaţie zahărul care este de altfel una din cele mai importante surse de hrană a celulelor canceroase. Un înlocuitor natural al zahărului ar fi mierea de albine şi melasa, dar în cantităţi moderate. Sarea de bucătărie conţine adaosuri chimice pentru a avea culoarea albă. Cancerul este şi o boală a minţii, corpului şi spiritului. O gândire pozitivă şi o fire activă ajută pe cel care luptă cu cancerul să supravieţuiască. Furia, neiertarea şi amărăciunea "construiesc" un mediu stresant şi acid în corp – favorabil dezvoltării cancerului. Nu trebuie să uităm prima din Legile Kybalionului: "Totul este spirit. Universul este mental." Dacă înţelegem acest lucru, atunci ne dăm seama că omul este ceea ce gândeşte, că trebuie să gândească pozitiv, inclusiv în ceea ce priveşte starea lui de sănătate. În cazul în care apărarea imunitară a unei persoane este slăbită, celulele precanceroase se pot multiplica ducând la posibila apariţie a unui tip de cancer. Luptele imunologice pot avea loc în orice zonă a corpului – împotriva organismelor invadatoare sau împotriva propriilor celule rebele. Sângele joacă un rol vital în apărarea imunitară. Este alcătuit dintr-un fluid galben (plasmă) şi celule de sânge care sunt suspendate în fluid, sângele nostru ne furnizează o forţă de luptă mobilă de globule albe (sau leucocite) care sunt principalii noştri soldaţi imunitari.

1.2. Celula canceroasă Celulele canceroase iau naştere din celulele sănătoase ale organismului, o singură celulă canceroasă fiind uneori suficientă pentru dezvoltarea unei tumori. Transformarea unei celule sănătoasă într-una canceroasă se realizeaza treptat, cuprinzând mai multe etape de-a lungul mai multor ani. Cu trecerea timpului, celulele canceroase care se multiplică devin o masă canceroasă. Ca şi celelalte celule, acestea au nevoie să fie alimentate pentru a funcţiona şi astfel masa canceroasă îşi dezvoltă propria reţea de sânge din care se alimentează. Nu toate tumorile sunt canceroase. Deşi celulele unei tumori se înmulţesc într-un mod necontrolat, ele pot fi benigne sau maligne. Tumorile benigne cresc şi comprimă sau deplasează ţesuturile învecinate, dar nu le invadează. Celulele canceroase (celulele tumorii maligne) se înmulţesc în jurul unui ţesut sănătos, invadând ţesuturile din vecinătate şi de la distanţă. Aceste celule se răspândesc în întreg organismul gazdă, cauzând în final moartea. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

14

Produsele lactate Laptele favorizează producţia de mucus în corp, în special la nivelul tractului gastro – intestinal. Cancerul este hrănit de acest mucus. Renunţând la lapte şi produsele derivate şi consumând în schimb lapte de soia neîndulcit, celulele canceroase “mor” de foame. Celulele canceroase “înfloresc” în mediile acide. Dacă alimentaţia se bazează în exclusivitate pe produse din carne, induce un pH acid în corp şi ar fi mai bine să se renunţe treptat la acest consum. Carnea mai poate conţine substanţe administrate animalelor: antibiotice, hormoni de creştere care pot dăuna, în special persoanelor cu cancer. În loc de mâncărurile cauzatoare de acizi, bolnavii de cancer ar trebui să consume mâncăruri alcaline, precum legumele proaspete şi sucurile proaspete, seminţele şi boabele. Enzimele naturale sunt necesitate de către celule pentru a putea creşte şi a se multiplica eficient şi rapid. Enzimele prezente în sucurile şi legumele proaspete ajung repede la celule. Sunt recomandate nu doar pentru pacienţii cu cancer, ci şi pentru cei sănătoşi.

1.3. Diagnosticul cancerului Diagnosticarea cancerului este un proces laborios în care, deşi de la început se poate stabili forma de cancer existentă, ulterior vor trebui stabilite elementele ce vor ajuta la diagnosticarea precisă a formei respective de cancer – tipul exact şi stadiul de evoluţie. Tipul exact al cancerului şi diagnosticul histopatologic vor putea fi cunoscute cu precizie doar după examinarea ţesutului bioptic de către anatomopatolog. Există anumite forme de cancer ale unor organe în care se poate bănui încă de la început despre ce tip histopatologic este vorba. Vom vedea pe parcursul cărţii, mai precis în cadrul Capitolului 5 “Tipuri de cancer,” că există mai multe metode de diagnosticare a cancerului.

1.4. Stadializarea cancerului Împărţirea cancerelor după stadiu are rolul de a clasifica bolnavii după grade similare ale evoluţiei bolii şi de a oferi o viziune sistematizată a tratamentului şi a prognosticului. Rezultatele terapeutice pot să difere de la un bolnav la altul în funcţie de numeroşi factori, precum: - starea de sănătate; - propriile convingeri şi preferinţe legate de tratament; - afinitatea diferită biochimică pentru anumite tratamente medicamentoase. Conceptul stadializarii cancerului poate fi aplicat tuturor formelor de cancer cu excepţia leucemiilor. Stadializarea clasică se împarte în următoarele etape. -

Stadiul I: cuprinde în general tumori de mici dimensiuni fără invazie şi care în majoritatea cazurilor sunt perfect curabile Stadiul II şi III: cuprind tumori cu invazie locală a ţesuturilor învecinate şi a nodulilor limfatici, atitudinea terapeutică şi prognosticul fiind diferit în funcţie de tipul celulelor şi a organului de provenienţă. Stadiul IV: În acest stadiu sunt cuprinse în general tumorile inoperabile, cu metastaze şi prognostic rezervat.


15

Stabilirea stadiului în care se află cancerul la momentul diagnosticării este foarte importantă pentru hotărârea tratamentului cel mai adecvat şi, în ciuda impactului psihologic pe care un astfel de diagnostic îl are de fiecare dată asupra pacientului, acesta trebuie să coopereze cu medicul pentru a putea primi cel mai bun tratament.


16

Capitolul 2 Tumoarea canceroasă

2.1 Generalităţi O tumoare canceroasă este o excrescenţă sau o formaţiune independentă care uneori poate fi produsă de o presiune. Pretutindeni unde se exercită presiuni crescute, în orice parte a corpului, sângele încetează să irige acea regiune, care în cele din urmă va muri. La început formaţiunea se dezvoltă foarte încet şi are nevoie de 10 ani sau mai mult înainte de a începe brusc să crească, devenind astfel o tumoare mare, pe care o denumim cancer.

•

Clasificarea tumorii se face cu numere de la 0 la 4: T0 – reprezintă o tumoare minimă ce nu a început încă să invadeze structurile locale; acest stadiu mai este denumit tumora “in situ”.

•

T1,2,3 – reprezintă stadiile intermediare între tumora “in situ” şi invazia organelor învecinate, stadii definite diferit de la un tip de tumoră la alta.

•

T4 – defineşte tumora de dimensiuni mari ce invadează toate structurile învecinate prin extensie directă şi în cele mai multe cazuri este inoperabil.

2.2 Nodulii limfatici Ne referim aici la invazia canceroasă a nodulilor limfatici. Aceştia se află pe traiectul canalelor limfatice în tot organismul şi reprezintă staţii limfatice cu rol de filtrare şi de sinteză a anticorpilor. Când celulele canceroase de la nivelul formaţiunii tumorale se desprind, ele rămân blocate la nivelul nodulilor limfatici; nodulii cresc în dimensiuni şi capătă o consistenţă dură, invazia lor fiind vizibilă macroscopic. Alteori invazia lor nu este vizibilă macroscopic, dar în urma evidării ganglionare chirurgicale şi trimiterea lor la examenul histopatologic se poate evidenţia invazia lor.

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Aspecte definitorii ale cancerului Creşterea anarhică: celulele cancerului se reproduc în absenţa semnalelor chimice. Refuzul de a executa ordinul de încetare a creşterii dat de celulele învecinate care percep pericolul pentru ţesutul înconjurător. Opoziţia faţă de sinuciderea celulară prin apoptoză, ceea ce le dă voie celulelor să se sustragă de la controlul mecanismelor de protecţie ale celulei. Capacitatea de a forma noi vase de sânge prin angiogeneză, dând voie oxigenului şi substanţelor nutritive necesare creşterii să ajungă în celulă. Imortalitatea: dezvoltarea tuturor acestor caracteristici determină celulele canceroase să devină nemuritoare, capabile să se reproducă la infinit. Capacitatea de a invada şi coloniza ţesuturile organismului, mai întâi local, apoi din ce în ce mai larg, prin răspândirea de celule metastazate.


17

2.3 Procesul de dezvoltare al tumorii canceroase In mod normal, celulele cresc şi se divid conform nevoilor organismului. Când celulele îmbătrânesc, mor şi altele noi le iau locul. Uneori, acest proces ordonat nu funcţionează normal: apar celule noi când corpul nu are nevoie, celulele îmbătrânite nu mor când le vine rândul. Apare un surplus de celule care alcătuiesc tumori, benigne sau maligne. Celulele în tumorile maligne se dezvoltă anormal, fără control sau ordine. Pot invada şi leza ţesuturi şi organe învecinate; celula malignă se poate răspândi la distanţă de locul de origine, invadând şi organe la distanţă. Creşterea normală, diviziunea şi diferentierea sunt sub controlul unei reţele de semnale chimice şi moleculare care “comandă” celulei. Anomaliile genetice pot întrerupe această semnalizare, astfel încât ciclul celular se dereglează ducând la apariţii monstruoase. Alterări în două tipuri de gene pot contribui la procesul de cancer. Protooncogenele sunt gene normale care sunt implicate în creşterea şi diviziunea celulei. Schimbări în structura protooncogenelor duc la apariţia oncogenelor, care permit creşterea excesivă permanentă şi diviziunea. Genele supresoare tumorale sunt gene normale care încetinesc creşterea tumorii şi a diviziunii. Când o asemenea genă nu funcţionează regulat, celulele nu-şi mai pot opri diviziunea şi inmultirea, ceea ce se tradace prin creştere tumorală. Metaforic vorbind, genele supresoare sunt ca pedala de acceleraţie. Dacă ea se strică, maşina va merge periculos de accelerat, către nicăieri. Schimbările genetice care nu sunt corectate de către celulă duc la apariţia de proteine anormale. In mod normal, proteinele interacţionează între ele ca o echipă, pentru a îndeplini sarcinile celulei. De exemplu, factorul de creştere GF se ataşează de receptorii corespunzători de pe suprafaţa celulei GFR. Are loc un proces biochimic îndeplinit de proteine semnalizând celulei să se dividă. Proteinele afectate prin modificări genetice nu vor mai răspunde normal la acest semnal şi se crează premisele dezvoltării cancerului. Deci cancerul apare când o proteină dinăuntrul unei celule poate determina reproducerea excesivă şi permite celulei să supravieţuiască mai mult decât celula normală. Atunci când este cuprins de cancer, tot corpul este ca un câmp de bătălie, unde se poartă cel mai crâncen război. Celulele canceroase deţin rolul negativ, ele sunt “bandiţii armaţi,” aşa cum le numea David Servan-Schreuber în cartea sa pe care o vom reaminti de mai mult eori aici, “Anticancer.” Aceste celule canceroase nu se mai lasă conduse de legile impuse de o funcţionare normală şi sănătoasă a organismului. Genele lor anormale nu mai ascultă de mecanismele normale de control ale coprului. De exemplu, refuză să moară după un anumit număr de diviziuni, devenind “nemuritoare.” Ignoră semnalele ţesuturilor din apropiere – semnale de alarmî, trimise din cauza supraaglomerării – care le cere să oprească multiplicarea. Şi acesta nu este cel mai mare rău pe care îl fac aceste celule canceroase. Mai rău de atât este faptul că ele otrăvesc ţesuturile cu substanţele pe care le secretă. Aceste otrăvuri declanşează o inflamare locală care stimulează şi mai mult extinderea cancerului spre celelalte ţesuturi, aflate în vecinătatea celor canceroase. Şi, în cele din urmă, celulele canceroase pun stăpânire pe vasele de sânge, obligându-le să le furnizeze oxigenul şi nutrienţii de care este nevoie pentru formarea viitoarei tumori. Oricât de clar este acest proces se întâmplă în unele cazuri ca el să fie întrerupt la un moment dat în evoluţia sa. Celulele canceroase sunt oprite din evoluţie şi îşi pierd din virunlenţă în următoarele situaţii: (1) când sistmeul imunitar se mobilizează şi acţionează împotriva lor; (2) când coprul refuză să producă inflamarea fără de care celulele canceroase nu pot nici să crească, nici să invadeze ţesuturile vecine; (3) când vasele de sânge refuză să se reproducă şi să ofere oxigenul şi nutrienţii de care celulele canceroase au nevoie pentru a se dezvolta şi extinde.


18

Pe aceste mecanisme trebuie să ne axăm atunci când luptăm împotriva cancerului, fie pentru a-l preveni, fie pentru a ajuta la vindecarea lui în urma tratamentelor medicale: intervenţie chirurgicală, chimioterapie, radioterapie. Astfel putem preveni ca boala să câştige tot mai mult teren sau să recidiveze. Vobim despre prevenţie cu accentuare a ideii deoarece o dată ce o tumoare s-a instalat în organism, niciunul dintre modurile de apărare naturală, despre care vom vorbi în capitolele 5 şi 6, nu poate înlocui chimioterapia sau radioterapia. Dar, aşa cum am mai spus, ele pot fi exploatate la maxim, însoţind tratamentele convenţionale pentru a mobiliza rezistenţa la cancer a organismului la capacitate maximă. Pentru a înţelege mai bine procesul de apariţie şi răspândire a celulelor canceroase vom da câteva exemple de astfel de celule anormale, ce pot face ele, precum şi teste de laborator şi studii efectuate în acest sens. Una dintre cele mai puternice rădăcini de celule canceroase, folosite în laborator de oamenii de ştiinţă, este "S" provine de la "sarcom". Provenind de la un anumit şoarece dintr-un laborator eleveţian, aceste celule canceroase sunt crescute în toate colţurile lumii în condiţii identice pentru a fi foloite la studierea cancerului. Aceste celule sunt anormale, conţinând un număr neobişnuit de cromozomi şi secretând cantităţi însemnate de citochine, nişte substanţe toxice are distrug membranele celulelor cu care intră în contact. Nenumăratele experimente realizate cu aceste celule arată că imediat ce S180 sunt injectate în organismul unui şoarece, ele se reproduc atât rapid, încât masa tumorală se dublează la fiecare zece ore. Celulele S180 invadează ţesuturile înconjurătoare şi distrug tot ce întâlnesc. În interiorul cavităţii abdominale creşterea lor sugrumă rapid capacitatea de drenare a sistemului limfatic. Fluidele acumulate, purtând denumirea ştiinţifică de ascite, se adună în abdomen ca într-un tub de scurgere al căzii îmbâcsit. Aceste fluide uşor colorate oferă un mediu ideal pentru dezvoltarea celuloe S180. Acestea continuă să se reproducă periculos de mult până când un organ vital cedează sau un vas de sânge esenţial se sparge, provocând moartea persoanei în cauză. Un exemplu concludent privind capacitatea sistemului imunitar de a apăra organismul de cancer a fost oferit de un şoarece de laborator, şoarecele care "a refuzat" să moară în urma injectării cu celule S180. Ce este interesant este că experimentul, efectuat de profesorul în biologie, Dr. Zheng Cui, de la Universitatea Wake Forest din Carolina de Nord, nici măcar nu era destinat studiului cancerului şi al metabolismului grăsimilor. Pentru realizarea experimentului Profesorul avea nevoie e anticorpi pe care îi obţinea prin injectarea şoarecilor cu celule S180. Celulele provocau ascite, după cum am menţionat mai sus, de unde se extrăgeau anticorpi la discreţie. Deoarece şoarecii astfel injectaţi nu supravieţuiau mai mult de o lună, această procedură trebuia reaplicată permanent pe alţi şi alţi şoareci. Experimentul a decurs normal până când unul din şoareci a rezistat la efectele injecţiei, în abdomenul său nepoducându-se ascite. Injecţia a fost repetată în mai multe rânduri, cu creşterea dozei până la de o mie de ori doza obişnuită. De fiecare dată şoarecele a rezistat! Întâmplarea a determiant o abatere de la experimentul iniţial deoarece se derula ceva nemaiîntâlnit - un şoarece care era rezistent în mod natural la cancer. În lumea medicală se mai întâlniseră cazuri de pacienţi al căror cancer intrase în regresie în mod neaşteptat după o anumită perioadă de timp, dar aceste cazuri nu au putu fi studiate şi analizate din cauza sporadicităţii lor şi a imposibilităţii de a le produce artificial. Dar decizia profesorului Zheng Cui de a reproduce şoarecele-minune cu o femelă normală avea să aducă un plus de informaţie şi lumină asupra cestui mister. Profesorul a hotărât să nu injecteze urmaşii direcţi ai şoarecelui, copiii acestuia, pentru a nu risca să se piardă genele rezistente. A injectat în schimb nepoţii, urmaşii de generaţia a doua care s-au dovedit toţi a fi la fel de rezistenţi ca şi strămoşul lor. Aceştia ajunseseră să tolereze o doză de două miliarde de celule S180, cântărind 10% din greutatea lor. La un moment dat şoarecii începeau să cedeze toţi, dezvoltând ascite canceroase. Însă după patru săptămâni, subiecţii experimentului nu numai că erau în viaţă (în mod normal trebuia să moară după două săptămâni), dar dispăruseră şi ascitele.


19

Acesta a fost momentul revoluţionar, de revelaţie privind misterul. Şi anume, la o anumită vârstă - şase luni pentru un şoarece, echivalentul a cincizeci de ani pentru un om – mecanismul de autoapărare al corpului se slăbeşte. După cum s-a văzut la şoareci, cancerul a început să se dezvolte iniţial, dovadă stând abdomenele umflate din cauza ascitelor. Dar, după aproximativ două săptămâni (unul sau doi ani la scară umană), simpla prezenţă a tumorii a activat rezistenţa organismului. Tumoarea s-a topit în scurt timp şi a dispărut cu totul în mai puţin de douăzeci şi patru de ore (una sau două luni la scară umană). Şoarecii s-au întors la activităţile lor obişnuite, reluându-şi inclusiv o viaţă sexuală intensă. Pentru prima dată oamenii de ştiinţă aveau un model experimental, care putea fi reprodus la cerere, al regresiei spontane a cancerului. Mai rămânea ca mecanismele din spatele acestei resorbţii miraculaose să fie explicate, lucru realizat de specialsitul în dezvoltarea celulelor canceroase, Dr. Mark S. Miller, coleg al Dr. Zheng Cui. Examinând la microscop mostre ale celulelor S180 extrase din abdomenele şoarecilorminune, Miller a descoperit un adevărat câmp de luptă. În loc să dea peste obişnuitele celule canceroase – rotunde, păroase şi agresive – el a întâlnit celule netede, dinţate şi pline de găuri. Se opriseră în lupta cu celulele albe din sânge (leucocitele) ale sistemului imunitar. Astfel, Miller a oferit explicaţia finală pentru mecanismele din spatele regresiei minune a cancerului: şoarecii rezistenţi au fost capabili să se apere datorită sistemului lor imunitar, chiar şi după ce cancerul se instalase în corpul lor. Motivul pentru care am prezentat acest experiment este pentru a vă arăta că nu trebuie să vă daţi bătuţi atunci când sunteţi diagnosticaţi cu cancer. O atitudine proactivă şi pozitivă însoţită de voinţa de a vă întări şi stabiliza sistemul imunitar paote face diferenţa între a vă situa între cei care cedează şi se supun tumorii sau între cei care luptă. Înţelegând procesul de apariţie şi dezvoltare a celulei canceroase suntem siguri că vă va fi mai uşor să luptaţi împotriva ei. Trebuie să realizăm de asemenea cât de importante sunt celulele albe din sânge (leucocitele). Ele reprezintă elementul cheie din ssitemul de apărare al corpului nostru împotriva cancerului. Le putem ajuta întărindu-le sau, cel puţin, prevenind încetinirea activităţii lor. Mai multe studii arată aceste celule sunt mai puternice în luptă atunci când: - sunt tratate cu respect, adică sunt hrănite corespunzător şi ferite de toxine; - pacientul îşi menţine un echilibru emoţional şi acţionează cu capul limpede. Vom afla cum putem face acest lucru printr-un stil de viaţă sănătos şi o alimentaţie corespunzătoare în capitolele 6 şi 7. Şi totuşi, deoarece niciodată nu este de ajuns educaţia oferită în domeniul alimentaţiei, merită menţionat şi acum ce anume inhibă şi ce anume activează celulele de imunitate. Acestea sunt inhibate de hrana tipic occidentală (care favorizează inflamarea), de stri permanente de furie şi disperare, de izolarea socială, de negarea identităţii (cum ar fi homosexualitatea) şi, nu în ultimul rând, de o viaţă sedentară. Toate acestea pot fi contracarate prin acţiuni care activează leucocitele şi, implicit, sistemul imunitar: alimentaţia tipic mediteraneană, indiană, asiatică (împiedică inflamarea), o atitudine serenă, jovială în faţa vieţii, ajutor şi sprijin din partea familiei şi a prietenilor, acceptarea sinelui, valorilor şi trecutului şi o viaţă activă din punct de vedere sportiv.

2.4. Inflamarea O altă noţiune despre care am mai amintit în acest capitol şi despre care spuneam că are o influenţă majoră asupra dezvoltării tumorii canceroase este inflamarea. Dar şi aceasta are mai multe aspecte care merită a fi discutate şi înţelese. Ce cunoaştem în general despre inflamare? Că apare atunci când corpul uman suferă o leziune. Toate organismele vii sunt capabile să îşi repare ţesuturile care au suferit o rană. În cazul animalelor şi al oamenilor, mecanismul de reparare este posibil prin şi datorită capacităţii de inflamare. În primul secol al erei noastre, inflamarea era descrisă cât se poate de simplu de Dioscoride, un chirurg de origine greacă, iar descrierea respectivă a fost folosită până în zilele noastre în toate şcolile cu specialitate medicală: "rubor, tumor, calor, dolor", adică "roşie, umflată, Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

20

caldă şi dureroasă." Dar, cu riscul de a ne repeta, inflamarea este un fenomen mai complicat de atât, care are lor prin procese şi mecanisme pe cât de complexe, pe atât de puternice. În ce constau aceste procese? Practic, imediat ce o leziune – survenită în urma unui şoc, unei tăieri, arderi, otrăviri, infecţii – afectează un ţesut, este detectată de trombocitele din sânge. Când se adună în jurul porţiunii afectate, acestea eliberează o substanţă - factorul de creştere derivat din trombocite, pe scurt PDGF (din denumirea englezească "platelet-derived growth factor") sau factorul mitogen. Acest factor de creştere derivat din triombocite pune în alertă celulele albe (limfocitele) ale sistemului imunitar. La rândul lor, limfocitele produc o serie de alte substanţe transmiţătoare. Deşi aceşti transmiţători chimici poartă denumiri complicate şi au efecte diferite, merită să îi amintim: citochinele, chemochinele, prostaglandinele, leucotrienele şi tromboxanele sunt cele care coordonează procesele de reparare. Cum fac aceasta? Mai întâi dilatează vasele sanguine care înconjoară zona lezată pentru a facilita pătrunderea altor celule de imunitate chemate în ajutor, ca şi "întăriri." Pasul următor este blocarea deschiderii, provocând coagularea sângelului în jurul sedimentului de trombocite. Apoi dau ţesuturilor vecine o textură permeabilă astfel încât celulele de imunitate să poată pătrundă şi să urmărească intruşii, oriunde ar fi aceştia. În cele din urmă, provoacă creşterea celulelor din ţesuturile afectate. În acest moment ţesutul poate regenera piesa lipsă şi să dea naştere la nivel local unor noi vase de sânge mici care să furnizeze oxigenul şi hrana necesare reconstrucţiei locului lezat. Aceste mecanisme sunt absolut necesare pentru o funcţionare bună şi integrală a organismului. Corpul uman parcurge acest proces de reconstrucţie, de refacere în timp ce se luptă cu o "agresiune," care este de neevitat. Când aceste procese decurg normal şi echilibrat şi sunt setate să funcţioneze în parametrii normali, când sunt adaptate la celelalte funcţii ale celulelor, putem spune că funţionează în mod armonios şi au capacitatea de a se opri singure atunci când începe procesul de vindecare. Aceasta înseamnă că vor opri creşterea de ţesuturi noi imediat ce înlocuirile esenţiale au fost realizate. Celulele de imunitate activate pentru a lupta împotriva intruşilor se întorc la starea lor de veghe, de repaos. Aceasta este o etapă importantă prin care se previne atacarea celulelor sănătoase de către celulele de imunitate. Am aflat deja că acesta este procesul pe care se bazează cancerul – asemenea calului troian din mitologia greacă, cu care îl compară David ServanSchreiber în cartea sa "Anticancer" – supraexploatează procesul de reparare descris mai sus şi invadează corpul, provocând distrugerea acestuia. La aceasta face referire David Servan-Schreiber când vorbeşte despre caracterul dublicitar al inflamării – în timp ce menirea sa este de a vindeca prin "mâna de ajutor" pe care o acordă regenerării de ţesuturi noi, inflamarea poate deraia de la drumul obişnuit şi poate favoriza creşterea de celule canceroare. Chiar şi Rudolf Virchow, un renumit medic german şi iniţiator al patologiei moderne - ştiinţa care studiază relaţia dintre boală şi procesele care afectează ţesuturile – a sesizat prin anii 1860, cu ocazia mai multor analize la microscop, prezenţa unui număr de celule albe în excrescenţele canceroase. El a propus teoria conform căreia cancerul nu ar fi altceva decât o încercare la reparare a rănilor care a deviat de la traseul normal. La vremea respectivă teoria lui a fost luată ca o glumă şi considerată chiar amuzant de poetică. Însă după nu mai mult de 100 de ani, şi Harold Dvorak, profesor de patologie la Şcoala Medicală Harvard, a luat în calcul această ipoteză. Într-un articol de al său, "Tumoarea – O rană care nu se mai vindecă," a adus argumente puternice care nu au făcut altceva decât să reconfirme teoria lui Virchow, enunţată cu mai bine de un secol în urmă. În articolul menţionat el a demonstrat asemănarea izbitoare între mecanismele parcurse de inflamarea care decurge natural şi producerea tumorilor canceroase. În acelaşi articol Dvorak mai făcea observaţia că unul din şase cancere este direct legat de o stare cronică de inflamare. Cel mai des acest fenomen apare în cazuri de cancer cervical care survine de cele mai multe ori în urma unei infecţii cronice cu Virusul Papiloma uman (prescurtat HPV de la denumirea englezească "Human Papilloma Virus"). Acelaşi fenomen este valabil şi pentru cancerul de colon care este observat cel mai des la pacienţii care suferă de o boală cronică cu inflamare la nivelul intestinului. Cancerul la stomac dar şi limfomul MALT sunt legat de cele mai multe ori de bacteria Helicobacter Pylori (de asemenea o frecventă cauză a ulcerului). Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

21

Cancerul de ficat este legat de infecţia cu hepatita B sau C; mezoteliomul de inflamarea cauzată de inhalarea de pulbere de azbest care este o cauză comună şi pentru cancerul bronhic alături de fumul de ţigară şi inhalarea de siliciu; cancerul de plămâni este legat de o inflamaţie apărută la nivelul bronhiilor ca urmare a nenumăraţilor aditivi toxici din fumul de ţigară; cancerul esofagian este legat de metaplazia lui Barrett care apare la pacienţii cu reflux gastric. Sarcomul Kaposi este o tumoră a celulelor spinoase derivat din linia celulelor endoteliale şi este asociat virusului uman herpes de tip 8. Cancerul vezicii urinare este cel mai des provocat de schistosomiază (infecţie ce acfectează organele în care sunt localizaţi paraziţii). Cancerul de ovare survine în urma unei boli inflamatorii pelviene care remodelează ţesutul. Asemenea celulelor imunitare care se adună pentru a repara leziunile, celulele canceroase au nevoie să provoace inflamarea pentru a-şi asigura creşterea. In acest scop, ele încep un proces intens de producere a aceloraşi substanşe puternic inflamatorii – citochinele, prostaglandinele şi leukotrienele – care participă şi la repararea naturală a rănilor. Ele se comportă ca nişte agenţi chimici de fertilizare favorizând înmulţirea celulelor, de data aceasta înmulţirea celulelor canceroase. Tumorile în creştere se folosesc de aceste substanţe pentru a creşte şi pentru a se dezvolta şi pentru a mări permeabilitatea barierelor înconjurătoare. Exact acelaşi proces care permite sistemului imunitar să repare leziunile şi să atace inamicii în toate cotloanele organismului se abate de la calea cea bună în "beneficiul" celulelor canceroase. Acesta exploatează procesul în cauză pentru a se înmulţi şi răspândi. Inflamării pe care o generează, permit acestor celule canceroase să se infiltreze în ţesuturile învecinate, să treacă în sânge, să migreze spre alte regiuni mai îndepărtate şi să formeze colonii la distanţă numite metastaze. In cazul vindecării normale a leziunilor, producerea de substanţe inflamatorii se opreşte în mod automat atunci când ţesutul este refăcut. In cazul cancerului, producerea acestor substanţe are caracter permanent. Rând pe rând, surplusul de substanţe chimice inflamatorii din ţesuturile învecinate blochează procesul natural ce poartă denumirea de apoptoză – sinuciderea celulelor. Apoptoza este programată genetic pentru fiecare celulă în parte pentru a preveni anarhia datorată producerii exagerate de ţesuturi. Celulele intră în mod natural în procesul de apoptoză ca răspuns la semnalele care arată că au fost create suficiente celule pentru ca ţesutul bolnav să se refacă într-unul sănătos. Astfel, în timp ce îşi auto-stimulează creşterea, celulele canceroase îşi formează protecţia împotriva morţii. Această combinaţie de factori face ca tumora să se extindă treptat. Adăugând combustibil peste flacăra inflamării, tumorile crează încă o ruptură în plus şi anume, ele dezarmează celulele imunitare din imediata apropiere. In termeni mai simpli, supraproducerea de factori inflamatori provoacă haos în rândul globulelor albe din sânge. Celulele de tip "natural killer" şi alte globule albe sunt neutralizate. Acestea nici măcar nu mai încearcă să lupte cu tumora, care prosperă şi creşte după bunul plac. Intr-o mare măsură forţa din spatele tumorii este ciclul vicios pe car eîl crează celulele canceroase. Incurajând celulele imunitare să producă inflamarea, tumoarea determină coprul să producă combustilul necesar pentru creşterea sa şi pentru invadarea ţesuturilor înconjurătoare. Cu cât tumoarea este mai mare, cu atât inflamarea cauzată de ea este mai extinsă şi cu atât mai bine aceasta îi susţine creşterea. Această ipoteză a fost confirmată de cercetări recente care au dovedit faptul că un tip de cancer, cu cât produce mai bine inflamarea, cu atât este mai agresiv şi perseverează în a se extinde pe distanţe mari, ajungând în cele din urme în nodulii limfatici şi creând metastaze. Cum măsurăm inflamarea ? Procesul inflamator generator de cancer este atât de crucial încât măsurarea producerii agenţilor de inflamare de către tumori poate prezice timpul de supravieţuire în multe cazuri de cancer (cancerul de colon, cancerul de prostată, cancerul de sân, canterul uterin, cancerul la stomac şi cancerul la creier). Diversele studii efectuate în acest sens au arătat că pacienţii cu cel mai scăzut grad de inflamare au de două ori mai multe şanse să supravieţuiască în anii următori. Aceşti indicatori sunt


22

uşor de măsurat şi, spre surprinderea multor medici oncologi, reprezintă criterii mult mai relevante decât starea generală de sănătate a pacienţilor la momentul stabilirii diagnosticului. Alte studii efectuate în legătură cu inflamarea au arătat că acele persoane care iau în mod regulat medicamente anti-inflamatorii, cum ar fi Advil, Nuprofen, Ibuprofen) sunt mai puţin vulnerabile în faţa cancerului decât persoanele care nu iau astfel de medicamente. Din nefericire, aceste medicamente au şi ele efecte secundare, dintre care enunţăm riscul crescut de ulcer şi gastrită. Aceste efecte secundare au determinat lumea medicală să scoată pe piaţă medicamente antiinflamatorii revoluţionare, cum ar fi Vioxx şi Celebrex. Aceştia reprezintă inhibitori ai enzimei COX-2 produsă de către tumori pentru a-şi autogrăbi expansiunea. Din păcate, la scurt timp de la această descoperire revoluţionară s-a descoperit că şi acestea aveau propriile lor reacţii adverse referitoare la riscuri cardiovasculare şi, în consecinţă, au fost retrase de pe piaţa medicamentelor. Studiile în domeniu au continuat având să descopere factorul proinflamator pe care se bazează cancerul în procesul său de dezvoltare şi extindere. Acest factor este factorul nuclear kappa B şi blocarea lui redau mortalitatea celulelor canceroase. In zilele noastre factorul nuclear şi agenţii folosţi pentru inhibarea acestuia joacă un rol important în tratarea cancerului. Mai mult putem spune că ultima modă în industria farmaceutică este să caute medicamente de inhibare ale factorului nuclear kappa B. Aceste medicamente conţin în mare parte citochine, molecule regăsite în ceaiul verde, şi resveratrol, prezent în vinul roşu. Mai sunt multe astfel de molecule extrase din alimente în stare naturală, subiect pe care îl vom atinge în Capitolul 6 Rolul alimentaţiei în prevenirea cancerului.

2.5 Angiogeneza Angiogeneza tumorală se referă la creşterea de noi vase în jurul şi în interiorul tumorilor; aceasta presupune proliferarea şi migrarea celulelor endoteliale, astfel încât să formeze noi lumene, plexuri şi reţele vasculare. Angioblastele proliferează sub influenţa VEGF şi FGF, urmată de formarea unor lumene delimitate de celule endoteliale imature, după care se dezvoltă canale vasculare mărginite de celule endoteliale mature. Legarea Ang1 (angiogenina) de celulele endoteliale duce la recrutarea de celule suport pentru vase, iar sub influenţa Ang2 se produce maturarea şi remodelarea vaselor sangvine. Studiile făcute pe culturi in vitro au arătat că celulele endoteliale nu cresc pe suprafeţe de plastic, ci pe membrane care conţin fibronectină sau gelatină (proteoglicani), adică pe componente ale ţesutului conjunctiv. In depistarea indicatorilor angiogenici, metodele imunohistochimice sunt folosite pentru : • aprecierea precisă a densităţii microvasculare a tumorii • urmărirea raportului vaselor cu celulele tumorale • evidenţierea receptorilor pentru factori de creştere (ex.: EGF, TGF) Valoarea densităţii microvasculare ca factor de prognostic a fost acceptată pentru carcinoame mamare ductale in situ, CIS de col uterin, prostată, tumori invazive pulmonare şi glioblastoame. Deoarece s-a observat că o mai bună controlare a vascularizării exaggerate ar putea ţine în frâu dezvoltarea cancerului, specialiştii au hotărât că un control mai efficient al angiogenezei este de mare interes în tratamentul cancerul. De aceea, au fost efectuate nenumărate experimente pentru a aduce pe piaţa farmaceutică medicamente precum angiostatina (comercializată sub denumirea de Avastin) care să încetinească creşterea anumitor cancere şi regresia tumorilor în dezvoltare. Însă rezultatele la om nu au fost cele din laborator efectuate pe şoareci. Şi, deşi au fost mai bine tolerate decât chimioterapia, şi angiostatinele au reacţii adverse. Aşadar nici despre acestea nu putem spune că ar fi medicamentul minune mult aşteptat pentru tratarea cancerului, lucru care nici nu ar trebui să ne surprindă dacă ne gândim la cancer ca la o boală multidimensională care rareori cedează în faţa unui singur tip de intervenţie. De aceea, cea mai bună alternativă este să exploatăm "intervenţiile" naturale care au un efect puternic asupra angiogenezei fără efecte secundare şi reacţii adverse şi Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

23

care pot fi combinate cu succes cu tratamentele convenţionale. Prin aceste intervenţii naturale facem referire la: 1. Obiceiuri alimentare deosebite (studiile au demonstrat că există multe alimente care luptă în mod natural împotriva angiogenezei, cum ar fi ciupercile comestibile, unele tipuri de ceai verde, condimentele şi ierburile aromatice). 2. Orice contribuie la reducerea inflamării, care reprezintă cauza directă a creşterii de noi vase de sânge. Putem concluziona la sfârşitul acestui capitol că această boală letală, cancerul, este un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de pervers. De ce alegem să spunem pervers? Pentru că preia funcţiile vitale, le corupe şi le întoarce împotriva lor. Fie că provoacă inflamare, fie că fabrică vase de sânge, cancerul imită abilitatea de bază a organismului nostru de a se auto-regenera, rezultatul obţinut fiind însă complet opus - distrugerea sănătăţii organismului. Aceasta nu înseamnă însă că nu are puncte vulnerabile. Mai mult, este vulnerabil în puncte şi moduri pe care însuşi corpul nostru ştie să le speculeze şi să le exploateze în mod natural. De pază stau celulele de imunitate – inclusiv celulele de tip "natural killer" – care formează o armată puternică ce ţine în frâu cancerul în mod constant. Raţiunea este simplă: orice ne ajută să ne întărim sistemul imunitar şi preţioasele celule imunitare va împiedica dezvoltarea cancerului. Aşadar, stimulând celulele de imunitate, luptând împotriva inflamării (prin nutriţie, exerciţiu fizic, echilibru emoţional) şi luptând contrac angionezei, tăiem de la rădăcină răul – răspândirea cancerului. Contribuind cu acestea la procedurile medicale convenţionale vom activa resursele naturale ale corpului nostru.


24

Capitolul 3 Debutul cancerului Cancerul apare atunci când o celulă încetează să îşi joace rolul care îi era atribuit şi refuză să coopereze cu alte celule pentru a asigura funcţionarea perfectă a organismului ca întreg. Există două reguli:3 • Regula nr. 1 Reproducerea nu este permisă, cu excepţia înlocuirii unei celule moarte sau deteriorate. • Regula nr. 2 Nu este permisă rămânerea în viaţă a celulei dacă se detectează afecţiuni în structura acesteia, în special la nivel de ADN. Dacă daunele sunt prea mari, sinuciderea celulei este obligatorie! Deşi fiecare caz de cancer are propriile fenomene declanşatoare, toate tipurile de cancer trec prin acelaşi proces evolutiv general, cu trei etape majore: - iniţierea - avansarea şi progresul Iniţierea Este prima etapă a carcioginozei (dezvoltarea cancerului), în care expunerea celulelor la o substanţă cancerigenă produce daune ireversibile ADN-ului celulei şi duce la apariţia unei mutaţii. Radiaţiile ultraviolete, anumite virusuri, fumul de ţigară sau substanţele cancerigene prezente în alimente sunt toate capabile să cauzeze aceste daune şi să declanşeze cancerul. •

Avansarea Pe parcursul acestei etape, celula iniţiată ignora cele două reguli prezentate mai sus şi atinge pragul critic al celulei transformate. O mare parte din cercetările actuale în domeniul cancerului îşi îndreaptă atenţia asupra identificării factorilor care permit celulei să ignore aceste reguli. Celulele canceroase produc cantităţi mari de proteine care le permit celulelor să se dezvolte în mod autonom, fără ajutor din afară. •

3.1. Factorii psiho-socio-comportamentali ai cancerul Procesul de carcinogeneză porneşte de la iniţierea transformării maligne a unei celule normale, continuând cu promoţia şi progresia tumorală, moartea survenind prin distrucţia organelor într-un grad incompatibil cu viaţa. Se cunoaşte că dezvoltarea cancerelor este condiţionată în mare măsura de activitatea promotoare - fumul de ţigară care este una dintre subsţantele promotoare etc. Frecvenţa de apariţie este crescută după 40 de ani şi relativ scăzută în copilărie şi adolescenţă (1% sub 15 ani), peste 50% din cazuri înregistrându-se la vârste mai înaintate (după vârsta de 65 de ani). La nivel mondial, reprezintă a doua cauză de mortalitate după bolile cardiovasculare. Mecanismul de apariţie este transformarea celulelor normale ale organismului în celule canceroase din cauza unor mutaţii produse de factori cancerigeni, caracteristic acestor tipuri de 3 Alimente care combat cancerul, Prevenirea cancerului prin dieta, Richard Beliveau si Denis Gingras, traducere Nicoleta Radu şi Lavinia Boja, Editura VIDIA, Bucureşti 2011


25

celule fiind faptul că se multiplică deosebit de rapid, mai ales la vârstele tinere, şi nelimitat, faţă de celulele normale, care au o capacitate de înmulţire limitată (Tunea, 1995). Diagnosticul definitiv de malignitate se stabileşte prin examene histo-patologice din ţesuturile suspecte a fi de natură canceroasă sau chiar din secreţii. Succesul tratamentului constă în recunoaşterea sa timpurie, înainte de apariţia metastazelor, când tratamentul specific chirurgical, radiologie, citostatic corect poate duce la vindecare sau ameliorare apreciabilă, cu prelungirea considerabilă a vieţii pacientului şi a calităţii acesteia. În ceea ce priveşte etiologia cancerului, numeroasele studii efectuate până acum, în diverse culturi, au relatat o serie de factori determinanţi, predispozanţi ori favorizând, în funcţie şi de organul din care pleacă tumoarea primară. Generalizând, se poate aprecia că 90% dintre factorii etiologici sunt secundari factorilor de mediu, iar dintre aceştia enumerăm: - stilul de viaţă, - comportamentul individual, social, cultural, constituie un procent de 90%, iar restul de 10% revin unor factori independenţi de comportamentul individului (de exemplu cancerele profesionale determinate de factori geofizici). - 10% dintre factorii etiologici cuprind factori cu risc genetic, predispoziţiile ereditare: - cancere familiale - tumori de colon, endocrine multiple, mamare, melanoame etc), anomalii cromozomiale.

3.1.1 Factorii generali

-

Factorii de risc general sunt: obiceiurile alimentare, mediul profesional cu noxe (azbest, pulberi de lemn, radiu, uraniu, crom etc); expunerea intensă, chiar pe perioade scurte, la radiaţii ultraviolete, fumatul; consumul de alcool; anumite medicamente.

O dată diagnosticul pus, evoluţia şi prognosticul depind de o multitudine de factori, de la tipul şi stadiul tumorii şi de la particularităţile fizice ale bolnavului, până la caracteristicile psihice ale acestuia care vor determina comportamentul lui ulterior, chiar şi de calitatea reţelei de suport social a pacientului cu cancer. Tratamentul specializat adresat bolnavilor cu cancer include în general trei mari componente: operaţia, citoterapia şi radioterapia, nu în mod obligatoriu în această ordine. Tunea (1975) afirmă că reversia celulelor cancerigene spre normal este posibilă. Fiecare dintre componentele terapiei îşi pune amprenta în mod specific şi categoric asupra psihicului bolnavului. Dificultatea tratamentului şi afectarea bolnavului din punct de vedere fizic, la care se adaugă un procent ridicat de risc şi incertitudini privind durata şi calitatea supravieţuirii, fac din această boală o reală sursă de reacţii psihice negative la omul bolnav, la familia acestuia şi la celelalte persoane care-l înconjoară. Creşterea calităţii vieţii bolnavului cu cancer este o provocare pentru ştiinţă, nu doar pentru medici, geneticieni, biochimişti, ci şi pentru psihologi! (Bouvenot et LaL-l998). Interferenţa dintre factorii psihosociali, comportamentali şi cancer este studiată în prezent din următoarele direcţii: - factori psihosociali de risc în apariţia cancerului - diagnosticului bolii şi tratamentului asupra funcţionării psihologice şi neuropsihologice Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

26

3.1.2 Factorii genetici Există tendinţa unor anumite tipuri de cancer (mamar, de colon sau ovarian) de a se declanşa la generaţiile următoare în cadrul aceleiaşi familii. Mulţi cercetători consideră că aceste cancere moştenite se explică prin mutaţii genetice care au loc la un moment dat la nivelul genelor de dezactivare a unor tipuri de tumori cancerigene (melanom şi cancer pancreatic, cancer mamar şi ovarian, cancer uterin şi de colon, sarcom cerebral).

3.2. Cauzele cancerulului Cancerul este cea mai des întâlnită boală din trecut şi din prezent. Pentru ca o formă de cancer să apară, trebuie să existe ceva care a afectat nucleul unei celule. Sunt deci persoane care se nasc cu o predispoziţie pentru cancer. Celulele lor pot fi mai vulnerabile la orice afecţiune care duce la cancer. Pentru alţii, afecţiunea intervine după ce ani întregi au fost expuşi unor substanţe care cauzează cancer.

3.2.1 Efectul oxidanţilor în dezvoltarea cancerului Dezvoltarea rapidă a cancerului se datorează expunerii noastre la efectul factorilor cauzatori de cancer, în special al celor care ne efectează în mod direct genele. Aceştia sunt: - poluarea industrială - radiaţiile - viruşii şi bacteriile - fumul de ţigară - expunerea excesivă la soare - gazele de eşapament. Aceştia şi mulţi alţi factori produc substanţele chimice numite oxidanţi,( cunoscuţi şi sub denumirea de “radicali liberi” sau “radicali oxidanţi liberi”). Oxidanţii sunt puţin asemănători emanaţiilor toxice ale oricărui proces de ardere care implică oxigenul. Riscul de a face cancer este mult mai mare, dacă trăim într-un oraş poluat, inhalând astfel gazele de eşapament. Poluarea Poluarea este o formă de alterare a locului în care trăim, care se face cu sau fără intenţie, prin infectarea mediului cu substanţe neprielnice acestuia. Pe măsura dezvoltării industriei, a creşterii demografice şi a modernizării tehnicii, poluarea s-a extins, poluanţii s-au înmulţit şi au apărut deşeuri greu biodegradabile, ca de exemplu detergenţii, pesticidele de sinteză, deşeurile radioactive. Când cantitatea de poluanţi depăşeşte capacitatea de neutralizare a mediului, ecosistemele suferă un proces de alterare şi distrugere a lor, rezultând zone lipsite total de viaţă. De-a lungul anilor omenirea a inventat mai multe substanţe chimice care au fost eliberate în mod neintenţionat în mediul înconjurător. Multe sunt cunoscute ca fiind cancerigene, iar noi le asimilăm din apă, alimente şi aerul consumat. Poluarea este de mai multe feluri: poluare fizică, chimică şi biologică. •

Poluare fizică poate fi produsă de: - zgomot (poluare sonoră) - substanţe radioactive (poluare radioactivă)


27

- apa caldă, praf, particule de carbune •

Poluarea chimică poate fi produsă de compuşi gazoşi din industrie: ionii unor metale grele, pesticidele folosite în agricultură detergenţii.

•

Poluare biologică rezultă atât din infestarea mediului cu agenţi patogeni, cât şi din germeni proveniţi din fermentaţii. În funcţie de mediul în care acţionează poluanţii, poluarea poate fi: - poluarea aerului; - poluarea solului; - poluarea apei.

Aerul pe care îl inspirăm este parte din atmosferă, amestecul de gaze ce acoperă globul pământesc. Acest amestec de gaze asigură viaţa pe pământ şi ne protejează de razele dăunătoare ale Soarelui. Atmosfera este formată din circa 10 gaze diferite, în mare parte azot (78%) şi oxigen (21%). Acel 1% rămas este format din argon, dioxid de carbon, heliu si neon. Toate acestea sunt gaze neutre, adică nu intră în reacţie cu alte substanţe. Mai există urme de dioxid de sulf, amoniac, monoxid de carbon şi ozon (O3) precum şi gaze nocive, fum, sare, praf şi cenuşă vulcanică. Echilibrul natural al gazelor atmosferice, care s-a menţinut timp de milioane de ani, este ameninţat acum de activitatea omului. În ultimii 200 ani industrializarea globală a dereglat raportul de gaze necesar pentru echilibrul atmosferic. Astfel, atmosfera poluată devine un izolator, împiedicând cãldura să se întoarcă în spaţiu, mărind temperatura globalã. Cercetãtorii prezic schimbarea nivelului marii, rãspândirea mai rapidã a bolilor tropicale, schimbarea vremii normale în extremã şi afectarea gravã a producţiei de mâncare, (toate datorită creşterii temperaturii globale), efectul de seră, subţierea stratului de ozon şi ploile acide. Unii dintre poluanţii atmosferei provin din surse naturale. De exemplu, incendiile de pădure în urma cărora se emit particule organice volatile în atmosferã. Particulele ultrafine de praf eliberate din sol datoritã eroziunii acestuia de cãtre apã şi condiţiile vremii care slãbesc straturile solului, măresc nivelurile de particule solide din aer. Vulcanii degajã dioxid de sulf şi mari cantitaţi de roci magmatice pulverizate, cunoscute sub numele de cenuşa vulcanicã. O mare erupţie vulcanicã poate înnegri cerul pe o suprafaţã largã şi afecta întreaga atmosferã a pãmântului. Erupţia vulcanului Pinatubo din 1991 din Filipine a emanat destulã cenuşã vulcanicã pentru a coborâ temperatura globalã pentru urmãtorii doi ani. Spre deosebire de poluanţii din activitãţile umane, cei naturali tind sã rãmânã o scurtã perioadã în atmosferã şi nu duc la schimbãri atmosferice permanente. Poluarea industrială (artificială) este, la momentul actual, principalul poluant la scară mondială. Procesele de producţie industrială şi producţia de energie a industriei, sunt principalele surse ale poluării atmosferice dar la acestea putem adăuga orice arderi din care rezultă substanţe poluante. Gazele industriale, gazele rezultate din arderi, fie ca e vorba de încălzirea locuinţelor sau de gazele de eşapament eliminate de autovehicule, poluează atmosfera cu numeroase substanţe dăunatoare sănătăţii. Transporturile Transporturile sunt o altă importantă sursă de poluare aritificială. Autovehiculele care funcţionează cu motor cu combustie, sunt un factor poluant care este luat din ce în ce mai mult în seamă. Oraşele mari sau aglomeraţiile urbane dense sunt afectate în mare măsură de transporturile cu eliberare de noxe. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

28

Ca o consecinţă a poluării atmosferice este apariţia efectului de seră. Gazele de seră, rezultate din procesele industriale şi din agricultură dereglează echilibrul atmosferic, reţin gazele infraroşii şi le reflectă pe suprafaţa Pamântului. În consecinţă creşte temperatura medie globală. Stratul gros de agenţi poluanţi eliberaţi de un oraş mare poate crea o ceaţă sufocantă, mai ales când nu există vânturi care să împrăştie poluanţii. Gazele acide care ies din coşurile fabricilor şi din autovehicule se amestecă cu precipitaţiile, rezultând ploi acide care distrug păduri şi omoară peştii. Unii agenţi poluanţi ajung în stratosferă, distrugând ozonul natural care protejează animalele şi plantele împotriva razelor nocive ultraviolete ale Soarelui. Ploile acide distrug plantele şi animalele. Ele spală nutrienţii de pe sol, frunze şi ace, iar acestea se îngălbenesc şi mor. Aluminiul eliberat de ploi slăbeşte rădăcinile copacilor, favorizând distrugerea lor. Păduri întregi au dispărut din aceasta cauză. Astfel, compoziţia atmosferei se degradează pe zi ce trece, ducând la dereglare a echilibrului natural al acesteia.

3.2.2 Efectele radiaţiilor asupra organismului uman Toţi suntem expuşi radiaţiilor din atmosferă, provenite nu numai din surse umane. În realitate două treimi din radiaţiile la care suntem expuşi provin din natură. În aer, alimente şi natură există în mod natural materiale radioactive. Majoritatea radiaţiilor provin din surse naturale, iar cele mai puţine de la razele X, scurgeri sau accidente nucleare şi alţi factori, cum ar fi telefoanele mobile. Consecinţele pe termen lung ale expunerii excesive pot include leucemia şi alte tipuri de cancer.

3.2.3 Virusurile şi bacteriile în cauzarea boliilor Bacteriile şi virusurile sunt germeni care cauzează infecţiile. Este nevoie de microscop ca să poată fi vizualizate. De aceea ele se mai numesc de asemenea microorganisme sau microbi. Bacteriile sunt microbi care pot supravieţui în corpul uman, în aer, în apă, pe sol, dar ele nu necesită celule vii pentru supravieţuire. Bacteriile se pot multiplica (divida) foarte rapid. Antibioticele reuşesc totuşi să ucidă bacteriile şi astfel sunt capabile să salveze vieţi. Bacteriile cauzează boli cum ar fi: - Pneumonia - Meningita - Infecţii ale plăgilor - Unele infecţii ale gâtului şi urechii Virusurile Virusurile sunt mult mai mici decât bacteriile şi necesită celule umane vii pentru a supravieţui. Pentru a se multiplica ele au nevoie să penetreze o celulă vie. Acest lucru se realizează forţând celula să efectueze o copie a virusului. După aceasta, celula gazdă este distrusă şi virusul începe să se răspândească în interiorul corpului uman. Antibioticele nu sunt active asupra virusurilor. Virusurile cauzează boli ca de exemplu: · răceala · bronşita acută · gripa · majoritatea infecţiilor gâtului şi urechii · rujeola Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

29

· · ·

rubeola hepatita virală SIDA

3.2.4

Fumul de ţigară

Fumul de ţigară conţine 69 de compuţi chimici care cauzează cancer. Nu numai fumătorii inhalează fum de ţigară, ci şi cei din jurul lor. Fumul inhalat este un aerosol (particule lichide şi solide de dimensiuni foarte mici, între 0.001 şi 100 microni) concentrat cu miliarde de particule pe centimetru cub. •

Monoxidul de carbon

Monoxidul de carbon este un gaz incolor, toxic, care după inhalare se combină cu hemoglobina din sânge (de 200 de ori mai rapid decât oxigenul), şi formează compusul stabil carboxihemoglobina, care determină apariţia hipoxiei tisulare. Gudronul este un lichid gros, maroniu, care se condensează din fumul de ţigară şi irită căile respiratorii şi mucoasa gastrică, favorizând neoplasmul pulmonar şi ulcerul gastric. •

Arsenicul

Arsenicul este una din cele mai periculoase substanţe chimice din fumul de ţigară. Cauzează cancer şi afectează inima şi vasele de sânge. Mici cantităţi de arsenic se acumulează în corpul fumătorilor şi concentraţia devine fatală după ani sau chiar luni de zile. •

Benzenul

Benzenul este substanţa care cauzează leucemie - cancerul sângelui. Fumul de ţigară conţine cantităţi însemnate de benzen. Dintre persoanele care suferă de această cumplită boală, leucemia, jumătate sunt sau au fost fumători. •

Cadmiul

Cadmiul este un metal folosit pentru fabricarea bateriilor. În corpul unui fumător este de două ori mai mult cadmiu decât în corpul unui nefumător. Cadmiul cauzează cancer şi aduce grave prejudicii funcţiilor rinichilor şi arterelor. Organismul uman dispune de proteine specializate care să neutralizeze cadmiul otrăvitor, dar în cazul cantităţii excesive de cadmiu din fumul de ţigară acestea sunt insuficiente. •

Cromul

Cromul este un metal utilizat în procesul de fabricare al aliajelor, lacurilor şi vopselelor. Sub formă hexavalentă (CrVI) este deosebit de toxic şi este prezent în fumul de ţigară. În organism efectele sunt dezastruoase la nivelul plămânilor cauzând cancer, în plus se lipeşte de ADN şi îl deteriorează. •

Poloniul

Poloniul este o substanţă radioactivă rară care emite un tip de radiaţii foarte dăunătoare organismului (radiaţii-alfa). Fumul de ţigară conţine urme de poloniu, ce se depun în căile respiratorii şi emit radiaţii direct către celulele învecinate. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

30

•

Formaldehida

Formaldehida este o substanţă chimică folosită să omoare bacteriile şi să conserve corpurile moarte. Este direct responsabilă de bolile de la nivelul plămânilor şi căilor respiratorii. Extrem de nocivă, chiar şi în cantităţi mici provoacă cancer. În locurile în care se fumează se găseşte de trei ori mai multă formaldehidă. Această substanţă cauzează cancer ale căilor nazale. •

1,3-Butadienă BDE

1,3 Butadiena utilizată în fabricarea cauciucului, este cea mai toxică substanţă, prezentă şi în fumul de ţigară şi prezintă riscul cel mai ridicat de a induce cancer. •

Hidrocarburi poliaromatice Cauzează cancer la nivelul plămânilor, pielii şi vezicii, şi distruge secvenţele de ADN.

•

Acroleina

Acroleina este un gaz cu miros iritant, este una din otrăvurile cele mai abundente din fumul de ţigară. Distruge secvenţele de ADN şi cauzează cancer pulmonar. •

N-nitrozaminele

N-nitrozaminele din tutunul fumat, prizat sau mestecat sunt înalt carcinogene, producând tumori pulmonare, ale cavităţii bucale, esofagului, pancreasului şi ficatului.

•

Metale - Nichel, Cobalt, Beriliu

Inhalarea acestor metale din fumul de ţigară face ca riscul la care este expus organismul să fie imens. În acest mod sunt uşor asimilate de plămâni unde provoacă distrugerea ADN-ului. Toate aceste substanţe sunt calificate ca agenţi cancerigeni.

3.2.4.1 Studii şi cercetări cu privire la apariţia cancerului cauzată de tutun Tutunul este deci, principala cauză a unei boli deosebit de grave: cancerul. Pentru jumătate din cele 26 de tipuri de cancer existente principala cauză este fumatul: cancer de plămâni, esofag, laringe, faringe, cavitatea bucală, pancreas, vezică, cavitatea nazală şi sinusuri, stomac, ficat, rinichi, cervix şi sânge (leucemie). Cercetările efectuate în mod repetat asupra modului în care nicotina acţionează asupra fumătorilor pasivi, au prezentat dovezi solide: inhalarea fumului de ţigară provoacă moarte prematură datorată bolilor de inimă şi a cancerului, în special în cazul celor care deja suferă de afecţiuni cardiace sau respiratorii. Riscul de dezvoltare a unor afecţiuni respiratorii sau cardiovasculare creşte cu 20-30% pentru nefumătorii adulţi expuşi la fumul de ţigară. Expunerea la fumul de ţigară cauzează şi Sindromul Morţii Infantile Subite la copiii ale căror mame au inhalat fum de ţigară în timpul sarcinii sau copiii care trăiesc într-un mediu în care se fumează.


31

Armele antitutun Sunt multe motivele pentru care mulţi nu renunţăm la fumat: - comoditatea; - convingerea că nu putem; - ideea că o persoană cu o ţigară între degete este mai interesantă în societate; - credem că dacă fumăm reuşim să ne debarasăm de anumite ticuri precum rosul unghiilor sau anumite gesturi reflexe. Substanţele nicotinice Sub formă de gumă de mestecat, plasturi, inhalatoare sau comprimate de supt, ele permit menţinerea unui anumit nivel de nicotină în sânge, pentru reducerea sa progresivă. Medicamentele Este vorba în principal despre un tratament oral fără nicotină care acţionează la nivelul sistemului nervos central. Ajutorul psihologic Constă în ajutorul acordat de către prieteni, familie, anturaj. Metodele psihologice constau în modificarea ideilor, gândurilor şi sentimentelor negative care perturbă un subiect, pentru transformarea acestora în gânduri şi idei pozitive. Autohipnoza Subconştientul, denumit şi supraconştient, este cel care dă comanda creierului uman să execute sau nu anumite acţiuni. La fel, el preia gândurile noastre (pozitive sau/şi negative) şi le transferă în creier. Spre exemplu, printr-o comandă dată creierului de către subconştient, se poate modifica ritmul cardiac, se poate dezvolta o maladie de care ne este teamă (şi care persistă la nivel de subconştient) şi multe altele. În cazul tabagismului, dependenţa de aceasta se poate înlătura prin comenzi ferme date subconştientului, care la rândul său le va preda spre prelucrare creierului. Pentru aceasta, subiectul trebuie să stea într-o poziţie de relaxare (culcat cu faţa în sus sau în şezut pe un scaun cu spătar şi coloana vertebrală perfect dreaptă) şi să-şi inducă anumite comenzi pentru ca întregul său corp fizic să intre într-o stare de relaxare, după care încep comenzile ferme date creierului. Această tehnică induce subiectul, prin tehnici specifice de sugestie, în starea de somn artificial, între veghe şi somnul real, într-o stare de receptivitate, iar astfel se poate forţa verbal gândirea sa în sensul dezgustului faţă de tutun.

3.2.5 Expunerea excesivă la soare Pe lângă efectele sale benefice, soarele poate deveni un duşman al sănătăţii noastre în cazul în care nu ştim să ne folosim de el. Expunerea îndelungată constituie un factor major în apariţia cancerului de piele, mai ales în rândurile persoanelor care au un ten mai deschis. Medicii dermatologi susţin faptul că arsurile provocate de soare distrug ţesuturile sănătoase, iar arsurile repetate pot cauza afecţiuni ireversibile. Expunerea îndelungată la soare poate cauza cancer de piele şi duce la îmbătrânirea prematură a pielii. Cu toate acestea, însă, razele soarelui, în cantitate echilibrată, pot fi şi benefice organismului. Astfel, acestea distrug microbii de pe anumite lucruri care, de obicei, sunt aerisite la soare. Asupra pielii, expunerea la soare, într-o măsură moderată, conferă tenului un aspect mult mai fin, elasticitate şi sănătate, tenul uşor bronzat, fiind mai rezistent la infecţii. Combinată cu exerciţiul fizic, expunerea la soare constituie un factor destul de important în tratarea depresiilor acute şi cronice. Sub acţiunea razelor solare, corpul produce vitamina D, care ajută la absorbţia calciului, contribuind astfel la prevenirea rahitismului la copii şi adulţi, dar şi la prevenirea osteoporozei. De asemenea, expunerea la soare, fără a face excese şi respectând orele Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

32

indicate de medicii dermatologi, întăreşte sistemul imunitar, alină durerile provocate de artrită şi ameliorează simptomele sindromului premenstrual. Majoritatea testelor efectuate de către medici au demonstrat faptul că există situaţii, destul de frecvente, în care razele soarelui ajută la scăderea nivelului de colesterol din sânge. În cazul în care nu se respectă sfaturile medicilor, expunerea îndelungată la soare constituie un factor major în apariţia cancerului de piele, mai ales în rândurile persoanelor care au un ten mai deschis. Medicii dermatologi susţin faptul că arsurile provocate de soare distrug ţesuturile sănătoase, iar arsurile repetate pot cauza afecţiuni ireversibile, distrugând, în mod gradat, glandele sebacee şi reducând elasticitatea pielii, determinând astfel îmbătrânirea ei prematură. Ţinând cont de toate aceste lucruri, indicat este să ţinem cont de recomandările medicilor dermatologi şi să respectăm indicaţiile acestora referitoare la orele benefice expunerii la soare. Astfel, cea mai bună perioadă de a face plajă începe din jurul orei 16.00, evitându-se astfel insolaţiile şi arsurile pielii.

3.2.6 Gazele de eşapament În funcţie de înălţimea furnalelor şi de condiţiile atmosferice, gazele de eşapament provenind din focare şi din circulaţie se propagă local sau la distanţe medii. Substanţele provenind de la uzine se propagă în funcţie de modul în care sunt transportate, pe distanţe mari. Echilibrul natural al gazelor atmosferice este ameninţat de activitatea omului. Aceste pericole ar fi efectul smog-ul oraşelor, ploile acide, subţierea stratului de ozon, poluarea aerului, efectul de seră şi încălzirea globală. Activităţile umane produc o mare poluare, zilnic. Gazele de eşapament emanate de milioane de maşini în întreaga lume, împreună cu fumul şi gazele industriale, aduc în atmosferă diferiţi agenţi poluanţi. Stratul gros de agenţi poluanţi eliberaţi de un oraş mare poate crea o ceaţă sufocantă, mai ales când nu există vânturi care să împrăştie poluanţii. Gazele acide care ies din coşurile fabricilor şi din autovehicule se amestecă cu precipitaţiile, rezultând ploi acide care distrug clădiri şi păduri şi omoară peştii. Unii agenţi poluanţi ajung în stratosferă, distrugând ozonul natural care protejează animalele şi plantele împotriva razelor nocive ultraviolete ale soarelui. Compoziţia gazelor de eşapament În gazele de eşapament se formează compuşi toxici precum: a) CO - monoxidul de carbon; b) CHx - hidrocarburi; c) SO - dioxidul de sulf; d) Nox - oxizii de azot. Monoxidul de carbon care se elimină la funţionarea motorului în regim staţionar sau la ambalarea acestuia. Monoxidul de carbon este toxic, dar în condiţii atmosferice se leagă repede cu oxigenul atmosferic şi formează CO2. CHx şi oxizii toxici emişi în atmosferă participă la aşa-numitul efect de seră. Aditivii din combustibili se sedimentează pe suprafaţa solului, ca apoi, prin hrană, să se depoziteze în organism. Hidrocarburile care se formează la arderea incompletă, atunci când frontul de ardere este suprimat în unele sectoare ale camerei de ardere a motorului rece. Un amestec sărac sau prea bogat măresc emisiile de hidrocarburi.


33

3.2.7 Efectele distrugerii stratului de ozon Ozonul (03) este un gaz având molecula formată din trei atomi de oxigen. Este situat în straturile superioare ale atmosferei la altitudini de peste 10-50 km, având o concentraţie maximă la circa 30 km. Se estimează că la ora actuală există circa 3 miliarde de tone de ozon. Dacă tot ozonul ar fi concentrat în formă pură atunci ar avea un strat în jurul pământului doar de 3 mm. Misiunea principală a ozonului în straturile superioare ale atmosferei este de a proteja Terra de razele ultravilolete ale soarelui. De-a lungul timpului viaţa vegetală de pe pământ s-a adaptat la un anumit nivel de radiaţii UV. Sporirea cantităţii de radiaţie poate provoca distrugerea treptată a lumii vii. Stratul de ozon este o regiune a atmosferei de la 19 până la 48 km altitudine. Concentraţia maximă de ozon de până la 10 părţi pe milion are loc în stratul de ozon. Aşadar ozonul se formează prin acţiunea razelor solare asupra oxigenului. Această acţiune are loc de câteva milioane de ani, dar compuşii naturali de azot din atmosferă se pare că au menţinut concentraţia de ozon la un nivel stabil. În straturile de jos ale atmosferei ozonul are un rol distrugător, el atacă celulele plantelor prin inhibiţia fotosintezei, intensifică procesele nocive ale smogului. Concentraţii ridicate la nivelul solului sunt periculoase şi pot provoca boli pulmonare. Cu toate acestea însă, datorită faptului că stratul de ozon din atmosferă protejează viaţa pe Pământ de radiaţiile solare, acesta este de o importanţă critică. De aceea, în anul 1985 oamenii de ştiinţă au publicat un raport în care se menţiona că începând din anii ’70, produsele chimice numite cloro-fluoro-carburi folosite îndelung ca refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli sunt o posibilă ameninţare a stratului de ozon. Eliberate în atmosferă, aceste chimicale se ridică şi sunt descompuse de lumina solară, clorul reacţionând şi distrugând moleculele de ozon – până la 100.000 de molecule de ozon la o singură moleculă de C.F.C. O cauză majoră a dispariţiei ozonului conform părerii multor specialişti se datorează: - rachetelor cosmice; de exemplu o rachetă cosmică cu utilizare multiplă ( gen Shuttle) elimină până la 190 tone de clorură de hidrogen, distrugător activ al statului de ozon. - aviaţiei supersonice; gazele avioanelor conţin oxizi ai azotului; in această cauză folosirea acestor tipuri de compuşi chimici a fost parţial interzisă în Statele Unite şi nu numai. - halocarburilor bromurate ca şi oxizii de azot din îngrăşăminte, pot de asemenea ataca stratul de ozon. Distrugerea stratului de ozon ar putea cauza creşterea numărului de cancer de piele şi a cataractelor, distrugerea de anumite culturi, a planctonului şi creşterea cantităţii de dioxid de carbon datorită scăderii vegetaţiei. Influenţa radiaţiei UV asupra organismului uman este bine studiată. Reducerea nivelului de ozon cu un procent duce la apariţia a peste 10 000 cazuri de cancer ale pielii. Subţierea stratului de ozon pune în pericol existenţa omenirii. De aceea în 1985 a fost format - Comitetul de Coordonare pentru protecţia stratului de ozon. Au fost luate măsuri drastice, până la interzicerea folosirii freonului şi a altor agenţi. Măsurile întreprinse au permis încetinirea ritmului de progresare a găurilor de ozon, dar nu au oprit definitiv procesul. •

Ploile acide

Ploaia acidă este un tip de poluare atmosferică, formată când oxizii de sulf şi cei de azot se combină cu vaporii de apă din atmosferă, rezultând acizi sulfurici şi acizi azotici, care pot fi transportaţi la distanţe mari de locul originar producerii, şi care pot precipita sub formă de ploaie. Între interacţiunile sale dăunătoare se numără: erodarea structurilor, distrugerea culturilor agricole şi a plantaţiilor forestiere, ameninţarea speciilor de animale terestre dar şi acvatice, deoarece puţine specii pot rezista unor astfel de condiţii, deci în general distrugerea ecosistemelor. Emisiile industriale au fost învinuite ca fiind cauza majoră a formării ploii acide. Datorită faptului că reacţiile chimice ce decurg în cadrul formării ploii acide sunt complexe şi încă puţin înţelese, industriile au tendinţa să ia măsuri împotriva ridicării gradului de poluare a acestora, şi de Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

34

asemenea s-a încercat strângerea fondurilor necesare studiilor fenomenului, fonduri pe care guvernele statelor în cauză şi-au asumat răspunderea să le suporte. •

Efectele dăunatoare ale poluării asupra sănătăţii oamenilor

Poluarea aerului exercită o acţiune negativă asupra sănătăţii omului, cauzând diverse boli ale căilor respiratorii (faringita, pneumonia, bronşita, emfizemul, tuberculoza). Fluorurile, compuşii de plumb, oxizii de azot, sulful, carbonul, hidrocarburile policiclice cancerigene etc. influenţează considerabil sănătatea omului. În orasele cu număr mare de automobile s-a observat creşterea sesizabilă a numărului de îmbolnăviri de cancer. Din punct de vedere al igienei, aerul influenţează sănătatea atât prin compoziţia sa chimică, cât şi prin proprietăţile sale fizice (temperatură, umiditate, curenţi de aer, radiaţii, presiune). În ceea ce priveşte compoziţia chimică distingem influenţa exercitată asupra sănătăţii de variaţii în concentraţia componenţilor normali, cât şi acţiunea pe care o exercită prezenţa în aer a unor compuşi străini. Efectele directe sunt reprezentate de modificările care apar în starea de sănătate a populaţiei ca urmare a expunerii la agenţi poluanţi. Aceste modificări se pot traduce în ordinea gravitaţiei prin: creşterea mortalităţii, creşterea morbidităţii, apariţia unor simptome sau modificări fizio-patologice, apariţia unor modificări fiziologice directe şi/sau încărcarea organismului cu agentul sau agenţii poluanţi. Efectele de lungă durată sunt caracterizate prin apariţia unor fenomene patologice în urma expunerii prelungite la poluanţii atmosferici. Aceste efecte pot fi rezultatul acumulării poluanţilor în organism, în situaţia poluanţilor cumulativi (Pb, F etc.), până când încărcarea atinge pragul toxic. Modificările patologice pot fi determinate de asemenea de impactul repetat al agentului nociv asupra anumitor organe sau sisteme. Efectele de lungă durată apar după intervale lungi de timp de expunere care pot fi de ani sau chiar de zeci de ani. Manifestările patologice pot îmbrăca aspecte specifice poluanţilor (intoxicaţii cronice, fenomene algerice, efecte carcinogene, mutagene şi teratogene) sau pot fi caracterizate prin apariţia unor îmbolnăviri cu etimologie multiplă, în care poluanţii să reprezinte unul dintre agenţii etimologici determinanţi sau agravanţi (boli respiratorii acute şi cronice, anemii etc.). Poluanţii iritanţi realizează efecte iritative asupra mucoasei oculare şi îndeosebi asupra aparatului respirator. În această grupă intră pulberile netoxice, precum şi o sumă de gaze şi vapori ca bioxidul de sulf, bioxidul de azot, ozonul şi substanţele oxidante, clorul, amoniacul etc. Poluarea iritantă constitue cea mai răspândită dintre tipurile de poluare, rezultând în primul rând din procesele de ardere a combustibilului, dar şi de celelalte surse de poluări. Poluanţii alergenici din atmosferă Este cazul poluanţilor naturali (polen, fungi, insecte) precum şi a prafului din casă, responsabili de un număr foarte mare de alergii respiratorii sau cutanate. Pe lângă acestea se adaugă poluanţii proveniţi din surse artificiale – în special industriale – care pot emite în atmosferă o sumă de alergeni compleţi sau incompleţi. Pe primul loc din acest punct de vedere, se găseşte industria chimică (industria maselor plastice, industria farmaceutică, fabricile de insecticide etc.). Poluanţii atmosferici cancerigeni Nu se poate estima rolul poluanţilor atmosferici ca factori etiologici ai cancerului, totusi creşterea frecvenţei cancerului, îndeosebi în mediul urban, a impus luarea în considerare şi a poluanţilor atmosferici ca agenţi cauzali posibili, cu atât mai mult cu cât în zonele poluate au fost identificate în aer substanţe carcinogene. Pesticidele Studiile efectuate pe animale au evidenţiat faptul că expunerea la pesticide favorizează apariţia cancerului mamar şi dezvoltarea tumorilor. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

35

Materialele plastice Substanţele chimice care se găsesc în materialele plastice pot exercita un efect potenţial negativ asupra hormonilor. Nonifenolul constituie un agent asemănător estrogenului întâlnit în mod obişnuit în materialele plastice. Este folosit în produse cum ar fi spermicidele din prezervative şi gelurile folosite pentru diafragme. Mulţi detergenţi şi produse de igienă conţin nonifenol. Având în vedere toate aceste lucruri, ar fi indicat să limităm contactul alimentelor, în special a celor ce conţin grăsimi, cu materialele plastice.

3.2.8 Legătura dintre scăderea imunităţii şi apariţia cancerului Scăderea imunităţii duce la diminuarea reacţiilor de apărare împotriva anormalităţilor de orice fel. Fenomenul îşi are originea în general în focarele de infecţii (carii şi granuloame dentare, sinuzită, prostatite, metroanexite, nefrite, laringite, reumatism ş.a.) netratate la timp sau incorect tratate, în intoxicaţiile cronice, în insuficienţa oxigenare a ţesuturilor, precum şi în sedentarism, predispoziţii genetice ş.a. Avem nevoie să ne întărim imunitatea, în condiţiile în care alimentaţia este de cele mai multe ori dezechilibrată, iar viaţa este din ce în ce mai stresantă. O dată cu scăderea imunităţii, ne pierdem sănătatea, putând face multe complicaţii în organism. Sistemul imunitar este un complex uluitor de mecanime care reglează neîntrerupt starea noastră de sănătate şi ne apără continuu împotriva influenţelor ostile din exterior. Agresiunile asupra corpului nostru sunt de multiple feluri şi în fiecare secundă, sistemul nostru imunitar este solicitat să rezolve câte o problemă. Componentele sistemului imunitar se află într-o comunicare permanentă asigurată de un fel de inteligenţă celulară alcătuită din sisteme super sofisticate de transmisie a mesajelor pe cale chimică şi electrică. Se manifestă ca un “al doilea creier” care orchestrează supravieţuirea întregului organism, într-o corelare perfectă cu sistemul cerebral. 4

3.2.9

Cauzele psihologice ale cancerului

Cancerul se poate declanşa şi din cauza emoţiilor refulate, a resentimentelor profunde şi de lungă durată, în raport cu ceva sau cu o situaţie care vă perturbă şi faţă de care, nu v-aţi exprimat niciodată adevăratele sentimente. Cancerul se mai poate declanşa rapid ca urmare a unui şoc de natură emoţională (divorţ, pierderea locului de muncă, pierderea unei persoane dragi etc.). De asemenea, rănile emoţionale vechi şi adânci, ură, imposibilitatea de a ierta propria persoană sau pe alţii, remuşcările, tristeţea profundă, suferinţa îndelungată după cineva care a murit sau a plecat din anturajul persoanei, secretele care apasă conştiinţa, închiderea emoţională, durerea îngozitoare în suflet, depresia, stările de nervozitate, resentimentele puternice faţă de cineva, ostilitatea pot fi generatoare de cancer, dacă sunt foarte puternice şi se menţin pe o perioadă mai îndelungată.

4

http://www.tratamente.ca/despre-sistemul-imunitar


36

Stresul psihologic Rolul stresului în dezvoltarea cancerului este foarte mult discutat. Există informaţii că tensiunea psihică poate juca un rol în debutul cancerului la anumite persoane ce pot fi predispuse să dezvolte această maladie. Alţi cercetatori, de la Centrul de Oncologie din New York, au concluzionat că stările şi trăsăturile psihologice pot afecta transformarea celulelor normale în celule canceroase. Ei au identificat trei tipuri de factori de risc: stresul; trăsăturile de personalitate (sau stilurile de soluşionare) şi obiceiurile ( fumatul, consumul de alcool). Este cu totul acceptat ca odată ce individul este diagnosticat ca având cancer, starea emoţională a acestuia se va constitui într-unul din factorii ce determină reuşita tratamentului. Registrele medicale conţin nenumărate rapoarte ale pacienţilor care consideră că o vor lua de la început sau au descoperit ceva pentru care să trăiască şi au ajuns în remisie (stare în care simptomatologia dispare) ori s-au refăcut complet. În alte cazuri, la acei pacienţi care erau în remisie, traumele emoţionale severe au fost asociate cu reapariţia cancerului. Bolile infecţioase şi sistemul imunitar Prin alterarea sistemului nervos şi a celui hormonal, stresul persistent creează într-un fel climatul fertil pentru maladie. Nu se cunoaşte mecanismul exact. Stresul poate avea un efect direct asupra sistemului imunitar - grup de mecanisme din organism ce lucrează laolaltă pentru a lupta cu infecţia - prin reducerea capacităţii sale de funcţionare eficientă. De asemenea, stresul poate acţiona în manieră indirectă asupra rezistenţei organismului la infecţie. Dacă persoana are o alimentaţie săracă îşi neglijează întreţinerea fizică, nu doarme, fumează sau bea prea mult sau manifestă o conduită prin care îşi poate periclita sănătatea. Persoanele care au înregistrat stres psihologic pe termen lung ca rezultat al evenimentelor stresante în viaţă, tind să manifeste modificări imunologice ce pot conduce la infecţii cât şi la maladii maligne. Chiar dacă cineva s-a îmbolnăvit, evoluţia bolii depinde totuşi de agenţii vătămători la care persoana a fost expusă şi de starea de sănătate a persoanei înainte de evenimentul de viaţă stresor. Stările de panică sau sentimentele negative, de supărare, pot provoca secreţia în exces a noradrenalinei (cunoscută ca hormonul „luptă sau fugi”) şi a cortizonului. Aceşti hormoni pregătesc corpul pentru un răspuns la o potenţială rănire, în parte chiar prin stimularea factorilor ce favorizează inflamaţia, ca element necesar pentru repararea ţesuturilor. În acelaşi timp aceşti hormoni acţionează şi ca fertilizatori pentru tumorile canceroase, latente sau deja formate. Stresul poate favoriza cancerul mai ales prin diminuarea reacţiilor de apărare a organismului (datorită creşterii secreţiei de corticosteroizi), dar şi prin accelerarea proceselor oxidative. Stresul generează şi o serie de tulburări psihosomatice – intensificarea metabolismului, sporirea cantităţii de radicali liberi, creşterea trigliceridelor, colesterolului şi lipidelor sanguine, gastrite şi ulcer gastro-duodenal, hipertensiune arterială, ateroscleroză, cardiopatie ischemică, accidente vasculare ş.a. – care la rândul lor pot constitui teren propice apariţiei cancerului. Celulele imunitare încep să elimine proteine inflamatorii care, dacă sunt eliminate în cantităţi mici, pot grăbi vindecarea dar care, produse în exces, distrug ţesuturi în întreg organismul crescând riscul apariţiei cancerului.


37

Dr. Hamer a stabilit că originea bolilor este în creier, “orice boală este cauzată de un şoc emoâţional care surprinde individul total nepregătit”.5

3.2.10 Cauzele răspândirii cancerului pe glob Mulţi cercetători susţin că cel mai frecvent, cancerul se datorează unor influenţe externe ce intervin pe parcursul vieţii. Aproximativ 90% din cazurile acestei maladii sunt legate de factorii din mediul înconjurător (agenţi naturali, chimici, fizici, bacteriologici, componente din alimentaţie etc.) şi a modului lui de viaţă. În răspândirea lui pe Terra, omul va duce cu el, pretutindeni, şi acele maladii pe care le poartă sau de care va suferi. Printre acestea va fi şi cancerul, legat de acele cauze pe care le va întâlni sau se vor ivi odată cu viaţa, de-a lungul vremii, cauze ce vor determina apariţia lui. Prezenţa şi frecvenţa cancerului sunt constatate astazi într-un cadru geografic extins peste tot unde fiinţa umană este legată de factorii demografici, climaterici, sociali şi economici, dar şi de risc profesional, ai modului de viaţă, ai obiceiurilor şi tradiţiilor etc, ce impun multitudinea, diversitatea şi variabilitatea cauzelor, mărind continuu amploarea acestor constatări. Legat de specificitatea factorilor, aceştia acţionează şi determină, tot aşa de diferit, numărul de cazuri noi sau de decese. În ţările din Europa occidentală, ca şi în celelalte ţări industrializate din lume (Canada, SUA, Noua Zeelanda etc), cancerul reprezintă 35% din mortalitatea generală, la om, după maladiile cardiovasculare. După ultimele estimări, în lume, în decesele datorate cancerului, la ambele sexe, locul principal îl ocupă cancerul plămânului, apoi cancerul colonului şi rectului, urmate, la bărbaţi, de cel al prostatei şi, la femei, de cel al glandei mamare.Cancerul, însă, nu este prezent numai la om, ci în tot regnul animal. Unele animale fac rar această boală (de exemplu, caprinele) sau unele specii de peşti (de exemplu, rechinii). Uneori, temperatura, factorii mecanici sau agenţii mutageni pot determina ţesutul vegetal să reacţioneze anormal, anarhic, într-un mod apropiat ţesutului animal, unde diferenţierea şi depolarizarea celulelor vor face ca ţesutul respectiv să ia o formă pseudotumorală. Materia vie este supusă continu unor eventuale degradări şi transformări, fie ea celulară, singulară sau în cadrul unui organism superior, pluricelular organizat, animal sau vegetal, supus unor diverse agresiuni, ce trebuie să se adapteze şi, astfel, să treacă printr-un proces de schimbări gradate pe o durată lungă de timp, proces ce caracterizează evoluţia speciilor (Ch. Darwin, 1859). Lupta pentru existenţă şi supravieţuire astfel declanşată, a obligat specia umană, dar şi alte fiinţe, să migreze pentru găsirea unui alt mediu ambiant. Diferiţi factori au impus organismelor respective să se adapteze, să se modifice sau chiar să dispară. În cadrul legii nescrise a evoluţiei speciilor, a organismelor vii este unanim admis, că adaptările acestora faţă de efectele produse de agresori, cum sunt modificările funcţionale, morfologice şi morfopatologice, au apărut continuu pe parcursul vieţii şi au evoluat odată cu ea. 5

http://relaxare.wordpress.com/autovindecare


38

Cancerul rămâne, în intimitatea lui fiziologic-organizatoare, numai la stadiul celular. El nu are energia biologică specifică şi nici programarea genetică codificată necesară pentru finalizarea şi organizarea ţesuturilor, sistemelor sau organelor. El rămâne, pur şi simplu, o colonie celulară de diferite mărimi şi forme pe care le poate lua în detrimentul ţesutului în care a apărut şi se dezoltă. În acest fel, va rămâne dependent de participarea organismului la susţinerea existenţei sale şi se va supune, în acest scop, unor anumite norme şi legi de convieţuire ale gazdei, dar, va rămâne anarhic şi independent, în dezvoltarea sa pe teritoriul acesteia. Dacă el apare ca o tumoră, aceasta nu este altceva decât o falsă imagine a unei populări formate reprezentativ din celule canceroase libere şi autonome, care, cu ajutorul gazdei, ce furnizează textura structurală a acestei tumori, prin vase sanguine, limfatice, fibre (colagen, fibronectine etc.) şi unele celule din mezenchim, îi va da aparenţa unui ţesut propriu. Este, de fapt, o reacţie nespecifică din partea ţesutului şi a organului în care a apărut, ca în oricare situaţie, cum este şi cea faţă de un corp străin inert, bacterii, paraziţi etc. Cancerul se instalează atunci când organismele, respectiv ţesuturile şi celulele lor, nu au mai putut face faţă agresiunii agenţilor din mediu, trebuind să producă o adaptare, o modificare, fie ea chiar malignă. Mutaţia a devenit o armă biologică majoră, elementul preponderent al acestei modificări, prin care este posibilă o adaptare a naturii de o asemenea dimensiune şi, astfel, impulsul la variabilitatea genetică va realiza selecţia, valoarea noului fenotip, a celui mai bine adaptat, realizare ce apare în lupta pentru existenţă. Diverşi "agresori" determină variabilitatea în răspândirea cancerului. În fiecare zi, în fiecare moment, fiinţa umană poate fi ţinta multiplelor agresiuni ale mediului înconjurător. Agenţii agresori pot ajunge în contact cu organismul, direct, prin aerul poluat pe care-l inspirăm, ori prin apa pe care o bem. Aceasta poate conţine substanţe nocive "antrenate" din solul cu care este în contact permanent, cantitate, uneori, peste concentraţia admisă de normele de igienă. La acestea se adaugă şi radioactivitatea radiaţiilor cosmice, ce scaldă materia şi mediul în care trăim. Alte moduri de agresiune le putem remarca şi prin existenţa altor agenţi patogeni de tip parazitar, microbian sau viral cu care putem fi în contact, ca şi a unor elemente şi substanţe toxice cu care, uneori, suntem confruntaţi în activitatea noastră profesională sau în viaţa de zi cu zi. Acestea continuă să schimbe sau să degradeze şi astăzi aspectele bune, tradiţionale sau să le modifice, odată cu evoluţia complexă a societăţii noastre. Toate aceste agresiuni, conduc individul pe calea unor numeroase riscuri, ori a supunerii la abuzuri de tot felul sau la alte modificări ale stării de sănătate. Una dintre cele mai importante cauze de risc în cancer, o poate reprezenta, de asemenea, modul nostru de alimentaţie zilnică, prin consumul tolerant al unor componente nocive, nealimentare ce le poate conţine aceasta. În plus, o alimentaţie dezechilibrată, mai ales privind proporţia sau cantitatea elementelor sale naturale de bază, ce trebuie să le conţină o nutriţie corectă, ori prin lipsa unora din ele, ce pot fi de importantă esenţială, contribuie la continua creştere a acestui risc. Mulţi din aceşti factori agresori pot fi cauza producerii şi a altor boli. Dacă cercetăm toate statisticile mondiale, vedem că acest fenomen de creştere este, la prima vedere, o realitate.


39

De asemenea, în fiecare an, mortalitatea prin cancer creşte în fiecare regiune şi în fiecare ţară. Ea este legată, desigur, de mărirea numărului de noi cazuri de cancer, care la rândul ei, este determinată de apariţia a noi factori nocivi de cancerizare ce se abat asupra populaţiei din societatea noastră de astazi.

3.3 Legătura dintre cancer şi alimentaţie Multe rezultate subliniază rolul unor alimente sau factori alimentari în diminuarea acestui tip de boli. Ipoteza unei relaţii între alimentaţie şi cancer a fost avansată mai întâi pe baza câtorva observaţii clinice efectuate la sfârşitul anilor 1930, apoi pe baza unor cercetări realizate pe animale. Consumul excesiv de carne, în decursul ultimilor cincizeci de ani, stă la originea unei creşteri a incidenţei acestor boli, care reprezintă primele două cauze de deces în rândul naţiunilor industrializate. Produsele de carne în SUA conţin în general, cantităţi mari de grăsimi şi toxine liposolubile (pesticide, ierbicide). Consumul excesiv de carbohidraţi/zahăr – Se consideră că zahărul şi făina albă au efect negativ nemijlocit asupra dezvoltării cancerului, anulând chiar efectul benefic al alimentelor protectoare cum este fibra vegetală. Când se consumă zahăr, sau produse pe bază de zahăr, organismul produce insulină, iar excesul de insulină promovează cancerul mamar la fel ca şi estrogenul. Zahărul şi produsele pe bază de zahăr au o capacitate remarcabilă de debilitare a sistemului imunitar. Fenomenul începe la 30 de minute după ingerarea zahărului, şi se poate menţine 5 ore. Consumul excesiv de alimente cu conţinut de fier. Multe din cazurile de cancer actuale în SUA ar putea fi datorate unui consum excesiv de carne de vită (sursă foarte bogata în fier). Nu se ştie clar dacă fierul sau grăsimea de vacă (contaminată de antibiotice şi hormoni) promovează dezvoltarea tumorilor, dar excesul de fier generează cu certitudine un mare volum de radicali liberi distrugători. Consumul excesiv de alcool. Alcoolul (inclusiv bere) tumori prin inhibarea unor componente ale sistemului imunitar.

poate accelera dezvoltarea unei

Consumul excesiv de cafeină. Mai ales în cafea, ceai (excluzând ceaiul de plante), produse cola şi ciocolată. Prin excesiv înţelegem peste 3 cafele pe zi. Cafeina poate afecta structura genetică şi poate submina mecanismele normale de corecţie la nivelul ADN.

3.3.1

Toxicitatea intestinală

Situaţia apare când intestinele devin supraîncărcate şi intoxicate, în funcţie de ce mâncăm, şi în funcţie de modul în care eliminăm deşeurile de digestie. Se creează o stare de toxicitate în organism şi incapacitate de a mai absorbi nutrienţii necesari menţinerii stării de sănătate. Tranzitul intestinal al multor persoane atinge recordul de 50-70 ore în prezent, ceea ce înseamnă că scaunul are timp să intre în descompunere, micro-organismele dăunătoare au timp să prolifereze, iar toxinele au timp să se dezvote şi să otrăvească ţesuturile. Alimentele care produc secreţii de mucus (lactate, ouă, carne) aduc o contribuţie substanţială la încetinirea tranzitului intestinal. În urma ingerării acestor alimente (şi mai ales, însoţite de produse din făină), un strat mucoidal se formează Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

40

pe pereţii interiori ai intestinelor. Acest strat blochează absorbţia în sânge a substanţelor nutritive de bază, şi oferă un mediu ideal de proliferare a bacteriilor, ciupercilor, drojdiilor şi paraziţilor. Acest scenariu creează condiţia de disbioză (dezechilibru în flora intestinala conţinutul intestinului se descompune), generând compuşi chimici vătămători. Mari cercetători în domeniul medical, precum dr. Bernard Jensen, Kellog, Andersen, în urma a zeci de ani de terapii de vindecare a organismului prin curăţirea intestinelor, au ajuns la concluzia că până la 80% din imunitatea organismului se datorează colonului. Colonul este deci un organ important al corpului nostru, cel mai important în ceea ce priveşte epurarea organismului. Colonul mai are şi un rol important în absorbţia fluidelor, electroliţilor şi vitaminelor esenţiale, dintre care unele se sintetizează la nivelul colonului. Când funcţiile lui se deregleazǎ sau se încetinesc, se altereazǎ nu numai capacitatea lui de a elimina reziduurile, dar se distruge şi atmosfera bacteriană normală de la acest nivel. Acest fenomen se numeşte disbiozǎ şi, odatǎ instalat, poate influenţa negativ activitatea multor aparate şi sisteme din organism. Concluzia la care a ajuns Doctorul Bernard Jensen6 este că intestinul gros este primul organ pe care trebuie să îl îngrijim în mod invariabil, înainte de a se produce efectiv o vindecare la nivelul întregului organism. Terapia depurativǎ reprezentată de dieta de detoxifiere, deseori este asociatǎ cu hidrocolonoterapia si constǎ într-o tehnică terapeutică în scopul depurării sistemului imunitar intestinal, acest efect obţinându-se prin intermediul unei spălări controlate a segmentului distal al colonului. Potrivit conceptiei ayurvedice, bolile apar atunci când se acumulează în organism diferite substanţe toxice, nocive: virusuri, bacterii, resturi de medicamente, metale grele, alimente modificate genetic etc.

3.4 Simptomele cancerului Simptomatologia cancerului debutează cu o stare de slăbiciune generală, cu pierderea energiei şi a vigorii, cu senzaţie de oboseală şi epuizare. Între simptomatologia precoce şi diagnosticul efectiv al cancerului pot trece ani, săptămâni, sau doar zile; uneori diagnosticarea cancerului este posibilă de la prima consultaţie. Este foarte important ca medicul să informeze pacientul asupra gravităţii bolii chiar de la început, sau după primele semne de ameliorare. Pot fi semne ale bolii: - o rană care nu se vindecă; - hemoragie sau scurgere neobişnuită; - întărirea sau umflarea unei mici zone la nivelul sânului sau în orice parte a corpului; - greutate în ingerare sau înghiţire; - modificarea evidentă a unui neg sau a unei pete; - tuse sau răguşeală persistentă; - modificări ale comportării obişnuite ale intestinului stomacului, vezicii urinare, lipsa poftei de mâncare cu stare de slăbiciune.

6

http://www.detox.net.au/articles/detox/bernard-jensen-the-father-of-modern-detox.html


41

3.5 Ereditatea şi importanţa depistării cancerului Metabolismul unui individ este determinat în principal de patrimoniul său genetic. Depistarea nu ne pune complet la adăpost, însă permite detectarea mai din timp a cancerelor, sporind astfel şansele de vindecare. Cu cât diagnosticul este mai precoce, cu atât tratamentele sunt mai uşoare şi şansele de vindecare sunt mai mari.

3.6 Rolul sistemului imunitar Este acela de a identifica şi elimina orice agresiune internă şi externă (intelligent destruction – diatrugere inteligentă), de a distinge perfect între ceea ce este propriu organismului şi ceea ce îi este străin şi de a acţiona ca atare. Toate elementele sistemului imunitar conlucrează într-o coordonare perfectă a unui mecanism infinit mai subtil decât suma părţilor sale componente. Sistemul nostru limfatic include componente esenţiale ale sistemului de apărare. Limfa este un lichid apos care umple spaţiile dintre ţesuturi şi are o structură asemanătoare plasmei din sânge. Se prezintă o reţea vastă de canale colectoare (vase limfatice) cu misiunea de a drena deşeurile şi rezidurile deversate din „bucătăria” şi „baia” fiecărei celule a organismului; este un fel de „gunoier” al corpului. Un organism cu un sistem imunitar slăbit poate tolera creşterea şi expansiunea tumorilor. Există totuşi o anumită proporţie de cancere care se vindecă spontan prin faptul că organismul îşi poate mobiliza forţele de apărare şi există deasemenea un număr de cancere care nu ajung să se manifeste pentru ca sistemul imunitar le distruge din primele faze. Aceasta demonstrează că reglarea şi echilibrarea sistemului imunitar are un rol hotărâtor în menţinerea stării de sănătate şi că este necesară atât celor sănătoşi cât şi celor bolnavi. Reacţiile imunitare ce apar în organism reprezintă un proces complex care angrenează un număr foarte mare de celule, celule care îndeplinesc diverse funcţii, aici fiind puse în evidenţă doar cele mai numeroase. Aceste celule se numesc limfocite şi ele sunt de două tipuri: celule limfocitare T ce iau naştere în glanda timus şi celule limfocitare B produse în măduva spinării. Pe lângă aceste 2 tipuri de celule limfocitare care acţionează "la comandă" mai există şi celule ucigaşe NK (Natural Killer Cells) care joacă un rol important în distrugerea tumorilor şi rejectarea celulelor infectate de viruşi. Celulele NK acţionează "independent" în sensul că nu au nevoie să fie activate pentru a distruge celulele cărora le lipsesc markerii specifici (de ex. celulele mutante). Existenţa în sistem a unui număr suficient de celule NK este strict necesară atât pentru a preveni cancerele cât şi pentru a le distruge. Celulele NK sunt stimulate de Interleukin, o citokină (celule de semnal). Celulele limfocitare T determină imunitatea celulară influenţând apărarea organismului faţă de viruşi şi ciuperci patogene participând la apărarea antiinfecţioasă precum şi la distrugerea tumorilor. Celulele limfocitare T determină imunitatea celulară influenţând apărarea organismului faţă de viruşi şi ciuperci patogene participând la apărarea antiinfecţioasă precum şi la distrugerea tumorilor. Aceste celule au proprietatea de a circula permanent către splină şi ganglionii limfatici în care îşi au sediul, trecând apoi din nou în sânge. În timpul acestei circulaţii permanente ele distrug viruşii şi substanţele străine organismului. Cea de a doua categorie de celule ce se implică în procesele imune, celulele limfocitare B, determină imunitatea umorală, imunitate care implică producerea anticorpilor. Aceste două tipuri de celule conlucrează împreună pentru apărarea organismului. O slabă dezvoltare a celulelor de tip B conduce la o slabă imunitate umorală şi, până la urmă, la existenţa unui număr insuficient de anticorpi specifici. O slăbire a imunităţii umorale determină o slăbire a imunităţii celulare şi invers. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

42

Virozele repetate dezechilibrează sistemul de apărare al organismului şi în special imunitatea celulară, organismul tolerând astfel extinderea rapidă a tumorii. 3.6.1 Alimente şi vitamine care favorizează creşterea imunităţii organismului ● Enzimele favorizează procesele imunitare în general (legume, fructe crude); ● Uleiurile vegetale grase stimulează activitatea limfocitară (soia, alune, nuci ; seminţe de in, de susan, de dovleac etc.) ; ● Vitaminele Vitamina A ajută la menţinerea integrităţii tubului digestiv, plămânilor şi membranelor celulare, prin oprirea pătrunderii agenţilor străini în corp şi a viruşilor în celule. Vitamina A şi betacarotenul sunt antioxidanţi puternici; mulţi agenţi străini produc radicali oxidanţi liberi ca şi parte a sistemului lor de apărare. Provitamina A se găseşte în morcov, pepene galben, dovleac, ardei gras galben, tomate galbene, caise, piersici, mango, banane, varză, brocoli, conopidă, orz verde, pătrunjel verde, crustacee marine, brânzeturi, lactate, verdeţuri. Vitamina C. Dintre toţi antioxidanţii, vitamina C este cea mai bună. Vitamina C blochează producerea de radicali liberi, protejează acizii graţi nesaturaţi din membrana celulelor şi acţionează indirect regenerând vitamina E, principalul antioxidant al membranei celulare. Aceasta previne apariţia cancerului prin întărirea sistemului imunitar. Vitamina C se găseşte în ardei, conopidă, brocoli, varză, căpşuni, lămâi, mere, portocale etc. Vitamina D este cunoscută pentru rolul ei în metabolismul calciului şi sănătatea osoasă. Vitamina D ar fi deci un puternic inhibitor al diviziunii şi creşterii celulare. Vitamina D se găseşte în hering, somon, unt, brânzeturi, lapte, gălbenuş de ou, ton etc. Vitamina D este produsă şi reglată şi de lumina solară. Lumina solară este o energie electromagnetică ce radiază din soare în valuri similare cu cele ale oceanului. Lumina ultravioletă are diferite lungimi de undă – UVA, UVB şi UVC. Când lumina soarelui loveşte pielea expusă, porţiunea UVB cauzează o schimbare chimică într-un tip special de colesterol prezent în piele, convertindu-l într-o formă de vitamina D. Vitamina D ajută intestinele să absoarbă calciul şi fosforul din dietă. De asemenea vitamina D are o importanţă deosebită în stimularea metabolismului, reglarea tensiunii arteriale şi prevenirea creşterii cancerelor de sân, colon şi a altor tipuri de cancer. Vitamina E este un puternic antioxidant care acţionează în vederea prevenirii sau întreruperii reacţiilor în lanţ care generează radicalii liberi. Această vitamină se găseşte în ulei de germeni de grâu, ulei de floarea soarelui, ulei de seminţe de struguri, ulei de măsline, peşte gras etc. Seleniul, manganul, cuprul şi zincul sunt implicate în antioxidare şi s-au dovedit toate a fi întăritoare ale imunităţii. Seleniul contribuie la diminuarea proceselor inflamatorii. Se găseşte în peştele oceanic, alge marine, fructe de mare, ficat, grâu germinat, morcovi etc. Zincul intervine în activitatea a peste 200 de enzime care acţionează în corpul uman. Acesta contribuie şi la stabilizarea structurilor proteinelor din organism şi joacă un rol important în exprimarea genelor (manifestarea caracterelor genetice). Zincul, în asociere cu manganul, este antidot al cuprului, ceea ce este important în vindecarea de alcoolism, artroză, psoriazis şi anumite tipuri de cancer. Utilizarea numai a zincului duce la scăderea conţinutului de mangan din sânge. De aceea, se impune realizarea unei proporţii corecte între aportul alimentar de zinc şi mangan. Zincul asociat cu manganul şi vitamina B6 joacă un rol fundamental în formarea colagenului – proteina care se găseşte în ţesutul conjunctiv, osos şi cartilaginos şi care, prin fierbere, se transformă în gelatină. Zincul se găseşte în Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

43

cantităţi mari în drojdia de bere, ceapă, ficat, cacao, alune, leguminoase, germeni de grâu şi crustacee. Creşterea proporţiei radicalilor liberi peste limitele normale duce la uzura prematură a ţesuturilor organismului. Trebuie aşadar, să evităm: - alimentaţia oxidantă (grăsimile, alcoolul, cafeaua, alimentele cu E-uri, prăjelile etc); - poluanţii aerului, apei şi ai solului, radiaţiile de orice natură; - fumatul; - stresul şi oboseala. 3.6.2 Alimentele anticancerigene În natură există nenumărate alimente care oferă beneficii în controlarea cancerului datorită nutrienţilor pe care îi conţin. Vom enumera aici câteva din aceste alimente urmând să detaliem despre ele în Capitolul 6. Aşadar puteţi consuma în cantităţi mari morcov, roşii, spanac, urzici, conopidă, usturoi, nuci, cartofi, sfeclă roşie, fasole, soia, măceşe, afine, mure, coacăze, căpşune, zmeruă, agrişe, vişine, cireşe, caise piersici, prune, citrice, struguri, varză, mărar, pătrunjel, grâu şi multe altele. 3.6.3 Alimente care favorizează apariţia cancerului Din păcate există şi alimente care favorizează în circumstanţe propice apariţiei cancerului. Acestea sunt alimente care hrănesc celulele canceroase şi /sau microbii din celulele canceroase şi din celulele corpului: zahărul rafinat, făina rafinată, sucurile acidulate etc. Zahărul rafinat Zahărul este utilizat în Europa de peste o sută de ani devenind aliment de bază după Primul Razboi Mondial. În prezent, zahărul este unul dintre alimentele cele mai controversate. Cercetările ştiinţifice din ultimele decenii privind efectele zahărului au demonstrat nocivitatea acestui aliment. Zahărul este o substanţă de semisinteză care se obţine în principal din sfecla de zahăr sau trestie de zahăr. Sfecla de zahăr conţine peste 50 de nutrienţi în timp ce zahărul numai unul: zaharoza. Prin rafinare el îşi pierde enzimele şi celelalte substanţe nutritive atât de necesare vieţii. Organismul uman s-a adaptat în cursul sutelor de mii de ani de evoluţie să digere şi să asimileze numai combinaţii naturale de zaharuri existente în fructe şi legume. Prelucrarea unei substanţe pure, obţinută prin procedee chimice cum este zaharoza, se face cu preţul unor eforturi mari depuse de organism şi constituie un adevărat şoc pentru o serie întreagă de organe producând dezechilibre în lanţ. De exemplu, se pierde calciu în detrimentul sistemului osos şi al dentiţiei care devin din ce în ce mai fragile. Făina rafinată Produsele obţinute din făină rafinată, supun organismul la stres, ca urmare a faptului ca sunt sărace în substanţe nutritive, conţinând multe calorii inutile. Pentru a digera alimentele rafinate, organismul trebuie să-şi folosească propriile vitamine şi minerale, adică să îşi consume rezervele, scăzând astfel imunitatea. Băuturile acidulate Cercetătorii spun că zahărul din băuturile acidulate creşte nivelul de insulină din corp, iar aceasta contribuie la cresterea celulelor canceroase în pancreas. Alte alimente care favorizează apariţia cancerului sunt cele care cauzează scăderea nivelului hipersensibilităţii imune, reducând capacitatea corpului de a lupta cu cancerul: - carnea de vită; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

44

- carnea de curcan; - carnea de miel; - carnea de porc. Carnea constituie una din cele mai importante surse de proteine, dar ea este săracă în vitamine, hidraţi de carbon, săruri minerale şi oligoelemente. Europenii şi americanii consumă mai multă carne decât orientalii. Cea mai mare problemă în dieta americană standard o reprezintă contaminarea cărnii animalelor prin antibiotice şi hormoni steroizi. De asemenea animalelor americane le sunt administraţi şi hormoni de creştere, pentru mărirea depozitelor de grăsimi. Cercetările medicale suspectează incidenţa crescută a cancerului de sân şi de ovar la femei legate de prezenţa acestor hormoni administraţi animalelor. Acizii graşi trans Grăsimile de tip trans (AGT) sunt unele dintre cele patru tipuri de grăsimi larg răspândite în alimente, alături de cele saturate, polinesaturate şi mononesaturate. Este vorba despre acizi graşi mono sau polinesaturaţi care prezintă un tip de legătură chimică numit „trans”, de unde şi denumirea generică. Acizii graşi trans se găsesc în cartofi prăjiţi, mâncăruri grase, alimente procesate, aspartam, glutamat, margarină. Peştele din apele poluate conţine policlorinat, substanţă toxică. Prăjelile de orice natură, deoarece la suprafaţa cărnii prăjite se formează – polimeri (îndeosebi acroleină), iar la cea a produselor care conţin amidon (cartofi, paste făinoase, pâine, aluat, produse fine de panificaţie şi cofetărie, orez ş.a. ) – acrilamidă. Afumăturile se încarcă cu benzpiren, substanţă care este de asemenea neoplazică. Nutrienţii care conţin aditivi alimentari (E-uri) toxici, or, după cum au demonstrat cercetătorii, orice substanţă toxică este potenţial cancerigenă ; există două categorii de E-uri nocive : unele interzise în alimentaţie în majoritatea ţărilor lumii, dar care din păcate mai pot fi întâlnite în unele produse, şi E-uri care nu sunt interzise deocamdată de actele normative, dar care s-au dovedit în cercetări recente ca fiind periculoase pentru sănătate Alimentele fierte Prin fierbere se distrug enzimele şi majoritatea vitaminelor (un important scut împotriva bolii ucigaşe) şi totodată se formează în compoziţia lor minerale insolubile, care agresează ţesuturile ; Produsele fine de panificaţie şi cofetărie Din conţinutul acestora au fost îndepărtate fibrele vegetale (care diluează substanţele carcinogene din intestine), precum şi importante vitamine, în special cele din complexul B. Aşa cum ştim alimentele pe bază de zahăr sau făină albă au o valoare glicemică foarte ridicată şi, în consecinţă, creşte nivelul de glucoză din sânge. Corpul eliberează o doză de insulină pentru a da posibilitate glucozei să intre în celule. Este cunoscut faptul că aceste creşteri ale nivelului secreţiei de insulină stimulează în mod direct nu numai dezvoltarea celulelor canceroase, ci şi capacitatea lor de a invada ţesuturile învecinate. În literatura ştiinţifică se indică faptul că persoanele care doresc să se protejeze împotriva cancerului trebuie să îşi reducă consumul de produse pe bază de zahăr procesat şi făină albă. Nu sunt însă restricţii în ceea ce priveşte consumul de fructe, atâta timp cât acestora nu li se adaugă zahăr. De asemenea evitarea dulciurilor şi a gustărilor rapide dintre mesele principale ale zilei este foarte importantă.


45

Băuturile răcoritoare industriale (chimizate) au în compoziţie cel puţin patru substanţe cancerigene: coloranţi, aromatizanţi, conservanţi şi edulcoranţi. Nutrienţii proveniţi din surse obţinute prin inginerie genetică conţin substanţe care pot produce mutaţii celulare şi deci şi boala canceroasă.

3.7 Stresul în cancer În cancer stresul are strânsă legătură cu producerea exagerată de substanţe inflamatorii, o cauză insuficient menţionată când se discută despre această boală nemiloasă, manifestat ca un sentiment permanent de nefericire, de neajutorare, ca o disperare care nu vrea să se desprindă de cel în cauză. Această stare emoţională nu rămâne fără repercursiuni asupra stării de sănătate a organismului, fiind însoţită de schimbări în secreţia de noradrenalină (cunoscută şi sub denumirea de hormon "luptă sau fugi") şi de cortizol, sau hormonul de stres. Aceşti hormoni pregătesc corpul pentru o eventuală leziune, în parte prin stimularea de factori inflamatori necesari pentru repararea ţesuturilor. În acelaşi timp, aceşti hormoni reprezintă agenţi de fertilizare pentru tumorile, în stare latentă sau instalate deja în organism.

3.7.1 Efectele devastatoare ale stresului asupra dezvoltării cancerului Privit în cadrul sindromului general de adaptare, stresul prezintă trei faze: reacţia de alarmă, stadiul de rezistenţă şi cel de epuizare. Reacţia de alarmă cuprinde o fază de şoc (prin depresia sistemului nervos, hipotensiune, hipotermie etc.) cu o tulburare sistemica bruscă, urmată de contraşoc (fenomene de apărare etc.); Stadiul de rezistenţă cuprinde ansamblul reacţiilor provocate de expunerea prelungită la situaţii pentru care individul dispune de mijloace de adaptare, în care capacitatea de rezistenţă creşte peste medie. Stadiul de epuizare intervine atunci când adaptarea nu mai poate fi menţinută şi este caracterizat prin oboseală, lipsa de speranţă, inhibiţie crescândă etc. Mecanismele de apărare devin ineficiente şi intervine prăbuşirea. Din nefericire, abia atunci când persoana ajunge în acest stadiu, în care nu mai poate face faţă singură acestor dificultăţi, solicită sprijinul celor apropiaţi sau recurge la consultul unui specialist. Există şi un tip de stres pozitiv, care solicită optimal disponibilităţile adaptative ale individului şi chiar le dezvoltă – eustresul. În condiţiile în care expunerea la stres este prelungită iar răspunsul adaptativ este blocat, stresul devine acut şi induce tulburări de adaptare - distresul. Se consideră că stresul devine distres atunci când: – este prelungit sau frecvent; – refacerea necesară după expunerea la stres este mereu amânată. Dezvoltările patologice ale reacţiilor la stres sunt favorizate de moştenirea genetică şi de învăţarea prealabilă a unor răspunsuri neadaptative la situaţiile stresante. De exemplu, persoanele care prezintă migrene după expunerea la stres au, de obicei, predecesori cu aceeaşi tulburare. Contracţia musculară dureroasă, ca reacţie la stres, este însă efectul învăţării neadaptative şi nu a moştenirii genetice. Stresul nu trebuie evitat. De fapt, nici nu poate fi evitat. Indiferent ce facem sau ce se întâmplă în viaţă cu noi, întotdeauna avem nevoie de energie pentru a continua să mergem mai departe, să ne adaptăm la influenţele în permanentă schimbare pe care le exercită mediul. Un


46

anumit nivel al stresului există chiar şi în starea de relaxare sau în timpul somnului. „Starea lipsită de stres se numeşte moarte” (H. Selye). Întâlnirea cu stresul poate fi folositoare dacă, familiarizându-ne cu modul de acţionare al acestuia, ne vom forma, în consecinţă, o anumită concepţie de viaţă. Rezolvarea multora dintre solicitările generate de societatea contemporană reclamă o mobilizare energetică deosebită. Individul supus unor astfel de solicitări tinde să-şi dezvolte un tip de comportament şi un stil de viaţă caracterizat prin competitivitate, agresivitate, tendinţa de a obţine cât mai multe lucruri într-un timp cât mai scurt, nerăbdare etc. Acest comportament este numit de tip A. Individul percepe stimulii din mediu ca fiind mult mai schimbători şi solicitanţi, îşi centrează atenţia pe sarcina pe care trebuie să o realizeze, nu pe efortul depus, este mai autocritic decât media populaţiei şi îşi subevaluează performanţele. Diametral opus tipului A, se află tipul B: calm, relaxat, fără spirit competitiv, supraselectiv în răspunsul la stimulii externi etc. În societatea contemporană, comportamentul de tip A este mai performant decât cel de tip B. Se pare însă că tipul A de comportament antrenează hipersecreţia unor hormoni ce determină creşterea colesterolului şi a altor afecţiuni în organism. Stresul stă deci, la baza eliberării masive de hormoni – noradrenalina şi cortizolul, care activează sistemele de urgenţă ale corpului, cum este şi răspunsul de natură inflamatorie care are ca rezultat facilitarea dezvoltării şi răspândirii în corp a tumorilor. Atunci când oamenii simt că viaţa lor le-a scăpat de sub control sau simt o suferinţă acută, intervine răspunsul neurologic la acest cumul de factori de stres, prin eliberarea în cantităţi crescute de hormoni ca noradrenalină şi cortizonul. Aceşti hormoni, la rândul lor, activează sistemul nervos, accelerând pulsul inimii, ridicând tensiunea sângelui şi contractând muşchii. Acest răspuns de natură neurologică este cunoscut sub numele de reacţia “luptă sau fugi”. Efectele produse de stres, aşa cum cunoaştem, sunt mult mai ample. Aceleaşi substanţe chimice hormonale care activează reflexele neurologice şi viscerale datorită stresului, acţionează şi asupra sistemului imunitar. Importante cauze ale stresului sunt considerate şi evenimentele psihotraumatizante; evenimentele şi greutăţile vieţii cotidiene, conflictele, frustrările, carenţele emoţionale, situaţiile catastrofale. Se pot menţiona şi alte cauze ale stresului psihic: obstacolele, pierderea resurselor, prejudiciile, etc. Dacă stresul este prea intens, prelungit sau repetat, organismul nu mai are rezerve acestea fiind epuizate. Micile schimbări sau necazuri care se petrec în cursul normal al vieţii pot tulbura liniştea cuiva pentru câteva zile, însă creierul are capacitatea de a se vindeca. La fel ca şi în cazul unei mici tăieturi, ce se va vindeca fără a lăsa în urmă nici o cicatrice, creierul posedă şi el un mecanism natural de vindecare a rănilor de natură emoţională. Sunt însă, evenimente atât de dureroase încât pur şi simplu se produce o transformare în mintea acelei persoane, despre imaginea pe care respectiva persoană o are despre sine. Acest lucru este valabil în cazul evenimentelor cu un potenţial foarte ridicat de perturbare a personalităţii, cum ar fi accidentele grave, violul etc. Este şi cazul situaţiilor întâlnite în copilărie, de absenţă totală a dragostei sau umilinţe repetate, această vârstă fiind o vârstă la care individul prezintă caracteristici emoţionale foarte vulnerabile. Asemenea răni tind să se transforme într-un fel de abcese patologice 7 . Creierul tinde să le izoleze şi le înconjoară cât mai etanş cu putinţă; în asemenea cazuri, conştiinţa individului poate chiar să “nege” petrecerea evenimentului. Aşa cum, o simplă apăsare asupra unui abces va indica în mod sigur faptul că acolo este o zonă sensibilă, viaţa poate reaminti cu brutalitate unei persoane despre trecutul lui dramatic, făcând-o să devină brusc conştientă de existenţa unor răni psihologice încă nevindecate. La reactivarea lor, traumele trecutului pot pune stăpânire completă asupra funcţionării psihice şi fizice a individului. În interior, rănile emoţionale afectează în egală măsura procesele vitale profunde. Întocmai precum o leziune a pielii activează instantaneu mecanismele de reparare a breşei respective, o rană de natură psihologică va declanşa mecanismele de răspuns la factorii de stres. Astfel, stresul scade 7

Anticancer Invinge prin mijloace naturale, David Servan Schreiber, Editura Elena Francisc, Bucuresti, 2008, pag.247


47

capacitatea organismului de a lupta împotriva bolii, acesta pierzându-şi capacitatea de a distruge celulele canceroase. În fiecare zi, organismul este expus factorilor externi nocivi care ar putea cauza cancer. În momentul în care persoanele se află într-o situaţie tensionată, fac alegeri proaste: încep să bea sau să fumeze, duc o viaţă sedentară, consumă alimente nesănătoase. Toţi aceşti factori au impact asupra organismului şi în timp pot duce la dezvoltarea cancerului. În faţa situaţiilor stresante care apar pe parcursul existenţei sale, individul posedă diverse aptitudini de a le face faţă: efortul de a se stăpâni în cursul unei stări conflictuale, reprimarea unei replici agresive sau din contra – gesturi, strigăte, replici autoironice sau ironice menite să descarce starea de tensiune. „Blocarea conflictului în interior sau, cel puţin, suprasolicitarea mecanismelor voliţionale, spre a evita exteriorizarea afectelor individului stresat, prezintă un rol patogen”, este de părere Boris Luban-Plozza.8 În studiul „Descifrarea comportamentului uman”, cercetătorii Hans Eysenck şi Michael Eysenck prezintă un experiment-tip intitulat „Interacţiunea Stres – Personalitate” a psihologului Ronald Grossarth-Maticek. În ultimele decenii, dr. Grossarth-Maticek, a publicat trei studii în care aduce dovezi ce confirmă existenţa legăturii clare dintre tipul de personalitate şi boală. Participanţii la acest experiment au fost încadraţi într-un anumit tip de personalitate, pe baza unui chestionar în urma completării căruia reieşea dacă se aflau sau nu sub influenţa unui stres interpersonal şi cum anume reacţionau la confruntarea cu acesta. Prin urmare, o importanţă deosebită prezintă nu atât stresul în sine (intensitatea, durata sa), ci modul în care indivizii reacţionează la acesta. „Nu contează ceea ce ţi se întâmplă, ci cum reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă” afirma Hans Selye. Categoriile de personalitate cu care a operat Grossarth-Maticek sunt următoarele: Tipul I (predispus la cancer); Tipul II (predispus la boli cardiovasculare); Tipul III (personalitate psihotică, aflată în stare de sănătate rezonabil de bună) şi Tipul IV (sănătos). După o perioadă de zece ani, dr. Grossarth-Maticek şi colaboratorii săi au reluat legătura cu fiecare dintre participanţii la studiu aflaţi încă în viaţă şi i-au chestionat asupra stării sănătăţii lor. Sau consemnat şi cauzele deceselor participanţilor care muriseră. S-a constatat că incidenţa cancerului şi a bolilor cardiovasculare sporeşte odată cu vârsta. Experimentele au demonstrat că tipul de personalitate constituie un indiciu bun în prognozarea îmbolnăvirilor de cancer sau de maladii cardiovasculare. Aproape jumătate din numărul persoanelor de Tip I au căzut victimă cancerului. Grupul stresat, deşi cu o medie de vârstă aproximativ egală cu cea a grupului normal, a înregistrat o mortalitate cauzată de cancer cu mult mai ridicată, concluzia fiind că stresul puternic de tip interpersonal este ucigaş. S-a mai constatat că stresul dublează predispoziţia la cancer, dacă individul are o personalitate predispozantă pentru boală. Aceste studii „demonstrează concludent că între personalitate şi boală există o legătură reală şi că stresul contribuie într-adevăr la instalarea cancerului” – precizează Hans Eysenck şi Michael Eysenck.9

8

http://www.despresuflet.ro/forum/stres-/stresul-contribuie-la-instalarea-cancerului

9

http://www.despresuflet.ro/forum/stres-f32/stresul-contribuie-la-instalarea-cancerului-


48

Capitolul 4 Tipuri de cancer 4.1. Cancerul de prostată Prostata este o glandă din sistemul reproducător masculin care produce majoritatea lichidului din care este alcatuită sperma. Glanda, de mărimea unei nuci, este localizată sub vezica urinară a bărbatului şi înconjoară partea superioară a uretrei, tubul prin care circulă urina de la vezică. Funcţionarea prostatei este reglată de testosteron, un hormon sexual masculin produs de testicule. Cancerul de prostată este cel mai întâlnit tip de cancer în rândurile bărbaţilor. În Statele Unite, cancerul de prostată este pe locul 2 în topul deceselor cauzate de cancer în rândul bărbaţilor. Glanda prostatei este o glandă de mărimea unei castane aflată sub vezica şi deasupra rectului. Glanda prostatică produce un fluid clar şi gros care se amestecă astfel cu spermatozoizii pentru a forma lichidul spermatic. Prostata încercuieşte uretra în punctul în care aceasta conectează vezica. Singura ei funcţie reală este să producă lichid seminal pentru ejaculare. Extirparea ei are efecte asupra urinării şi a vieţii sexuale. Este necesară depistarea precoce şi tratarea cancerului de prostată pentru a împiedica extinderea celulelor canceroase în alte părţi ale corpului. Cancerul de prostata este o importantă problemă de sănătate în majoritatea ţărilor civilizate. Deşi boala este rară la bărbaţii sub 50 de ani, experţii consideră că majoritatea vârstnicilor au cel puţin „urme” de cancer prostatic. Din motive neînţelese, bărbaţii afro-americani au un risc mai mare de a dezvolta această boală şi au cea mai mare rată de deces cauzată de acest tip de cancer. Cancerul care se extinde dincolo de ţesutul prostatic (la oase, plămâni sau nodulii limfatici) nu poate fi vindecat, dar deseori poate fi ţinut sub control pentru mulţi ani. Datorită tratamentelor disponibile, majoritatea bărbatilor al căror cancer s-a extins dincolo de prostată au o expectanţă de viaţă de cinci ani sau mai mult.

4.1.1 Cauzele cancerului de prostată Cancerul de prostată afectează în special bărbaţii în vârstă. Patru din cinci cazuri sunt diagnosticate la bărbaţii cu vârsta de peste 65 de ani, iar mai puţin de 1% au vârsta sub 50 de ani. Deşi rar, cancerul de prostată poate fi întâlnit şi la pacienţii de 30-40 de ani. Bărbaţii care au în familie cazuri de cancer de prostată au risc mai mare de îmbolnăvire decât populaţia generală. Medicii nu pot spune care sunt cauzele cancerului de prostată, la fiecare caz în parte, dar expertii sunt de acord ca dieta contribuie la factorii de risc. Bărbaţii care consumă cantităţi mari de grăsimi – în special carne roşie şi alte surse de grăsime animală – au un risc mai mare de a dezvolta cancer prostatic. Această afecţiune este mult mai frecventă în ţările în care carnea şi produsele lactate reprezintă baza alimentaţiei decât în cele în care aceasta este reprezentată de orez, alimente pe bază de soia şi legume. Factorul ascuns care leagă dieta de cancerul prostatic este probabil hormonal. Grăsimile stimulează o producţie crescută de testosteron şi alţi hormoni, iar testosteronul stimulează creşterea tumorii. Nivele crescute de testosteron pot stimula celulele canceroase dormande, acestea devenind astfel active. Unele studii sugerează că un nivel crescut de testosteron influenţează, de asemenea, instalarea cancerului de prostată. Consumul de carne poate fi riscant şi din alte motive: carnea pregatită la temperaturi mari produce substanţe cancerigene care afectează direct prostata. Au fost descoperiţi şi alţi factori de risc. Fabricanţii de baterii, lucrătorii în industria cauciucului şi cei care sunt frecvent expuşi la cadmiu par să fie mult mai vulnerabili la cancerul de prostată.


49

4.1.2 Simptome

-

Semne care indică ca aveţi probleme cu prostata pot fi atunci când: urinaţi frecvent; aveţi dificultăţi în a porni sau a opri urinarea; observaţi urme de sânge în urină; în timpul urinării sau chiar disfuncţii erectile.

Simptomele alarmante nu se prezintă până când prostata este mărită fie de hipertropie beningnă, fie de cancer. Este indicat să se facă un examen digital rectal (EDR) sau un test sangvin al antigenului prostatic specific (APS). Pentru a preveni apariţia cancerului de prostată, fiecare bărbat trebuie să fie conştient de necesitatea controlului anual la urolog, în special dacă au existat astfel de cazuri în familie.

4.1.3 Diagnosticul Două teste iniţiale sunt frecvent folosite pentru diagnosticarea cancerului de prostată în absenţa simptomelor. Unul dintre ele este tuseul rectal, în care medicul palpează prostata prin rect pentru a afla dacă este indurată sau prezintă denivelări cunoscute sub numele de noduli. Celălalt test este un test de sânge folosit pentru a detecta o substanţă secretată de prostata numită antigen specific prostatei (PSA). Când sunt folosite împreună, aceste teste pot detecta anomalii care pot sugera prezenţa unui cancer de prostată. Nici unul dintre aceste teste iniţiale pentru cancerul de prostată nu este perfect. Mulţi bărbaţi cu o creştere uşoară a PSA nu au cancer de prostată, iar pacienţii cu cancer de prostată pot avea PSA în limite normale. De asemeni, tuseul rectal nu detectează toate cancerele de prostată. Diagnosticul poate fi confirmat doar prin examinarea microscopică a celulelor prostatei. Pentru acest lucru se realizează o biopsie la cabinetul de urologie. Un fragment mic de ţesut este recoltat de la nivelul prostatei şi examinat la microscop. Medicul va discuta despre istoricul medical cu pacientul. Medicul poate întreba despre un istoric de afecţiuni genitale sau urinare în familie şi despre eventualele modificări pe care pacientul le-a observat la micţionare.

4.1.4 Tratament Stadiul precoce al cancerului se referă la limitarea tumorii doar la nivelul prostatei. Acesta nu este extins – metastaziat – nici la ţesuturile din jur, nici la alte organe la distanţă, cum ar fi osul. Acest tip de cancer, pe care medicii îl numesc cu risc scăzut, are cele mai mari şanse de vindecare. Unul din doi bărbaţi diagnosticaţi cu cancer de prostată au vârsta de 72 de ani sau mai mult. Intrucât cancerul de prostată creşte foarte încet, mulţi dintre aceţti pacienţi pot muri din alte cauze înainte de apariţia oricăror simptome semnificative. Cu alte cuvinte, mulţi bărbaţi vor muri cu cancer de prostată, dar nu de cancer de prostată. Un alt lucru care trebuie reţinut este că tratamentul cancerului de prostată poate avea efecte secundare semnificative şi complicaţii. Deci încercarea de vindecare – ceea ce medicii numesc terapie definitivă – poate să nu fie cea mai bună alegere în toate cazurile. Există trei opţiuni de bază de tratament pentru stadiul precoce al cancerului de prostată. Cele două opţiuni active de tratament – chirurgia şi radioterapia – pot deseori duce la vindecare folosite singure. In cazul pacienţilor cu boală cu risc intermediar şi ridicat este de obicei nevoie de o combinaţie de terapii pentru a atinge vindecarea sau controlul bolii. Există trei opţiuni de tratament pentru stadiul precoce al cancerului de prostată: - intervenţia chirurgicală; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

50

- radioterapia – externă sau prin „seminţe” radioactive implantate în tumoră; - supravegherea activă, numită şi management de aşteptare. Ultima opţiune nu este o formă de tratament. In schimb este o formă de supraveghere atentă a pacientului. Există şi o a patra opţiune de tratament de bază: terapia homonală. Este de obicei rezervată pacienţilor vârstnici şi pentru pacienţii cu forme avansate de boală. Chimioterapia joacă un rol limitat în tratamentul cancerului de prostată. Este rezervată în special pentru tratamentul pacienţilor cu forme avansate sau recurente de boală care nu răspund la terapie hormonală.

4.2. Cancerul de sân Cancerul de sân este o afecţiune în care celule maligne (canceroase) se dezvoltă la nivelul ţesutului sânului. Glanda mamară (sânul) este alcătuită din lobi şi ducte. În structura sânului sunt prezenţi atât ganglioni limfatici cât şi vase limfatice. Prin intermediul vaselor limfatice este transportat un lichid incolor numit limfă. Vasele limfatice transportă limfa către staţiile limfatice numite ganglioni limfatici. Ganglionii limfatici sunt nişte structuri mici asemănătoare boabelor de fasole, care sunt răspândiţi în tot organismul. Rolul acestora este de a filtra anumite substanţe din limfă şi de a ajuta organismul să lupte împotriva infecţiilor şi anumitor afecţiuni. Grupurile de ganglioni limfatici se găsesc lângă sân, în axilă (sub braţ), deasupra claviculei şi în cutia toracică (piept). Cel mai frecvent tip de cancer de sân este carcinomul ductal, care se dezvoltă de la nivelul ductelor. Alt tip de cancer este carcinomul lobular. Acest tip de cancer afectează ambii sâni. Un alt tip de cancer este carcinomul mamar inflamator, acesta fiind întâlnit foarte rar. În cazul răspândirii cancerului de sân de la nivelul acestora, cel mai adesea celulele canceroase sunt localizate la nivelul ganglionilor limfatici axilari. În cele mai multe cazuri, atunci când celulele canceroase ajung la nivelul ganglionilor limfatici, acestea, prin intermediul sistemului limfatic sau prin circulaţia sangvină, ajung şi în alte părţi ale organismului. La femei, cancerul mamar reprezintă a doua cauză de mortalitate, după cancerul pulmonar. Depistarea precoce şi instituirea unui tratament eficient este de aşteptat să reducă numărul deceselor la femeile cu cancer de sân, iar la ora actuală se dezvoltă şi se testează metode noi de prevenire a acestuia. Uneori, cancerul de sân este asociat unor factori de risc cunoscuţi. Majoritatea factorilor de risc pot fi modificaţi, cu toate ca nu toţi pot fi evitaţi. SERMs sunt medicamente care au mod de acţiune similar cu estrogenii la nivelul unor ţesuturi din organism, ca de exemplu ţesutul osos, dar la nivelul altor ţesuturi aceste medicamente blochează efectul estrogenilor. Modulatorii selectivi ai receptorilor de estrogen (SERMs) pentru prevenirea cancerului de sân sunt următorii: - tamoxifenul este un SERMs care blochează efectul estrogenilor asupra celulelor canceroase de la nivelul sânului. Tamoxifenul poate creşte de asemenea riscul de cancer endometrial10, accident vascular cerebral (AVC) şi formarea de trombi la nivelul venelor şi plămânilor (tromboza venoasă şi embolism). Femeile care au risc crescut de a dezvolta cancer de sân trebuie să consulte medicul specialist în privinta administrării tratamentului cu tamoxifen cu scopul de a preveni apariţia cancerului de sân. Este foarte important să fie luate în considerare atât riscurile cât şi beneficiile terapiei cu tamoxifen. - raloxifenul este un alt medicament din clasa SERMs, pentru care la ora actuală există studii în desfăşurare privind efectul acestuia în prevenirea cancerului de sân. Un studiu efectuat la femeile aflate la menopauză care asociază şi osteoporoză a arătat că administrarea raloxifenului determină scăderea riscului de cancer de sân atât la femeile cu risc înalt cât şi la femeile cu risc scăzut. Efectele pozitive ale raloxifenului se întâlnesc atât la femeile cu osteoporoză cât şi la cele fără 10

Cancerul

endometrial

reprezintă

transformarea

malignă

(cancer)

a

celulelor

de

la

nivelul

endometrului.

Endometrul este ţesutul superficial care acoperă suprafaţa internă a uterului.


51

această afecţiune. Efecte secundare asociate cu folosirea raloxifenului sunt: transpiraţii abundente, dureri de cap, vomă, indigestii şi diaree. Efecte mai rar întâlnite sunt durerile pectorale şi inflamarea venelor. În cazuri extrem de rare a cauzat atac cerebral, ulcer şi hemoragii gastrointestinale.

4.2.1 Factorii hormonali Hormonii ovarieni par să crească riscul femeilor de a dezvolta cancer de sân. Îndepărtarea chirurgicală a unuia sau ambelor ovare reduce riscul de cancer de sân. Administrarea unor medicamente care suprimă producerea de estrogeni poate inhiba proliferarea celulelor tumorale. Administrarea terapiei estrogeno-progestativă, de asemenea numită şi terapia combinată de substituţie hormonală, este asociată cu un risc crescut de a dezvolta cancer de sân. Utilizarea contraceptivelor orale de asemenea poate fi asociată cu un risc moderat de a dezvolta cancer de sân. Printre factorii care reduc riscul de a dezvolta cancer de sân se numără menarha (prima menstruaţie) la o vârstă mai înaintată şi prezenţa unei sarcini purtate până la termen. De asemenea, femeile care au născut înaintea vârstei de 20 de ani au un risc scăzut de a dezvolta cancer comparativ cu femeile care nu au avut nici o sarcină dusă la termen sau femeile care au copii după vârsta de 35 de ani. Instalarea menopauzei la o vârstă înaintată determină creşterea riscului de a dezvolta cancer de sân.

4.2.2 Radiaţiile Studiile efectuate au arătat că reducerea expunerii la radiaţii în special la nivelul toracelui (radiografia toracică), mai ales la vârste tinere, scade riscul de a dezvolta cancer de sân. Radioterapia efectuată la fetiţele cu limfom Hodgkin determină creşterea riscului de cancer de sân mai târziu în timpul vieţii. Un număr mic de cazuri de cancer de sân poate fi determinat de expunerea la radiaţii în timpul vieţii, mai ales în perioada copilăriei.

4.2.3 Dieta şi stilul de viaţă În prezent se află în studiu rolul dietei ca factor de risc în dezvoltarea cancerului de sân. Studiile au arătat că mortalitatea, prin cancer de sân, la femeile care consumă o cantitate mare de lipide este mult mai mare decât la cele care au în dietă o cantitate scăzută de lipide. Este cunoscut faptul că o dietă săracă în grăsimi va preveni apariţia cancerului de sân. De asemenea studiile au arătat că anumite vitamine pot determina scăderea riscul de cancer de sân la unele femei, în special la femeile aflate înainte de instalarea menopauzei, acestea având un risc crescut de a dezvolta cancer de sân. Exerciţiile fizice, mai ales la femeile tinere, pot determina scăderea nivelurilor hormonale şi în consecinţă scăderea riscului de a determina cancer de sân. Alăptarea la sân a copilului poate de asemenea să scadă riscul dezvoltării cancerului de sân. Studiile realizate au demonstrat că există o legatură de cauzalitate între consumul de alcool şi creşterea riscului de a dezvolta cancer de sân. Creşterea în greutate după instalarea menopauzei, mai ales după menopauza instalată fiziologic şi/sau după vârsta de 60 de ani, poate creşte riscul de cancer de sân. În concluzie, pentru prevenirea cancerul de sân sunt recomandate: - o alimentaţie mai mult vegetariană, reducând consumul de carne; - renunţarea la fumat; - reducerea grăsimilor şi dulciurilor; - realizarea de exerciţii fizice de intensitate moderată şi de asemenea supravegherea greutăţii. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

52

4.2.4 Mastectomia profilactică Ca urmare a evaluării riscului de cancer de sân şi în urma consilierii psihologice, îndepărtarea ambilor sâni poate reduce riscul de dezvoltare a cancerului de sân la femeile care au în familie rude cu cancer de sân. 4.2.5 Factorii genetici Femeile care moştenesc genele specifice cancerului de sân au un risc crescut de a dezvolta şi ele această afecţiune. La ora actuală se încearcă descoperirea unor metode de identificare a genelor specifice cancerului de sân. Femeile care au prezente gene modificate ce determină apariţia cancerului de sân şi care au avut în trecut cancer la unul dintre sâni, au un risc crescut de a dezvolta cancer şi la celalalt sân. De asemenea, la aceste femei există un risc crescut de apariţie a cancerul ovarian precum şi un risc crescut de a dezvolta alte tipuri de cancer cu altă localizare. 4.2.6 Autopalparea Cea mai eficientă metodă de luptă împotriva cancerului de sân, în afara evitării factorilor de risc şi a promovării factorilor protectori, rămâne autopalparea lunară a sânilor de către fiecare pacientă în parte şi prezentarea de urgenţă la medicul specialist în cazul oricărei minime suspiciuni, precum şi controlul ginecologic anual care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu examinarea sânilor şi axilelor. De aceea, este foarte important ca fiecare femeie, să-şi autopalpeze lunar sânii. Autopalparea se face: - imediat după menstruaţie; - în faţa oglinzii, de obicei după duş, dezbrăcată până la brâu ; - cu palma cu degetele reunite, cu mâna relaxată (fapt ce creşte sensibilitatea tactilă a degetelor), cu blândeţe, evitând gesturile traumatizante; - după examinare se exercită o uşoară presiune digitală asupra mamelonului şi a areolei, fapt ce permite exprimarea unei eventuale secreţii mamelonare. - palparea sânilor trebuie completată cu palparea regiunilor axilare (zona numita "sub-braţ"), pentru depistarea unor eventuali ganglioni limfatici palpabili. Oricât de mică ar fi anomalia sesizată, trebuie să ne prezentăm imediat la medicul specialist. Testele şi procedurile care se fac de către medic pentru depistarea cancerului de sân constau în investigaţii prin care se examinează sânii şi au ca scop depistarea (găsirea) şi diagnosticarea cancerului mamar. Medicul ar trebui să observe orice modificare în urma examinării sânului. În acest scop pot fi folosite următoarele teste şi proceduri: - mamografia: constă în explorarea radiologică a sânului - biopsia: este o metodă prin care se prelevează celule sau fragmente de ţesut de la nivelul tumorii pentru a fi examinate la microscop, cu scopul de a depista modificările datorate cancerului. În cazul în care se depistează o formaţiune neobişnuită la nivelul sânului este necesară efectuarea unei incizii pentru a preleva o porţiune din formaţiunea respectivă. 4.2.7 Stadializarea cancerului de sân Stadializarea este procesul prin care se depistează dacă tumora s-a răspândit în interiorul glandei mamare sau în alte părţi ale organismului. Cunoaşterea stadiului bolii este foarte importantă pentru a institui terapia corespunzătoare. Pentru cancerul de sân sunt folosite următoarele stadii:


53

• stadiul 0 (carcinomul in situ). Există două tipuri de carcinom în situ: - carcinomul ductal în situ - este o tumoră neinvazivă, un stadiu precanceros în care are loc proliferarea celulelor modificate ale stratului superficial ce căptuşeşte ductele glandei mamare. Aceste celule modificate sunt limitate la nivelul ductelor, nerăspândindu-se la alte ţesuturi din sân. - carcinomul lobular în situ - este stadiul tumorii în care celulele modificate au ca punct de plecare lobulii de la nivelul glandei mamare. • stadiul I. În acest stadiu, tumora este de 2 centimetri sau mai mică şi nu se răspândeşte în afara sânului. •

Stadiul IIA. În acest stadiu tumora nu este depistată la nivelul glandei mamare, dar este detectată la nivelul ganglionilor limfatici axilari (ganglionii limfatici de sub braţ). În acest stadiu tumor apoate fi de două feluri: de 2 centimetri sau mai mică şi s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici axilari; sau este mai mare de 2 centimetri, dar nu depăşeşte 5 centimetri şi nu s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici axilari.

• Stadiul IIB. În stadiul IIB, tumora glandei mamare poate fi: - mai mare de 2 centimetri, dar nu depăşeşte 5 centimetri şi s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici axilari; - mai mare de 5 centimetri, dar nu s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici axilari. • Stadiul IIIA - tumora nu este depistată la nivelul sânilor, dar tumora este detectată la nivelul ganglionilor limfatici axilari care sunt ca o masă conglomerată, ataşaţi unul de celălalt sau sunt ataşaţi de alte structuri. În acest stadiu, tumora poate fi: - de 5 centimetri sau mai mică şi s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici care sunt ca o masă conglomerată, ataşaţi unul de celălalt sau sunt ataşaţi de alte structuri - mai mare de 5 centimetri şi s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici care pot forma o masă conglomerată, ataşaţi unul de celălalt sau sunt ataşaţi de alte structuri. • -

Stadiul IIIB. În stadiul IIIB, tumora poate avea orice dimensiune şi: s-a răspândit la nivelul ţesuturilor din apropierea sânilor (la nivelul pielii sau a peretelui toracic, inclusiv la nivelul coastelor şi ţesutului muscular al toracelui) - se poate răspândi la nivelul ganglionilor limfatici din interiorul sânului sau de sub braţ.

• Stadiul IIIC. În stadiul IIIC, tumora: - s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici subclaviculari şi la nivelul ganglionilor limfatici din apropierea gâtului; - se poate răspândi la nivelul ganglionilor limfatici din interiorul glandei mamare sau de sub braţ (axilari) şi la nivelul ţesuturilor din apropierea sânului. Cancerul de sân în stadiul IIIC este clasificat în stadiul IIIC ce se poate opera şi în stadiul IIIC care nu se poate opera. În stadiul IIIC operabil, tumora este depistată la nivelul a 10 ganglioni limfatici sau mai mulţi de sub braţ şi: - este depistată în ganglionii limfatici subclaviculari şi în apropierea gâtului de aceeaşi parte a organismului cu tumora de sân; - este depistată la nivelul ganglionilor limfatici din interiorul sânului afectat şi la nivelul ganglionilor axilari sateliţi. În stadiul IIIC inoperabil, tumora s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici supraclaviculari şi din apropierea gâtului de aceeaşi parte a organismului ca şi sânul afectat de cancer. • Stadiul IV. În stadiul IV, tumora s-a răspândit la nivelul altor organe din corp, cel mai adesea la nivelul oaselor, plămânului, ficatului sau creierului.


54

4.2.8 Tratament Tratamentul cancerului de sân constă în: - intervenţia chirurgicală sau ablaţia tumorii şi a ganglionilor axiali - radioterapie - chimioterapie - terapia hormonală Intervenţia chirurgicală sau ablatia tumorii şi a ganglionilor axiali În general se încearcă a se salva, atât cât situaţia permite, sânul. Însă dacă tumoarea are dimensiuni peste 3 cm se practică mastectomie sau ablaţia întregului sân. După perioada de recuperare se poate efectua operaţie chirurgicală plastică pentru reconstrucţia sânului. Radioterapia Se bazează pe capacitatea radiaţiilor ionizante de a stopa creşterea şi dezvoltarea celulelor maligne. Radioterapia se practică în combinaţie cu ablaţia, mai exact după intervenţia chirurgicală, pacienta va fi supusă unor şedinţe de radioterapie. Scopul este de a prevenii eventualele recidive. În cazul în care tumora este neoperabilă, radioterapia se foloseşte în combinaţie cu chimioterapia, în încercarea de a obţine regresia bolii. Chimioterapia Se efectuază fie după intervenţia chirurgicală, fie se practică în situaţia în care cancerul este neoperabil. Hormonoterapia Tratamentul este eficient în 30% din cazuri şi doar în situaţia în care tumora este sensibilă la hormonii sexuali.

4.3. Cancerul pulmonar Plǎmânii sunt principalul organ în respiraţie. Ei sunt organe-burete care se împart în lobi. Deşi plămânul drept are trei lobi, plămânul stâng are doar doi lobi datorită poziţiei inimii, care este în partea stângă a corpului. Cancerul pulmonar este cel mai frecvent tip de cancer din lume, cu incidenţa maximă la bărbaţi, şi pe locul doi la femei, după cancerul mamar. Prevalenta lui este depăşită doar de cancerul de prostată şi de cancerul mamar, însă mortalitatea prin cancerul pulmonar nu este încă surclasată de nici o altă malignitate. De exemplu, în Statele Unite, în anul 2004 erau prognozate 160.440 de decese prin cancer pulmonar, comparativ cu 127.210 decese prognozate prin cancerul colorectal, de sân şi de prostată, combinate. În România sunt diagnosticate anual peste 10.000 de cazuri noi şi se estimează că în orice moment o treime din pacienţii oncologi suferă sau dezvoltă această formă de boală. Datorită descoperirii tardive, deseori în stadii depăşite din punct de vedere terapeutic, doar 14% din pacienţii diagnosticaţi ajung să supravieţuiască o perioada de timp mai îndelungată (5 ani). Se estimează ca peste 1.3 milioane de persoane mor anual, în întreaga lume datorită cancerului pulmonar. Incidenţa de apariţie a cancerului pulmonar depinde foarte mult de momentul în care individul se apucă de fumat, acesta fiind considerat principalul factor etiologic, sau de perioada în care este expus unor alţi factori de risc. Probablitatea de apariţie a cancerului pulmonar este relativ redusă până la vârsta de 39 de ani (pentru ambele sexe), însă apoi începe să crească pe măsură ce individul înaintează în vârstă. Maximul incidentei este în jurul a 70 de ani. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

55

Există două tipuri majore de cancer pulmonar: cancer non-microcelular şi cancer microcelular. Principalele tipuri de cancer non-microcelular sunt carcinomul cu celule scuamoase (numit şi carcinom epidermoid); carcinomul cu celule mari şi adenocarcinomul (celulele care mărginesc sacii alveolari). Cancerul microcelular este o formă de cancer pulmonar mai rară şi mai agresivă. Fără tratament, perioada medie de supravieţuire este de 2-4 luni. Fumatul activ sau pasiv este singura cauză majoră a apariţiei cancerului pulmonar. Expunerea la inhalatori cum ar fi azbestul, radonul, aresenicul, calamina, gudronul, precum şi alte substanţe chimice industriale sau din mediul înconjurător, prezente în aer, cum ar fi benzina, contribuie la inflamarea plămânilor care duce la afecţiuni cauzate de radicalii liberi şi la cancer. 4.3.1 Cauze Spre deosebire de majoritatea altor tipuri de cancer, ale căror cauze sunt adesea necunoscute, cauza principală a cancerului pulmonar este reprezentată, la peste 90% dintre pacienţi, de fumat. Corelaţia dintre cele două (fumat şi cancer) a fost descoperită încă din anii 1950. In rândul bărbaţilor fumători riscul de apariţie a cancerului pulmonar este de 17%, în timp ce în rândul femeilor fumătoare este de 12%. Specialiştii estimează ca un individ care fumează mai mult de un pachet de ţigări pe zi are un risc de a dezvolta cancer pulmonar de 20 - 25 de ori mai mare comparativ cu un nefumător. Dacă persoana renunţă la fumat, riscurile de apariţie a cancerului se reduc treptat în timp, însă destul de greu. Se pare ca abia după 15 ani de abstinenţă totală de la fumat riscurile de apariţie a cancerului încep să devină similare cu cele ale unui nefumător, însă ele se reduc la 2% doar după 30 de ani de la abandonarea fumatului. In primii 10 ani riscurile se menţin însă foarte ridicate. Fumatul pipei, sau al trabucurilor este şi el un important factor de risc, însă nu la fel de semnificativ precum fumatul ţigărilor obişnuite. Fumatul pipei este mai frecvent asociat apariţiei cancerului de buză. Aproximativ 85% din totalitatea cancerelor pulmonare apar la fumători sau la fumătorii care între timp au abandonat acest viciu. 4.3.2 Factorii de risc Fumatul pe o perioadă îndelungată de timp este corelat cu apariţia cancerului pulmonar. Statisticile sugerează că peste 90% dintre persoanele diagnosticate cu cancer pulmonar au fost sau sunt fumători curenţi. Nu este cazul să vă simţiţi stigmatizat sau vinovat dacă aţi fost sau sunteţi fumător, pentru că doar 15-20% dintre fumători dezvoltă cancer pulmonar. Există numeroşi factori incriminanţi care măresc riscul de apariţie a bolii, ca : expunerea la un fond chimic la locul de muncă sau în mediul în care trăiesc - azbest, radon, arsenic, produse petroliere, gaze de eşapament, fibre sintetice şi multe altele. Se crede şi că o dietă săracă în consum de fructe şi legume poate contribui la dezvoltarea cancerului.În cazul în care simptomele pulmonare apar pe un teren cu predispoziţie (genetică sau dobandită) faţă de cancerul pulmonar, şi restul investigaţiilor vor fi mult mai ţintite, iar diagnosticul va fi stabilit mai rapid. Pacienţii trebuie să nu ascundă medicului faptul că fumează sau că lucrează într-un mediu cu potenţial toxic. Informaţiile obţinute în urma anamnezei pot ajuta clinicianul în formularea unui diagnostic de suspiciune, care va fi ulterior supus unor revizuiri în funcţie de datele obţinute la investigatiile de specialitate. 4.3.3 Semne şi simptome Simptomele cancerului pulmonar primar includ: - tuse; tusea poate ridica probleme şi dacă apare brusc, la un fumător cronic, şi dacă îşi modifică principalele caracteristici (dacă devine mai violentă, mai chinuitoare, mai frecventă). O


56

tuse ce nu dispare în timp trebuie să fie un semn de alarmă pentru pacient şi acesta ar trebui să se prezinte la medic pentru investigarea originii ei; - voce răguşită mai mult de 3 săptămâni; - lipsa poftei de mâncare; - scădere în greutate fără motiv aparent sau senzaţie de oboseală mai multe săptămâni la rând; - senzaţie de opresiune toracală, uneori junghiuri; - hemoftizie (expectoraţia sangvinolentă sau franc hemoragică) apare la un procent semnificativ din pacienţi şi poate fi chiar primul simptom sau cel care, prin spectaculozitatea lui, trimite pacientul la un specialist. Cantitatea de sânge expectorat nu este foarte importantă, deci, chiar dacă sunt doar striuri sangvinolente pacientul trebuie să fie alarmat; - respiraţia şuierătoare apare ca urmare a obstrucţiei determinate de tumoră sau poate să apară ca urmare a inflamaţiei interstiţiale care însoţeşte evoluţia neoplaziei; - dureri toracice. Durerea este adesea cronică, surdă şi se localizează difuz, fiind datorată afectării, prin invazie tumorală, a structurilor din jurul plămânilor; - dispneea poate să fie cauzată de tumora în sine, care prin dimensiunile ei ajunge să realizeze o compresie pe structurile arborelui respirator, însă poate fi cauzată şi de revărsatul pleural sau de extinderea şi invadarea parenchimului pulmonar, funcţionalitatea acestuia fiind compromisă; - infecţii repetate pulmonare şi de tract respirator superior, cum ar fi pneumonii sau bronşite, pot reprezenta un semnal de alarmă sugestiv pentru cancerul pulmonar. Un procent relativ crescut din adenocarcinoame sunt localizate periferic, ceea ce se traduce clinic prin apariţia, pe lângă simptomele enuntate, şi a revărsatului pleural şi a durerii toracice foarte intense datorate infiltrării neoplazice a pleurei şi a peretelui toracic. Pacienţii sunt sfătuiţi să se prezinte la medic în vederea investigării stării de sănătate, stabilirii unui diagnostic şi instituirii unui tratament adecvat. Simptomele cancerului pulmonar sunt relativ nespecifice, iar investigarea pacientului trebuie făcută din acest motiv foarte amănunţit. Anamneza este cea care poate stabili debutul simptomelor, caracterul lor iniţial şi evoluţia lor în timp. Antecedentele familiale şi cele personale sunt foarte importante şi medicul trebuie să întrebe pacientul amănunte referitoare la acestea. Pacienţii sunt sfătuiţi să se adreseze unui medic imediat ce observă că prezintă simptome sugestive pentru o afecţiune pulmonară sau respiratorie. Pe fondul unui istoric îndelungat de fumat sau în condiţiile în care există alţi factori de risc (expunere la azbest sau la radon), prezentarea la medic nu trebuie amânată dacă apare: - tuse, expectoraţie sangvinolentă; - dispnee şi ameţeli; - durere toracică persistentă şi agravantă; - scădere ponderală, alterarea stării generale; - alte simptome şi semne care pot fi sugestive pentru complicaţii sau sindroame paraneoplazice ale cancerului pulmonar. 4.3.4 Stadializarea cancerului pulmonar Datorită implicaţiilor terapeutice şi prognostice, stadializarea cancerului pulmonar este foarte importantă. In funcţie de stadiul în care este diagnosticat, specialiştii pot face anumite previziuni referitoare la evoluţia şi la speranţa de viaţă a pacientului. Procedurile standard care trebuie realizate pentru ca sa se poata stabili cu precizie stadiul cancerului includ: anamneza şi examinarea fizică completă, tomografie computerizată a întregului abdomen, hemograma, evaluarea funcţiei hepatice şi a celei renale, determinarea electroliţilor serici.


57

Tumora este stadializată astfel: TX - leziunile nu sunt vizibile, tumora nu apare macroscopic, însă examenul citologic a ieşit pozitiv pentru celulele maligne; T1 - tumora este vizibilă, dar are un diametru mai mic de 3 cm; T2 - tumora are un diametru mai mare de 3 cm; T3 - tumora este extinsă în pleură, la nivelul peretelui toracic, diafragmei, pericardului sau determină atelectazie pulmonară totală; T4 - apare invazia organelor mediastinale (esofag, trahee, vase principale, inima). Nodulii limfatici locoregionali sunt stadializaţi astfel: N0 - nu există afectarea nodulilor limfatici locoregionali; N1 - apare afectare ganglionară ipsilaterală sau a nodulilor hilari; N2 - apare afectarea ganglionilor mediastinali ispsilaterali; N3 - există şi afectarea ganglionilor contralaterali medistainali, hilari sau supraclaviculari. Metastazele au următoarea stadializare: M0 - fără metastaze; M1 - cu metastaze la distanţă. In funcţie de acestea se va stabili ulterior stadiul de evoluţie al cancerului. Acest stadiu este cel care orientează terapia ce trebuie instituită, deoarece ghidurile actuale antineoplazice sunt bazate pe acest sistem. Stadiile evolutive ale cancerului pulmonar sunt: - Stadiul I A: este alcătuit din T1 N0 M0; - Stadiul I B: este alcătuit din T2 N0 M0; - Stadiul II A: este alcătuit din T1 N1 M0; - Stadiul II B: este alcătuit din T2 N1 M0 sau din T3 N1 M0; - Stadiul III A: este alcătuit din oricare T1-3 N2 M0 sau din T3 N1 M0; - Stadiul III B: este alcătuit din oricare T4 sau din oricare N3 M0; - Stadiul IV: este alcătuit din oricare T1-3 N1- 3 şi M1.

4.3.5 Tratament Majoritatea cancerelor pulmonare nu pot fi vindecate prin tratamentul actual, însă acest fapt se datorează în principal descoperirii tardive a neoplaziei, adesea într-un stadiu depăşit. Tratamentul simptomatic şi cel paleativ sunt printre singurele modalităţi terapeutice aplicabile pacienţilor cu cancer pulmonar. In alegerea tratamentului trebuie să se ţină cont de foarte multe aspecte, în principal de tipul cancerului (cancer cu celule mici sau cancer non-microcelular), de stadiul evoluţiei şi de rezervele funcţionale ale organismului. Stadializarea este foarte importantă, în special în cazul cancerului non-microcelular. Tratamentul poate fi chirurgical, chimiostatic sau prin iradiere şi respectă principiile clasice ale tratamentului antitumoral. Ghidurile internaţionale recomandă următoarele atitudini terapeutice, în funcţie de stadiul cancerului: - Stadiul I: rezecţie chirurgicală, terapie adjuvantă (chimio sau/şi radioterapie) şi chemoprevenţie; - Stadiul II: similar stadiului I (rezecţie chirurgicală şi terapie adjuvantă); - Stadiul III A: chimioradioterapie de primă intenţie şi intervenţie chirurgicală doar în anumite cazuri, atent selecţionate; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

58

- Stadiul III B: chimioterapie şi măsuri adjuvante care să reducă dimensiunile şi să încetinească dezvoltarea tumorii primare; - Stadiul IV: chimioterapie bazată pe cisplatină, rezecţie chirurgicală în cazul în care leziunea malignă este unică şi este accesibilă rezecţiei.

4.3.6 Prevenţie Cancerul pulmonar este o afecţiune care poate fi prevenită, fiind una din puţinele neoplazii cu această caracteristică. Peste 85% din totalitatea cancerelor apar la pacienţii cu un istoric îndelungat de fumat. De aceea, specialiştii sunt de părere că cea mai bună metodă de a preveni apariţia cancerului pulmonar este evitarea fumatului. Fumatul pasiv este şi el aproape la fel de periculos. Deoarece fumatul este un viciu ce crează dependenţă, renunţarea la fumat este greu de realizat. Totuşi, campaniile intense antitutun par a fi redus, în ultimii ani, procentul fumătorilor. Medicii, în principal cei de familie, au un rol foarte important în ajutarea fumătorilor să abandoneze acest obicei, deoarece ei sunt cei care vin cel mai frecvent în contact cu invidizii. In prezent sunt disponibile o gamă foarte variată de metode de renuntare la fumat, cele mai eficiente dovedindu-se cele în care terapia de grup este combinată cu utilizarea plasturilor nicotinici şi cu modificarea comportamentului.

4.4. Cancerul pancreatic Pancreasul se află în spatele stomacului şi secretă enzime digestive. Aceste enzime se combină cu canalele cu bilă secretată de ficat pentru a se vărsa în intestinul subţire unde ajută la digerarea alimentelor. Cancerul pancreatic afectează în mod egal atât femeile cât şi bărbaţii, după vârsta de 45 de ani. Însă el nu se numără printre primele 10 cele mai frecvente. Totuşi, tendinţa cancerului pancreatic de a se dezvolta şi extinde fără a da semne îl face al patrulea ca mortalitate dintre toate tipurile de cancer. Deşi frecvenţa sa este mai scăzută decât a cancerului colonic sau esofagian, tendinţa este, din păcate, de creştere a numărului de cazuri diagnosticate cu această cumplită boală. Din nefericire, majoritatea devin simptomatice când deja este prea târziu. Datorită agresivităţii (supravieţuirea după diagnosticare, chiar sub tratament, este de aproximativ 6 luni, maxim 1 an în marea majoritate a cazurilor) şi rezistenţei la tratament, mortalitatea este foarte mare. Sunt puţine cazurile în care pacientul poate fi vindecat printr-o combinaţie de intervenţii chirurgicale, radiaţii, chimioterapie şi/sau terapie biologică.

• • •

• •

Factorii care favorizează acest tip de cancer sunt: Fumatul, alcoolul, o dietă dezechilibrată (bogată în grăsimi, prăjeli, afumături şi săracă în fructe şi legume proaspete); Pancreatita cronică, indiferent de cauza ei, la peste 10 ani de evoluţie ; Istoricul familial de cancer pancreatic (dacă există 2 sau mai multe rude diagnosticate cu această boală, riscul este de 50 ori mai mare decât la cei care nu au în familie astfel de cazuri); Istoricul familial de polipi colonici (se transformă uşor în cancer colonic); Diabetul zaharat la 10 ani de evoluţie.


59

4.4.1 Simptome Cancerul pancreatic deseori trece neobservat până când devine avansat şi greu de tratat. In marea majoritate a cazurilor, simptomele apar doar când cancerul a crescut şi a început să se extindă şi la alte organe. Intrucât 95% dintre cancerelor pancreatice sunt de tip adenocarcinom, vor fi descrise mai întâi simptomele acestuia, urmate de simptomle formelor mai rare de cancer. Simptomele locale ale cancerului pancreatic Iniţial, cancerul pancreatic are tendinţa de a fi silenţios şi fără durere. Până la momentul în care este suficient de mare pentru a determina simptome, cancerul a crescut deja în afara pancreasului. In acest moment, simptomele depind de localizarea cancerului din pancreas: -cancerul pancreatic la nivelul capului pancreasului determină simptome de tipul pierderii ponderale, icter (piele galbenă), grăsimi în scaun, cu sau fără dureri abdominale; - cancerul pancreatic la nivelul corpului pancreasului sau în coada pancreasului de obicei determină dureri abdominale şi pierdere ponderală. Dacă nodulul canceros se formează la nivelul capului pancreasului, boala va fi diagnosticată mai repede deoarece va apare icterul prin comprimarea căii biliare principale. Uneori, debutul poate fi prin puseu de pancreatită dat de comprimarea canalului pancreatic sau prin diabet zaharat. Ulterior, prin invadarea plexurilor nervoase, apare durerea în capul pieptului sau deasupra ombilicului, durere surdă sau vie, ce merge în coloana vertebrală şi apare inclusiv noaptea. Începe să apară febra, lipsa poftei de mâncare cu scădere în greutate mare (până la 20 kg în câteva luni). Întrucât cancerul pancreatic se dezvoltă în jurul unor zone importante pentru sistemul digestiv, simptomele gastrointestinale sunt deseori predominante: - durere abdominală. Mai mult de 80% dintre pacienţii cu cancer pancreatic prezintă la un moment durere abdominală pe măsură ce tumora creşte. Cancerul pancreatic poate determina durere surdă în abdomenul superior şi dureri de spate. Durerea poate fi ocazională; - balonare abdominală. Unii pacienţi cu cancer pancreatic au o senzaţie de saturaţie deşi mănâncă puţin sau o senzaţie de balonare abdominală inconfortabilă; - greţuri; - diaree; - grăsime în scaun (steatoree). Pe masură ce cancerul pancreatic scade abilitatea pancreasului de a secreta enzime pentru digestia grăsimilor, mai multe grăsimi ajung în scaun nedigerate. Aceste scaune grăsoase pot avea un miros pătrunzător şi să plutească mai mult decât în mod normal; - scaun de culoare deschisă. Dacă ductul care drenează bila până la intestin este blocat de cancerul pancreatic, scaunul îşi poate pierde culoarea maronie şi devine dechis la culoare sau de culoarea lutului. Iar urina poate deveni închisă la culoare.

4.4.2 Tipuri de cancer pancreatic Cancerul pancreatic este clasificat în funcţie de partea pancreasului pe care o afectează: zona care produce enzimele digestive (exocrina) sau cea care produce insulina sau alţi hormoni (endocrina). Cancerul pancreasului exocrin Deşi există mai multe forme diferite de cancer pancreatic, 95% din cazuri sunt adenocarcinoame pancreatice. Alte tipuri mai puţin comune de cancer al pancreasului exocrin sunt: - carcinomul adenoscuamos; - carcinomul cu celule scuamoase; - carcinomul cu celule mari; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

60

- carcinomul cu celule acinare; - pancreasul exocrin reprezintă 95% din totalul pancreasului, aşa că nu este de mirare faptul că majoritatea cancerelor; pancreatice îşi au originea aici. Cancerul pancreasului endocrin Celelelte celule ale pancreasului produc hormoni care sunt deversaţi direct în circulaţia sanguină (sistem endocrin). Cancerul care apare pornind de la aceste celule se numeşte cancer pancreatic neuroendocrin sau cancer pancreatic al celulelor insulare. Cancerele pancreasului endocrin sunt rare şi sunt denumite în funcţie de tipul de hormon pe care îl produc celulele de la care îşi au originea: - insulinom (de la celulele producătoare de insulină); - glucoganom (de la celulele producătoare de glucagon); - somatostatinom (de la celulele producătoare de somatostatină); - gastrinom (de la celulele producătoare de gastrină); - vipom (de la celulele producătoare de peptid vasoactiv intestinal). Tumorile endocrine de obicei nu sunt cancere; sunt tumori benigne. Aceste tumori benigne nu sunt considerate cancer pancreatic. Totuşi, ele pot creşte mult sau pot secreta cantităţi anormale de hormoni, cauzând probleme medicale. Cancerul ampular (carcinomul ampulei Vater) Este cancerul care se dezvoltă în locul în care ductul care drenează pancreasul se uneşte cu intestinul subţire (o deschidere numită ampulă). Deşi, tehnic, nu este cancer pancreatic, cancerul ampular detremină simptome similare cele ale cancerului pancreatic, iar tratamentul este similar. 4.4.3 Tratament Pentru a hotărî tipul de tratament mediciul va stabili stadiul cancerul pancreatic astfel: - rezecabil: pe testele imagistice cancerul pancreatic nu s-a extins (sau cel puţin nu prea departe), iar chirurgul consideră că tumora poate fi îndepărtată. Aproximativ 10% dintre cancerele pancretice sunt considerate rezecabile la momentul diagnosticului. - cu extensie locală (nerezecabil): cancerul pancreatic a crescut în interiorul vaselor mari, astfel că tumora nu poate fi îndepărtată în siguranţă prin chirurgie. - metastatic: cancerul pancreatic s-a extins şi la alte organe, astfel încât chirurgia nu-l poate îndepărta. In cazul în care cancerul pancreatic este rezecabil, intervenţia chirurgicală poate creşte speranţa de viaţă a pacientului şi poate oferi o şanşă mică de vindecare. Tratarea cancerului rezecabil Pacienţii al căror cancer pancretic este considerat rezecabil pot suferi una dintre următoarele intervenţii chirurgicale: - pancreatoduodenectomia: chirurgul îndepărtează capul pancreasului, părţi din stomac şi intestinul subţire, unii nodului limfatici, vezicula biliară şi canalul biliar comun. Organele rămase sunt reconectate într-un nou mod pentru a permite digestia. Această procedură este foarte dificilă. Chirurgii şi spitalele care au mai multă experienţă cu această procedură au cele mai bune rezultate. In aproape jumătate din cazuri, odată ce chirurgul poate vedea în interiorul abdomenului, cancerul pancreatic care era considerat rezecabil se dovedeşte a fi deja extins şi din acest motiv devine nerezecabil. In aceste cazuri această procedură nu va mai fi efectuată. - pancreatectomia distală; coada şi/sau capul pancreasului sunt îndepărtate, dar capul pancreasului rămâne pe loc. Această intervenţie este mai puţin folosită deoarece majoritatea tumorilor care apar în alt loc decât capul pancreasului sunt nerezecabile. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

61

- pancreatectomia totală: întregul pancreas este îndepărtat în timpul intervenţiei chirurgicale. Deşi în trecut era considerată o intervenţie utilă, astăzi este realizată foarte rar. Chimioterapia şi/sau radioterapia pot fi folosite împreună cu chirurgia pentru tratarea cancerului pancreatic rezecabil pentru: - micşorarea tumorii înainte de operaţie, crescând astfel şansele de rezecţie reuşită (terapie neoadjuvantă); - prevenirea sau întârzierea reapariţiei cancerului pancreatic după intervenţia chirurgicală (terapie adjuvantă); Medicamentele care pot fi folosite în cazul cancerului pancreatic sunt 5-fluorouracil şi gemcitabin, însă administrarea lor poate fi hotărâtă numai de medicul curant. Ambele medicamente sunt administrate prin perfuzie intravenoasă. In cazul radioterapiei, un aparat produce particule de raze X cu energie înaltă. Razele X penetrează pielea şi distrug celulele canceroase. Radioterapia este realizată în timpul unei serii de vizite la spital, de obicei pe o perioadă de o săptămână.

Tratamentul cancerului pancreatic cu extindere locala - nerezecabil In cazul cancerului pancreatic cu extindere locală, chirurgul nu poate extirpa întreaga tumoră. Din moment ce este îndepărtată doar o parte a tumorii, este mai bine să se folosească terapii nechirurgicale. Tratamentul constă în chimioterapie cu sau fără radioterapie. Cele două chimioterapeutice care pot fi folsite pot creşte speranţa de viaţă a pacienţilor cu cancer pancreatic nerezecabil. Tratarea cancerului pancreatic cu metastază In cazul cancerului pancreatic metastatic, chirurgia nu poate oferi o şanse de vindecare. Intrucât cancerul s-a extins la alte organe, radioterapia nu este nici ea de folos. Chimioterapia cu gemcitabin este cel mai bun tratament disponibil pentru acest tip de cancer. Acest medicament ajută la creşterea duratei de viaţă a pacientului şi la reducerea simptomelor cancerului pancreatic, inclusiv a durerii. Pentru cancerele metastatice care nu mai răspund la tratamentul cu gemcitabin, medicii pot încerca şi alte chimiotarapeutice. Tratamentul paliativ pentru cancerul pancreatic Pe măsură ce cancerul pancreatic progresează prima prioritate a tratamentului se poate schimba de la prelungirea vieţii la ameliorarea simptomelor, în special a durerii. Mai multe tratamente pot ajuta la protejarea de disconfortul dat de un cancer pancreatic în stadiu avansat: - proceduri de restabilire a tranzitului bilei pentru reducerea pruritului şi a pierderii apetitului date de obstrucţia căilor biliare; - morfina şi alte medicamente puternice pentru reducerea durerii; - antidepresivele şi consilierea pot ajuta la reducerea simptomelor depresiei, care apare frecvent la pacienţii cu cancer pencreatic în stadiu avansat.

4.5. Cancerul colorectal În primele stadii, cancerul colorectal nu provoacă în general nici un fel de simptome. Dintre cele mai probabile semne de alarmă recunoaştem: - modificări ale tranzitului intestinal, precum constipaţie sau diaree persistentă, o senzaţie de a nu putea goli complet intestinul sau sângerari rectale. - pete negre de sânge în sau pe materiile fecale; sau scaune subţiri, lungi, "în creion". - urme de sânge în scaun; - disconfort gastric, crampe, meteorism dureros, arsuri retrosternale (pirozis), greţuri, vărsături, balonări sau dificultăţi de deglutiţie. - oboseală fără un motiv edent sau pierderea poftei de mâncare sau scădere în greutate. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

62

Este necesar să solicitaţi consultul medical în următoarele situaţii: - dacă observaţi o modificare a tranzitului intestinal, aveţi sângerari rectale sau observaţi sânge în sau pe materiile fecale. - dacă aveţi dureri abdominale persistente, o pierdere în greutate neobişnuită sau astenie. Aceste simptome se pot datora şi altor cauze, însă pot fi generate şi de cancer. În determinarea cauzei acestor simptome, medicul trebuie să controleze şi prezenţa sângerărilor din tubul digestiv, întrucât există posibilitatea unui cancer colorectal. În interiorul cavităţii abdominale se află tubul digestiv. A doua jumătate, musculară, a acestui tub – intestinul gros – este compusă din colon, ce are o lungime de mai multe zeci de centimetri, şi rect, cu lungimea de numai câţiva centimetri, împreună, colonul şi rectul acţionează ca o maşină de prelucrare a deşeurilor: alimentele digerate se deplasează prin colon, organismul absoarbe apa restantă, iar deşeurile solide sunt împinse prin rect şi eliminate în afară prin anus, sub formă de materii fecale. Mucoasa ce căptuşeşte la interior tubul colorectal poate reprezenta un teren fertil pentru creşterea unor mici tumori, numite polipi. Aproximativ jumătate dintre toţi adulţii de peste 40 ani au cel puţin un polip colorectal. Majoritatea polipilor sunt benigni, însă se cunoaşte cel puţin un tip precanceros. 9 din 10 tumori maligne colo-rectale se dezvoltă din polipii glandulari ai mucoasei intestinale, deşi mai există câteva tipuri rare de cancer colorectal ce iau naştere din ţesutul ponglandular. În cazul în care cancerul colorectal este diagnosticat şi tratat câtă vreme tumora este încă localizată, boala are un mare procent de vindecare, cu rate de supravieţuire la 5 ani de peste 90%. Dacă tumora continuă să crească, neoplazia se poate extinde direct prin peretele intestinal la ţesuturile şi organele înconjurătoare, precum şi în circulaţia sanguină sau limfatică. După ce cancerul s-a extins la ganglionii limfatici sau la alte organe, succesul tratamentului este mai mic, în funcţie de cât de avansată este boala. Împreună, cancerele colonului şi rectului reprezintă aproximativ 12% din cancerele din Statele Unite, în fiecare an fiind diagnosticate aproximativ 150 000 de cazuri. Ca şi multe alte cancere, cancerul colorectal reprezintă un motiv de deosebită îngrijorare pentru vârstnici. Chiar dacă deseori el poate fi detectat într-un stadiu precoce, multe persoane amână solicitarea îngrijirilor medicale din cauza stânjenelii sau fricii de simptomele legate de afecţiunea intestinală. Riscul creşte semnificativ după vârsta de 50 de ani şi continuă să crească cu vârsta. Cancerul colorectal este în mod caracteristic o boală urbană, afectând persoanele citadine mai frecvent decât pe cele ce trăiesc la sat şi pe cele de rasă albă mai frecvent decât pe americanii de origine africană. Carcinogeneza este un proces complex, format din mai mulţi pasi, în care o multitudine de greşeli trebuie să se întâmple, iar ordinea lor să fie cea care trebuie pentru a transforma o celulă normală într-una malignă. Un număr mare de gene sunt implicate în mod normal în reglarea echilibrului dintre creştere celulară şi opusul, moarte celulară, replicarea ADN-ului şi repararea greşelilor de transcriere. Alterarea acestui echilibru sensibil dintre oncogene, ce promovează proliferarea tumorală a celulelor, şi gene supresoare tumorale, ce inhibă proliferarea celulară excesivă, duce la dezvoltarea celulelor maligne şi la extinderea lor. Toate celulele organismelor complexe au ADN, care este identic cu cel întâlnit la zigoţi. La nivelul ADN-ului pot surveni mutaţii, ce pot fi transmise generaţiei următoare, însă aceste defecte survin foarte mult şi în mod spontan pe durata creşterii, dezvoltării şi întreţinerii unui ţesut sau unui organ. Chiar şi în ciclul de maturare a unei celule normale există o şansă destul de mare de apariţie a unei mutaţii genetice spontane, însă majoritatea acestora nu vor afecta celula purtătoare. Prin urmare, geneza unui cancer necesită o serie de accidente independente succesive. O celulă normală poate să detecteze greşelile de la nivelul propriului ADN şi deasemenea poate să le şi repare, însă dacă ea este foarte afectată, mai degrabă iniţiază programul de sinucidere programată, numit apoptoză. In momentul în care o celulă nu reuşeşte să recunoască şi să corecteze greşelile de la nivelul ADN-ului şi continuă să se multiplice, acumularea de produse genetice necorespunzătoare în interiorul celulei poate duce în cele din urmă la o proliferare. Există două tipuri de instabilitate genetică: la nivel cromozomial sau la nivelul ADN-ului. Pierderea materialului cromozomial rezultă în momentul în care cromozomii nu se divid simetric în Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

63

timpul mitozei, astfel încât celula fiicaă primeşte ambele copii cromozomiale, iar celula cealaltă nu primeşte niciuna. Acest proces se numeşte pierderea heterozigozitatii (LOH) şi este asociat cancerului colo-rectal cu cel mai prost prognostic. Instabilitatea genetică localizată la nivelul ADN-ului este reprezentată de apariţia unei sau a mai multor benzi suplimentare. Acest fenomen este denumit instabilitate microsatelită (MSI) şi este o caracteristică întâlnită la cancerele colonice ereditare non-polipozice.

4.5.1 Modelul Adenom-Carcinom Acest model a fost imaginat de Vogelstein în 1988, după ce a identificat o serie de mutaţii genetice apărute la celule din diverse stadii ale cancerului colo-rectal. Acest model multi-step, al carcinogenezei, este descris ca o acumulare de evenimente genetice, pierderi ale inhibiţiei creşterii celulare, proliferări şi dezvoltări clonale. Mutaţiile genetice şi pierderile de gene includ gena APC, MMC, K-ras, DCC şi p53. Mutaţiile genei APC, implicată in controlul adeziunii şi comunicării intercelulare, sunt întâlnite în 60% din polipii adenomatosi şi chiar în cancerul colo-rectal, fapt ce dovedeşte implicarea lor în stadiile precoce ale carcinogenezei. Gena se găseşte pe braţul lung al cromozomului 5q şi este legată şi de Polipoza adenomatoasă familiară. Între 20% si 50 % din cei cu cancer colo-rectal prezintă defecte la nivelul genei APC. Mutaţiile genei K-ras, care în mod normal joacă rol de semnal intracelular şi de stimulator al diviziunii celulare, apar şi în cazul adenoamelor şi carcinoamelor de dimensiuni mai mari. Cam 50% din carcinoamele colo-rectale şi un procent similar din adenoamele mai mari de 1 cm prezintă mutaţii la nivelul genelor ras. În contrast, mai putin de 10% din adenoamele mai mici de 1 cm au această mutaţie. Deletia genei supresoare tumorale DCC este implicată în progresia de la un polip benign spre o condiţie malignă. Ea este prezentă la 47% din adenoamele tardive şi 73% din carcinoame, dar este întâlnită în mai puţin de 13% din adenoamele în stadii incipiente şi intermediare, indicând faptul că alterarea acestei gene are loc târziu în oncogeneza. Acest defect alterează interacţiunile normale celulă-celulă sau celulă-matrice, importante în creăterea şi diferenţierea celulară. Mutaţia genei p53, care este printre cele mai frecvente mutaţii prezente la nivelul cancerelor umane, este deasemenea foarte frecventă şi în cancerele invazive ale colonului, dar rara în adenoame. Este localizată pe cromozomul 17p. Pe lângă aceste modificări, s-a observat o pierdere semnificativă a grupărilor metil din ADN ce are loc în stadiile incipiente ale tumorilor colo-rectale, fapt ce contribuie la instabilitatea genomului. In viitor, alterările genetice cu potenţial reversibil pot conduce spre noi strategii terapeutice ale patologiei neoplasmice.

4.5.2 Cauzele cancerului colorectal Cancerul colorectal este strâns legat de anumite boli. Persoanele considerate a avea risc crescut sunt cele cu antecedente personale sau familiale de polipi ai coloniei, boli inflamatorii ale colonului, precum colită ulceroasă sau boala Crohn, şi cancere de pancreas, sân, ovare, colon sau rect la unul dintre părinţi sau fraţi. La fel ca în cazul oricărui cancer, susceptibilitatea potenţială la cancerul colorectal este cel puţin parţial determinată de constituţia genetică. Un număr mic de persoane moştenesc o afecţiune numită polipoză familială11, în care polipii coloniei se dezvoltă la o vârstă tânără; în lipsa tratamentului, aceste persoane vor face aproape cu siguranţă cancer colorectal. 11

Polipoza adenomatoasă familială este o boală ereditară rară, transmisă după modelul autozomal dominant, caracterizată prin dezvoltarea progresivă a sute până la mii de polipi adenomatoşi, situaţi electiv la nivelul colonului.


64

Alimentaţia pare de asemenea să contribuie la creşterea riscului, însă relaţia cauză-efect este încă neclară. Se ştie că persoanele a căror alimentaţie este săracă în fibre, deoarece nu mănâncă suficiente fructe, legume şi cereale, au un risc crescut. Multe studii indică grăsimile şi proteinele animale ca fiind promotori ai cancerului colorectal, însă cercetătorii recomandă prudenţă înainte de tragerea unor concluzii definitive. Unele studii arată că consumul regulat de carne roşie, bogată în grăsimi saturate şi proteine, creşte riscul, în timp ce alte studii nu găsesc nici o legătură. Alţii susţin că nu este vorba de grăsimi sau proteine în sine, ci de felul în care acestea sunt gătite. Ei notează că grăsimile şi proteinele gătite la temperaturi crescute - în special prin prăjire sau frigere la grătar pot da naştere unei largi game de substanţe potenţial carcinogene, asociate cu cancerul colorectal. Expunerea intensă la anumite substanţe chimice, inclusiv clor - care în cantităţi mici este în mod obişnuit utilizat pentru purificarea apei de băut - poate creşte riscul de cancer colorectal. Se consideră că expunerea la azbest este potenţial nocivă, azbestul fiind implicat în apariţia polipilor coloniei.

4.5.3 Tumorile intestinale Porţiunea inferioară a tubului digestiv sau intestinul gros (stânga, margine), cuprinde colonul şi rectul. Intestinul gros are trei părţi principale: colonul ascendent, transvers şi descendent. O tumoră din colonul transvers (detaliu, stânga sus) poate conduce la dureri abdominale, neregularităţi ale tranzitului intestinal şi sângerări oculte în scaun. În cazul unei tumori rectale (detaliu, stânga jos), în materiile fecale se poate vedea sânge. Începând din jurul vârstei de 50 de ani, orice persoană trebuie să facă în mod regulat examenul de depistare a cancerului colorectal. Ca parte a controlului medical anual, o probă din materiile fecale trebuie să fie analizată pentru decelarea sângerărilor oculte – urme microscopice ce ar putea semnala hemoragii în tubul digestiv. La fiecare 3-5 ani, trebuie să se facă o sigmoidoscopie – o examinare a rectului şi colonului inferior (sigmoid) cu ajutorul unui tub flexibil şi luminat, numit sigmoidoscop. Chiar dacă această tehnică de depistare poate fi destul de neplăcută, ea este extrem de valoroasă pentru detectarea precoce a cancerului şi a altor tulburări digestive. Orice simptome sau anomalii ce ridică suspiciuni vor reprezenta un simptom de alertă pentru medicul dumneavoastră, ce va efectua o colonoscopie, o procedură foarte asemănătoare cu sigmoidoscopia, ce permite o vizualizare amanunţită a mucoasei ce căptuşeşte intestinul gros. Dacă medicul găseşte un polip sau o tumoră, biopsia va determina dacă aceasta este sau nu malignă. Se mai pot face şi radiografii ale colonului şi rectului, pentru vizualizarea potenţialelor mase tumorale, împreună cu analize ale sângelui sau urinei, pentru decelarea anomaliilor biochimice caracteristice. În cazul în care cancerul este confirmat printr-o biopsie, sunt efectuate şi alte analize pentru a sili posibila extindere a acestuia în alte organe, precum ficatul; printre aceste analize se pot număra radiografiile, ecografiile şi explorările TC. Pot fi solicitate şi alte analize sanguine pentru a determina cât de bine funcţionează ficatul şi pentru a măsura nivelul sanguin al antigenului carcinoembrionar (ACE), deseori mai mare decât normal în cazurile de cancer colorectal, în special dacă acesta s-a extins. Tratamentul cancerului implică nu numai terapiile specifice, în vederea vindecării sau controlării bolii, ci şi strategiile de satisfacere a nevoilor fizice şi emoţionale ale pacienţilor. Multe terapii complementare anticanceroase pot reprezenta adjuvante valoroase, în condiţiile aplicării împreună cu tratamentul medical standard, pentru a face mai suportabil stresul asociat cu cancerul şi cu tratamentul acestuia. Totuşi, terapiile complementare nu trebuie să înlocuiască niciodată îngrijirile convenţionale.


65

4.5.4 Medicina convenţională Intervenţia chirurgicală este cel mai eficient tratament în cazul tumorilor colorectale localizate. Tumorile foarte mici pot fi extirpate printr-un colonoscop, însă chiar în cazul tumorilor mici, chirurgii preferă de obicei să efectueze o laparotomie - îndepărtând o porţiune importantă de intestin, precum şi ganglionii limfatici din apropiere. Deseori, chirurgul poate reconecta porţiunile sănătoase de colon şi rect; când acest lucru nu este posibil, chirurgul face o deschizătură - cunoscută sub numele de stoma - în abdomen. Reziduurile sunt colectate într-o pungă aplicată peste stoma. Această procedură, cunoscută sub denumirea de colostomie, este deseori numai temporară; după ce intestinul a fost lăsat să se vindece, printr-o a doua operaţie se reconectează colonul şi rectul. Nevoia unei colostomii definitive este mai frecventă în cazul cancerului rectal, deoarece păstrarea unei porţiuni din rect poate fi dificilă. În tratamentul cancerului rectal, poate fi recomandată radioterapia sau chimioterapia preoperatorie, pentru a micşora volumul tumorii. Radioterapia şi chimioterapia mai pot fi recomandate si pentru prevenirea apariţiei recidivelor locale ale tumorii, precum şi pentru prelungirea supravieţuirii. Radioterapia este rareori recomandată după cancerul de colon. Medicii au constatat ca o combinaţie de chimioterapie şi imunoterapie poate ameliora perioada de supravieţuire la pacienţii al căror cancer s-a extins de la colon la ganglioni limfatici din jur. Chimioterapia poate fi utilă la pacienţii cu cancer rectal sau de colon, metastazat în alte părţi ale organismului, chiar dacă nu are multe şanse de a asigura vindecarea. În perioada imediat postoperatorie, pacientul se poate aştepta să primească analgezice şi alte medicamente pentru a ameliora diareea sau constipaţia temporară. După operaţie, pacienţii vor fi încurajaţi să mănânce alimente hrănitoare, bogate în proteine şi calorii, pentru a favoriza întărirea şi vindecarea. După ce cancerul de colon sau de rect intră în remisiune, examenele de urmărire pentru decelarea recidivelor devin esenţiale pentru tot restul vieţii. Multe persoane duc o viaţă normală şi confortabilă chiar şi după o intervenţie chirurgicală în sfera colorectală şi o colostomie. Chiar dacă adaptarea după colostomie necesită timp, sprijin şi înţelegere, persoanele cu stome constată că, în mare parte, pot mânca, pot lucra şi se pot distra la fel de bine ca şi înainte. În ceea ce priveşte medicina alternativă, studiile publicate au confirmat că o alimentaţie bogată în fibre reduce substanţial riscul de cancer colorectal. Fibrele alimentare par să protejeze intestinul de expunerea prelungită la substanţele carcinogene, prin deplasarea mai rapidă a reziduurilor şi prin inhibarea sintezei anumitor substanţe carcinogene. Studii foarte importante arată de asemenea că o alimentaţie bogată în fructe şi legume reduce riscul cancerului colorectal, în mare parte datorită fibrelor şi celorlalte substanţe nutritive pe care le furnizează. În timp ce unele studii arată că acidul folic, calciul, vitamina D şi vitaminele antioxidante C, E şi A (beta-carotenul) oferă protecţie împotriva apariţiei cancerului colorectal, alte studii nu au putut confirma aceste rezultate şi, în unele cazuri, le-au contrazis. La ora actuală, cel mai bun sfat privind cancerul colorectal şi alimentaţia este să includeţi în alimentaţia dumneavoastră zilnică cereale integrale şi cel puţin cinci fructe şi legume - în special legume din familia cruciferelor, precum conopida şi broccoli - pentru a vă asigura că primiţi mari cantităţi de fibre şi alte substanţe nutritive ce pot fi protectoare. Pentru prevenirea cancerului colorectal este necesar să mâncaţi din belşug fructe şi legume proaspete şi cereale integrale; să reduceţi carnea roşie şi alte alimente bogate în grăsimi, ca ouăle şi majoritatea produselor lactate. Proteinele se pot procura din produse lactate degresate, nuci, fasole, linte şi produse pe bază de soia. Este necesar a se evita prăjirea sau frigerea exagerată la grătar a cărnii şi peştelui. Pentru a obţine mai multe fibre, se pot adăuga tărâţe sau germeni de grâu la cerealele pentru micul dejun.


66

4.5.5 Predispoziţia genetică În ceea ce priveşte predispoziţia genetică, cercetătorii au constatat că mulţi pacienţi cu cancer colorectal prezintă aceleaşi defecte genetice. Prezenţa unuia dintre aceste defecte înseamnă că sunteţi predispus la această boală dar asta nu înseamnă că o veţi face în mod obligatoriu. De exemplu, oamenii de ştiinţă au identificat o genă specifică pentru cancerul colorectal non-po-lipozic ereditar (HNPCC, bereditary nanpoly-posis colorectal cancer) sau sindromul Lynch 12 . Prezenţa acestei gene - care este extrem de rară - predispune individul la cancer colorectal, gastric, uterin şi alte cancere ale organelor abdominale. Astăzi, oamenii de ştiinţă pot testa persoanele cu antecedente familiale de astfel de cancere, pentru a afla dacă şi acestea sunt purtătoare ale genei defectuoase. Apoi, aceşti indivizi pot fi supuşi unor examene regulate de depistare, pentru a asigura detectarea precoce a cancerului.

4.6 Limfomul Hodgkin Limfomul Hodgkin sau boala Hodgkin este o formă de cancer a sistemului limfatic. Cancerul a fost şi va rămâne o problemă gravă de sănătate, dar diagnosticat în stadiile cât mai incipiente acesta poate fi tratat cu succes. În boala Hodgkin, celulele sistemului limfatic se divid anormal şi se răspândesc în afara acestuia. Pe măsură ce boala progresează afectează capacitatea corpului de a luptă împotriva infecţiilor. Simptomele bolii Hodgkin nu sunt specifice, iar diagnosticul nu este dat decât în stadii avansate. 4.6.1 Cauzele apariţiei limfomului Hodgkin Cauza exactă a limfomului Hodgkin este necunoscută. Însă pot fi specificaţi câţiva factori de risc care sunt implicaţi în acest proces malign, şi anume: - vârsta - limfomul Hodgkin se întâlneşte cel mai frecvent la vârste tinere, cel mai frecvent între 20- 30 ani şi după vârsta de 55 ani; - ereditatea - oricine are o rudă de gradul întâi cu aceasta afecţune, sau cu orice tip de cancer, are un risc mai crescut de a face boală; - infecţiile virale - în special cu virusul Epstein-Barr ce produce mononucleoză infecţioasă; - sexul - limfomul Hodgkin afectează mai frecvent sexul masculin; - sistemul imun compromis – pacienţii cu HIV/SIDA, cei ce au suferit un transplant de organ. Simptomele limfomului Hodgkin. Limfomul Hodgkin, asemenea multor tipuri de cancer, evoluează fără simptome specifice şi fără semne de alarmă. Doar în stadii avansate, limfomul Hodgkin presupune simptome agresive, extrem de evidente. Însă până şi aceste semne pot fi puse pe seama altor afecţiuni mai puţin grave. Cele mai frecvente simptome sunt: - mărirea de volum şi consistenţa crescută a ganglionilor de la nivelul gâtului, de la nivelul axilei şi de la nivel inghinal; - febra crescută ; - transpiraţii nocturne; - scădere în greutate în ultimile 6 luni fără a ţine dietă; - oboseală; - tuse seacă, iritativă; - un prurit persistent corporal; 12

http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/sindromul-lynch


67

- lipsa de aer – dispneea. Limfomul Hodgkin nu poate fi prevenit în adevăratul sens al cuvântului. În toate cazurile este recomandat să duceţi un stil de viaţă sănătos, să renunţaţi la fumat, să nu faceţi abuz de alcool şi să faceţi mişcare în fiecare zi, cel puţin o jumătate de oră. Mărirea ganglionilor poate fi dată şi de infecţii cu diferite tipuri de virusuri, de aceea este necesară consultul unui specialist.

4.6.2 Investigaţiile care se fac de către medic Medicul va face o examinare fizică generală, vă va pune întrebări despre alte probleme de sănătate pe care le-ai avut, despre starea de sănătate a părinţilor, fraţilor, bunicilor şi despre medicamentele luate în ultima perioadă. La început doctorul s-ar putea să vă dea un antibiotic, deoarece infecţiile sunt cea mai frecventă cauză de mărire a ganglionilor. Dacă acesta nu are niciun efect, atunci doctorul vă va trimite la un chirurg pentru a efectua o biopsie. La biopsie chirurgul va preleva o parte din ganglion pentru a-l examina microscopic şi pentru a stadializa boala. Biopsia confirmă boala prin prezenţa celulelor Reed-Sternberg. Alte investigaţii pe care medicul le poate cere sunt: analiza completă a sângelui şi o ecografie a ganglionilor, radiografie toracică, CT sau RMN. Chiar dacă există doar un grup ganglionar mărit la nivelul gâtului şi niciun alt simptom, există posibilitatea să aveţi boala Hodgkin. Nu trebuie să vă sperie acest lucru, deoarece aţi descoperit boala în primul stadiu.

4.6.3 Stadiile limfomului Hodgkin Există patru stadii ale limfomului Hodgkin, şi anume: - stadiul I : afectarea unei singure zone ganglionare; - stadiul II : afectarea a două sau mai multor regiuni ganglionare, de aceeaşi parte a diafragmului; - stadiul III: afectarea ganglionara de ambele părţi ale diafragmului; - stadiul IV: infiltrarea difuză a mai multor zone extraganglionare;

4.6.4 Tratament Opţiunile de terapie în limfomul Hodgkin sunt: chimioterapia şi radioterapia. Chimioterapia foloseşte medicamente pentru a opri diviziunea celulelor maligne şi distrugerea lor. Această terapie nu este lipsită de numeroase şi severe efecte secundare: - supresie medulară – risc crescut de infecţii, timp de sângerare prelungit, oboseală - căderea temporară a părului; - anorexie, stare de voma, diaree, ulcere bucale. Majoritatea efectelor secundare ale chimioterapiei dispar gradat în timpul perioadei de convalescenţă sau după încetarea tratamentului. Singurul efect durabil este infertilitatea. Radioterapia utilizează doze mari de energie radiantă (raze X), pentru a ucide celulele maligne sensibile. Poate de asemenea să micşoreze tumorile şi să menţină boala sub control. Efectele secundare ale radioterapiei Dintre elefectele secundare ale radioterapiei amintim în acest caz: - pierderea foliculilor pilosi, eritem, uscăciunea pielii, prurit, hiperpigmentaţie permanentă la locul iradiat;


68

-uscăciunea mucoaselor locale, ulcere, disfagie, în cazul iradierii pieptului şi a gâtului; - greaţă, vomă, diaree, discomfort urinar, în cazul iradierii abdomenului. Cu excepţia radioterapiei, alte variante de tratare sunt transplantul de măduvă hematogenă sau de celule stem. Boala Hodgkin este o problema gravă de sănătate, asemenea tuturor tipurilor de cancer. Faptul că se întâlneşte cel mai frecvent la tineri, o categorie ce este de obicei "ocolită" de boli maligne, iar simptomele nu sunt specifice sau alarmante şi pot fi confundate cu cele ale unei răceli, face ca diagnosticarea acestei boli să fie dificilă. Acest tip de cancer, dacă este diagnosticat în primul stadiu, are şanse de supravieţuire de peste 85%, iar cu cât boala avansează cu atât acest procent scade vertiginos. Dacă observaţi vreun ganglion mărit ce nu dispare după o infecţie sau după o raceală trebuie să vă prezentaţi la medic.

4.7 Sarcomul Kaposi Sarcomul Kaposi este o tumoră a celulelor spinoase derivat din linia celulelor endoteliale. Sarcomul Kaposi poate fi clasificat în 4 tipuri: epidemic asociat cu SIDA, imunocompromis, clasic sau sporadic şi endemic. Sarcomul Kaposi asociat cu SIDA apare la pacienţii cu infecţie HIV avansată şi este cea mai comună prezentare a sarcomului. Este cel mai frecvent neoplasm întâlnit la bolnavii cu SIDA, mai ales la cei la care terapia HAART este limitată. Reprezintă forma cea mai agresivă clinic a sarcomului. Sarcomul Kaposi imunocompromis apare după transplantul de organ solid sau la pacienţii care primesc terapie imunosupresivă. Incidenţa sa este crescută de 100 de ori după transplant. Totuşi persoanele cu status imunodeficient congenital nu prezintă riscul de a dezvolta sarcomul Kaposi. Media de timp până la dezvoltarea sa este de 15-30 de luni. Sarcomul Kaposi clasic apare mai ales la pacienţii în vârstă din regiunea Mediteraneană şi Europa de Est, cu predominanţă masculină şi debut între 50-70 de ani. Are o evoluţie lentă. Complicaţiile comune includ staza venoasă şi limfedemul. Această formă a bolii are rareori implicare viscerală, mucoasă sau limfonodulară. 30% dintre pacienţi sunt predispuşi la dezvoltarea limfomului Hodgkin. Pacienţii mai prezintă comun şi istoric de astm şi alergie. Sarcomul Kaposi endemic este regăsit mai ales în Africa, la bărbati şi la copii cu HIV seronegativi cu evoluţie lentă sau agresivă. Sarcomul asociat SIDA faţă de alte forme ale sale tinde să fie agresiv. Morbiditatea şi mortalitatea apar prin implicarea extinsă viscerală, cutanată sau mucoasă. La pacienţii cu terapie HAART boala are o evoluţie mai lentă sau poate regresa spontan. Cauzele cele mai comune de morbiditate includ desfigurarea cosmetică a leziunilor cutanate, limfedemul, afectarea gastrointestinală sau afectarea pulmonară. Afectarea pulmonară este cauza cea mai comună de mortalitate cu hemoragii pulmonare necontrolate. Toate tipurile de sarcom Kaposi sunt influenţate de terapia HAART (terapie antiretrovirală extrem de activă) care a scăzut incidenţa şi severitatea bolii. Controlul optim al HIV cu HAART este o parte integrantă a terapiei de succes a sarcomului Kaposi. Răspunsul la terapie variază între 20-80% în funcţie de stadiul bolii şi pretratament. Terapia HAART este o soluţie pentru afectarea cutanată, dar pentru cea viscerală trebuie adaugată chimioterapia. Pentru boala simptomatică locală este administrată radioterapia. Excizia locală poate fi o opţiune pentru leziunile superficiale mici. Problema majoră este recurenţa locală. Prezenţa unor margini curate de excizie nu înseamnă că sarcomul a fost înlăturat. Recurenţa locală este foarte frecventă. Terapia intralezională cu vincristină şi bleomicină este folosită pentru forma clasică de sarcom în care predomină localizarea cutanată. Răspunsul apare la 60-90% dintre cazuri. Se mai folosesc crioterapia, laser terapia şi retinoizii locali. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

69

Terapia paliativă sistemică este indicată pentru simptome sau boala viscerală ameninţătoare de viaţă, rapid progresivă, mucocutanată, cu durere şi ulcerare şi limfedem simptomatic. Se practică imunomodularea cu interferon alfa având proprietăţi antiangiogenice, antivirale şi imunomodulatorii. Răspunsul pacienţilor este de 40%. Se adaugă şi chimioterapie paliativă. Decesul apare la 3 ani şi este legat de febră, diaree şi hemoptizie. Inaniţia este un factor important, iar decesul este rezultatul obstrucţiei tumorale ale bronhiilor sau laringelui. Sarcomul Kaposi poate fi fatal prin perforarea intestinală, tamponada cardiacă, obstrucţia pulmonară şi metastazele cerebrale. Pacienţii cu sarcom Kaposi asociat cu SIDA prezintă afectare viscerală extinsă. Pacienţii cu sarcom iatrogen tind să prezinte sângerări, deşi chimioterapia determină regresia sarcomului.

4.7.1 Patogenia sarcomului Kaposi Sarcomul Kaposi este determinat de proliferarea excesivă a celulelor stratului spinos al pielii considerate a avea origine endotelială. În ciuda heterogenităţii lor aceste tumori sunt predominant compuse din sarcom Kaposi cu material genomic humanherpes virus cu marcatori histoimunochimici de celule limfoide, spinoase şi endoteliale. Celulele spinoase proliferează pe o reţea de fibre reticulare, colagen şi celule mononucleare incluzând macrofage, limfocite şi plasmocite. Sarcomul tinde să aibă implicare vasculară în dermul reticular sau întreaga grosime a dermului.

4.7.2 Sarcomul Kaposi epidemic-asociat cu SIDA Sarcomul Kaposi asociat cu SIDA apare la pacienţii cu infecţie HIV avansată şi este cea mai comună formă de prezentare a sarcomului. Este cel mai frecvent neoplasm întâlnit la bolnavii cu SIDA, mai ales la cei la care terapia HAART este limitată. Reprezintă forma cea mai agresivă clinic a sarcomului. Prezenţa numărului scăzut de limfocite CD4 şi creşterea încărcăturii virale sunt factori independenţi în dezvoltarea sarcomului epidemic. Mai puţin de o şesime dintre pacienţii cu HIV au nivelul de CD4 peste 500 microL. Boala se dezvoltă la pacienţii cu HIV şi imunodeficienţă severă. Fumatul de ţigarete poate fi protectiv pentru sarcomul Kaposi.

4.7.3 Sarcomul Kaposi al imunocompromişilor Sarcomul Kaposi imunocompromis apare după transplantul de organ solid sau la pacienţii care primesc terapie imunosupresivă. Incidenţa sa este crescută de 100 de ori după transplant. Totuşi persoanele cu status imunodeficient congenital nu prezintă riscul de a dezvolta sarcomul Kaposi. Media de timp până la dezvoltarea sa este de 15 până la 30 de luni. Această formă de sarcom este rară, dar comună la pacienţii transplantaţi. Este frecventă evoluţia agresivă viscerală. Întreruperea imunosupresiei determină regresia sarcomului. Imunoterapia necesară pacienţilor transplantaţi pentru a preveni rejectul îi supune pe aceştia unui risc pentru sarcom Kaposi.

4.7.4 Sarcomul Kaposi clasic-sporadic Sarcomul Kaposi clasic apare mai ales la pacienţii în vârstă din regiunea Mediteraneană şi Europa de Est, cu predominanţă masculină şi debut între 50 şi 70 de ani. Evoluţia sa este lentă. Complicaţiile comune includ staza venoasă şi limfedemul. Această formă a bolii are rareori implicare viscerală, mucoasă sau limfonodulară. 30% dintre pacienţi sunt predispuşi la dezvoltarea limfomului Hodgkin. Pacienţii mai au în comun şi un istoric de astm şi alergii.


70

4.7.5 Sarcomul Kaposi endemic Sarcomul Kaposi endemic este regăsit mai ales în Africa, la bărbaţi şi la copii cu HIV seronegativi cu evoluţie lentă sau agresivă.

4.7.6 Semne şi simptome Sarcomul Kaposi asociat cu SIDA are o evoluţie clinică variată de la boala mucocutanată până la extindere viscerală. Leziunile afectează pielea, mucoasa orală, nodulii limfatici şi organele viscerale. Cei mai mulţi pacienţi se prezintă cu boală cutanată. Boala viscerală poate precede ocazional manifestările cutanate. Leziunile afectează virtual fiecare organ. Manifestările cutanate: - leziunile pielii sunt multiple, multicentrice şi în continuă dezvoltare; - se manifestă pe faţă şi extremităţile inferioare; - durerea este asociată cu mersul prin traumatizare a leziunilor de pe tălpi; - leziunile sunt maculare, papulare, nodulare sau cu aspect de plăci; - sunt palpabile şi nonpruritice; -variază de la câţiva milimetri la câţiva centimetri; -rareori se întâmpă ca leziunile să fie infiltrative sau exofitice; - au culoare maro, roz, roşie sau violacee; -sunt discrete sau confluente şi apar tipic în linie cu distribuţie simetrică. Mucoasele afectate sunt palatul, gingiile, conjunctiva, iar leziunile ulcerative interferează cu masticaţia sau vorbitul.

-

-

Există câteva varietăţi de sarcom Kaposi: sarcomul Kaposi teleangiectatic este o erupţie de noduli roz translucenţi cu teleangiectazii proeminente. sarcomul Kaposi echimotic apare ca nişte echimoze periorbitale cu cantităţi de sânge extravazat, fără amiloidoză şi foci dermici de proliferare tumorală. sarcomul Kaposi cheloid este evident prin noduli cheloizi maro-violacei. sarcomul Kaposi cavernos este un tip rar de sarcom local agresiv caracterizat prin tumori cutanate care sunt similare hemangioamelor cavernoase. sarcomul Kaposi limfangiomalike este o variantă rară în care spaţiile vasculare dilatate produc o erupţie buloasă pe extremităţile inferioare. Leziunile sunt uşor compresibile şi apar umplute cu lichid. Manifestări oculare: sarcomul Kaposi oftalmic este lent ca evoluţie ; proliferarea tumorală determiă distrugerea anexelor ochiului şi a suprafeţei oculare ; afectarea pleoapelor determină desfigurare semnificativă şi disfuncţia pleoapei; trichiazis se dezvoltă prin ectropion mecanic sau entropion; langoftalmos şi trichiazis determină iritaţie profundă şi uscăciune, infecţii şi cicatrizare corneană ; tumorile mari ale pleoapei induc astigmatism cornean neregulat ; afectarea conjunctivei determină hemoragii conjunctivale recurente ; în final vederea poate fi pierdută prin disfuncţia pleoapei, modificările corneene, obstrucţia vizuală.


71

-

Manifestări gastrointestinale: pot apărea oriunde pe tractul gastrointestinal ; leziunile sunt asimptomatice şi clinic lente ; boala gastrointestinală este un indicator al infecţiei HIV avansate ; odinofagie, disfagie, greaţă, vărsături, durere abdominală ; hematemeză, hematochezie, melenă, obstrucţie intestinală.

-

Manifestări pulmonare: sunt dificil de distins de infecţiile oportuniste ; tuse, dispnee, hemoptizie, durere toracică ; leziunile pulmonare sunt asimptomatice la radiografie ; pleurezia este frecvent exudativă şi hemoragică.

Sarcomul Kaposi clasic are o evoluţie lentă de 10-15 ani sau mai mult cu creştere gradată a leziunilor cutanate şi dezvoltare a altora noi. Aceste leziuni determină staza venoasă şi limfedem a extremităţilor inferioare. Leziunile viscerale apar mai ales în tractul gastrointestinal, nodulii limfatici şi alte organe dar sunt descoperite incidental la autopsie. O treime dintre pacienţi dezvoltă un al doilea neoplasm, cel mai adesea un limfom Hodgkin.

4.7.7 Evoluţia bolii Sarcomul asociat cu SIDA, faţă de alte forme ale sale, tinde să fie agresiv. Morbiditatea şi mortalitatea apar prin implicarea extinsă viscerală, cutanată sau mucoasă. La pacienţii cu terapie HAART boala are o evoluţie mai lentă sau poate regresa spontan. Cauzele cele mai comune de morbiditate includ desfigurarea cosmetică a leziunilor cutanate, limfedemul, afectarea gastrointestinală sau afectarea pulmonară. Afectarea pulmonară este cauza cea mai comună de mortalitate cu hemoragii pulmonare necontrolate.

-

Studii de laborator: glicemia reflectă incidenţa crescută a diabetului zaharat la pacienţii cu sarcom Kaposi clasic, iar cetoacidoza este neobisnuită ; detectarea imunohistochimică a antigenului nuclear herpesului uman tip 8 este util în diagnosticarea sarcomului Kaposi ; hemograma la pacienţii nonimunosupresaţi cu sarcom Kaposi tinde să fie în limite normale, dar se notează eozinofilia şi monocitoza; este prezentă citopenia liniilor celulare ; anemia este cauzată de hemoragiile intestinale sau anemia autoimună hemolitică sau un neoplasm hematologic.

Studii imagistice Tomografia computerizată abdominală la pacienţii cu SIDA arată implicarea limfatică şi hepatosplenică. Se indică aspirarea pe ac fin pentru a avea confirmarea histologică. Angiografia selectivă poate demonstra sarcomul Kaposi. In evaluarea pulmonară diferenţierea între sarcom şi infecţii oportuniste este dificilă. Radiografia toracică arată noduli interstiţiali lineari. Exista o tendinţă în distribuţia perihilară, cu îngrosarea caracteristică de-a lungul ramurilor bronhovasculare. Îngroşarea devine mai nodulară o dată cu progresia bolii. Porţiunile medii şi inferioare ale plămânilor sunt mai afectate decât cele superioare. Nodulii sunt descrişi ca spiculaţi sau în formă de flacără, cu Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

72

dimensiunea de 1-2 cm şi peste 10 ca număr. Afectarea căilor respiratorii este comună la 75% dintre pacienţi şi conduce la atelectazii distale. Pleureziile sunt comune şi pot fi bilaterale sau unilaterale. Limfadenopatia hilară sau mediastinală este raportată la 10-16% dintre pacienţi. Diagnosticul diferenţial se face cu următoarele afecţiuni: angiomatoza bacilară, sindromul nervilor albaştri, granulomul piogenic, melanomul, hemangiomul cavernos, angiokeratomul, carcinoma cutis, miofibromatomul nodal, sarcomul pseudo-Kaposi.

4.7.8 Tratament Terapia HAART (terapie antiretrovirala înalt activă) este o soluţie pentru afecţiunea cutanată, dar pentru cea viscerală trebuie adaugată chimioterapia. Pentru boala simptomatică locală este administrată radioterapia. Alegerea terapiei HAART trebuie individualizată şi depinde de extinderea bolii, prezenţa şi natura simptomelor şi rata de progresie a bolii. Toate tipurile de sarcom Kaposi sunt influenţate de terapia HAART care a scăzut incidenţa şi severitatea bolii. Controlul optim al HIV cu HAART este o parte integrantă a terapiei de succes a sarcomului Kaposi. Răspunsul la terapie variază între 20 şi 80% în functie de stadiul bolii şi pretratament. Terapia chirurgicală Excizia locală poate fi o opţiune pentru leziunile superficiale mici. Problema majoră este recurenţa locală. Prezenţa unor margini curate de excizie nu înseamnă că sarcomul a fost înlăturat. Recurenţa locală este foarte frecventă. Terapia intralezională cu vincristină şi bleomicină este folosită pentru forma clasică de sarcom în care localizarea cutanată predomină. Răspunsul apare la 60-90% dintre cazuri. Se mai folosesc crioterapia, terapia prin laser şi retinoizii locali.

Radioterapia Este cea mai folosită şi eficientă terapie locală. Poate ameliora atât sângerarea cât şi durerea. Este eliberată sub formă de fotoni sau electroni de voltaj redus. Răspunsul apare la 80-90% dintre cazuri. Recurenţa este comună în locurile adiacente, netratate. Pacienţii cu HIV sunt mai predispuşi la dezvoltarea mucozitei induse de radiaţii şi a hiperpigmentării, descuamării şi ulceraţiei leziunilor tratate. Terapia intralezională Se practică cu alcaloizi de vinca, doze reduse de vincristină şi vinblastină ca şi bleomicina pentru a trata sarcomul Kaposi localizat. Răspunsul apare la 90% dintre cazuri cu efecte sistemice limitate la interval de 4 săptămâni. Efectele adverse includ modificări în pigmentaţie, edem, veziculizare, ulcerare şi durere. Crioterapia Presupune aplicarea de nitrogen lichid şi este utilă pentru leziunile faciale mici, sub 1 cm dimensiune. Crioterapia poate determina hipopigmentare. Induce răspuns în peste 85% din cazuri. Are avantajul unei durate scurte, discomfort minim şi posibilitatea de a fi folosită în mod repetat şi în combinaţie cu alte forme de tratament. Are o penetrare limitată şi nu este recomandată pentru leziunile profunde. Terapia prin laser Poate fi folosită la nivel local. Fotocoagularea laser poate micşora leziunile mari şi poate ameliora sângerarea şi durerea. Similar crioterapiei are aplicabilitate limitată pentru leziunile mari. Terapia retinoidă topicală IL-6 este o citokină implicată în patogeneza sarcomului Kaposi. Acidul retinoic scade expresia receptorului IL-6. Alitretinoinul este disponibil comercial şi poate fi aplicat topic de 2-4 ori Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

73

pe zi. Este un agent bine tolerat şi poate determina eritem local şi iritaţie. Induce răspuns la o treime dintre pacienţi la 2-14 săptămâni de la iniţierea terapiei. Efectele secundare comune sunt inflamaţia locală şi depigmentarea. Terapia paliativă sistemică Terapia paliativă sistemică este indicată pentru simptome sau boala viscerală ameninţătoare de viaţă, rapid progresivă mucocutanată cu durere şi ulcerare şi limfedem simptomatic. Se practică imunomodularea cu interferon alfa având proprietăţi antiangiogenice, antivirale şi imunomodulatorii. Răspunsul pacienţilor este de 40%. Se adaugă şi chimioterapie paliativă. Chimioterapia paliativă Este indicată pentru boala viscerală simptomatică, cea mucocutanata rapid progresivă, boala diseminată care nu poate fi controlată prin modalităţi locale. Iniţial au fost folosite vincristina, vinblastina şi bleomicina. Regimurile cu etoposid şi doxorubicina reprezintă a doua linie de tratament. Aceşti agenţi pot determina regresia tumorală rapidă şi ameliorarea simptomelor dar cu mielosupresie şi riscul de infecţii oportuniste.

4.7.9 Prognostic Decesul apare la 3 ani şi este însoţit de febră, diaree şi hemoptizie. Inaniţia este un factor important, iar decesul este rezultatul obstrucţiei tumorale ale bronhiilor sau laringelui. Sarcomul Kaposi poate fi fatal prin perforarea intestinală, tamponada cardiacă, obstrucţia pulmonară şi metastazele cerebrale. Pacienţii cu sarcom Kaposi asociat cu SIDA prezintă afectare viscerală extinsă. Pacienţii cu sarcom iatrogen tind să prezinte sângerare, deşi chimioterapia determină regresia sarcomului. Faţă de alte forme ale sale, sarcomul asociat cu SIDA tinde să fie agresiv. Morbiditatea şi mortalitatea apar prin implicarea extinsă viscerală, cutanată sau mucoasă. La pacienţii cu terapie HAART boala are o evoluţie mai lentă sau poate regresa spontan. Cauzele cele mai comune de morbiditate includ desfigurarea cosmetică a leziunilor cutanate, limfedemul, afectarea gastrointestinală sau afectarea pulmonară. Afectarea pulmonară este cauza cea mai comună de mortalitate cu hemoragii pulmonare necontrolate.

4.8 Limfoamele de zonă B marginală (tip MALT) Limfoamele de zonă B marginală (tip MALT) reprezintă echivalentul neoplazic al celulelor din zona marginală a splinei şi ganglionilor limfatici. Limfoamele MALT reprezintă aproximativ 7% din toate limfoamele non – Hodgkin şi pot apărea cu orice localizare extranodală.; cu toate acestea, cel puţin o treime din limfoamele MALT se prezintă ca şi limfoame gastrice primare. Limfoamele MALT derivă din limfocitele B asociate mucoaselor, ce invadează şi distrug structurile glandulare (leziune limfoepitelială), pe un fond reprezentat de un ţesut limfoid reactiv, în care sunt proeminenţi centri germinativi non-neoplastici. Limfoamele MALT tind să rămână localizate, ceea ce le conferă un prognostic relativ favorabil, dar se pot transforma într-un limfom non-Hodgkin cu celule mari B, cu împrăştiere în ganglionii limfatici mezenterici şi la distanţă.

4.8.1 Diagnostic Cele mai uzuale simptome ale limfomului gastric tip MALT sunt reprezentate de acuze nespecifice ale tractului gastrointestinal superior care determină frecvent efectuarea unei endoscopii ce ilustrează gastrita nespecifică sau ulcer peptic cu leziuni de masă neobişnuite. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

74

Diagnosticul se bazează pe examenul histopatologic al biopsiei gastrice [III, A]13. Prezenţa infecţiei active cu Helicobacter pylori trebuie să fie determinată prin biochimie sau, alternativ, prin determinarea ureei la nivel respirator. In completarea examenului histopatologic de rutină şi a imunohistochimiei, analiza FISH sau PCR pentru decelarea t(11;18) poate fi utilă pentru identificarea pacientilor la care răspunsul la antibioterapie este puţin probabil [III, B].

4.8.2 Stadializare şi evaluarea riscului Procedurile utilizate în stadializarea iniţială includ endoscopia gastroduodenală cu biopsii multiple efectuate din fiecare regiune a stomacului, duoden, joncţiunea gastro-esofagiană şi de la oricare nivel care pare anormal. Examinarea endoscopică, cu ultrasunete este recomandată pentru a evalua nodulii limfatici regionali şi infiltraţia peretelui gastric [III, A]. Examinarea trebuie să includă hemoleucograma completă, examinarea biochimică de bază care include determinarea lactat- dehidrogenazei şi beta 2-microglobulinei, computer tomografie (CT) la nivel toracic, abdominal şi pelvin, precum şi examinarea aspiratului de măduvă osoasă şi biopsia osteo-medulară [IV, C]. Valoarea tomografiei cu emisie positronică (PET) este controversată şi are utilitate clinică minoră [IV, D].

4.8.3 Tratament Eradicarea medicamentoasă a H. pylori trebuie considerată singurul tratament iniţial al limfomului MALT localizat (i.e.localizat la nivelul stomacului) cu H. Pylori pozitiv [II, A]. Oricare dintre antibioticele anti helicobacter foarte eficiente şi cunoscute pot fi utilizate. In cazul insuccesului în eradicarea H. Pylori, o terapie secundară poate fi iniţiată cu asocieri triple sau cvadruple ale inhibitorilor de pompă de protoni plus antibiotice. Eradicarea Helicobacter pylori poate induce regresia limfomului şi controlul pe termen lung al bolii la majoritatea pacienţilor. Durata de timp necesară pentru a obţine remisiunea poate varia de la câteva luni la cel puţin 12 luni înaintea începerii unui alt tratament la pacienţii care ating remisie clinică şi endoscopică o dată cu eradicarea H. Pylori, deşi se menţine imaginea histologică de limfom persistent [III, B]. Examinările perioadei de monitorizare post antibiotică moleculară au arătat presistenta celulelor B monoclonale după regresia histologică a limfomului. În aceste cazuri, este recomadată expectativa cu atenţie sporită. In cazurile H. pylori negative sau la pacienţii la care nu se obţin rezultate în urma terapiei cu antibiotice, iradierea şi terapiile sistemice trebuie demarate în funcţie de stadiul bolii; în diferite studii, nu s-a demonstrat obţinerea de rezultate superioare prin intervenţii chirurgicale în comparaţie cu abordările mai conservatoare. Diferite instituţii au raportat controlul excelent al bolii utilizând numai terapia prin iradiere, demonstrând utilizarea dozelor modeste în cursul radioterapiei (30–40 Gy administrat prin iradiere în timp de 4 săptămâni la nivelul nodulilor stomacului şi perigastric) pentru pacienţii aflaţi în stadiile I-II ale limfomului MALT al stomacului fără prezenţa infecţiei cu H. Pylori sau limfomul persistent după eradicarea cu antibiotice [III, B]. Pacienţii cu afecţiune sistemică trebuie luaţi în considerare pentru chimioterapie sistemică [III] şi/sau imunoterapie cu anticorpi monoclonali anti CD-20 numai dacă apar concomitent simptome[III]. Numai o parte dintre componente şi loturi au fost testate în mod specific pentru

Notă. Nivelurile [I–V] şi gradele de recomandare [A–D] sunt utilizate de Societatea Americană de Oncologie Clinică şi sunt formulate în paranteze pătrate. Afirmaţiile fără stadializare sunt considerate practici clinice standard justificate de către experţi şi de facultatea ESMO. 13


75

limfoamele MALT. Agenţii alchilanţi cu administrare orală (fie ciclofosfamidă sau clorambucilul sau analogi ai nucleozidelor purinice (fludarabina, cladribina) pot determina o rată mare de control a bolii. Activitatea anticorpilor monoclonali anti-CD20 rituximab a fost demonstrată în studiile de fază II. Limfomul cu inflitraţie difuză a celulelor mari trebuie tratat în concordanţă cu recomandările pentru limfomul cu celule difuze mari. Evaluarea raspunsului terapeutic şi monitorizare post tratament Evaluarea histologică a biopsiilor repetate rămâne o procedură esenţială de monitorizare post tratament sau "follow-up." Din păcate, interpretarea infiltratului limfoid rezidual la nivelul biopsiilor gastrice efectuate post tratament poate fi foarte dificilă şi nu există criterii comune pentru definirea remisiei histologice. Se recomandă efectuarea follow-up endoscopic cu multiple biopsii la 2-3 luni după tratamentul pentru eradicarea H. pylori şi, consecutiv, cel puţin de două ori pe an pentru o perioadă de 2 ani consecutiv în scopul monitorizării regresiei histologice a limfomului. Limfoamele gastrice MALT au o tendinţă limitată de răspândire la distanţă şi de transformare histologică. Recăderile locale histologic tranzitorii sunt posibile, dar au tendinţa de autolimitare în special în absenţa reinfecţiei cu H. Pylori. In caz de boală reziduală persistentă dar stabilă sau a recăderilor histologice (fără diseminare la distanţă şi/sau tumoră mare endoscopică) se pare că este sigura aplicare a unei politici de urmărire şi aşteptare [IV, C], dar se recomandă followup atent endoscopic şi sistemic (hemoleucograma şi examinările radiologice sau cu ultrasunete) o dată pe an.

4.9 Mezoteliomul malign Mezoteliomul malign este o tumoră cu originea în celulele mezoteliale, care alcătuiesc majoritatea foiţelor seroaselor ale organismului (structuri speciale, foarte fine, care delimitează cavităţtile), inclusiv pleura, peritoneu, pericard. Mezotelioamele maligne sunt tumori relativ rare, ce pot fi localizate la o anumită regiune sau pot avea caracter difuz. Dintre acestea, cea mai frecventă localizare este cea pulmonară (mai precis pleural, în peste 90% dintre cazuri). Mezoteliomul pulmonar este asociat cu expunerea îndelungată a pacientului la pulberi de azbest. Examinând loturi numeroase de pacienţii diagnosticaţi cu mezoteliom pulmonar şi analizând expunerea profesională şi factorii de risc individuali, specialiştii au concluzionat ca peste 75% din totalitatea cazurilor pot fi corelate cu expunerea la azbest. Diagnosticarea mezoteliomul este un proces anevoios şi adesea complicat, deoarece lichidul din pleurezia însoţitoare a mezoteliomului poate să nu aibă caractere specifice şi să nu servească foarte mult la stabilirea cu precizie a originii revărsatului pleural. Mezoteliomul pulmonar malign apare mai fecvent la bărbaţi, după decada a cincea de vârstă, având un maxim al incidenţei la 35-45 de ani după expunerea la azbest. Incidenţa mezoteliomului este raportată ca fiind redusă - în jur de 1 caz la 100000 de locuitori este diagnosticat anual. Totuşi, datorită poluării în creştere, există riscul ca în viitor cazurile să fie mai frecvente. Pacienţii din zone industriale intens poluate au un risc de 2 până la 10 ori mai mare de a dezvolta un astfel de cancer. Deşi incidenţa este scăzută, prognosticul pacientului cu mezoteliom este întotdeauna sever şi nefavorabil. Boala este aproape întotdeauna fatală. Se consideră că perioada medie de supravieţuire, după stabilirea diagnosticului este în jur de 11 luni (diferă uşor în funcţie de subtipul histologic: 9 luni pentru varianta sarcomatoasă, 13 luni pentru cea epitelială şi 11 luni pentru cea mixtă).

4.9.1 Cauze Cea mai importantă cauză de apariţie a mezoteliomului pleural o constituie expunerea la azbest. Aceasta poate avea loc în clădiri construite cu material pe bază de azbest, în fabrici în care se produce acest material, în mine, şantiere. Azbestul este un material cu importante proprietăţi Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

76

fizice, utilizat în izolarea termică a clădirilor, locuinţelor, în plafoane, în ciment şi chiar în anumite componente ale autovehiculelor. Mezoteliomul malign a fost corelat şi cu realizarea de investigaţii imagistice medicale sau chiar cu aplicarea radioterapiei (pentru tratarea altor tipuri de cancere). De asemenea, specialiştii au sugerat în ultima vreme şi existenţa unei corelaţii între expunerea la virusul simian 40 şi dezvoltarea ulterioară a cancerelor. Însă, studiile tind să prezinte virusul ca pe un carcinogen şi nu ca pe un agent capabil să inducă această neoplazie prin acţiune individuală. Deşi un număr foarte crescut de pacienţi au şi un istoric foarte lung ca fumători, specialiştii sunt rezervaţi în a incrimina fumatul în apariţia acestui tip particular de cancer. Mezotelioamele pot fi de trei tipuri: mezotelioame sarcomatoase, epiteliale sau mixte. Evoluţia tumorii este destul de lungă şi debutează sub formă de nodului de mici dimensiuni care, în timp, se vor extinde, cuprinzând zonele indemne din jur. Tumora apare de obicei în regiunile inferioare ale mediastinului, în pleura de la bazele pulmonare, şi poate să se extindă inferior, cuprinzând în procesul neoplazic şi diafragmul. Pe măsură ce boala avansează, ajunge să se extindă şi în parenchimul pulmonar, peretele toracic şi mediastin, uneori chiar şi în esofag, coaste, vertebre, plexuri brahiale sau vena cavă superioară. Vârsta medie de diagnosticare a bolii este în jur de 60 de ani, majoritatea pacienţilor fiind bărbaţi care au lucrat în construcţii, pe şantiere navale, la căile ferate, în minerit şi în industria producătoare de automobile. Deoarece pulberile de azbest se pot purta şi transporta pe haine, involuntar, aceşti muncitori îşi expun şi familia la riscul de a dezvolta mezoteliom pleural. Deşi incidenţa mezoteliomul este raportată ca fiind relativ redusă, specialiştii au observat că în prezent ne confruntăm cu o tendinţă de creştere a acesteia, datorită poluării exagerate. Deşi teoretic din anii 1960 utilizarea industrială şi casnică a azbestului trebuia redusă (sau chiar interzisă), există încă multe cazuri de boală deoarece timpul de apariţie al simptomelor este foarte lung.

4.9.2 Simptome Simptomele mezotelioamelor maligne apar după o expunere îndelungată la pulberi de azbest şi nu mai devreme de 20- 50 de ani de la contact. Cele mai frecvente simptome includ: - balonare abdominală; - durere adominală; - dureri toracice sau discomfort; - tuse; - dispnee; - astenie, transpiraii; - scădere ponderală. Dispneea şi durerea toracică nonpleuritică sunt cele mai frecvente acuze în cazul mezotelioamelor maligne. Aproximativ 60- 90% dintre pacienţi se prezintă la medic cu aceste simptome. La peste 50% dintre pacienţi există şi revărsat pleural (acumulare patologică de lichid în spaţiul pleural). In unele cazuri pacientul poate fi foarte mult timp asimptomatic iar revărsatul pleural sau alte modificari locale la nivel pulmonar pot fi observate în urma efectuării unor investigaţii de rutină sau pentru diagnosticarea altor boli.

4.9.3 Investigaţii paraclinice Diagnosticarea mezoteliomului pleural se face relativ dificil, deoarece semnele şi simptomele sunt nespecifice. De aceea este foarte important ca anamneza să fie efectuată minuţios, Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

77

deoarece recunoaşterea unei expuneri la azbest în antecedentele pacientului poate orienta foarte mult diagnosticul. Mezotelioamele sunt localizate în special la nivelul pleurei, mai ales pe partea dreaptă (în 90% dintre cazuri), dar şi la nivelul peritoneului (5%) şi pericardului (0.5%). Examenul fizic este foarte important deoarece la ascultaţia şi percuţia toracelui se poate identifica prezenţa revărsatului pleural. Semne particulare nu apar decât în foarte puţine cazuri, când tumora este atât de avansată încât determină compresie cardiacă, plexopatie brahială, sindrom Horner sau sindrom de vena cavă superioară. Deoarece aceasta afectiune nu este foarte frecventă, ea trebuie diferenţiată de alte boli cu un tabolu clinic similar, care pot evolua cu revărsat pleural. De cele mai multe ori acestea sunt: cancer pulmonar cu celule mici, hiperplazie mezotelială, fibroză pulmonară, infecţii pulmonare cronice. Investigarea paraclinică a pacientului include realizarea unor analize de laborator dar şi determinări imagisitice care să poată stabili diagnosticul de certitudine. Investigaţiile imagistice sunt cele care pot stabili existenţa unui revărsat pleural, a extinderii procesului, precum şi a existenţei unor alte localizări ale mezotelioamelor. Cel mai adesea se efectuează radiografii toracice, tomografii computerizate (CT), rezonanţe magnetice nucleare (RMN). Dacă se evidenţiază existenţa unui revărsat pleural este foarte importantă realizarea unor puncţii cu scop de a recolta lichid care să poată fi apoi analizat. Deşi citologia lichidului poate fi pozitivă în numeroase cazuri, există şi posibilitatea ca aceasta să nu furnizeze informaţii utile şi să nu ajute diagnosticul. Este important de precizat că severitatea stării pacientului şi prognosticul bolii nu sunt influenţate de cantitatea de revărsat pleural prezentă. Diagnosticul de mezoteliom malign poate fi stabilit prin: - evidenţierea revărsatului pleural, care scade cantitativ după efectuarea toracocentezei; - recoltarea unui fragment tisular de biopsie pleurală prin toracoscopie (poate stabili diagnosticul de certitudine în peste 98% dintre cazuri). Rezultatele biopsiei, deşi specifice şi diagnostice, vin însă destul de târziu. Analiza anatomopatologică a fragmentului tisular extras poate stabili tipul histopatologic şi stadiul de evoluţie al mezoteliomului. Cel mai bun prognostic îl au mezotelioamele epiteliale. Mezotelioamele pot fi stadializate astfel: - Stadiul I: tumora respectă capsula, nu invadează structurile din jur, este localizată, nu are adenopatie însoţitoare. În acest stadiu tumora este complet rezecabilă; - Stadiul II : tumora are caracteristicile celei din stadiul I însă are adenopatie intrapleurală; - Stadiul III: există extensie locală în mediastin sau în peretele toracic, în pericard sau de-a lungul diafragmului sau peritoneului, precum şi implicarea nodulilor limfatici extrapleurali; - Stadiul IV: tumora are metastaze la distanţă.

4.9.4 Tratament Opţiunile terapeutice ale mezotelioamelor maligne includ chirurgie, chimioterapie, radioterapie sau scheme multimodale. Dacă neoplazia este limitată şi localizată în spaţiul pleural, se poate recomanda chirurgia. Deoarece boala evoluează foarte mult timp asimptomatic iar diagnosticarea se face relativ tardiv, de cele mai multe ori tratamentul este depăşit, cancerul devenind incurabil. Perioada de supravieţuire a pacienţilor variază în funcţie de tipul histologic al mezoteliomului, însă în medie este de 9 luni. Chimioterapia mezotelioamelor trebuie făcută de cele mai multe ori utilizând combinaţii. Cele mai bune rezultate au fost înregistrate folosind cisplatina şi gemcitabina. Rezultatele nu sunt însă cele sperate. Radioterapia este şi ea utilizată doar în scop paliativ, neinfluenţând rata supravieţuirii, şi poate ameliora calitatea vieţii (reducând durerea toracică şi progresia metastazelor în peretele toracic) la jumătate din pacienţii cu mezoteliom avansat. Terapia trimodală include o combinaţie a celor trei metode expuse anterior (chirurgie, chimioterapie, radioterapie). Se poate îincerca efectuarea unei pneumonectomii extrapleurale Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

78

urmată de chimioterapie şi radioterapie. Rata de supravieţuire este însă de doar 45% la 2 ani şi de 22% la 5 ani. Tratamentul simptomatic este adesea cel care poate ameliora cel mai bine starea pacientului. Sunt indicate analgezice puternice, din clasa opioizilor pentru tratarea durerii şi terapie cu oxigen.

4.9.5 Prognostic Rata de supravieţuire este, în prezenţa tratamentului, între 16- 18 luni. Foarte puţini pacienţi supravieţuiesc până la 5 ani, chiar şi în prezenţa tratamentului. Prognosticul este rezervat în toate cazurile şi depinde foarte mult de: - tipul histological cancerului; - stadiul în care se începe tratamentul (dacă este mai mare de II supravieţuirea este cu mult redusă); - posibilităţile terapeutice; - intensitatea durerii toracice resimţite; - nivelul hemoglobinei (cu cât este mai scăzută, cu atât prognosticul este mai prost); - leucocitoza; - nivelul LDH (colesterolul "rău") mai mare de 500 UI/L; - vârsta pacientului la diagnosticare; - sexul masculin.

4.9.6 Complicaţii Printre complicaţiile posibile se numără: - recurenţa: în 50% din cazurile tratate chirugical; - implicarea altor ţesuturi; - răspândire generală foarte rapidă. Pacienţii sunt sfătuiţi să se prezinte la medic pentru analize şi tratament în cazul în care observă apariţia unor simptome locale sugestive pentru o afecţiune pulmonară, a scăderii neintenţionale în greutate, în special dacă au avut profesii cu risc crescut şi au fost expuşi la azbest. Cea mai bun modalitate de prevenire a apariţiei mezotelioamelor maligne este evitarea expunerii la azbest.

4.10 Tumori gastrointestinale stromale Tumorile gastrointestinale stromale sunt forme rare de cancer. Aceste boli sunt caracteristice în special persoanelor cu vârsta cuprinsă între 50 şi 60 de ani şi sunt foarte rare în rândul persoanele mai tinere de 40 de ani. Tumorile stromale ale tractului gastrointestinal fac parte dintr-un grup de boli maligne ce poartă denumirea de sarcoame ale ţesuturilor moi. Sarcoamele sunt tumori maligne (cancere) care se dezvoltă în ţesuturile conective sau conjunctive ale organismului (cum ar fi muşchi, ţesut adipos, nervi, vase de sânge, oase şi cartilaje). Cele mai multe tumori gastrointestinale stromale debutează în zona stomacului sau a intestinului subţire, dar se pot manifesta pe toată lungimea tractului digestiv. Tractul digestiv începe de la esofag şi se aseamănă cu un tub gol. Pereţii tractului digestiv sunt alcătuiţi din straturi de muşchi. Tumorile stromale se manifestă de la nivelul celulelor care se află între straturile musculare ale tractului digestiv. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

79

4.10.1 Cauze şi factori de risc Nu se cunosc cauzele exacte ale tumorilor stromale gastrointestinale. Majoritatea persoanelor care dezvoltă această boală nu prezintă istoric familial al bolii. Sunt destul de rare cazurile în care mai mulţi membrii ale aceleiaşi familii au fost diagnosticaţi cu tumori gastrointestinale stromale. Bolnavii de neurofibromatoză manifestă un risc uşor crescut de a dezvolta această afecţiune.

4.10.2 Semne şi simptome Simptomele şi semnele bolii variază în funcţie de mărimea şi localizarea tumorii. Acestea pot include: - un nodul nedureros la nivelul abdomenului ; - disconfort sau durere abdominală; - vărsături (stare de rău) ; - scaun cu sânge ; - fatigabilitate (oboseală şi slăbiciune) ; - febră şi transpiraţie nocturnă ; - anemie feriprivă.

4.10.3 Diagnostic Într-o primă fază este necesară vizita la medicul gastroenterolog pentru consult clinic. Pacientului i se vor adresa întrebări legate de starea generală de sănătate şi orice probleme medicale anterioare. Se vor efectua mai multe tipuri de examinări şi analize de sânge pentru evaluarea sănătăţii, dar şi pentru a se stabili dacă ficatul functionează corect. Pot fi făcute următoarele investigaţii: - ecografia sau scanarea cu ultrasunete foloseşte undele sonore pentru a oferi imagini din interiorul abdomenului. După ce pacientul se întinde confortabil, peste abdomen este aplicat un gel. Imaginile se vor obţine prin intermediul unui instrument de mici dimensiuni (transductor) care va fi mişcat peste întreaga zonă. Scanarea este nedureroasă şi durează aproximativ 15-20 minute. - endoscopie ; în cadrul acestei investigaţii un tub flexibil care conţine în capăt o sursă luminoasă şi o cameră video minusculă (endoscop) este introdus prin cavitatea bucală, către esofag, apoi stomac şi intestinul subţire. Prin intermediul acestuia medicul va putea detecta orice modificări existente la nivelul tractului gastrointestinal. Dacă este necesar, specialistul poate recolta mostre de ţesut pentru biopsie, care vor fi trimise la laborator pentru a fi testate. Endoscopia poate fi incomodă dar, de obicei, nu este dureroasă. De cele mai multe ori pacientul este anesteziat local. După endoscopie, unii pacienţi resimt o durere în gât care persistă timp de aproximativ 2 zile. Acest lucru este normal. - endoscopie cu ultrasunete (ultrasonografia endoscopică) ; testul se va face pentru a se stabili care este dimensiunea şi poziţia unei tumori gastrointestinale stromale. Prin intermediul acestei investigaţii vor putea fi vizualizate stomacul şi structurile înconjurătoare. Acest lucru se va face cu ajutorul unui endoscop care are în capat o sondă cu ultrasunete. - tomografia computerizată (CT) ; cu ajutorul razelor X, în timpul tomografiei computerizate, specialistul va putea obţine imagini tridimensionale din interiorul corpului. Acest test este folosit pentru a evalua dimensiunea tumorii şi pentru se verifica dacă există sau nu tumori şi la nivelul altor zone ale corpului, cum ar fi, ficatul, de exemplu. Scanarea nu este dureroasă şi durează 10-30 minute. Înaine de CT pacientului i se administrează pe cale orală sau injectabil o substanţă de contrast care permite o analiză mai clară a anumitor zone. Timp de câteva minute Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

80

pacientul poate simţi o senzaţie de căldură. În cazul unui pacient alergic la iod sau care suferă de astm bronşic pot apărea reacţii adverse la substanţa de contrast, de aceea este important ca medicul să cunoască aceste informaţii înainte de efectuarea CT-ului. - RMN (imagistica prin rezonanţă magnetică); investigaţia prin RMN este asemănătoare cu o scanare CT, dar utilizează câmpuri magnetice în loc de raze X, pentru a construi o serie de imagini transversale ale corpului. În timpul testului, pacientului i se va cere să se întindă în interiorul unui cilindru de metal, deschis la ambele capete. Testul poate dura până la o oră şi este nedureros. Aparatul este foarte zgomotos, astfel încât, recomandabil ar fi să se poarte dopuri de urechi sau căşti în timpul scanării. Unora dintre pacienţi li se injectează substanţă de contrast, dar acest lucru nu produce nici un disconfort. Unul dintre efectele neplăcute ar putea fi senzaţia de claustrofobie in interiorul cilindrului. - tomografie cu emisie de pozitroni sau PET scan ; aceasta este o metodă imaginistică de ultimă generaţie care foloseşte doze mici de zahăr radioactiv pentru a evalua activitatea celulară în diferite părţi ale corpului. Se va injecta în venă (a braţului, de obicei) o cantitate de substanţă cu o reactivtitate scăzută. Scanarea se va face câteva ore mai târziu. Zonele în care se află tumori maligne sunt caracterizate de o activitate metabolică mai mare decât ţesuturile înconjurătoare.

4.10.4 Stadializarea Identificarea tipului de cancer şi stadiul în care acesta se află ajută medicul să decidă asupra tratamentului cel mai potrivit. In general, sarcoamele sunt clasificate în patru stadii: - "mici şi localizate" (stadiul 1) ; - "răspândite în jurul structurilor" (etapele 2 sau 3) ; - "răspândite în alte părţi ale corpului" (stadiul 4). În cazul în care cancerul se manifestă până în cele mai îndepărtate părţi ale corpului, va purta denumirea de cancer secundar sau metastazic. Tumorile gastrointestinale somale sunt foarte rare, de aceea nu există un sistem clar de stadializare. Recurenţa defineşte situaţia în care un sarcom al ţesuturilor moi a revenit după ce a fost tratat anterior. Acesta poate recidiva în acelaşi loc în care a apărut iniţial (recidiva locală) sau într-o altă parte a corpului (metastaza).

4.10.5 Tratament Tratamentul pentru tumorile gastrointestinale stromale depinde de o serie de factori, inclusiv de starea generală de sănătate şi de localizarea tumorii. Rezultatele obţinute în urma investigaţiilor vor permite medicului să decidă care este cel mai bun tratament. În cele mai multe dintre cazuri, tumora se îndepărtează chirurgical. Dacă aceasta nu poate fi extirpată, se urmează un tratament cu inhibitori de creştere. Nici chimioterapia şi nici radioterapia nu oferă rezultate semnificative în cazul acestui tip de cancer (de aceea nu sunt folosite). Tratamentul chirugical. Chirurgia este, de obicei, tratamentul de primă intenţie pentru tumorile gastrointestinale stromale. Chirurgul va îndepărta tumora, alături de alte porţiuni de ţesut sănătos din imediata apropiere. In cazul în care tumora s-a răspândit până la nivelul ţesuturilor învecinate şi acestea vor fi eliminate. Scopul intervenţiei este înlăturarea tuturor celulelor tumorii gastrointestinale stromale. Dacă tumora s-a extins, poate fi necesară şi îndepărtarea altor tumori secundare.


81

Chirurgia poate fi utilizată pentru a trata şi tumorile recurente. Posibile efecte secundare pot să apară în urma intervenţiei chirurgicale, dar acest lucru depinde de mărimea şi localizarea tumorii. În cazul în care cancerul a fost depistat la nivelul intestinului subţire, operaţia prin care va fi înlăturată o porţiune din intestinul subţire nu oferă, de cele mai multe ori, efecte pozitive pe termen lung. Dacă aceasta se află în zona stomacului, este posibil ca cea mai mare parte din stomac să trebuiască îndepărtată. Situaţia va implica modificări ale dietei (mărimea şi frecvenţa meselor). Doar medicul chirurg este în măsură să informeze pacientul cu privire la posibilele efecte negative ale intervenţiei chirurgicale în urma analizei riscului caracteristic fiecărui pacient în parte.

4.11 Cancerul esofagian Cancerul esofagian este o boală în care celulele maligne se formează în ţesutul esofagian. Esofagul este conductul muscular care transportă alimentele şi lichidele dinspre cavitatea bucală spre stomac. Peretele esofagian este format din câteva straturi tisulare, incluzând membrana mucoasă, musculară şi ţesutul conjunctiv. Cancerul esofagian începe din stratul superficial şi pe măsură ce creşte se întinde spre straturile din grosimea esofagului. Cele mai frecvente două tipuri de cancer esofagian sunt numite după tipul de celule care devin maligne: - carcinomul scuamos: cancerul care apare în celulele scuamoase, celulele subţiri, plate care tapetează esofagul; acest tip de cancer este frecvent întâlnit în porţiunile superioare şi mijlocii ale esofagului, dar poate să apară oriunde pe lungimea acestuia, fiind numit şi carcinom epidermoid; - adenocarcinomul: cancerul care apare în celulele glandulare (secretorii), care produc şi eliberează fluide, cum ar fi mucusul; adenocarcinomul se formează de obicei în porţiunea inferioară a esofagului, în apropierea stomacului. Cancerul esofagian este mai frecvent la bărbaţi. Riscul de dezvoltare al acestuia este de trei ori mai mare la bărbaţi decât la femei. În fiecare an sunt din ce în ce mai multe cazuri de adenocarcinom esofagian şi mai puţine de carcinom scuamos. Bărbaţii negri sunt mai predispuşi la apariţia carcinomului scuamos decât caucazienii. Riscul pentru acest tip de cancer creşte o dată cu vârsta. Fumatul, consumul de alcool şi prezenţa esofagului Barrett poate afecta riscul de dezvoltare al cancerului esofagian. Orice lucru care creşte riscul de apariţie al unei boli este numit factor de risc. 4.11.1 Factori de risc Factorii de risc pentru carcinomul scuamos includ: - fumatul; - consumul unor cantităţi mari de alcool; - esofagul Barrett: este o afecţiune în care celulele care tapetează partea inferioară a esofagului s-au modificat sau au fost înlocuite de celule anormale, care pot duce la adenocarcinom; - refluxul gastric (reîntoarcerea conţinutului gastric în porţiunea inferioară a esofagului) poate irita esofagul şi, în timp, poate cauza apariţia esofagului Barrett; - vârsta înaintată; - sexul masculine; - rasa neagră. 4.11.2 Simptome Cele mai obişnuite simptome de cancer esofagian sunt: - disfagia (durere la înghiţirea alimentelor); - pierderea în greutate.


82

Acestea şi alte simptome pot fi cauzate de cancer esofagian sau de alte afecţiuni. Tocmai de aceea vă recomandă ca, în cazul în care apare oricare din următoarele probleme, să consultaţi un medic: - durere aparută la înghiţirea alimentelor; - pierderea în greutate; - durere retrosternală; - răguşeală şi tuse; - indigestie şi pirozis (arsuri retrosternale). 4.11.3 Investigaţii Testele care examinează esofagul sunt folosite la detectarea şi diagnosticul cancerului esofagian. Pot fi folosite următoarele teste şi proceduri: - radiografia toracală: o radiografie a organelor şi oaselor toracice; razele X reprezintă un tip de energie care poate traversa organismul şi are proiecţie pe un film, realizând o imagine a regiunilor din organism; - tranzitul baritat: o serie de radiografii ale esofagului şi stomacului; pacientul bea un lichid care conţine bariu (un component metalic alb-argintiu), lichid care căptuşeşte esofagul şi care este vizibil pe radiografie; procedura se mai numeşte radiografie gastrointestinală superioară seriată; - esofagoscopia: o procedură prin care se vizualizează interiorul esofagului, pentru verificarea existenţei unor porţiuni anormale; un endoscop (un tub subţire, cu lumină la capăt) este introdus prin gură sau nas în jos, spre esofag; prin acest procedeu se pot lua porţiuni de ţesut pentru biopsie; - biopsia - extirparea unor celule sau ţesuturi pentru a fi examinate microscopic; biopsia mucoasei din zone diferite ale esofagului inferior poate detecta esofagul Barrett în stadii incipiente. Biopsia se face de obicei în timpul esofagoscopiei. Uneori aceasta poate arăta anomalii în esofag care nu ţin de cancer, dar se pot transforma cancerigen. Teste utilizate pentru stadializarea cancerului După ce cancerul esofagian este diagnosticat, se fac teste pentru a afla gradul de întindere a celulelor maligne în esofag sau în alte organe. Următoarele teste pot fi folosite pentru stadializare: - bronhoscopia: procedura prin care se vizualizează interiorul traheei şi al căilor aeriene mari şi se caută zone modificate; un bronhoscop (un tub subţire, cu lumina la capăt) este introdus prin gură sau nas în jos spre trahee şi plămâni; se pot preleva probe de ţesut pentru biopsie; - radiografie toracală: o radiografie a organelor şi oaselor toracice; razele X reprezintă un tip de energie care poate traversa organismul şi are proiecţie pe un film, realizând o imagine a regiunilor din organism; - laringoscopia: se examinează laringele cu o oglindă sau cu un laringoscop; - examinarea CT: o serie de imagini detaliate ale unor regiuni din organism, luate din unghiuri diferite; imaginile sunt realizate de un computer legat de un aparat cu raze X; o substanţă de contrast poate fi injectată intravenos sau poate fi înghiţită pentru ca organele sau ţesuturile să fie clar vizualizate; acest test se mai numeşte şi tomografie computerizată, computer tomografie sau tomografie computerizată axială; - ultrasonografia endoscopică: o procedură prin care se introduce un endoscop în organism; endoscopul este folosit pentru a împrăştia ultrasunete de energie înaltă care se vor lovi de organele interne şi vor face ecouri; ecourile formează o imagine a ţesuturilor numită sonogramă; acest test se mai numeşte endosonografie; - toracoscopia: o procedură chirurgicală prin care se caută zone anormale ale organelor din interiorul toracelui; se face o incizie (taietură) între două coaste şi se introduce un toracoscop în interiorul toracelui; se pot preleva probe de ţesut şi noduli limfatici pentru biopsie; în unele cazuri, toracoscopia se poate folosi pentru extirparea unor porţiuni din esofag sau pulmon;


83

- laparoscopia: un procedeu chirurgical prin care se caută semne de boală în abdomen; se fac incizii mici în peretele abdominal, iar laparoscopul se introduce prin unul din orificii; alte instrumente pot fi introduse în aceeaşi incizie sau în altele pentru a extirpa organe sau pentru prelevarea de biopsii; - scanarea PET (tomografia cu emisie de pozitroni): se caută celule maligne în organism; se injectează intravenos o cantitate mică de glucoză radioactivă iar scanerul se învârte în jurul corpului şi marchează imagistic zonele unde glucoza este folosită în organism; celulele maligne apar mai intens luminate în imagine pentru că ele sunt mai active şi consumă mai multă glucoză decât celulele normale; folosirea acestui test în stadializarea cancerului esofagian este studiată în trialurile clinice. 4.11.4 Stadii Stadializarea este procesul prin care se cuantifică gradul de extindere al celulelor maligne în esofag şi în alte organe. Informaţiile adunate din procesul de stadializare determină stadiul bolii. Este important de ştiut stadiul bolii pentru a planifica tratamentul. Un cancer esofagian progresează din stadiul 0 în stadiul IV, celulele maligne crescând prin straturile peretelui esofagian şi afectând nodulii limfatici sau alte organe. Stadiul 0 - (carcinom in situ) cancerul se găseşte numai la nivelul celulelor din mucoasa esofagiană. Stadiul I - cancerul s-a extins dincolo de mucoasă, spre stratul tisular următor al peretelui esofagian. Stadiul II - este împărţit în stadiul IIA şi IIB, depinzând de locul de extindere: - stadiul IIA - cancerul a atins musculatura esofagiană sau peretele exterior al acestuia; - stadiul IIB - cancerul este extins la oricare din cele trei straturi ale esofagului şi la nivelul nodulilor limfatici. Stadiul III - cancerul a atins peretele exterior esofagian şi eventual ţesuturile sau nodulii limfatici adiacenţi. Stadiul IV - este împărţit în stadiul IVA şi stadiul IVB: - stadiul IVA - sunt afectaţi noduli limfatici adiacenţi sau la distanţă; - stadiul IVB - sunt afectaţi nodulii limfatici şi organele la distanţă. Cancerul esofagian recurent Cancerul esofagian recurent este o afecţiune care reapare după ce a fost tratată. Acesta poate reapare în esofag sau în orice altă regiune a corpului. 4.11.5 Tratament Există diferite tipuri de tratament pentru pacienţii cu cancer esofagian. Unele tratamente sunt standard (tratamentul folosit în mod curent), iar altele sunt testate în trialuri clinice. Înainte de începerea tratamentului, pacientul trebuie să se gândească la posibilitatea de a lua parte la un trial clinic. Un trial clinic de tratament este un studiu de cercetare al cărui scop este de a îmbunătăţi tratamentul curent sau de a obţine informaţii despre noi tratamente pentru pacienţii cu cancer. Când un trial clinic demonstrează eficacitatea mai mare a unui tratament, acesta poate deveni tratamentul standard. Alegerea tratamentului adecvat este o decizie care implică pacientul, familia şi echipa terapeutică. Sunt folosite cinci tipuri de tratament standard: - tratamentul chirurgical: este cel mai obişnuit tratament pentru cancerul esofagian; pot fi înlăturate chirurgical anumite părţi din esofag, operaţia numindu-se esofagectomie ;


84

- radioterapia: este un tratament care foloseşte raze X de energie înaltă sau alte tipuri de radiaţii pentru a distruge celulele maligne; există două tipuri de radioterapie: radioterapia externă, care foloseşte un aparat pentru a trimite radiaţii spre regiunea în care se află tumora şi radioterapia internă, care foloseşte substanţe radioactive însămânţate în ace, seminţe, fire sau catetere care sunt aşezate în interiorul sau lângă tumoră; tipul de radioterapie este ales în funcţie de genul şi stadializarea cancerului care urmează a fi tratat (se poate introduce un tub de plastic în esofag pentru a-l tine deschis în timpul radioterapiei, acest procedeu numindu-se dilataţie sau intubaţie intraluminală); - chimioterapia: este un tratament medicamentos folosit pentru a opri creşterea celulelor maligne, fie determinând moartea celulelor, fie împiedicând diviziunea celulelor; când chimioterapia este administrată per os (tratament oral), intravenos sau intramuscular, medicamentele ajung prin torentul sangvin la nivelul celulelor maligne răspândite în tot corpul (chimioterapie sistemică); când substanţele chimioterapice sunt administrate direct în coloana vertebrală, într-un organ sau într-o cavitate cum ar fi abdomenul, medicamentele actionează asupra celulelor maligne din regiunea respectivă (chimioterapie regională); modul de administrare al chimioterapiei depinde de stadializarea cancerului; - terapia cu laser: foloseşte un fascicol de laser pentru a distruge celulele canceroase; - electrocoagularea: foloseşte un curent electric pentru distrugerea celulelor maligne. Alte genuri de tratament sunt testate în trialuri clinice. Pacienţii au necesităţi nutriţionale speciale în timpul tratamentului pentru cancerul esofagian. Mulţi dintre aceşti pacienţi se alimentează greu deoarece prezintă dureri la înghiţirea alimentelor. Esofagul poate fi îngustat de tumoră ca o reacţie adversă a tratamentului. Unii pacienţi pot primi substanţe nutritive intravenos, iar alţii pot necesita o sondă nazogastrică (un tub flexibil de plastic care este introdus prin nas sau gură până în stomac) până în momentul în care se pot alimenta singuri. Tratament în funcţie de stadiul bolii Stadiul 0 (carcinom in situ): tratamentul este de obicei chirurgical. Stadiul I: tratamentul poate include unul din următoarele: - tratament chirurgical; - trialuri clinice de chimioterapie şi radioterapie, cu sau fără tratament chirurgical; - trialuri clinice de terapii noi folosite înainte sau după tratament chirurgical (acestea se referă la terapii specifice studiate în cadrul trialurilor şi nu la toate tratamentele noi aflate în studiu). Stadiul II: tratamentul în acest stadiu poate include: - tratament chirurgical; - trialuri clinice de chimioterapie şi radioterapie, cu sau fără tratament chirurgical; - trialuri clinice de terapii noi folosite înainte sau după tratament chirugical. Stadiul III: tratamentul poate include unul din următoarele: - tratament chirurgical; - trialuri clinice de chimioterapie şi radioterapie, cu sau fără tratament chirurgical; - trialuri clinice de terapii noi folosite înainte sau după tratament chirugical. Stadiul IV: tratamentul în acest stadiu poate fi: - radioterapie externă sau internă ca tratament paliativ, pentru a uşura simptomatologia şi a îmbunătăţi calitatea vieţii; - tratament cu laser sau electrocoagulare ca tratament paliativ, pentru a uşura simptomatologia şi a îmbunătăţi calitatea vieţii; - chimioterapie; - trialuri clinice de chimioterapie. Tratament în cancerul esofagian recurent Tratamentul cancerului esofagian recurent poate fi:


85

- oricare tratament standard folosit ca terapie paliativă, pentru a uşura simptomatologia şi a îmbunătăţi calitatea vieţii; - trialuri clinice de terapii noi folosite înainte sau după tratamentul chirurgical.

4.12 Cancerul hepatic Ficatul este un organ vital în economia organismului prin prisma funcţiilor sale foarte complexe. Este implicat printre altele în metabolizarea diverţilor compuţi cu care venim în contact (cum ar fi medicamente, toxine exogene), în sinteza proteică fără de care foate multe organe nu pot funcţiona corespunzător, în detoxifierea generală, în sinteza anumitor enzime implicate în digestive, în metabolismul lipidic proteic şi glucidic şi chiar în sinteza şi secreţia anumitor substanţe cu roluri de hormoni. Pierderea funcţiei hepatice nu poate fi înlocuita de nici un alt organ, iar până îin prezent medicina moderna nu a reuşit să imagineze un aparat care sa poată prelua chiar şi doar o parte din rolurile ficatului. Dacă acesta este iremediabil distrus, prin boli acute sau cronice şi prin procese neoplazice (primare sau secundare), organismul nu îi poate compensa lipsa şi are loc un declin general al stării de funcţionare, care culminează cu decesul. Ficatul filtrează sângele care circulă în organism, şi are un rol foarte important în metabolizarea unei game foarte largi de compuşi (fie ca este vorba de substanţe nutritive, fie ca este vorba de medicamente şi preparate farmacologice, în general), compuşi pe care îi face astfel disponibili pentru îndeplinirea funcţiilor lor. Ficatul este implicat şi in epurarea şi metabolizarea unei game largi de produse de care organismul se foloseşte, însă care apoi îi devin inutile. Pentru a preveni acumularea lor, care ar avea repercursiuni nefavorabile (în principal de natura toxică), ficatul joaca (alături de rinichi) un rol foarte important în eliminarea acestora la exterior. Ficatul este unul dintre cele mai active organe. Acest fapt este sugerat prin temperatura sa internă, mult mai crescută decât a altor organe, prin bagajul enzimatic impresionant (care îi permite să îşi îndeplinească funcţiile), prin aportul sangvin abundent. Totuşi, deşi aceste particularităţi fac ca ficatul să fie atat de important, tot ele sunt cele care îl predispun anumitor afecţiuni. Ficatul primeşte sânge din două surse: prin vena porta (care aduce sânge venos din teritoriul mezenteric şi tractul gastrointestinal şi splină) şi prin artera hepatica (care îi aduce sânge oxigenat, dar fără substanţe nutritive preluate din aparatul digestiv). În interiorul parenchimului hepatic sângele se scurge prin sinusoide, vase cu structura particulară, ce se golesc ulterior în vene centrolobulare. Aceste vene conflueaza şi vor forma în final venele hepatice care parasesc ficatul şi se varsă în vena cava inferioară. Acest sistem vascular particular este foarte important pentru întelegerea patologiei hepatice. Cancerul hepatic afectează mai frecvent barbaţii comparativ cu femeile (de aproximativ 2 ori mai mult) şi apare mai ales la persoanele trecute de vârsta de 50 de ani. Deoarece ficatul este alcătuit din tipuri foarte variate de celule, şi tumorile care se dezvoltă aici pot avea natură diferită. La nivel hepatic pot să apară şi tumori maligne (primare sau diseminate, metastatice), dar şi benigne (noncanceroase). Datorită faptului că originea tumorilor este variata, şi abordarea terapeutică este foarte diferită, prognosticul şi evoluţia postratament sunt influenţate de o serie de factori, care trebuie analizaţi anterior instituirii terapiei. Întotdeauna riscurile trebuie analizate comparativ cu beneficiile, iar decizia terapeutică trebuie luată doar dacă balanţa este în favoarea beneficiilor pentru pacient şi dacă tratamentul poate să amelioreze calitatea vieţii pacientului. Tumorile benigne ale ficatului includ: - hemangioame (tumori de natură vasculară); - adenoame hepatice; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

86

- hiperplazie nodulară focală. Nici una din aceste tumori nu este însă cancer hepatic, şi nici tratamentul acestora nu respectă principiile terapiei antineoplazice. Ele pot fi ţinute sub observaţie pentru a se urmări evoluţia în timp şi doar dacă există riscul apariţiei unor hemoragii masive (cum este posibil dacă există un hemangiom) se poate interveni chirugical pentru rezecţia tumorii. Tumorile maligne hepatice sunt: - carcinomul hepatocelular (este cel mai frecvent tip de cancer hepatic); - hepatoblastomul (este un cancer foarte rar, care apare la copii cu varsta sub 4 ani, şi care raspunde foarte bine la tratament); - colangiocarcinomul (este de fapt cancer al canalelor biliare). 4.12.1 Afecţiuni hepatice Afecţiunile hepatice pot fi foarte variate: pot avea natura ereditară (sunt moştenite), pot să apară în cursul vieţii ca urmare a unor agresiuni virale (hepatite virale), toxice (hepatite alcoolice) sau pot avea caracter cronic şi apar dupa ani de evoluţie ale unor procese acute, locale sau sistemice (cum este cazul cirozelor hepatice şi al cancerelor hepatice). Procesele neoplazice care pot fi localizate la nivel hepatic sunt în general de două tipuri: fie sunt primare (au origine în parenchimul hepatic sau în sistemul canalicular) fie sunt secundare, metastatice (au origine la distanţa de ficat, însa celulele neoplazice migrează în torentul sangvin şi se pot fixa apoi în oricare alt organ aflat pe traiectul vasului în care se angajează). Din punct de vedere epidemiologic, majoritatea cancerelor hepatice sunt însă de natură metastatică (secundare) şi provin din tumori maligne foarte avansate localizate în colon, plămân sau sân. Aceasta situaţie este întalnită în special în ţările în care hepatitele sau cirozele nu sunt afecţiuni frecvente. Cancerul hepatic primar sau carcinomul hepatocelular se caracterizează prin faptul că apare de la început în ficat, nu migreaza aici dintr-un alt organ. El se dezvoltă mai ales pe fondul unor afecţiuni de natură inflamatorie a parenchimului (cum ar fi hepatitele virale) sau pe fondul degenerescenţei fibroase care caracterizează ciroza hepatică. Carcinomul hepatocelular (cancerul hepatic primar) este o afecţiune cu mortalitate ridicată, speranţa de viaţta a pacientilor nedepăşind 20 de luni din momentul diagnosticării. Un astfel de cancer apare cel mai adesea pe fondul cirozei, dupa 30 de ani de evolutie a procesului subiacent. Totusi, 25% din pacienţii diagnosticaţi cu cancer hepatic primar nu par a avea factori de risc infecţioşi şi nici ciroza, de aceea corelaţia dintre neoplasm şi fibrozarea parenchimului se admite ca existând, însă nu este obligatorie.

4.12.2 Cauze Carcinomul hepatocelular (cancer hepatic primar) apare în cele mai multe cazuri (70-75%) pe un teren predispozant, deşi exista şi parenchime hepatice indemne pe care se poate dezvolta tumora. Cele mai des citate cauze de apariţie a cancerelor hepatice primare sunt: - ciroza: această afecţiune cronică este considerată a fi principalul factor de risc pentru apariţia cancerului hepatic. Aproape 80% dintre pacienţtii diagnosticaţi cu carcinom hepatocelular au şi ciroza. Cele mai importante cauze de apariţie a cirozei sunt reprezentate de consumul abuziv şi cronic de alcool, infecţia cu virusuri hepatotrope (în principal virusul hepatitei C şi virusul hepatitei B). - hepatita virală B: infecţia cronică cu acest virus duce la apariţia cirozei, ceea ce creşte riscul de cancer de aproximativ 1000 de ori. Se pare că hepatita poate să ducă la apariţia cirozei şi cancerului datorită modificărilor permanente şi inflamaţiei constante pe care o promovează în Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

87

parenchimul hepatic, precum şi datorită integrării genomului viral în AND-ul celulei hepatice (hepatocit) gazdă. - hepatita virală C: în ultimii ani hepatita virală C a devenit cea mai frecventă cauza de apariţie a carcinomului (depaşind hepatita B). În Statele Unite, de exemplu, peste 30% dintre carcinoamele hepatice au aparut pe fondul infecţiei cu virus hepatic C. În general, din totalitatea pacienţilor cu hepatită cronica C, 30% dezvoltă anual ciroza, iar din acest grup 2% evoluează spre carcinom hepatocelular. Cancerul hepatic apare după aproximativ 30 de ani de evoluţie. Riscul este mai mare dacă există şi coinfecţie cu virus B. Studiile recente au evidenţiat însa faptul că tratamentul cu antivirale al hepatitei cronice C poate reduce semnificativ riscul de evoluţie către cancer. - Consumul de alcool: alcoolul este asociat cancerului hepatic în special dacă pacientul consumă mai mult de 80 g/zi de alcool (6-7 pahare) timp de cel puţin 10 ani. Un astfel de consum cronic creşte şansele de apariţie a cancerului de 5 ori, comparativ cu populaţia generală. - Hemocromatoza: pacienţii cu hemocromatoză, mai ales dacă au şi ciroza, au un risc foarte crescut de apariţie a carcinomului hepatic. Carcinomul hepatic este răspunzător de 30% din totalitatea morţilor din hemocromatoză. - Aflatoxine: sunt substanţe toxice, considerate chiar carcinogeni hepatici care apar prin contaminarea alimentelor cu anumiţi fungi. Aceste substanţe determină leziuni la nivelul AND-ului şi mutaţii genetice. Pacienţii vin în contact cu ele prin ingestia unor alimente depozitate necorespunzător şi fabricate în special din cereale contaminate cu aflatoxine. Dacă ele sunt prezente zilnic în dietă, nivelurile pe care la ating în organism pot fi corelate în mod direct cu incidenţa de apariţie a cancerului. Aflatoxinele pot contamina orezul, grâul, porumbul, soia, alunele şi nucile. - Alte substanţe chimice: există o gamă foarte variată de substanţe considerate toxice pentru ficat, în principal: arsenic, pesticide, ierbicide, clorură de vinil, tutun şi produşii de ardere din ţigarete (mai ales dacă pacientul este şi alcoolic). Mai rar, carcinomul hepatocelular a fost asociat şi cu: 1. Ciroza biliară primară; 2. Colangita primară sclerozantă; 3. Deficitul de alfa 1 antitripsină; 4. Contraceptive orale; 5. Porfiria cutanată; 6. Administrarea anumitor substanţe de contrast radioactive folosite în radioimagistică (însă doar dacă se folosesc foarte frecvent şi în concentraţii crescute); 7. Obezitate şi diabet zaharat; 8. Steatoza hepatică; 9. Consumul cronic de steroizi anabolizanţi.

4.12.3 Simptome Carcinomul hepatocelular este o afecţiune ce evoluează silenţios, pe fondul bolii cronice care îi favorizează apariţia. În ciuda faptului că initial acuzele sunt minime sau chiar complet absente, pe masură ce procesul se extinde, pacientul poate deveni simptomatic, acuzând: - durere şi sensibilitate la palpare, localizată în cadranul abdominal drept, uneori sub rebordul costal, însa de cele mai multe ori difuz; - icter cutaneomucos; - prurit generalizat; - edeme gambiere; - ascită; - modificarea circumferinţei abdominal; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

88

- casexie; - hemoragii digestive superioare (din varice esofagiene); - hepatomegalie şi splenomegalie; Există şi manifestări generale, care apar în majoritatea tipurilor de cancer şi care se datorează existenţei acestei afecţiuni consumptive: febră, astenie, scădere în greutate, lipsa poftei de mâncare, greată, vărsături, oboseală generală şi scăderea libidoului. Tocmai de aceea pacienţii sunt sfătuiţi să se prezinte la medic dacă observă modificarea stării generale de sănătate, mai ales pe fondul unei infecţii cu virusuri hepatotrope sau ciroză, sau dacă sesizează modificări de pigmentare tegumentară, prurit, scădere neintenţionată în greutate. Chiar dacă simptomatologia poate avea o varietate foarte mare de cauze, este important ca acestea să fie analizate sistematic, iar diagnosticul să fie pus cu certitudine de către un specialist. Detectarea rapida a unui posibil cancer, în stadii incipiente, poate influenţa semnificativ prognosticul şi poate asigura o supravieţuire mai lungă pacientului.

4.12.4 Diagnostic şi principii terapeutice Cancerul hepatic evoluează pe o perioadă foarte lungă complet asimptomatic. Pacienţii nu simt nici un disconfort local, sau dacă apare ceva, în general simptomele sunt minore şi cancerul de ficat poate fi ultimul lucru la care se gândesc. Din acest motiv, pacienţii care au factori de risc importanţi (ciroză, infecţie cu virusuri hepatice, consum cronic de alcool) ar trebui incluşi în programe de screening. Acestea nu sunt realizate de rutină şi deocamdată studiile efectuate nu au stabilit dacă ele sunt eficiente sau nu, sau dacă influenţeaza benefic următorii paşi. Totuşi, în unele cazuri se pot descoperi cancere în stadii incipiente, ceea ce permite o abordare terapeutică mult mai uşoara şi cu rezultate mai bune. Diagnosticarea cancerului hepatic se face de cel mai multe ori în funcţie de simptomatologia pacientului şi de antecedentele sale medicale. În cazul în care simptomele apar pe un ficat aparent sănătos, fără semne de ciroză sau infecţie virală, carcinomul hepatocelular este mai degrabă un diagnostic de excludere, decât unul de primă intenţie. În diagnosticul diferenţal sunt incluse adenomul hepatocelular, colangiocarcinomul, hiperplazia fibro-nodulară. Medicul specialist trebuie să ia în considerare şi posibilitatea că de fapt cancerul respectiv să fi apărut prin metastazare, deci trebuie identificată de fapt sursa primară a neoplaziei. Investigaţiile diagnostice la care este supus un pacient suspectat de cancer hepatic includ: 1. Determinarea concentraţiei alfa-fetoproteinei: aceasta apare crescută în peste 75% din cazuri. Alfa fetoproteina este o substanţa secretată de celulele neoplazice şi care poate fi considerată un marker de cancer. Ea este prezentă doar la făt, şi dispare după naştere. În general, nivelurile acesteia se corelează în mod invers proporţional cu prognosticul pacientului. Aceste determinări nu sunt indicate a fi realizate în cadrul investigaţiilor de screening al populaţiei la risc deoarece există foarte multe situaţii (mai ales în hepatite active) în care apar rezultate fals pozitive. 2. Determinări ale tipului de protrombină, a albuminei, şi enzimelor hepatice, care se pot corela cu stadiul evolutiv al cirozei. Investigaţiile imagistice includ: - realizarea de ecografii abdominale: reprezintă o metodă foarte confortabilă pentru pacient deoarece nu este invazivă şi nici traumatică, este relativ ieftină şi poate fi realizată ori de câte ori este nevoie. Se poate realiza şi în cadrul proceselor de screening. Totuşi, ecografia depinde foarte mult de experienţa medicului ce o realizează, rezultatele ei fiind uneori dificil de interpretat. Orice


89

leziune suspectă apărută în parenchimul hepatic trebuie ulterior reinvestigată, folosind tehnici mult mai performante. - realizarea de tomografii computerizate (CT): se pot realiza cu sau fără injectarea unei substanţe de contrast. Tehnica este superioară ecografiei, însă în prezenţa unui ficat polinodular (cum este cazul celui din ciroză) nici chiar tomografia computerizată nu poate diferenţia nodulii benigni de leziunile neoplazice. CT-ul are însa un avantaj, acela de a putea detecta alte leziuni asociate cancerelor şi de a detecta chiar şi cancere primare (în cazul în care ficatul este afectat secundar de către neoplazie). - realizarea unor examene de rezonanţa magnetică nucleară (RMN): se consideră a fi superioare calitativ investigaţiilor realizate la CT (chiar şi în prezenţa cirozei avansate), şi pot localiza chiar şi noduli de mici dimensiuni. Chiar dacă există numeroase metode de investigare a aspectului radiologic şi macroscopic al ficatului, diagnosticul de certitudine se pune după efectuarea biopsiei hepatice şi doar în urma analizării fragmentului tisular extras la microscop. Se preferă biposiile în care se poate extrage o cantitate mai mare de ţesut, şi nu biopsiile cu ac fin, care să permită analizarea ţesutului din leziune precum şi a parenchimului înconjurător acestuia. Există însă controverse cu privire la siguranţa realizării acestei proceduri, deoarece unii specialişti se tem că se pot însămânţa cu celule neoplazice ţesuturile şi structurile străbătute de acul de biopsie. Biopsiile se efectuează sub ghidaj ecografic, prin abord percutanat. În cazul în care pacienţii au ascită voluminoasă se recomandă scoaterea unui volum de lichid, pentru a se evita eventualele incidente. Importanţa biopsiei este crucială în special în cazul leziunilor de 2-3 cm sau mai mici, care pot fi premaligne. Diferenîierea între starea premaligna şi cea maligna se poate face exclusiv în urma analizării la microscop a fragmentului tisular recoltat. Tratamentul cancerului hepatic este foarte complex. Similar altor tipuri de neoplazii, şi acest cancer este foarte greu de tratat curativ. Schemele terapeutice care se pot aplica în prezent depind foarte mult în funcţie de mărimea şi numărul tumorilor, de extinderea lor în structurile vecine, dar şi de factorii de risc pe care ii poate avea pacientul. În prezent se consideră ca anterior abordării terapeutice a cancerului în sine, cel mai sigur ar fi să fie tratate complicaţiile cirozei prin administrarea de diuretice, efectuarea de paracenteza (în cazul ascitelor voluminoase), administrarea de ursodiol (pentru combaterea pruritului cutanat), a lactulozei (în cazul în care există şi encefalopatie), şi a antibioticelor (în cazul peritonitei bacteriene spontane-infectarea lichidului de ascită). Cancerul hepatic este poate unul din cele mai dificil de tratat. Cancerul primar este detectat foarte târziu, când boala este avansată şi uneori chiar depaşită din punct de vedere terapeutic. Cancerul hepatic metastatic sau secundar este chiar mai greu de abordat deoarece este vorba de o malignizarea sistemică, nu de o tumoră localizată, cu tendinţă la recidivă. Rezecţia chirugicală a cancerului şi transplantul hepatic sunt variantele de tratament disponibile în momentul actual, însă şi ele au indicaţii limitate. Principalii factori de care depinde rezecabilitatea tumorii sunt reprezentaţi de funcţia hepatică şi de dimensiunile tumorii în sine. Se apreciază că doar 5% din pacienţii diagnosticaţi cu carcinom hepatocelular au indicaţie de transplant. Hepatectomia parţială se practică la un procent foarte restrâns dintre pacienţi (doar în cazul celor diagnosticaţi în stadii foarte incipiente). Doar 5% din pacienţi beneficiază de un astfel de tratament. Se pot rezecta doar carcinoamele hepatocelulare solitare, care sunt restrânse la parenchimul hepatic, şi sunt relativ bine delimitate, nu au ţesut de neovascularizaţie şi nici nu prezintă alte semne de invazie vasculară, iar funcţia hepatică în ansamblu este bine păstrată. În funcţie de stadiul în care a fost diagnosticat cancerul, speranţa de viaţă la 5 ani, în urma rezecţiei unei leziuni foarte bine delimitate, poate varia de la 30% la 90%. Tratamentele locale adresate tumorii includ chemo-embolizare, ablaţie cu etanol, ablaţie prin radiofrecvenţă, crioablatie şi radioterapie. În unele cazuri se preferă ablaţia tumorii în încercarea de reducere a dimensiunilor acesteia, cu scopul rezecţiei ulterioare a tumorii restante.


90

În cazul pacienţilor care sunt diagnosticaţi în stadii avansate, pentru care nici rezecţia şi nici transplantul nu mai sunt opţiuni terapeutice, se pot încerca diverse scheme terapeutice pe baza de chemostatice. Din păcate însa, carcinomul hepatocelular rămâne o tumoră rezistentă la chimioterapie, ca urmare rezultatele obţinute chiar şi în urma unor tratamente foarte agresive rămân inferioare celor sperate. În plus, chimioterapia nu este bine tolerata de către pacienţi şi trebuie abandonată relativ devreme. Pacienţii tineri cu infecţie hepatitica B sau C (dar care nu a evoluat către ciroza sau altă boală hepatică gravă cronică) au un prognostic mai bun după chimioterapie comparativ cu pacienţii în vârstă, cu ciroză coexistentă. Majoritatea schemelor terapeutice îşi propun în principal ameliorarea calitaţii vieţii pacientului, prelungirea supravieţuirii fiind un scop mai degrabă secundar, ţinând cont de particularităţile acestui tip de tumori. Cancerul hepatic diagnosticat în fază avansată are foarte puţine şanse de tratament, fiind considerat o afecţiune incurabilă. Chimioterapia şi radioterapia pot fi realizate în scopul reducerii extinderii bolii şi pentru ameliorarea durerilor, însă avantajele acestor terapii sunt minore, iar riscurile şi disconfortul pentru pacient determină abandonarea lor. În această etapă deja orice tratament este depăşit şi pacienţii nu pot primi decât analgezice foarte puternice (adesea opioizi de tipul morfinei) care să le reducă durerile. În cadrul tratamentelor paleative se mai pot administra: antiemetice speciale (pentru atenuarea greţurilor şi vărsăturilor), stimulante ale apetitului şi diuretice (care pot reduce edemele şi ascita).

4.12.5 Prevenţie Cancerul hepatic nu poate fi prevenit, însă există o serie de măsuri pe care pacienţii cu factori de risc le pot lua astfel încat să evite progresia către o astfel de afecţiune cu potenţial letal. Acestea includ: - imunizarea împotriva hepatitei B (mai ales pentru profesiile cu risc); - evitarea consumului abuziv de alcool; - evitarea steroizilor anabolizanţi; - evitarea administrării suplimentelor cu fier în cazul în care nu există deficite în organism; - evitarea comportamentelor cu risc (parteneri sexuali multipli, utilizare de droguri injectabile) care pot favoriza contactarea unei infecţii cu virusuri hepatice B sau C; - evitarea lucrului în medii toxice.

4.12.6 Prognostic Prognosticul pacienţilor diagnosticaţi cu carcinom hepatocelular depinde în principal de extinderea cirozei şi de stadiul tumorii. Aceştia sunt de fapt şi factorii de care depinde instalarea tratamentului. În cazul în care starea generala a organismului permite aplicarea unui tratament (anume tratament chirugical cu rezecţia tumorii), durata medie de supravieţuire nu depăşeşte, în cele mai optimiste cazuri, 4 ani. Dacă tumora este complet depaşită din punct de vedere terapeutic şi nu se mai poate interveni în nici un fel, speranţa medie de viaţă este de 3 luni.

4.13 Cancerul gastric Stomacul este un organ în formă de litera "J" situat în abdomenul superior, rezervor pentru alimentele ingerate şi implicat în digestia principiilor alimentare (vitamine, minerale, carbohidrati,


91

proteine, lipide). Peretele sau este alcătuit din trei straturi: mucoasă (stratul intern), musculară (stratul mijlociu) şi seroasă (stratul exterior). Cancerul care apare la nivelul stomacului se numeşte cancer gastric. Cancerul gastric este o afecţiune malignă, în care celulele neoplazice apar la nivelul mucoasei gastrice şi apoi se extind dincolo de peretele gastric. Tipul histologic cel mai frecvent de neoplasm gastric este adenocarcinomul. Alte tipuri histologice rare includ: -limfoamele (cancerele care prind sistemul limfatic) ; -sarcoamele (cancerele tesutului conjunctiv), cu diferite variante: leiomiosarcoame (muscular), liposarcoame (adipos), angiosarcoame (sarcomul Kaposi). Cancerul gastric este a şaptea cauză de deces în SUA. Deşi, incidenţa cancerului gastric a scăzut în ultimul secol, începând din anii ’30, totuşi rămane o cauză importantă de deces mai ales în ţarile în curs de dezvoltare. În ultimii ani numărul cazurilor de cancer gastric a rămas constant, în timp ce numărul deceselor datorate acestui tip de tumoră a scăzut semnificativ. Numărul cancerelor gastrice situate în porţiunea învecinată intestinului subţire a scăzut, în timp ce numărul cancerelor situate la nivelul joncţiunii eso-gastrice (limita dintre esofag şi stomac) a crescut.

4.13.1 Simptome Cancerul gastric precoce este frecvent asimptomatic. Atunci când există simptome, acestea sunt de tip dispeptic: -disconfort abdominal sau indigestie ; -senzaţie de balonare imediat după masă ; -greaţă ; -inapetenţă ; -arsuri la stomac. La cancerul gastric avansat manifestările clinice sunt următoarele: -sânge în scaun ; -vomă ; -pierdere în greutate fără o cauză aparentă ; -durere abdominală ; -icter (îngălbenirea pielii şi a albului ochilor) ; -ascită (umflarea abdomenului) ; -deglutiţie (înghiţire) dificilă. Este necesar un consult medical de specialitate ori de câte ori apare unul din aceste simptome.

4.13.2 Investigaţii Testele care investighează esofagul şi stomacul sunt utilizate pentru a pune diagnosticul de cancer gastric. Aceste investigaţii sunt: -examenul clinic şi anamneza: examenul clinic general este util pentru că depistează semnele şi simptomele neoplasmului gastric (de ex: prezenţa unei mase tumorale abdominale sau altceva neobişnuit); de asemenea, antecedentele personale fiziologice şi patologice pot fi de ajutor în orientarea diagnosticului ;


92

-biochimia sanguină: măsoară cantitatea unor substanţe eliberate în sânge de către organele şi ţesuturile organismului; nivelul crescut sau scăzut al unei subsţante este semn al unei afecţiuni a organului sau ţesutului care o eliberează ; -hemoleucograma (numărul de celule roşii, albe, trombocite, hemoglobina-proteina care transporta oxigenul) ; -examen endoscopic: prin care se vizualizează mucoasa esofagului, stomacului şi a duodenului (porţiunea superioară a intestinului subţire) cu ajutorul unui tub subţire introdus prin cavitatea bucala în esofag ; -examenul materiilor fecale: pentru identificarea urmelor de sânge din scaun ; -radiografie baritată: înghiţirea unei suspensii de bariu care permite vizualizarea radiologică a esofagului şi stomacului ; -biopsia: constă în prelevarea unor celule sau ţesuturi, care sunt prelucrate şi apoi vizualizate la microscop, pentru a găsi eventuale modificări tumorale; mostra de ţesut poate fi preluată cu ajutorul endoscopului ; -tomografia computerizată (CT): realizează o serie de imagini detaliate a anumitor regiuni din corp, preluate din diferite unghiuri; aceste imagini sunt realizate de un calculator conectat la un aparat de raze X; pentru o mai bună evidenţiere a ţesuturilor investigate poate fi injectată sau înghiţita o substanţă de contrast; tomografia de tip spiral sau helicoidal realizează imagini detaliate a organelor, folosind un aparat cu raze X care scanează organele într-o manieră spiralată.

4.13.3 Evoluţie Prognosticul (probabilitatea recuperării) şi opţiunile terapeutice depind de următorii factori: -stadiul bolii (dacă afectează doar stomacul sau dacă este diseminat şi în alte regiuni ale organismului) ; -starea generală a pacientului. Tumora diagnosticată într-un stadiu incipient are un prognostic favorabil.

4.13.4 Stadializarea cancerului gastric După depistarea cancerului se efectuează investigaţii, pentru a afla dacă celulele canceroase s-au răspandit în stomac sau în alte parţi ale corpului. Metoda prin care se studiază invazia celulelor canceroase se numeşte stadializare. Informaţia culeasă din procesul de stadializare hotărăşte stadiul bolii. Este importantă cunoaşterea stadiului pentru planificarea tratamentului. Următoarele investigaţii pot fi folosite în procesul de stadializare: -determinarea serologică a markerilor tumorali: hCG (gonadotropina cronică umană), CA125, CAE (antigenul carcino-embrionar) ; -radiografia toracică, a organelor şi oaselor toracelui: o radiografie este obţinută prin expunerea toracelui la radiaţii X, care trec prin corp şi se proiectează pe un film, rezultând o poză a regiunilor anatomice de interes ; -endosonografie sau gastroecografie: metoda imagistică în care se combină endoscopia cu ecografia (se foloşeste un transductor eco la capătul terminal al endoscopului); precizează gradul de infiltrare al peretelui gastric şi al structurilor învecinate ; -tomografia computerizată (CT) ; -laparoscopia diagnostică: este o tehnică chirurgicală mini-invazivă, prin care sunt vizualizate organele abdominale; printr-o incizie chirurgicală (taietură) la nivelul peretelui abdominal se introduce în abdomen un mic tub (laparoscopul), pentru a verifica astfel conţinutul abdominal şi a căuta anumite semne de boală, iar prin alta se introduce un tub prin care se realizează fie biopsia ghidată fie intervenţia chirurgicală : Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

93

-tomografia cu emisie de pozitroni (PET): produce o imagine care poate ajuta la aflarea extensiei celulelor canceroase în tot organismul; se foloşeste un radionuclid (glucoza) injectat intravenos şi se obţine o imagine ce evidenţiază structurile ce utilizează glucoza; celulele neoplazice sunt mai active metabolic şi utilizează glucoza mai intens decât celulele normale. Următoarea stadializare este folosită pentru cancerul gastric: Stadiul O (carcinom în situ): în acest stadiu, procesul tumoral este limitat doar la nivelul stratului mucoasei gastrice. Stadiul I este împărţit în stadiul IA şi IB: -Stadiul IA – tumora s-a extins la nivelul peretelui gastric, depăşind mucoasa ; -Stadiul IB – tumora a depăşit mucoasa şi s-a extins: -fie la 6 ganglioni limfatici învecinaţi ; - fie în stratul muscular al peretelui gastric. Stadiul II: tumora a depăşit mucoasa şi s-a extins: -fie la 7-15 ganglioni limfatici învecinaţi ; -fie în stratul muscular şi la 6 ganglioni limfatici învecinaţi ; -fie la stratul seros dar fără a prinde ganglionii limfatici regionali. Stadiul III: este împărţit în stadiul IIIA şi IIIB: Stadiul IIIA – tumora s-a extins: -fie în stratul muscular şi la 7-15 gangioni limfatici învecinaţi ; -fie la seroasă şi la 6 gangioni limfatici ; -fie la nivelul organelor din vecinătatea stomacului, dar fără metastaze ganglionare sau la distanţă. Stadiul IIIB – tumora a depăşit seroasa şi a prins între 7-15 ganglioni limfatici învecinaţi. Stadiul IV: tumora s-a extins: -fie la nivelul organelor din vecinatatea stomacului şi a prins cel puţin un ganglion regional ; -fie a prins mai mult de 16 ganglionii limfatici ; -fie a diseminat la distanţă. Cancerul gastric recidivant Cancerul recidivant al stomacului este o formă de cancer recidivat (reapărut) după efectuarea tratamentului. Acest tip de cancer poate apărea la nivelul stomacului sau în oricare altă parte a organismului, cum ar fi ficatul sau ganglionii limfatici.

4.13.5 Tratament Există mai multe posibilităţi de tratament pentru pacienţii cu cancer al stomacului. O parte dintre acestea sunt standard, (uzual folosite în tratament), altele sunt deocamdată testate în cadrul unor studii clinice (trialuri clinice). Înaintea începerii tratamentului, pacienţii ar putea lua în calcul posibilitatea de a participa într-un astfel de studiu. Studiul este menit să îmbunătăţească tratamentele actuale sau să obţină informaţii noi, privind tratamentul pacienţilor cu cancer. Cănd un astfel de studiu clinic arată ca un tratament nou este mai bun decăt unul standard, noul tratament poate să devină unul standard. Alegerea unui tratament cât mai potrivit este o decizie care implică şi pacientul, familia acestuia, precum şi echipa de medici care îngrijesc pacientul. Sunt folosite patru tipuri de tratament standard: -tratamentul chirurgical -chimioterapia -radioterapia Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

94

-terapia biologică. Tratament în funcţie de stadiul bolii Stadiul 0 (carcinom in situ) Tratamentul cancerului de stadiu 0 este chirurgical: gastrectomie totală sau subtotală. Stadiul I si stadiul II Tratamentul stadiului I şi II al cancerului gastric poate include urmatoarele: -chirurgie (gastrectomie total sau subtotal); -chirurgie (gastrectomie totală sau subtotală) urmată de chimio-iradiere; -în cadrul unui studiu experimental, chimio-iradiere înaintea tratamentului chirurgical. Stadiul III Tratamentul stadiului III poate include următoarele: -chirurgie (gastrectomie totală) ; -chirurgie (gastrectomie totală) urmată de chimio-iradiere ; -în cadrul unui studiu experimental, chimio-iradiere înaintea tratamentului chirurgical. Stadiul IV Tratamentul stadiului IV de cancer gastric, fără metastaze la distanţă, include următoarele: -tratament chirurgical (gastrectomie totală) urmată de chimio-iradiere ; -în cadrul unui studiu experimental, chimio-iradiere înaintea intervenţiei chirurgicale. Tratamentul stadiului IV de cancer gastric, cu metastaze la distanţă include următoarele: -chimioterapie ca tratament paliativ, pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii bolnavilor prin controlul simptomelor ; -plasarea unui stent sau rezecţie endoscopica cu laser, pentru a crea un confort bolnavului ; - radioterapie paliativă, pentru a opri sângerările, diminua durerea sau dimensiunea tumorii care blocheză un orificiu al stomacului ; -tratamentul chirugical ca metodă paliativă, pentru a opri sângerările sau a micşora tumora care blochează un orificiu al stomacului.

4.14 Cancerul ovarian Cancerul ovarian (de ovar) reprezintă una din cele mai frecvente neoplazii care afectează femeile. El apare când celulele din epiteliul sau stroma ovariană încep să se dividă haotic, să scape de sub controlul mecanismelor imune ale organismului şi să capete caractere de agresivitate. Este un cancer cu o mortalitate mare, deoarece simptomele lui sunt foarte nespecifice şi este diagnosticat într-un stadiu foarte tardiv, când tumora deja a evolut şi a metastazat. Prognosticul pacientelor rămâne nefavorabil, indiferent de agresivitatea tratamentului. Dacă diagnosticul surprinde cancerul într-un stadiu incipient, şansele de supravieţuire sunt mai mari. Din păcate însă, doar 45% dintre femeile diagnosticate cu cancer de ovar supravieţuiesc la 5 ani. Specialiţii estimează că 1 din 70 de femei dezvoltă cancer ovarian de-a lungul vieţii. Comparativ cu alte cancere genitale, procentul poate părea scăzut, însă agresivitatea lui îl face să rămână una din principalele cauze de mortalitate prin neoplazii la femei. Există o mare varietate de tumori ovariene, însă peste 90% dintre cele maligne sunt de tip epitelial. Cancerul ovarian este diagnosticat mai ales la pacientele de peste 40 de ani, vârful maxim al incidenţei afecţiunii fiind în decada a saşea de vârstă. Cauza exactă de apariţie a cancerului ovarian nu este deocamdată cunoscută în totalitate. Ca în cazul multor astfel de afecţiuni, s-au putut identifica factori de risc şi factori asociaţi apariţiei lui, însă factorul etiologic principal rămane necunoscut. Ereditatea are un rol controversat, deoarece Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

95

datele prezentate de studiile clinice sunt împărîite: unele sugerează că un astfel de cancer are tendinţă la agregare familială, în timp ce alte studii infirmă această ipoteză. Printre factorii de risc identificaţi până în prezent şi corelaţi mai frecvent cu apariţia acestui tip de cancer se numară: statusul postmenopauză, nuliparitatea (femei care nu au fost însarcinate). Motivul principal pentru care un astfel de cancer are o mortalitate atât de mare este faptul că mult timp evoluează insidios, nu determină un tablou clinic agresiv, care să alerteze pacienta şi să o determine să se prezinte cât mai grabnic la medic. Cancerul ovarian se manifestă doar îin puţine cazuri printr-o stare generală alterată, prin apariţia modificărilor de tranzit intestinal, apariţia senzaţiei de balonare, a flatulenţei. În unele situaţii astfel de simptome sunt resimtiţe pentru o perioadă de 6 - 12 luni anterior diagnosticării de certitudine a cancerului. Doar în cazuri rare diagnosticul de cancer de ovar este stabilit încă de la prima prezentare a femeii la doctor. Datorită nespecificităţii simptomelor, medicul este înclinat mai degrabă să investigheze probleme de tract digestiv şi nu o neoplazie genitală. Investigarea pacientelor trebuie făcută, din acest motiv, cu foarte mare seriozitate şi cât mai complet posibil. Uneori, pot fi obţinute date foarte importante chiar la examenul fizic general, examinarea regiunii pelvine evidenţiind o masă tumoraă în una din fosele iliace. Aceste mase tumorale vor fi ulterior investigate suplimentar, atât radiologic cât şi ecografic, pentru a se stabili dimensiunile, localizarea şi aspectul lor. Ulterior masa tumorală va fi biopsiată, examenul anatomopatologic fiind cel care poate stabili cu precizie diagnosticul de certitudine. Fragmentul tisular poate fi extras în timpul unei intervenţii chirurgicale mai laborioase, în care se inspectează întreaga cavitate pelviana în vederea stabilirii exacte a extensiei cancerului sau prin biopsie percutană ghidată ecografic. În cazul pacientelor cu risc crescut pentru cancer ovarian specialiştii pot recomanda efectuarea unei investigaţii suplimentare, prin care se determină existenţa sau nu a antigenului neoplazic 125. Deşi încă nu s-a stabilit dacă o astfel de testare poate fi inclusă în testele pentru screeningul cancerului ovarian, el poate avea valoare importanta dacă exista şi alte semne şi simptome sugestive pentru cancerul ovarian. Totuşi, el apare pozitiv şi în endometrioză, în diverse faze ale ciclului menstrual, în fibroza uterina sau în alte tipuri de cancer. Cancerul ovarian se preferă a fi rezolvat, dacă situaţia o permite, prin intervenţie chirurgicală. Adesea intervenţia este radicală şi implică excizia tumorii dar şi a celor două ovare. Dacă neoplazia este extinsă, medicul poate considera necesară şi îndepartarea tubelor uterine şi a uterului. O astfel de variantă terapeutică trebuie întotdeauna discutată cu pacienta iar chirurgul trebuie să aibă consimţământul acesteia anterior efectuării procedurii. Pacientei trebuie să îi fie explicat în amănunt ce presupune o astfel de intervenţie şi care va fi prognosticul dar şi evoluţia ulterioară. Tratamentul trebuie adaptat şi dorinţelor de procreere ale pacientei, nu doar situaţiei clinice, dacă neoplazia apare la o femeie aflată la vârstă reproductivă. Tratamentul chirurgical este adesea urmat de un tratament de consolidare a rezultatelor obţinute. Acesta presupune radioterapie sau/şi chimioterapie. Din păcate, în ciuda terapiei, cancerul de ovar are tendinţa la recurenţă în foarte multe dintre cazuri. De aceea pacienta va fi nevoită să se prezinte regulat la controale pentru a se stabili care este evoluţia dupa tratament şi dacă există riscul de reapariţie al cancerului. Dacă neoplazia reapare, tratamentul nu îşi mai propune să vindece afecţiunea, ci doar să amelioreze calitatea vieţii pacientei şi să îi prelungească supravieţuirea. Cancerul ovarian rămâne o problemă foarte importantă de sănătate, cu un prognostic rezervat, însă diagnosticarea lui nu semnifică decesul pacientei. Factorii de care depinde supravieţuirea sunt foarte numeroşi si includ starea de sănătate a pacientei, existenţa altor afecţiuni cronice consumptive, stadiul şn care a fost surprins cancerul, eventualele metastaze şi evoluţia postratament. Specialiştii sunt de părere că participarea la grupuri de suport reciproc, organizate de alte femei cu cancer de ovar, care au supravieţuit bolii, poate ajuta pacientelor. Astfel se pot încuraja reciproc, şi starea psihică se va îmbunătăţi.


96

Cancerul ovarian apare în special la femeile care au trecut în menopauză, specialiştii fiind de parere că dereglările hormonale care caracterizează această perioadă au un important rol în promovarea carcinogenezei. În cazul în care în antecedentele familiale există astfel de afecţiuni, şansele de apariţie a cancerului sunt şi ele mult mai crescute comparativ cu populaţia generală. Se pare că şi cancerul de sân poate influenţa apariţia consecutivă a cancerului ovarian, această agregare neoplazică fiind observată la din ce în ce mai multe paciente. Alti factori de risc importanţi, de care specialiştii insistă să ţinem cont sunt: - nuliparitatea; - apariţia menarhăi la o vârstă mai mică de 12 ani şi intrarea la menopauză după 50 de ani; - imposibilitatea de a rămâne însărcinată sau de a duce o sarcină la bun sfârşit; - administrarea de terapie hormonala de substituţie pentru simptome ale menopauzei. Cancerul ovarin se poate extinde şi metastaza atât pe căile clasice hematogene şi limfatice, cât şi prin diseminare peritoneală sau pasaj transdiafragmatic. Diseminarea intraperitoneală reprezintă una din cele mai caracteristice căi de extindere a cancerului ovarian. O dată ce au rupt capsula ovarului, celulele sunt preluate de lichidul peritoneal şi se pot implanta ulterior oriunde în interiorul cavitaţii abdominale, ducând la apariţia multiplelor metastaze. Cel mai adesea zonele predilecte de implantare sunt cele aflate pe traiectul fluxului lichidului peritoneal, acest fluid urmând o anume direcţie în cavitate, el necirculând haotic. Ulterior, indiferent unde au ajuns, celulele vor da naştere unor alte tumori. În cazurile avansate, cancerul poate infiltra şi ganglionii locoregionali. Metastazele abdominale sunt deosebit de periculoase deoarece pot influenţa foarte mult şansele de vindecare ale pacientei. Simptomele induse de existenţa lor afectează şi scad semnificativ calitatea vieţii şi pot fi răspunzatoare de afecţiuni renale, intestinale, hepatice. Datorită faptului că nu există o închidere etanşă între cavitatea abdominală şi cea toracică, riscul ca un cancer diseminat în peritoneu să ajungă în torace este foarte crescut. Există numeroase orificii prin care celulele neoplazice vehiculate prin fluidul peritoneal pot să străbată diafragma şi să contamineze plămânii, mediastinul. Ovarele pot fi locul iniţial de apariţie a cancerului însă pot să fie şi locuri în care metastazeaza alte neoplazii. Cele mai frecvente metastaze cu o astfel de localizare aparţin cancerelor de sân, colon, stomac, endometru. Diagnosticarea rapidă a cancerului ovarian este destul de rară, acestă neoplazie fiind foarte mult timp mută din punct de vedere clinic. Când simptomele apar, ele sunt foarte nespecifice. În vederea stabilirii cu exactitate a diagnosticului, medicul poate alege efectuarea unei intervenţii exploratorii numite laparotomie. În cadrul acesteia pot fi recoltate şi fragmente tisulare şi se pot exciza ganglioni pentru realizarea biopsiilor, pot fi recoltate mostre din fluidul peritoneal. Prognosticul pe termen lung depinde de stadiul în care a fost diagnosticat cancerul.

4.14.1 Cauze În mod clasic, se consideră că malignităţile ovariene au origine în celulele din seroasa ovarului. Totuşi, unii autori sugerează şi alte origini ale acestui cancer. Cauzele exacte ale cancerului ovarian rămân deocamdată insuficient cunoscute. Deşi unele femei au cazuri de cancer ovarian în familie, factorul genetic nu este constant asociat cu apariţia cancerului ovarian. Se pare că doar 10- 20% dintre paciente au un istoric familial pozitiv de cancer de ovar. Specialiştii aproximează că 2 din 100 femei au risc de a dezvolta cancer de ovar pe durata vieţii. Acest risc creşte însă la 5 din 100 dacă există istoric pozitiv (un caz) şi la 7 din 100 dacă există mai mult de două cazuri de cancer ovarian în familie. Dacă însă pacienta are o rudă de gradul întâi cu cancer ovarian (indiferent că este vorba de mamă, fiică, soră), riscul de apariţie a cancerului este între 2550%. Femeile care moştenesc o mutaţie genetică în genele BRCA1 şi BRCA2 au un risc mult mai crescut de apariţie a cancerului ovarian şi mamar. Pacientele cu mutaţii ăn gena BRCA1 au un risc Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

97

de 20- 60% de a face cancer, în timp ce pacientele cu mutaţie pe gena BRCA2 au un risc de 1035%. Totuşi, trebuie precizat faptul că mai puţin de 5% din femeile din populaţia generală au o predispoziţie ereditară pentru cancerul ovarian. Pe lângă factorii genetici, există şi alţi factori care influenţează riscul de apariţie a cancerului de ovar, printre care: - infertilitatea; - nuliparitatea; - neutilizarea unei metode contraceptive hormonale. Factorii reproductivi par a fi importanţi, deoarece s-a observat că femeile care au avut o sarcină, au un risc de 50% mai scăzut de a face cancer de ovar comparativ cu femeile nulipare (care nu au avut o sarcina). Sarcinile multiple oferă un rol protector suplimentar. De asemenea, utilizarea contraceptivelor orale poate să descrească semnificativ riscul de apariţie a cancerului de ovar. Influenţa acestor factori şi importanţa lor susţine teoria conform căreia riscul de apariţie a cancerului ovarian este corelat cu ovulaţia şi orice stimul care suprimă ciclul ovulator pare a avea un rol protector. Cancerul de ovar apare şi în cadrul unui sindrom genetic, numit Lynch II sau cancerul colorectal nonpolipos ereditar. Astfel de afecţiuni au agregare familială iar membrii au un risc crescut de apariţie a mai multor neoplazii, printre care: cancer colorectal, endometrial, gastric, de intestin subţire, de sân, de pancreas şi de ovar. În cazul în care aveţi un istoric familial de cancere multiple, în special de colon şi sân, ar fi bine să discutati cu medicul o posibilă investigare a profilului genetic pentru a se stabili dacă există mutaţii ale genelor BRCA1 sau 2. În cazul în care astfel de mutaţii sunt prezente, veţi putea fi inclusă în programe de screening pentru diagnosticarea rapidă, precoce a unui eventual cancer. Prognosticul cancerului, chiar şi al celui de ovar, este cu atât mai favorabil cu cât afecţiunea este diagnosticată cât mai timpuriu.

4.14.2 Factori de risc Deşi cauzele exacte nu sunt încă stabilite, specialiştii au reuşit să identifice o parte dintre factorii de risc care conduc la apariţia acestei afecţiuni. Cei mai importanţi factori de risc ai cancerului de ovar sunt: - antecedentele familiale: între 10- 20% dintre femeile cu cancer ovarian au o rudă de grad apropiat care a fost diagnosticată cu cancer mamar sau cancer de ovar. Femeile cu istoric familial pozitiv au un risc mai crescut de a dezvolta cancer ovarian la vârste mai tinere, sub 40 de ani, ceea ce este totuşi neobişnuit pentru epidemiologia acestui tip de cancer (el apărând de obicei la femeile trecute de 50 de ani). În plus, ereditatea poate şi ea să influenţeze riscul, fiind demonstrat faptul că mutaţiile genelor BRCA 1 şi 2 se corelează în mod direct cu un risc mult crescut de apariţie a cancerelor mamare şi ovariene. Femeile cu astfel de mutaţii genice au un risc de 16- 60% de a fi diagnosticate cu cancer ovarian; - vârsta înaintată: cancerul de ovar apare mai frecvent la femeile trecute de 50 ani, aflate la menopauză; - nuliparitatea; - debutul precoce al menarhăi (sub 12 ani) şi instalarea tardivă a menopauzei. Cu cât femeia are mai multe cicluri menstruale, cu atât şi riscul creşte semnificativ; - infertilitatea: femeile active sexual, care nu folosesc metode contraceptive dar care nu rămân însarcinate au un risc crescut de a fi diagnosticate cu cancer de ovar; - administrarea terapiei hormonale de substituţie sau a estrogenilor: există studii care au demonstrat că femeile aflate în tratament de substituţie hormonală au un risc mai crescut de cancer ovarian, însă rezultatele acestea par a fi contrazise de alte date clinice. Rolul unor astfel de terapii rămâne deci controversat şi din acest motiv şi specialiştii recomandă femeilor care trebuie să Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

98

primească hormoni după menopauză să ia dozele minim active şi eficiente, pentru a nu se spori reacţiile neplacute ale unui astfel de tratament. Terapia hormonală ar trebui administrată în doze cât mai scăzute şi pe perioade cât mai scurte; - sindromul ovarelor polichistice: poate fi un factor de risc prin secreţia crescută de hormoni androgeni care caracterizează această afecţiune; - antecedente familiale de cancer mamar: antecedentele pot fi un risc pentru cancerul de ovar, atât dacă respectivul cancer a apărut în familie sau chiar la pacienta respectivă. În prezent specialiştii investighează şi alti factori care pot influenţa negativ riscul de apariţie al cancerului ovarian, printre aceştia aflându-se: - expunerea la azbest; - istoric personal de endometrioză şi chisturi ovariene; - fumatul; - dieta alimentară bogată în lactoză.

4.14.3 Prevenţie Cancerul ovarian nu poate fi prevenit, însă riscul de apariţtie al lui poate fi redus prin modificarea unor factori şi comportamente cu risc. Numeroase studii au demonstrat faptul că riscul de apariţie al cancerului ovarian poate fi redus prin administrarea de pilule contraceptive (conţinând estrogeni şi progesteron) pentru o perioadă de minim 5 ani. Unul din aceste studii a arătat chiar că dozele cele mai eficiente în vederea manifestării unui astfel de efect sunt dozele mai reduse de hormoni, şi că efectul protector se menţine chiar şi mai mulţi ani după ce femeia a sistat administrarea contraceptivelor. Riscul poate fi redus astfel chiar şi în cazul femeilor care au antecedente familiale patologice (cazuri de cancer de ovar sau sân). Influenţarea prin contraceptive nu pare a fi posibilă însă în situaţia în care există mutaţii genetice de tipul celor de la nivelul genelor BRCA1 şi 2. O altă modalitate de reducere a riscului de cancer, însă extremă, şi uneori dramatică (dacă femeia este la vârsta reproductivă şi îşi doreşte să aibă copii) este legatura bilaterală a trompelor uterine. O astfel de metodă nu este recomandată decât în cazurile periculoase, când riscurile de cancer sunt foarte mari şi doar dacă femeia o consideră necesară şi nu îşi mai doreşte copii. Procedura nu este reversibilă, deci o astfel de decizie trebuie luată cu foarte multă chibzuinţă. Cel puţin o sarcină dusă la bun sfârşit poate proteja o femeie de cancerul de ovar, iar alăptarea bebeluşului pare a avea aceleaşi efecte protectoare. Un procent relativ redus din femei au în familie o rudă de gradul I (mamă, soră, fiică) sau de gardul II (matuşă sau bunică) diagnosticate cu cancer mamar sau chiar cu cancer de ovar. Specialiştii au analizat astfel de familii şi au concluzionat faptul că există o agregare familială genetică, datorată unei mutaţii în genele BRCA, mutaţie care va favoriza în timp apariţia cancerului ovarian. În astfel de situaţii, în vederea cuantificării cât mai exacte a riscului, pot fi indicate teste genetice care să stabilească dacă pacienta are sau nu respectiva mutaţie. Specialiştii recomandă, în general, că dacă femeile au astfel de mutaţii genetice să accepte, pentru siguranţa sănătăţii lor, operaţia de îndepărtare a tubelor uterine, uterului şi ovarelor, cât timp acestea sunt încă sănatoase şi nu a apărut cancerul. Aceasta este singura metodă care poate proteja femeia de un eventual cancer ovarian apărut pe fondul mutaţiilor genetice pe care le are moştenite. Din păcate, femeia nu va mai putea avea copii, însă riscul de apariţie a unui cancer agresiv precum este cel de ovar este scăzut cu peste 95%. Trebuie precizat însă că există o şansă mică (însă există) ca pacienta să facă o neoplazie de ovar chiar dacă i se scot ovarele, după ce cancerul a debutat. Chiar dacă un astfel de cancer este diagnosticat într-un stadiu incipient, şi este ulterior tratat chirurgical, există posibilitatea ca de fapt, contaminarea neoplazică a altor ţesuturi şi a peritoneului să existe, chiar dacă ea nu este vizibilă.


99

Celulele canceroase care au metastazat îşi vor continua apoi dezvoltarea, şi după intervenţie, la un anumit timp, pacienta poate fi diagnosticată cu cancer peritoneal. Dieta sănătoasă şi stilul de viaţă activ şi fără comportamente de risc nu va preveni cancerul în sine, ci va stimula organismul să lupte împotriva eventualelor modificari ce apar. Celulele competente ale sistemului imunitar au capacitatea de a supraveghea şi a distruge celulele care încep să se dividă anarhic, care încep să îşi modifice caracteristicile funcţionale.

4.14.4 Simptome Cancerul de ovar este o afecţiune cu evoluţie lentă şi chiar poate fi asimptomatic la început.. Acesta este şi motivul pentru care îi este permis să evolueze, pacienta neprezentându-se la medic căci simptomele sunt generale şi nespecifice. Abia îin stadiile tardive, când cancerul este deja extins, apar şi acuze mai grave, iar pacienta se prezintă pentru investigarea stării de sănătate. În general, cancerul ovarian este diagnosticat la aproximativ un an de la debut. Simptomele care apar în stadiile tardive sunt determinate în principal de efectul compresiv pe care începe să îl aibe tumora asupra structurilor din jur. Tabloul clinic al cancerului ovarian include: - crampe abdominale cu intensitate crescândă; - durere lombară sau abdomino-pelvină; - hemoragii vaginale anormale, în special după menopauză; - apariţia unei scurgeri şi secreţii vaginale mucoase sau mucosangvinolente; - durere în timpul actului sexual (dispareunie); - greaţă, pierderea apetitului, indigestie; - senzaţie permanetă de balonare, flatulenţă care nu se amelioreazăa prin tratamentul la domiciliu; - mărirea în dimensiuni a abdomenului şi chiar palparea unei formaţiuni tumorale la acest nivel; - astenie; - modificarea tranzitului intestinal, indiferent că este vorba de constipaţie sau diaree; - modificarea frecvenţei micţiunilor, apariţia micţiunilor imperioase, a poliuriei; - scădere neintenţională în greutate; - dispnee; - menstre neregulate. Femeile cu cancer ovarian acuză astfel de simptome o perioadă îndelungată înainte ca diagnosticul să fie stabilit. Factori cheie în diagnosticarea cancerului ovarian sunt frecvenţa şi numărul acestor simptome. Unele studii au arătat că şi în stadii incipiente, dacă pacienta este vigilentă, astfel de semne şi simptome pot fi prezente. Specialiştii insistă că femeile care au astfel de acuze zilnic, timp de mai multe săptamâni la rând, ar trebui să se adreseze unui medic, de preferat unui ginecolog.

4.14.5 Consultarea unui specialist Adesea, cancerul ovarian nu este însoţit de simptome cu importanţă clinică decât în stadii avansate. Iar prezenţa simptomelor nu este specifică pentru cancer nici atunci câand acestea apar. O mare parte din ele apar în cadrul altor afecţiuni, fie ale tubului digestiv, fie ale aparatului renal. În cazul în care apar modificari ale stării generale de sănătate, specialiştii recomanda femeilor saă fie atente în special la crampe abdominale, la durere pelvină făra o cauză aparent identificabilă, la secreţii genitale cu caracter mucosangvin, la balonare, flatulenţă şi modificări ale tranzitului Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

100

intestinal. În cazul în care astfel de simptome apar pe un teren predispozant, sau dacă femeia are factori de risc pentru cancerul ovarian (istoric familial pozitiv, nuliparitate), cel mai indicat ar fi prezentarea la medic în vederea consultării şi stabilirii cauzei exacte de apariţie a acestor simptome. Specialiştii recomandaţi Specialiştii care pot forma echipa ce se ocupă de fiecare pacientă în parte pot fi: - medicul de familie, care are în grijă permanentă pacienta; - medicul internist; - ginecologul. Tratamentul poate fi recomandat şi realizat sub supravegherea: - oncologului; - ginecologului. Cazurile de cancer ovarian sunt adesea foarte complicate şi avansate, de aceea, este foarte important ca medicul care preia cazul să aibă o vâstă, experienţă în acest domeniu şi să fie la curent cu ghidurile actuale de tratament. Şansele şi prognosticul pacientei sunt cu atât mai bune cu cât ea se află în mâinile unui specialist experimentat.

4.14.6 Investigaţii paraclinice Nu există teste de screening pentru cancerul ovarin, cel puţin nu deocamdată şi nu unele care să aibă şi rezultate semnificative şi să poată fi aplicate unui număr crescut de femei. Testele pentru screening trebuie să fie nu numai sensibile şi specifice pentru afecţiunea investigată, dar trebuie să fie şi sigure şi ieftine. Cancerul ovarian ajunge din acest motiv să fie descoperit tardiv, uneori când mai sunt puţine metode terapeutice aplicabile şi eficiente. Cancerul ovarian este de cele mai multe ori confirmat si stadializat după efectuarea şi interpretarea biopsiei de ovar. Chiar şi în cazul cancerului ovarian, etapele care preced stablirea diagnosticului sunt similare cu ale altor boli: anamneză, examen fizic general, investigaţii paraclinice specifice. Anamneza este etapa iniţială, în cadrul căreia medicul află simptomele pacientei şi amănunte referitoare la acestea şi la starea ei generală de sănătate. Este foarte important de stabilit momentul debutului, evoluţia ulterioară, modificarea lor sau relaţia cu alte boli. Deoarece cancerul de ovar are simptome foarte nespecifice, informaţiile din anamneză trebuie să fie cât mai complete. Medicul va investiga şi antecedentele medicale ale pacientei şi ale rudelor de gradul I şi II, mai ales a celor de sex feminin. Prezenţa cancerelor în familie, mai ales dacă este vorba de cancer de sân, ovar, endometru, colon sau intestin subţire poate fi foarte sugestivă pentru un cancer ovarian. Examenul fizic poate fi realizat concomitent cu anamneza sau după ce aceasta este finalizată, în funcţie de preferinţa şi timpul avut la dispoziţie de către medic. În stadiile incipiente ale bolii semnele fizice pot fi relativ puţine, însă în unele situaţii medicul poate descoperi: - existenţa unor formaţiuni tumorale sensibile sau nu la palpare, cu localizare predilectă în fosele iliace; - ascită; - pleurezie; - obstrucţie intestinală şi tumori abdominale. Examenul fizic trebuie să includă şi tuseul vaginal, prin care se pot afla informaţii cu privire la sensibilitatea organelor genitale, la consistenţa acestor structuri şi se pot palpa diverse mase tumorale. Datele clinice corelate cu datele obţinute la examenul fizic pot ajuta medicul să stabilească un diagnostic de prezumţie, investigaţiile ulterioare pe care le va cere având rolul de a stabili diagnosticul de certitudine. Cancerul ovarian trebuie diferenţiat de alte afecţiuni cu semne şi Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

101

simptome similare, cum ar fi: chisturi ovariene, ascită hepatică, sindromul de intestin iritabil, tumori ale tubului digestiv distal, cancer pancreatic. Investigaţiile de specialitate includ: - hemograma: pacienta poate avea anemie cronică (stare caracteristică afecţiunilor cronice consumptive, cum este cancerul); - investigarea tabloului biochimic: în vederea stabilirii funcţiei hepatice şi renale. O astfel de investigaţie este utilă atât pentru realizarea profilului general al pacientei cât şi pentru aprecierea tipului de terapie care poate fi suportat mai uşor de organism; - determinarea nivelului gonadotropinei corionice umane (hCG): sunt utile în vederea excluderii unei sarcini normale sau unei sarcini ectopice; - determinarea nivelului de antigen CA 125: acesta măsoară concentraţia unei proteine de la suprafaţa celulelor neoplazice ovariene. Trebuie precizat faptul că antigenul CA 125 poate să apară în limite normale la peste 50% din femeile care au cancer ovarian, deci dacă acesta nu are un nivel crescut peste normal nu infirma cancerul de ovar. Investigaţiile imagistice pot include: ecografii abdomino-pelvine; ecografii transvaginale; radiografii toracice: se efectuează de rutină; tomografii computerizate: mai ales ale regiunii pelvine. CT- urile toracice sunt doar rar recomandate. Investigaţii suplimentare sunt recomandate în cazul pacienţilor cu semne şi simptome sugestive pentru o afectare digestivă. În astfel de situaţii se pot realiza: endoscopii, colonoscopii, rectosigmoidoscopii; radiografii cu substanţă de contrast. Biopsia percutată cu ac fin este una din cele mai utile proceduri prin care se poate stabili cu certitudine diagnosticul de cancer de ovar. Ea nu este însă recomandată a se efectua de rutină. În urma analizei fragmentelor tisulare sau a celularităţii lichidului de ascită, specialiştii au stabilit că cele mai frecvente tumori sunt cancerele de origine epitelială (90%), tumorile cu potenţial malign scăzut sau tumorile ovariene borderline, tumorile cu celule germinale, carcinoamele peritoneale primare. Detectarea din timp a cancerului de ovar Până în prezent nu există o metodă de screening care poate fi recomandată tuturor pacientelor. Nu există dovezi clinice care să susţină necesitatea efectuării ecografiilor transvaginale regulate şi nici a testărilor imunologice pentru antigenul CA 125. Specialiştii sunt însă de părere că pacientele cu antecedente familiale de cancer de sân sau ovar ar trebui evaluate periodic şi în plus ar trebue să li se facă şi profilul genetic pentru stabilirea existenţei sau nu a mutaţiei genelor BRCA 1 şi 2. În cazul în care femeile au moştenit astfel de mutaţii, specialiştii recomandă, ca de la vârsta de 35 de ani, acestora să li se efectueze ultrasonografii şi la testarea pentru CA 125 anual. Recomandarea se adresează tuturor femeilor care nu au suferit o îndepartare chirurgicală a ovarelor (procedura recomandată în astfel de situaţii). Dacă este vorba de o mutaţie exclusiv pe gena BRCA 1, astfel de investigaţii ar trebui începute încă de la vârsta de 25 de ani, pentru ca orice modificare să poata fi detectată din timp. 4.14.7 Stadializarea cancerului de ovar Stadializarea cancerului de ovar este foarte importantă deoarece în funcţie de aceasta se poate stabili prognosticul pacientei şi tratamentul viitor. Stadiul I reprezintă cancerul limitat la ovare. Acest stadiu are la rândul său mai multe etape, în funcţie de afectarea particulară a ovarelor, astfel: - Stadiul Ia: cancerul este limitat la un ovar, nu există ascita şi tumora nu este vizibilă la exteriorul ovarului, capsula acestuia fiind intactă; - Stadiul Ib: cancerul este extins la ambele ovare, nu există ascita, tumora nu este vizibilă, la exterior, iar capsula este în continuare intactă; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

102

- Stadiul Ic: tumora poate fi localizată la unul sau la ambele ovare, însă este deja vizibilă la suprafaţa lor, capsula şi-a pierdut integritatea, a apărut ascita cu celule neoplazice. Stadiul II descrie cancerul localizat la unul sau ambele ovare, dar care are şi extensie pelvină. La rândul său, şi acest stadiu conţine: - Stadiul IIa: cancerul are extensie şi/sau metastaze în uter sau tubele uterine; - Stadiul IIb: extensia neoplaziei este spre ţesutul pelvin; - Stadiul IIc: tumori aflate în stadii IIa sau IIb, dar la care se adaugă extinderea în exteriorul ovarului, ruperea capsulei ovariene, ascita cu celule maligne. Stadiul III descrie tumora care se localizează la ambele ovare, cu extindere în pelvis, în ganglionii limfatici pelvini, cu metastaze hepatice superficiale. În funcţie de afectarea limfatică, există stadiile: - Stadiul IIIa: tumora este limitată la pelvis, fără afectarea ganglionilor limfatici; - Stadiul IIIb: neoplazia este extinsă în afara pelvisului, nu există diseminări mai mari de 2 cm în diametru; - Stadiul IIIc: diseminările depăşesc 2 cm în diametru şi există afectare de ganglioni limfatici. Stadiul IV semnifică deja existenţa metastazelor la distanţă, a revărsatelor pleurale cu celule neoplazice şi a metastazelor hepatice.

4.14.8 Tratament Opţiunile terapeutice, dar şi prognosticul în cazul pacientelor diagnosticate cu cancer ovarian depind de stadiul evolutiv în care s-a descoperit cancerul. Alţi factori importanţi care trebuie luaţi în considerare includ: vârsta, starea reproductivă, dorinţa de a avea copii, fertilitatea, starea generală de sănătate, factori de risc şi comportamente periculoase pentru sănătate, eventuale boli şi afectţiuni cronice. În prezent, opţiunile terapeutice includ chirurgia, chimioterapia şi eventual radioterapia. De asemenea, tratamentul psihologic, suportiv şi paleativ sunt şi ele importante, ţinând cont de faptul că anumite cazuri nu pot fi tratate curativ, cancerul fiind deja foarte extins încă de la diagnostic. Procedurile chirurgicale se realizează atât în scop curativ cât şi pentru a stabili extinderea cancerului şi pentru a se determina tipul histopatologic special. În cadrul procedurilor chirurgicale se pot recolta fragmente de ţesut pentru biopsie, care vor fi ulterior analizate de către un medic anatomopatolog în vederea stabilirii particularitaţilor histologice. Biopsia este una din cele mai corecte şi importante proceduri prin care se stabileşte diagnosticul de certitudine. În anumite situaţii se pot realiza analize histologice foarte rapide, cât timp pacientul se află încă pe masa de operaţie, pentru a se stabili cât de mult trebuie rezecat din anumite ţesuturi, până unde s-a extins cancerul şi care este limita oncologica de siguranţa. Chimioterapia este de obicei o procedură adjuvantă în cancerul de ovar, se realizează după ce procedurile chirurgicale au încheiat prima etapă a tratamentului, anume îndepartarea fizică a neoplaziei. Studii recente au demonstrat faptul că prin combinarea chimioterapiei cu chirurgia, şansele de supravieţuire ale pacientului sunt semnificativ crescute, în special dacă încă de la început cancerul a fost descoperit într-un stadiu precoce. Tratamentul iniţial În cadrul tratamentului iniţial se recomandă intervenţia chirurgicală, în vederea înlăturării cancerului vizibil macroscopic. Tipul particular al intervenţiei depinde de stadiul cancerului, dar şi de dorinţele de reproducere ale femeii diagnosticate cu o astfel de afecţiune (dacă aceasta doreşte să mai aibe copii după intervenţie sau nu). Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

103

În cazul cancerelor diagnosticate în stadiul I, şi dacă pacienta doreşte să aibă copii după intervenţie, opţiunile includ: - excizia ovarului afectat şi a tubei uterine respective; - biopsierea ovarului contralateral; - excizia omentului mare (ţesutul gras intraabdominal care este ataşat de unele organe şi care vine ca un şorţ peste organele abdomino-pelvine); - excizia ganglionilor limfatici din pelvis precum şi a celor paraaortici; - recoltarea de fragmente bioptice din alte ţesuturi vecine dar şi a unei cantităţi de lichid peritoneal pentru a se determina dacă există însămânţare neoplazică. Uterul, ovarul şi tuba uterină contralaterale vor fi lăsate, dacă sunt sănătoase, astfel încât pacienta să poată avea copii. În cazul cancerelor diagnosticate în stadiu mai avansat, stadiile II - IV, sau în cazul cancerelor din stadiul I la pacientele care nu mai doresc copii, opţiunile terapeutice includ: - histerectomia (îndepărtarea chirurgicală a uterului) şi salpingo-ovarectomie (îndepărtarea tubelor uterine şi a ovarelor); - colectarea de lichid peritoneal pentru investigare microscopică; - îndepărtarea ganglionilor limfatici pelvini şi paraaortici (disecţie ganglionară); - excizia ţesutului gras (omentului); - excizia a cât mai mult ţesut afectat, în funcţie de posibilitaţi şi de extinderea cancerului; - biopsia oricărui tip de ţesut care poate fi afectat prin cancer. Datorită faptului că sunt îndepărtate toate organele reproductive, pacienta nu va mai putea avea copii după această intervenţie, deci trebuie să se analizeze cu foarte mare atenţie care sunt avantajele şi dezavantajele acestei proceduri. Intervenţia are caracter permanent, iar rezultatele ei sunt ireversibile. Chimioterapia este o procedură recomandată ca măsură adjuvantă, după tratamentul chirurgical. Prin chimioterapie se pot consolida efectele obţinute prin chirurgie. Ea este indicată tuturor femeilor, indiferent de stadiu, atât ca măsură adjuvantă, cât şi ca tratament singular, individual, sau combinată radioterapiei. Tratamentul chimioterapic standard include administrarea a 6 cicluri de paclitaxel, carboplatină sau cisplatină. Fiecare ciclu de chimioterapie este programat la o distanţă de 3 - 4 săptamani unul de celălalt, astfel încât să i se permită măduvei (şi întregului organism, de altfel), sa isi revina. Datorita acestei spatieri, exista posibilitatea ca intregul program de chimioterapie să dureze 4 - 6 luni. În prezent există studii care şi-au propus să investigheze dacă prin administrarea de chimiostatice direct în cavitatea peritoneală (chimioterapie intraperitoneală) se pot obţine rezultate superioare administrării clasice, intravenoasă sau chiar orală. Un studiu dat publicitaşii relativ recent a comparat rezultatele terapeutice ale chimiostaticelor pe un grup de paciente diagnosticate cu cancer ovarian stadiul III şi care deja au fost tratate chirurgical. Acest grup a fost divizat, astfel încât unor paciente li s-a administrat paclitaxel intravenos şi apoi cisplatina tot intravenos, iar altora li s-a administrat paclitaxel intravenos şi ulterior paclitaxel şi cisplatina pe cale intraperitoneală. Rezultatele au surprins, prin faptul că reacţiile adverse au fost mai pronunţate în cazul grupului care a primit cisplatina şi paclitaxel pe cale intraperitoneală, însă şi supravieţuirea lor a fost mai lungă, comparativ cu grupul care a primit doar tratamentul intravenos. Datorită faptului că tratamentul de specialitate pentru cancerul de ovar poate fi destul de agresiv şi disconfortant, medicii recomandă pacientelor şi o serie de măsuri terapeutice pe care le pot lua la domiciliu. Acestea îşi propun să amelioreze greaţa, vărsăturile, starea de rău general, astenia, căderea părului sau tulburările de somn. În cazul în care vor fi îndepartate ambele ovare, cel mai probabil vor apărea probleme ale ciclului menstrual, dacă femeia se află în perioada fertilă. De aceea, tratamentul hormonal recomandat trebuie administrat în vederea reducerii unor astfel de simptome, iar pacienta poate lua şi măsuri la domiciliu pentru ameliorarea tulburărilor menstruale. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

104

Impactul emoţional al unui cancer, indiferent de tipul acestuia, este întotdeauna unul major. Sentimentele cele mai des descrise sunt cele de negare, de revoltă şi în final de acceptare. Nu există un mod “potrivit” de comportament în faţa cancerului sau a prognosticului acestuia, nici un specialist nu poate recomanda o anumită conduită pacientelor. Există însă anumite modalitaţi prin care un astfel de diagnostic poate fi mai uşor de suportat, există grupuri de suport pentru paciente, grupuri în care îşi pot împărtăşi experienţa cu alte femei aflate în aceeaşi situaţie. Este foare important ca şi familia să fie lângă ele, prietenii şi cei dragi putând ajuta pacientele să treacă mai uşor peste această perioadă. În cazul în care stresul emoţional şi povara acestui diagnostic interfera cu capacitatea pacientei de a-şi desfăşura activitaţile zilnice, afectează randamentul la locul de muncă dar şi relaţia cu cei din jur, cel mai bine ar fi ca pacienta să discute cu un psiholog. Apelarea la ajutorul unui astfel de specialist nu trebuie privită ca un semn de slabiciune şi nici nu înseamna că pacienta este depăşită de povara bolii, ci arată dorinţa de a face faţa acestei afeţiuni, din toate punctele de vedere. Speranţe la începutul tratamentului La aproximativ 70% dintre femei, cancerul este deja foarte extins în momentul diagnosticării iniţiale. Cu alte cuvinte, chiar dacă pacienta se prezintă la medic de îndată ce starea de sănătate pare a fi afectată, cancerul poate fi descoperit într-o etapă tardivă, datorită evoluţiei asimptomatice. Metastazele sunt şi ele prezente încă de la momentul diagnosticării, deci si modalităţile terapeutice sunt foarte mult limitate. Chirurgia este deja depăşită, pacientei fiindu-i recomandată doar chimioterapia, care poate încetini rata progresiei cancerului, poate ameliora simptomele şi poate reduce durerile. Cel mai adesea, cancerul se extinde prin contiguitate către peretele abdominal, şi către peritoneu. O dată ce au invadat lichidul peritoneal, celulele neoplazice libere pot fi vehiculate în întreaga cavitate peritoneală şi se vor cantona la suprafaţa altor ţesuturi şi organe, determinând însămânţări metastatice. Prognosticul pe termen lung (supravieţuirea pacientei, cel mai adesea calculată la o durată medie de 5 ani) este influenţat de varstă, de starea de sănătate, de gradul de extensie al bolii şi de alte afecţiuni cronice. Calitatea vieţii devine un subiect de maximă importanţă pentru paciente, în special dacă deja din momentul diagnosticului pacienta are puţine şanse. Supravieţuirea la 5 ani a pacientelor cu cancer de ovar, diagnosticat în stadii avansate, este relativ redusa şi din acest motiv medicul trebuie să îi vorbească acesteia şi despre terapia paleativă, despre îngrijirile complementare şi despre cum îşi poate face viaţa cât mai plăcută, chiar şi în prezenţa curelor de chimioterapie. Tratamentul ulterior După tratamentul iniţial al cancerului de ovar, incluzând aici tratamentul chirurgical şi chimioterapia; pacientele nu trebuie să ignore nici importanţa celorlalte controale şi nici a altor recomandări terapeutice adjuvante. Chiar şi pe parcursul tratamentului, pacienta va putea să se simtă speriată, iar efectele secundare, în special ale chimiostaticelor o pot face să dorească să încheie un astfel de tratament. Lupta împotriva cancerului nu trebuie însă abandonată, specialiştii fiind de părere că este foarte important ca pacienta să adopte o atitudine combativă, astfel încât să poată trece peste greutaţile ce vor urma. Există numeroase tratamente care pot ameliora reacţiile adverse ale chimioterapiei, acestea propunându-şi să amelioreze semnificativ calitatea vieţii pacientei. În cazul în care astfel de simptome sunt foarte intense, cel mai recomandat este ca femeia să îi comunice acest lucru medicului, în vederea modificării schemelor terapeutice dar şi în vederea administrării unui tratament care să amelioreze starea generală. Medicul ginecolog sau medicul oncolog în grija căruia pacienta se va găsi, vor programa periodic controale medicale, de obicei la fiecare 3 luni în primii 2 ani de la finalizarea terapiei complete, ulterior la 6 luni şi în final controale anuale. Scopul acestora este evaluarea dezvoltării Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

105

cancerului, detectarea din timp a altor zone afectate, şi aprecierea modului în care organismul îşi revine după terapia antineoplazică. Controalele periodice vor include: - examen fizic general, completat prin realizarea radiografiilor pulmonare, abdominopelvine; - determinarea nivelului de antigen CA 125, în vederea diagnosticării recurenţelor; - realizarea de tomografii computerizate(CT) şi rezonanţe magnetice nucleare (RMN), care pot surprinde măriri de ganglioni, eventuale însământări neoplazice la distanţă, metastaze sau alte tumori. Intervenţia chirurgicală de a doua intenţie se recomandă la finalizarea a 6 cicluri de radioterapie, doar dacă nu există alte semne sugestive pentru cancer (nu este nimic suspect la examenele fizice de control periodic), doar dacă hemograma arată că măduva se regenerează corespunzător. La momentul decisiv se vor efectua biopsii ganglionare dar şi din alte tipuri de ţesuturi, biopsii care pot determina dacă există sau nu extindere neoplazică şi dacă procesul malign a fost reprimat. Chirurgia de a doua intenţie nu este un tratament recomandat în cazuri standard deoarece rata complicaţiilor poate fi relativ crescută dar şi pentru că până în prezent, studiile clinice efectuate nu au demonstrat concret şi fără echivoc faptul că ea poate îimbunătăţi rata supravieţuirii. Tratamentul în cazul în care apar agravări ale bolii Cancerul de ovar este o neoplazie adesea agresivă. Agresivitatea ei este cauzată de faptul că mult timp evoluează asimptomatic, iar pacienta, chiar dacă este vigilentă, nu se poate plânge de nimic. Nu apar modificări ale stării de sănătate decât atunci când multe din opţiunile terapeutice sunt deja depăşite. Din acest motiv există posibilitatea reala că în ciuda celor mai agresive tratamente, cancerul să reapară. Este vorba atât de cancerul de ovar cât şi de alte neoplazii, induse de tratamentul chimiostatic. Recurenţa cancerului ovarian este ridicată: chiar şi în absenţa vreunui semn sugestiv de cancer, acesta reapare la 30- 50% dintre paciente în următorii 5 ani post-tratament. Cu cât recurenţele apar mai precoce, cu atât se consideră că şansele ca respectivul cancer să răspundă la tratament sunt mai mici. Cele mai puţine şanse de supravieţuire, datorită faptului că neoplazia nu mai răspunde la tratament, le au femeile care sunt rediagnosticate cu cancer de ovar în primele 6 luni de la finalizarea schemelor terapeutice. În încercarea de a induce o nouă remitere a bolii, vor fi încercate alte combinaţii de chimioterapie, aceasta fiind singura metodă terapeutică ce mai poate fi administrată pacientelor. În prezent există mai multe regimuri terapeutice, în funcţie de etapa în care sunt administrate: regimuri postoperative, intraperitoneale, neoadjuvante, regimuri de menţinere si consolidare, regimuri de linie a doua. Studiile clinice au demonstrat faptul că prin administrarea de combinaţii de chimiostatice starea pacientei şi supravieţuirea sunt semnificativ îmbunătăţite. Tratamentele standard includ combinarea unui agent pe bază de platină (carboplatină, cisplatină) şi paclitaxel. Cel mai bine suportat pare a fi regimul cu paclitaxel şi carboplatină. Astfel de chimiostatice sunt recomandate în tratamentul iniţial al bolii. Opţiuni terapeutice Chimiostaticele se pot administra pe diferite căi: oral, intravenos sau intraperitoneal. Tratamentul oral şi cel intravenos se consideră a fi sistemice, deoarece medicamentul ajunge în torentul sangvin şi de aici străbate întregul organism, putând acţiona asupra celulelor neoplazice din ovar dar şi din restul corpului. În administrarea intraperitoneală, medicamentul este introdus în Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

106

interiorul cavităţii peritoneale prin intermediul unui tub foarte fin. Tubul este plasat în regiunea afectată (în cazul cancerului de ovar, în regiunea pelvină). Nu este considerat un tratament sistemic, însă o mică parte din chimiostaticele administrate astfel, tot ajung în circulaţie. Specialiştii au studiat eficacitatea multor combinaţii terapeutice, încercând să stabilească dacă există beneficii reale pentru administrarea individuală sau combinată. Rezultatele au indicat faptul că supravieţuirea pacientei şi calitatea vieţii sunt ameliorate semnificativ prin administrarea combinaţiilor terapeutice. Cele mai recomandate sunt paclitaxel şi compuşii de platină. Se pare că regimurile care conţin compuşi pe bază de platină sunt superioare celor care nu includ astfel de compuşi, şi combinaţiile dintre paclitaxel şi substanţe de platină sunt mai bune decât cele care nu au şi paclitaxel integrat. Chimioterapia este recomandată, în cazul majorităţii pacientelor, după intervenţia chirurgicală, în vederea consolidării rezultatelor terapeutice obţinute astfel. Tratamentul standard include realizarea a 6 cure de combinaţie paclitaxel cisplatină sau carboplatină. Aceste medicamente se administrează pe cale intravenoasă, iar de cele mai multe ori se preferă carboplatina în locul cisplatinei, reacţiile ei secundare fiind mai usor de tolerat. Curele de chimioterapie sunt spaţiate printr-un interval liber de 3-4 saptamâni, ceea ce înseamnă că întregul tratament chimioterapic se încheie după 4- 6 luni. Cisplatina şi carboplatina sunt compusi capabili să acţioneze la nivelul materialului genetic si să împiedice replicarea ADN-ului celular. Carboplatina este un analog al cisplatinei şi are un profil toxic mai bun (este mai usor de suportat). Ambele sunt însă medicamente nefrotoxice, iar capacitatea lor de a leza rinichiul este cu atât mai mare cu cât se administrează concomitent cu alte substanţe cu astfel de efecte, cum ar fi antibioticele. Sunt contraindicate pacienţilor cu hipersensibilitate, cu insuficienţă renală preexistentă, cu probleme ale auzului sau cu mielosupresie. Neurotoxicitatea şi ototoxicitatea sunt alte două importante reacţii, care uneori determină sistarea administrării acestor compusi, cisplatina fiind mult mai periculoasă, din aceste puncte de vedere. Trebuie precizat că cisplatina este un compus cu un ridicat efect proemetogen, din acest motiv terapia antiemetică trebuie instituită profilactic cu un compus specific (ondasentron, granisetron). În vederea diminuării riscului nefrotoxic, pacientele aflate în tratament cu cisplatina trebuie să fie foarte bine hidratate. Paclitaxelul este un compus a cărui mielotoxicitate este crescută prin coadministrarea cu cipslatină. Este contraindicat pacientelor cu neuropatie periferică, cu afecţiuni cardiace severe şi celor cu supresie de măduvă hematoformatoare. Printre cele mai frecvente reacţii secundare ale acestuia se numără: alopecia, neuropatia, mialgiile, artralgiile, aritmiile cardiace. Alte chimiostatice care pot fi administrate pacientelor cu cancer de ovar, adesea pentru tratarea recurenţelor, sunt: - ciclofosfamida: este un agent alchilant utilizat atât în cancerul de ovar cât şi în leucemii, cancere pulmonare, limfom non-Hodgkin, cancer de sân. Se poate administra intravenos sau oral, în funcţie de cât este de extins cancerul; - doxorubicina: este un chimiostatic care interfera cu sinteza acizilor nucleici. Este un compus care interacţionează cu multe alte medicamente, cum ar fi fenitoina şi digoxina (cărora le creşte nivelul plasmatic), cu fenobarbitalul. Administrarea ciclosporinelor pe durata tratamentului cu doxorubicină poate fi deosebit de periculoasă, deoarece poate declanşa convulsii sau poate induce chiar comă. Un astfel de medicament este contraindicat pacientelor cu afecţiuni cardiace, cardiomiopatii, sau cu afecşiuni (de orice natură) a funcţiei hepatice; - gemcitabina: este un compus antineoplazic recomandat în special pacientelor cu cancer ovarian avansat, sau care a reapărut la cel puţin 6 luni de la finalizarea tratamentului chimioterapic standard (cu carboplatină şi paclitaxel). Se recomandă administrarea sa în combinaţie cu carboplatina, aceasta trebuind administrată la 1 zi după gemcitabină; - topotecan: este un agent antineoplazic care inhibă creşterea şi proliferarea celulară, interferând cu materialul genetic al celulei. Se recomandă iniţierea tratamentului cu Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

107

topotecan plecând de la doze cât mai mici, acestea putând fi ulterior crescute. Este important de precizat că dacă este administrat concomitent cu alţi agenţi antineoplazici riscul de neutropenie şi trombocitopenie este mult mai crescut. Efectele secundare includ dermatită, greţuri, vărsături. Există şi un tratament medicamentos adresat simptomelor si tratării efectelor secundare ale chimiostaticelor. Acesta include: - antiemetice; - protectoare gastrice; - antihistaminice: blocante ale receptorilor de histamină (un mediator al inflamaţiei şi alergiilor) ar trebui administrate în special pacientelor aflate în tratament cu paclitaxel. Chimiostaticele, agenţii alchilanţi si agenţii antineoplazici sunt substanţe care acţionează fără specificitate, asupra tuturor celulelor cu rată rapidă de multiplicare, inclusiv asupra celulelor care tapetează lumenul tubului digestiv, celulele folicului pilos, celulele măduvei hematogene. Din acest motiv reacţiile adverse asociate tratamentului anticanceros sunt atât de numeroase. Ele includ: tulburări gastrointestinale, gastrite, căderea părului, pancitopenie (anemie, trombocitopenie, leucopenie). Pacientele sunt sfătuite să fie atente la recomandările pe care medicul curant le face cu privire la modalităţile de ameliorarea a acestor efecte. În general, stilul de viaţă trebuie schimbat astfel încât organismul să primească suficientă odihnă, somn, dar ţi suficienţi nutrienţi, vitamine şi minerale. Exerciţiul fizic moderat este şi el recomandat, ameliorând atât starea fizică dar şi pe cea psihică. Tratament chirurgical Tratamentul standard pentru cancerul ovarian include intervenţia chirurgicală în stadii incipiente, explorarea laparoscopică în vederea stadializării i recoltării de ţesut pentru biopsie, dar şi proceduri de citoreducţie a masei tumorale, dacă aceasta apasă pe ţesuturile din jur si exercită un efect compresiv. În situaţia în care s-a stabilit, prin investigaţii imagistice, ca neoplazia este localizată în pelvis, se recomandă efectuarea stadializării chirurgicale. Această procedură ar trebui să includă: citologia peritoneală, recoltarea de multiple biopsii peritoneale, secţionarea şi excizia omentului (omentectomie), dar şi recoltarea de ganglioni limfatici pelvini şi paraaortici. În funcţie de rezultatele obţinute în urma analizării mostrelor de ţesut recoltat, se poate realiza încadrarea pacientei în unul din stadiile evolutive ale cancerului, se poate stabili prognosticul şi se vor decide şi urmatoarele terapii. În cazul în care tratamentul chirurgical este o alternativă validă, cancerul fiind surprins înainte să se extindă, să rupă capsula sau să metastazeze, opţiunile sunt urmatoarele: - histerectomie: reprezintă excizia chirurgicală a uterului, este una din procedurile recomandate în stadiile avansate de cancer, însă îin urma acesteia pacienta nu va mai putea avea copii; - salpingo - oforectomie: excizia chirurgicala a ovarelor şi a tubelor uterine. Se poate practica exciza unilaterală sau bilaterală, în funcţie de cât este de avansată neoplazia. Salpingo oforectomia unilaterală este indicată în stadiile incipiente ale cancerului, în cazul în care pacienta doreşte să aibă copii în viitor; - intervenţie citoreductivă: ar trebui realizată de un ginecolog, în acelaşi timp ca şi intervenţia laparoscopică. Volumul tumorii reziduale după încheierea acestui tip de procedura reprezintă unul din cei mai importanţi factori de prognostic. Prognosticul pacientelor după intervenţia citoreductivă este clasificat în favorabil, intermediar şi nefavorabil, în funcţie de dimensiunile tumorii; - Decomprimare chirurgicală a organelor vecine, dacă masa tumorală realizează o presiune asupra lor, prin mărirea semnificativă a dimensiunilor. Este o procedură mai mult paleativă


108

prin care se doreşte ameliorarea simptomelor, neoplazia fiind deja foarte avansată. După o astfel de intervenţie pacientul va primi 3 cicluri de chimiostatice. Tratamentul chirurgical pentru prevenirea apariţiei cancerului de ovar În cazul în care pacienta are un risc crescut pentru a dezvolta în viitor cancer ovarian, există o serie de proceduri care pot reduce semnificativ acest risc. Este însă foarte important, anterior luării deciziei deintervenţie chirurgicală, ca medicul să aprecieze în mod obiectiv şi foarte corect acest risc. Una din opţiunile chirurgicale este reprezentată de legătura trompelor uterine. În ciuda avantajului de a reduce riscul de cancer, acestă procedura are şi un mare dezavantaj, mai ales pentru femeile tinere, aflate la vârsta reproductivă, anume acela de a nu mai permite pacientei să aibe copii. Este o procedură definitivă, de aceea medicul şi pacienta trebuie să analizeze cu foarte mare atenţie această decizie. Procedurile chirurgicale aplicate în scop preventiv sunt recomandate pacientelor care au în antecedentele familiale cazuri de rude de gradul I sau II care au fost diagnosticate cu cancer de sân sau cu cancer de ovar. Este vorba de mame, fiice, sore, mătuşi, bunici. Într- o astfel de situaţie, primul pas este determinarea riscului real şi pentru pacienta în cauză. Se vor efectua analize imunologice şi genetice, pentru a se stabili existenţa unor mutaţii ale genelor BRCA 1 şi 2, mutaţii care sunt înalt sugestive pentru cancerul de sân şi de ovar. Majoritatea specialiştilor recomandă femeilor cu mutaţii ale acestor gene să accepte, chiar dacă implicaţiile sunt majore, intervenţia chirurgicală pentru îndepărtarea organelor reproductive (ovare, tube uterine, uter), cât timp acestea sunt încă neafectate de procesul malign. Studiile demonstreză că riscul este scăzut cu peste 95% dacă intervenţiile au loc în timp util. Dacă se temporizează şi cancerul începe să se dezvolte, chiar dacă ele vor fi scoase, riscul ca neoplazia să se fi extins deja, şi celulele maligne să se cantoneze şi în alte structuri, aparent sănătoase, este crescut. Opţiunile chirurgicale În cazul în care aţi fost diagnosticată cu cancer de ovar, opţiunile terapeutice trebuie discutate cu medicul curant, mai ales dacă vă aflaţi în perioada în care încă mai doriţi copii. Păstrarea fertilităţii este un aspect important al acestui tratament, pacienta fiind cea care, în final, decide care este tratamentul pe care doreşte să îl urmeze, dupa ce pune în balanţă riscurile şi beneficiile fiecăruia. În stadiile incipiente, cancerul de ovar este o afecţiune care evoluează aparent asimptomatic. Pacienta nu simte nimic particular, nu există semne de alarmă. Alterarea stării generale apare tardiv, şi chiar si atunci este vorba de simptome cu care ne confruntăm zilnic: cefalee, constipaţie, balonare. Nimic nu sugerează încă de la început ceea ce se întamplă de fapt în interiorul organismului. De aceea, surpriza este majoră, când pacienta se prezintă pentru investigarea unei alterări minore a stării generale şi i se comunică diagnosticul de cancer de ovar. Peste 70% din cazuri nu sunt diagnosticate decât după ce neoplazia s-a extins, atunci când opţiunile terapeutice sunt restrânse. În stadiile avansate se va efectua histerectomia însotită de excizia ovarelor şi a tubelor uterine. Aceasta pare a fi singura metoda prin care cancerul poate fi încetinit în dezvoltare şi se poate limita “dezastrul” pe care acesta îl produce în organism. Chirurgia este completată ulterior prin administrarea de chimiostatice care pot stopa evoluţia celulelor canceroase, mai ales dacă acestea s-au extins şi în alte regiuni din organism. Medicul trebuie să îi comunice pacientei dinainte de a se hotarî intervenţia chirurgicală, care sunt reacţiile adverse ăi efectele neplăcute ale unui astfel de tratament. Cele mai importante efecte neplăcute şi complicaţii includ: - tulburări de micţiune; - modificarea tranzitului intestinal: constipaţie sau diaree; - alterarea libidoului şi scăderea plăcerii sexuale; - menopauza precoce; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

109

- obstrucţia intestinală poate să apară atât datorită bridelor şi aderenţelor care se formează după intervenţie, dar şi datorită compresiei realizate de masa tumorală ovariană. Discuţiile ajută foarte mult, chiar dacă la început pacientei îi vine mai greu de crezut. Suportul familiei şi al prietenilor poate avea un important rol şi poate ajuta pacienta în a-şi recâştiga încrederea. Apelarea la un psiholog nu trebuie nici ea ignorată. Sfaturile acestuia sunt utile, iar unii sunt foarte buni specialişti în recomandarea unor tehnici de relaxare care să îşi propună să amelioreze stresul si anxietatea pacientei. În toată această perioadă, cel mai probabil, percepţia pacientei despre corpul său se va modifica, fapt resimţit ca foarte stresant mai ales de femeile tinere. Chimioterapia are aspecte neplăcute, însă din păcate ea este necesară, până acum negăsindu-se un alt tratament la fel de eficient. De aceea, specialiştii sunt de părere că pacienta ar trebui să discute despre toate aceste modificări de imagini cu partenerul său, dar şi cu medicul personal. Este foarte important de precizat că nu toate tratamentele împotriva cancerului cauzează durere. În situaţia în care a apărut durerea, cel mai potrivit este ca pacienta să îi comunice acest lucru medicului, astfel încât să poată primi un tratament adecvat. Durerea în cancer (fie că este indusă de tratament, ca reacţie secundară, fie că este generată de cancer în sine), are anumite particularităţi, care o fac rezistentă, de cele mai multe ori, la tratamentul analgezic clasic, cel de intensitate moderată. Adesea, pacienţii cu cancer primesc o clasă aparte de analgezice, din clasa opioidelor, care sunt de fapt, cele mai puternice substanţe pentru oprirea durerii pe care medicii le au la îndemană. De fapt, opioidele nu interferă cu senzaţia dureroasă primară, ci ele cresc în principal suportabilitatea la durere. Se poate afirma că pacienta simte durerea, însă aceasta nu o mai deranjează. Durerea de intensitate medie poate răspunde favorabil şi la antiinflamatoare nesteroidiene, în special naproxen şi ibuprofen, care au marele avantaj de a se elibera din farmacii fără prescripţie medicală. Există şi numeroase terapii alternative care pot ameliora durerea, în principal biofeedback-ul. Existîă şi femei care doresc după o anumită perioadă să încheie tratamentul antineoplazic, considerând că riscurile depăşesc beneficiile şi că de fapt, un astfel de tratament nu face decât să scadă semnificativ calitatea vieţii. Aceasta este o decizie personală, pe care pacienta trebuie să o ia în cunoştinţă de cauză, doar după ce îi sunt explicate pericolele opririi tratamentului: recurenţa bolii, continuarea evoluţiei, apariţia metastazelor. Dacă deja metastazele au apărut şi pacienta insistă că doreşte să îşi continue viaţa fără cure de chimiostatice, această decizie trebuie respectată, atât de medic cât şi de familie. Uneori familiei îi vine cel mai greu să accepte această hotărâre. Importanţa studiilor clinice pentru tratamentul cancerului ovarian În Statele Unite dar şi foarte multe ţări din Europa, companiile farmaceutice importante desfăşoară numeroase studii care îşi propun să stabilească eficienţa diverselor chimiostatice, a combinaţiilor lor, dar şi să analizeze reacţiile adverse şi modul în care organismul se resimte în urma interacţiunii cu astfel de medicamente. Protocoalele după care au loc astfel de studii sunt foarte riguros stabilite, astfel încât să respecte atât normele etice cât şi cele de siguranţă. La ele iau parte, voluntar, chiar paciente diagnosticate cu cancer de ovar. Există şi paciente care nu doresc să participe la astfel de studii, din teama că nu vor primi un tratament la fel de bun. Acest lucru nu este adevarat. Tratamentul administrat tuturor participanţilor este tratamentul cel mai eficient disponibil până in momentul respectiv, sau pot primi tratamente încă se află in studiu şi care vor fi administrate în viitor. În plus, toata îngrijirea medicală pe care pacienta o primeşte în timpul stadiilor este gratuită pentru ea (este suportată de compania care finanţeaza studiul).


110

4.15 Cancerul cervical Cancerul cervical se caracterizează prin apariţia unor celule atipice, care se multiplică necontrolabil la nivelul cervixului (colului uterin, prima parte a uterului care se deschide în vagin). Din fericire, dacă este descoperit într-un stadiu incipient, cancerul de cervix este curabil în majoritatea cazurilor. Cea mai eficientă metodă de a preveni cancerul de col uterin este efectuarea regulată a testului Papanicolau, acesta putând depista celulele cervicale anormale înaintea apariţiei celulelor tumorale, stadiu în care tratamentul este cel mai eficient. Există două tipuri de cancer cervical: - cancerul cervical cu celule spumoase (epidermoid) ; - adenocarcinomul cervical

4.15.1 Cauze Cancerul cervical este cauzat de anomaliile celulare apărute la nivelul colului uterin. Majoritatea celulelor precanceroase apar la nivelul cervixului, o zonă care suferă constant modificări ciclice (în funcţie de ciclul menstrual). Pe parcursul acestui proces fiziologic, celulele cervicale pot suferi diferite mutaţii, favorizând apariţia celulelor anormale, mai ales în cazul infecţiei cu Papiloma virusul uman (virus cu transmitere sexuala care provoacă leziuni la nivelul colului uterin şi constituie astfel un risc crescut pentru apariţia cancerului cervical). Alţi factori de risc pentru cancerul cervical sunt: - fumatul, în special femeile cu istoric îndelungat de consum de ţigarete; - sistem imun compromis, mai ales femeile cu HIV (virusul imunodeficienţei umane care provoacă SIDA); - folosirea anticoncepţionalelor orale pentru o perioadă mai mare de 5 ani, probabil în relaţie cu infectia HPV (Papilomavirusul uman). Efectuarea regulată a testului Papanicolau este metoda cea mai sigură în identificarea modificărilor celulare precoce, înaintea apariţiei procesului canceros propriu zis.

4.15.2 Simptome Modificările celulare de la nivelul cervixului sunt de obicei asimptomatice, în acest stadiu incipient diagnosticul realizându-se pe baza rezultatului testului Papanicolau. Odata cu dezvoltarea procesului canceros, apar şi simptomele, care includ: - sângerare vaginală anormală sau modificări semnificative a ciclului menstrual (menometroragii); - sângerare a cervixului în timpul contactului sexual sau în momentul înserării diafragmei; - durere în momentul contactului sexual (dispareunia); - secreţie vaginală anormală, prezentă în cantitate mare şi uneori amestecată cu firişoare fine de sânge; Cancerul cervical avansat (complicat) prezintă urmatoarele simptome: - anemie datorată pierderilor anormale de sânge; - durere pelvină (porţiunea inferioara a abdomenului), durere a membrelor inferioare sau durere lombara (de spate); - fistula vaginală (comunicare anormală între vagin şi rect, respectiv vezica urinară, astfel ca, fecalele şi urina se elimina prin vagin). Fistula apare datorită extinderii procesului canceros la nivelul ţesuturilor învecinate). - scădere în greutate (mai multe kilograme în cateva săptămâni, luni). Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

111

4.15.3 Evoluţie În lipsa tratamentului, cancerul cervical se poate extinde la nivelul vaginului, apoi la nivelul ţesuturilor din jurul uterului. Odată cu progresia tumorii, sunt afectaţi ganglionii limfatici şi restul organelor pelvine. În stadiul avansat al bolii (odată cu apariţia metastazelor la distanţă) pot apărea afectarea renală, intestinala, a ficatului şi plamânilor. Cancerul cervical este clasificat în funcţie de dimensiunile, precum şi de extensia acestuia (metastaze la nivelul altor ţesuturi şi organe). Medicul oncolog realizează stadializarea tumorii prin efectuarea unor investigaţii, precum analizele de sânge, radiografii osoase (pentru metastaze osoase) etc. Stadializarea cancerului este importantă pentru alegerea tratamentului adecvat, de acesta depinzând şi prognosticul bolii.

4.15.4 Factori de risc Modificările celulare anterioare apariţiei tumorii pot fi consecinţa comportamentului sexual al femeii. Comportamentul sexual dezorganizat creşte riscul contactării unor infecţii transmisibile sexual. Cea mai frecventă cauză a cancerului de col uterin este consecinţa infectării cu Papilomavirusul uman (HPV), capabil să provoace modificări celulare ireversibile la nivelul cervixului, la un anumit interval (de obicei ani) de la contactul infectant. Infecţia HPV este de obicei asimptomatică, astfel ca pot trece ani până la diagnostic, timp suficient pentru dezvoltarea atipiilor celulare. Comportamentul sexual care creşte riscul apariţiei cancerului cervical, includ: - începerea vieţii sexuale înaintea vârstei de 18 ani ; - contacte sexuale neprotejate, care cresc riscul contactării infecţiei cu Papilomavirusul uman (studiile medicale au demonstrat că anumite tulpini sunt capabile să determine metaplazie celulară) ; - mai mult de 3 parteneri sexuali pe parcursul vieţii ; - contact sexual cu un partener care are sau a avut parteneri sexuali multipli. Alţi factori de risc incriminaţi în etiologia cancerului cervical: - sistem imun compromis (în special persoanele cu infecţie HIV-SIDA) ; - folosirea anticoncepţionalelor orale pentru o perioadă mai îndelungată de 5 ani (posibil în relaţie cu infecţia HPV) ; - expunerea la dietilstilbestrol (DES) înainte de naştere (prenatal), fiind o cauză rară ; - fumatul, în special istoricul îndelungat de consum de ţigarete. Femeile însărcinate au acelaşi risc de a dezvolta cancer cervical ca şi femeile neînsărcinate.

4.15.5 Consult de specialitate Diagnosticul pozitiv de cancer cervical impune respectarea recomandărilor medicului ginecolog sau oncolog. Ori de câte ori apar simptome noi sau simptomele existente se agravează, este necesar consultul medical. Femeile cu un risc crescut de a dezvolta cancer cervical sau femeile care manifestă unul sau mai multe din următoarele simptome, necesită un consult medical: - sângerare intermenstruală (metroragie) ; - menstruaţii anormale cantitativ cu durata modificată (de obicei dublul cantităţii normale), cel puţin pentru 3 luni consecutiv (menoragii) ; - sângerare inexplicabilă pe durata contactului sexual ; - durere apărută în timpul contactului sexual (dispareunie) ; Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

112

- secreţie vaginală bogată în mucus amestecată uneori cu firişoare fine de sânge. Testul citologic Papanicolau este cea mai sigura metodă de identificare precoce a modificărilor celulare incipiente şi de tratare corespunzatoare a acestora. În cazul detectării precoce a leziunilor precanceroase, sunt recomandate consulturile medicale regulate (la intervale de timp stabilite de medic) astfel încât ginecologul poate stabili momentul adecvat începerii tratamentului. Specialiştii care pot evalua simptomele, factorii de risc şi pot formula diagnosticul de cancer cervical sunt: - medicul de familie; - medicul rezident ginecolog; - medicul generalist; - ginecologul; - obstetricianul. Specialiştii care pot trata cancerul cervical sunt: - ginecologul; - oncologul; - radioterapeutul.

4.15.6 Investigaţii Screeningul pentru cancerul de col uterin se realizează prin efectuarea regulată (anuală) a testului Papanicolau, capabil să evidenţieze modificările celulare precanceroase sau maligne a cervixului. Dacă se suspectează cancerul cervical, este necesară efectuarea mai multor investigaţtii pentru a confirma diagnosticul. Acestea includ: - colposcopia şi biopsia cervicală, pentru a identifica şi determina localizarea; - exactă a celulelor maligne pe suprafaţa cervixului; - biopsia endocervicala (sau chiuretajul diagnostic), pentru a determina dacă celulele maligne sunt prezente şi la nivelul canalului cervical (porţiunea care leagă cervixul de corpul uterin); - conizaţia diagnostică şi rezecţia cu ansa diatermică recomandate pentru recoltarea ţesutului cervical, în scopul analizării microscopice a acestuia. Colposcopia şi biopsia cervicală pot fi realizate şi în cazul femeilor însărcinate, suspecte de cancer cervical. Investigaţiile necesare stadializării cancerului de cervix sunt: - hemoleucograma completă, pentru evidenţierea anemiei sau a altor modificări sangvine; - biochimia sângelui, utilă în evaluarea funcţiei hepatice şi renale; - conizaţia diagnostică sau rezecţia cu ansa diatermică, pentru a determina întinderea leziunilor maligne la nivelul ţesuturilor învecinate; - histeroscopia, pentru o vizualizare bună a canalului cervical şi a uterului, în scopul determinării expansiunii tumorale; - cistoscopia, care poate oferi date asupra extinderii tumorale la nivelul sistemului urinar; - proctoscopia, investigaţie capabilă să evidenţieze metastazele tumorale de la nivelul intestinului gros; - urografia, în scopul determinării unui posibil blocaj mecanic tumoral al rinichiului; - radioscopia toracică, pentru a evidenţia metastazele pulmonare. Investigaţiile care ajută la stabilirea tratamentului adecvat sunt:


113

- tomografia computerizată (CT), care identifică metastazele abdominale şi pelvine, în aceste cazuri fiind necesar şi tratamentul acestora; - rezonanţa magnetică ncleară(RMN), la fel ca şi CT-ul, poate realiza o stadializare a cancerului, în scopul efectuării unui tratament adecvat; - tomografia cu emisie de pozitroni, evaluează cu acurateţe răspandirea procesului tumoral la nivelul altor organe; - angiograma limfatică, investigaţie prin care se realizează o serie de imagini radiologice a sistemului limfatic, pentru a determina eventuala invazie tumorală la acest nivel.

4.15.7 Diagnostic precoce O componentă importantă a examenului ginecologic trebuie să fie testul Papanicolau, capabil să identifice anomaliile celulare precanceroase şi maligne de la nivelul colului uterin. Testul Papanicolau este cea mai eficientă metodă de screening în cancerul cervical. Rezultatul testului poate fi împărţit în mai multe stadii, în funcţie de modificările celulare decelate. Tratamentul se bazează, de asemenea, pe rezultatul testului Papanicolau, completat de restul investigaţiilor dacă acestea sunt necesare. În unele ţări, stadializarea celulelor anormale de la nivelul cervixului se realizează după sistemul numit Bethesda.

4.15.8 Tratament Cancerul cervical diagnosticat într-un stadiu incipient poate fi tratat în totalitate. Tipurile de tratament folosite în cancerul cervical, sunt: - terapia chirurgicală, prin care se îndepărtează tumora ; - radioterapia, folosită în tratamentul celorlalte organe afectate de tumoră ; - chimioterapia, folosită în tratamentul metastazelor. Alegerea tratamentului are un impact major asupra calităţii vieţii. De aceea, este important ca pacienta să discute cu medicul curant toate opţiunile terapeutice şi recomandările în ceea ce priveşte tratamentul. Prognosticul cancerului de col uterin depinde de tipul şi stadiul acestuia. Pentru alegerea adecvată a tratamentului se iau în considerare şi vârsta, starea generală de sănătate, calitatea vieţii, precum şi dorintă de a avea copii în viitor. Tratamentul cancerului cervical poate să fie unic sau poate să fie o combinaţie între mai multe metode, precum: - conizaţia terapeutică, pentru îndepărtarea tumorii (în cazul tumorilor de dimensiuni mici) ; - histerectomia simplă, parţială, prin care este îndepartat uterul şi cervixul ; - histerectomia totală (îndepărtarea uterului şi anexelor), precum şi îndepărtarea ganglionilor limfatici afectaţi de procesul tumoral ; - radioterapia, care foloseşte doze fractionate de raze X de intensitate mare, sau introducerea unor implante intravaginale (radioizotopi) capabile să distrugă celulele maligne ; - chimioterapia, care foloseşte anumite substanţe capabile să distrugă celulele tumorale ; - chimioterapia poate fi administrată concomitent cu radioterapia (chemoradioterapie), această metodă îmbunătăţind rata supravieţuirii în stadiile IIB, IIIA, IIIB şi IVA, fără efecte secundare semnificative. Chemoradiatia poate, de asemenea, îmbunătăţi rata supravieţuirii în stadiile IB şi IIA, în cazul pacientelor cu tumori voluminoase. Carcinomul scuamos microinvaziv (stadiul IA 1), cu invazia minimă a straturilor profunde a cervixului, este tipul tumoral cu rata cea mai mare a succesului. În acest stadiu este recomandat


114

tratamentul prin tehnica de conizaţie sau rezecţia cu ansa diatermică şi poate fi de asemenea efectuată şi histerectomia subtotală (partială). Rata supravieţuirii la 5 ani în acest caz este de 100%. Majoritatea tratamentelor efectuate pentru cancerul cervical au diferite efecte secundare. Acestea diferă de la pacientă la pacientă în funcţie de tipul tratamentului utilizat, vârsta şi starea generală de sănătate. Medicul poate oferi pacientei toate informaţiile necesare în legatură cu efectele secundare posibile. Dintre cele mai frecvente efecte secundare amintim: - lipsa apetitului alimentar, greaţă, vărsături, diaree, durere, disconfort la nivelul cavităţii bucale, pierderea părului, în cazul tratamentului chimioterapic; - fatigabilitate marcată, iritaţii, leziuni tegumentare, modificări ale scaunului şi tulburări de micţiune, în cazul tratamentului radioterapic; - efectele secundare apărute în cazul tratamentului chirurgical, depinzând în mare măsură de tipul procedurii utilizate. Medicul va recomanda la externare diferite metode de a atenua simptomele efectelor secundare. Pacientele reacţionează diferit în momentul diagnosticului. Majoritatea femeilor vor avea un sentiment de negare, manie şi durere, în momentul comunicării diagnosticului. Aceste emoţtii, nu sunt "normale" în momentul aflării diagnosticului de cancer, ci pacienta trebuie să înveţe să-si controleze sentimentele negative, care de altfel pot influenţa tratamentul. Acestea trebuie să se informeze despre boala şi despre tratamentul acesteia. Unele femei simt nevoia de a petrece mai mult timp în familie, pe când altele au nevoie de o perioadă de singuratate pentru a-şi putea reveni psihic. Dacă pacienta este cuprinsă de astfel de sentimente contradictorii, este recomandat ca aceasta să apeleze la ajutorul medicului pentru a găsi soluţia cea mai potrivită pentru tratamentul bolii. Uneori, este util ca pacienta să vorbescă cu alte femei cu acelaşi diagnostic, astfel ca aceasta să accepte mai usor boala. Tratamentul cancerului cervical în cazul femeilor însărcinate În majoritatea cazurilor, femeile însărcinate au parte de aceleaşi tratamente ca şi femeile neînsărcinate. Tratamentul stadiului IA (incipient) poate fi amânat până după naştere, dacă este diagnosticat în al treilea trimestru de sarcină. Naşterea vaginală este posibilă în acest caz, cu toate că unii medici recomandă naşterea prin operaţie cezariană. Indiferent de stadiul tumorii, tratamentul va fi stabilit de o echipă de medici specializaţi în cancerul cervical la gravide. Tratamentul depinde de stadiul tumoral, precum şi de vârsta gestaţională a gravidei. În stadiile avansate ale tumorii poate apărea naşterea prematură şi chiar avortul spontan. Tratamentul iniţial În unele cazuri, radioterapia şi chimioterapia sunt asociate terapiei chirurgicale şi poartă numele de terapie adjuvantă. Unele femei diagnosticate cu cancer cervical sunt interesate să se înscrie într-un grup de studiu medical. Studiile clinice sunt concepute pentru a găsi metode mai bune pentru tratarea cancerului cervical. Femeile care nu doresc efectuarea unui tratament standard (din diferite motive amintite înainte) sau care nu s-au vindecat prin aceste metode, pot să se înscrie în astfel de programe. Femeile cu cancer cervical care asociază HIV (virusul imunodeficienţei umane) au o evoluţie rapid nefavorabilă a bolii, cu o rată a recurenţelor mai mare şi un prognostic mai prost decât restul femeilor cu cancer al cervixului.


115

Tratamentul de întreţinere Tratamentul de întreţinere este extrem de important, în primul rând pentru a preveni recidivele. Statusul emotional pe parcursul tratamentului diferă de la femeie la femeie în funcţie de tratamentul efectuat, prognostic, şi nu în ultimul rând, de calitatea vieţii. Oncologul, respectiv medicul ginecolog, vor stabili un program care include controale medicale regulate, şi anume: - un examen ginecologic complet şi un examen citologic Papanicolau la fiecare 3 luni, pentru primi 2-3 ani de la diagnostic ; - un examen ginecologic şi un test Papanicolau la fiecare 6 luni după primi 2-3 ani de la diagnostic. În cazul în care există suspiciunea că procesul tumoral s-a extins şi la alte organe, oncologul va recomanda şi alte investigaţii complementare precum examenul computer tomograf (CT) al abdomenului şi pelvisului. Dacă sunt prezente simptome respiratorii (durere toracică, tuse) se impune efectuarea unei radioscopii pulmonare pentru a determina dacă procesul tumoral s-a extins la nivelul plamânilor. Tratamentul de salvare (în cazul eşecului tratamentului iniţial) În unele cazuri, cancerul cervical poate recidiva. Aproximativ 35% dintre femeile diagnosticate cu cancer al cervixului, vor prezenta boala persistentă sau recurenţa acesteia. 90% dintre femeile cu boala recurentă sunt descoperite în primii 3 ani de la diagnosticul iniţial. Prognosticul pe termen lung în cazul pacientelor cu recurenţe, depinde în cea mai mare parte de cât de mult s-a extins procesul neoplazic în momentul diagnosticării recurenţei : - mai puţin de 5% dintre femeile cu cancer cervical recurent supravieţuiesc până la 5 ani fără efectuarea unui tratament ; - femeile cărora li s-a făcut histerectomie totală şi prezintă boala recurentă, care însă nu s-a extins în afara pelvisului, au o rată de supravieţuire de 30% până la 40% la 5 ani, în cazul în care au primit radioterapie. De asemenea, uneori poate fi recomandată şi chimioterapia ; - pacientele care dezvoltă recurente localizate, care nu depaşesc pelvisul, pot fi tratate chirurgical prin efectuarea unei intervenţii chirurgicale, prin care se îndepărtează toate ţesuturile şi organele afectate de tumoră, scăzănd astfel riscul unor noi recurente. Scopul tratamentului în cazurile avansate de boală, în cazul în care boala a metastazat în afara pelvisului este unul paliativ (care controlează simptomele, reduce complicaţiile şi creşte confortul general). În acest caz nu mai este posibil tratamentul curativ. Tratamentul paliativ, include: - radioterapia ; - chimioterapia ; - medicaţie simptomatică, pentru ameliorarea unor simptome precum greaţa şi durerea. Terapie complementară Tratamentul convenţional al cancerului cervical poate asocia un tratament complementar care include: - acupuntura; - fitoterapia (folosirea plantelor); - biofeedback-ul; - meditaţia; - yoga; - metode de vizualizare; - suplimente nutritive şi vitamine. Terapia complementară nu se foloseşte niciodată ca şi tratament substitutiv al terapiei standard folosită în cancerul cervical. Înainte de iniţierea unui astfel de tratament este indicat să se


116

discute cu medicul despre posibilele efecte secundare, precum şi despre beneficiile unor astfel de metode. Unele femei care suferă de cancer cervical într-un stadiu avansat, aleg să nu primească nici un tratament, datorită timpului necesar efectuării acestuia, costului şi beneficiilor reduse. Decizia de a stopa tratamentul care poate prelungi viaţa este extrem de dificil în fiecare caz în parte.


117

Capitolul 5 Tratamentul cancerului 5.1. Tipuri de tratamente ale cancerului Spre deosebire de alte boli, nu există o procedură generală pentru tratarea cancerului. Tipul de cancer, mărimea lui şi localizarea în corp, precum şi natura celulelor sale, şi starea de sănătate generală a pacientului, toate reprezintă parametrii importanţi pentru alegerea celei mai bune şi celei mai potrivite strategii terapeutice. Trebuie spus că, în prezent, ar fi complet ilogic ca, în tratarea cancerului, să ne bazăm exclusiv pe terapii complementare pe care le-am amintit de-a lungul cărţii şi despre care vom vorbi mai pe larg în următoarele două capitole, fără ca acestea să însoţească cele mai bune metode de tratare convenţionale ale medicinii occidentale: intervenţia chirurgicală, chimioterapia, radioterapia, imunoterapia şi, în curând, genetica moleculară. 5.1.1

Intervenţia chirurgicală

Intervenţia chirurgicală a fost prima armă folosită împotriva cancerului. Scopul operaţiei este de a îndepărta întreaga tumoare sau întregul organ afectat. Dezavantajul acestui tip de tratament este că nu se pot elimina toate celulele canceroase. Pregătirea emoţională Intervenţia chirurgicală nu rămâne fără implicaţii emoţionale. De exemplu, o femeie care a auzit că o histerectomie îi va ruina viaţa sexuală sau o va face să fie obosită timp de mai multe luni poate deveni deprimată, anxioasă şi furioasă pe propriul corp. Pentru unele femei, anticiparea spitalizării şi separării de familie poate face adaptarea dificilă. Chiar şi procedurile simple realizate în cabinetul medicului pot determina reacţii puternice. Unii experţi recomandă pregătirea pentru o intervenţie chirurgicală printr-o serie de tehnici de relaxare: respiraţia profundă, gândirea pozitivă şi vizualizarea: imaginarea şi vederea mentală a unui rezultat pozitiv al intervenţiei chirurgicale şi o recuperarea rapidă, spre exemplu. Pregătirea fizică In timp ce pregătirea emoţională este un pas necesar dar deseori trecut cu vederea, pregătirea fizică este un factor important pentru evoluţia postchirurgicală bună. In săptămânile de dinainte de intervenţia chirurgicală, dacă le are la dispoziţie, pacientul ar trebui: - să se oprească din fumat şi să evite excesul de alcool; - să aibă o dietă echilibrată care să includă multe alimente bogate în vitamina C, care ajută la vindecarea tisulară; - evitarea aspirinei şi a altor medicamente asemănătoare aspirinei care interferează cu coagularea sângelui, cu cinci până la şapte zile înainte de intervenţia chirurgicală; - exerciţiu fizic regulat pentru creşterea nivelului de energie şi menţinerea forţei; - pregătirea casei, care să includă pregătirea hranei şi rearanjarea mobilei dacă acest lucru este necesar; - dacă este necesar, realizarea unor aranjamente cu persoane care pot îngriji copiii în timp ce pacientul sau pacienta este la spital. Inţelegerea durerii Inţelegerea a ceea ce se întâmplă după operaţie este la fel de important ca şi cunoaşterea a cee ce se întâmplă în timpul operaţiei. Durerea este o parte inevitabilă a chirurgiei. Durerea este modul în care organismul trimite semnale de avertizare către creier, semnalând faptul că există leziuni care trebuie îngrijite. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

118

Deşi este o reacţie normală la intervenţia chirurgicală, durerea poate interfera cu recuperarea astfel: - poate face ca pacientul sau pacienta să-şi suprime tusea, ducând la acumularea de lichid la nivelul plămânilor şi apariţia pneumoniei; - încetinirea reluării tranzitului intestinal; - împiedicarea pacientei să coboare din pat, crescând riscul de apariţie a cheagurilor de sânge; - creşterea nivelului de stres, depresie şi anxietate. Există mai multe căi de a reduce durerea după operaţie: narcoticele, cum ar fi morfina şi codeina pot fi prescrise pentru durere severă şi administrate intravenos, oral sau transcutanat (prin plasture). Acetaminofenul, medicamentele antiinflamatorii nesteroidiene, cum a fi ibuprofenul şi alte antalgice non-narcotice pot fi, de asemeni, utilizate, sub formă lichidă sau de comprimat. Injecţiile locale cu anestezic sau creme şi plasturi anestezici pot ajuta la pregătirea corpului pentru o procedură sau la ameliorarea durerii după intervenţie. In funcţie de tipul de intervenţie chirurgicală, pacientei i se pot administra antalgice prin analgezia intravenoasă controlată de pacient, care este de obicei folosită în spitale pentru durerea acută postchirurgicală. In cazul acestui tip de administrare, pacientul este conectat la o maşină numită pompă de administrare a antalgicelor controlată de pacient. Când pacientul apasă butonul de control, pompa eliberează o doză de narcotic sau alt analgezic intravenos. Dozele sunt mai mici decât cele administrate prin injecţie, dar întrucât medicamentul ajunge direct în sânge, ameliorarea poate să apară în câteva secunde. Şi alte abordări nonmedicale pentru ameliorarea durerii pot fi eficiente. Aceste variante sunt: tehnicile de relaxare, aplicarea de cald sau gheaţă pe locul operat, masajul şi exerciţiile de întindere (“stretching”). Inainte de operaţie este bine ca pacienta să discute cu medicul despre posibilele tipuri de durere ce pot apărea şi cele mai eficiente mijloace de a o ameliora. 5.1.2

Radioterapia

Prin radioterapie se distrug celulele canceroase prin expunerea la raze x sau la raze gamma de energie mare. Rareori radiaţiile constituie un tratament. Radioterapia slăbeşte foarte mult sistemul imunitar. Radioterapia este un tratament local, făcut asupra unei zone bine determinate pentru a salva cât mai mult ţesut sănătos. Radioterapia este o metodă precisă care controlează cantitatea de radiaţii pentru a trata diferite afecţiuni, mai ales cancerul. De regulă, razele-x sunt transmise cu ajutorul unui aparat, care ţinteşte partea corpului care necesită tratament. Radioterapia se poate realiza prin: • • •

consumarea unor lichide radioactive; ace şi catere; un implant radioactiv în interiorul organismului.

Radioterapia este mai mult o metodă ajutătoare, deoarece în marea majoritate a cazurilor este folosită împreună cu alte metode de tratament, ca de exemplu chimioterapia, sau intervenţiile chirurgicale pentru înlăturarea tumorii. In cazul unei persoane care suferă de cancer, tratamentul trebuie început imediat ce diagnosticul a fost pus, deoarece nu toate persoanele răspund pozitiv la această formă de tratament. Perioada tratamentului depinde de tipul de cancer sau de afecţiunea de care suferă pacientul şi de necesitatea unei alte metode de tratament: chimioterapia sau intervenţia chirurgicală.


119

Cum funcţionează? Radioterapia este indicată pentru tratarea şi controlarea fiecărui tip de cancer, dar este folosită şi în cazul afecţiunilor tiroidei. In cazul unor pacienţi, radioterapia este folosită pentru a micşora tumorile înainte de a fi înlăturate prin intervenţie chirurgicală sau pentru a ameliora durerea şi simptomele afecţiunii. De asemenea, radioterapia poate veni în ajutorul altor metode de tratament (chimioterapie) sau poate distruge celulele cancerose care rămân în organism în urma înlăturării unei tumori. Organismul este construit din milioane de celule, care cresc şi se divid regulat pentru a forma mai multe celule. Dacă radiaţia este direcţionată către celulele organismului, creşterea şi divizarea sunt întrerupte. Celulele sănătoase au capacitatea de a se vindeca singure, în timp ce celulele afectate, care până la urmă sunt considerate anormale, sunt distruse. Radioterapia este o formă de tratament care foloseşte radiaţiile pentru a distruge cât mai multe celulele afectate. Doctorul vă va sfătui să urmaţi un tratament prin radioterapie atâta timp cât benficiile sunt mai ridicate decât riscurile implicate. Inainte de a începe tratamentul, vi se va cere să semnaţi un act prin care vă daţi acodul să urmaţi un astfel de tratament. Doctorul este obligat să vă explice şi să precizeze în josul actului riscurile pe care le implică această terapie şi abia apoi trebuie să semnaţi. Radioterapia poate fi un tratament atât intern cât si extern. Radioterapia externă, de regulă, este realizată ca un tratament de lungă durată, care poate ţine zile întregi sau chiar săptămâni, în timp ce radioterapia internă este o terapie făcută o singură dată. Fiecare şedinţă de radioterapie este cunoscută sub denumirea de "fracţiune". Tratament Dacă trebuie să urmaţi un tratament prin radioterapie, acesta trebuie bine planificat înainte, deoarece acest fapt asigură reuşita tratamentului, astfel vor fi distruse cât mai multe celule canceroase şi cât mai puţine celule sănătoase. Perioada de radioterapie depinde de: • localizarea cancerului; • mărimea şi tipul de cancer; • starea generală de sănătate. Scopul radioterapeutului în timpul diagnosticării este să acumuleze cât mai multe infirmaţii despre afecţiunea care v-a adus la el. De asemenea, aceştia pot face teste ajutătoare pentru a afla mai multe lucruri despre mărimea şi forma cancerului. Odată ce medicul acumulează suficiente informaţii, va calcula doza totală de radiaţie necesară tratamentului şi durata administrată la fiecare fracţiune a tratamentului. Dacă veţi fi supus/ă unei terapii externe, un aparat stimulator va fi introdus în planul tratamentului. Stimulii sunt direcţionaţi în zona afectată pentru a face fotografii cu raze-x, astfel încât radioterapeutul să ştie cum să poziţioneze aparatul în timpul tratamentului. De asemenea, pielea va fi marcată pentru siguranţa că aceeaşi zona este tratată de fiecare dată, la fiecare fracţiune. In cazul radioterapiei externe la nivelul gâtului sau capului veţi purta un mulaj din plastic în timpul tratamentului. Radioterapie externă De regulă, pacientul nu este spitalizat în timpul acestui tip de radioterapie, însă dacă în acelaşi timp urmează şi un tratament cu chimioterapie şi nu se simte foarte bine, spitalizarea este obligatorie. Radioterapia externă foloseşte o cantitate mare de raze energetice care sunt direcţionate pe o anumită suprafaţă a corpului. Veţi fi aşezat/ă pe o masă de consultare iar aparatul direcţionat să transmită razelele către zonele afectate. Tratamentul durează numai câteva minute şi este complet nedureros. Există câteva aparate diferite pentru radioterapie, acestea diferind în funcţie de de tratament şi de zona corplui către care trebuie direcţionate razele.


120

In timpul tratamentului staţi singur/ă în camera de tratament, iar echipa de radioterapeuţi vă va urmări printr- un sistem de televiziune cu circuit închis sau printr-un geam protector. Cu toate acestea, trebuie menţionat că se poate comunica cu medicii oricând prin intermediul unui interfon. Radioterapeuţii nu stau în aceeaşi sală în care se face tratamentul deoarece expunerea îndelungată la radiaţii devine nocivă în timp pentru sănătatea acestora. Radioterapia internă Radioterapia internă poate fi realizată în două moduri şi poate implica spitalizarea pentru o scurtă perioadă de timp, în funcţie de tipul de tratamentul folosit. Implanturile radioactive sunt lungimi sau noduri de undă radioactive, solide, care sunt plasate în zona ce necesită tratament. In mod normal, această procedură implică o perioadă de câteva zile de spitalizare până când sursele radioactive sunt înlăturate. Unele implanturi pot fi permanente, dar cantitatea de radiaţii este foarte mică şi se eliberează treptat. De asemenea, acest tip de procedeu poate fi realizat şi cu ajutorul lichidului radioactiv care fie este injectat, fie este băut. Exemple de lichide folosite: • fosfor - folosit în cazul afecţiunilor de sânge; • stronţiu - folosit în cazuri de cancere la oase; • iod - folosit pentru afecţiunile tiroidiene necanceroase/benigne şi cancerul la tiroidă. Uneori când treceţi printr-un tratament cu radioterapie internă puteţi fi radioactiv timp de câteva zile. Radioactivitatea nu vă va afecta organismul, însă ca şi precauţie puteţi păstra distanţa faţă de alte persoane pentru a reduce expunerea acestora la radiaţii. Recuperarea Majoritatea efectelor secundare dispar după câteva zile dar unele simptome, precum oboseala, pot dispărea chiar şi după câteva luni. După tratament trebuie să mergeţi periodic la medic pentru observarea progresului datorat tratamentului dar şi pentru verificarea stării generale de sănătate. Aceste întâlniri pot continua timp de câţiva ani, însă cu cât timpul trece mai mult cu atât apariţia evoluţiei negative este scazută. De asemenea, programările depind şi de tratamentele pe care trebuie să le urmaţi pe viitor şi dacă radioterapia s-a dovedit a fi un succes. Efectele pozitive ale radioterapiei se văd, de regulă, în timp, iar rezultatele depind de afecţiunea de care aţi suferit şi de stadiul în care se află în momentul în care aţi început tratamentul. De asemenea, depinde şi de celelalate tratamente, cum ar fi chimioterapia sau intervenţia chirurgicală. 5.1.3

Chimioterapia

Chimioterapia este văzută de obicei dintr-o perspectiva negativă, în principal din cauza multiplelor efecte secundare pe care pacienţii le pot suferi. În ciuda numeroaselor consecinţe neplăcute, chimioterapia este cel mai des recomandată de medicul oncolog. Aceasta se explică prin faptul că administrarea intravenoasă îi permite medicamentului să ajungă la celulele canceroase dispersate în organism. Citostaticele distrug celulele canceroase oprindu-le dezvoltarea şi multiplicarea în unul sau mai multe momente ale ciclului lor de dezvoltare. Pentru că unele medicamente sunt mai eficiente administrate împreună decât separat, deseori tratamentul constă în administrarea mai multor chimioterapice. Această metodă se numeşte chimioterapie combinată. În afară de chimioterapie, mai există şi alte metode folosite în tratamentul cancerului. De exemplu, medicul vă poate recomanda să vă supuneţi unei intervenţii chirurgicale pentru a îndepărta tumora, îndepărtând astfel unele simptome cauzate de cancer. Chimioterapia poate fi folosită pentru: - vindecarea cancerului Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

121

- stoparea extinderii cancerului - încetinirea evoluţiei cancerului - distrugerea celulelor canceroase care s-au extins în alte zone decât în tumora originală -eliminarea simptomelor cauzete de cancer Administrarea chimioterapiei Chimioterapia se poate face într-o clinică, în tratamentul ambulator al spitalului sau în spital. Alegerea locului unde se va administra tratamentul depinde de ce medicamente luaţi, de politica spitalului, de preferinţele medicului. Este posibil ca după începerea chimioterapiei, să fie necesar să rămâneţi o perioadă în spital pentru ca medicul să urmărească îndeaproape efectele acesteia şi să facă îmbunătăţirile necesare. Frecvenţa administrării chimioterapiei depinde de tipul de cancer şi de scopul tratamentului. Chimioterapia este deseori administrată în cicluri ce includ perioade de întrerupere a tratamentului necesare pentru ca organismul dvs să formeze noi celule sănătoase şi să se fortifice. Medicul va estima care este perioada în care veţi primi tratamentul. Indiferent de planul de tratament stabilit de medic, este important să îl urmaţi. Altfel, citostaticele nu vor avea efectul urmărit. Dacă pierdeţi o sesiune de tratament sau nu luaţi o doză de medicament trebuie contactat medicul pentru instrucţiuni. Există mai multe modalităţi de administrare a chimioterapiei: - intravenos: medicamentul va fi administrat printr-un ac fin introdus într-o venă, de obicei situată la nivelul palmei sau al antebraţului. O altă modalitate este utilizarea unui cateter, adică un tub subţire introdus într-o venă de calibru mare care este păstrat atât cât e necesar. Acest tip de cateter se numeşte cateter central venos. Uneori, cateterul central venos este ataşat la un mic container din material plastic sau metal plasat chirurgical sub piele. - oral, printr-o pastilă, o capsulă sau sub formă lichidă. Acest medicament va fi înghiţit, la fel ca orice alt medicament. - intramuscular, subcutanat sau direct într-o zonă canceroasă prin piele, intralezional. Medicamentul va fi injectat. - localizat – medicamentul va fi aplicat pe piele. Chimioterapia poate fi administrată pe zone specifice ale organismului utilizând un cateter. Administrarea chimioterapiilor oral, prin aplicare pe piele sau prin injectare produce aceleaşi senzaţii ca administrarea oricăror altor medicamente prin aceleaşi metode. Introducerea unei linii intravenoase produce aceleaşi senzaţii ca şi extragerea de sânge pentru analize. Unii pacienţi au o senzaţie de răceală sau o altă senzaţie neobişnuită în primele momente. Multe persoane nu au senzaţii neplăcute decât în mică măsură, sau deloc. Dacă o persoană are neplăceri din orice motiv sau devine dificilă inserarea acului într-o venă, se poate folosi un cateter central venos. Astfel se evită inserarea repetată a acului în venă. Cateterul central venos nu produce durere sau discomfort dacă e plasat în zona potrivită şi îngrijit, deşi persoana este, în general, conştientă de prezenţa lui. Este important să îi spuneţi medicului sau asistentei dacă simţiţi vreun discomfort. Alimentaţia în timpul chimioterapiei Este foarte important să vă alimentaţi cât mai corect în timpul tratamentului. Persoanele care se alimentează corect pot lupta mai uşor împotriva efectelor adverse şi infecţiilor. De asemenea organismul lor poate crea mai rapid ţesut sănătos. Alimentaţia corectă în timpul chimioterapiei înseamnă alegerea unei diete echilibrate care conţine toţi nutrienţii. Este necesar să includeţi în dieta dumneavoastră fructe şi legume, peşte şi carne, cereale şi pâine, produse lactate. Alimentaţia corectă înseamnă de asemenea o dietă suficent de bogată în calorii pentru a vă menţine greutatea şi mai important, suficient de bogată în proteine pentru a reface pielea, părul, muşchii şi organele. De asemenea este esenţial să beţi mai multe lichide.


122

5.1.4

Imunoterapia

Imunoterapia este un tratament relativ recent descoperit de şi dezvoltat de medicii de la Universitatea din Miami, Florida. Însă, dintre agenţii cancerigeni, deficitele imune sunt însoţitoare permanente ale acestei crunte boli, atât la apariţia, cât şi în timpul evoluţiei bolii. Iată de ce imunoterapia se înscrie între metodele terapeutice principale în lupta cu cancerul. Specialiştii speră ca această metodă revoluţionară să devină în următorul deceniu principala armă terapeutică în oncologie. Dr. Eli Gilboa, co-autor al studiului care iterează eficienţa acestui tip de tratament explică faptul că această metodă va fi un avantaj real în lupta cu cancerul, pentru că este uşor de utilizat, ieftină şi aplicabilă la toate tipurile de cancer. După ce o tumoră canceroasă este îndepărtată chirurgical sau radiologic din sân, plămân, prostată sau alt organ din organismul persoanei bolnave, începe o aşteptare agonizantă pentru a vedea dacă apare faza de metastaziere, dacă tumora s-a răspândit şi în alte părţi ale corpului. Metoda terapeutică elaborată de echipa de experţi de la universitatea americană constă în scurtarea acestui timp de aşteptare prin neutralizarea şi anihilarea celulelor canceroase din sistemul imunitar al pacientului respectiv. Specialiştii susţin că, în cazul persoanelor sănătoase, sistemul imunitar luptă şi se apară singur împotriva bolii prin producţia de antigene tumorale. "Oncologii ştiu cum să extirpe tumorile mari, prin metode chirurgicale, radioterapice si chimioterapice" - declară dr Gilboa, care adaugă că "majoritatea pacienţilor mor când cancerul se răspândeşte în zone ale organismului care nu pot fi protejate". "Aici intervine rolul de apărare a sistemului imunitar" - avertizează expertul american, care susţine că, prin manipularea adecvată a ADN-ului pot fi activaţi mai mulţi antigeni specifici care să lupte cu boala. Potrivit testelor de laborator efectuate pe cobai, imunoterapia poate fi aplicată în majoritatea cazurilor de cancer. Experţii în oncologie susţin că ingineria genetică va ajuta medicina să lupte cu tumorile, fiind o alternativă de tratament mai puţin toxică şi chinuitoare pentru organismul bolnavului de cancer. În urmă cu doi ani, cercetătorii americani de la Centrul de Cercetari Fred Hutchinson din Seattle au reuşit în premieră să vindece un pacient bolnav de cancer de piele prin injectarea a miliarde de celule imune proprii clonate. Pacientul, în vârsta de 52 de ani, s-a însănătoşit într-un timp record, aproximativ 8 săptămâni. Un factor important care pledează pentru forţa imunostimulatoare sporită a remediilor naturale este compatibilitatea lor cu sistemul uman înnăscut de apărare, ele nefiind respinse de organism, cum se întâmplă ce cele chimice. Medicamentele de sinteză, sunt primite de structura somatică a oricărei fiinţe, ca fiind ceva străin, ca un factor invaziv, de agresiune. Corpul uman are deci de luptat, pe de o parte, cu năprasnica boală, iar pe de alta, cu aceste substanţe chimice pe care organismul le consideră potrivnice. Mai mult, mijloacele alopate/chimice au şi multe efecte secundare nocive. Imunoterapia cancerului trebuie să cuprindă şi o alimentaţie bogată, în special, în vitaminele A (retinol) şi D (calciferol). Vitamina A activează producţia de citokine, iar vitamina D stimulează fagocitoza. Sunt conţinute în ulei de peşte oceanic, peşte oceanic gras, ficat, ouă, lapte, carotenoizii din morcov, orz verde, pătrunjel, ardei gras, caise piersici, pepene galben, mere. Duşmanii vitaminei A sunt alcoolul, grăsimile animaliere, margarinele, cafeaua. Absorbţia retinolului este dinamizată de prezenţa vitaminelor B, D, şi E, precum şi a mineralelor calciu, fosfor şi zinc. Adversarii calciferolului sunt uleiurile minerale, absenţa expunerilor la soare şi poluarea. 5.1.5

Genetica moleculară

Cancerul este o afecţiune care apare cu o incidenţă din ce în ce mai mare în ultimii ani şi a devenit a doua cauză a mortalităţii mondiale, după bolile cardiovasculare. Rezultatele terapeutice în cazul neoplasmelor depind de stadiul în care este diagnosticată maladia; astfel, cu cât stadiul iniţial este mai puţin avansat, rezultatele tratamentului sunt mai bune. De aceea, prevenţia şi diagnosticul precoce sunt obiectivele cele mai importante care trebuie atinse pentru a determina schimbarea tendinţelor evolutive actuale ale cancerului. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

123

Anchetele epidemiologice au arătat ca 80 % dintre cancere sunt generate de factorii de mediu şi modul de viaţă, exasct ceea ce vrem să subliniem şi noi în această carte. In restul cazurilor, factorii de risc pentru cancer aparţin gazdei, iar din această categorie fac parte şi factorii genetici. O serie de alterări genetice sunt asociate cu un risc crescut de dezvoltare a acestei boli. Această probabilitate variază între diversele tipuri de tumori. Astfel, aproximativ 30% dintre malignităţile care se dezvoltă în perioada copilăriei apar la indivizi predispuşi genetic, în timp ce, în cazul adulţilor, doar 5 - 10 % dintre neoplazii sunt atribuite factorilor genetici. Pentru majoritatea malignităţilor care sunt asociate cu factorii carcinogeni din mediul înconjurător, rolul factorilor genetici este scăzut. Variaţiile genetice individuale pot influenţa apariţia cancerului şi în aceste cazuri, deoarece s-a constatat că expunerea la aceste noxe este generală, pe când boala canceroasă apare numai la anumiţi subiecţi. Un exemplu îl constituie expunerea la radiaţiile solare despre care se ştie că sunt un factor de risc major pentru cancerele cutanate; totuşi, indivizii cu tegumente hiperpigmentate dezvoltă foarte rar boala. Cancere sporadice / cancere cu predispoziţie genetică Pentru majoritatea cancerelor care apar la populaţia generală alterările genetice sunt întâmplătoare, aceste cancere fiind denumite sporadice. Alteori, încă de la naştere, individul prezintă anumite mutaţii genetice care îl predispun la apariţia anumitor tipuri de cancer în timpul vieţii. Această predispoziţie se transmite din generaţie în generaţie, iar cancerele care apar pe un astfel de teren se numesc cancere cu predispoziţie genetică. Indiferent de sursa alterărilor genetice, o celulă trebuie să dobândească două sau mai multe mutaţii înainte de a deveni malignă, un proces care poate dura la oameni ani sau zeci de ani. Ca rezultat al mutaţiilor genetice produse de aceşti factori, cancerul este un proces dinamic, cu evoluţie uneori de ani de zile până la apariţia semnelor clinice, iar leziunile moleculare preced cu mult timp manifestarea acestora. Cine este predispus la cancer ? Istoricul familial de cancer este, fără îndoială, o componentă de bază a sfatului genetic în oncologie. Acesta este stabilit prin anamneza familială care trebuie să stabilească ce alte tipuri de neoplasme au existat în familie şi ce grad de rudenie există cu aceşti membri ai familiei, diagnosticul histopatologic, vârsta de debut a acestor cancere, expunerea la factorii de risc din mediu, tratamente urmate, modul de evoluţie. Totuşi, uneori, pacientul nu cunoaşte tipurile de afecţiuni ale rudelor, aceasta datorându-se lipsei unui diagnostic anatomo-patologic, non-paternităţii etc. Alteori, pacientul poate avea într-adevăr un istoric familial negativ pentru cancer, dar el să fie purtătorul unei noi mutaţii genetice, pacientul respectiv fiind fondatorul unei viitoare familii cu predispoziţie genetică pentru cancer. Testarea genetică directă este indicată pacienţilor care provin din familii la care s-a dovedit în mod cert predispoziţia pentru cancer, pentru care rezultatul acestei testări modifică semnificativ tipul de asistenţă medicală acordată. Totuşi, testarea genetică se poate efectua şi persoanelor care sunt interesate, chiar în absenţa unui risc evident pentru cancer. Testarea genetică poate fi folosită şi pentru a orienta asupra tipului de intervenţie chirurgicală, asupra tipului de tratament citostatic care trebuie administrat sau pentru aprecierea prognosticului neoplasmului respectiv. Apariţia unei noi generaţii de medicamente antineoplazice este unul dintre progresele majore în medicina din ultimele decade. In anumite neoplazii, chimioterapia are adeseori potenţial curativ: leucemia acută limfoblastică la copil, coriocarcinomul sau anumite tipuri de limfoame Hodgkin sau non-Hodgkin. Chimioterapia pentru cancerul de sân, colon sau plămân poate creşte rate de supravieţuire. Chiar şi în cazul pacienţilor cu tumori în stadii avansate sau recidive, chimioterapia poate oferi supravieţuiri mai îndelungate decât în varianta fără chimioterapie. Dar indicele de supravieţuire este mic sau nesemnificativ, efectele adverse greu suportabile, răspunsurile sunt parţiale. Aceste circumstanţe reflectă limitele chimioterapiei tradiţionale.


124

Tocmai pentru a reduce aceste limitări ale tratamentelor tradiţionale, specialiştii cercetează permanent şi încearcă să descopere noi metode de a descoperi cancerul la timp şi de a-l trata corespunzător. Pe baza predispoziţiilor genetice despre care vorbeam mai sus, cercetătorii au elaborat o terapie ţintită împotriva cancerului care pare să fie cea mai nouă descoperire în materie de cancer şi tratarea acestuia. Apariţia de terapii bazate pe mecanisme care ţintesc căi moleculare critice a iscat un interes particular. Agentul ideal farmaceutic actionează pe ţesutul-ţintă fără să fie toxic asupra altor ţesuturi. Terapia ţintită se doreşte un astfel de agent farmacologic: ţinteşte proteine sau căi metabolice specifice doar celulei maligne. Iată câteva clase de medicamente din categoria terapie ţintită: Anticorpi monoclonali Antocorpii monoclonali sunt agenţi biologici desemnaţi să acţioneze cu ţinte specifice la nivel membranar; au avantajul unei minunate specificităţi inerente sistemului imun: memoria. Prima generaţie de AcMo murini a fost un eşec, dată fiind lipsa de efect a anticorpilor murini la om. Anticorpul a fost “umanizat”, i s-a scăzut antigenicitatea, şi iată-l folosit in diagnosticul sau tratamentul cancerului

Rituximab Anticorp cu ţintă pe antigenul CD- 20 de pe limfocitul B. Indicat în inducţia din limfoame refractare, recidivate. Rata de răspuns global de 48 % , cu 6% răspuns complet. Trastuzumab (Herceptin) Anticorp umanizat cu ţintă pe receptorul de factor de creştere epidermal (HER -2 ), care este supraexprimat în mai multe cancere şi care se află pe suprafaţa celulei maligne. Herceptina se ataşează acelei celule care are în exces (supraexpresie) proteina HER-2 şi îi încetineşte sau opreşte creşterea. Aproximativ 20-30% din cancerele de sân au supraexpresia HER-2 pozitivă. Aceste cancere au, în general, o evoluţie mai rapidă. Pentru a selecta acele paciente care beneficiază de tratament cu Herceptină, se fac testări specifice. Cantitatea de HER-2 se măsoară prin testul imunohistochimic IHC. Rezultatele se comunică pe o scară de la 1 la 3. Herceptina este indicată în cancere de sân în care HER-2 este supraexprimat fie în combinaţie cu taxani în tratament adjuvant, fie în monoterapie în recidivă. Rata de răspuns este de 14 % , în asociere cu taxani, crescând la 41%. Cetuximab (Erbitux) Anticorp monoclonal cu ţintă pe Indicat în cancerul colorectal metastatic, în combinaţii cu alte citostatice.

receptorul

EGFR.

Bevacizumab (Avastin) Anticorp umanizat, cu ţintă pe receptorii vasculari VEGF. Indicat în cancerul metastatic colorectal, în combinaţie cu alte citostatice. Moleculele mici Aceste medicamente blochează enzimele specifice şi factorii de creştere implicaţi în creşterea celulară. Mai sunt cunoscuţi ca inhibitori de semnal de transmisie. Pot fi administraţi în monoterapie sau în combinaţii cu citostatice. Imatinib (Gleevec) Inhibă enzima tirozin-kinaza. Indicat în criza blastică de leucemie mielocitară cronică, cu răspunsuri hematologice de 95% şi răspunsuri citogenetice (disparitia celulelor cu modificarea genetică ce a determinat apariţia bolii). Alta indicaţie este recomandată în tumorile stromale gastrointestinale, un grup particular de tumori la care răspunsul clinic şi patologic depăşeste 50% .


125

Gefitinib (Iressa) Inhibitor de tirozin-kinaza, enzima asociată receptorilor transmembranari. Are indicaţie în cancerele pulmonare nonmicrocelulare, după eşecul altor terapii citostatice clasice. De remarcat, un răspuns terapeutic particular la persoanele care prezintă o anume mutaţie genetică. Adeseori, această mutaţie apare la nefumători, femei şi la cei cu adenocarcinoame. Erlotinib (Tarceva) Acţionează printr-un mecanism similar cu Gefitinib. S-a dovedit că poate creşte supravieţuirea în cancerele pulmonare nonmicrocelulare, stadiul metastatic, ca tratament de linia a doua. Din acest motiv, a fost înlocuit cu Gefitinib, pentru această situaţie clinică. Toate aceste exemple ne arată un progres ştiinţific în desfăşurare, cu un potenţial nelimitat şi aşteptări pe măsură. Tocmai de aceea această terapie este considerată viitorul tratării cancerului. 5.2 Efectele secundare ale terapiilor actuale În ciuda progreselor facute în ultima perioada, cancerul rămâne în continuare o problemă de interes general, iar mijloacele de tratament de multe ori nu sunt cele mai adecvate.

-

Dintre efectele secundare a chimioterapiei enumerăm: scăderea nivelului celulelor imunitare şi al trombocitelor; probleme digestive; căderea părului; senzaţia de greaţă.

Alte efecte negative comune sunt: sângerările, producerea unei infecţii, anemia. Acestea din urmă sunt cauzate de schimbări survenite în celulele din sânge. Însă, după utilizarea chimioterapiei se constată o îmbunătăţire în tratamentul anumitor tipuri de cancer. Datorită efectelor chimioterapiei tumorile canceroase sunt foarte mult micşorate şi reduse ca număr. Dacă tratamentul prin chimioterapie distruge majoritatea celulelor canceroase, este suficient să rămână o singură celulă, aceasta se clonează şi se poate forma o nouă tumoare care poate fi şi mai periculoasă decât precedenta. Spuneam mai sus că ar fi ilogic să ne bazăm exclusiv pe terapii complemetnare în tratarea cancerului şi să excludem metodele moderne de tratare, detaliate pe larg în acest capitol, intervenţia chirurgicală, radioterapia, chimioterapia, şi genetica moleculară. Dar, în acelaşi timp, ar fi ilogic să ne bazăm doar pe aceste metode ştiinţifice şi să nu luăm în seamnă capacitatea naturală a corpului uman de se auto-proteja împotriva tumorilor. Dimpotrivă, putem profita de această protecţie naturală fie pentru preveni boala, fie pentru a intensifica beneficiile tratamentelor medicale folosite. De aceea, următoarele două capitole, Capitolul 6, “Rolul alimentaţiei în prevenirea cancerului” şi Capitolul 7 “Cure, terapii” abordează modul în care ne putem ajuta organismul să lupte împotriva cancerului printr-un stil de viaţă sănătos, o alimentaţie sănătoase şi un mod pozitiv de a gândi. 5.3 Îngrijirile paleative Tratamentul paleativ reprezintă o etapă foarte importantă în terapia tuturor cancerelor, mai ales a celor în stadii terminale. Dacă neoplazia se agravează, iar simptomele afectează grav viaţa pacienţilor, ar trebui ca un astfel de tratament să constituie de fapt baza terapeutică. El este recomandat în special pacienţilor care nu mai au şanse de vindecare, şi îşi propune să crească mai ales calitatea vieţii, dar să şi amelioreze tonusul psihic al pacienţilor. Există diferenţe între tratamentul curativ şi tratamentul paleativ, în special în ceea ce priveşte scopurile fiecăruia în parte


126

dar şi modalităţile terapeutice. Uneori tratamentul paleativ poate fi adăugat schemelor terapeutice încă din perioada în care se încearcă vindecarea neoplaziei. Chiar şi unele tratamente mai agresive sunt considerate ca fiind tot în cadrul terapiei paleative, şi anume radioterapia si chimioterapia, când deja scopul acestora s-a modificat, datorită evoluţiei bolii, din curativ, în suportiv sau simptomatic. În ultimă instanţă medicul recomandă chimiostatice nu în speranţa că acestea vor putea vindeca de fapt cancerul, ci in speranţa ca vor ameliora simptomele, vor reduce durerile şi vor spori în ansamblu, confortul pacientului. Pe lângă ameliorarea stării fizice, tratamentul paleativ poate să îmbunătăţească şi starea emotională şi spirituală a pacientului. Prin discuţii cu personalul specializat în acordarea unor astfel de îngrijiri pacientul poate face faţă mai bine tuturor acestor sentimente cu care trebuie să se confrunte. Diagnosticul de cancer, indiferent de prognosticul pe care acesta îl are, poate solicita foarte mult starea de spirit a pacienţilor şi uneori chiar şi cele mai puternice persoane se pot simţi descurajate şi deznădăjduite. Prin consultarea unui specialist, astfel de sentimente vor fi în timp depăşite, iar atitudinea se va schimba. În cazul în care pacientul doreşte să afle mai multe despre terapia paleativă, este sfătuit să îşi întrebe medicul, acesta putându-i da informaţii utile şi îi poate recomanda chiar şi un centru specializat în oferirea de astfel de îngrijiri. 5.4 Terapii complementare Terapiile complemenatre sunt utile în ameliorarea simptomelor şi nu îşi propun să încerce să vindece cancerul. Ele pot îmbunătăţi starea generală, pot reduce durerea, pot ameliora tonusul psihic. Ele nu trebuie privite ca având potenţial curativ: nu sunt şi nici nu îşi propun să fie sau să devină tratamente ale cancerului. Ele pot doar să ajute organismul să suporte mai uşor această afecţiune. Terapiile complementare pot include o serie de proceduri, de la yoga şi meditatie până la tratamentul cu plante. Înainte de a decide dacă să urmaţi sau nu un tratament complementar, cel mai recomandat ar fi să discutaţi această posibilitate cu medicul dumneavoastră, deoarece unele terapii, chiar dacă par inofensive pot avea reacţii secundare importante, mai ales dacă ne gândim că organismul deja este într-o suferinţă foarte mare. Orice factor exogen poate determina crearea unor dezechilibre interne care vor agrava recuperarea organismului. Terapiile complementare nu înlocuiesc tratamentele standard pentru cancerul de ovar si administrarea acestora nu trebuie întreruptă dacă doriţi să apelaţi şi la astfel de metode terapeutice. În plus, medicul ar trebui anunţat chiar anterior începerii terapiilor standard, în cazul în care luaţi, pentru alte diferite probleme de sănătate, tratamente naturiste, complementare, alternative. Majoritatea tratamentelor antineoplazice au şi importante efecte adverse. Acestea variază semnificativ de la un pacient la altul şi depind de tipul chimiostaticelor folosite, de cât de avansată este boala, de cât de afectat este organismul. Medicul va prezenta femeii, la începutul fiecărui tratament care sunt avantajele şi dezvantajele substanţelor medicamentoase folosite, astfel încât pacientul să fie informat şi să ştie din timp la ce se poate aştepta. Cele mai frecvente reacţii advserse ale chimiostaticelor includ: scăderea, până la pierdere, a apetitului, greţuri, vărsături, tulburări gastrointestinale, diaree, gastrite, apariţia leziunilor bucale, alopecie. Reacţiile adverse asociate intervenţiei chirurgicale variază însă şi nu pot fi enumerate la fel de general. În funcţie de cât de avansat a fost cancerul şi deci de cât de radicală a trebuit să fie şi intervenţia chirurgicală, vor aparea şi reacţiile secundare. Greţurile şi vărsăturile sunt însă cele mai frecvent citate şi mentţonate reacţii neplăcute care însoţesc chimioterapia. Tratamentul lor poate fi făcut însă cu succes, prin administrarea promptă a unor antiemetice puternice, special adresate pacienţilor aflaţi în tratament antineoplazic. Medicul trebuie însă anunţat dacă pacienţii acuză vărsături intense, deoarece măsurile terapeutice trebuie să fie reduse, fie tratamentul simptomatic trebuie intensificat. Există şi foarte multe recomandări pentru tratamentul la domiciliul al greţurilor şi vărsăturilor asociate cancerului de ovar, măsuri ce se dovedesc de un real folos mai ales pentru pacientele care au astfel de simptome de intensitate minoră. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

127

5.5 Alte tipuri de tratament Cancerul ovarian se tratează în scop curativ exclusiv prin mijloace medicale de specialitate. Simptomele, atât cele induse de neoplazie în sine, cât şi cele rezultate în urma chimioterapiei, pot fi însă ameliorate atât prin medicamente, cât şi prin terapii complementare. Unele paciente sunt mult mai deschise la astfel de tratamente de exemplu, preferând medicamentele, deoarece oferă o alternativa la clasicele substanţe farmacologice, de care regimul terapeutic este oricum foarte plin. Terapiile alternative nu sunt însă incluse în tratamentul standard al cancerului ovarian şi acestea nici nu îşi propun să îl înlocuiască sau să îl suplinească. Pacientele sunt sfătuite să discute cu medicul curant înainte de a încerca una din metodele propuse, acesta putând decide în ce măsură un astfel de tratament poate interfera cu îngrijirea de bază pe care pacienta o primeşte. Alternativele terapeutice pentru ameliorarea simptomelor includ: - acupunctura care este o tehnică alternativă de tratament, cu originile în China. Este recomandată de secole, fiind considerată foarte eficientă în combaterea durerilor. Principiile acupuncturii includ restabilirea fluxului corect al energiei vieţii prin organism. Aceasta energie curge pe anumite meridiane, iar boala este cea care interferă cu scurgerea normală. Aplicând ace exact pe aceste meridiane, care pot fi ulterior stimulate energetic, dispar blocajele energetice iar durerea se ameliorează; - meditaţie: este tehnica prin care pacienta va fi învaţată să îşi concentreze atenţia asupra atingerii unei stări de bine, atât fizic cât şi psihic. Se poate atinge o stare de calm şi relaxare, iar durerea, stresul şi anxietatea se vor reduce; - biofeedback: este metoda prin care mintea este antrenată astfel încât să controleze funcţiile organismului (cele pe care creierul le reglează în mod autonomat, prin sistemul vegetativ); - yoga: peste tehnica prin care pacienta încearcă să combine meditaţia şi exerciţiile fizice pentru ameliorarea tonusului fizic şi pentru revigorarea spiritului; - vizualizarea: presupune concentrarea atenţiei pe organul sau pe zona dureroasă; - suplimentarea cu vitamine a regimului alimentar; Tratamentul naturist cu plante Avantajele plantelor sunt nenumărate, de aceea ele au fost incluse în terapiile alternative. Fie că este vorba de ceaiuri, suplimente nutriţionale sau capsule, plantele devin treptat, din ce în ce mai des folosite. Este foarte important ca medicul să stie care sunt suplimentele pe care pacienta le ia, deoarece unele pot fi periculoase pentru starea în care se află o femeie cu cancer de ovar, al cărui sistem excretor trebuie să epureze atât chimiostaticele cât şi aceste produse naturiste. Combinarea tratamentului medical standard, convenţional şi a tratamentului complementar se regăseşte de cele mai multe în medicina integrativă, care îşi propune să obţină maximul din cele două metode terapeutice, astfel încât beneficiile pentru pacient să fie mai numeroase decât dacă aceste metode ar fi aplicate individual. 5.6 Aspecte de final de viaţă Unii pacienţi cu cancer pot decide că, în cazul lor, riscurile unui tratament antineopalzic îndelungat sunt mult mai mari decât beneficiile. În astfel de situaţii, adesea, aceşti pacieţi doresc sistarea terapiei, dorind ca ultimele momente să le petreacă alături de familie şi nu pe patul de spital. Pacienţii pot decide că prelungirea vieţii cu câteva săptămâni sau luni necesită un preţ prea mare şi că, în final, calitatea timpului rămas contează mai mult decât durata lui. Este însă foarte greu de hotărât când este momentul în care toate eforturile se opresc, mai ales că de cele mai multe ori familia poate face, la rândul ei presiuni asupra pacientului, ca acesta să îşi continue lupta. Medicul poate fi alături de pacient în aceste clipe, însă nu îi poate influenţa decizia, doar poate pune în practică dorinţa acestuia.


128

Capitolul 6 Rolul alimentaţiei în prevenirea cancerului 6.1. Generalităţi În America, oamenii au un stil de viaţă haotic şi multe boli sunt cauzate de acest lucru. Marile civilizaţii antice (indiană, chineză, egipteană, greacă), au ţinut o evidenţă foarte detaliată a observaţiilor privind efectele pozitive ale plantelor şi alimentelor asupra sănătăţii, precum ţi proprietăţile lor vindecătoare. Importanţa unei diete bune ca factor pentru menţinerea sănătăţii a constituit, de fapt, fundamentul tuturor tratamentelor medicale până la începutul secolului al XX-lea. Departe de a fi o terapie alternativă, prevenirea cancerului prin alimentaţie este, dimpotrivă, un mijloc complementar pe care oricine îl poate folosi pentru a-şi îmbunătăţi dieta cu agenţi anticancer de origine alimentară. Trebuie să considerăm organismul nostru ca un câmp de luptă pe care se poartă o bătălie continuă între celulele mutante care caută să-şi dezvolte o entitate autonomă ce va degenera în cancer şi mecanismele noastre de apărare care încearcă să menţină integritatea organismului. Dacă un regim alimentar este alcătuit în principal din alimente cu o calitate nutritivă slabă, sau dacă este sărac în alimente cum sunt fructele şi legumele, tumorile latente se vor afla într-un mediu favorabil dezvoltării şi astfel riscă să evolueze în cancere mature. Doctorul american Colin Campbell, considerat un mare expert în nutriţie, a scris, după cercetări întinse pe zeci de ani, o carte extraordinar de bine documentată, despre legatura dintre cancer şi alimentaţie. “Studiul China” este considerată punctul de cotitură al medicinei viitorului. Cartea “Studiul China” este apreciată drept cea mai completă cercetare medicală intreprinsă până acum în lume, ce demonstrează legatura directă între cancer şi alimentaţie. Studiul reuneşte zeci de cercetări desfăşurate, timp de mai bine de 27 de ani, sub patronajul Institutului Naţional pentru Sănătate din SUA şi al Institutului American pentru Cercetarea Cancerului, care l-au finanţat. Au fost antrenate universităţi şi laboratoare de prestigiu şi o armată de savanţi din întreaga lume, rezultând sute de comunicări ştiinţifice publicate în literatura de specialitate. Este foarte clar că alimentele pe care le mâncăm sunt cele care ne afectează în principal şi favorizează dezvoltarea tumorilor canceroase. La începutul carierei sale ştiinţifice, profesorul Colin Campbell nu se gândea că alimentaţia este atât de strâns legată de sănatăte. “Mâncam şi eu, ca toată lumea, ceea ce mi se spunea că e mâncare bună. Micul dejun era alcătuit din ouă, slănină, cârnaţi, cartofi prăjiţi, şuncă, alături de două căni zdravene de lapte de vacă. Noi toţi mâncăm ceea ce e gustos, ceea ce este convenabil sau ceea ce ne-au învăţat părinţii să ne placă… Limitele culturale ne definesc preferinţele ţi obiceiurile alimentare”.14 Fiind unul din savanţii care au contribuit la descoperirea dioxinei (o substanţă foarte toxică, utilizată la productia de erbicide), în 1967 a fost cooptat în Filipine, în echipa profesorului Charlie Engel, pentru a investiga cauzele incidenţei neobişnuit de mari a cancerului de ficat la copiii filipinezi. Proiectul a fost finanţat de Agenţia de Dezvoltare a Statelor Unite şi urma să amelioreze alimentaţia copiilor malnutriţi din rândul săracilor. Iniţial, s-a crezut că vieţile atâtor copii erau curmate de o deficienţă în proteine. Ulterior, s-a descoperit că untul de arahide folosit în alimentaţia copiiilor era contaminat cu aflatoxină, cel mai puternic carcinogen chimic cunoscut la acea dată (aşa cum sunt şi nitriţii din industria cărnii, sau îndulcitorii artificiali – zaharina) şi problema părea rezolvată. După 10 ani de observaţii atente, s-a adus la lumină o realitate medicală stupefiantă, nu doar aflatoxina era cauzatoare de moarte, ci numărul mare de proteine care le erau date copiiilor suplimentar. “Copiii care primeau suplimentar în dietă cele mai multe proteine (de origine animală) erau cei la care rata cancerului de ficat era mai mare”.

14

Studiul China, dr. T.Colin Campbell, Thomas M.Campbell II, Casa de Editura Advent, Rm. Valcea 2007


129

Descoperirea părea foarte ciudată, dar un experiment independent, făcut în India, pe animale de laborator, a clarificat pe deplin contradicţia. Unui grup de şobolani i s-a administrat aflatoxina (producătoare de cancer) şi au fost hrăniţi cu o dietă ce conţinea 20% proteină animală (un procent apropiat de cel pe care majoritatea oamenilor îl consumă în vest). Unui alt grup de şobolani i s-a administrat aceeaşi cantitate de aflatoxină, dar au fost hrăniţi cu o dietă compusă doar din 5% proteine. Incredibil, şobolanii din primul grup au făcut toţi cancer de ficat, iar ceilalţi, care au consumat puţine proteine, nu au făcut deloc cancer, deşi au primit aceeaşi cantitate de carcinogen. Cum nimic nu pare a fi întâmplător, exact în acea perioadă, mama soţiei dr. Campbell a murit de cancer de colon, la o vârstă nu foarte înaintată, 51 de ani. Cazul ei l-a determinat pe savantul american să ia hotărârea decisivă a carierei sale: “Voi întreprinde tot ce va fi necesar pentru a înţelege mai bine această boală îngrozitoare… cancerul”. Şi s-a ţinut de cuvânt. Într-un nou experiment pe două colonii de şoareci transgenici (infectaţi cu virusul hepatitei B, HBV, care determină apariţia cancerului la ficat) s-au obţinut exact aceleaşi rezultate. Dar după ce au făcut cancer, animalele din prima colonie, hrănite cu proteine animale, au fost trecute, şi ele, la o dietă cu mai puţine proteine – 5%, şi acestea de origine vegetală. Rezultatul a fost uimitor: o încetinire a creşterii focarelor tumorale la doar 35%, comparativ cu animalele care primeau în continuare aport ridicat de proteine (animale). Dietele cu aport scăzut de proteine inhibau producerea cancerului de către aflatoxină, indiferent cât de mult carcinogen era administrat acestor animale. După ce procesul de iniţiere era realizat complet, dietele cu niveluri scăzute de proteine blocau spectaculos creşterea ulterioară a cancerului. Cu alte cuvinte, efectele producătoare de cancer ale acestei substanţe chimice puternic cancerigene erau reduse la nesemnificativ printr-o dietă cu aport scăzut de proteine. De fapt, proteinele din dietă s-au dovedit a fi atât de puternice în efectele lor încât noi puteam porni şi opri dezvoltarea cancerului pur şi simplu modificând nivelul de proteine consumate. Zhou EnLai, primul ministru al Republicii Populare Chineze, a fost spitalizat în 1974, pentru un cancer al vezicii urinare, o boală cumplită, care i-a produs multă suferinţă. Înainte de a muri, premierul Chinei a ordonat să se facă un studiu naţional despre cancer, boală care încă nu era bine înţeleasă. Au fost investigate cele mai comune 12 tipuri de cancer, la peste 880 milioane de oameni, din peste 24.000 de districte din China. La acest studiu uriaş au muncit 650.000 de lucrători sanitari, iar ceea ce a rezultat a fost un grandios atlas color, ce arată diferenţiat zonele în care cancerul era frecvent întâlnit, de zonele unde era aproape inexistent. În anii ’80, când “atlasul” respectiv a fost descoperit întâmplător de cercetătorii americani, aceştia şi-au dat seama că au în faţă cea mai amplă cercetare biomedicală întreprinsă vreodată în lume, o veritabilă comoară medicală a umanităţii. Ceea ce i-a surprins, încă de la început, pe savanţi au fost variaţiile geografice foarte mari ale ratei cancerului. Adică, în unele regiuni, incidenţa cancerului de ficat, de exemplu, era de 7 cazuri (la 100 de mii de persoane), iar în altele de 248 (la 100 de mii de persoane); la esofag la fel: 1-2 cazuri într-o regiune şi 435 cazuri în alta. De ce erau diferenţe atât de mari între districtele rurale din China? Oare condiţiile de mediu şi modul de viaţă pot influenţa atât de mult apariţia cancerului? Devenise interesant de ştiut ce se petrecea în casele oamenilor din China rurală, ce măncau aceştia, cum trăiau, ce se găsea în sângele şi urina lor. La începutul anilor ’80, în epoca lui Deng Xiaoping, de maximă deschidere a Chinei către Occident, lucrul acesta a devenit posibil. O acţiune comună a Universităţii Cornell (SUA), Universităţii Oxford (Anglia) şi a Academiei Chineze de Medicină Preventivă a reunit o echipă de savanţi de talie mondială care a realizat cel mai cuprinzător instantaneu de viaţă din câte s-au făcut vreodată cu subiecţi umani. Pornind de la harta chinezească a cancerului, 24 de laboratoare mobile au plecat pentru înregistrări în diverse districte ale Chinei. S-au luat probe de sânge şi urină pentru analize de la adulţi, probe de hrană şi mostre de alimente din pieţe. Concluziile la care s-a ajuns au zguduit din temelii cercetarea medicală din domeniul nutriţiei. În zonele în care cancerul era cel mai puţin întâlnit, se consumau foarte puţine alimente de origine animală (mai mult fibre, cereale şi proteine vegetale) în comparaţie cu zonele unde incidenţa cancerului era ridicată şi unde consumul de


130

grăsimi era, şi el, debordant. Concluzia a fost clară: dezvoltarea tumorilor canceroase este legată de cantitatea de alimente de origine animală pe care le consumăm. Prin urmare, cancerul ar putea fi controlat prin reducerea aportului de proteine animale (carne, lapte, ouă, grăsimi), care îl fac să avanseze, şi crescând aportul de alimente anti-promotoare ale cancerului (legume şi fructe). “Institutul American pentru Studierea Cancerului promovează o dietă predominant vegetariană, pentru vindecarea şi reducerea riscului de cancer, datorită activităţii extraordinare pe care dr. Campbell a început-o cu 25 de ani în urmă”, declară Marilyn Gentry, preşedintele acestui institut15. Rezultatele “Studiului China”, împreună cu muntele de dovezi din cercetare “l-au trezit” chiar şi pe dr. Campbell, determinându-l să-şi schimbe stilul de viaţă. “Cu 15 ani în urmă am încetat să mai mănânc carne şi aproape orice fel de aliment de origine animală, inclusiv (cu rare ocazii), produse lactate. Colesterolul meu a scăzut şi, chiar dacă am îmbătrânit, sunt foarte bine fizic şi am cu 20 kg mai puţin ca la 30 de ani. De la un băieţandru care bea 2 l de lapte pe zi, iar apoi un tânăr intelectual care îşi batea joc de vegetarieni, am făcut o cotitură decisivă în viaţa mea. Azi mănânc doar legume şi fructe.” Aşadar, în lupta împotriva cancerului, alimentaţia este la fel de importantă ca toate terapiile naturale de tratare a cancerului la un loc. 6.2. Terapia doctorului Max Gerson Dr. Med. Max Gerson s-a născut în 1881 în Wongrowitz, Germania. A studiat la universităţile din Breslau, Wurzburg, Berlin şi Freiburg. Gerson suferea încă din timpul studenţiei de migrene foarte puternice. Toţi medicii consultaţi îi spuseseră că boala este incurabilă şi că trebuie să înveţe să trăiască cu ea. Dar el nu se mulţumeşte cu acest verdict şi caută mai departe, iar în 1910, descoperă cartea unui medic italian, care recomandă, în cazul migrenelor, diete alimentare. Aşa a început Gerson să experimenteze, pe propria persoană, cele citite. Mai întâi a încercat o dietă cu lapte, care nu i-a adus însă nici o alinare a suferinţelor. După aceea, a încercat o cură de fructe, urmată de o cură de legume, iar în final, o cură mixtă de fructe şi legume, în timpul căreia a simţit o îmbunătăţire considerabilă a stării sale de sănătate. Migrenele deveniseră mai rare şi durerile mai puţin intense, însă nu încetaseră cu desăvârşire. Gerson a cercetat mai departe şi a ajuns la concluzia că migrenele se datorează unei deranjări a metabolizării mineralelor, în special a clorului. Aşa că a pornit un nou experiment, reluând dieta pe bază de fructe şi legume, dar de data aceasta a renunţat total şi la sare, şi acest lucru i-a adus în cele din urmă succesul mult aşteptat! Gerson ştia acum cu siguranţă, după doi ani de experienţe dietetice, că migrenele se pot vindeca şi ţine sub control, prin simpla respectare a unor norme alimentare. Orice reîntoarcere la un regim "normal" aducea cu sine, de fiecare dată, reapariţia migrenelor. Încurajat de experienţa făcută pe sine, Gerson a început să le prescrie pacienţilor săi bolnavi de migrene, în loc de medicamente, regimul alimentar. Unul dintre ei îi comunica, în 1920, că regimul alimentar îi vindecase nu numai migrena, ci şi tuberculoza cutanată (Lupus vulgaris). Gerson l.a consultat cu atenţie pe pacientul său şi a constatat că, întradevăr, starea pielii sale se îmbunătăţise considerabil. După o cumpănire îndelungată, Gerson a emis ipoteza că regimul dietetic întăreşte sistemul imunitar, putând fi aplicat şi altor boli. Din acel moment, medicul a decis să caute dovezile care să-i confirme teoria. Începând din anul 1924, dr. Gerson a fost sprijinit de dr. Ferdinand Sauerbruch, cel mai cunoscut specialist în tuberculoză la acea oră din Germania, care recunoscuse importanţa unei terapii dietetice în tratarea TBC-ului. Gerson a fost numit şeful unei secţii speciale de tuberculoză din cadrul Universităţii din München şi a început tratarea bolnavilor cu regimul său alimentar. Sauerbruch şi Gerson relatează despre o experienţă clinică efectuată de ei, în cadrul căreia fuseseră vindecaţi 446 din 450 (99%!!) de bolnavi de tuberculoză cutanată, numai prin regimul alimentar, fără nici un fel de medicamente! Rezultatele excepţionale obţinute la clinica din München au fost recunoscute şi oficial, de către "Comitetul Consiliului Prusian de Stat pentru Sănătate" (1930), în tratarea tuberculozei osoase, cutanate şi articulare. Este, de aceea, de necrezut că terapia dietetică nu a reuşit să capete o aplicare 15

http://anatolbasarab.wordpress.com/2011/08/08/cancerul-si-alimentatia-studiul-china


131

mai mare, nici măcar în cazul tratării bolilor TBC. Din păcate, Gerson a întâmpinat o opoziţie masivă din partea corpului medical, rezultatele cercetărilor sale în domeniul tratării bolilor prin terapia dietetică fiind absolut ignorate de către colegii săi! În anul 1928, Gerson a fost chemat la patul unei bolnave de cancer, care fusese deja operată şi căreia medicii care o trataseră îi declaraseră că nu mai poate fi salvată. Gerson i-a spus pacientei că nici el nu poate să o ajute, deoarece nu are nici un fel de experienţă în domeniu, mai ales într-un astfel de caz grav. Bolnava i-a răspuns însă că ea a auzit de rezultatele excepţionale în vindecarea TBC-ului şi a artritei şi a insistat să fie tratată prin metoda sa. Gerson i-a prescris aceeaşi dietă pe care o administra în cazul tuberculozei. După şase luni, pacientei, căreia îi mai fuseseră date de către medicii care o trataseră până atunci numai câteva săptămâni de viaţă, îi mergea foarte bine. Gerson a devenit conştient de faptul că terapia sa nu este o terapie specifică unei anumite boli.

Fără proteine animale "Cu aceeaşi terapie dietetică, adaptată în parte pentru fiecare bolnav, ca bază a tratamentului, am vindecat la fel de bine şi TBC, precum şi astm, boli ale aparatului locomotor, boli metabolice sau boli nervoase," declara Gerson. Planul dietetic prescris de Gerson interzice fumatul, alcoolul, cafeaua şi ceaiul negru, sarea, zahărul, cacao, conservele de orice fel, brânza, carnea afumată sau condimentată, salamul, şunca, parizerul ş.a.m.d. şi recomandă consumul de fructe, salate, legume, lapte crud (nepasteurizat sau fiert), cereale, cartofi, seminţe. De-a lungul anilor, Gerson a schimbat adeseori planul dietetic pentru a-i îmbunătăţi efectul tămăduitor. În 1926, a început să reducă drastic consumul de proteine animale, iar din 1929 a introdus şi cantităţi mari de sucuri de fructe şi de legume. Situaţia politică din Germania îl obligă însă pe Gerson să emigreze în 1933, mai întâi în Austria, apoi în Franţa, iar din 1936, în SUA. Gerson îl cunoaşte în acest timp şi pe laureatul premiului Nobel, Albert Schweitzer. Soţia lui Schweitzer era bolnavă de TBC, iar în cazul ei fuseseră deja aplicate, fără nici un succes, toate metodele terapeutice cunoscute în medicina alopată, la momentul respectiv. Minune! Helene Schweitzer se vindecă, şi ea, cu ajutorul metodei Gerson, iar Gerson şi Schweitzer rămân prieteni toată viaţa. Ani de zile mai târziu, atunci când lui Albert Schweitzer i s-a diagnosticat un diabet zaharat, el s-a tratat şi s-a vindecat tot prin terapia Gerson. În cursul anilor, cabinetul doctorului Gerson din New York a fost asaltat din ce în ce mai mult de bolnavi de cancer, aflaţi în stadiul final al bolii. Peste 90% din pacienţii săi erau oameni la care se încercaseră, fără succes, toate metodele obişnuite de tratare a cancerului, oameni cărora ceilalţi medici care îi trataseră nu le mai dăduseră nici o şansă de supravieţuire. Gerson nota, în 1954, că în cazurile bolnavilor aflaţi în stadiul final al bolilor, el obţinea, totuşi, cu terapia sa, o rată de vindecare de 50%. Un an înaintea morţii sale i-a aparut cartea "A cancer therapy - results of fifty cases", în care este prezentată experienţa sa, adunată de-a lungul anilor cu mii de bolnavi. Max Gerson s-a stins din viaţă în 1959, la 78 de ani. Albert Schweitzer, el însuşi medic, scria întrun necrolog: "Gerson a fost pentru mine unul dintre cele mai mari genii din istoria medicinii". Aşadar, terapia lui Gerson se bazează pe alimente integrale, dar mai include şi suplimentele de potasiu, iod, vitamina B12, extract injectabil din ficat brut, suplimente de enzime pancreatice, clisme cu cafea sau cu muşeţel pentru curăţarea ficatului şi a intestinelor.


132

6.3. Alte sfaturi ale dr. Gerson cu privire la alimentaţie16 “Cele trei sferturi din alimentele care trebuie consumate pentru protecţia funcţiilor organelor esenţiale, includ următoarele: toate felurile de fructe, mai ales proaspete şi unele preparate în diferite moduri; sucuri de fructe proaspăt preparate (portocale, grapefruit, struguri, etc.), salate de fructe, supe reci de fructe, pireuri de banane, mere crude rase, sos de mere etc. Toate legumele trebuie să fie proaspăt preparate, unele fierte înăbuşit în sucul propriu, altele crude sau rase fin, cum ar fi: morcovii, conopida sau ţelina; apoi salate de legume, supe etc.; sunt permise unele fructe şi legume uscate, dar nu cele îngheţate. Cartofii sunt cei mai buni copţi în cuptor fără grăsime; conţinutul lor, fără coajă, poate fi amestecat cu lapte sau supă; ei trebuie prăjiti cât mai rar şi, de preferat, fierţi în coajă. Salatele se fac din frunze verzi sau amestecate cu roşii, fructe, legume etc. (salate mixte, variate). Pâinea trebuie să conţină făină obţinută din măcinarea completă a boabelor de grâu sau de secară, ori amestecul acestora; făina trebuie să fie cât mai puţin rafinată. Făina şi fiertura de ovăz se pot folosi la discreţie (măcinată sau fulgi din boabe complete de ovăz). Opţional, se pot consuma checuri, prăjituri din frişcă şi clătite cu cartofi, zahăr nerafinat (zahăr negru), miere şi bomboane din extras de sevă de arţar. Laptele şi preparatele din lapte, cum sunt: brânză de vaci slabă şi alte brânzeturi care nu sunt sărate, grase, fermentate sau condimentate, lapte acru, iaurt şi puţin unt. Smântână şi îngheţata trebuie reduse la minimum, sau consumate numai în vacanţe. Sfertul rămas din dietă, făcut la propria alegere, poate consta din: carne, peste, ouă, nuci, bomboane, prăjituri, sau orice altceva ce vă place. Trebuie evitate nicotina, lichiorurile; vinul şi berea trebuie reduse la minimum, în favoarea sucurilor proaspete de fructe; cafeaua şi ceaiul negru trebuie reduse la minimum. Se pot bea următoarelor ceaiuri din plante: mentă, muşeţel, flori de tei, flori de iasomie, flori de portocal şi alte câteva ceaiuri din fructe (coji de mere nestropite, afine, măceşe etc.) Trebuie evitate cât mai mult sarea, bicarbonatul de sodiu, peştele sărat şi afumat, precum şi condimentele ca piperul şi ghimbirul, dar se pot folosi în locul lor verdeţuri proaspete din grădină ceapă, frunze de pătrunjel, arpagic, ţelină, chiar şi câteva rădăcini de hrean şi lămâie. Cratiţele trebuie acoperite, pentru a împiedica ieşirea aburului. Capacele trebuie să fie grele, sau să se potrivească perfect pe vas. Legumele gătite se pot tine, peste noapte, în frigider. Pentru a le încălzi, folositi puţină supă, sau suc proaspăt de roşii.’’ 6.3. Alcoolul, cafeaua şi ceaiul Frecvenţa cu care se consumă alcoolul a dus la banalizarea actului în sine, cât şi a circumstanţelor în care se bea. Societatea actuală este extrem de tolerantă faţă de alcool, chiar dacă el este cauza unor multiple probleme de sănătate şi chiar dacă el poate conduce, adesea, la consumarea de droguri ilicite. În general, este greu de precizat cât alcool putem bea, fără riscuri pentru sănătate. Alcoolemia, adică nivelul alcoolului din sânge, măsurată în grame la litru (g/l), evoluează în timp şi variază în funcţie de individ, sex şi predispoziţia fiecărei persoane. Consumul de băuturi alcoolice provocă probleme permanente în orice domeniu al vieţii unui individ. Aceasta poate produce dependenţă. Există efecte de scurtă durată ale alcoolului, dar şi efecte de lungă durată. Dintre efectele de scurtă durată ale alcoolului atragem atenţi asupra următoarelor: - răspunsuri încetinite faţă de mediul ambiant; - scăderea capacităţii de coordonare; - scăderea capacităţii de a gândi lucid; - alterarea memoriei; - voma; 16

Max Gerson - "O metoda naturala eficienta pentru tratarea cancerului si a altor boli grave", Editura "For You", 2005, pag.37-38 Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

133

- tulburări de vedere; - risc crescut de accidente; - dificultatea de a merge sau de a sta în picioare; - pierderea cunoştinţei; - coma; - deces. Efectele de lungă durată ale alcoolului sunt şi ele dintre cele mai îngtijorătoare: - alcoolismul; - pierderea memoriei; - ciroza hepatică; - deteriorarea creierului; - boli de inimă; - malnutriţia; - cancere cu localizare la nivelul gurii, limbii, esofagului, laringelui şi ficatului; - scurtarea duratei de viaţă; - moartea prin accidente. Toate aceste efecte, fie ele de scurtă sau d elungă durată, ne arată că alcoolul este un carcinogen foarte puternic. Acesta afectează bacteriile intestinale, transformându-le în metabolite secundare care măresc proliferarea celulelor în colon, iniţiind cancerul. De asemenea poate fi absorbit direct în celulele intestinale care căptuşesc tubul digestiv şi transformat în aldehide, care interferează cu repararea ADN-ului şi promovează dezvoltarea tumorii. Organizaţia Mondială de Cercetare a Cancerului afirmă că « Nu se recomandă consumul de alcool ». Riscul dezvoltării cancerului mamar creşte chiar şi la o băutură pe zi. O alegere bună dintre băuturile alcoolice, o constituie vinul roşu consumat în cantităţi normale. La începutul secolului, înţelepciunea populară celebra virtuţile preventive ale vinului: „Un pahar de vin face mult mai bine decât banii daţi pentru consultaţie“, ca şi indubitabilele sale calităţi curative: „Vinul ucide microbii“. Acesta protejează împotriva cancerului şi a bolilor de inimă. Însă consumul de alcool li fumatul reprezintă o combinaţie nefastă asupra sistemului imunitar. Aceasta înseamnă că există un risc foarte mare de apariţie a oricărui tip de cancer. Chiar dacă există un sâmbure de adevar, şi anume acela că o doză mică de alcool stimulează activitatea creatoare, precum şi dezvoltarea relaţiilor interumane, totuşi alcoolul, în cantitate mare, nu duce decât la distrugere. Cafeaua În Occident, istoria cafelei începe acum trei secole, dar în Orientul Mijlociu ea este consumată de toate păturile sociale încă din cele mai vechi timpuri. Primele plante de cafea au fost aduse pe coastele Mării Roşii din Africa. La început cafeaua era considerată aliment şi nu băutură. Triburile est-africane măcinau boabele crude de cafea şi prin amestecarea cu grăsime animală obţineau o pastă pe care o modelau sub forma de bile. Acestea erau consumate de războinicii tribului pentru a avea mai multă energie în timpul luptelor. Aşa-numitele proprietăţi stimulative ale cafelei au fost considerate de mulţi în acele timpuri străvechi, generatoarele unui fel de extaz religios, iar cafeaua ca băutură şi-a câştigat o reputaţie mistică, învăluită în mister şi asociată cu preoţii şi doctorii. Cafeina este o substanţă psihoactivă, ce se găseşte în foarte multe plante: în frunzele de ceai, în boabele de cafea, în cola, în fructele guaranei (utilizate în prepararea băuturilor energizante), în boabele de cacao, pentru a aminti doar câteva dintre cele mai frecvente, cu care venim în contact zilnic. Cantitatea de cafeină conţinută de aceste plante diferă semnificativ de la sursă la sursă. Cafeina poate fi destul de importantă, în funcţie de cantitatea pe care o are produsul de bază brut, de modul de preparare şi consumare.


134

Majoritatea studiilor au dus la concluzia că este puţin probabil ca, acest aliment, cafeaua să mărească riscul de dezvoltare a oricărui tip de cancer. Este foarte puţin probabil ca consumul a două cafele pe zi să crească riscul de dezvoltare a cancerului. Ceaiul Planta de ceai îşi are originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-estul Indiei, nordul Burmei (Myanmar) şi provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost întrebuinţat pentru prima oară de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la prepararea băuturilor cât şi a mâncărurilor.

Efectele ceaiului asupra sănătăţii Ceaiul este o băutură foarte lăudată pentru proprietăţile sale. Încă din vechime chinezii considerau ceaiul un leac bun pentru diferite afecţiuni. Incidenţa mai scazută a unor boli printre consumatorii de ceai a stârnit interesul cercetătorilor. Într-adevăr, fitochimicalele din frunzele de ceai oferă numeroase beneficii stării de sănătate. Ceaiul conţine flavonoizi, amino acizi, teină, polizaharide şi vitamine (C, E, K). Beneficiile ceaiului Consumul de ceai îmbunătăţeşte elasticitatea vaselor de sânge şi previne apariţia bolilor cardiovasculare prin scăderea nivelului de colesterol LDL (colesterolul “rău”), atenuarea proceselor inflamatorii asociate aterosclerozei, susţinerea funcţiilor endoteliale normale, reducerea trombozei. Potrivit studiilor, ceaiul verde ajută sistemul imunitar împotriva toxinelor ce cresc riscul bolilor canceroase, scade capacitatea invadatoare a celulelor tumorale în cazul cancerului de sân, contracarează efectele fumatului, reducând riscurile cancerului la plămâni. Alte studii de laborator indică o eventuală protecţie împotriva cancerului de colon. De asemenea împreună cu o alimentaţie bogată în calciu şi vitamina D, consumul de ceai poate contribui la menţinerea unei densităţi osoase normale la femeile în vârstă, reducând riscul fracturilor. În urma unui studiu a reieşit proprietatea ceaiului de a creşte metabolismul şi de a arde grăsimile, datorită capacităţii termogenice a ceaiului. Astfel, s-a arătat că ceaiul verde este eficient în combaterea obezităţii. Multe din studiile care indică numeroasele beneficii ale consumului de ceai sunt departe de a fi exacte, concluziile fiind trase fie de pe urma statisticilor, fie după testări pe eşantioane de populaţie, descoperirile putând fi influenşate şi de alţi factori. Ceaiul cultivat în regiuni poluate trebuie evitat, deoarece fluorul reduce proprietăţile anticancerigene ale ceaiului şi chiar cauzează afecţiuni neurologice şi renale, precum şi osteoporoză, artrită şi cancer de tract digestiv. Ceaiul verde este bogat în polifenoli, printre care şi catehinele, care reduc formarea noilor vase de sânge de care are nevoie tumora pentru a se dezvolta şi a forma metastaze. Este de asemenea un puternic antioxidant şi dezintoxicant, facilitând moartea celulelor canceroase. Din punctul de vedere al unei sănătăţi depline nu se recomandă consumul unor cantităţi mari de ceai sau cafea. Este de preferat să se înlocuiască consumul de cafea cu cel de ceai verde şi cu ceaiuri din plante roşii (fructe de pădure, hibiscus). Alimente care se comportă ca şi medicamentele Dacă unele produse din alimentaţia noastră joacă rol de agenţi de fertilizare a tumorilor, există alte alimente care, dimpotrivă, adăpostesc preţioasele molecule anti-cancer. Aşa cum o arată ultimele cercetări, aceste alimente depăşesc sfera vitaminelor, mineralelor şi antioxidanţilor. În natură, atunci când sunt agresate, plantele nu pot nici să se lupte, nici să fugă. Pentru a supravieţui este necesar ca ele să fie dotate cu molecule puternice capabile să apere planta de bacterii, insecte şi vreme neprielnică. Aceste molecule sunt compuşi fitochimici cu proprietăţi antimicrobiene, antifungicide şi insecticide care acţionează asupra mecanismelor biologice ale Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

135

eventualilor agresori. Mai au şi proprietăţi antioxidante care protejează celulele plantelor de umezeală şi de razele soarelui, prevenind formare "ruginei" celulare atunci când mecanismele fragile ale celulei sunt expuse la efectele corozive ale oxigenului. Ceaiul verde – inhibator al invadării ţesutului şi al angiogenezei Băutură populară şi foarte apreciată in China, Korea, Japonia şi Orientul apropiat, ceaiul verde a ajuns destul de recent in topul consumului şi in SUA sau Vestul Europei. Motivele succesului se datorează beneficiilor pe termen lung pentru sănătatea consumatorilor. Aşa cum aminteam în treacăt în Capitolul 2, ceaiul verde este o plantă care joacă un rol important în lupta contra cancerului datorită faptului că ea conţine numeroşi polifenoli denumiţi catechine. Unul dintre aceştia, galatul de epigalocatechină, sau EGCG, este una dintre cele mai puternice molecule nutriţionale care acţionează împotriva noilor vase de sânge formate de celulele canceroase. Atunci când este fermentat pentru a se obţine ceaiul negru îşi pierde multe dintre proprietăţi, care pot fi păstrate în cantităţi mai dacă nu se parcurge procesul de fermentare, ceaiul rămânând "verde." După ingerarea a două, trei ceşti de ceai verde aveţi destul EGCG în sânge şi se răspândeşte în tot corpul prin vasele capilare care înconjoară şi hrănesc fiecare celulă din corp. EGCG poposeşte pe suprafaţa fiecărei celule şi blochează receptorii a căror funcţie este să declanşeze semnalul care permite penetrarea celulelor străine, în cazul nostru celulele canceroase, în ţesuturile vecine. EGCG poate de asemenea să blocheze receptorii care comandă formarea de noi vase de sânge. Odată blocaţi, receptorii nu mai răspund la comenzile trimise de celulele canceroase prin factorii de inflamare pentru a invada ţesuturile şi pentru a forma noi vase de sânge indispensabile pentru creşterea celulară. Pe lângă beneficiile sale în tratamentul pentru cancer, ceaiul verde este şi un bun detoxifiator al organismului. El activează acele mecanisme de la nivelul ficatului care pot elimina toxinele canceroase din corp mult mai repede. Testele de laborator au arătat că, în cazul şoarecilor, ceaiul verde blochează efectele carcinogenilor chimici care se fac responsabili pentru cancerul de sân, pulmonar, esofagian, de stomac şi de colon. În sfârşit, efectele EGCG sunt şi mai puternice când sunt combinate cu molecule regăsite din belşug în alimentele din bucătăria asiatică, cum ar fi soia. Studiile efectuate în laborator, unul dintre ele chiar la Harvard, au arătat că o combinaţie între ceai verde şi soia activează efectele protective observate pentru fiecare dintre ele când acţionează separat. Aceste efecte sunt valabile atât pentru cancerul de sân, cât şi pentru cel de prostată. Se pune frecvent întrebarea "Care este cantitatea optimă de ceai verde care trebuie consumată zilnic pentru a-i resimţi beneficiile în lupta contra cancerului?" Specialiştii sunt de părere că un consum de trei – cinci ceşti de ceai verde pe zi ajută organismul să extragă moleculele necesare în lupta sa cu boala. Uleiul de măsline În cartea sa "Anticancer," D. Servan-Schreiber se referă la uleiul de măsline ca la "ceaiul verde al alimentaţiei mediteraneene." Toţi am auzit de beneficiile dietei mediteraneene. Studiile epidemiologice au arătat că persoanele care urmează o dietă de tip mediteranean sunt mai puţin afectaţi de boli degenerative, boli cardiovasculare şi cancer în ciuda grăsimilor din alimetaţia lor. Multă vreme beneficiile acestei diete au fost puse pe seama combinaţiei de fibre, peşte, fructe şi legume al căror potenţial antioxidant provine din agenţii fitochimici. Recent cercetătorii au demonstrat că mai importantă decât cantitatea de grăsimi este calitatea acestora, adică tipul de grăsimi consumate. Acest lucru ne determină să acordăm atenţie unui ingredient cheie din alimentaţia mediteraneană – măslinele şi, implicit, uleiul extras din ele. Cercetătorii au arătat că măslinele conţin din abundenţă antioxidanţi cărora li s-a atribuit o dezvoltare mai lentă a cancerului. Aceşti antioxidanţi sunt acteozida, hidroxitirosolul, tirosolul şi acizii fenipropionici şi au acţiune directă asupra dezvoltării cancerului prin limitarea acestuia. Uleiul de măsline, în special uleiul de măsline virgin, coţine şi secoiridoizi şi lignani, antioxidanţi care încetinesc evoluţia cancerului. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

136

Potrivit oamenilor de ştiinţă spanioli, care au făcut mai multe experimente în laborator, pe cobai, uleiul de măsline, consumat regulat, previne alterarea ADN-ului, mutaţiile la nivelul acestuia ducând la apariţia tumorilor, aşa cum am mai menţionat pe parcursul cărţii. În plus, ca şi ceaiul verde, uleiul de măsline dezactivează nişte proteine pe care celulele canceroase se bazează pentru a rămâne în viaţă. Din nou apare întrebarea "Care este cantitatea optimă de ulei de măsline ce trebuie consumată zilnic?". Experţii au răspuns şi la această întrebare, stabilind că ideal este să consumăm 50 de ml de ulei de măsline extravirgin pe zi, echivalentul a 10 linguriţe. Soia Studii asupra alimentelor care pot combate cancerul sunt realizate continuu, existând deja dovezi puternice care arată că unele fructe şi legume pot atât să prevină apariţia unor tumori, cât şi să oprească dezvoltarea lor, deşi în unele cazuri cercetătorii nu au descoperit şi cum funcţionează alimentele respective. Spuneam mai devreme de combinaţia ideală dintre soia si ceaiul verde, dar şi de beneficiile individuale ale acestora. Ingredientul activ din aceasta este genisteina, un fitoestrogen care protejează de cancerele dependente de hormoni şi care, în plus, este un puternic inhibitor al mai multor proteine implicate în creşterea necontrolată a celulelor canceroase. Pentru a obţine beneficiile soiei experţii recomandă să consumaţi circa 50 de grame pe zi din planta integrală, cum ar fi boabe de soia crude, cunoscute şi ca emadame, boabe de soia prăjite sau tofu. Conform cercetărilor, însă, suplimentele cu isoflavone (substanţe găsite în soia) nu au aceleaşi efecte ca şi consumul de boabe de soia şi pot chiar dauna sănătăţii. Soia se mulează foarte bine pe tratarea cancerului de sân. Fitoestrogenii conţinuţi de această plantă sunt la fel de active din punct de vedere biologic ca şi estrogenii secretaţi în mod natural de corpul femeii. Însă acţiune protectivă a soiei în cazul cancerului de sân a fost demonstrată numai la femei care au consumat acest aliment încă din adolescenţă. Efectul său benefic nu a fost demonstrat pentru femeile care au consumat alimental la vârstă adultă. O altă isoflavonă din soia, genistina, se aseamănă cu hormonii masculini care stimulează creşterea cancerului de prostată, putem spune că acelaşi mecanism de protecţie se activează la bărbaţii care consumă soia în mod regulat. Turmenic Acest condiment luptă cu cancerul datorită curcuminei – un antioxidant puternic, numeroase studii pe animale demonstrându-i efectele pozitive la aproape toate stadiile unei tumori maligne. De asemenea, alte cercetări arată că previne creşterea celulelor tumorii. Adaugaţi o linguriţă de turmeric la supe, sosuri de salate, carne şi paste şi vă veţi putea bucura de beneficiile oferite de acet condiment. Cu toate acestea, pacientii care suferă de cancer nu ar trebui să consume mult turmeric sau să ia suplimente care conţin curcumină fără să întrebe medicul, deoarece acestea fac ca anumite medicamente anti-cancer să fie mai puţin eficiente, după cum au arătat mai multe studii effectuate pe animale. Ciupercile Ciupercile dau un gust mai bun oricărei mâncări. Sunt uşor de preparat şi aduc în orice farfurie gust, savoare şi textură - ca să nu mai menţionăm bogăţia de nutrienţi care le fac preferatele celor care ţin regim sau dietă. Ciupercile reprezintă însă mult mai mult de atât: oamenii de ştiinţă japonezi au demonstrat că ciupercile te apără de cancer, având un rol important în întărirea sistemului imunitar. Se pare că pălăriuţele miraculoase conţin anumite substanţe capabile să lupte împotriva formării celulelor canceroase, aşa că specialiştii recomandă consumarea lor de 3-4 ori pe săptămână. De mii de ani, culturile orientale au proslăvit beneficiile unei alimentaţii bogate în ciuperci şi le-au folosit pe acestea şi în medicina traditională. Studiile efectuate în ultimii ani, în special în Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

137

Asia, au demonstrat importanţa ciupercilor locale - de tip shiitake şi maitake - în fortificarea sistemului imunitar al organismului. Ciupercile sunt o sursă excelentă de riboflavină, niacină şi seleniu. Acesta din urmă este un antioxidant care lucrează împreună cu vitamina E pentru a proteja celulele de efectele dăunatoare ale radicalilor liberi. Conform unor studii în domeniu, bărbaţii care au consumat doza dublă recomandată zilnic de seleniu au redus riscul de cancer de prostată cu 65%. Mai mult, ciupercile comestibile din specia Agaricus bisporus (spre exemplu, binecunoscutele ciuperci champignon), conţin substanţe care inhibă activitatea unei enzime implicate în producţia de estrogen, reducând astfel şi riscul dezvoltării cancerului de sân. Conform specialiştilor, efectul benefic asupra celulelor şi tumorilor canceroase poate fi obţinut consumând zilnic aproximativ 100 de grame de ciuperci. Morcovul Cu mai bine de două milenii în urmă, marele medic şi farmacist grec Dioscorides nota despre frunzele acestei legume că "administrarea lor face să se retragă tumorile şi curăţă sângele". Morcovul conţine vitaminele A, B1, B2, C, săruri minerale (calciu, magneziu, fier, potasiu, sodiu, fosfor), asparagină şi beta-caroten, pigment vegetal cu proprietăţi antioxidante. Roşiile Roşiile conţin o serie de elemente bioactive precum vitamina C, K şi E, fibre, folaţi, polifenoli şi carotenoizi, toate cu potenţial anticancerigen. Licopenul este ingredientul secret responsabil pentru proprietăţile anticancer ale roşiei. Licopenul este pigmentul care îi conferă tomatei culoarea roşie, iar tomata, fruct şi/sau legumă, este cea mai bună sursă alimentară de licopen. Activitatea anticancer a licopenului este mărită dacă roşiile sunt gătite folosind uleiuri vegetale, cum sunt sosurile făcute cu pastă de tomate şi ulei de măsline. Spanacul Spanacul este un aliment care conţine: apă în proporţie de peste 90%, foarte puţine calorii, o multitudine de minerale, lipide, glucide, potasiu şi vitamine. Datorită tuturor acestor componente, spanacul previne cancerul, având un efect antioxidant. Urzicile Urzicile conţin un număr mare de aminoacizi, vitamine (A, B2, C, K), clorofilă, săruri minerale (calciu, magneziu, fier, siliciu), substanţe proteice, acid pantoteic, acid folic, amine, cetone. Datorită acestui bogat conţinut ele sunt folosite ca aliment precum şi ca plante medicinale în cure pentru regenerarea organismului şi pentru detoxifiere. Urzica este recunoscută pentru acţiunea ei benefică asupra organismului uman. Vitaminizează, remineralizează şi echilibrează sistemul de apărare al organismului. Elimină starea de anemie. Acţionează bactericid limitând sau înlăturând multiplicarea bacteriilor. Are efect benefic în bronşite şi astm. Fluidifică secreţiile bronhice şi favorizează eliminarea lor prin expectoraţie. Combate tusea. Stimulează metabolismul şi secreţia bilei, cea pancreatică, gastrică şi intestinală. Stimulează totodată peristaltismul intestinal şi digestia. Combate diareea, dizenteria şi stările inflamatorii ale mucoasei tubului digestiv. Acţionează împotriva viermilor intestinali. Activează procesele fiziologice de formare a eritrocitelor, leucocitelor şi trombocitelor, fluidifică sângele, scade glucoza în sânge. Activează regenerarea ţesuturilor şi epitelizarea, cicatrizând rănile. Conopida Conopida este recomandabil să fie consumată foarte puţin preparată termic. În compoziţia conopidei regăsim hidraţi de carbon, proteine, lipide, vitamine şi săruri minerale. Principala calitate curativă a conopidei constă în efectele benefice pe care le are în lupta împotriva cancerului, în principal cel de sân, datorită aportului mare de vitamina C şi carotenoide.


138

Nucile Nucile conţin substanţe capabile să se opună evoluţiei cancerului. Printre acestea se numără acidul elagic, care pare să acţioneze în mai multe feluri în lupta contra cancerului. Acidul elagic contribuie şi la detoxifierea diverselor substanţe potenţial cancerigene, împiedicând divizarea celulelor canceroase. Cartoful Cartoful este un aliment extrem de hrănitor, deoarece conţine multe elemente nutritive. În alimentaţia persoanelor care suferă de cancer se recomandă consumul cartofilor fierţi în coajă, în folie sau în baie de aburi. Legume şi fructe bogate în caroten Dintre ele fac parte morcovii, dovleceii, bostanul, sfecla, caisele şi toate celelalte legume şi fructe colorate viu, în portocaliu, roşu, galben şi verde. Ele posedă cantităţi mari de vitamina A şi licopen, care au capacitatea dovedită de a inhiba progresia celulelor canceroase dintre cele mai agresive (de exemplu: gliomii creierului). În plus, multiplică celulele sistemului imunitar şi le întăreşte capacitatea de a ataca celulele tumorale Sfecla roşie Sfecla roşie conţine calciu, sulf, fier, potasiu, beta-caroten şi vitamina C. Sfecla roşie este o sursă bună de carotenoide, care ajută în prevenirea tuturor tipurilor de cancer. Are de asemenea un bogat conţinut de mangan, care este un mineral important pentru funcţia creierului. Sfecla roşie conţine de asemenea antioxidanţi şi are proprietăţi anticancer. Aceasta este extrem de bogată în flavenoide anticancer, care sunt folosite în terapiile cu sucuri care trateaza cancerul. Usturoiul Usturoiul este bulbul comestibil al unei plante din familia Liliacee. Usturoiul, prazul sau ceapa sunt clasificate ca membri ai genului Allium. Usturoiul este cunoscut încă din Antichitate pentru virtuţile sale medicinale. Bogat în vitamine, minerale şi alte oligoelemente (seleniu), usturoiul pare să fie eficient şi în protecţia împotriva cancerului. Este un puternic oxidant, protejând celulele împotriva radicalilor liberi. Fasolea Fasolea are în compoziţie substanţe care stimulează producerea de imunoglobuline. Acest produs este eficient mai ales în tratarea cancerului de colon. Fasolea este bogată în fibre insolubile, care ajută la curăţarea colonului, motiv pentru care aceasta ar trebui să fie inclusă în dieta noastră. De-a lungul procesului de fermentaţie, din intestinul subţire, bacteria descompune amidonul rezistent creându-se astfel un lant de acizi grazi. Aceşti acizi graşi ajută la prevenirea cancerului. Fibrele solubile uşurează drumul străbătut de fibrele insolubile de-a lungul colonului permiţându-i acestuia să se bucure de beneficiile acizilor graşi. Astfel, fasolea reduce riscul de cancer la colon şi rect. Măceşele Măceşele conţin foarte multe vitamine, în special vitamina C, dar şi vitaminele B1 şi B2, K şi PP. Ceaiul de măceşe stimulează pofta de mâncare, întăreşte imunitatea organismului şi este vasodilatator. Un alt preparat obţinut din măceşe este siropul. Se pot folosi atât măceşele proaspete cât şi cele uscate, la o cană de măceşe adăugăm o jumătate de kilogram de zahăr şi un litru de apă. Se fierbe jumătate de oră la foc mic şi se filtrează, apoi se lasă să se răcească. Se păstrează la rece. Afinele Afinele conţin vitaminele A, B1, B2, C, E, F, PP şi antioxidanţi precum: flavonoizi (pigmenţi ce protejează, printre altele, organismul împotriva infecţiilor şi ajută la vindecarea Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

139

ţesuturilor), antocianina (care, în combinaţie cu vitaminele C şi A, îmbunătăţeşte acuitatea vizuală şi circulaţia vizuală la nivelul ochilor şi sistemului nervos). Murele Murele sunt fructele de pădure cele mai bogate în vitamina E, conţin şi o mare cantitate de polifenoli, substanţă care încetineşte îmbătrânirea creierului. Coacăzele Coacăzele conţin o vitamina C deosebit de stabilă, mai ales coacăzele negre, probabil pentru că ele sunt bogate în quercitină, un puternic antioxidant. Căpşunele Căpşunele sunt contraindicate persoanelor alergice. Însă ele sunt bogate în vitaminele E şi K, magneziu, fier, cupru etc. Au efecte benefice în hipertensiune arterială, sunt diuretice, depurative, elimină acidul uric şi scad colesterolul. Pot fi utlizate şi în afecţiuni reumatice, renale, dar mai ales în cancer. Zmeura Zmeura este fructul care are o activitate antioxidantă de 50 de ori mai puternică decât căpşunile, de 3 ori mai mare decât kiwi şi de 10 ori mai mare decât roşiile. O porţie de zmeură (125 g) are 60 de calorii, un gram de grăsimi, 0 mg de colesterol, 0 mg de sodiu, 14 g de carbohidraţi, 9 g de fibre, 6 g de zaharuri, un gram de proteine. Conţine, de asemenea, 50% din DZR de vitamina C, 4% din DZR de vitamina A şi fier şi 2% din DZR de calciu. Zmeura are proprietăţi antimicrobiene şi anticarcinogene şi este o sursă de vitamina C, magneziu, cupru, calciu. O cură cu zmeură poate valora mai mult decât câteva folii cu medicamente pentru stomac, scăderea nivelului colesterolului crescut, boli de inimă, tulburări de tranzit intestinal, afecţiuni oculare sau pulmonare, diabet, răceală, obezitate, răguşeală. Zmeura conţine un antioxidant numit acid elagic care are un rol foarte important în prevenirea distrugerii membranei celulare şi prin neutralizarea radicalilor liberi. Agrişele Agrişele conţin calciu, fosfor şi complexul de vitamine B, iar sucul din agrişe cu miere poate fi un bun remediu pentru răceală şi un tonic pentru revigorare. Este şi un bun remediu împotriva afecţiunilor oculare. Vişinele Vişinele sunt o sursă bogată de minerale (fier, potasiu, calciu, magneziu, zinc şi cupru), vitamine (E, B1, B2, PP şi caroten) şi unele substanţe care scad acţiunea de coagulare a sângelui. Pigmenţii şi acidul ascorbic întăresc şi tonifică vasele de sânge, scăzând presiunea arterială şi crescând imunitatea organismului împotriva bolilor. Cireşele Cireşele conţin vitamina C, o cantitate redusă de vitamina B şi A, precum şi minerale ca potasiu, sodiu şi magneziu, ce îmbunătăţesc sistemul imunitar, reduc oboseala şi protejează vederea. Caisele Caisele sunt una din sursele cele mai importante ale vitaminelor C, A, B, betacaroten şi potasiu, fiind de un real ajutor în lupta organismului împotriva bacteriilor şi infecţiilor. Piersicile Piersicile au un conţinut mare de vitamina C şi provitamina A, vitaminele B3, B5 şi E. Acestea mai au în componenţa lor fier, magneziu, fosfor, zinc, iod, potasiu şi seleniu. Conţin, de asemenea, fitonutrienţi, antioxidanţi şi carotenoizi, fibre. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

140

Prunele Prunele au în componenţa lor o cantitate semnificativă de vitamine (A, B1, B2, C), precum şi numeroase alte elemente esenţiale, cum sunt calciul, fierul, potasiul şi acizii organici, fac din aceste fructe o importantă sursă de energie şi vitalitate. Prunele, consumate în mod regulat, ajută la fortifierea sistemului nervos, înlătură oboseala şi stimulează digestia. Prin conţinutul de substanţe benefice, aceste fructe pot fi folosite ca decongestiv, detoxifiant şi remediu împotriva intoxicaţiilor alimentare severe. Potasiul din compoziţia prunelor favorizează buna funcţionare a sistemului nervos, înlăturând stările de agitaţie şi nervozitate. Citricele Citricele sunt bogate în vitamina C. În citrice sunt prezenţi şi mai mulţi compuşi fotochimici care, după toate probabilităţile, îi conferă proprietăţile anticancer. Citricele sunt singurele plante care conţin cantităţi semnificative dintr-un grup de polifenoli numiţi flavavoni, molecule responsabile de efectele antiscorbut care sunt de multă vreme asociate citricelor. Strugurii Strugurii roşii au în structura lor resveratrol, substanţă care diminuează proliferarea celulelor cancerigene, iar seminţele acestora conţin acid gama linoleic (AGL) şi antoceani, activatori ai celulelor imunitare T. Zarzavaturile Sub denumirea de zarzavaturi sunt cunoscute o serie de plante de la care se foloseşte partea aeriana în scop alimentar. Ca şi condimentele, zarzavaturile sunt, din punctul de vedere al efectului terapeutic, al dozării şi al combinării lor, la limita dintre dietoterapie şi fitoterapie, dintre bucătărie şi farmacie. Este indicat să nu se ţină mai multe zile zarzavaturile în apă după ce le-aţi cumpărat. Hrana trebuie mestecată foarte bine. Nu trebuie să se mănânce prea mult la o singură masă. Varza Varza albă sau roşie poate fi folosită crudă, la diverse salate, asezonată cu puţin ulei, verdeaţă şi cu condimentele care sunt permise. Este de preferat a se consuma crudă, pentru că dacă se fierbe îşi pierde din proprietăţi. Conţine apă, proteine, hidraţi de carbon, celuloză, săruri minerale şi vitamine. Este dezinfectantă, este un bun tonic al sistemului nervos, constituind o sursă importantă de vitamina K şi de acid folic. De reţinut este faptul că varza este bună în stoparea extinderii tumorilor. Mărarul Mărarul are efect antitumoral. Este de asemenea eficient în tratatarea hemoroizilor, indigestiei, aterosclerozei, bolilor cardiace, bolilor urinare etc.Este unul dintre cele mai utilizate zarzavaturi. De la această plantă se folosesc frunzele şi tulpina, florile şi seminţele. Frunzele sunt diuretice şi inflamatorii. Se utilizează mai ales în stare crudă, întrucât sunt plăcute la gust şi uşor de digerat. Pătrunjelul Pătrunjelul este unul dintre cele mai apreciate zarzavaturi. Se foloseşte într-o gamă foarte largă de mâncăruri, fiind un aromatizant excelent. Patrunjelul este recunoscut ca un bun antioxidant. El se foloseşte în combaterea multor afecţiuni, printre care enumerăm: bolile hepatice, anorexie, bătrâneţe, dermatoze, paraziţi intestinali etc. Tărâţele Tărâţele de grâu şi de porumb şi fulgii de ovăz diluează carcinogenii din intestine, îndeosebi acizii biliari, fiind utile mai ales în combaterea cancerului de colon.


141

Grâul Grâul germinat fortifică imunitatea, în special prin conţinutul său în acizi nucleici, seleniu, magneziu şi vitamina E. Uleiurile vegetale O categorie aparte de nutrienţi imunitari antincancerigeni o constituie uleiurile vegetale, în special cele obţinute prin presare la rece. Toate au în compozitie acizi graşi nesaturaţi, care formează în organism, în prezenţa fosfolipazei şi a ionilor de calciu, prostaglandine, tromboxani, leucotrine si lipoxine, metaboliţi ai acidului arahidonic cu important rol imunitar; dar uleiurile vegetale conţin şi o mare cantitate de coenzimă Q10, care activează secreţia de citokine. Uleiurile vegetale au şi acţiune antioxidantă, prin compoziţia lor bogată în acid gama linoleic (AGL) şi vitamina E; Iaurtul Iaurtul are efect antitumoral în principal datorită conţinutului de vitamina D şi acidul lactic, mai ales în neoplasmul intestinelor. Laptele de capră are în plus şi alte substanţe anticancerigene. Brânza Brânza de vaci proaspătă conţine vitamina B6 şi magneziu, substanţe care dezactivează radicalii liberi. Peştele Peştele oceanic este mai gras şi mai bogat în acizi omega 3 decât peştele de apă dulce. Pestele oceanic (merluciul, tonul, macroul, somonul, stavridul, heringul, sardina şi hamsia). Conţine importante substanţe anticancerigene: acizi graşi nesaturaţi (antioxidanţi) şi coenzima Q10 (imunitară şi antitumorală). Fructele de mare Fructele de mare, în a căror categorie sunt cuprinse toate vieţuitoarele marine comestibile, sunt: algele, crustaceele, moluştele, peştii, icrele, echinodermele etc. Oamenii de ştiinţă au dovedit că algele marine au un efect pozitiv la nivelul întregului organism uman. Gillian McKeith menţionează în cartea sa - "Living food for health" ("Hrană vie pentru sănătate") că fructele şi algele de mare conţin anumite minerale care nu au fost găsite în compoziţia altor plante sau alimente. Printre multiplele proprietăţi pe câte le au, enumerăm câteva dintre ele: - întăresc sistemul imunitar; -sporesc rezistenţa la alergii şi infecţii; -diminuează riscul de cancer; -îmbunătăţesc regenerarea celulelor; -magneziul conţinut de aceste alge contribuie la reducerea tensiunii arteriale crescute şi previne accidentele vasculare cerebrale; -normalizează nivelul de colesterol din sânge, contribuind la stoparea instalării bolilor cronice; -sprijină sănătatea oaselor şi funcţia acestora; -detoxifică organismul şi elimină metalele grele şi poluanţii acumulaţi din aer şi alimente. Busuiocul Busuiocul era o plantă sacră la greci, iar femeile nu aveau voie să-l culeagă. Această plantă vindeca mânia şi resentimenele încurajând sentimentele de iubire. Din punct de vedere medical, busuiocul întăreşte sistemul imunitar şi distruge microbii. Referitor la bolile cronice, statisticile relevă că unele dintre acestea pot degenera în cancer.


142

6.5 Combinarea alimentelor în tratarea cancerului Acestea nu sunt singurele alimente care acţionează împotriva canceruluiş din fericire lista este mult mai lungă decât ştiu şi cred oamenii. În timp ce medicamentele anticancerigene acţionează în anumite etape ale bolii şi au şi efecte secundare, alimentele anticancerigene acţionează asupra mai multor mecanisme în acelaşi timp şi, bineînţeles, sunt lipsite de efecte secundare. Acest avantaj al lor însă face dificilă examinarea lor în laboratoare şi supunerea la experimente deoarece numărul de posibile combinaţii care ar putea fi testate este astronomic. De exemplu, o bună combinaţie este între broccoli şi alte alimente, broccoli fiind recunoscut ca un puternic inamic al cancerului datorită proprietăţilor sale nutritive şi antioxidante. Antioxidanţii se regăsesc de cele mai multe ori în alimentele bogate în vitamine care mai sunt numite şi micronutrienţii deoarece corpul are nevoie de cantităţi mici din acestea. Antioxidanţii însă nu acţionează aleatoriu, ei acţionează ca o piramidă. În această ierarhie, de exemplu, vitamina C revigorează acţiunea vitaminei E. Biologii sunt de părere că această ierarhie a antioxidanţilor constă în 20.000 de bioflavonoizi, 800 de carotenoizi, cele mai importante vitamine, C şi E, alte vitamine esenţiale cum sunt acidul lipoic şi coenzimea Q şi antioxidanţi sintetizaţi endogenos cum ar fi dismutaza superoxidă (SOD) şi peroxidaza glutationă (GSH-Px). Când toţi antioxidanţii sunt în cantităţie optime şi la locul lor, corpul beneficiază de o barieră puternică împotriva oxidării. Spre deosebire de vitamine, mineralele sunt necesare în cantităţi mai mari în organism, motiv pentru care fac parte din categoria macronutrienţilor, alături de proteine şi carbohidraţi. Din categoria minerale fac parte calciul, potasiul, fierul, sodiul, magneziul, fosforul etc. Orice manual de biochimie ne spune despre relaţia bună dintre calciu şi magneziu, potasiu şi sodiu, dintre vitamina E şi seleniu, grăsimi polinesaturate şi vitamina E, proteinele cu vitamina B-6 şi aşa mai departe. Alimentele bogate în proteine sunt de asemenea cele care ajută într-o mare măsură deoarece aceste proteine oferă aminoacizii care să regenereze ţesuturile. Pentru ca pagubele cauzate de cancer să fie reparate, proteinele trebuie consumate zilnic. Chiar şi în concepţia tradiţională proteinele sunt asociate puterii, victoriei şi muşchilor bine dezvoltaţi. Fitochimicalele (carotenoizii, flavonoizii) reprezintă substanţe aparte si extrem de importante. Nu este de ajuns sa consumăm alimente bogate în astfel de nutrienţi. Mai eficient este să le combinăm astfel încât să redăm echilibrul organismului nostru şi să dăm un impuls sistemului imunitar. O dietă sănătoasă ar trebui să fie mai mult decât totalul nivelurilor de macronutrienţi. Scăderea în greutate este bună în general, însă o alimentaţie sănătoasă este aceea care reduce inflamarea prin reducerea consumului de grăsimi animale şi creşterea celui de antioxidanţi. Individual, vitamina C şi vitamina K au o acţiune medie asupra cancerului, combinate, însă, par să aibă capacitatea de a lupta împotriva cancerului în doze de 10 până la 15 ori mai mici. Studiile pe animale au arătat că o cominaţie între vitamina C şi vitamina B-12 reuşeşte în încetinească acţiunea cancerului. Se pare că cobaltul din vitamina B-12 se ataşează de acidul ascorbic din vitamina C pentru a forma ascorbatul de cobalt, o toxină care atacă celulele canceroase. În sfârşit, un aspect demn de menţionat este faptul că atunci când suferiţi de cancer este greu să primiţi toţi nutrienţii de care aveţi nevoie. De aceea cel mai indicat este să faceţi schimbările de ordin alimentar înainte de începerea tratamentului, pentru a mări depozitele de nutrienţi de care corpul să se folosească atunci când este supus tratamentului anti-cancer.


143

Capitolul 7 Cure şi terapii 7.1. Apiterapia Mierea Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au hrănit cu mierea albinelor. Mierea a fost considerată încă din antichitate o hrană divină, foarte valoroasă şi rară. Vechii egipteni practicau deja apicultura, construind stupi de lut în forma de cilindru. În Israelul antic, mierea era simbolul prosperităţii, gura noului-născut fiind unsă cu miere, ca să se bucure de prosperitate în întreaga sa viaţă. Vedem, aşadar, că mierea a jucat dintotdeuna un rol important în vindecare. Grecii antici spuneau despre miere că este un dar al zeilor, care este adunat de către albine din roua de pe flori, fiind o rămăşiţă de la ospeţele nocturne ale nimfelor. Indienii considerau mierea o materializare a razelor de lumină, materializare care hrăneşte nu doar corpul, ci şi mintea şi sufletul, fiind din acest motiv cel dintâi dintre alimente. În Evul Mediu, se credea ca mierea este sintetizată de către albine dintr-o esenţa subtilă a florilor, pe care doar ele aveau puterea să o capteze şi apoi să o transforme în acel lichid chihlimbariu. În secolul al XIX-lea, s-au facut primele analize care au stabilit că mierea este o combinaţie de zaharuri simple, încercându-se înlocuirea sa cu zahăr din trestie şi, mai apoi, din sfeclă. Multă vreme s-a facut în mod fals o echivalare între miere şi zahăr, cele două fiind însă extrem de diferite. Mierea este mult mai complexă. Un biochimist american, B. H. Weller, afirma că „nici cu aparatura supersofisticată din secolul al XXI-lea nu poate fi încă sintetizat un produs care să se apropie prin compoziţia sa biochimicş şi prin calităţile biologice de miere, care constituie încă un mare mister pentru ştiinţă. Mierea şi zahărul Menţionăm faptul că în secolul al XIX-lea s-a făcut o echivalare total incorectă între zahăr şi miere, ele neavând aproape nimic în comun, în afara faptului că ambele joacă rolul de îndulcitor. Zahărul este format dintr-o singură substanţă, în timp ce mierea este o combinaţie de aproape o sută de substanţe organice (conform ultimelor studii), dintre care unele, cum ar fi hormonii de creştere sau enzimele, au o mare complexitate, neputând fi reproduse în laborator prin mijloacele actuale. Apoi, efectele biologice ale consumului celor două produse este fundamental diferit. Mierea este un produs viu, natural, care poate fi consumat în mari cantităţi, fără a produce tulburări de sănătate, în timp ce zahărul este o substanţă de semisinteză, care pe termen lung nu poate fi metabolizată de organism decât cu nişte costuri considerabile pentru starea de sănătate. De pildă, din momentul în care a fost înlocuită mierea cu zahărul, numai frecvenţa cariilor dentare a crescut de patruzeci de ori, iar cea a diabetului, de peste o sută de ori. În 150 de ani, dulciurile au devenit din delicatesă un aliment de bază pentru societatea de consum, ceea ce şi explică multitudinea de probleme de sănătate ale omului modern, de la banalele migrene şi sensibilităţi, la infecţii, la obezitate şi tulburări imunitare grave. Mierea este cel mai bun excipient din lume, pentru că nu are nici un fel de reacţii adverse, se combină uşor cu orice fel de extract şi, foarte important, face remediile mai uşor asimilabile. Atunci când administrăm uleiuri volatile din plante, tincturi (de propolis, răşină, muguri etc.), lăptişor de matcă, sucuri de plante, mierea este un intermediar de neînlocuit, fiind un vehicul mult mai bun decât apa. Se amestecă oricare din aceste extracte cu 1-2 linguriţe de miere şi se administrează pe stomacul gol; nu numai că gustul va fi mai bun, dar efectele vor fi considerabil mai puternice. Există miere de foarte multe tipuri, în funcţie de florile din care au fost făcute: salcâm, tei, polifloră etc. Mierea este o hrană valoaroasă, care ar trebui să figureze în alimentaţia noastră în mod regulat, dar şi un produs terapeutic, cu efecte în tratarea bolilor cardiovasculare şi de stomac, a rănilor cauzate de arsuri sau de obiecte ascutite. Printre exemplele practice de utilizare a mierii Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

144

pentru ameliorarea vindecării se numără: stările de răceală, întărirea sistemului imunitar (suc proaspăt cu miere şi oţet de mere), etc. Mierea ajută de asemenea mecanismele de detoxifiere ale organismului; mierea conţine multă fructoză (în special mierea de salcâm) care ajută în mod direct mecanismele energetice ale ficatului. Un excelent mijloc de reglare a tranzitului intestinal este consumul pe stomacul gol a două-trei linguriţe de miere dimineaţa, imediat după trezire. Prin enzimele pe care le conţine, mierea este un bun activator al proceselor de eliminare, având şi un efect de reglare a florei intestinale. Mierea de salcâm, este un calmant împotriva tusei şi împotriva hiperacidităţii gastrice. Mierea ajută de asemenea la cicatrizare, este vitaminizantă şi vindecă foarte multe afecţiuni. Se pot consuma două linguri pe zi ca diuretic. Se poate consuma şi mierea care există în faguri, aruncând ceara. Pentru uzul extern, în cazul plăgilor de orice natură, se amestecă în părţi egale cu vin roşu natural din struguri şi se aplică o cataplasmă cu rol cicatrizant foarte eficient şi de refacere epitelială. Polenul Are acţiuni pozitive asupra digestiei afecţiunilor intestinale şi chiar asupra întregului organism. Scade colesterolul şi este un adjuvant preţios în tratamentul bolnavilor de cancer, având foarte multe vitamine naturale, minerale şi aminoacizi. Se vor lua câte două linguriţe de polen pe zi. Una dimineaţa şi una la amiază, cu 15-20 minute înaintea meselor. Pastura Pastura este poate cel mai valoros produs al stupului, dar şi cel mai puţin cunoscut. În esenţă, pastura este un polen modificat. Sub influenţa substanţelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi umidităţii ridicate din cuib (stup), precum şi datorită modului de conservare, polenul suferă o serie de transformări biochimice şi modificări structurale, transformându-se în pastură. Datorită faptului că transformările suferite de polen sunt biochimice, produsul rezultat este diferit de polenul iniţial. Transformarea polenului în pastura comportă mai multe etape: prima etapă constă în dezvoltarea bacteriei pseudomonas, aerobă, care va consuma întreaga cantitate de oxigen, ceea ce conduce în final la moartea acestor bacterii, prin autoasfixiere. A doua etapă se produce prin dezvoltarea unei bacteri anaerobe, lactobacillus, care foloseşte glucidele ca sursa de oxigen, producând în schimb acid lactic, concentraţia acestuia ajungând la 3,2%; de asemenea creşte concentraţia de vitamine din grupa B. Pastura este un produs natural, cu însuşiri mai valoroase decât ale polenului datorită conţinutului mai mare în zaharuri simple, vitamina K, enzime şi aminoacizi, precum şi a acidităţii sporite ce o face uşor asimilabilă. Faţă de polen valoarea nutritivă şi antibiotică este de 3 ori mai mare. De asemenea, învelişul extern al polenului, exina, este distrus, determinând asimilarea mai uşoară de către organism. Datorită cantităţii mari de acid lactic şi proprietăţilor antibiotice, pastura poate fi păstrată timp îndelungat, fără a se observa modificari majore, cantitative sau calitative. Se indică mai ales în afecţiunile ficatului, colite, prostată. Se vor lua câte 3 linguriţe pe zi după mese. Este foarte eficientă în prevenirea cirozei şi a cancerului, stimulând rezistenţa organismului. Pastura, mierea şi polenul nu pot fi folosite de către diabetici. Tinctura de propolis Propolisul, cel mai '"medicinal"" produs apicol, cu peste 70 de proprietăţi farmacologice dovedite, are sute de indicaţii şi a fost folosit în scopuri terapeutice din cele mai vechi timpuri. În zilele noastre, cercetători şi clinicieni din toată lumea descoperă aproape în fiecare lună noi proprietăţi şi indicaţii pentru acest produs natural. Se vor lua câte 2 picături de tinctură la fiecare 5 kg corp. Perioada minimă recomandată este de 15 zile, dar se poate lua mult timp fără să producă efecte negative în organism. Este necesar în prealabil un test care sa depisteze o eventuala alergie la acest produs. Pentru acest test se vor pune


145

3-5 picături de tinctură pe o bucată de pâine şi se mestecă bine în gură, după care se înghit. Se face acest lucru seara. Propolisul se poate folosi sub diferite alte forme şi este util în afecţiuni foarte diverse: afeciuni ORL, boli interne, urologie, afecţiuni digestive, dermatologie. Lăptişorul de matcă Datorită concentraţiei mari de substanţe hrănitoare care intră în compoziţia sa, lăptişorul de matcă este un energizant natural, fiind de un real ajutor în tratarea multor boli. În plus, o cură cu acest remediu natural alungă oboseala şi combate efectele stresului. Substanţă produsă de albinele tinere, lăptişorul de matcă este bogat în nutrienţi indispensabili organismului. Printre aceştia se numără acidul pantotenic (combate efectele stresului şi revigorează organismul), piridoxină (combate anemia), vitaminele A, C, D şi E, minerale (calciu, fier, cupru, fosfor, potasiu, siliciu, sulf), enzime şi 18 aminoacizi. Stimulează imunitatea, revitalizează şi întăreşte organismul. Se poate folosi sub forma de drajeuri: 2-6 pe zi timp de 3-5 săptămâni, apoi o pauză de 7 zile şi după aceea se va repeta. Există şi sub alte forme: cu miere, fiole etc. În toate cazurile, se vor respecta indicaţiile producătorului. Terapia cu venin de albine şi propolis Importante remedii naturale imunostimulatoare sunt şi produsele apicole proteice, în special veninul de albine şi propolisul. Veninul de albine stimulează răspunsul imun mai ales prin conţinutul său în amine şi poliamine, cu funcţii proinflamatorii, iritaţia provocată de tratamentul cu această otravă benefică determinând accelerarea procesului de producere şi transport în interiorul zonelor neoplazice a anticorpilor şi citokinelor. Să nu uităm ce spunea Hipocrate, în urmă cu 2.500 de ani: "Daţi-mi febră şi voi vindeca toate bolile", febra fiind, după cum se ştie, rezultatul unui proces inflamator. Dintre metodele de aplicare a terapiei cu venin de albine, specialiştii o recomandă pe cea a înţepăturilor directe, deoarece substanţa binefăcătoare provine nemijlocit de la sursă, nefiind afectată de oxidare şi nici de procese de conservare şi prelucrare pentru a fi administrată. Cât priveşte propolisul, acesta stimulează răspunsul imun îndeosebi prin polipeptidele din compoziţia sa, care, pe lângă inflamaţia septică, stimulează şi producerea de citokine. Forma cea mai eficientă de administrare a propolisului este tinctura (extractul hidroalcoolic), deoarece asigură o bună absorbţie a substanţelor conţinute şi o concentraţie maximă a acestora pe unitatea de timp şi de volum tisular. 7.2 Cura cu struguri Strugurii conţin quercitina, care impiedică înmulţirea celulelor canceroase. Cercetătorii de la Universitatea din Illinois, SUA au descoperit recent în struguri aproximativ 10 flavonoide noi, care conferă boabelor de strugure o activitate anticancerigenă mult mai marcantă decât li se atribuia în prezent. Trebuie să se consume 200 gr struguri zilnic, împreună cu coji şi cu sâmburii bine mărunţiţi în gură. Se poate face şi suc de struguri, din care se beau 200 ml zilnic. Cojile şi seminţele de struguri sunt indicate în special cele de la strugurii negrii sau roşii. Strugurele negru conţine un colorant, enocianina, care este tonic. Cojile şi seminţele de struguri sunt bogate în flavonoide, antociani şi vitaminele A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C,E. Acestea au un efect antioxidant foarte puternic, care ajută la tratarea cancerului şi previn multe alte boli grave. Mai mult, s-a dovedit că inhibă multiplicarea anumitor viruşi, reglează diferite dereglări în organism, chiar şi cele hormonale. Este unul dintre cele mai puternice anticancerigene, cunoscute şi pentru proprietatea de a reface celula hepatică. De asemenea, contribuie la încetinirea procesului de îmbătrânire şi curăţă arterele. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

146

Toamna, când se culeg strugurii, se stoarce cu ajutorul teascurilor mustul, şi se păstrează cojile şi seminţele, care de obicei se aruncă. Se spală cu apă, apoi se aleg boabele şi se pun deoparte codiţele de la ciorchini. Apoi se pun în strat subţire la uscat. Trebuie să fie intoarse de mai multe ori pentru a nu mucegăi. După ce s-au uscat bine, se pun separat boabele şi seminţele într-o parte, iar codiţele în altă parte. Se păstrează în hârtie. Se pun în râşniţa de cafea boabele şi seminţele şi se transformă în praf fin. Se poate face o cură de 30 zile, apoi se face o pauză de 7 zile. În rândul mijloacelor naturale de combatere a cancerului, conform terapeutul Fănică Voinea Ene, se situează, îndeosebi, "plantele medicinale care stimulează producerea de citokine, plantele care conţin acetilcolină, cele care au în compoziţie saponine, vasodilatatoare sau vasoconstrictoare, după caz, precum şi cele care activează secreţia hormonilor cu afinităţi leucocitare". Plantele sunt ajutate de tratamentele cu argilă, produse apicole proteice, petrol dublu rafinat, tincturi sau pulberi din organe animaliere cu rol imunitar, uleiuri vegetale, calciu sintetizat pe cale naturală şi alimente care conţin vitaminele A şi D. Pentru stimularea citokinelor hematopoetice, dl Ene recomandă saschiul mic, scaiul măgăresc, busuiocul sălbatic, ţintaura, dumbăţul, ghinţura, schinelul, pufuliţa, ştirul roşu, loboda roşie, sfecla roşie, varza roşie. Pentru stimularea citokinelor citotoxice, utile sunt mărul lupului, spânzul, arnica, ricinul, vetricea, pochivnicul şi cucuta. Pentru producere de citokine de interferare (interleukine şi interferoni), utile sunt echinacea, ghiara mâţei, hidrastisul şi arginţica de pădure. În rândul plantelor care conţin acetilcolină se situează traista ciobanului, vâscul şi teiul: "Acetilcolina participă la controlul pe care terminaţiile sistemului nervos le exercită asupra mecanismului imunităţii. Se ştie că, acest sistem are rol conducător în răspunsul imun, ca de altfel în coordonarea funcţiilor întregului organism". Nu mai puţin implicate în procesul de apărare sunt saponinele: "Acestea sporesc capacitatea de răspuns a limfocitelor la agenţii patogeni, în special prin "biciuirea" acestor agenţi, amplificând reacţiile locale celulare şi vasculare. Plantele care conţin saponine sunt săpunariţa, ghimpele, lumânărica, rotungioara, feciorica, scânteiuţa, ipcărigea, ciuboţica cucului, trifoiul roşu şi lemnul dulce". Referitor la plantele vasodilatatoare şi vasoconstrictoare, opţiunea pentru fiecare dintre ele depinde de scopul propus în tratament: "Dacă se urmăreşte lizarea şi desfiinţarea ţesutului neoplazic, fenomen posibil în cazul tumorilor mici, atunci stimularea lor vasculară şi energetică este mai mult decât necesară. Se va opta pentru plantele vasodilatatoare - hrişca, salcâmul japonez, isopul, dentiţa, dumbravnicul, ghimpele, crăiţele şi castanul sălbatic, deoarece determină creşterea fluxului sanguin în zonele afectate şi mărirea permeabilităţii ţesuturilor, facilitînd în felul acesta răspunsul imun. În cazul tumorilor mari, lizarea lor nu este posibilă decât în situaţii excepţionale. Aici trebuie urmărită devascularizarea, dezenergizarea şi încapsularea ţesutului neoplazic. În această situaţie sunt utile plantele vasoconstrictoare - stejarul, dreţele, cornul, cerenţelul, murul, pecetea lui Solomon, cătina roşie, piperul broaştei şi sclipeţii". O importanţă deosebită în fitoterapia imunitară a cancerului o au şi plantele care stimulează secreţia de hormoni cu afinităţi leucocitare: "Rolul acestora în activarea răspunsului imun a fost demonstrat de cercetători, mai ales în ceea ce priveşte controlul nervos al fenomenului. Plantele care stimulează acest proces sunt: muguri de alun, ginkgo, salcâm japonez, bambus, pin, brad, arin, plop negru, boboci florali de bănuţei, păpădie, vetrice, nalbă, lăstari de curpen, hamei, iarba şarpelui, osul iepurelui, brânca ursului (pentru hormoni de creştere), drăgaică, drobiţă, aloe, schinduf şi brânca ursului (pentru hormoni tireotropi), zârnă, talpa gâştei, cânepă, mac (pentru endorfine), urzică, vâsc, coada şoricelului şi cicoare (pentru arginin-vasopresină)". 7.3 Argila vânătă Argila vânătă are efecte anticancerigene. Alături de plante, un alt mijloc natural important de activare a reacţiilor de apărare ale organismului este argila. O confirmă şi practica îndelungată a argiloterapiei în tratarea unor boli infecţioase, în care, indubitabil, este implicată şi activarea imunitară. Rolul hotărâtor în acest proces îl au imunoadjuvanţii de natură minerală din compoziţia Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

147

argilei, în special hidroxidul de aluminiu şi bioxidul de siliciu: "Specialiştii din cadrul Fundaţiei "Terapia Naturistă" au căutat cel mai eficient tip de argilă, din marea ei varietate, în activarea imunitară. S-a ajuns la concluzia că argila vânătă are cel mai puternic impact în acest proces, mai ales asupra secreţiei de limfocite şi citokine. Aceasta pentru că argila vânătă are cea mai mare cantitate dintre componenţii amintiţi: hidroxid de aluminiu - 21 la sută faţă de 15 la sută în alte genuri de argilă şi bioxid de siliciu - 59 la sută faţă de 49 la sută în alte genuri". 7.4 Tinctura de organe prelevate de la porci Cu totul surprinzător dar cu efecte excelente în terapia imunostimulatoare anticancerigenă apar şi remediile din organe animaliere cu rol imunitar, în special timusul, măduva hematogenă şi ganglionii limfatici. S-au facut experimente pe extractele hidroalcoolice ale acestor organe prelevate de la porcine. De ce de la porci, s-ar întreba unii?! Pentru simplul motiv că aceste pe nedrept hulite animale fac parte din aceeaşi grupă de animale omnivore în care ne înscriem şi noi, oamenii. Iar cercetătorii au stabilit că fenomenul de tropism terapeutic este cel mai accentuat la indivizi din aceeaşi specie. S-au folosit extractele amintite în special pentru tratarea unor carcinoame uterine şi vezicale papilomiare. După 6 luni de cură, rezultatele au fost spectaculoase: tumorile au dispărut, în ciuda dimensiunilor foarte mari ale unora dintre ele. Acest lucru s-a datorat efectelor de dinamizare a răspunsului imun îndeosebi de către leucocitele şi hormonii timici obţinuţi prin procedeul amintit. 7.5 Cura cu petrol dublu rafinat Un alt produs natural inedit pentru stimularea răspunsului imun la bolnavii de cancer este petrolul dublu rafinat, numit în terapeutică şi micogenil sau ulei de piatră (Oleum petrae). Deşi contestat, remediul este folosit în medicina populară de aproape 3 secole, îndeosebi în tratarea unor afecţiuni în care este implicată şi imunitatea, mai ales a cancerului şi a bolilor infecţioase. Samuel Hahneman, părintele homeopatiei, îl prescria intern, în doze infinitezimale, în tratarea bolnavilor de cancer. Un alt promotor al curei cu petrol, naturistul Otto Englisch, are meritul de a fi întrebuinţat pentru prima oară în cumplita luptă cu cancerul, petrolul în amestec cu uleiuri volatile din plante medicinale, în scopul de a-i potenţa efectul terapeutic. Chiar şi specialiştii români au utilizat şi încă mai utilizează petrolul în tratarea diferitelor forme de cancer: "Am avut pacienţi care s-au vindecat de adenocarcinom de prostată şi de cancer pulmonar folosind în tratament numai curele cu petrol. Ne-am întrebat, fireşte, care ar putea fi explicaţia unor asemenea efecte? Am ajuns la concluzia pe baza studiilor comparative şi mai puţin a probelor de laborator - că este vorba de activarea de către acest remediu, în prezenţa unor enzime, a unor factori inflamatori şi a unor citokine sensibile la hidrocarburi. Dar, oricât de misterioasă ar părea acţiunea terapeutică a petrolului, realitatea este că el are certe calităţi imunostimulatoare, ceea ce îl face o armă foarte utilă în lupta cu celulele canceroase," spune terapeutul Fănică Voinea Ene. 7.6 Uleiuri vegetale şi vitamine O categorie aparte de remedii imunitare antineoplazice sunt uleiurile vegetale, în special cele presate la rece, din seminţe de soia, rapiţă, luminiţa nopţii, floarea soarelui, susan, miez de nucă, alune fistic şi germeni de porumb. Aceste uleiuri conţin o mare cantitate de coenzimă Q10, în special cele de soia, rapiţă, alune, nuci şi germeni de porumb. Pe lângă acţiunile sale curative în bolile cardio- şi cerebrovasculare, coenzima Q10 are şi importante efecte imunitare anticancerigene, manifestate prin activarea secreţiei de citokine. Strâns legate de efectele imunitare ale uleiurilor vegetale sunt şi cele ale calciului sintetizat pe cale naturală, în special a celui obţinut din cojile de ouă şi din cochilii sau organisme de animale marine. Calciul natural determină în interiorul citoplasmei dinamizarea enzimelor care metamorfozează acizii graşi nesaturaţi în substanţe active imunitar.


148

7.7 Terapia mentală Chiar dacă nu vă vine să credeţi, “suntem ceea ce vrem să fim”. Chiar dacă nu sunteţi conştienţi de anumite stări ale gândirii voastre care apar în subconştient, ele se vor reflecta pe plan real mai devreme sau mai târziu în viaţa voastră. Armonia lăuntrică pe care o dorim pentru întreg corpul nostru (fizic, emoţional, mental şi spiritual) se poate obţine prin echilibru şi folosirea zilnică a meditaţiei, a rugăciunii, folosind afirmaţiile pozitive. Convingerea pune gândul în mişcare, deoarece planul minţii este şi planul convingerii. Trebuie să ţinem minte că întotdeauna corpul este în serviciul minţii şi mintea în serviciul spiritului. Vindecarea se poate face prin rugăciune. Terapia prin rugăciune presupune o activitate mentală bine definită cu un scop clar precizat. Este necesar sa deveniţi pe deplin conştienţi de faptul că vă veţi putea vindeca dacă credeţi cu toată fiinţa voastră în Divinitate, şi nu aveţi nici o urmă de îndoială. În cartea “Puterea extraordinară a subconştientului tău”, Josehp Murphy pune accent pe subconştientul omului. El ne vorbeşte în cartea sa despre credinţa subiectivă. “Credinţa care produce vindecarea este o credinţă pur subiectivă şi se manifestă când mentalul conştient încetează să se mai opună” 17 . Pentru aceasta este necesară armonizarea perfectă dintre conştient şi subconştient. Subconştientul se supune oricărei comenzi date de către conştient, el îndeplineşte orice dorinţă. Unii vindecători folosesc incantaţiile, alţii recurg la alte procedee. Acestea sunt în realitate metode de a câştiga încrederea bolnavilor. Orice procedeu care vă poate alunga neîncrederea şi îngrijorarea este la fel de eficient. Este benefică şi metoda lui Emile Coue devenit celebru tocmai datorită acestei metode: “din zi în zi mă simt din ce în ce mai bine din toate punctele de vedere”. Practic facem o reprogramare încercând să schimbăm tipare vechi de gândire din memoria celulară. Afirmaţiile în autotratament trebuie să fie făcute cu convingere, întotdeauna la timpul prezent şi să evităm folosirea negaţiei. Cuvintele noastre au o forţă mai mare sau mai mică în funcţie de nivelul conştiinţei noastre şi de trăirea acestor cuvinte prin emoţia şi sentimentul pe care-l avem în momentul pronunţării. Repetarea constantă a afirmaţiilor pozitive şi a meditaţiei dezvoltă de asemenea puterea voinţei. Dacă veţi fi perseverent în acest exerciţiu veţi vedea roadele în viitor. Este un antrenament psihic eficient şi benefic care va pune în mişcare acele resurse interne cu rezultate benefice ce vor restabili echilibrul optim atât de necesar pentru o viaţă sănătoasă. “În urmă cu două decenii, un psiholog hawaian surprindea lumea ştiinţifică cu ceea ce am putea numi, pe bună dreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta în acel moment cu probleme deosebit de grave în secţia bolnavilor psihici care comiseseră crime abominabile. Violenţa acestora era atât de mare încât, deşi purtau cătuşe la mâini şi la picioare, personalul medical se simţea serios ameninţat de aceştia, iar cei mai multi psihologi clinicieni obişnuiau să-şi dea demisia după aproximativ o lună de lucru cu acest gen de pacienţi. În ciuda avertismentelor colegilor bine intenţionaţi, care încercau să-l convingă să nu lucreze într-un astfel de loc, fiindca asta echivala cu o sinucidere în plan profesional, dr. Haleakala Lew Len a acceptat totuşi postul. Şi atunci au început să apară miracole. După numai câteva luni, s-a dovedit ca în cazul multora dintre aceşti pacienţi nu mai era nevoie de cătuşe. Dozele medicaţiei au scăzut simţitor la majoritatea pacienţilor şi chiar s-au sistat în cazul unora. După patru ani, pavilionul a trebuit să fie închis din lipsa de pacienţi violenţi. Partea cea mai interesantă este că în aceşti patru ani dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temuţii săi pacienţi. Mai mult, nici măcar nu i-a văzut! Cerinţele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou şi acces la dosarele criminalilor spitalizaţi. Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane, a declarat ulterior dr. Len. Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-

17

Joseph Murphy, Puterea extraordinara a subconstientului tau, Editura Deceneu, Bucuresti 2010, pag.64-65


149

te pe tine." 18 Concluzia pe care o tragem de aici este că un rol important în procesul de vindecare îl are credinţa fermă ca acest lucru este posbili. Terapia prin muzică Anumite tipuri de muzică creează o frecvenţă în corp care, combinată cu voinţă de vindecare, are capacitatea extraordinară de a da rezultatele dorite. Efectele pozitive care apar în fiinţa noastră au fost revelate de către mulţi înţelepţi (Aristotel, Platon). Se obţine linişte şi armonie interioară. Tensiunile nervoase sunt dezintegrate fulgerător. Cercetările ştiinţifice au confirmat rezultate excepţionale. Pulsul se normalizează, inima se relaxează, obţinând calm lăuntric. Într-o audiţie profundă apar stări de conştiinţă foarte înalte. Toate gândurile şi agitaţia mentală dispar în armonia muzicii. Cum ne influenţează gândurile? Prin puterea gândului ne putem vindeca de boli, susţin specialiştii în terapie alternativă. Opinia medicală tradiţională este în mod remarcabil încrezătoare asupra puterii gândului de a vindeca. De câţiva zeci de ani, doctorii au crezut că, “efectul placebo” sub forma pastilelor de zahăr şi a injectţilor cu apă poate ameliora orice tip de afecţiune medicală. Ceea ce trebuie să ştim este că placebo funcţionează doar dacă suntem convinşi că funcţionează, aşa încât convingerea medicală în puterea efectului placebo a furnizat legitimitate ştiinţifică teoriei populare despre putere de vindecare cu ajutorul gândului. Gândurile noastre sunt de multe ori negative, dar avem şi gânduri pozitive (gânduri de iubire, iertare, etc), încercând să fim solidari cu prietenii, să fim alături de ei când au nevoie. Aceste gânduri le simţim în interiorul noastru, prin păreri de rău, compasiune, sau resimţite ca o uşurare când cineva care ne este drag are o realizare în viaţă. Gândul uman este liber, asta înseamnă că, odată produs, el are repercusiuni asupra acţiunilor sau activităţilor noastre, asupra relaţiilor interpersonale şi asupra stării noastre de sănătate. S-a demonstrat ştiinţific faptul că ne putem îmbunătăţi starea de sănătate folosindu-ne puterea minţii. Creierul deţine controlul asupra întregului organism. El ne ajută să facem acţiunile conştiente, dar în acelaşi timp el veghează şi coodonează programele noastre inconştiente. Pe de-o parte ne ajută să ne mişcăm conştient, să vorbim, să mergem, etc, iar pe de altă parte reglează procesele din organism de care nu suntem conştienţi (reglează componenţa sângelui, reglează bătăile inimii, etc). Toate aceste acţiuni inconştiente sunt coordonate cu mare precizie de către creier. Vizualizarea prin imagini mentale Vizualizarea prin imagini mentale constă în formarea unor imagini mentale care descriu sănătatea, aşa cum ţi-o doreşti şi să simţi emoţiile asociate cu imaginea. Trebuie să simţi cum emoţiile circulă prin fiecare celulă a corpului tău, să simţi bucuria şi extazul şi să crezi cu toată fiinţa ta în faptul că eşti complet sănătos, excluzând cu desăvârşire boala din viaţa ta! Kahuna În hawaiiană, hahuna se traduce prin secret, iar kahuna prin pastrator al tainei, cunoscător al secretului, expert, maestru. Kahuna reprezintă echivalentul meşterului în sistemul de bresle medieval. Orice meserie, artă sau meşteşug avea proprii săi kahuna. Termenul a devenit însă cunoscut ca echivalent al samanului, vraciului, preotului. Legendele abundă în descrierea puterilor acestor kahuna, capabili să realizeze vindecări miraculoase, să influenţeze vremea, să meargă pe cărbuni încinşi, să-şi atragă prosperitatea etc. Huna vine din timpuri străvechi, şi este una dintre ştiinţele şi artele primordiale de vindecare şi de dezvoltare spirituală. Acest sistem poate avea o vechime de peste

18

http://www.aum.ro/articole/articole/terapia-iertarii.html


150

35.000 ani şi reprezintă o parte din învăţăturile originare ale popoarelor de pe Terra, care au avut centrul în Hawaii, o rămăşiţă dintr-un continent care acum, nu mai există (Mu, Lemuria). Morrnah Nalamaku Simeona este unul dintre ultimii kahuna veritabili din Hawaii, fiind numită oficial în 1983 de către autorităţi drept o comoară vie a Hawaii-ului (living treasure of Hawaii). El a înfiinţat Foundation of I, o organizaţie non-profit, menită să răspândească filozofia şi practicile psihologice ale vechilor kahuna, înainte ca acestea să se piardă. Metoda tradiţonală învăţată de dr. Len de la Morrnah Simeona şi aplicată cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii şi nu numai, poartă denumirea de ho'oponopono, care s-ar putea traduce prin a îndrepta lucrurile, a corecta o eroare. Metoda este foarte simpla, atât de simplă încât mintea noastră fiind obişnuită să complice lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat. Pe de alta parte, în ciuda simplităţii ei, metoda are la bază principiile huna, care nu sunt uşor de acceptat de noi. Lumea este o reflectare a gândurilor noastre. Asemeni lui Buddha, vechii kahuna considerau că noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se petrece în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre. În cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o reflectare a ceea ce se petrece în interiorul nostru. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutăm cauza în noi înşine, nu în factorii exteriori.19 Dacă o persoană ne agresează, este util să ne amintim că ceilalţi sunt o oglindă pentru noi şi că agresivitatea respectivei persoane nu este decât proiecţia în exterior a propriei noastre agresivităţi refulate. Dacă o persoană ne spune ca nu suntem suficient de buni, atunci vorbele acelei persoane reflectă ceea ce noi înşine gândim în sinea noastră despre noi. Dacă ne îmbolnăvim, este bine de ştiut că, pentru kahuna, trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată. În viziunea unui kahuna, mintea este asemenea unei grădini, iar gândurile asemenea unor seminţe. Ele încolţesc şi dau roade. Trebuie să avem grijă ce gânduri plantăm în mintea noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este că orice stres, dezechilibru sau boală pot fi corectate, lucrând asupra ta. Nu este nevoie să cauţi răspunsuri sau ajutor în afara ta. Şi nimeni nu îţi poate oferi informaţii mai relevante decât cele pe care le poţi obţine singur, căutând în tine însuţi, susţine Morrnah Simeona. Pentru kahuna, circumstanţele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de conştiinţă. Starea de sănătate sau de boală, prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau eşecul nostru ori al celor din jurul nostru reflectă nivelul de conştiinţă la care am ajuns. Dacă nivelul nostru de conştiinţă se modifică, circumstanţele exterioare se schimbă rapid, iar nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ, dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se petrece în viaţa noastră, pentru tot ce se petrece în jurul nostru. Vindecarea ori schimbarea începe cu asumarea responsabilităţii. Responsabilitatea înseamnă să accepţi faptul că tu însuţi şi nimeni altcineva eşti creatorul a tot ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le trăieşti, afirmă dr. Len, conştient că declaraţia sa poate fi şocantă sau chiar revoltătoare pentru majoritatea oamenilor. Accesul la miracol şi, implicit, la supraconştient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenţei, nu despre cultivarea infantilităţii. Problema adulţilor este că şi-au pierdut inocenţa, dar şi-au accentuat infantilitatea, prin evitarea sistematică a asumării responsabilităţii. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocenţa şi starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedaţi de câştigul personal, viaţa noastră se poate schimba radical. “Întreaga lume este creaţia ta şi acest lucru trebuie luat ad litteram,” afirmă dr. Len.

19

http://reikiroman.altervista.org/spiritualitate/terapiaiertarii


151

Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau responsabilitatea lui, doar pentru faptul că aceştia apăruseră în viaţa sa. Problemele lor erau creaţia sa şi, de aceea, tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a fost să lucreze asupra lui însuşi, să şteargă el însuşi gândurile care le-au generat. Exagerare dusă la extrem, am putea spune, chiar dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleaşi concluzii. Asta înseamnă că dacă prietenul ne înşeală, noi am facut ca acel lucru sa se petreacă, etc. Aceste lucruri par iraţionale. Totuşi, evenimentele din viaţa noastră actualizează amintiri, tipare de acţiune trecute şi reacţii ciudate. La urma urmei, toţi am experimentat reacţii care ne-au surprins şi pe noi, şi pe cei care ne cunoşteau foarte bine, reacţii în care parcă nu eram noi înşine, nu-i aţa? Dacă te confrunţi cu o problemă, o situaţie limită, un necaz, o suferinţă, întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui automat este: ce anume din ceea ce se petrece în mine a generat sau a atras această problemă? Apoi trebuie să ştergi gândurile care au produs respectiva problemă. Dar cum putem şti care gânduri au creat-o? Nu vă faceţi probleme, spune dr. Len. O parte din voi ştie. Trebuie doar să-i daţi permisiunea să o facă. "Când judec o persoană, acea persoană devine un "prizonier al gândurilor mele". Creăm lumea prin gândurile noastre, iar pentru kahuna aceasta nu este o metaforă. Este o realitate. În viziunea lor care este comună cu cea a tuturor religiilor, Dumnezeu a creat fiinţe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru, fiindcă între ceea ce există în realitate şi ceea ce vedem se interpune gândul. Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri. Lumea este ceea ce credem că este, afirmă Serge Kahili King, doctor în psihologie şi o autoritate internaţională în materie de hună.20 Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleaşi concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu reacţionează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepţie asupra evenimentelor. Mai mult, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepţiilor altor oameni. Altfel spus, dacă spunem în mod repetat unui copil că este rau, el va ajunge să se comporte ca atare. Dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanţele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine. În limbajul unui kahuna, acest fenomen se exprimă în felul următor: dacă eu gândesc întrun anumit fel despre o persoană, acea persoană devine un prizonier al gândurilor mele. Aceasta înseamnă că el tinde să se conformeze percepţiei mele şi, mai devreme sau mai târziu, se va comporta în aşa fel încât să-mi confirme percepţia despre el. Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecinţă a ceea ce gândesc despre ea şi trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corecta vizavi de o altă persoană. Dacă este ceva de corectat, spun kahuna, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. Dr. Len şi-a vindecat pacienţii, lucrând doar asupra lui însuşi. El spune că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult. Mai exact, sunt prinşi în rutina unor programe care ruleaza inconştient. Contrar a ceea ce gândim noi, el susţine cu tărie că intelectul nu poate rezolva problemele. Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că "o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o". De aceea, nu trebuie decât să conştientizezi problema pe care o resimţi la nivel fizic, emoţional, mental etc., apoi să începi să îţi purifici gândirea care a atras-o, printr-un proces de căinţă şi iertare. Te rog, iartă-mă că te-am facut prizonierul gândurilor mele şi fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ţi-am influenţat în mod distructiv comportamentul . Aşa este în crestinism: ruga trebuie precedată de căinţă şi de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face conştientul: să se căiască şi să ceară iertare. Restul este treaba supraconştientului, el este armonizatorul, vindecatorul. Suntem prizonierii propriei minţi şi nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte temnicerul însuşi. Acest proces poate fi folosit în cele mai diverse situaţii: când suntem bolnavi, când cineva apropiat este bolnav, când ne confruntăm cu probleme profesionale, financiare, sentimentale etc. 20

http://psihologic.blogspot.com/2008/06/lumea-oglinda-gandurilor-noastre.html


152

Dacă problema ţine de sănătate, atunci trebuie să ne cerem iertare trupului, pentru că i-am facut rău prin gândurile noastre negative. Trebuie să facem acest lucru cu convingere şi sinceritate. Accesul la miracol, şi implicit, la supraconştient nu este posibil, decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocenţa “starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedaţi de câştigul personal”, viaţa noastră se poate schimba radical: renunţăm la a ne complica viaţa inutil şi ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai suplu şi mai eficient schimbărilor; iar calitatea relaţiilor noastre se îmbunătăţeşte semnificativ. Un medic din Statele Unite ale Americii, dr. Ira Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi în faza terminală şi a descris experienţele şi concluziile sale în două cărţi devenite best-seller-uri. Una dintre ele se numeşte The Four Things that Matter Most. (Cele patru lucruri, care conteaza cel mai mult) şi se referă la cele mai frecvente declaraţii pe care bolnavii le fac celor apropiaţi pe patul de moarte. Acestea sunt: IARTĂ-MĂ - TE IERT - MULŢUMESC - TE IUBESC. Dr. Ira Bylock consideră că nu trebuie să ajungem pe patul de moarte, pentru a folosi aceste declaraţii care, în opinia sa, au un potenţial imens în a ne vindeca relaţiile şi în a ne transforma profund viaţa. Legătura dintre minte şi trup În secolul XVIII, cercetătorul John Hunter (1728-1793) a observat şi a experimentat apoi direct efectele pe care le poate genera mintea asupra trupului, în anumite condiţii. El chiar "a profeţit" că dacă mintea unui om este agitată şi nestăpânită, viaţa lui putea fi în mâinile oricărui răuvoitor care îl poate enerva sau îl poate supăra. Hunter a făcut această afirmaţie, deoarece a observat că atacurile sale de angină pectorală apăreau aproape de fiecare dată când mintea sa era agitată. În 1884 William James, un psiholog de la Harvard, a sugerat ca anumiţi stimuli din mediu produc răspunsuri organice şi că aceste răspunsuri viscerale, de la organele interne, de la inimă, stomac, plămâni sau intestine, determină mintea să reacţioneze prin emoţii specifice. James a rezumat teoria sa în afirmaţia celebră şi surprinzătoare totodată: "Ne este frică pentru că fugim, nu fugim pentru că ne este frică". În aceeaşi perioadă un om de ştiinţă danez, Carl Lange, a avansat o idee similară cu privire la apariţia emoţiilor. Cele două teorii au fost unificate şi cunoscute ca teoria James-Lange. Această teorie a fost un reper în înţelegerea naturii şi influenţei emoţiilor. Aproape imediat această teorie a devenit ştiinţa unui criticism vehement. Cel mai critic a fost Walter Cannon, care susţinea că emoţia este o stare de excitaţie crescută a organismului, şi că aceasta este o parte a unui sistem de activare. El consideră că activarea se extindea de la starea de somn la starea de panică. Împreună cu P. Bard, Cannon a formulat o teorie a activării care susţine că emoţiile sunt o parte a unui sistem specific de alarmă pentru activarea corpului. Teoria Cannon-Bard era opusă teoriei James-Lange. Conform teoriei Cannon-Bard, locul emoţiilor era creierul, respectiv talamusul. La talamus ajunge stimularea externă, iar acesta trimite impulsuri specifice, atât către cortexul cerebral, cât şi către viscere, pregătind astfel corpul pentru acţiune. Cei doi considerau că emoţia era rezultatul unei stări de excitaţie cerebrală. În general, oamenii care se confruntă cu o boală, dar au încredere în propriile rezerve şi au o mentalitate încrezătoare în vindecare va determina organismul să se mobilizeze în vederea însănătoşirii rapide. Dorinţa de vindecare duce la însănătoşire prin determinarea subconştientului să se mobilizeze în acest sens, ceea ce în final determină creierul să acţioneze după informaţiile stocate în celule de acizii nucleici ADN şi ARN, pentru orice afecţiune. Subconştientul ne poate îndeplini orice dorinţă, în funcţie de forţa credinţei noastre! În planul subconştient al mentalului nu există limitări impuse de timp şi spaţiu. Putem trimite gânduri de sănătate unei alte persone, indiferent de distanta la care se află de noi, iar gândurile noastre, ajungând la bolnav, îl vor ajuta în procesul de vindecare. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

153

Oare gândul nostru e mai puternic decât medicina cu toate tehnicile şi leacurile ei? Oare mintea noastră poate declanşa schimbări radicale în trupul nostru? “Fără îndoială”, raspunde Darian Leader, un celebru cercetător britanic, care, în cartea sa “Why Do People Get Ill” (scrisă împreună cu academicianul David Coperfield) demonstrează legătura uluitoare dintre minte şi trup. “Nu există nicio boală fără o rădăcină psihologică. Nu există boli, ci bolnavi. Iată, un om se poate vindeca de o răceală banală în 5 zile, în vreme ce altul se poate chinui câteva luni bune. De unde vine diferenţa? Din mintea pacientului, fără îndoială.” Psihanalist de profesie, Leaders şi-a început cercetările cu interpretarea simptomelor anumitor boli în funcţie de gândurile şi declaraţiile pacienţilor. Pe măsură ce a avansat în studiu, a capatat convingerea că, deşi bolile se manifestă printr-o stare de rău fizic, în fond scot la iveală dorinţe, frustrări, emoţii de care nici măcar pacientul respectiv nu era conştient. În susţinerea acestei teorii el aminteşte o mulţime de boli declanşate pe fond psihic (de la diabet şi ulcer, până la afecţiuni dermatologice). Conţinuturile psihice respinse în inconştient încep să afecteze corpul, exprimându-se prin el. Nevoile care sunt sistematic nesatisfacute şi dorinţele nerealizate sau interzise sunt surse de tensiune pentru organism. Datorită resentimentelor intense şi urii neexprimate o persoana se poate îmbolnăvi de cancer. Frustrările, anxietăţile şi durerea nu pot fi reprimate la nesfârşit în subconştient. Ideologiile, morala, educaţia, nu pot schimba fundamental interiorul unui om. Îl oprimă, îl izolează, îl sperie, îl adorm, dar nu-l schimbă. Transformarea trece obligatoriu prin actul conştientizării. Fără conştientizare, lăcomia, furia, invidia, ura, nu dispar, ci prind rădăcini mai adânci. Constrângerile, pedepsele, ameninţările fac aceste şabloane de reacţie, moştenirea trecutului nostru, să se retragă în abisurile inconştientului, în aşteptarea unor momente favorabile. Iar viaţa este atât de schimbătoare încât astfel de momente apar întotdeauna. “Boala are şi ea beneficiile sale”, spune Freud. “Uneori absenţa simptomatologiei nu înseamnă în mod obligatoriu sănătate, ci depresie, autism, moarte fizică.” Cu alte cuvinte, dacă mintea este cea care ne face vulnerabili în faţa bolilor, tot ea este responsabilă de felul în care luptăm cu boala şi reuşim să ne vindecăm. S-a observat în nenumărate studii că bolnavii de cancer care primesc susţinerea şi afecţiunea familiei au o speranţa de viaţă crescută, iar şansele de vindecare (acolo unde se poate vorbi de aşa ceva) cresc considerabil. De asemenea, un studiu de dată recentă a demonstrat că numai câteva cuvinte de încurajare spuse de medicul anestezist înainte de operaţie au un efect postoperator pozitiv uluitor (şi măsurabil) asupra pacientului, în ceea ce priveşte suportarea durerii şi perioada de timp petrecută în spital pentru recuperare. Iată de ce Leader crede că un medic bun trebuie să fie un impecabil om de ştiintă şi un umanist desăvârşit. 7.8 Cum să avem moralul ridicat Descurajarea şi gândirea negativă referitoare la suferinţă trebuie eliminate indiferent de circumstanţe oricât de greu ne-ar fi să gândim pozitiv la momentul respectiv. Acestea trebuie înlocuite cu o gândire pozitivă şi cu bună dispoziţie. Putem obţine aceste lucruri printr-o muncă utilă, interesantă şi o petrecere placută a timpului liber. De multe ori toate informaţiile pe care le citim despre boli şi, în acest caz, despre cancer ne fac să gândim pesimist. Ar trebui să căutăm şi să ne concentrăm asupra infromaţiilor care ne-ar ajuta să depăşim faza de depresie şi de blocaj în faţa bolii. Statisticile se pare că sunt cele mai periculoase. De aceea, trebuie să reţineţi un lucru extrem de important susţinut şi de marele biolog Stephen Jay Gould, şi anume că “statistica este informaţie, nu condamnare.” Ce vrea să ne spună marele om de ştiinţă este că ar trebui să ne folosim de informaţii pentru a combate boala, nu pentru a ne preda ei. Ar trebui să priviţi la acele exemple de persoane care, chiar şi după o intervenţie chirurgicală, au primit doar câteva luni de viaţă şi care au supravieţuit totuşi ani la rând, chiar şi zeci de ani la rând şi să adoptaţi acel mod de a gândi pozitiv care să vă ajute să creşteţi aceste statistici. Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

154

Un moral ridicat este o condiţie esenţială pentru o stare bună de sănătate De multe ori suntem tentaţi să gândim că nu vom reuşi în ceea ce ne-am propus, că este prea greu şi că nici nu are rost să încercăm pentru că ar fi în zadar. Obişnuindu-ne cu o astfel de gândire, ne este greu să gândim altfel. Este necesar să ne autogestionăm mereu, că suntem sănătoşi şi că nimic nu este greu. Este preferabil să includem exerciţiile fizice regulate în programul nostru zilnic şi să fim pozitivi şi entuziaşti în tot ceea ce facem.

Terapia prin râs “Râsul este cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Niciodată firea omului nu se dezvăluie pe deplin ca atunci când râde. Uneori e foarte greu să dibuieşti caracterul unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată râzând sincer şi brusc, şi atunci caracterul lui apare ca lumina zilei”, spunea unul dintre cei mai fini psihologi ai firii umane Feodor Mihailovici Dostoievski. Psihoterapia prin râs este indicată oriunde şi oricând este posibil. Printre efectele râsului pot fi enumerate: -apropie oamenii, destinde spiritul, stimulează creativitatea şi elimină stările de stress create; - atenuează durerea şi are un efect benefic pentru psihic; - creşte libidoul şi are efect asupra sistemului imunitar. David Servan-Schreiber, autorul bestsellerului „Anticancer", vândut într-un milion de exemplare şi tradus în 40 de limbi, inclusiv în română, care a avut un cancer la creier, povesteşte cum a supravieţuit şi scrie că aproximativ 40% din cancere sunt evitabile dacă ne schimbăm modul de viaţă şi dacă înlăturăm stresul. „Nu există medicament mai puternic decât prietenia şi dragostea". Terapia prin rugăciune “Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei.” 21 Rugăciunea este calea deschisă spre Dumnezeu. Prin rugăciune, omul se poate cunoaşte mai bine şi poate vedea clar cauzele îmbolnăvirii. Aceasta îi dă omului un sentiment de protecţie şi de curaj în faţa bolii, scăpând de suferinţa cauzată de sesizarea fără înţelepciune a răului în lume. 7.9 Legea oglindirii: ”exteriorul reflectă interiorul”22 “Lumea în care trăim este un fel de oglindă gigantică, oglindă care reflectă mereu aspecte sau părţi din noi înşine. … Şi mai înseamnă că toţi oamenii pe care îi atragem în vieţile noastre sau de care suntem atraşi, oglindesc aspecte necunoscute, negate sau neasumate de noi înşine… Este perfect adevărat că pentru a înţelege şi accepta asta e nevoie de o intensificare a nivelului de conştiinţă la care funcţionezi, de o minte capabilă de conexiuni şi de ceva curaj. Legea oglindirii este, tehnic vorbind, o lege a rezonanţei, deoarece creează situaţii şi pune în legătură persoane între care există afinităţi. Altfel spus, persoanele care vibrează pe aceeaşi lungime de undă, indiferent dacă sunt conştiente sau nu, se atrag una pe cealaltă. Uneori atracţia inconştientă este repolarizată în conştient ca respingere, dar asta nu trebuie să ne inducă în eroare. Respingerea nu există fără atracţie! Poţi fi atras de o persoană foarte creativă deoarece ea dinamizează în tine propria ta creativitate, dar la fel de bine poţi fi atras inconştient de o persoană ce-şi manifestă tendinţele depresive, respingând-o la nivel conştient, adică încercând zadarnic să te 21 22

Rugaciunea dr. Alexis Carrel scrib, pag.2 http://cameliachicomban.blogspot.com/2011/07/legea-oglindirii


155

descotoroseşti de ea. Dacă vei reuşi să o îndepărtezi cu forţa, în scurt timp în viaţa ta va apărea o altă persoană, cu aceeaşi caracteristică. "Parcă e un făcut", vei spune şi să ştii că nu greşeşti. Inconştientul tău, în colaborare cu inconştientul celeilalte persoane, "aranjează" această întâlnire. Funcţionarea acestei legi exclude întâmplarea! În câteva tradiţii spirituale care au intuit-o se repetă aproape obsesiv că nimic nu este întâmplator. Accidentele, coincidenţele, evenimentele neaşteptate apar astfel numai datorită ignoranţei noastre. Mai exact, datorită incapacităţii notorii a minţilor noastre de a subîntinde ansamblul tuturor factorilor, fizici şi nonfizici, care concură la naşterea unui eveniment, la producerea unui fenomen sau a unei întâlniri. Lumea pare a fi dominată de hazard când, în realitate, este expresia unei armonii incredibile a tot ceea ce se mişcă, fie particule sau unde de energie. Universul ne dirijează întotdeauna spre acele medii şi persoane sau creează exact acele circumstanţe în care putem experimenta ceea ce încă nu acceptăm în noi înşine, dar a sosit timpul să o facem. Este ca şi cum inteligenţa cosmică ar fi tot timpul cu ochii pe noi, punându-ne constant în faţa sarcinilor noastre de dezvoltare. Dacă eşti cineva care nu acceptă eroarea sau imperfecţiunea, vei atrage spre tine persoane sau întâmplări care te vor scoate din minţi, deoarece numitorul lor comun va fi greşeala, uneori chiar greşeala flagrantă. Este felul în care Universul te obligă să trăieşti experienţa acestui aspect neasumat din tine însuţi, anume propria ta tendinţă de a confunda ceva, de a te încurca, a fi inexact sau a o da în bară. Tendinţa pe care o blochezi inconştient se activează puternic în afara ta, facându-te conştient de ea, doar că ia cei din jur. Dacă încerci din răsputeri să fii o persoană educată şi politicoasă, care nu înjură niciodată, te vei pomeni lucrând într-un mediu populat de persoane care înjură. Se pare că singura dorinţa a Universului este ca noi să fim întregi, iar asta îl face neobosit în a ne trimite persoane care să manifeste puternic aspectele pe care noi le negăm sau refuzăm să le recunoaştem. Se pare că scopul ultim al spiritului nostru este să devină întreg, motiv pentru care atrage în vieţile noastre tot ce e necesar pentru a trezi sau activa acele par si adormite sau sechestrate prin adâncimile inconştientului. Ceea ce faci în exterior este precedat de ceea ce faci în interior. Acţiunile externe sunt un fel de fotografie/reflecţie a acţiunilor interne. Nu poti fotografia/reflecta ceea ce nu există. Este exclus să fii blând în exterior, dacă esti crud în interior. Blândetea ta va fi doar o mască, o poveste de adormit copiii. Nu îi poţi respecta pe cei din jur dacă pe tine te dispreţuieşti. Respectul tău va fi o simulare. Nu vei iubi pe nimeni dacă nu ştii să te iubeşti pe tine însuţi. Iubirea ta va fi ipocrită. Un om care îşi iubeşte Sinele este imposibil să nu iubească şi Sinele semenilor săi. Poate că acţiunile lui nu sunt spectaculoase sau sunt greu de înţeles, dar natura lor nu poate fi decât binefăcătoare. Scindările şi conflictele interne se reflectă în relaţii dificile, încărcate de trăiri ambivalente. Separarea de aspectele din tine însuţi se reproduce în separarea de aceleaşi aspecte din ceilalţi. Felul cum te raportezi la ceilalţi oglindeşte felul cum te raportezi la aspectele corespondente din tine însuţi. Aceste raporturi pot fi percepute şi interpretate greşit, prin filtrul aşteptărilor şi nevoilor personale. Tot ce se întâmplă e ţesut în laboratoarele inconştientului şi are un sens pe care îl numesc spiritual: să ne cunoaştem, să ne asumăm pe deplin şi să ne manifestăm potenţialul creator. Nu cred că există vreun suflet care să nu tânjească după această împlinire, singura diferenţă fiind aceea că, în cazul unora, acest dor este încă plăpând sau imperceptibil. Exteriorul reflectă interiorul. Exteriorul reflectă şi ceea ce îţi faci ţie însuţi, reflectă atitudinile şi paternurile de interacţiune dintre diferite părţi ale fiinţei tale. Astfel, vulnerabilitatea pe care nu ţi-o accepţi, nu o vei accepta nici în exterior. Blândeţea pe care ţi-o reprimi, o vei respinge şi în afara ta. Nevoile pe care le condamni la tine, le vei condamna şi la alţii.


156

La celălalt pol, dragostea plină de grija pe care o oferi părţilor mai copilăreşti şi fragile din tine însuţi, o vei manifesta şi în afara ta. Respectul pe care ţi-l porţi se va regăsi în respectul pentru cei din jur. Capacitatea de a te ierta va fi reflectată de puterea de a-i ierta pe cei care greşesc. Ceea ce faci în exterior este PRECEDAT de ceea ce faci în interior. Pentru cei conştienţi orientaşi spre evoluţie, legea oglindirii este un prieten nepreţuit. De fiecare dată când în viaşa ta apare o persoană sau o situaţie nouă, fără să fie vorba de ceva pasager sau nesemnificativ, ai ocazia să meditezi pentru a afla ce atitudine este oglindită. Pur şi simplu nu ai timp să te plictiseşti, în cazul în care ai învăţat să-ţi ţii conştiinţa trează. Tendinţa pe care o blochezi inconştient se activează puternic în afara ta, făcându-te conştient de ea doar la cei din jur… Dacă nu eşti conştient de propria tendinţă de a-i judeca pe alţii, vei constata stupefiat că asta pare a fi singura ocupaţie a celor din jurul tău. Îi vei admonesta, probabil, numai pentru a te descoperi citind articole sau urmărind emisiuni TV a căror preocupare centrală este să analizeze şi să judece viaţa contemporanilor tăi. Nu se pune problema să scapi de ea, întrucât aceasta performanţă este imposibilă. Se pune problema să ţii cont de ea şi să o foloseşti în avantajul tău, şi din clipa în care începi să-ţi asumi aspectele neconştientizate, se întâmplă ceva miraculos: Universul nu mai trimite acel aspect către tine. În conformitate cu Legea oglindirii, transformările din interiorul tău sunt reflectate de schimbările din afara ta (nu întotdeauna imediat, deoarece principiul inerţiei funcţionează şi el!), iar persoanele care reflectau acele caracteristici ale tale, fie că dispar pe neaşteptate din viaţa ta, fie nu le mai manifestă în relaţiile cu tine. Orice schimbare pe care o faci în interiorul tău schimbă ceva în afara ta, creând astfel condiţii pentru a debloca sau îmbogăţi o relaţie. Este imposibil ca tu să te transformi, iar relaţia cu celălalt să rămână identică. Dacă el sau ea nu sunt capabili să perceapă această schimbare, viaţa îl/o va îndepărta pur şi simplu din calea ta … Sau invers, tu vei ieşi gradat din viaţa lor, fără nici un sentiment de vinovăţie şi fără resentimente… Legea oglindirii este, tehnic vorbind, o lege a rezonanţei, deoarece crează situaţii şi pune în legătură persoane între care există afinităţi… Altfel spus, persoanele care vibrează pe aceeaşi lungime de undă, indiferent dacă sunt conştiente sau nu, se atrag una pe cealaltă. Uneori, atracţia subconştientă este repolarizată în conştient ca respingere, dar asta nu trebuie să ne inducă în eroare… Respingerea nu există fără atracţie!!!” În cartea “Frecventa geniu” scrisă de John J. Falone, ne arată că fiinţa noastră este un biocomputer, transmiţător-receptor, ce funcţionează ca un panou de circuite, conţinând modelul sacru al lui Dumnezeu, al Creatorului Unic, iar înţelegerea funcţiilor sale este cheia pentru eliberarea Frecvenţei Geniu. Cartea explică, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi spiritual, funcţionarea şi semnificaţia centrilor importanţi din organismul nostru – glandele şi chakrele care le corespund – şi ne ajută să înţelegem cum funcţionăm, atât ca mecanism biologic, cât şi ca fiinţe unice, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Fiecare dintre sistemele voastre de conştiinţă ce acţionează ca receptor/emiţător (corp, minte, suflet) este precum pântecele unei mame, adică fixează o formă-gând în solul fertil al Procesului Divin şi o incubează, adăugându-i alte forme-gând şi forţa, transferând-o unei alte persoane/incubator – care, la rândul său face la fel, până forma-gând ajunge să se manifeste undeva în lumea fizică. Astfel, este atrasă electromagnetic de alte entităţi de frecvenţă asemănătoare, ce se identifică cu această formă-gând prin intermediul eu-ului fals, filtrând puterea lor să ţâşnească în acţiune. Aceasta este o explicaţie pentru indivizii care, fără o predilecţie anterioară, fac dintr-o dată un gest de dragoste sau violenţă, pe care nu l-ar face în mod obişnuit. Pentru a rămâne sănătoşi, trebuie să fim atenţi mereu la ceea ce mâncăm, la relaţiile pe care le avem cu persoanele cu care socializăm, şi la gândurile noastre. Ştim că una din legile Universului este legea cauzei şi a efectului. Dacă noi ne alimentăm cu gânduri negative, ne hrănim nesănătos, trăim într-un spaţiu energetic poluat cu energii negative, să nu ne mire că ne îmbolnăvim. Este o vorba... ”ce semeni, aduni.” Adevărul despre Cancer – Ia-ţi Viaţa Înapoi

157

TERMINOLOGIE Benign - termen utilizat pentru a descrie o tumoare ce nu e canceroasă Carcinomul – este cancerul provenit din celulele de origine epitelială, adică cele care căptuşesc suprafeţe interne ale organismului. Cele mai frecvente apariţii: colon, plămâni, sâni. Sarcomul – este cancerul care cuprinde celulele stratului din mijloc, care au rolul de susţinere în organism: oasele, ţesutul adipos (gras), ţesutul conjuctiv, muscular etc. Limfomul - este vorba de cancerul care atinge ţesutul limfatic al sistemului imunitar. Este unul din cele mai grave forme, mai greu de tratat şi cu extindere rapidă. Leucemia – este cancerul măduvei osoase, al sângelui etc. La aceste denumiri se pot adăuga o serie de prefixe care definesc localizarea bolii. Adeno- glande (adenocarcinom) = carcinomul care cuprinde glandele Condro – cartilaj Eritro – globule roşii Hemangio – vas sanguin Hepato – ficat Lipo – ţesut adipos Limfo – limfocit (globule albe) Malign - termen utilizat pentru a descrie o tumoare canceroasă Melano – celula pigmentară Metastaza - extinderea celulelor canceroase de la locul tumorii iniţiale în alte părţi ale organismului Mielo – măduva osoasă Nefro – rinichi Osteo – ţesut osos Tumoră - dezvoltare anormală a celulelor sau ţesuturilor. Tumorile pot fi benigne - necanceroase sau maligne – canceroase Tratament paliativ - tratament folosit pentru a ameliora, nu neapărat de a vindeca, simptomele cauzate de cancer; ajută pacienţii să trăiască mai confortabil


158

ÎNCHEIERE Tristeţea profundă, secretele care apasă conştiinţa, stresul, situaţiile în care persoana afectată nu se mai bucură şi nu mai găseşte plăcere în viaţă, închiderea emoţională, durerea în suflet, depresia, pot fi generatoare de cancer, dacă sunt foarte puternice şi se menţin pe o perioadă mai îndelungată. Nu stresul în sine ne ucide, ci felul în care răspundem stresului şi sentimentelor de neputinţă, de dezechilibru interior şi de abandon care ne invadează. În ultimă instanţă, acest mecanism este unul emoţional, generat de sentimentul lipsei de iubire. A iubi şi a fi iubit este un reper absolut, un sprijin care împiedică dezechilibrul psihologic. Nu există “reţete-miracol” şi de asemenea nu există medicamente “minune”. Viaţa este în asa fel creată încât nimeni nu este scutit de conflicte, de tensiune sau de complexe. Trebuie să acţionaţi pe toate planurile, în ceea ce priveşte alimentaţia, mişcarea, psihicul şi mediul în care trăieşti. Medicina convenţională are rolul ei. Nu trebuie să renunţaţi la ea, dar nici nu trebuie să vă bazaţi exclusiv pe ea, aşteptând vindecarea. Se poate, prin mijloace foarte simple, care ţin în primul rând de voinţa voastră şi de încrederea în puterile propriului vostru corp de a se vindeca. Este necesar să ajutăm corpul să se menţină sănătos. Corpul are nevoie de mângâiere şi de mişcare. Faceţi masaj, faceţi sport. De asemenea, aveţi grijă de sufletul Dvs.! Foarte puţini oameni pun accent pe suflet. Este foarte important să avem grija de sufletul nostru, pentru că nu poate exista echilibru fizic fără cel sufletesc. Trebuie să ne iubim corpul şi să-i acordăm atenţia cuvenită. În felul acesta, corpul nostru va fi mai pregătit şi mai puternic să lupte cu orice boală. Nu e nevoie să faceţi complicaţii grave în organism pentru a avea grijă de voi înşivă. Este necesar să trăiţi mereu în Armonie cu voi înşivă şi cu cei din jur!


159

BIBLIOGRAFIE 1. Dr. T.Colin Campbell, Thomas M.Campbell II, Studiul China, Casa de Editură Advent, Rm. Vâlcea 2007. 2. Max Gerson , "O metodă naturală eficientă pentru tratarea cancerului şi a altor boli grave", Editura "For You", 2005 3. dr. David Servan – Schreiber, traducere de Mihai Piruşcă “Anticancer Învinge prin mijloace naturale”, Editura Elena Francisc, Bucureşti 2008 4. Hans Eysenck Michael Eysenck , “Descifrarea Comportamentului Uman”, Editura Teora, 1998. 5. Richard Beliveau si Denis Gingras “Alimente care combat cancerul, Prevenirea cancerului prin dietă”, Editura Vidia, Bucureşti, 2011 6. Baban, A. „Stres şi personalitate”, Cluj Napoca: Editura Presa Universitara Clujeana, 1998 7. Marie Amelie Picard, „Alimentaţia preventivă împotriva cancerului”, Editura Polirom 2008 8. Patrick Holford, „Spune nu cancerului”, Editura Proeditorial 2003 9. Rudolf Breuss” Cancer Leucemie”, Editura AnandaKali 2006, traducere: Delia Beatrice Chis 10. Gabriel Lungu , „ Tratamentul secret al cancerului”, Editura Rovimed Publishers, 2010 11. Joseph Murphy „ Puterea extraordinară a subconştientului tău”, Editura Deceneu , Bucureşti 2010 12. Jame Abraham, James L. Gulley şi Carmen J. Allegra, “ The Beteshda Handbook of Clinical Oncology”, Editura Lippincott Williams & Wilkins, 2010 13. Vincent DeVita Jr., “Cancer, Principles and Practice of Oncology”, Editura Lippincott Williams & Wilkins, 2010 14. Richard Pazdur, “Cancer Managment: A Multidisciplinary Approach”, Editura The Oncology Group, 2009 Situri http://www.scribd.com/doc/45999881/Cauzele-Cancerului-Paradigma-Medicala-a-Dr-Hamer http://www.vindecator.com/noua-medicina-legatura-creier-boala/ http://www.scribd.com/doc/3673748/Tratamentul-total-al-cancerului http://www.formula-as.ro/2007/786/sanatate-35/tehnici-de-vizualizare-8307 http://www.scribd.com/doc/2537465/Max-Gerson-O-TERAPIE-NATURALA-EFICIENTA-pentrutratarea-CANCERULUI-si-a-altor-BOLI-GRAVE http://www.esanatos.com/boli/boli-si-tratamente/cancerul/rspndirea-i-frecvena-cancerulu42359.php http://www.scribd.com/doc/58314997/M-Gerson-O-TERAPIE-Pentru-Tratarea-cancerului http://www.viatatasanatoasa.com/minte-caracter-personalitate.html http://www.scribd.com/doc/25220585/Constantin-Gheorghi%C5%A3%C4%83-Terapiaspiritual%C4%83 http://www.scribd.com/doc/40597214/Iubire-Medicina-Si-Miracole http://www.cafea.home.ro/istorie.html http://www.scribd.com/doc/62232409/o-Terapie-Naturala-Eficienta-Ptr-Tratarea-Cancerului-Si-aAltor-Boli-Grave-Max-Gerson


160

Adevarul Despre Cancer - Ia-Ti Viata Inapoi.pdf

Recommend Documents