ACASĂ de Marilynne Robinson Traducere de Pitbull (Mihnea Columbeanu)
- Acasă, şi n-ai să mai pleci, Glory! anunţă tatăl ei, făcând să i se strângă inima. Încercă să afişeze în ochi o lucire de bucurie la acest gând, dar ochii-i erau umezi de compătimire. De data asta nu mai pleci - măcar pentru o perioadă! preciză el şi-i luă geanta din mână, după ce-şi mută bastonul în mâna mai slabă. "Dumnezeule," îşi spuse ea, "Dumnezeule din ceruri..." Aşa începeau şi se sfârşeau, în ultima vreme, toate rugăciunile ei, care de fapt nu erau decât strigăte de uimire. Cum putea fi tatăl său atât de firav? Şi cum putea fi atât de nepăsător în hotărârea lui de a-şi onora noţiunile de comportament galant, agăţându-şi bastonul pe balustrada scării pentru a putea, Doamne sfinte, să-i ducă geanta până în cameră? Dar o făcu, după care se opri lângă uşă, adunându-se. - Asta-i cea mai frumoasă cameră. După cum zice doamna Blank. Arătă spre ferestre. - Ventilaţie încrucişată, nu ştiu... Mie, toate mi se par frumoase, râse el. Mă rog, e o casă bună. Pentru bătrân, casa întruchipa binecuvântările generale ale vieţii, care erau manifeste, realmente indisputabile. Şi pe care niciodată nu uita să le recunoască. mai ales în comparaţie cu câte o anumită tristeţe. Şi mai frecvent, după moartea mamei lor, vorbea despre ea ca şi cum ar fi fost o bătrână soţie, înfrumuseţată de toate mângâierile pe care le oferise, de toate bunătăţile pe care le dăruise de-a lungul atâtor ani. Era o frumuseţe vizibilă nu pentru oricare ochi: mult prea înaltă pentru acel cartier, cu faţada plată, acoperişul orizontal şi sprâncene în unghi deasupra ferestrelor. "Italianat", spunea tatăl ei, dar aceasta era o deducţie, sau o explicaţie pur raţională. În orice caz, reuşea să arate atât austeră, cât şi pretenţioasă, în pofida verandei pe care tatăl ei o construise în faţă, ca să răspundă gustului local de reunire în serile calde de vară, şi pe care o năpădise o perdea imensă de zorele. Era o casă bună, spunea tatăl ei, cusesul că avea o inimă nobilă, oricât de ciudată i-ar fi fost înfăţişarea. Iar acum, grădinile şi tufişurile-i erau răvăşite, după cum trebuia să fi ştiut deja, deşi rareori se aventura dincolo de verandă. Nu că ar fi arătat deosebit de prezentabil, nici chiar când casa fusese în plină
formă. Se îngrijiseră de asta jocurile de-a v-aţi ascunselea, de croquet, badminton şi baseball. "Ce v-aţi mai distrat!" spunea tatăl ei, ca şi cum uşoara degradare de acum ar fi fost totuna cu confettile şi abalajele de dulciuri rămase după trecerea vreunei parăzi rloioase. Şi mai era şi stejarul din faţa casei, mult mai bătrân decât cartierul sau chiar oraşul, care fărâmiţa asfatul de deasupra rădăcinilor şi-şi întindea ramurile imponderabile peste drum şi peste curte - crengi de o grosime mai mare decât a trunchiului oricărui copac obişnuit. Tulpina i se răsucea într-un fel care-l făcea să arate ca un derviş uriaş în ochii tuturor. Tatăl lor spunea că, dacă ar fi putut şi ei să vadă aşa cum vedea Dumnezeu, la scara timpului geologic, l-ar fi observat sărind din pământ până-n soare şi desfăcându-şi braţele ca să se desfete cu bucuria de a fi stejar în Iowa. Cândva, de ramurile acelea fuseseră suspendate patru leagăne, anunţând lumii rodnicia gospodăriei lor. Stejarul încă mai înflorea, şi mai erau, desigur, merii, cireşii şi caişii, arbuştii de liliac, viţele zorelelor şi crinii. Câţiva dintre irişii mamei ei încă mai reuşeau să înflorească. La Paşti, ea şi surorile sale mai puteau să adune braţe întregi de flori, iar în ochii tatălui lor luceau lacrimi, când spunea: "O, da, da..." ca şi cum i-ar fi adus cine ştie ce memento preţios când de fapt acele flori nu erau decât o amintire plăcută a florilor de altădată. De ce să i se pară casa aceea solidă şi cinstită atât de abandonată? Atât de tristă? Ochiul privitorului, îşi spunea. Şi totuşi, şapte dintre copiii tatălui ei veneau acasă cât puteau de des, şi telefonau, şi trimiteau răvaşe şi daruri, şi cutii de grapefruit. Propriii lor copii, de pe vremea când erau în stare să ia în mână un creion şi să mâzgălească ceva, cât de cât, erau învăţaţi să-şi aducă aminte de Bunicu, apoi de Străbunicu. Enoriaşii, cu copiii şi nepoţii, îl priveau pe tatăl lor cu o credinţă care i-ar fi secătuit puterile, dacă noul pastor n-ar fi bătut apropouri le această problemă. Şi mai era şi Ames, alter ego-ul tatălui ei, căruia el i se confestase pentru atâta vreme şi atât de total încât le era ca un al doilea tată tuturor, şi nu în ultimul rând pentru că ştia despre ei mai multe decât să-i facă să se simtă bine. Uneori, îl puneau pe tatăl ei să promită că n-avea să spună la nimeni - iar el ştia că se refereau la Reverendul Ames, întrucât era mult prea discret ca să repete orice confidenţă, altfel decât în confesionalul bucătăriei austere, de burlac, a lui Ames, unde, bănuiau ei, asemenea considerente erau uitate. Şi ce n-ar fi trebuit să spună tatăl lor? Cum îl pârau pe Jack, informându-l despre ce spusese Jack, ce făcuse sau ce părea să aibă de gând să facă...? "Trebuie să ştiu", spunea tatăl lor. "Pentru binele lui." Aşa că-l turnau pe bietul lor frate ticăloşit, care ştia acest lucru şi era pe cât de iritat, pe atât de amuzat într-un stil tenebros, şi care-i informa sau îi dezinforma şi le inspira suspiciuni urgente pe care se simţeau datori să le transmită mai departe, indiferent ce temeri aveau, numai pentru a-l scuti pe tatăl lor de a avea din nou de-a face cu şeriful. Nu erau genul de copii care să umble cu vorbe. Ba chiar, respectau între ei un cod strict împotriva palavrelor, iar în legătură cu Jack făceau o excepţie numai fiindcă se temeau să procedeze altfel. "Au să-l închidă?" se întrebau unii pe alţii, nefericiţi, când fiul primarului îşi găsise puşca de vânătoare ascunsă în hambarul lor. Dac-ar fi ştiut, numai, ar fi înapoiat-o, cruţându-
şi tatăl de acea surpriză şi umilinţă. Cel puţin, cu un mic avertisment, ar fi putut să se pregătească, să fie mai calm, să se convingă să simtă ceva mai puţin povocator decât cea îngrijorare pură. Dar nu - nu fusese închis. Jack, stând lângă tatăl lui, îşi prezentase din nou scuzele şi acceptase să măture treptele primăriei în fiecare dimineaţă, timp de o săptămână. Şi, într-adevăr, în fiecare zi pleca de-acasă în zorii zilei. Între timp, frunzele de arţar se adunau în faţa primăriei, până când săptămâna a trecut, iar primarul a fost nevoit să le măture singur. Nu. Tatăl lui intervenea întotdeauna pentru el. Faptul că tatăl lui era tatăl lui făcea, de obicei, ca intervenţia să nu mai fie necesară. Iar băiatul acela putea să se scuze la fel de fluent pe cât toţi ceilalţi membri ai familiei Boughton puteau rosti Crezul Apostolilor. Un deceniu de trădări, minore şi majore, era înrăutăţit de conştiinţa tuturor celor implicaţi că se aflau mereu în alteră faţă de orice încălcări, realizate sau nu, şi cu atât mai mult de faptul că Jack nu e-o plătea niciodată cu aceeaşi monedă, deşi acest lucru s-ar fi putut întâmpla şi numai fiindcă propriile lor pozne erau prea mărunte ca să-l intereseze. A spune că până în prezent încă mai împărtăşeau mustrările de conştiinţă apropo de Jack ar fi fost puţin cam exagerat. Nu încăpea nici o îndoială că avusese propriile lui motive de a lipsi atâţia ani, refuzând orice contact cu ei. Presupunând, rogu-Te Doamne, că era în viaţă. Le-ar fi fost uşor să-şi imagineze, în retrospectivă, că se prea putea ca Jack să se fi săturat de toate, deşi ştiau că le lua ca pe un joc uşor macabru. Uneori, păruse să-şi dorească să fi putut avea şi el încredere, pur şi simplu, într-un frate sau o soră. Din când în când, îşi aminteau că fusese aproape candid, că vorbise aproape cinstit. Atunci râdea, dar se prea poate s-o fi făcut de jenă. După atâţia ani, erau atenţi cu tatăl lor, în parte fiindcă le păsa de durerea lui. Şi erau foarte buni unii cu alţii, şi joviali, şi le plăcea să-şi amintească de vremurile bune şi să se uite la fotografiile vechi, astfel încât tatăl lor râdea şi spunea: "Da, da, mari figuri eraţi!" Toate acestea ar fi putut să fie mai adevărate din cauza remuşcărilor - sau, de nu, dintr-a unor regrete care se simţeau la fel ca mustrările de cuget. Surorile şi fraţii ei cei buni, blânzi şi joviali erau buni, blânzi şi joviali la modul conştient şi vizibil. Încă din copilărie fuseseră buni - nu numai în sens concret ci şi în scopul de a fi consideraţi buni. Toate acestea semănau în mod tulburător cu ipocrizia, deşi nu aveau alt rol decât acela de a compensa situaţia creată de Jack, care era atât de ostentativ rău încât punea în umbră toată familia. Erau atât de fericiţi pe cât şi-ar fi putut dori tatăl lor, dacă nu chiar şi mai fericiţi. Ce mai veselie! Iar tatăl lor râdea de toate acestea, dansa cu ei pe Victrola, cânta împreună cu ei în jurul pianului. Ce familie minunată erau! Iar Jack, dacă era acolo cât de cât, se uita zâmbind şi fără să ia parte la nimic din toată distracţia. Acum, ca oameni în toată firea, aveau atâta grijă să se adune cu toţii de sărbători, încât Glory nu mai văzuse casa goală şi tăcută de ani şi ani de zile, de când era mică. Chiar şi când toţi ceilalţi erau plecaţi la şcoală, mama ei încă se mai afla acolo, iar tatăl ei încă mai avea destulă vigoare ca să facă puţin zgomot în casă, venind
şi plecând, cântând şi bombănind. "Nu ştiu de ce trebuie să trântească mereu uşa aia!" spunea mama ei, după ce el pleca să rezolve câte-o problemă parohială sau să joace şah cu Ames. Aproape că aluneca în jos pe trepte. Povestea cu Jack, fata şi copilul îl năucise, îl sufocase, dar încă mai era destul de robust şi plin de hotărâre. Apoi, după ce debilitatea îl biruise în sfârşit, şi după moartea mamei lor, încă mai rămăsese iureşul familial, micii veri gălăgioşi şi cârcotaşi care-i deranjeau pe adulţi şi le întrerupeau conversaţiile destul de des ca să zădărnicească orice iscodeli despre propria ei situaţie. Tot învăţătoare, tot logodită - da, logodnele lungi sunt cele mai bune. Ba chiar, de două ori, îşi adusese cu ea şi logodnicul, care dăduse mâna cu toată lumea, zâmbind sub privirile lor ce-l examinau cu mult tact. Fusese în casa lor. Nu putea să stea decât puţin, dar îl cunoscuse pe tatăl ei, care afirma că-l găsise destul de agreabil, ceea ce mai risipise puţin suspiciunile - pe-ale lor şi pe-ale ei. Acum, era singură cu bătrânul tata, tristul, sărmanul, pe-al cărui umor mulţi prezbiterieni trecuţi de douăzeci de ani plânseseră în câte un moment sau altul. Nu era nimic de spus, şi nici nu spera să ascundă ceva. Oraşul Gilead i se părea schimbat, acum că se întorsese acolo pentru mai multă vreme. Era complet obişnuită cu el, ca subiect şi fundal al atâtor amintiri nostalgice. Cât le plăcuse tuturor fraţilor şi suorilor, cu excepţia lui Jack, să se întoarcă acasă, şi cât de pregătiţi erau mereu să plece din nou. Ce dragi le erau vechile locuri şi vechile poveşti, şi cât de departe se împrăştiaseră în lume... Trecutul era un lucru foarte bun, atâta vreme cât rămânea la locul lui. Dar revenirea ei acum, ca să nu mai plece, aşa cum spusese tatăl ei, răscolise prea multe amintiri. Să treacă aşa peste orice limite şi să devină prezent, ba poate chiar şi viitor - toţi ştiau că acesta era un lucru pe care avea să-l regrete. Gândul la compasiunea lor o irita peste măsură. Majoritatea familiilor îşi demolaseră de mult acareturile şi-şi vânduseră pajiştile. Printre ele răsăriseră casele mai mici, în stiluri mai recente, într-un număr suficient pentru a le face pe cele vechi să arate tot mai nelalocul lor. Casele din Gilead făcuseră cândva prte din mici ferme, cu grădini, livezi şi poiete, cu hambare, coteţe de iepuri şi grajduri pentru câte o vacă sau două, pentru un cal, doi. Acestea erau pur şi simplu cele necesare pentru trai. Automobilul era cel care le schimbase, cum spunea tatăl ei. Oamenii nu mai erau nevoiţi să muncească pentru propria subzistenţă, la fel ca odinioară. Şi era o mare pierdere - nimic se compara cu găinaţul ca îngrăşământ pentru flori. Boughtonii, care nu se despărţeau de nimic, îşi păstraseră pământul, grajdul gol, hambarul care nu le mai folosea la nimic, livada necurăţită de uscături şi păşunea fără nici un cal. Acolo, pe teritoriul inalienabil al copilăriei lor, fraţii şi surorile ei puteau să-şi amintească în mare amăunţime anii aceia, propriile lor amintiri, dar cel mai adesea memoria comună pe care nu avea nici un motiv aparte de a o împărţi între ei. Se uitau la fotografii şi retrăiau vremurile de altădată, şi râdeau, iar tatăl lor era foarte mulţumit. Proprietatea Boughton se întindea în spatele casei, sub forma unei fâşii late,
care acoperea două cvartaluri, acum că oraşul se dezvoltase şi se extinsese îndeajuns pentru a putea îi astfel împărţit. Ai de zile, un vecin - pe care încă îl mai numeau domnul Trotsky, fiindcă aşa-l poreclise Luke, proaspăt întors acasă de la colegiu plantase lucernă pe jumătate din ea, iar tatăl ei încerca unori să-şi găseasă nişte cuvinte potrivite pentru a-şi exprima iritarea în legătură cu asta. "Dacă m-ar întreba, măcar," spunea el. Pe-atunci, Glory era prea mică pentru a înţelege Războiul Rece al ucerei, şi abia în colegiu începuse să desluşească sensul vechilor povestiri - şi anume, că de fapt erau fumul unor vechi focuri cre arseseră cu furie altundeva. Îi plăcea să-şi spună că Glory făcea parte din lumea despre care citea, şi-şi dorea să-i fi cunoscut pe domnul Trotsky şi soţia lui, dar acetia, bătrâni cum erau lăsaseră oraşul pradă nesocotinţei lui, într-un acces de indignare căruia nimeni nu-i cunoştea detaiile, tocmai când ea termina anul doi. Pământul devenit câmp de luptă ar fi rămas nefolosit, dacă vecinul nu-l cultiva, iar lucerna făcea bine la sol. Ironia era că acel vecin, care altfel părea să nu aibă nici o ocupaţie şi dispreţuia goana după bani, îi dona recolta unui văr de la ţară, care în schimb îi dăruia o sumă de bai. În orice caz, tatăl ei nu putuse fi convins niciodată complet că obiecţia era întemeiată. Vecinul mai era şi agnostic, aşa că probabil s-ar fi angajat oricând într-o controversă pe teme etice. Tatăl ei părea de părere că nu putea risca să piardă încă una dintre acestea, după jenantul episod de când încercase să împiedice municipalitatea să construiască un drum peste pământurile lui, fără altă justificare decât aceea că şi tatăl, şi bunicul lui, s-ar fi opus. Îşi dăduse seama de acest lucru în timpul unei nopţi lungi, când credinţa în justeţea poziţiei lui se risipise ca o ceaţă, fără nici un motiv vizibil. Pur şi simplu, survenise un moment, pe la zece şi ceva seara, când avusese această revelaţie, urmat de cele şapte ore până-n zori. La lumina zilei, cazul nu arăta cu nimic mai bine, aşa că-i scrisese primarului o epistolă, simplă şi demnă, fără să facă nici o aluzie la expresia "ipocrit acaparator", pe care i se păruse că-l auzise pe primar mormăind-o în urmă-i, în timp ce pleca, după o conversaţie care lui i se păruse destul de plăcută. Le-a povestit tuturor despre asta, la cină, şi nu o dată a folosit-o ca pildă în timpul predicilor, de vreme ce credea cu tărie că, atunci când îi dăduse instrucţiuni morale, Domnul n-o făcuse ca să le folosească numai el. În fiecare primăvară, vecinul cel agostic se aşeza la volanul tractorului său de împrumut, cu spatele drept şi umerii laţi ai unui om gata să facă faţă oricăror provocări. Oricât era el de nesociabil, le striga cu glas sonor trecătorilor, ca un om care nu are nimic de ascuns, intenţionând poate să-i dea de veste reverendului Boughton, precum şi întregului oraş, că tocmai comitea o încălcare abuzivă a teritoriului. Aceasta este însăşi fapta în raport cu care creştinii îşi pun în balanţă nemurirea sufletului, de vreme ce ei sunt obligaţi, dacă-şi ascultă propriile rugăciuni, să-i ierte pe cei ce le încalcă drepturile. Tatăl ei trăia într-o stare de iritare vizibilă până la vremea recoltei, dar era
dispus să recunoască. Ştia că vecinul îl făcea de râs în public an de an, la însămânţat şi la cules, nu numai ca să păstreze vie amintirea neinspiratei sale împotriviri faţă de construirea drumului, ci şi pentru a se răzbuna într-o oarecare măsură pe toată istoria neîntreruptă a ipocriziei religioase, potrivit vederilor lui agnostice. Odată, cinci sau şase Boughtoni mai tineri - Jack era în altă parte - se jucaseră cu hotărâre şi fără pic de vie bună, de-a vulpea şi gâştele, prin lucerna fragedă, atât de verde încât arăta aproape albastră, şi atât de suculentă încât avea frunzuliţele umede chiar şi în plină zi. N-au fost conştienţi de pofta de represalii până când Dan a alerat după minge de baseball, iar Teddy a fugit după el, urmat de Hope, Gracie şi Glory. Cineva a strigat vulpea şi gâştele, aşa că au alergat toţi în jur ca să formeze cercul cel maere apoi să facă diametrele, cu sufletul la gură, trifoiul strivindu-se atât de dulce sub picioarele lor, încât se căiau de răul făcut chiar în timp ce-l continuau. Lunecau şi cădeau în mocirla vegetală, îşi înverzeau genunchii şi mâinile, până când satisfacţia răzbunării a fost înlocuită în sufletele lor, de conştiinţa faptului că intraseră rău la apă. Au continuat să se joace, până au fost chemaţi la cină. Când s-au bulucit în bucătărie, trăsnind a transpiraţie de copil şi lucernă pasată, mama lor a scos o exclamaţie ascuţită şi a strigat: - Robert, ia uite ce-avem aici! Uşoara satisfacţie de pe chipul tatălui lor le-a confirmat lucrul de care se temeau - şi anume, că găsise ocazia de a demonstra umilinţa creştină într-o formă atât de lipsită de orice ambiguitate, încât vecinul să n-o poată recepţiona decât ca pe o dojană. - Desigur, va trebui să vă prezentaţi scuzele, a spus el. Arăta aproape sever, doar puţin amuzat, doar puţin mulţumit. - Şi ar fi bine s-o faceţi cât ai repede, adăugă - de vreme ce, după cum ştiau, o scuză prezentată de bunăvoie avea mult mai mult efect decât una obţinută prin forţă de partea vătămată, şi de vreme ce vecinul era un om iute la mânie, balanţa dreptăţii relative se putea înclina uşor în defavoarea lor. Aşa că au pornit toţi cinci pe stradă, spre partea cealaltă a cvartalului. Undeva, pe parcurs, i-a ajuns din urmă şi Jack, însoţindu-i în continuare, ca şi cum ispăşirea ar fi trebuit întotdeauna să-l includă şi pe el. Au bătut la uşa căsuţei maronii, şi le deschise nevasta vecinului. Păru destul de bucuroasă să-i vadă, şi deloc surprinsă. Îi pofti în casă, menţinând cu un oarecare regret mirosul de varză fiartă. Casa era sumar mobilată şi plină de cărţi, reviste şi broşuri, toate aranjamentele dând o senzaţie de provizorat, deşi cei doi locuiau acolo de trei ani. Pe pereţi erau prinse fotografii cu bărbaţi bărboşi şi serioşi, şi femei cu părul ciufulit şi ochelari fără rame. Teddy spuse: - Am venit că ne cerem iertare. Femeia dădu din cap. - Aţi răscolit tarlaua. Ştiu. Şi o ştie şi el. Am să-i spun că aţi venit.
Vorbi în susul scării, probabil într-o limbă străină, ascultă câteva clipe ceva ce nu se auzea, şi reveni la ei. - E mare păcat să distrugeţi, le spuse ea. Să distrugeţi fără nici un motiv. - Acela este terenul nostru, spuse Teddy. Vreau să zic, tatăl meu e proprietarul lui. - Sărman copil! replică femeia. Altceva nu ştii, decât să vorbeşti despre proprietatea asupra pământului când acesta nu e folosit la nimic. Să ai pământ, numai ca să nu fie al altora. Asta-i tot ce învăţaţi de la tatăl vostru, preotul! Al meu, a mea, ai mei, ale mele! În vreme ce el îşi câştigă banii de pe urma neştiinţei oamenilor! Gesticulă cu pumnul ei mic, de la capătul braţului slab. - Spune la nesfârşit toate minciunile alea prosteşti, în timp ce săracii suferă pretutindeni! Nu mai auziseră niciodată pe cineva vorbind aşa - în nici un caz lor, sau despre ei. Femeia îi privea lung, ca să se facă bine înţeleasă. În ochii ei albaştri apoşi se citeau o furie şi o îndreptăţire foarte convingătoare. Totuşi, Jack izbucni în râs. - A, da, continuă ea. Ştiu cine eşti. Băiatul hoţ, băiatul beţiv! În timp ce tatăl tău le spune oamenilor cum să trăiască! Te merită! După care: - De ce tăceţi aşa? N-aţi mai auzit niciodată adevărul? Daniel, cel mai mare dintre ei, spuse: - Nu se cuvine să vorbiţi aşa. Dacă aţi fi bărbat, cred că ar trebui să vă bat. - Ha! Da, voi, bunii creştini, intraţi în casa mea ca să mă ameninţaţi cu violenţa! Am să vă reclam şerifului. A mai rămas puţină dreptate, chiar şi în America! Şi-şi agită din nou pumnul. Jack râse iar, apoi spuse: - E-n regulă. Haideţi acasă. La care femeia adăugă: - Da, ascultaţi-l pe fratele vostru! Ştie el cum e cu şeriful! Aşa că s-au bulucit afară pe uşă, care se trânti în urma lor, şi se întoarseră acasă prin penumbra înserării, reflectând la tot ceea ce auziseră. Căzură de acord că femeia era nebună, şi soţul ei de asemenea. Totuşi, în ei fremăta spiritul de răzbunare şi vorbeau despre ferestre sparte, cauciucuri dezumflate, săparea unei gropi atât de mari şi de bine camuflate, încât vecinul să cadă în ea cu tractor cu tot. Iar pe fund aveau să fie păianjeni, şi şerpi. Şi când striga după ajutor, aveau să-i coboare o scară cu treptele tăiate, ca să se rupă sub greutatea lui. O, ce satisfacţie teribilă printre cei mai mici, câtă vreme cei mai mari conştientizau faptul că auziseră cum era insultată familia lor şi nu făcuseră nimic. Au intrat în bucătăria casei, unde mama şi tatăl lor aşteptau să le audă raportul. Le-au spus că nu vorbiseră cu vecinul, ci cu soţia lui, care ţipase la ei şi-l făcuse pe tatăl lor preot. - Mă rog, răspunse mama lor, sper că măcar voi aţi fost politicoşi.
Ridicară din umeri, uitându-se unii la alţii. Apoi, Gracie spuse: - Am stat acolo şi cam atât. - Era foarte rea, spuse şi Jack. A spus chiar şi că mă meriţi. Pe tatăl lor îl usturară ochii. - Aşa a spus? întrebă el. Ei, frumos din partea ei. Voi avea grijă să-i mulţumesc. Sper că te merit într-adevăr, Jack. Şi pe voi toţi, desigur. Acea neobosită tandreţe a lui, şi tăcerea indescifrabilă a lui Jack în faţa ei... Domnul Trotsky a plantat în anul următor cartofi şi gulii, iar în următorul, porumb. Un nepot al vărului de la ţară a venit să-l ajute la cules şi, după un timp, terenul i-a fost dat în folosinţă, iar el şi-a construit într-un colţ o căsuţă şi şi-a adus acolo o nevastă, şi au avut copii. Noi ronduri de crăiţe, încă o sfoară de rufe, alt acoperiş durat sub cer ca să adăpostească speranţele şi fragilităţile omeneşti. Boughtonii le-au cedat tacit totul. *** În primele câteva săptămâni trecute de la reîntoarcerea ei, Glory şi tatăl său îi aranjaseră un stil de a trăi destul de suportabil. Menajera, doamna Blank, care era mai vârstică decât tatăl ei cu câţiva ani, se bucura să iasă la pensie, acum când ştia că-l lăsa pe reverend în mâini bune. Atenţiile obişnuite acordate tatălui ei de căâtre vecini şi enoriaşi erau discrete şi reţinute - atunci când erau. Glory putea să simtă cât de miraculoasă şi temporară era încetarea. Parcă s-ar fi dat un anume semnal, parcă marea s-ar fi despărţit, cu apele stând în lături ca două ziduri. Odată, când erau mici, sora ei Gracie, cugetând la masa de seară, spusese că nu ştia cum putuse să se întâmple un asemenea lucru, ca putea să stea aşa, dreaptă şi nemişcată, pur şi simplu, iar Glory, care analizase întrebarea în minte, a spus că ar fi ca aspicul. Nu voise să explice miracolul, doar să-i descrie efectul. Dar toţi cei de la masă râseseră de ea. Chiar şi Jack. Unori, simţea că lui îi era ai milă de tinereţea ei decât celorlalţi. Aşa că observase, şi-şi amintea că el râsese. Cu toate acestea, i se păruse că, oricât ar fi râs ei, înfigerea unui deget într-un perete de apă încremenită n-ar fi fost diferită, în esenţă, de înfigerea lui într-o gelatină - lucru pe care, fiind fiică de pastor, avusese ocazia să-l facă de mai multe ori, şi nu o dată fusese prinsă asupra faptului. Dar considera inevitabil ca din toate acele mulţimi un israelit şi un egiptean să fi făcut acelaşi experiment, iar atingerea unui peşte, în acele îprejurări, n-ar fi fost prea diferită de atingerea unei felii de banană. Ce amintire ciudată! Îi revenise în minte o dată cu întoarcerea acasă. În fiecare zi, mătura şi făcea ordine - treburi uşoare, de vreme ce casa era virtualmente nelocuită. Făcea puţinul de care avea nevoie tatăl ei ca să se simtă confortabil. Stătea la fereastră, stătea pe verandă, mânca crochete şi bea lapte, şi citea "The Saturday Evening Post" şi alte ziare. Le citea şi ea, şi orice altceva mai putea să găsească. Uneori, asculta radioul, dacă se difuza vreo operă sau piesă de teatru
radiofonic, ori dacă voia doar să mai aud o voce omenească. Radioul cel mare şi vechi se încălzea şi emana un miros ca al tonicului de păr rânced. Îi amintea de un comis voiajor nervos. Şi, dacă se îndepărta de el, scotea nişte şuierături şi bolboroseli posomoâte. Era genul de companion antipatic pe care singurătatea-l face să fie binevenit. O lecţie despre succesul curtării stângace, despre tenacitatea căsniciilor nereuşite. Învinuia (şi ierta) pentru asta propria sa obsesie faţă de "Zborul cărăbuşului" şi "Bolero" de Ravel. Ca să calmeze radioul, stătea lângă el în timp ce citea. Se gândea chiar să se apuce de broderie. Putea încerca să croşeteze din nou, lucruri mai mari şi mai simple. Primele ei încercări fuseseră un pulovăr de copil mic şi o bonetă. Nu ieşise nimic - numai mama ei se alarmase. "Glory, pui prea mult la suflet lucrurile", îi spusese. Aşa se zicea întotdeauna despre ea. Hope era senină, Luke era generos, Teddy era inteligent, Jack era Jack, Gracie era muzicală, iar Glory le punea pe toate la suflet. Îşi dorea să-i fi spus cum să procedeze altfel, ce altceva ar fi trebuit să facă. Plângea uşor. Asta nu însemna că simţea lucrurile mai profund decât ceilalţi. În nici un caz nu însemna că era fragilă sau sentimentală, ori că era gata să-şi speculeze lacrimile pentru a atenua neajunsurile mezinului familiei. La patru ani, plânsese trei zile în şir, pentru moartea unui câine dintr-o piesă de teatru auzită la radio. De fiecare dată când îi dădeau lacrimile, fraţii şi surorile ei îşi aminteau cum suspinase pentru Heidi şi Bambi şi Bebeluşii din Pădure - pe care i-o citeau de zeci de ori. Ca şi cum toate acele poveşti ar fi avut alt rost, la urma urmei, decât să provoace suferinţa copiilor. Era cu adevărat iritat, şi nu avea ce face. Învăţase să aibă o expresie stăpânită, astfel încât de la distanţă să nu se observe că lăcrima, iar celorlalţi le plăcea să se joace încercând s-o prindă - "Lacrimi!", spuneau. "Aha, lacrimi!" Se gândea de câtă consideraţie ar fi dat dovadă natura dacă lăsa ca emoţiile să se descarce prin palmă, sau chiar prin talpa piciorului. În copilărie, confunda - sau, mai bine zis, contopea - cuvintele "secret" şi "sacru". În biserică nu trebuie să vorbeşti nici măcar în şoaptă. Există cuvinte pe care nu ai voie să le pronunţi niciodată. Sunt unele lucruri care-ţi vor fi explicate când ai să fii destul de mare pentru a le înţelege. Şuşotea obsesiv, atât în biserică, precum şi în afara ei. Surorile ei mai mari îi spuneau: "Ăsta e un secret. Nu trebuie să-l spui niciodată, promite-mi că n-ai să-l spui! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!" Apoi îi murmurau la ureche ceva fără nici un sens, sau prea evident, sau complet neadevărat, şi o priveau cum îndura povara jurământului timp de zece, cincisprezece minute. Ceea ce le amuza era faptul că ea nu putea să ţină nici un secret, că şoptea, cu mâna pusă căuş la gură, în prima ureche dispusă s-o asculte, tot ce mai rămăsese din aiurelile are i se spuseseră. Dar legămintele "să mor dacă zic" şi "dacă mor înainte de a mă trezi" i se legaseră şi ele în minte, aşa cum era conştientă că-şi încălca mereu cuvântul. Odată, când era încă prea mică pentru a merge la şcoală, iar Jack ar fi trebuit să fie la cursri dar nu era, îl văzuse în livadă şi se dusese la el plângând, pradă unei spaime insuportabile. Fratele ei o privise zâmbind şi-i spusese: "La naiba, puştoaico, nu mai
fi aşa de prostuţă!", după care o întrebase: "Ai să mă spui? Ai să-mi faci necazuri?" Nu l-a spus. Acela a fost primul secret pe care l-a păstrat vreodată, în viaţa ei. Avea impresia că atunci învăţase ce era onoarea, poate umai fiindcă avea o anumită vârstă şi era predispusă. Poate că în toată viaţa ei nu făcuse cu adevărat diferenţa dintre secret şi sacru, şi-i plăceau tactul şi discreţia mai mult decât ar fi trebuit. Ei bine, în toate acestea, se prea poate să fi fost doar o Boughton, la urma urmei. Dar, la treizeci şi opt de ani, încă se mai temea de cântecele de ţară şi de povestirile de interes uman. Mai mult, îi era teamă chiar şi de anumite gânduri, de anumite amintiri, fiindcă tatăl ei nu suporta s-o ştie nefericită. Când vedea la ea cel mai mic semn de nefericire, îi cădea faţa. Aşa că nu-şi permitea să stea melancolică, oricât de tare simţea uneori nevoia. L-ar fi întristat. Părinţii ei o supravegheaseră şi-şi făcuseră griji pentru ea în zilele aceea ce avea să fie, în măsura în care puteau s-o afle vreodată, apogeul dizgraţiei lui Jack, şi ţineau seama de sentimentele ei cu o seriozitate care o interesa. Pe-atunci, în mare măsură, încă nu-i fuseseră puse sentimentele la încercare. Tocmai se pregătea să-şi înceapă cel de-al şaisprezecelea an de viaţă calmă, într-un loc liniştit, ceea ce însemna numai că pasiunile şi convingerile ei era necomplicate şi puternice, că se străduiau împreună ca personajele unei alegorii. Adevărul trebuia să fie trainic, Loialitatea absolută, Generozitatea neabătută, câtă vreme Înfăţişarea şi Convenţionalismul erau copiii gigantei Ipocrizii şi trebuia să fie puşi pe fugă. Nu avusese nici timpul nici ocazia să se gândească prea mult la implicaţiile loialităţii şi ale generozităţii. Efectiv, nu avea nici cea mai vagă idee la ce se gândea aşa adăpostită cum trăia. Cum se întâmplase că Jack avea un copil, de exemplu. I se părea un lucru destul de încântător, deşi aceasta era o opinie pe care o păstra pentru sine. Ştia din cărţi, precum şi din crâmpeie de zvonuri pe aceeaşi temă, că greşea dacă privea situaţia într-un mod atât de simplist. Părinţii ei erau realmente ultimii oameni de pe Pământ care să lăcrimeze şi să şuşotească la naşterea unui nepot, şi ştia că trebuia să găsească o cale de a lua în calcul şi durerea lor. Exisau atât de multe lucruri pe care nu i le explicase nimeni! O asemenea familie erau. Lucrurie necesare de ştiut erau transmise de la frate la frate şi de la soră la soră, iar atâta era de ajuns în majoritatea cazurilor, în pofida inevitabilelor erori şi senzaţionalisme. Dar lanţul de transmisie se rupsese o dată cu plecarea lui Gracie în Minneapolis, ca să locuiasc împreună cu Hope, iar părinţii ei uitaseră problema, după de atâta vreme se bazaseră pe copiii lor că se surpridneau unii pe alţii cu informaţiile de acest gen. Părinţii ei erau, în felul lor, întru totul la fel de inocenţi ca ea, după ce-şi puseseră deoparte inocenţa pe temeiuri practice, nu din credinţa că fusese discreditată, ci fiindcă acceptau termenii vieţii în această lume ca pe un tratat preferabil în locul unui conflict, dei în nici un caz ideal în sine! Învăţaseră din experienţă că adevărul are muchii tăioase şi colţuri ascuţite, şi se poate situa într-o contradicţie serioasă cu blândeţea. Învăţaseră că devotamentul nemăsurat, chiar şi faţă de cele mai nobile lucruri, părea şi probabil era făţarnic, şi că o măsură suficientă a excesului era acea
expresie de nemulţumire, confirmată în ei înşişi printr-o tresărire de stânjeneală, care însemna că fusese trecută linia. Recunoşteau graţia divină în promptitudinea cu care cel mai rău păcătos lua drept scuză o glumiţă, câteva cuvinte prin care se făcea să pară mai neînsemnat. Acesta era un lucru pe care tatăl ei îndeosebi, care era un om de o morală foarte strictă, dar şi sociabil, învăţase să-l aprecieze cu cordialitate. Adevărat, existau primejdii în toate laturile vieţii pastorale, iar tatăl ei era conştient de toate. Cu rigoarea cumplită a unui copil preacuvios, Glory observase şi chibzuise la mijloacele lui de apărare, oricât de minore sau justificabile. Acesta era în prte efectul faptului că se găsea într-o casă devenită dintr-o dată tăcută, unde nu avea altceva la ce să se gândească decât pe părinţii ei. Totuşi, opinia lui Glory despre viaţă avea pentru ei o autoritate cu atât mai mare cu cât era naivă. La urma urmei, un copil e un dar splendid de la Dumnezeu. Tatăl ei nu botezase niciodată vreunul fără să rostească aceste cuvinte. Iar dacă Jack se comporta reprobabil faţă de mama propriului său copil - "E atât de tânără, atât de tânără!", şoptea tatăl ei - aceasta nu schimba cu nimic adevărul fundamental că bebeluşul era un copil al familiei, care merita să fie primit cu braţele deschise. Glory nu înţelegea cu nici un chip de ce nefericirea era parte atât de importantă din reacţia părinţilor ei faţă de situaţia astfel creată. Fata nu putea fi mult mai tânără decât Glory însăşi, care era destul de singură că n-ar fi deranjat-o să aibă un copil - oricât de imbecilizată de singurătate şi tinereţe fusese pe-atunci, şi cât de departe de a înţelege de ce tatăl ei considera că şi aroganţa, sau cruzimea, jucase un rol în toată povestea; sau de ce şoptea el acele cuvinte accentuându-le atât de amarnic. În fiecare duminică, atunci când băieţii erau acasă, tatăl ei stătea în faţa bisericii, aşteptând să se umple stranele. Fraţii ei intrau în şir, toţi trei, iar tatăl ei mai aştepta un moment, cu privirea spre uşă şi, o clipă, spre balcon. Apoi, capul îi cădea într-o parte, cu o atitudine de regret şi iertare. Uneori, nu prea des, dădea din cap ca pentru sine şi zâmbea, iar atunci ştiau că Jack era şi el acolo, iar predica urma să vorbească despre bucurii şi despre bunătatea lui Dumnezeu, indiferent ce conţinea textul. Glory nu-şi auzise niciodată tatăl rostind cuvinte atât de aspre - "cruzimea! aroganţa!" - şi nici nu-l văzuse vreodată abătut, mormăind zile în şir, ca şi cum ar fi asimilat faptul că unele încălcări trec dincolo de capacitatea muritorilor de rând de a ierta. Cât de des îi reveniseră în minte acele cuvinte dure şi atât de necesare! Dar, în vremurile acelea, vieţile lor erau trăite atât de public, încât o se părea că puteau foarte bine recunoaşte că toată lumea ar fi ştiut, în orice caz. Glory nu avusese niciodată vreun motiv de a crede că părinţii ei aveau şi alte intenţii, însă ar fi putut să-i ajute, îşi spunea, dându-le motive de a-şi face griji pentru ea însăşi. Amândoi credeau cu tărie în puterea exemplului. Acesta ar fi fost un caz major de instruire morală. Trebuia să acţioneze în conformitate cu credinţa lor. Trebuia să ţină seama de toate aplicaţiile sale în împrejurările actuale. Da! Îşi privea tatăl cum îşi aduna curajul. "Domnul a fost foarte bun cu mine!" spusese el, reamintindu-şi că şi propriile sale obligaţii erau la fel de mari, dacă nu chiar nelimitate. Acesta era un gând pe care
întotdeauna îl găsea înviorător. Jack îi lăsase cheile maşinii pe pian şi luase trenul înapoi spre colegiu. Glory avea aproape vârsta potrivită ca să poată conduce maşina, şi destul de sigură că ştia cum se procedează, aşa că-şi luă tatăl cu ea, la ţară, ca să vadă copilul. Era tulburător să-şi aducă aminte ce fericită fusese atunci, chiar în toiul celui mai mare necaz al lor. Faptul de a se afla acasă era acela care o făcea să-şi aducă aminte, faptul că era singură în toată acea tăcere, sau că stătea aşezată lângă radioul cel iritant încercând să citească din cartea pe care o alesese ca putând să fie cea mai uşor de citit din sutele de cărţi vechi de pe zecile de rafturi şi etajere care strâmtau camerele prea pline de mobilă. "Dansul săbiilor", desigur. "Uvertura din 1812". Acesta este Gabriel Heatter cu vestea. Tatăl ei se îndura uneori să joace câte o partidă de şah sau Monopoly. De dragul ei o făcea. În copilăria sa, când zăcea la pat cu pojar, vărsat de vânt şi oreion, sau cu gripă, tatăl ei venea în cameră cu o pungă de bonboane de mentă, o sticlă cu bere de ghimbir şi cutia de Monopoly, şi stătea cu ea la un joc scurt şi amuzant, scoţând din mâneci cartonaşe cu ieşirea-din-închisoare pierzându-şi pionul printre cutele cuverturii şi găsindu-l după urechea ei. Ba chiar, din când în când, mai şi trişa în favoarea ei. Cu şiretenie, se oprea doar cu un pas înainte de a ajunge pe Broadwalk, când avea destui bani ca să-l cumpere şi deja era proprietarul Park Placeului. Acest lucru o întrista. Din aceleaşi motive, nu i se putea încredinţa lui custodia băncii. Când el stătea pe verandă, după-amiaza, ea lucra în grădină. Orele acelea treceau într-un mod plăcut. Glory libera parcele pe care să le poată apoi săpa destul de uşor pentru a sădi mazăre şi salată verde. Dar serile - o, ce lungi erau! "Am treizeci şi opt de ani," îşi spunea ea, în timp ce strângea după masa de seară. "Am un master. Am predat engleza în liceu timp de treisprezece ani. Am fost o profesoară bună. Ce-am făcut cu viaţa mea? ce s-a ales de ea? Parcă aş fi visat o viaţă adultă, şi acum m-am trezit dintr-o dată, tot în casa părinţilor mei." Desigur, debaraua era plină de rochii simple, sobre şi respectabile, numai bune pentru orele de curs. Erau acolo jachetele şi pantofii cu toc plat din cealaltă viaţă a ei. Nu avea nici un motiv să nu le poarte. Uneori, visa că era din nou la şcoală. Se visa mică, jucându-se de-a profesoara, sau în chip de profesoară care-şi dădea seama, jenată, că regresa înapoi spre copilărie. În ambele vise, nu avea idee despre ce vorbea şi tot inventa cu disperare, la nesfârşit. Observa zâmbetele afectate şi privirile nemulţumite din clasă, auzea murmurele şi simţea ostilitatea. Elevii ieşeau cu toţii, fără s-o ia în seamă, şi nu găsea nimic de spus pentru a-i face să mai rămână. Ce umilinţă! Striga din răsputeri, peste râsetele copiilor şi zgomotele dulapurilor, şi se trezea în bezna plină de greieri din Gilead. Într-un fel, era mai bine aşa decât să se trezească în Des Moines, ştiind că a doua zi dimineaţă urma să intre iar în clasă. Visele îi aminteau că nu-i plăcea prea mult să predea, deşi în lumina zilei credea că da. Acel junghi în inimă pe care-l simţea când se trezea, şi panica îndoielii că mai era stăpână pe viaţa ei, că nu şi-o distrusese, nu
de tot cel puţin - acesta era un moment scurt de nefericire, pe care-l putea lăsa în urmă aprinzând lumina ca să citească un timp. Obişnuia să se întrebe: ce mi-aş putea dori mai mult? Dar niciodată nu avea încredere în răspunsul la această întrebare, fiindcă ştia că experienţa avea limite care o împiedicau să cunoască toate lucrurile pe care şi le-ar fi putut dori. Dacă ar fi fost bărbat, poate ar fi ales cariera de pastor. Asta l-ar fi bucurat pe tatăl ei. Luke îi călcase pe urme, dar numai după ce devenise clar că Dan n-avea s-o facă. Jack era deja Jack, iar Teddy încă mai era prea mic ca să-şi poată pună cineva speranţele în el, oricât de dornic ar fi fost să încerce. Glory părea mereu să fi ştiut că, după părerea tatălui lor, cea mai importantă misiune din lume le revenea întotdeauna bărbaţilor - acelor bărbaţi serioşi şi blânzi care erau versaţi într-ale Scripturii şi elocvenţi la rugăciune sau, în orice caz, hirotoniţi în vreo confesiune rezonabil de respectabilă. Erau slujitorii sarcinilor supreme. Femeile nu erau decât nişte făpturi de rangul al doilea, oricât de pioase, oricât de iubite, oricât de onorate. Acesta nu era un lucru pe care tatăl ei i l-ar fi spus. Hope era aceea care-i spusese că întotdeauna clerul era format numai din bărbaţi, în afară de Aimee Semple McPherson, care nu era decât excepţia care confirma regula. Dar Glory ştiuse cum stăteau lucrurile încă dinainte de a i se fi spus. Nici un copil detul de inteligent n-ar fi avut cum să nu descopere. Nimic din toate astea nu contase prea mult pe parcursul tuturor anilor ei de studii şi cursuri - dar acum, în toiul oricărei nopţi, făceau parte din singurătatea pe care o simţea, ca şi cum senzaţia că toate ar fi putut să fie altfel ar fi fost o întunecime palpabilă. O întunecime vizibilă. Acesta era Milton. Copiii aceia mari, aproape cu toţii, îşi plecau capetele la orice muncă primeau de făcut, chiar dacă trupurile lor erau stângace şi frământate de trezirea la maturitate, cu soarta strecurându-li-se prin vene, glande şi foliculi ca o otravă subtilă, spre a-i face să devină reproduceri ale părinţilor şi străiini de ei înşişi. În toată această situaţie se găsea un umor care ar fi putut da naştere la semne de întrebare despre umorist. De ce trebuie să citim poezie? De ce "Il Pensoroso"? Citiţi-o, şi veţi şti de ce. Iar dacă nici aşa nu vă daţi seama, mai citiţi-o încă o dată. Şi încă o datyă. Unii dintre ei puneau la suflet lucrurile pe care le spunea, aşa cum făcuse şi ea odată cu cele care i se spuneau. Îi ajuta să-şi asume umanitatea. Oamenii au compus dintotdeauna poezii, le spunea. Să nu vă îndoiţi că vor avea importanţă pentru voi. Rezonanţa pompoasă din "Şarja brigăzii uşoare" îi mişcase pe unii dintre ei până la lacrimi, după care le vorbise despre poezia proastă. Cine are căderea să spună ce e bun şi ce e rău? Eu, a răspuns ea. Pentru moment. Nu e nevoie să fiţi de acord cu mine, dar ascultaţi-mă. Unii dintre ei ascultau. Acest lucru i se părea absolut miraculos. Nici nu era de mirare că visa noaptea că-şi pierduse orice putere de a le mai capta atenţia. Ce putere să aibă? Era oare posibil ca unii dintre ei să-şi ridice feţele spre ea atât de încrezători fiindcă ceea ce le spunea era adevărat, că erau fiinţe umane, păstrători ai folclorului, făuritori ai acestuia? Că de fapt ei erau cei care veneau cu cerinţe la adresa ei? Tatăl ei îşi învăţa copiii să nu se îndoiască niciodată că exista doar un singur drum de la
antichitate până la eternitate. Să înveţe psalmii şi să cugete la căile bisericii timpurii. Să ştie ceea ce trebuie să fie ştiut. Taţii din vechime îşi învăţau copiii din vechime, care-i învăţau pe copiii lor din vechime, aceleaşi lucruri. Puritanul Milton, cu muzele lui păgâne. Este ca o voce auzită dintr-o altă cameră, cântând pentru plăcerea cântecului, şi atunci o ştii şi tu, şi prin intermediul tău merge mai departe, accidental şi de nevoie, de-a lungul generaţiilor. Şi atunci, de ce să mai cânţi? De ce să-ţi mai facă plăcere? Şi de ce binecuvântarea acelui moment când se face auzită o altă voce, visând la sine? Acela era tatăl ei fredonând "Old Hundred" în timp ce se bărbierea. Era John Keats în Cheapside, cutreierându-şi tărâmurile de aur. Nu e nevoie să fii pastor. Şi meseria de profesor e excelentă. Privirile acelea gale pot fi răsfrânte spre interior. Tinerii pot să fi fost neliniştiţi din pricina vreunul foc ancestral, unde un bătrân spunea: "Să ştiţi un lucru..." Sigur că erau neliniştiţi. Trupurile lor erau consumate de activitatea alungirii membrelor, a încolţirii părului, a ajustării pentru procreere. Însă chiar şi aşa, uneori simţea în clasă o tăcere mai profundă decât liniştea obişnuită. Cum putuse abandona viaţa aceea? Pentru ce o abandonase? Presupusul ei fost logodnic de atâţia ani de zile îi spusese într-o scrisoare că ştia cât îi datora, până la ultimul bănuţ. Păstrase un soi de registru. Pesemne îl ţinuse încă de la început, de pe vremea când o invita la cină şi pe urmă îi spunea că-şi uitase portofelul acasă. Glory roşea, când se gândea la asta. El îi spunea că avea să-i restituie toţi banii, până la ultimul, de îndată ce situaţia începea să i se îmbunătăţească. "Va dura un timp până să mă achit în întregime," preciza, "întrucât totalul e destul de mare." Oare ce mică undă de onestitate, vindicativă şi oribilă, îl îndemnase să ţină o evidenţă a acestor "datorii"? Ea nu-şi făcuse nici un fel de socoteli, niciodată nu se gândise la una ca asta, nici măcar nu simţise că ar fi dat ceva. Acum, nimic din toate acele lucruri nu mai conta. Conta numai că fusese atât de proastă. În scrisoare, el îi mai spusese: "Îmi pare rău dacă ai impresia că te-am indus în eroare." Glory nu-şi putea permite să-şi amintească plăcerile singuratice pe care le putuse găsi în acel stil de viaţă simplu, savurând efectiv renunţările şi economiile care cândva ar fi făcut posibilă - ce? - fericirea obişnuită. Genul de fericire pe care o vedea la cantină, pe care o întâlnea pe stradă. Ştia că trebuia să existe prin casă Shakespeare şi Dickens, şi Mark Twain trebuia să fie pe undeva. Kipling se afla pe scrinul din camera lui Luke şi a lui Teddy, ca întotdeauna, dar nu-l putea suferi. Într-un târziu, îşi întrebă tatăl ce se întâmplase cu cărţile pe care-i plăcea ei să le citească; acesta dădu un telefon şi, în interval de două săptămâni, sosiră şase lăzi de la şase adrese, pline cu vechile cărţi, inclusiv câteva romane noi, sobre şi respectabile, "Andersonville", "The High ad the Mighty", "Something of value". Le puse teanc lângă radio. În această perioadă, nu putea lua nici o hotărâre privitoare la viaţa ei. Nu voia să se gândească la viaţa ei. Deschise "Andersonville". Tatăl ei îi spuse: - Băiatul care a scris-o pe asta e din Iowa. A uitat din care oraş. Acum e celebru. Nu mai ştiu cum îl cheamă."
Glory ştia despre MacKinley Cantor, din Webster City. Romanul "Andersonville" era lung şi de o tristeţe notorie. Frânsese inima mai marelui Des Moines. Hotărî să-l citească, până la urmă. Putea să plângă fără să-l tulbure pe tatăl ei. Apoi, într-o zi, o dată cu vreo două facturi şi un mesaj pentru ea de la Hope, poşta aduse şi o scrisoare adresată tatălui ei, care veni cu ea în mână, să-şi ia un pahar cu apă de la bucătărie. - Scrisoarea asta este de la Jack, spuse el. Îi cunosc scrisul. E scrisul lui. Se aşeză şi puse scrisoarea pe masă, în faţa lui. - Ce surpriză! zise el încetişor, pe un ton cam ursuz. După care rămase atât de nemişcat, încât Glory începu să se teamă că-i venise vreo criză, poate un atac de apoplexie... El, însă, nu făcea decât să se roage. Întinse mâna şi atinse un colţ al plicului. - Cred că voi avea nevoie de o batistă, Glory, dacă nu te superi. Sunt în sertarul acela de sus, din dreapta. Şi acolo erau, într-adevăr, într-un vraf ordonat, mare şi substanţial. Tatăl ei purta mereu asupra lui câte o batistă frumoasă, de vreme ce în domeniul lui de activitate nu puteai şti niciodată când aveai nevoie. Îi duse una, iar el îşi şterse faţa cu ea. - Va să zică, acum ştim că e în viaţă. Asta chiar e ceva. "Doamne, Sfinte," îi spuse ea, "şi dacă se înşală? Dacă e o greşeală, pricinuită de dor şi de bătrâneţe?" - Te superi dacă mă uit şi eu la ea? îl întrebă. - Bine, dar e o scrisoare de la fratele tău! Sigur că poţi s-o citeşti. Ce neatenţie din partea mea! O luă. Era subţire, eacoperind mai mult decât foiţă de hârtie, într-un plic cu adresa de expediţie şi ştampila poştei din St. Louis. Destinatarul, "Reverend Robert Boughton", era ascris cu litere mici, clare şi elegante. - S-o deschid? - A nu, draga mea, iartă-mă, dar pe-asta ar fi mai bine s-o fac eu, în caz că scrie ceva confidenţial. Ştii, s-ar putea să se bucure dacă arătăm consideraţie faţă de viaţa lui personală. Nu ştiu... Măcar trieşte. Şi se şterse la ochi. Glory lăsă plicul pe masă, iar bătrânul îşi puse mâna lângă el. Din când în când, îl îclina ca să se uite la scrisul de pe plic şi la ştampilă. - Da, e de la Jack, nici vorbă. O scrisoare de la Jack. Deşi se gândea că poate ar fi preferat ca ea să iasă din încăpere, Glory se temea să plece. Putea fi dezamăgit, ori s-ar fi putut ca mesajul, chiar dacă era întradevăr de la Jack, să fie supărător în vreun fel, scris dintr-un pavilion al răufăcătorilor cronici, al inadaptaţilor în faza terminallă... Din închisoare, pentru numele lui Dumnezeu! N-ar fi stricat să aibă un motiv temeinic de a-i stârni tatălui lor toate
acele emoţii copleşitoare. Nu strica să aibă o scuză serioasă pentru că-l expunea posibilităţii unei dezamăgiri inexprimabile. Chiar dacă era mort. - Glory, cred că va trebui să mă ajuţi. Aşteptam să-mi mai revin puţin, dar se pare că asta n-o să se întâmple. Va trebui să foloseşti un cuţit de tăiat hârtia. Să nu stricăm adresa expeditorului. Glory găsi un cuţit de hârtie şi tăie plicul, din care scoase o foaie de hârtie îndoiă o dată. I-o dădu tatălui ei, care-şi drese glasul. - Da, spuse el.. Îşi găsi batista în poală şi o puse pe masă. - Hai să vedem ce are de spus. Şi deschise mesajul, începând să-l citească. - Ei... Spune că vine acasă. Ia ascultă: "Dragă tată, voi veni la Gilead peste o săptămână, două. Vreau să stau un timp, dacă nu te deranjează. Cu respect, Jack". Să mă deranjeze! Ce idee! Va trebui să-i scrie. Am s-o fac chiar eu, dar mai întâi trebuie să mă odihnesc puţin. Nu cred că pot ţine un stilou în mână, chiar acum... Râse. - Ce mai zi! continuă el. N-am fost întotdeauna sigur că voi trăi să văd o zi ca asta! Glory îl ajută să se ducă la fotoliul lui din dormitor, îi scoase pantofii şi-l acoperi cu un pled. Apoi, îl sărută pe frunte. Bătrânul ţinea scrsoarea în mână. - Va trebui să-i spun şi lui Ames, zise el. Aşa că, în timp ce tatăl ei dormita, se ruga, îşi revenea, lăsa departe tristeţile şi îndoielile, suferea fiorii nerăbdării, îşi căuta în binecuvântarea generală a vieţii sale un punct de sprijin pentru o postură de graţie eroică şi paternă, şi poate se apropia periculos de ruptura vreunei părţi a simţirii, din cauza prea marii emoţii - tăcerile tatălui ei nu era niciodată simple tăceri - Glory porni spre casa lui Ames. Locuinţa arăta întocmai la fel ca întotdeauna, dar măturată şi lustruită. Era construită în stilul oricărei ferme modeste din regiune, fără nici un fel de ornamente în afara formei fusiforme a stâlpilor de la verandă şi de la balustrade. Pe tot parcursul copilăriei ei, bătrânul Ames păruse să nu iasă niciodată din cabinetul său de la etasj. Seara, Glory vedea mereu lumină la fereastra aceea iar pe timp de zi, când era trimisă cu un răvăşel sau o carte la el, stătea în bucătărie şi aştepta până când Ames îi auzea vocea, îşi termina paragraful pe care-l scria sau îl citea, şi cobora scara. Bucăria mirosea a curăţenie, niciodată a folosinţă, ca şi cum din linoleum ar fi ieşit o esenţă care umplea vidul lăsat de aragazul stins şi bufetul gol. Acum, în fereastra de la bucătărie creşteau granii, iar în albeaţa şi apretul perdelelor se simţea ceva de-a dreptul vesel. De-a lungul aleii fuseseră plantate straturi noi de flori. Boughtonii veniseră cu toţii acasă pentru nunta lui Ames, cu excepţia lui Jack, desigur. Era ultima nuntă la care tatăl ei avea să oficieze vreodată, spunea el, şi cea mai veselă din toate. Totuşi, s-a înduplecat de câteva ori şi a mai cununat încă vreo şase sau şapte cupluri cărora le purta o afecţiune deosebită. Se
aşteptase s-o mărite şi pe Glory, dar ea îi trimisese o scrisoare prin care explica faptul că, pradă unui impuls, se duseseră la un judecător de pace, ca să rezolve totul cât mai repede. Tatăl ei a mai oficiat şi alte câteva botezuri în afara celor ale propriilor lui nepoţi. Totuşi, declara căsătoria soţilor Ames punctul culminant al pastoratului său. Lila, improbabila mireasă, în costumul ei de satin galben şi cu pălărioara ca o cutie de medicamente, stătuse zâmbind uşor jenată, tolerând fotografii şi făcându-le hatârul. Avea braţele pline de trandafiri pe care singură îi cultivase şi-i culesese. Trandafirii erau mândria ei personală. Prietenele încă o mai tachinau fiindcă refuzase să-şi arunce buchetul. La fel ca parohia lui, bătrânul Ames păruse să se transforme fără să se schimbe. Acum, nu mai era doar patern ci şi tată, nu numai curtenitor ci şi soţ al unei neveste care părea să fie mereu conştientă de actele lui de curtoazie şi atinsă de ele într-un mod cam răutăcios. Stătea aşezat pe balansoarul din verandă, citind o carte, dar când o văzu pe Glory venind, se ridică ca s-o aştepte în picioare, cu deferenţa galantă pe care o arăta oricui avea peste doisprezece ani, şi care pe ea o făcuse întotdeauna să se simtă flatată. Acum, depista în starea aceea şi o undă de compasiune, deşi încerca să n-o facă. Încerca să nu se întrebe ce anume ştia Ames. - Splendidă după-amiază, spuse el. Ce mai faci? Cum o mai duce tatăl tău? Nu doreşti să iei loc? - Facem bine, cred, răspunse ea. Totuşi, nu pot sta decât un minut. în dimineaţa asta, tata a primit o scrisoare de la Jack. M-a rugat să-ţi spun. De la Johnny, vreau să zic. - A, da. O scrisoare de la Jack. - Zice că vine acasă. - Hm... I-auzi. Şi cum a primit tatăl tău vestea asta? - Îi e destul de greu, cred. Să ştie la ce să se aştepte. Jack n-a fost niciodată omul cel mai vrednic de încredere din lume. Din nou tăcere. - A spus când vine. Şi de ce? - A spus că va veni săptămâna viitoare, sau poate cealaltă. Cam atât. - Ei, dar e minunat, comentă el, fără urmă de convingere. Oare tatăl tu s-ar simţi în stare să primească o vizită, în după-amiaza asta? - Cred că da. În timp ce o însoţea pe alee, ca să-i deschidă poarta, Ames mai spuse: - S-ar putea să fie mai bine pentru el dacă nu-şi face prea mari speranţe. Râseră, după care adăugă: - Mă rog, în legătură cu asta, nu prea avem ce face. Dar Glory avea propriile ei speranţe, care erau de asemenea prea mari - şi anume, că vizita aceea urma să aibă loc, că avea să fie interesantă, şi că Jack n-avea să-şi amintească de ea ca de cea mai puţin tolerabilă, cea mai scorţoasă, cea mai nedemnă de încredere persoană dintre surorile şi fraţii lui. Se tot gândea şi spera să
nu-şi mai aducă aminte de ea aproape deloc. *** Când a ajuns acasă, a descoperit că tatăl ei scrisese răspunsul, îl adresase şi-l lipise. - Da am pus acolo şi un mic cec, doar ca să fiu sigur. În zilele noastre, călătoriile sunt destul de scumpe. Sper să nu se simtă jignit, dar m-am gândit că ar putea fi un mod de a-i da de înţeles cât de nerăbdători suntem să-l vedem. M-am gândit că, una peste alta, ar fi o idee bună. Dar am să-l scot, dacă eşti de părere că ar fi mai bine să... - N-o să se simtă jignit, tată. Întotdeauna i-ai trimis mici cecuri. - Mă rog, îmi fac doar griji că s-ar putea să nu-şi aducă aminte, înţelegi, de toate excentricităţile mele. Ar fi trebuit să te aştept, ca să poţi arunca şi tu o privire peste ce am scris. M-am gândit doar că ar fi bine s-o punem cât mai repede la poştă. Aşteaptă un răspuns. Dacă "nu deranjează". Imaginează-ţi! În nici un caz nu trebuie să-şi facă griji pentru asta. - Sunt sigură că era doar o formă de politeţe. - De foarte mare politeţe. Într-adevăr. Parcă s-ar fi adresat unui străin. Dar iată că încep să-i găsesc nod în papură - şi n-ar trebui.. Glory îl sărută pe obraz. - O duc la poştă. - Sper că e destul de lizibilă. Adresa am scris-o cât am putut de clar, cred. Sunt îngrijorat din cauza asta, după cât mi-au tremurat mâinile, o vreme... Ar fi trebuit să ţi-o dau s-o citeşti şi tu. Sper c-o s-o poată descifra. - O să fie bine, răspunse ea. Dar ştia că tatăl ei nu avea nevoie de nici o asigurare complet suficientă şi pe de-a-ntregul convingătoare. Dacă era dezamăgit şi Jack nu venea acasă, putea să-şi spună că numai el fusese de vină, descărcându-şi amărăciunea pe sine însuşi şi cruţându-şi fiul bun de nimic. Pentru oricare dintre ei ar fi făcut acelaşi lucru, la fel făcuse şi pentru ea. Dar Jack era acela pentru care întotdeauna născocise şi desfăşurase cele mai elaborate strategii de... cum să-i zică?... salvare. Obişnuia să spună: "Băiatul ăsta m-a ţinut efectiv în genunchi!" Părea să se fi convins singur că aceasta nu era decât încă o binecuvântare de la Dumnezeu. Ames sosi, şi amândoi se angajară într-o partidă de şah. Întodeauna schimbau atât de multe glume între ei... Odată, când erau elevi la seminar, treceau peste un pod, contrazicându-se în legătură cu un anume aspect al doctrinei. Vântul suflase pălăria tatălui ei în apă, iar acesta în suflecase pantalonii şi intrase în râu să şi-o ia, urmărindo în josul curentului şi continuând în acelaşi timp discuţia, deşi nu câştiga deloc teren faţă de ea. "Dar am câştigat controversa!" se lăuda el. "Mă rog, râdeam prea tare ca să pot
merge mai repede..." Până la urmă, pălăria se agăţase de un ciot, şi cu asta se terminase totul - dar îi făcea întotdeauna să râdă. Partea cea mai hazlie părea să fie aceea că pe vremuri fuseseră tineri, iar acum erau bătrâni, şi că zi de zi fuseseră la fel, pentru ca la sfârşit să se schimbe dintr-o dată, cine ştie cum. Se studiau unul pe altul, într-un mod calm, afectuos. Ames spuse: - Înţeleg că băiatul ăla al tău vine acasă. - Aşa zice. Mi-a trimis o scrisoare. - Vor veni şi fraţii şi surorile lui? Tatăl ei clătină din cap. - Am dat câteva telefoane. Iat-o - despărţirea apelor mării...! - Sunt cu toţii de acord că ar fi mai bine pentru ei să aştepte până va cere el să-i vadă. Nu s-a simţit niciodată prea la largul lui cu ei. Cred că a fost şi vina mea. Desigur, e bine c-o avem aici pe Glory, ca să ne ajute, continuă el, amintindu-şi că era şi fiica lui în cameră. Aşa că Glory se duse în salon, se aşeză lângă radioul care boscorodea şi începu să rezolve un careu de cuvinte încrucişate. "O fi bine că mă aflu aici?" se întrebă ea. "S-ar putea să fie adevărat. Va trebui să ţin mine să nu mă înfurii." Îşi impunea acest lucru fiindcă Jack avea să fie, cel mai probabil, la fel de nesuferit ca întotdeauna, iar ea îşi consumase toate resursele de răbdare în altă parte. *** Au urmat săptămâni tulburi şi disruptive, dominate de nerăbdarea şi neliniştea bătrânului, după care de dezamăgirea lui, toate având efectul de a-i alunga somnul şi a-l face să fie nervos şi ursuz. Glory îşi petrecea zilele îmbiindu-şi tatăl să mănânce. Frigiderul şi cămara erau pline cu tot ce credea el că-şi amintea că i-ar fi plăcut lui Jack, şi o bănuia pe Glory că voia să renunţe prea curând şi să le mănânce pe toate, sub pretextul de a evita risipa - aşa că nu accepta nimic altceva decât o farfurie cu păsat de ovăz sau un ou fiert, în timp ce pe prăjiturile cu cremă se îngroşa glazura, iar salatele se pleoşteau. Glory se întreba, îngrijorată, ce-ar fi putut face cu ele, dacă Jack nu mai apărea. Gândul de a devora un ospăţ stătut şi umilit, împreună cu nefericitul ei tată, părea insuportabil, dar ea se gândise oricum şi la soluţia asta, pentru a-şi reaminti cât de furioasă era, şi pe bună dreptate. Ba chiar, plănuisesă sustragă noaptea din casă mâncae în cantităţi pe care să le poată consuma câinii vecinilor, de vreme ce tot ar fi fost prea veche ca să le-o ofere stăpânilor acestora, care în orice caz le-ar fi dat-o câinilor, aşa cum era otrăvită de regrete şi revoltă. Glory repetase diverse izbucniri de furie, în perspectiva sosirii lui Jack, gen: "Cine te crezi?" şi "Cum poţi fi atât de nesimţit?", - care, cu timpul, evoluaseră spre "Cum poţi fi atât de rău, crud, ticălos..." şi aşa mai departe. Începea să spere că avea totuşi să vină, ca să-i poată spune în faţă tot ce gândea despre el. Mă rog, sigur că era
supărată, cu toate acele pâini de banane care se pârguiau cu zgomot în cămară. "Cu ce drept?" se răzvrătea în sinea ei, ştiind că singurele rugăciuni ale tatălui ei erau acelea prin care cerea ca Jack să vină - şi să nu mai plece. - Scrie aici că "pentru un timp"... Un timp poate fi mai scurt... sau mai îndelungat! Aveau adresa lui Jack, de pe plicul cu Marea Veste, cea care-l făcuse pe tatăl ei să lăcrimeze şi să tremure. Acesta trimise încă scrisorică şi un ceculeţ, în caz că primele se pierduseră. Şi aşteptară în continuare. Scrisoarea de la Jack zăcea desfăcută când pe masa de micul dejun, când pe masa de cină, când pe noptieră, când pe braţul fotoliului Morris. Bătrânul o pusese deoparte o dată, când venise Reverendul Ames la o partidă de şah, probabil fiindcă nu voia să fie supusă nici unei priviri pline de îndoială. - Da, cu siguranţă o să vină, conchidea el, ca şi cum orice incertitudine asupra acestui aspect ar fi avut de-a face cu frazarea scrisorii. Au trecut aşa două săptămâni, apoi încă trei zile. După care sosi Vestea Telefonică, iar tatăl ei vorbi efectiv cu Jack, îi auzi cu adevărat glasul. - Zice că va fi aici poimâine! Neliniştea bătrânului fu înlocuită de nefericire, fără a-şi pierde nici o clipă componenta răbdătoare. - Cred că numai nişte probleme foarte grave au putut cauza o asemenea amânare! spuse el, înspăimântându-se singur ca să-i fie mai uşor. Încă o săptămână, apoi A Doua Veste Telefonică, anunţând că urma să sosească în două zile. Mai trecură patru zile, şi în sfârşit Glory îl văzu, stând pe veranda din spate, un bărbat slab în costum maro, bătându-se cu pălăria peste coapsă ca şi cum nu s-ar fi putut hotărî dacă să bată-n geam, să apese pe clanţă sau să facă pur şi simplu calea-noarsă. Se uita la ea, ca şi cum şi-ar fi aintit dintr-o dată de o oprelişte enervat, privind-o cu acea expresie directă care uită să se disimuleze. Sora lui era o problemă pe care n-o avusese în vedere. "Nu se aştepta să mă găsească aici," îşi spuse ea. "Nu se bucură să mă vadă." Deschise uşa. - Jack, îl întâmpină. Tocmai eram gata să mă las păgubaşă. Pofteşte. Se întrebă dacă l-ar fi recunoascut pe stradă. Era palid şi neras, iar sub ochi avea o mică cicatrice. - Ei bine, iată-mă, spuse el, ridicând din umeri. Pot să intru în casă? Părea să-i ceară nu numai permisiunea, ci şi părerea. - Da, desigur. Nici nu-ţi poţi imagina câte griji şi-a făcut pentru tine. - E aici? Şi unde, mă rog, ar putea să fie...? - E aici. Doarme. - Îmi pare rău că am întârziat. Voiam să dau un telefon, şi autobuzul a plecat fără mine.
- Trebuia să-l suni pe tata. O privi o clipă. - Telefonul era într-un bar, continuă el, pe cel mai firesc ton. M-aş fi aranjat puţin, dar mi-am pierdut geanta în care aveam aparatul de ras. Îşi atinse ţepii de pe bărbie, cu un aer uşor preocupat, ca şi cum ar fi fost o arsură recentă. Întotdeauna fusese fastidios în legătură cu aceste detalii. - Nu contează. Poţi folosi aparatul de ras al tatei. Ia loc. O să-ţi aduc o cafea. - Mulţumesc. Nu vreau să te deranjezi pentru mine. Glory nu-i spuse că era cam târziu ca să se îngrijoreze pentru asemenea lucruri. Era distant, respectuos şi nesigur. Cel puţin din acest punct de vedere, semăna mult cu fratele din amintirile ei, despre care ştia că o singură privire severă putea să-l alunge, învingându-i toate rugăciunile, ca să nu le mai pomenească şi pe ale tatălui lor, care nu mai conteneau. Dacă pleca din nou înainte ca bătrânul să se trezească, oare avea să-i spună că trecuse pe-acolo în timp ce el dormea? Avea să-i spună că furia ei era aceea care-l alungase, pe bărbatul acesta slab, obosit, neîngrijit, care se codise până şi să intre pe uşă? Iar el venise la uşa bucătăriei, un obicei familial pe care-l aveau încă din copilărie, fiindcă mama lor era aproape întotdeauna acolo, în bucătăria cea caldă, aşteptându-i. Probabil o făcuse pe negândite, pradă vechii deprinderi. Ca o fantomă, îşi spuse ea. - Nu e nici un deranj, îi spuse. Mă bucur doar că eşti aici. - Îţi mulţumesc, Glory. Îmi pare bine să aud. Ezitase înainte de a-i rosti numele, poate fiindcă nu era absolut sigur cu care soră vorbea, sau poate pentru că nu dorea să devină prea familiar. Poate fiindcă familiaritatea necesita un oarecare efort. Începu să toarne apă în filtrul de cafea, dar Jack o întrerupse: - Iartă-mă - nu s-ar putea să mă întind pentru câtva timp? Îşi duse o mână la faţă. Gestul acela... îşi spuse ea. - N-ar fi trebuit să se întâmple asta... Multă vreme, n-am avut nici o problemă. - Sigur, du-te şi te odihneşte, îi spuse ea. E ca pe vremuri, când te furişai sus cu un flacon de aspirină. O spusese oarecum în glumă, dar el o privi surprins, aşa că-i păru rău. Apoi, auziră arcurile patului, şi pe tatăl lui strigând: - Avem musafiri, Glory! Cred că avem! Da! Urmară paşii în papucii şi bastonul. Jack se ridică în picioare şi-şi netezi părul de pe frunte, după care îşi scutură manşetele şi aşteptă. în sfârşit, bătrânul apăru în uşă. - Ah, iată-te! Ştiam eu că aveai să vii, da! Glory putea să vadă pe chipul tatălui lor surprinderea şi regretul. În ochi îi luceau lacrimi. Douăzeci de ani însemnau foarte mult. Jack îi întinse mâna, salutându-l: - Domnule.
Iar tatăl său răspunse: - Da, e foarte bine să ne strângem mâna. Dar voi lăsa jos bastonul ăsta... Gata, continuă el, după ce-l agăţă de marginea mesei. Şi acum... Îşi îmbrăţişă fiul. - Iată-te acasă! exclamă el, punându-i palma pe reverul hainei, cu un gest mângâietor. Ne-am făcut atât de multe griji, atât de multe... Şi iată că ai venit. Jack îi cuprinse umeriicu grijă, ca şi cum s-ar fi periat de fragilitatea bătrânului, sau ar fi fost stânjenit. Tatăl lui făcu un pas înapoi şi-l privi din nou. Se şterse la ochi. - Ce chestie! remarcă el. Zile întregi am stat cu cravata la gât, chiar şi când dormeam, după cum îţi va putea spune şi Glory, şi tu m-ai prins în cămaşă de noapte! Şi cât e ceasul? Apoape ora amiezei! Ah... continuă el, rezemându-şi un moment capul de reverul lui Jack; apoi adăugă: Glory o să mă ajute puţin. Mă duc să încalţ şi să mă piaptăn, şi destul de curând mă vei puteat recunoaşte! Dar ştiam eu că ţi-am auzit glasul şi ardeam de nerăbdare să te văd! Da! Îşi luă bastonul şi porni spre uşa holului. - Glory, dacă poţi să-mi dai o mână de ajutor... După ce pui cafeaua... Şi se îndepărtă în direcţia camerei lui. Jack spuse: - După atâţia ani, cred că încă îşi mai dă seama când sunt mahmur. - Mă rog, cafeaua o să-ţi fac bine. Acum e foarte emoţionat, dar după prânz o să se odinească, şi vei putea să tragi şi tu un pui de somn. - După prânz... repetă Jack. O perioadă de douăzeci de ani era destul de lungă pentru a face un străin chiar şi dintr-un om pe care-l cunocuse mult mai bine decât fratele ăsta al său, iar acum îl avea în bucătărie, palid şi stânjenit, nicidecum pregătit pentru toată mărinimia cu care-l aşteptaseră şi pentru bunătăţile care chiar atunci se închegau şi se moleşeau spre a deveni cel mai penibil "prânz" pe care şi l-ar fi putut imagina cineva vreodată şi ce cuvânt urât era, oricum... - Mă duc să-l ajut pe tata să se bărbierească, apoi am să-ţi aduc şi ţie aparatul lui de ras. Ceştile sunt acolo unde au stat dintotdeauna, şi linguriţele la fel. Aşa că serveşte-te, când va fi gata cafeaua. - Mulţumesc, aşa am să fac. Încă mai stătea în picioare, cu pălăria tot în mână. Aşa era el, numai respect şi bune maniere, când ştia că ar fi trebuit să aibă necazuri. Nici untul nu i se topea în gură, cum auzise Glory pe cineva spunând despre el, o femeie la biserică. Îşi drese iar glasul. - A venit aici vreo scrisoare pentru mine? - Nu, nimic. Glory se duse să-şi ajute tatăl să-şi pună şosetele, să se bărbierească şi să se încheie la cămaşă, şi-şi spuse, aşa cum făcea de-atâtea ori: "Cel puţin ştiu ce am de
făcut acum, iar ăsta e un lucru pentru care să fiu recunoscătoare." Îl ajută să-şi înnoade cravata, să-i pună sacoul, apoi îl pieptănă cu cărare pe o parte, aşa cum îşi purta el întotdeauna părul. Oricum nu prea conta, nu-i mai rămăsese prea mult. Când fu gata, tatăl ei spuse: - Şi acum, am să citesc niţeluş ziarul. Ştiu bine că Jack va dori să se aranjeze şi ei. Glory ştia, după miros, că în filtru cafeaua fiersese puţin mai mult decât ar fi trebuit, şi-i trecu prin minte gândul că se putea ca Jack să fi plecat - dar îl găsi la chiuveta din bucătărie, spălându-se cu un săpun de rufe. Casa mirosise dintotdeauna a levănţică şi leşie. Se întrebă dacă fratele ei îşi mai amintea. Îşi pusese agăţase vestonul şi cravata pe spătarul unui scaun, se descheiase la guler şi se freca pe faţă şi pe gât cu un prosop de ceai, unul dintre acelea pe care bunica lor, în ultimii ei ani de viaţă, le brodase cu zilele săptămânii. Nu conta. Jack stoarse prosopul şi începu să se şteargă cu el. Apoi, îşi dădu seama că sora lui era şi ea în încăpere şi se întoarse s-o privească, jenat că-l vedea atât de expus şi vulnerabil, presupuse ea, căci îşi lăsă mânecile în jos, şi le încheie la manşete şi-şi dădu la o parte părul de pe frunte. - Aşa e puţin mai bine, spuse el. Apoi, scutură prosopul de ceai şi-l agăţă pe bara de deasupra chiuvetei. Pe prosop scria "Marţi". - Dacă tot vrei cafeaua asta, ar trebui s-o bei odată. - Da... Am uitat de cafea, nu-i aşa? Îşi luă iar vestonul pe el şi-şi vârî cravata în buzunar. Sorbiră împreună din cafeaua arsă, în timp ce tatăl lor stătea lângă fereastră, în fotoliul său Morris, citind despre situaţia mondială. Între ei şi Teddy şi Grace, era o diferenţă de cinci ani, ir Jack nu-i arătase niciodată prea mult interes, în afară de a-i ciufuli părul din când în când. Nu din vina ei era cea care se nimerise acasă când se întâmplase totul. Părea încurcat, bărbatul acesta care începea să-i amintească din ce în ce mai mult de fratele ei, pe măsură ce se uita la el. Îi era greu să-şi mute privirea, deşi ştia că Jack tare ar mai fi dorit-o. Îşi ţinea ceaşca în ambele mâini, dar i se vedea oricum tremurul. Vărsă puţină cafea pe mânecă, tresărind din cauza fierbinţelii, iar Glory îşi spuse ce bun era tatăl lor că-i lăsa puţin timp să se adune. Şi zise: - Nici că s-ar putea să fii mai binevenit aici, Jack. N-ai de unde să ştii cât de mult înseamnă pentru el că eşti acasă. Jack răspunse: - Frumos din partea ta că spui asta, Glory. - Nu e decât adevărul. Poftim. Şi crezuse că şi-ar fi putut face mai puţine griji dacă vocea-i devenea puţin cam tăioasă, sau dacă-şi pierdea răbdare pentru câteva momente. - Îţi mulţumesc pentru cafea, mai spuse Jack. Mă duc să mă bărbieresc.
*** Îşi dusese bagajul la etaj, şi reveni cu bărbia netedă, părul pieptănat şi mirosind a apa de colonie Old Spice a tatălui său. Încă îşi mai încheia manşetele. Arătă cu capul spre prosop. - Azi e marţi? - Nu, răspunse ea, prosopul ăla se cam grăbeşte. E tot luni. Jack se înroşi la faţă, dar imediat izbucni în râs. Iar din cealaltă cameră se auzi foşnetul ziarului strâns, urmat de cănitul bastonului şi a pantofilor cu tocuri tari, bine lustruiţi, care n-aveau să se strice înainte de sfârşitul acestei lumi. În sfârşit, tatăl lor apăru, cu o expresie ştrengărească în ochi, ca întotdeauna când se simţea în plina forma. - Da, copii, e ora mesei, cred. Glory a fost atât de ocupată, cu toate pegătirile. A spus că nu-ţi plac prăjiurile cu cremă, dar eu am fost sigur că-mi aminteam că-ţi plăceau, aşa că i-am spus să facă totuşi, deşi ea nu prea voia. - S-au cam învechit, de-acum... spuse Glory. - Uite, vezi? Încearcă să te influenţeze, să nu-ţi placă! Ai crede că a pus cine ştie de pariu! - Îmi plac prăjiturile cu cremă, răspunse Jack, aruncând o privire spre ea. - E pentru supeu, în orice caz, replică Glory, şi i se păru că fratele ei arăta mai uşurat. Probabil că Jack e prea obosit ca să-i mai fie foame. Ultima noapte şi-a petrecut-o în autobuz. Ar trebui să-i dăm doar un sandviş şi să-l lăsăm să se odihnească. - Mi-e foarte bine aşa, protestă el. Tatăl său îl privi atent. - Eşti palid. Da, se vede clar. - N-am nimic. Tot timpul sunt palid. - Mă rog, ar trebui să stai jos, oricum. Glory n-o să se supere dacă ne serveşte ea, măcar de data asta - nu-i aşa, dragă? - De data asta, nu, răspunse Glory. - Mă munceşte de moarte, pe-aici. Nici nu ştiu ce s-ar face fără mine. Jack zâmbi îndatoritor, apoi îşi rezemă fruntea în palmă, când tatăl lui se lansă în inevitabila predică. - Avem atâtea motive de a fi recunoscător, sărmane sunt cuvintele... Nu peste mult, pe bătrân îl fură un fel de aţipeală. - Amin... murmură el. După care se adună, din nou cu aerul acela de pişicher, şi bătu dosul mâinii lui Jack. - Da, spuse. Da. ***
Glory îl duse pe Jack la etaj, în camera pe care i-o pregătise - camera lui Luke şi a lui Teddy, cum încă o mai numeau. - Foarte drumos din partea ta, îi răspunse, când ea îl anunţă că nu-l instalase în camera lui din copilărie. Era un act de bunătate similar cu cel pe care i-l arătase tatăl ei. Când, jumătate de oră mai târziu, se înapoie sus cu nişte prooape pentru el, Jack îşi pusese deja hainele în dulap şi vreo şase cărţi pe scrin, între proptelele Abraham Lincoln, după ce stivuise în colţul debaralei cele zece volume de kipling pe care aceseta le sprijiniseră timp de două generaţii. Luase din fosta lui cameră un mic tablou, fotografia înrămată a unui râu cu copaci pe maluri, şi o pusese pe scrin, lângă cărţi. În măsura în care era capabil de aşa ceva, părea să se fi instalat acolo mai mult sau mai puţin definitiv. Odaia era goală, cu uşa deschisă, aşa că Glory intrase numai ca să pună prosoapele pe scrin - dar observând toate aceste lucruri, se opri. Aşadar, era adevărat. Iar când se întoarse, îl văzu şi pe el: o privea din hol, zâmbindu-i. Dac-ar fi spus ceva, ar fi fost: "La ce te uiţi?" Sau, nu - mai bine zis: "După ce te uiţi?" căci credea că venise să-şi bage nasul prin lucrurile lui. - Ţi-am adus nişte prosoape. - Îţi mulţumesc mult. Eşti foarte drăguţă. - Sper că te simţi bine aici. - Într-adevăr. Mulţumesc încă o dată. Glasul îi era scăzut ca întotdeauna. Niciodată nu ridica tonul. În copilărie, pleca pe furiş, de la jocul de leapşa, din casă, şi nimeni nu-i observa lipsa, tocmai fiindcă era aşa de liniştit. Apoi cineva îi rostea numele, primul care-i descoperea absenţa, şi jocul se strica. Nu avea nici un rost să-l strige. Se întorcea... când se întorcea. Dar porneau în căutarea lui, ca şi cum ar fi început un joc nou - acela de a-l prinde asupra vreunei pozne. Până şi tatăl lor încerca, umblând pe străzi, uitându-se pe după garduri, tufişuri şi copaci. Dar boroboaţa era făcută, iar Jack revenea acasă încă înainte ca ei să se fi lăsat păgubaşi. Odată, când dispariţia lui pusese capăt unei partide de croquet pe care Glory, ca prin minune, era gata s-o câştige, ata usese biruită de furie şi exasperare. Iar când aflase că era din nou acasă, năvălise în camera lui, strigând: "Cu ce drept eşti atât de ciudat?!" Jack îi zâmbise, îndepărtându-şi părul de pe frunte fără vorbă. Dar ea ştia că-l răscolise, rănindu-l chiar. Trebuia să fi avut vreo nouă sau zece ani, încă mai era surioara cea mică, pe care s-o tachineze sau să n-o ia în seamă. Întrebarea i se părea prea matură, atât ei, cât şi lui, poate. Nu suna deloc inofensiv, iar acest lucru îi surprinsese pe amândoi. Şi, începând din acel moment, circumspecţia lui o inclusese şi pe ea, - o uşoară schimbare, inevitabilă fără îndoială. Iar acum, iat-o aici, jenată că fusese surprinsă punând prosoape într-o cameră de mult timp goală, pe care se cam chinuise să i-o pregătească, de parcă nişte cămăşi, câteva cărţi, ar fi reprezentat o revendicare inviolabilă asupra celui spaţiu, făcând ca
trecerea pragului de către ea să devină o adevărată infracţiune. Degeaba se supăra. Oare ce crezuse că venise să caute? Alcool, desigur. Ce jignire, s-o creadă în stare de aşa ceva! Dar, în fond, e jignire ar fi fost şi pentru el să-i scotocească într-adevăr camera! Un asemenea gând nici nu i-ar fi trecut prin minte, dar de unde să ştie el? Acum, Glory constată că era aproape convinsă de prezenţa vreunei sticle ascunse pe undeva, sub pat sau după teancul de volume ale lui Kipling. Îşi făgădui ca niciodată să nu mai pună piciorul în camera aceea. Alesese ea să se afle acolo, în acea casă, în Gilead? Nu, în nici un caz. Tatăl ei avea nevoie de îngrijiri, şi trebuia să fie şi ea undeva, ca orice fiinţă de pe lumea asta. Toţi acei ani de muncă, şi nici un rezultat... Dar faci tot ce poţi. Oamenii respectă aşa ceva. E o binecuvântare să ştii ce ţi se cere. Şi cum putuse omul acela să apară de nicăieri, să ocupe o cameră în casă şi un loc la masă, şi s-o facă să se simtă ca şi cum ar fi fost pradă unei mari suferinţe? Deşi, de fapt, nu exista nici urmă de aroganţă în felul lui de a se purta - numai deferenţă şi nesiguranţă. Era clar că nici el nu alesese să vină acolo. Pe Glory o cam nemulţumea să constate cât de evident era acest lucru. Desigur, nu era nimic ieşit din comun în faptul că un bărbat în toată firea îşi dorea o cameră pe care s-o poată considera a lui, mai ales de vreme ce era aproape străin în casă. Şi mai făcea şi parte din familie. Glory ieşi în grădină. Soarele care-i încălzea umerii începu s-o calmeze. Salata se prezenta destul de frumos, şi probabil urmau să aibă şi mazăre destulă la cină. Avea să controleze şi parcela cu fragi. Se opri să smulgă o buruiană, două, apoi luă săpăliga şi începu să prăşească lotul de roşii pe care-l sădise. Mirosul puternic al plantelor la soare, bobocii mici ca nişte cioculeţe... Grădina îi oferea cel mai întemeiat motiv de a nu se afla în nici un alt loc, de a nu face nimic altceva. Şi întotdeauna avea nevoie de mai mult timp decât putea ea să-i acorde. *** Intră în casă şi-l găsi pe Jack spălându-şi cămaşa la chiuveta din bucătărie. Ridică privirea pre ea, cu acea expresie de uşoară teamă şi jenă, ca şi cum ar fi fost doi străini nevoiţi să locuiască împreună, văzând dincolo de micile convenţionalisme destinate pentru salvarea aparenţelor. - Sunt aproape gata, spuse el. N-am să te mai încurc. - Nu mă încurci cu nimic. Dar, dacă vrei, poţi să-ţi pui lucrurile la spălat. Pentru mine e totuna. Am să-ţi arăt cum să foloseşti maşina, dacă vrei. - Mulţumesc, răspunse el, după care îşi clăti şi stoarse cămaşa cu gesturi grijulii şi îndelung exersate. Apoi o duse afară, o scutură şi o prinse pe sârma de rufe, şi se aşeză pe treptele verandei din spate ca să-şi aprindă o ţigară. Foarte bine, să fumeze, afară în maiou, clipind în lumina soarelui, conform noţiunilor lui de viaţă privată formate prin pensiuni. Când reveni, spuse "Nu, mulţumesc" unei prăjituri, şi "mulţumesc" unei ceşti de cafea. Luă ceaşca şi ziarul ofeit de Glory şi se duse în
camera lui. În oraşul unde locuise, Glory îşi spusese uneori, văzând câte un om pe stradă: "Nu, ăsta nu e Jack... Ce-o fi având, de m-a dus cu gândul la el?" Freamătul unui soi de recunoaştere stăruia şi după ce ea reflecta: "Are doar mersul lui," sau "...doar felul cum îşi ţine capul înclinat"... Uneori, traversase câte o stradă ca să vadă străinii în faţă, numai din cauza unei asemănări, şi fusese întâmpinată cu priviri reci au reţinute, nu foarte diferite de ale lui, puţin amuzate, la fel ca ale lui. Ştia întotdeauna câţi ani trecuseră de când îl văzuse ultima oară, şi-şi corija amintirile păstrate despre el, fiindcă pe-atunci fusese atât de mică... Era ca şi cum şi-ar fi petrecut toţi acei ani pregătindu-se să-l recunoască atunci când îl vedea, iar acum îl avea în sfârşit înaintea ochilor, încordat şi temător, amintindu-i mai puţin despre el însuşi şi mai mult de acei necunoscuţi fără nume. *** Luând-o iar de la început, pregăti o cină de bun-venit acasă. Masa din sufragerie era pusă pentru trei persoane, cu dantele, vesela cea bună şi sfeşnice de argint. De fapt, masa aştepta astfel de câteva zile. Când puse vazele de flori la locurile lor, Glory observă praful depus pe farfurii şi pahare şi le şterse cu şorţul. Lalele galbene şi liliac alb. Le cam trecuse sezonul amândurora, dar mergeau totuşi. Comandase de la băcănie o friptură de vită, două livre de cartofi noi, şi un sfert de îgheţată. Copsese biscuiţi şi rumenele. Ieşi în grădină şi culese spanac tânăr, destul cât să umple un castron, îndesat şi cu apa dând pe din afară, cum ar fi spus tatăl ei. Iar Jack dormea. Dormea şi tatăl lor. Şi ziua trecea în linişte, cu acele arome suave umplând treptat casa. Când reveni din grădină, în casă începuse deja să miroasă a duminică. Îi umplea ochii de lacrimi. Ordinea de pe vremuri, netulburată de nimic... Sabbath, Sabbath şi iar Sabbath. Copiii, agitaţi în hainele lor de mers la biserică, rochiile, vestoanele şi pantofii moştenite de la unii la alţii, îmbrăcate, dezbrăcate, după cum le venea rândul. Prea mari, apoi prea mici, dar niciodată, pentru nimeni, comode. Opt la număr, sau şapte, înghesuiţi la masa aceea, trei pe bancheta de la pian, unul pe un taburet adus de la bucătărie, exersându-şi bunele maniere - să-şi ţină coatele pe lângă trup, să nu-şi bălăngăne picioarele, să se abţină măcar o oră de la sâcâielile şi certurile lor interminabile. Aşeptau rugăciunea, aşteptau să fie serviţi musafirii mereu bătrâni având ataşată câte o demnitate clericală care implica interdicţii speciale asupra comportamentelor copilăreşti. Nu aveau voie să vorbească până nu li se vorbea, până nu se termina masa, până nu luau sfârşit discuţiile despre confesiuni şi sinoduri. Aşteptau chiar şi să mănânce, până când mama lor ridica furculiţa, lucru pe care nu-l făcea înainte ca toate semnele vizibile de nerăbdare dintre ei să dispară. Iar Jack era cel mai tăcut - dacă se afla acolo.
Sufrageria era imuabilă, la fel ca şi restul casei. Dar avea un aer apăsător, în sensuri care s-ar fi putut schimba cu uşurinţă. Dacă Glory ar fi putut să dea jos draperiile de culoarea prunei agăţate peste perdelele de dantelă care acopereau storurile de la ferestre, ar fi făcut-o într-un minut. Dacă ar fi putut să scoată covorul de aceeaşi culoare, cu arabescuri în tonuri de lavandă dispuse în chenar de jurîmprejur... Ar fi eliberat gheridonul de toate mărunţişurile îngrămădite pe el, cadouri expuse în semn de curtoazie faţă de vizitatorii ce le dăruiseră, dintre care majoritatea se vor fi dus de mult să-şi primească răsplata - pisici, câini şi păsări de porţelan, şi compotiere de sticlă mată... Dar, în locul acela al perpetuei solemnităţi de seară, fiecărei bucurii de familie i se oferise o ocazie, iar acum se pregăteau să sărbătorească întoarcerea acasă a lui Jack - dacă se trezea la timp. După o jumătate de oră de când tatăl ei terminase cu îmbrăcatul, Glory spuse: - Mai bine du-te şi bate la uşa lui. În clipa următoare, însă, îl auziră coborând scara. Jack intră pe uşă şi se opri. Avea pe el vestonul şi cravata, şi arăta nesigur, ca şi cum s-ar fi temut să nu deranjeze, şi ca şi cum ar fi preferat să se afle în altă parte. Semăna oarecum cu Jack cel de altădată. Pesemne că şi tatăl lor observase acest lucru, căci era mişcat vizibil să-l vadă. Trecu un moment, înainte de a-l chema: - Intră, fiule. Ia loc, ia loc. - Poţi să aprinzi lumânările, Jack, spuse şi Glory. Se duse la bucătărie ca să aducă friptura şi, la întoarcere, îi găsi pe amândoi stând tăcuţi în lumina lumânărilor - tatăl ei pierdut în gânduri, Jack jucându-se cu un plic de chibrituri. Cu douăzeci de ani în urmă, purtaseră o conversaţie calmă în camera aceea. Ar fi trebuit să se gândească la asta, şi să le servească cina în bucătărie. După ce puse biscuiţii pe masă şi se aşeză şi ea la locul ei, bătrânul se ridică în picioare pentru a se adresa Domnului: - Dragă Părinte, începu el, Părinte a cărui iubire, şi a cărui putere, sunt neschimbătoare, într-ai cărui ochi şi noi suntem neschimbători, mereu iubiţii Tăi copii, oricum ne-am purta şi întina veşmântul carnal... Jack zâmbi ca pentru sine, atingându-şi cicatricea de sub ochi. - Sfinte Părinte, continuă bătrânul, am repetat în minte această rugăciune de o mie de ori, această rugăciune de recunoştinţă şi bucurie, în aşteptarea unei seri ca aceasta. Căci am ştiut dintotdeauna că va veni sorocul. Iar acum, descopăr că nu-mi găsesc cuvintele. Nu le găsesc. Fiindcă, în timp ce aşteptam, am îmbătrânit. Acum nu-mi mai amintesc acele rugăciuni, dar ţin minte bucuria pe care mi-o dăruiau atunci, bazată pe încrederea că, într-o zi, o voi rosti pe una sau alta dintre ele la această masă. Dacă trăiam să mai apuc ziua aceea. Credea că buna mea soţie ar putea fi şi ea aici. Ne lipseşte mult. Ei bine, îţi mulţumesc pentru această bucurie, care ne-a ajutat să răzbim în vremurile mai grele. Ne-a ajutat foarte mult. Făcu o pauză.
- Dar când stau să mă gândesc la ceea ce ne aduce spre Tatăl nostru, s-ar putea să fie durerea sau boala - un necaz de un fel sau altul. Oboseala. Dar acum, iată-ne aici, şi e bine ca în asemenea momente să ştim că avem un Părinte, a cărui bucurie este aceea de a ne primi cu drag acasă. Chiar aşa este. Şi totuşi, omeneşte vorbind, există acele necazuri, acele tristeţi, şi un Părinte trebuie să fie conştient de ele. Nu are încotro. Pri urmare chiar şi într-o mare binecuvântare există tristeţe, un lucru care poate fi cam greu de înţeles. Păru să cadă un moment pe gânduri. - Doamne, lasă deoparte vălul timpului şi al durerii, pentru noi. Dă-ne înapoi celor pe care-i iubim. Ne este atât de dor de ei... Jack spuse încet: - Amin. Tatăl său îşi îndreptă privirea spre el, aşa că ridică din umeri, zâmbind, şi repetă, pe un ton oarecum explicativ: - Amin. - Da, mă rog, chiar terminasem, de fapt... Îmi pare rău că m-am unit aşa. - Nu, tată, mie îmi pare rău... n-am vrut să... Îşi ridică mâna la faţă şi râse. Bătrânul spuse: - Nu e nevoie să te scuzi, Jack! Iată, eşti acasă de numai câteva ore, şi te-am făcut să-mi ceri iertare! Nu! Una ca asta nu se poate, nu-i aşa? Cu multă blândeţe, îşi puse mâna pe umărul lui Jack. - Iar acum, uite că las cina să se răcească! Vrei să tai tu friptura, Jack? - Poate Glory, dacă n-o deranjează...? - Câtuşi de puţin, răspunse ea şi tăie carnea, dându-i prima bucată tatălui ei, pe a doua oprindu-şi-o sieşi, iar pe a treia punând-o în farfuria lui Jack. - Asta mai e încă puţin crudă la mijloc, spuse ea. - Şi arată minunat, completă fratele ei. Îţi mulţumesc. Tatăl ei făcea eforturi vitejeşti de a întreţine conversaţia, la un nivel de abstracţie inofensivă. - Cred că ameninţarea războiului atomic e cât se poate de reală! comenta el. Acesta este un aspect asupra căruia Ames şi cu mine nu suntem de acord! Niciodată n-a făcut o estimare corectă a forţei nebuniei pure în afacerile internaţionale! Pretinde că reflectează la toate astea, dar ştiu cu că tot cu republicanii va vota! Fiindcă bunicul lui a fost republican! Numai asta contează, pentru oamenii de pe-aici. Al cui bunic na fost republican? Dar n-ai cum să discuţi raţional cu el despre toate astea - nucă aş fi contenit vreodată să încerc... - Şi eu sunt stevensonian, replică Jack. - Da? Excelent. Gloryar fi trebuit să închidă ochii în timpul acelei rugăciuni, sau măcar să-i coboare. Dar Jack stătea chiar în faţa ei, studiindu-şi mâinile, apoi ridicând privirea
spre ambianţa ciudată a camerei, cu draperiile sufocante şi modelul cu false picături de pe sticla lămpii, ca şi cum sunetul cuvintelor bătrânului l-ar fi redeşteptat la realitatea locului unde se afla. Când îi întâlni privirea, zâmbi şi se uită în altă parte, stingherit. Oare de ce i se părea elegant acel aer evaziv? Cum ar fi arătat în ochii ei, cum i-ar fi părut, dacă n-ar fi fost, vreme de atâţia ani, povara de pe inima familiei, absenţa nenumită, a eroul unei poveşti melancolice? I se părea că ar fi trebuit să fie frumos, iar el nu era. Avea chipul îngust, tipic Boughtonior, şi ochii aceia obosiţi, şi pielea înăsprită a vârstei mijlocii. Îşi duse mâna la frunte, ca pentru a se feri de privirea ei, apoi şi-o coborî în poală, poate fiindcă-i tremura. Glory se bucură, recunoscătoare, când îl auzi spunând "Amin". Tatăl ei, când i se adresa Domnului, vorbea cinstit - din adâncuri, cum spunea el uneori. Dintr-o durere atât de generoasă, încât îi îmbrăţişa pe toţi. După ce masa luă sfârşit, Jack o ajută să strângă vasele, apoi le şi spălă, în timp ce ea îl ajuta pe tatăl lor să se ducă la culcare. Reveni în bucătărie şi văzu că aproape terminase de spălat ţşi făcut ordine. - Uluitor, spuse ea. Mie mi-ar fi luat o oră. Jack răspunse: - Am o experienţă profesională considerabilă, stimată doamnă. Împărtăşesc preferinţa tuturor Boughtonilor pentru vocaţii manuale uşoare. Glory râse, râse şi el, iar tatăl lor le strigă de sus, din camera lui: - Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei! Da! *** Glory reflectase adesea la faptul că Boughtonii semănau foarte mult între ei. Hope era recunoscută ca frumuseţea familiei, ceea ce însemna că, în cazul ei, nasul şi fruntea Boughtonilor erau mai puţin pronunţate. Toţi ceilalţi, băieţi şi fete, erau doar chipeşi - cum spunea mama lor. Cu toţii trecuseră, de la pruncia heruvimică, prin neremarcabila copilărie şi deşirata adolescenţă, până la starea adultă a boughtonităţii pe care mama lor o alina sau o lăuda vorbind despre caracter şi distincţie, Hope fiind singura excepţie. Prin urmare, adolescenţa însemna urmărirea felului cum nişte trăsături deloc remarcabile se abăteau de pe axă, abia observat, cum nasul se cocoşa doar un picuţ, iar mandibula devenea numai o idee cam asimetrică. Ca atare şi faţa lui Glory, la rândul ei, fusese supusă aceloraşi inevitabile transformări. Îşi amintea cât se alarmase. Şi apoi, fruntea. Bunicul lor întâlnise odată, întâmplător, un frenolog care, în unghiul greoi al reazemului frunţii pe nas, descoperise atâtea lucruri de lăudat, încât în următoarele câteva luni scormonise prin toată metafizica şi chiar se gândise să candideze în alegeri. Noroc că era genul de om care observa lipsa încurajărilor şi ştia să tragă concluziile cuvenite de pe urma acesteia. Totuşi, se fotografiase - ba chiar de trei ori: de două din profil, şi o dată din faţă. Acest triptic sepia era expus în salon, în
ramă aurie cu cununi de lauri la colţuri, ca un certificat de merit, precum şi ca o ilustrare de manual. Din portretul frontal, ochii epia ardeau cu o certitudine satisfăcută şi furioasă - el însuşi, prudent cum era, lăsându-le urmaşilor săi o solvabilitate sporită, o remarcabilă soliditate a spiritului şi a intelectului. S-ar fi putut bănui că era vizibilă şi o anumită voioşie a faptului de a descoperi că trăsăturile pe care le prezenta lumii nu erau doar greoaie şi neregulate, orice-ar fi crezut despre ele observatorul neavizat. Trecuseră mulţi ani până să aibă măcar un moştenitor, tatăl lor, singurul copil dintr-o căsnicie abordată din ambele părţi cu prudenţă şi calcul - cea mai clară dovadă că partenerii se potriveau, sau cel puţin aşa se spunea. În orice caz, geniul îşi putea prea bine găsi sălaş într-un craniu atât de spaţios, deşi în cazul lui, la fel ca într-al lor, chiriaşul fusese până atunci competenţa - şireată într-un caz, mustrată de conştiinţă în altul, foarte rafinată într-un al treilea... dar mereu competenţă. S-ar fi putut să-şi vadă speranţele scăzând, în formele moderate pe care le lua chipul lui pe parcursul generaţiilor. Odraselele sale erau recunoscătoare cu toatele pentru că fuseseră scutite, în măsura în care simţeau această scutire, de ceea ce se numea uneori uşoara lui asemănare cu Beethoven, deşi la nevoie se mângâiau cu gândul că putea fi o predispoziţie spre geniu care-şi lăsase amprenta asupra tuturor. Vorbind din punct de vedere frenologic, ca şi din punct de vedere fiziognomic, Jack îşi putea revendica distincţia şi caracterul la fel ca oricare dntre ceilalţi, după cum cu siguranţă ştia şi el. Poate că tocmai de aceea părea uşor sardonic când se uita la ea, ştiind cu ce interes se uita şi ea la el. Da, părea el să spună, iat-o, faţa pe seama căreia toţi am glumit şi ne-am lamentat, şi ne-am dat drumul cât am putut, faţa aceea atrăgătoare... Înstrăinarea te tulbură? Eşti surprins să vezi că poate să obosească şi să lase cicatrice..? *** După două zile, a devenit clar că Jack stătea zilnic în camera lui până când bătrânul se trezea, după care cobora la parter prezentabil, afabil şi respectuos, şi se ocupa de tatăl lui. Lui Glory nu-i spunea mai mult decât îi impunea buna cuviinţă. Probabil ascultase glasul tatălui său, sau sunetul papucilor şi al bastonului, fiindcă niciodată nu trecea mai mult de câteva minute înainte ca el să apară. Gândul că asculta, că rămânea la etaj în timp ce tatăl lui dormea, şi Glory era singura care venea şi pleca, mătura şi ştergea praful, punea radioul - încet, desigur - pe scurt, gândul că o evita, era mai mult decât iritant. "Mă face să mă simt ca o străină în propria mea casă. Dar asta nu e casa mea. Şi al are tot atâta ca şi mine dreptul de a fi aici." Aşa că se hotărî să-i ducă ziarul imediat ce tatăl lor îl termina de citit. Interesul lui faţă de ştiri era destul de surprinzător. Revistele "Time" şi "Life", şi ziarul "Post", urcaseră pe rând scara şi se adunaseră teanc lângă patul lui, iar seara el cobora la parter să-l asculte pe Fulton Lewis jr. Aşa că Glory îi ducea ziarul şi o ceaşcă de cafea. Cu un fursec pe farfurioară. Îşi spunea: "Am să i le duc pe astea, şi pe urmă plec, iar el o va
considera o simplă formă de amabilitate, şi ăsta va fi un început. Se zice că a înţelege înseamnă a ierta, dar asta este o greşeală, aşa obişnuia tata să spună. Trebuie să ierţi în scopul de a înţelege. Până când ierţi, te aperi de posiblitatea înţelegerii. Tatăl ei spusese asta nu o dată, în predici, cu textele potrivite, dar adevăratul text era Jack, iar cei cărora le vorbea erau el însuşi şi rândul de Boughtoni de pe bancheta din faţă, care de obicei nu-l includea şi pe Jack, după care, desigur, urma congregaţia. dacă ierţi, spunea el, se prea poate ca nici chiar atunci să nu înţelegi, dar vei fi gata să înţelegi, iar aceasta este postura de graţie. Aceste predici îi interesau destul de mult pe toţi, deşi de-a lungul timpului ajunseseră să se repete tot mai frecvent, cel puţin ca substanţă, şi cu toate că le spunea tuturor să nu se aştepte la marea exercitare a controlului patern pe care oamenii o consideră întotdeauna posibilă, şi eficientă în alte familii decât într-ale lor proprii, şi mai cu seamă în parohii. Şapte întruchipări ale copilăriei, mai mult sau mai puţin, învăţând orarul meselor, repetând cu sârguinţă la pian, cea mai gravă infracţiune a lor fiind turbulenţa binevoitoare care părea să-i placă atât de mult tatălui lor. Şi Jack. Când începuse el să insiste asupra acestui nume? Uşa camerei stătea deschisă. Patul era făcut, iar fereastra-ghilotină ridicată, astfel că perdelele fremăau în adierea dimineţii. Jack era îmbrăcat cu grijă, cu picioarele în şosete rezemate de perne, citind una dintre cărţile pe care şi le adusese. - Nu te ridica, spuse Glory. Nu vreau să te deranjezi. Mă gândeam doar că poate te-ar interesa să citeşti ziarul. - Mulţumesc, răspunse el. Glory se întrebă ce anume îl făcea să se ridice în picioare atunci când ea sau tatăl lor intra pe uşă. Părea să fie deferenţă, dar şi o atitudine care spunea: "Niciodată n-o să mă vedeţi relaxat, să nu vă aşteptaţi să mă prindeţi vreodată pe nepregătite." Şi acel "mulţumesc" al lui... Era atât de invariabil, încât devenea de-a dreptul impersonal, sau cel puţin neasociat cu nici un sentiment anume de amabilitate, oricât de vag... Şi, desigur, nu era nimic în neregulă cu asta. Mai ales în cazul lui. - Cu plăcere, replică ea, apoi adăugă: tata ar dori să stăm de vorbă. - Ah, făcu Jack, înţelegând dintr-o dată motivul prezenţei ei în cameră; îşi netezi părul pe spate. Şi despre ce anume ar vrea să vorbim? - Despre orice. Nu contează. E doar îngrijorat că nu prea conversăm. Nu poate suferi casele tăcute. Jack dădu din cap. - Da, înţeleg. Sigur. O putem face. Trecură câteva secunde. - Deci... reluă ea. - De fapt, chiar este un lucru despre care voiam să vorbesc cu tine... Se duse la scrin şi luă o bancnotă care era pusă acolo, deasupra, întinzându-i-o. Zece dolari. - De ce-mi dai bani?
- Nu cred că reverendul are prea mulţi. Mă gândeam că ţi-ar putea fi de folos la cumpărături. - O să-mi fie, desigur. Dar să ştii că o duce bine şi el. Câştigă un oarecare beneficiu, de pe urma fermei. Când am ajuns eu aici, doamna Blank a ieşit la pensie, aşa că nu mai e nevoit să plătească o femeie în casă. Şi mai au grijă de el şi alţii... şi biserica... - Biserica, repetă Jack. Iar biserica ştie că sunt aici. - Ei, ieri au apărut plăcintele alea două pe verandă, iar azi era o cratiţă cu un ghiveci, şi şase ouă. - Deci, s-a dus vestea. - Într-adevăr. - Totuşi, de venit, n-au să vină pe-aici. - Numai dacă sunt invitaţi. - Bun, spuse el. E foarte bine aşa. O privi un moment. - N-ai să-i inviţi. - Nu. - Bine. Îţi mulţumesc. După care, pe un ton explicativ: - Am nevoie de puţin timp ca să mă reobişnuiesc cu locul ăsta. Să încerc... Lui Glory îi trecuse prin minte, şi nu o dată, că acel "mulţumesc" al lui putea avea rolul de a pune capăt oricărei conversaţii. Poate n-o făcea cu intenţie... Prin urmare, acum, când discuţia decursese rezonabil de bine, se hotărî să n-o mai ia aşa. Astfel că-l întrebă: - Ce citeşti? Jack coborî privirea spre cărticica uzată pe care şi-o lăsase pe pat. - Ceva ce-am primit de la un prieten, spuse el. E destul de interesantă. Şi zâmbi. - Foarte bine, răspunse ea, şi ieşi din cameră, pentru a coborî la bucătărie. N-o interesa ce citea Jack. Încercase doar să lege o conesaţie. Tatăl ei spusese, nu în atât de multe cuvinte, că observa tăcerile dintre ei şi-şi făcea griji pentru asta, iar Glory înţelegea cât era de adevărat şi nu regreta deloc să i-o menţioneze şi lui Jack, deşi faptul de a o fi făcut o surprindea puţin şi pe ea. Tatăl lor dormea atât de mult timp... Ar fi fost bine să aibă pe cineva cu care să poată sta de vorbă. Era o grosolănie din partea lui Jack s-o trateze atât de distant - chiar dacă amintirile legare de ea îl iritau. Buna cuviinţă înseamnă mult mai mult decât "Mulţumesc, ce drăguţ din partea ta!" Acesta era unul dintre acele gânduri pe care spera să nu se audă niciodată pe sine însăşi rostindu-le cu voce tare. Urcă înapoi la etaj. Jack era tot acolo unde-l lăsase, cu cartea în mână. - W.E.B. DuBois, spuse. Ai auzit de el? - A, da, am auzit... Credeam că e comunist.
Jack râse. - Păi cine nu e? Vreayu să zic, dacă ar fi să dăm crezare ziarelor... Apoi adăugă: - Acum cred că-ţi închipui că stau aici, sus, şi citesc propagandă. - Nu-mi pasă ce iteşti. ingurul lucru de care-mi pasă cu adevărat e dacă putem locui împreună în casa asta ca nişte oameni civilizaţi. Auziră scârţâitul somierei, urmat de bocănitul unui baston căzând pe podea. - Vin, tată! - Asta-i cam greu, Glory, spuse Jack. Ştiu ce părere ai despre mine. - Mă rog, înseamnă că ştii chiar mai multe decât mine. - Vorbeşti serios? - Cât se poate de serios. Auziră un clănţănit, iar Glory strigă din nou: - Vin acum! Şi alergă la bucătărie, unde-şi găsi tatăl stând în picioare lângă un scaun care căzuse pe spate. Era îmbrăcat cu halatul şi un papuc, şi avea părul ciufulit. Se uita la ei cu un amestec de nelinişte şi iritare. În mâini ţinea jocul de Monopoly. - Mă gândeam să ne distrăm puţin cu ăsta. O partidă, două... Acum mai bine să stau jos. Glory îl ajută să se aşeze pe un scaun. - Ştii cum e, când te trezeşti brusc dintr-un somn adânc. Am crezut că se întâmplase ceva rău... Şi-l fură iar aţipeala aceea a lui în timpul căreia părea că s-ar fi rugat. Jack scoase din cutie tabla de joc, banii şi zarurile. - Eu sunt jobenul, spuse el. - Ei, şi eu sunt ceva, murmură tatăl lor. Nu prea ştiu ce sunt. Închise ochii. - Cred c-am să-mi fac somnul până la capăt, totuşi, aşa că mai bine să stau comod. Jack îl ajută să se mute în fotoliul din cameră. Apoi, reveni la bucătărie. - Eu sunt pantoful, anunţă Glory. - Pantoful? - Ştiu. Dar mie îmi poartă noroc. Jack râse. - Joci mult Monopoly? - Cam de-o mie de ori mai mult decât am crezut vreodată că voi juca. După patru ture, Glory cumpărase două servicii publice. - Ei, spuse Jack, se arată destul de insurmontabil. Încep să înţeleg cum stă treaba cu pantoful ăsta. - Eşti gata să te dai bătut? - Mai mult decât gata.
Jack strânse jocul, aranjând cu multă grijă cardurile şi banii, de parcă ar fi avut vreo importanţă. - De unde ştii că nu sunt comunistă? îl întrebă Glory. Fratele ei râse. - Eşti o fată prea bună pentru aşa ceva. Apoi adăugă: - Nu că ar însemna ceva... Nici eu nu sunt comunist. - Mă gândeam să m-apuc de citit despre asta. Marxism. - Nici DuBois nu e comunist, de fapt. - N-am făcut nici o aluzie. Ceea ce nu era tocmai adevărat. Se gândise că, dacă citea cartea aceea, puteau găsi un subiect de discuţie. - M-aş duce până jos în oraş, la bibliotecă, să văd dacă au ceva, dar acolo lucrează surorile MacManus şi nu le suport - pe nici una dintre ele! - Atunci, du-te la bierică. - Ultima care intră, prima care iese. Trebuie s-o fac. E important pentru tata. *** Biserica din copilăria lor nu mai exista. Vechea clădire albă, de placaj, cu acoperiş ascuţit în vârful micii turle, fusese înlocuită de o construcţie mult mai costisitoare, într-un stil monumental, deşi modestă ca mărime, cu clopotniţă nomandă crenelată într-un colţ şi o fereastră-rozetă deasupra intrării încăpătoare. O persoană care avea cunoştinţe istorice suficient de bogate îşi putea imagina că secolele de jafuri şi distrugeri lăsaseră în urma lor aceste resturi masive ale măreţiei de odinioară, iar turnul se scufundase cu vreo patru metri în pământ, de-a lungul timpului. Planurile de construcţie se refăcuseră de vreo două-trei ori pe parcurs, după cum se împuţinau banii, dar efectul general răspundea, mai mult sau mai puţin, speranţelor tuturor. "Anglicanism!" exclamase tatăl lor, la vederea proiectului. "Capitulare totală!" Obiecţiile lui îi surprinseseră pe cei mai vârstnici, dar nu-i interesau prea mult, aşa că începuseră să tragă concluzii discrete despre starea lui mintală. Nimic nu era mai bătător la ochi decât discreţia de acest gen, înrucât presupunea o sensibilitate mai scăzută din partea celor pe care ar fi trebuit să-i menajeze. "De parcă aş fi un copil!" spusese nu o dată tatăl ei, când se întâmplase ca distinsul tumult al sufletului său să izbucnească la masa de seară. Aceasta era o problemă pe care copiii lui n-o anticipaseră niciodată. Nu-şi imaginaseră nici că trupul tatălui lor putea deveni pentru el o povară, ca şi un motiv de jenă. Era sigur că slăbiciunea lui inspira condescendenţe de tot felul, şi le pândea cu mare atenţie, dornic să arate că nu-i scăpa nimic, agăţându-se cu îndârjire de cele mai mici pretexte. Toţi şapte dăduseră zeci şi zeci de telefoane, luni de zile. Avea dureri mai mari decât se obişnuise, iar bătrâna lui soţie, draga de ea, era pe ducă.
Parcă n-ar mai fi fost el însuşi. Ames îi stătea alături ceasuri întregi, deşi nici chiar el nu era mai presus de orice bănuială. Discutau strategii pentru a îmblânzi inevitabila lovitură a ieşirii la pensie, care în alte împrejurări ar fi fost o adevărată milostivire cerească. În fine... Într-un târziu, şi-a revenit, împăcat cu pierderea, tristeţea şi credinţa în Domnul. Acum, Glory era emisarul familiei. De sărbători, se duceau ca o delegaţie, pentru a semnala o reconciliere nu tocmai atât de completă încât să-l convingă pe tatăl ei să se chinuiască urcând treptele acelea de piatră. Pastorul, care nu mai era nou de-acum, arăta destul de tânăr, trupeş şi zâmbitor. Admiraţia lui pentru Reinhold Niebuhr îl aducea din când în când până la un pas de plagiat, dar avea intenţii bune. Glory făcea mereu obiectul cordialităţii lui speciale, ceea ce o cam irita. Pentru ea, biserica era o încăpere albă şi aerisită, cu ferestre înalte care dădeau spre lumea cea bună a lui Dumnezeu, de afară, cu razele bunului soare al lui Dumnezeu şiroind prin acele ferestre şi luminând amvonul unde stătea tatăl ei, drept şi puternic, oblojind inima frântă a omenirii şi slăvind inima iubitoare a lui Christos. Asta era biserica. *** Puse hârtia de zece dolari a lui Jack în sertarul unde ţineau întotdeauna banii pentru cheltuielile casei. În fecare săptămână, venea cineva de la bancă, aducând un plic. Glory observase că suma din acesta crescuse de la cincizeci de dolari la şaptezeci şi cinci. Încă un telefon. Nici chiar cei cincizeci de dolari nu erau necesari vreodată. La sfârşitul săptămânii, punea banii rămaşi în băncuţa pianului, fără nici un alt motiv decât acela că aranjamentele tatălui ei n-o priveau, iar sertarul cu bani ar fi dat curând pe din afară, dacă nu-i punea în altă parte pe cei ce prisoseau. Bancnota de zece dolari de la Jack o puse într-un plic separat. Faptul de a-i fi avut pregătiţi însemna că hotărâse de cât anume îşi putea permite să se lipsească. Şi îi dăduse ei mă rog, întotdeauna se purta ca şi cum casa n-ar fi fost tocmai a lui, şi nici familia, în fond. Gestul avea o anume gravitate, faptul că avea de gând să-l facă de câteva ore sau chiar zile, şi trebuia să fi ştiut că suma nu putea conta pentru nimeni altcineva în afară de el, şi totuşi se simţise dator să i-o dea, din mândrie. Totul avea o anume inocenţă. Glory simţea că ar fi trebuit să aibă grijă să nu cheltuiască banii aceia, ca şi cum ar fi fost nişte bani ca oricare alţii. În fiecare zi, Jack aştepta corespondenţa. Indiferent în care alte locuri îşi petrecea timpul, la ora sosirii poştaşului se afla mereu undeva în apropierea cutiei de scrisori, ca să fie primul care se uita, deşi se părea că niciodată nu venea nimic pentru el, decât cu o singură ocazie, la trei zile după sosire. Primise şase cărţi poştale, de la fraţii şi surorile lui. Deschise una, îi aruncă o privire şi o lăsă pe masa din hol, lângă celelalte, pe care nu le mai desfăcu. - Teddy, spuse el. Se bucură că sunt aici. Abia aşteaptă Crăciunul.
- Teddy se bucură şi de venirea mea aici, răspunse Glory. Şi el, şi ceilalţi. Jack râse. Apoi o întrebă: - Îţi pare atât de rău că ai venit? - Să zicem doar că nu e aşa cum mă aşteptam. - Sărăcuţa de tine... Era o atitudine frăţească, plăcută într-un fel, deşi cu costul unei aluzii la propria ei situaţie, ceea ce Glory prefera mereu să evite. Oare cât ştia? Pesemne îi spusese câte ceva tatăl lor. O nemulţumea condescendenţa din cuvântul "sărăcuţa" dar fraţii mai mari erau întotdeauna condescendenţicu surorile lor. Era un semnde afecţiune. A doua zi, mai sosi o carte poştală. Era adresată cu un scris atât de rudimentar, încât părea trimisă de un copil. Glory o văzu fiindcă factorul venise mai devreme, înainte de ora când l-ar fi aşteptat Jack. Luă plicul şi-l duse în camera lui, ca să i-l dea. Jack îi aruncă o privire şi se înroşi la faţă, după care îl introduse nedesfăcut în cartea pe care o citea, fără să-i spună nimic altceva decât: - Mulţumesc, Glory. Mulţumesc. *** În zilele următoare, Glory îl găsi de câteva ori aşezat pe verandă, unde citea o revistă - şi uneori, dacă ea era ocupată la bucătărie, Jack îşi aducea revista la masa de-acolo şi o citea lângă ea. Un nomad, îşi spuse Glory, care învăţa regulile domesticirii. Încerca avantajele, cântărea costurile... Aşa că ea se comporta cu tact, atentă să nu pară deloc surprinsă. Odată, când o văzu descizând pe masă o carte de bucate, Jack îi spuse: - Sper c-ai să-mi zici dacă-ţi stau în drum. - Nu-mi stai deloc în drum. Mă bucur că-mi ţii de urât. Aşteptase de mult o ocazie să-i spună acest lucru. - Mulţumesc, răspunse el. Nu vreau cu adevărat să trăiesc atât de retras. Doar că mi-a intrat în obişnuinţă. *** De fapt, era o uşurare să mai aibă pe cineva în casă. Şi era interesant să se uite cum observa omul acela, care lipsise atât de multă vreme, ba un lucru, ba altul, ca şi cum ar fi fost uşor surprins, chiar puţin ofensat, de faptul că totul arăta absolut la fel ca înainte. Îl vedea punând mâna pe spătarul scaunului mamei lor, atingând franjurile unui abajur, ca pentru a-şi confirma că persistenţa aproape nefirească a obiectelor pe jumătate uitate, toate pe aceleaşi locuri dintotdeauna, nu era cine ştie ce păcăleală a autosugestiei. În casa aceea nimic nu se schimba vreodată, altfel decât prin uzură, învechire şi degradare. Miracolele stilului de trai frugal din generaţia bunicilor
însemnaseră că termenii "gratis şi pe nimic" puteau fi rostiţi prin toată casa şi cu privire la tot ceea ce conţinea, la vremea când trecuse în mâinile tinere ale tatălui lor. Acele cuvinte binecuvântau atât soliditatea, cât şi şubrezenia. Toate mobilele acelea mari şi înghesuite, şi tot acel gust puritan şi îndoielnic, comemorau disciplina şi spiritul de prevedere eroic care nu puteau şi nu trebuia niciodată să fie anulate de aducerea în discuţie a altor standarde decât respectabilitatea şi necesitatea. Părinţii le spuneau adesea ce noroc aveau că li se satisfăceau toate nevoile, câtă vreme vecinii lor îşi aranjau vieţile atâta cât puteau, din ajutoare de şomaj şi cumpărături în rate. Boughtonii cumpăraseră cu banii în mână radioul cel mare, de lemn, şi pianul, şi frigiderul electric şi aragazul, fiindcă bunicii, cu remarcabilul lor fel prevăzător de a fi, le lăsaseră la zece mile distanţă de oraş mai mulţi acri de pământ, scutiţi de orice fel de datorii, pe care-i închiriaseră unui arendaş în schimbul unei sume stabilite de comun acord. Aşa că, până şi lucrurile pe care le cumpărau din comerţ erau de fapt nişte daruri venite de dincolo de mormânt, din moment ce, neavând nici un fel de nevoi, se puteau bucura pe gratis de anumite plăceri şi servicii. Dar nu înaintea vecinilor, desigur. Frugalitatea, care în orice caz le era o a doua natură, era întărită de grija să nu pară chiar atât de prosperi pe cât erau, ceea ce coincidea în mod plăcut cu un ataşament strâns faţă de lucrurile familiare. De ce şi-ar asuma familia unui pastor riscul de a trăi ostentativ? De ce o familie cu opt copii zvăpăiaţi s-ar fi deranjat să-şi cumpere lucruri care puteau să se strice? Se aşezau pe braţele fotoliului mamei lor, în timp ce ea le citea, şi se agăţau de spătarul lui, şi-i ciupeau şi zgâriau tapiţeria pluşată. Dacă prin ea ieşea capătul unei pene, o scoteau şi se jucau cu ea - o mică pană sau un fulg, care uneori nici nu se rupsese. În timp ce ascutlau povestea, tot învârteau abajurul de piele pictată, până când îi înngreau complet marginile, iar franjurile se uzau aproape de tot. Nu conta că pe covoare apăruseră cărări tocite de paşi, nici că lingurile farfuriilor mari îşi pierduseră tot lustrul de atâta folosinţă. Glory a învăţat cuvântul "boare" stând aşezată în fotoliul mamei sale şi suflând peste un fulg. Jack intrase în cameră, iar adierea astfel stârnită zburase fulgul din mâna ei. În vremurile acelea, băieţii o numeau "Glory B." sau "Glory Be" sau "Glory Bee" sau "Glory Hallelujah" sau Prâslea sau Codiţe. Uneori, în loc de Grace şi Glory, îşi numeau surorile mai mici Justificarea şi Sanctificarea, ceea ce nu lipsea mult să-l irite pe tatăl lor. Dar, în general, fraţii o ignoraseră, deşi Jack nu la fel ce complet precum ceilalţi. În seara aceea, s-a oprit în uşă uitându-se cum pana plutea în cerc pe sub tavan, prin curentul de aer pe care el îl provocase, apoi a ridicat mâna şi a prins-o uşurel, ca să i-o dea înapoi. "A luat-o o boare", i-a spus el. Glory să tot fi avut vreo şapte ani, aşa că Jack trebuia să aibă cam doisprezece. Deja era el însuşi, solitar când putea să fie, blând când îi venea cheful, o grijă pe capul tuturor ori de câte ori dispărea de la vedere. Apoi, mai erau şi celilalţi ani, după ce până şi Grace plecase, anii aceia tensionaţi când numai ea şi părinţii ei mai locuiseră tot timpul împreună în casă, şi se dezvăţaseră să-l mai pomenească pe Jack pe nume. Acum, cu el prezent în casă, se gândea mai des la fata acea pistruiată care stătea la masa din bucătărie,
timidă şi îndrăzneaţă în acelaşi timp, ignorând ceea ce i se spunea, nerăbdătoare să plece acasă. Fata aceea şi copilul ei. *** Cu o lună înainte ca Jack şi Teddy să plece la şcoală, Glory se dusese să stea un timp la Hope, în Minneapolis, ca să poată studia pianul cu un profesor adevărat. Pe toţi elevii îi instruia doamna Sweet, o femeie moleşită de constituţie şi cu o privire năzuroasă, care se pricepea de minune să plesnească dosurile mâinilor fără a întrerupe efectiv redarea unei game sau a unui studiu. Stătea aşezată pe banchetă, lângă elevul care cânta, trăsnind a colonie de crini, şi arunca spre clape câte o privire lezată. Era atentă ca o broască, după cum spunea Hope, şi tot atât de iute. Pleosc! la orice notă greşită, după care revenea la pânda îmbufnată, şi iar Pleosc! Şase elevi au urmat cursul, şi-au susţinut recitalul şi, la sfârşitul liceului, au absolvit cu o competenţă modestă şi uşuraţi că mai lăsaseră în urmă încă o iniţiere chinuitoare în tainele maturităţii. Uneori, Jack venea şi el la cursuri, împreună cu Teddy ca să râdă amândoi după aceea de nesuferita doamnă Sweet. Dar lui Grace îi plăcea cu adevărat pianul. Exersa mai mult decât era nevoie şi învăţa şi altele decât ceea ce i se cerea. Odată, cu ochii în lacrimi, le-a spus părinţilor că plesnetele peste mână îi distrăgeau atenţia, aşa că mama lor s-a dus să stea de vorbă cu doamna Sweet, care a întrebat indignată: "Păi şi altfel cum o să progreseze?" Totuşi, de atunci încolo, s-a abţinut (aproape) când cânta Grace, descărcându-şi în schimb metoda pedagogică asupra lui Glory. Hope, care se căsătorise recent, şi-a adus cumnata într-o vizită la Gilead. Doamna respectivă a auzit-o pe Grace cântând şi a fost încântată, menţionând apoi beneficiile vieţii la Minneapolis pentru un copil atât de talentat. Glory îşi mai amintea bine ziua şi ora când acest gând prinsese rădăcini în minţile celorlalţi din familie. Cu toţii se uitaseră la Grace ca şi cum s-ar fi descoperit cine ştie ce inel sau amuletă care identifica în ea un vlăstar de spiţă regală. Avea să fie minunat, a spus Hope, aşa mama lor s-a înduplecat, s-au făcut bagajele, în timp ce Glory stătea în camera ei, asimilând faptul că nu se putea avansa nici un argument, nu putea fi declarat apel. Jack a fost cel care a observat-o, şi i-a spus: "Sărmana Codiţe o să rămână singurăsingurică", iar când a văzut că i se umpluseră ochi de lacrimi, şi-a cerut iertare, zâmbind, şi i-a ciufulit părul. S-ar putea ca tocmai aceste cuvinte să fi fost acelea care ani de zile au făcut-o să creadă că între ei exista o legătură specială, că-l înţelegea aşa cum alţii nu puteau s-o facă. După părerea sa, ei erau copiii comuni, prin nimic excepţionali - omişi, trecuţi cu vederea. În această noţiune nu exista nici o fărâmă de adevăr. Jack era excepţional în troate sensurile posibile - inclusiv, desigur, vagabondajul şi diversele fapte rele - şi totupi, reuşea să scape nepdepsit, datorită deşteptăciunii pe care profesorii o tot lăudau, spunând: "Numai de şi-ar pune mintea asta la contribuţie cu
un rost...!" Cât despre ea însăşi, era atât de conştiincioasă, încât nici una dintre notele de A şi de A-plus nu era considerată altceva decât răsplată a sârguinţei. Era bună în cel mai deplin şi cel mai îngust sens al cuvântului, aşa cum şi se aplica oricăror copii de sex feminin. Şi crescând, devenise exact genul de adult pe care-l preconizase copilăria ei. Ce să-i faci? Totuşi, când avea treisprezece ani şi era nefericită, iar Jack lipsea, fiind plecat la şcoală, îşi putuse imagina tot ce poftea, găsindu-şi în asta mângâierea şi satisfacţia, o greşeală pe care n-avea s-o poată regreta niciodată cu adevărat. Câmd avea despre el o părere mai bună decât merita, îl şi apăra, şi nici pe asta nu putea s-o regrete. Peste ani de zile, l-a auzit pe tatăl lor spunând, pradă tristeţii: "Unele lucruri sunt cu neputinţă de apărat." Şi era ca şi cum ar fi considerat că se căscase o prăpastie imensă, iar Jack stătea pe malul celălalt, prea departe pentru salvare sau mângâiere. Simţea că nu putea îngădui ca acest lucru să fie devărat, mai ales de vreme ce tatăl ei era acela care părea să se afle în infern. Ajunsese la limita puterii sale de a ierta, iar Jack încă mai era prea departe ca să-l poată ajunge. Aşa că stătea în pragul deznădejdii, în pofida a tot ceea ce i-ar fi putut spune mama lor ca să-i mute gândul, şi în ciuda tuturor rugăciunilor şi citatelor care-i puteau trece prin minte bătrânului Ames. Odată, mama ei îi spusese: "Cred că băiatul ăsta s-a născut anume ca să frângă inima tatălui său." Iar altă dată, spusese: "Niciodată nu l-am mai văzut pe Robert atât de afectat. Mă sperie." Îi vorbea ca unei persoane adulte, iar în seara aceea Glory a scris prina dintre scrisorile ei către Jack, nefiindu-i deloc clar ce ar fi trebuit să-i ceară, decât să dea un telefon acasă ori să vină într-o vizită, de dragul tatălui lor. Îşi dusese deja tatăl cu maşina peste râu, tremurând de emoţie şi responsabilitate fiindcă abia învăţase să conducă, şi în acelaşi timp surescitată şi protectoare, fiindcă dintr-o dată părinţii ei păreau să depindă de ea. Aşteptase în maşină, alături de tatăl ei, în faţa porţii, până când în uşa micii case dărăpănate apăruse o femeie şi chemase câinii. Atunci, tatăl ei coborâse din maşină şi se oprise alături, în aşteptare, cu pălăria în mână. În sfârşit, ieşise un bărbat, care venise la poartă, oprindu-se cu mâinile în şolduri şi privirea spre maşină. La urma urmei, era decapotabila lui Jack. Şi îi spusese tatălui ei: "Cine eşti dumneata? Cu ce treburi peaici?" Tatăl ei răspunsese: "Sunt Robert Boughton. Înţeleg că familia mea are o anume responsabilitate faţă de fiica dumitale şi copilul ei. Am venit să vă anunţ că suntem conştienţi de obligaţiile noastre şi gata să ni le asumăm..." Şi-i oferise un plic, cu un gest de scuză, aproape umil, dar omul scuipase pe pământ, răstindu-se: "Ce-i acolo? Bani? Ei bine, poţi să-ţi păstrezi banii ăştia afurisiţi!" Feeia, însă, se ivise iar în uşă, de astă dată cu copilul în braţe, iar când bărbatul pornise spre hambar, venise la poartă ca să le spună: "Puteţi să-i lăsaţi pe stâlp, acolo..." Apoi, dăduse la o parte colţul păturicii care acoperea faţa copilului. Trecuse un moment, după care bătrânul spusese: "Da. Eu sunt Robert
Boughton. Ea e fiica mea." Femeia dăduse din cap, le întorsese spatele şi plecase înapoi spre casă. În prag ieşise o fată în cămaşă de noapte albastră, luând copilul în braţe. Îşi frecase nasul de obrazul lui, urmărindu-i cu privirea până când plecaseră. *** Şi Jack a venit acasă într-o vizită, pentru a vorbi cu tatăl său. Glory s-a gândit că s-ar fi putut ca acela să fie un efect al scrisorii ei, fiindcă atunci când, după o jumătate de oră de conversaţie cu glas scăzut, dincolo de uşa închisă, Jack a ieşit din sufragerie şi a văzut-o în salon, aşeată în fotoliul mamei lor, Jack a întrebat-o: - Mai ai şi altă predică pentru mine? Putea dori să spună că tatăl lui tocmai îl bătuse la cap cu aşa ceva, dar şi că simţea apăsarea şi seriozitatea scrisorii, care într-adevăr făcuse apel la toate resursele de sinceritate morală pe care i-o conferise lui Glory îndoctrinarea ei de şaisprezece ani, şi la toată certitudinea tinereţii sale. Îi vorbise în primul rând despre suferinţa Irlanda, de vreme ce toate celelalte probleme erau prea delicate şi complicate. Dar îşi stabilise soluţia pentru toate acestea - ajunsese la o unică speranţă atotcuprinzătoare. Aşa că l-a întrebat: - Ai de gând să te însori cu ea? Jack era foarte palid. Zâmbi - cu surâsul acela al lui straniu, dur şi ruşinat - şi răspunse: - Ai văzut-o. - Bine, continuă Glory, şi ce-o să facă tata... - Ce-o să facă tata cu mine? Nimic. Sau, mai bine zis, o să mă ierte, râse el. Iar acum, trebuie să prind trenul. - Nici măcar la cină nu stai? La care, Jack zise doar atât: - Sărăcuţa Codiţe... Şi, zâmbindu-i, ieşi pe uşă. Şi trecură douăzeci de ani. În ziua aceea nu avusese de unde să ştie că se întâmplase ceva absolut. Mama ei fusese atât de supărată, încât rămăsese în camera sa, aşteptându-l fără îndoială să vină la ea în căutarea reconcilierii. N-avea să-l mai vadă niciodată în această viaţă. La căderea serii, nu s-au aprins luminile, iar ora mesei a venit şi a trecut neobservată. Tatăl ei a ieşit din sufragerie şi a văzut-o în salonul întunecat. Şi i-a spus, ca şi cum fi vrut să-şi readucă aminte de ceva: - Da, Glory. Apoi s-a dus la etaj. Glory şi-a prăjit două felii de pâine şi le-a mâncat goale, fiindcă se îngrozea la gândul sunetului pe care le-ar fi putut face cuţiul întinzând untul pe ele. După aceea, s-a retras şi ea sus, în camera ei. Niciodată nu-i trecuse prin minte că în casa lor s-ar
putea lăsa o tăcere atât de pustie. *** Iar acum, era din nou acasă. Jack venise şi el. Mobilele şi pagubele suferite de ele pe parcursul robustei vieţi casnice de demult erau toate la locurile lor, neschimbate. Şi cărţile cele vechi. Bunicul lor trimisese un cec semnificativ la Edinburgh, cerându-i unui văr să adune biblioteca ecesară pentru instruirea în dreapta şi adevărata credinţă. Drept răspuns, primise un cufăr plin cu volume mari, legate în piele neagră, în care toţi presupuneau că sălăşluia crezul cel neîntinat. Uneori, cugetau la titluri, întrebându-se despre semnificaţiile lor: "Despre predestinare Răspuns pentru un anabaptist", "Despre grelele încercări", "Primul semnal de trompetă contra monstruosului regiment al femeilor", "Ceaslov despre universallul crez scoţian", "De vocatione - Tratat despre sacra chemare către Dumnezeu", "Priponul desfăc't", "Christ răposând şi atrăgând păcătroşii cătră Dânsul" - sau: "Un studiu al Mânuitorelui nost în păimirile-I, iubirea-i de oameni şi moartea-i, şi trăinicia cestor". Se mândreau respectuos că aveau aceste cărţi în casă, ca şi cum li s-ar fi dăruit Sfântul Chivot întru sigură păstrare şi ştiau că nu se cădea să-l atingă - în afara lui Jack, desigur, care lua câte un volum din când în când şi mai citea, sau părea să citeasă, o pagină sau două, poate numai ca să-şi îngrijoreze tatăl, care respecta cărţile de la Edinburgh la fel ca toţi ceilalţi, şi nu prea tindea să le deschidă, îngrozindu-se vizibil la gândul că ar fi putut suferi stricăciuni. "Găseşti ceva vrednic de interes acolo, Jack?" întreba el, iar fiul său îi răspundea: "Nu, domnule, nu încă", şi părea să citească mai departe, după care, peste câteva minute, punea cartea la loc în raft. Dacă găsise prilejul să mudărească sau să rupă puţin o pagină, nimeni n-avea să ştie. Erau zeci de mii de file. Iar tatăl lor n-ar fi vrut să afle, de vreme ce, chiar şi mai mult decât celelalte pagube inexpliabile şi iremediabile lăsate în urma sa de către fratele lor, aceasta l-ar fi putut exaspera peste măsură. Jack găsea mereu câte o cale de a profana tot ceea ce ei, ceilalţi, tratau cu respect tacit. Bietul Ames... Ani de zile trăsese ponoasele, fără să se plângă. Multe lucruri trebuia despre care nu vorbea niciodată să se fi întâmplat între el şi băiat, iar aceasta era o atitudine de blândeţe faţă de tatăl lor, un regret palpabil, răbdător şi fără cuvinte, foarte asemănător cu al lui. Privite retrospectiv, acelea au devenit zilele cele bune, zilele fericirii tatălui lor. *** După-amiază, Glory ieşi să lucreze în grădină. Săise mazăre, fasole şi roşii, varză şi spanac. Iepurii le creau probleme, şi cârtiţele. Totuşi, zădărnicia acelei munci încă nu era absolută. Ar fi trebuit să ceară cuiva să construiască un fel de gard, dar asta însemna să stea de vorbă, ceea ce Glory prefera să nu facă. Şi, după câteva minute, apăru Jack, stând în lumina soarelui, la marginea
grădinii, cu o ţigară aprinsă în mână. - Mă gândeam că poate ai avea să-mi dai şi mie ceva de lucru, aici, spuse el. - Sigur. Vreau să zic, îţi poţi găsi şi singur de muncă. Sunt atât de multe lucruri de făcut... Mă rog, poţi vedea cu ochii tăi. Mama şi-a plantat straturile de irişi în susul pantei... - Ştiu, o întrerupse el. Am locuit şi eu aici, cândva... - Voiam doar să spun că ai putea să începi de acolo. Sunt năpădite de buruieni. Sigur c-ai locuit şi tu aici... - ...Oricât ar părea de ciudat, adăugă el, vorbind ca şi cum i-ar fi completat gândul, sau l-ar fi împărtăşit. Auziră voci din stradă, iar pe chipul lui se ivi o expresie alarmată, sau poate doar iritată. Apoi, văzu că erau doar un un tânăr şi un copil, care treceau prin dreptul casei, fără să-i ia în seamă. Glory spuse: - Ăsta-i fiul lui Donny McIntire. Şi nepotul lui. Poate ţi-l mai aduci aminte. Era de vârsta lui Luke. - Iar bunul Reverend Ames are şi el un băiat, din câte înţeleg. - Da, într-adevăr. Şi o soţie. Căsnicia pare să-i priască. - Ce părere au oamenii despre toată povestea aia? se interesă Jack. - Cred că s-a vorbit câte ceva... Dar cine ar putea să-i poarte pică? Tata s-a simţit puţin cam neglijat. El şi Ames obişnuiau să petreacă atât de mult timp împreună... Jack îşi aruncă mucul de ţigară şi-l strivi sub talpă. - Aş prefera să mă fac şi eu de folos cu ceva, spuse, apoi se duse să stea între irişi, cu pantofii lui de oraş şi cămaşa albă destul de respectabilă, cu gofreuri, după care îşi aprinse încă o ţigară. Tatăl lor apăru pe verandă, mergând spre scaunul său - ceea ce pentru el era un adevărat proiect, solicitându-i mari eforturi. Acum, cu Jack pezent, evita ajutorul ori de câte ori putea, riscând să urce singur scara pentru a se bărbieri cu mâna lui nesigură. Nu aveau ce să facă, decât să aştepte cu teamă eventualele sunete alarmante şi să se roage, fără să-i ia în seamă părul ciufulit de la ceafă, unde nu ajungea cu pieptenele. De pe scaunul lui de pe verandă, putea să se uite în grădină. Jack se aplecă să smulgă un mănunchi de buruieni, pe care îl aruncă într-o parte, apoi mai smulse încă unul şi-l aruncă şi pe acela. În coninuare, se duse la magazia din spatele casei, ca să caute un hârleţ. Când reveni, spuse: - Acel DeSoto din hambar nu-i al tău. A stat acolo prea multă vreme. - Da, unul dintre băieţi l-a lăsat, pentru tata. Dar nu s-a apucat niciodată de condus, cu adevărat. Cred că, pentru un timp, a avut permis... Cu ani în urmă. - Pare o maşină destul de bună. - Am încercat odată s-o pornesc. - Şi ai lăsat cheile în contact.
Glory dădu din cap. - În toată lumea nu există un loc mai sigur pentru ele. - Ei bine, continuă Jack, puţină benzină în rezervor ar putea să schimbe situaţia. Şi un strop de apă în radiator. Aer în cauciucuri... Parbrizul l-am şters deja, ca s-o ajut să nu mai arate atât de... umilită. M-am gândit s-o scot la lumină pentru vreo două ore, ca să văd mai bine ce-are sub capotă. Dacă se poate... - Nu-mi pot imagina de ce ar avea cineva vreo obiecţie. Jack dădu din cap. - Voiam să fiu sigur. Îşi termină ţigara şi începu să sape rondurile de flori. Mai locuise acolo, şi cunoştea obiceiurile casei. Cumva, lui Glory nu i se păruse niciodată că Jack dădea prea mare atenţie locuinţei, sau cel mult era atent la strategiile de evaziune şi la posibilele ascunzători, nicidecum la îndeletnicirile şi corvezile conştiincioase de zi cu zi care alcătuiau aproape vieţile tuturor, care se mândreau atât de mult cu acel stil de a trăi, conform deprinderilor locale. Acum, însă, săpa printre şirurile de irişi, cu sârg şi râvnă. Îşi suflecase până şi mânecile. *** Îl auzi pe tatăl lor strigând: - Cina, Jack! Era o opinie pe care singur şi-o formase, căci ceasul arăta ora patru şi un sfert, iar Glory încă nu începuse să prepare nimic. Dar Jack înfipse cazmaua în pământ şi se înterupse pentru câteva clipe, privindu-şi mâna. Porni apoi spre verandă, uitânduse la ea în continuare, iar Glory îşi auzi tatăl spunând: - Ia să vedem! A, da, da! O să se ocupe Glory de asta! Glory? Uite, i-a intrat o ţeapă. De la coada acelei cazmale vechi! Nici nu mai ştiu de când o avem! Ar fi trebuit să spun ceva! Glory? Jack spuse: - Dacă pot lua cu împrumut un ac, am să reuşesc şi singur, cred. - Nu, nu. Ţi-a intrat destul de adânc, Jack! Chipul tatălui lor se însufleţise de îngrijorare. Ţinea strâns de încheietură mâna lui Jack, cu palma în sus, mergând pe lângă el cât putea de repede. - O să-ţi punem puţin iod! - Poţi să te speli, spuse Glory, iar eu am să dezinfectez un ac. - Aduc eu iodul! se oferi bătrânul, lansându-se într-un asalt hotărât asupra scării. Jack îşi privi sora. - Nu e decât o aşchie. - Pe-aicea nu se întâmplă prea multe lucruri, îi răspunse ea, făcându-l să râdă. Îl făcuse să râdă de două ori. Găea o anume satisfacţie în guma cu prosoul, dar
ca să râdă de această mică remarcă trebuia ca Jack să o privească destul de binevoitor. Era genul care niciodată nu râde când speri c-o va face, pentru că aşa ar face alţii. Pe vremuri, mai bine zis. Fusese un băiat agitat, distant şi dificil, după care trecuseră douăzeci de ani aproape fără nici o veste de la el, iar acum se afla în bucătăria casei, întinzându-i mâna rănită, încă umedă de la spălat, încă nesigură, mirosind a levănţică şi leşie. Se aşezară la masă, iar Glory îi luă mâna, ca s-o ţină nemişcată. Era o mână suplă, cu câteva băşici cauzate de munca aceei dimineţi. Şi cu degetele îngălbenite de tutun. Jack observă cum îl studia. - Ghiceşti în palmă? o întrebă. - Nu. Dar, dacă o făceam, aş spune că ţi-a intrat o ţeapă prin linia vieţii. Fratele ei râse. - Cred că s-ar putea să-ţi fi descoperit vocaţia. Glory puse acul jos. - Mi-e frică să fac asta. S-ar putea să te doară. Şi-ţi tremură mâna. - Ei, dacă asta îmi tremură, îmi tremură şi cealaltă. Deci, cred că dac-aş încerca să mi-o scot singur, s-ar putea să-mi fac mai mult rău decât bine. - În regulă. Stai cât poţi de nemişcat. "Dacă ar fi un străin," îşi spuse ea, "toată situaţia asta nu mi s-ar părea atât de ciudată." Îi auzea respiraţia. Putea să vadă liniile albăstrii ale venelor, sub pielea albă de la încheietura mâinii. - Doar o secundă... Gata! Îi scosese ţeapa destul de uşor. - Mulţumesc, spuseel. Se auzi bastonul, scârţâitul balustradei, târşâitul papucilor tari şi alunecoşi, iar tatăl lor intră grăbit în bucătărie, cu o sticluţă de iod şi un sul de tifon. - Da, va trebui să te speli, apoi să te mai ştergi o dată, spuse el. Apoi îl tamponă cu iod pe ici, pe colo, până nimeri locul înţepăturii. - Au, făcu Jack - mai mult de dragul vremurilor de-odinioară, după cum suna. - Da, ustură, dar e foarte eficace! Tatăl lor nu mai putea de solicitudine. Se duse la frigider şi eschise uşa, rămânând acolo într-o atitudine hotărâtă. - Cina! spuse el. Cred că lipsesc păjiturile! Glory interveni: - Se învechiseră atât de tare, încât le-am aruncat peste gard, să le mănâne câinii Dahlbergilor. - Serios? După cum merg treburile pe-aici, cred că ar fi vremea să investim şi noi într-un câine! Jack râse, iar tatăl lui îi zâmbi şi-l bătu pe braţ, apoi spuse: - Ei bine, dar e minunat! Asta-mi place să aud! În ajun, cineva lăsase şuncă tăiată felii şi salată de macaroane pe verandă, unul
dintre acele generoase mementouri despre faptul că în casa lor nimic nu trecea neobservat. Mărinimia era exuberantă. - Prea pline ne sunt inimile! declară bătrânul şi se cufundă în reveria care pentru el luase locul rugăciunilor. Pe tot parcursul cinei, Jack fu neliniştitdar răbdător, ascultând toate încercările tatălui său de a face conversaţie. - Da, acest oraş era cândva cu totul altfel, pe vremea când încă ne mai aflam pe drumul principal...! Treceau oameni pe-aicea. Voi n-aveţi cum să mai ţineţi minte hotelul vechi. Nouă ne convenea de minune. Avea o verandă mare, şi sală de bal... Devenea tot mai emoţionat şi nostalgic, chibzuind la Gilead-ul din trecut şi cel din prezent, iar Jack îl privea cu acea expresie de indiferenţă vagă pe care acum, când momentele penibile ale sosirii rămăseseră, mai mult sau mai puţin, în urmă, o afişa aproape tot timpul. Lui Glory îi părea rău pentru tatăl ei, oricât de fericit era. Conversaţiile cu Jack cereau mari eforturi. Atât de puţine ucruri din copilăria şi tinereţea lui puteau fi menţionate fără a cauza nici un disconfort, tăcerea de douăzeci şi unu de ani îi aparţinea, putând vorbi despre ea dacă voia, dar erau pregătiţi să-i aprecieze just discreţia, dacă orice relatare ar fi adus cu sine alte momente neplăcute. Şi pe urmă, se mai punea şi întrebarea: "De ce eşti aici?", pe care n-aveau să i-o adreseze niciodată. "De ce mă aflu eu aici?" reflecta Glory. "Cât de crud ar fi să mă întrebe cineva asta." Când tatăl lui a început să obosească de efortul vorbirii - "Da, da," tot repeta el, "da..." - Jack a strâns vasele, apoi i-a spus: - Domnule... Şi l-a luat de braţ, ajutându-l să se ridice de la masă, lucru pe care bătrânul n-o lăsa niciodată pe Glory să-l facă, şi l-a condus până la fotoliul din camera lui, unde sa aşezat să tragă un pui de somn. L-a ajutat să-şi scoată sacoul apoi i-a descheiat gulerul şi i-a lărgit cravata. În sfârşit, a îngenuncheat şi i-a scos pantofii. - Pătura aceea veche... spuse bătrânul, iar Jack o luă e la picioarele patului şi-l acoperi cuea. Modul lui Jack de a face toate acele lucruri, lucruri pe care Glory le făcuse zilnic luni de zile, sugera mai degrabă curtoazie decât bunătate, ca şi cum ar fi fost un tribut la adresa vârstei tatălui lor, decât o concesie faţă de aceasta. Iar Glory putea să vadă cât îl linişteau pe bătrân toate acele atenţii, ca şi cum durerea ar fi fost un apetit tocmai pentru acel gen de consolare. Îşi dădea toată silinţa. *** Băieţii i se adresau tatălui lor cu "domnule", dar fetele n-o făceau niciodată. Pe la spate, băieţii îl numeau reverendul, sau Boierul Bătrân, însă fetele îi spuneau întotdeauna tată. "Jack, poţi să-mi spui de ce-ai făcut ceea ce-ai făcut, de ce te-ai
purtat aşa cum te-ai purtat?" "Nu, domnul." "Nu poţi să-mi explici, Jack?" "Nu, domnule." Această formă de curtoazie era pavăza şi ascunzătoarea lui. Era forma lui de curaj. Tatăl său n-ar fi ridicat niciodată mâna împotriva acelor maniere, şi doar rareori ridica glasul. "Înţelegi că ceea ce-ai făcut a fost rău, nu-i aşa?" "Da, domnule, înţeleg." Te vei ruga să ai o conştiinţă mai bună, o judecată mai înţeleaptă, Jack?" "Nu, domnule, mă îndoiesc că am s-o fac." "Ei bine, atunci mă voi ruga eu pentru tine." "Mulţumesc, domnule." Când îl ajuta pe tatăl său să se ridice din fotoliu, Jack o făcea cu aceeaşi curtoazie, şi putea să vadă că plăcerea bătrânului se datora în parte surprizei recunoaşterii, ca pentru o veche promisiune respectată, o datorie de demult reamintită. Mama lor spunea: "Băiatul ăsta te are la degetul mic!" Iar tatăl lor răspundea: "Nu vreau să-l pierd, asta e tot." Asta era înainte ca părinţii ei să-şi fi dat seama că Glory îi asculta şi, într-un fel, înţelegea ce voiau să spună. Faptul de a fi auzit asemenea discuţii între părinţii ei o încurajase să-i spună şi ea: "Cu ce drept îndrăzneşti să..." şi-i prilejuise acea scăpărare de frică pe care încă şi-o mai amintea. Pesemne Jack crezuse că ştia de unde învăţase acea întrebare, acea intonaţie. Îşi amintea cum stătea acolo, cu picioarele depărtate şi mâinile în şolduri. Biet copil prost... Fiindcă era cea mai mică, uitau cât de precoce era şi o lăsau să-i audă. Apoi, ori de câte ori Jack era plecat, Glory ştia că se prea putea să-l fi pierdut. "Du-te deaici, Glory," îi răspundea, dacă încerca să se ţină după el. "Te rog, pleacă şi lasă-măn pace." În timp ce Jack îl instala pe tatăl lor pentru siestă, Glory stătea în hol, privinu-i. Era un tablou frumos, bătrânul nescoţând nici un sunet de disconfort, calmat de generozitatea atenţiilor lui Jack, care-l culca şi-l învelea ca pe un copil obosit. *** La căderea serii, Jack coborî la parter, în costum şi cu cravată. - Revin imediat, spuse el. Pe trepte, se opri să-şi pună pălăria pe cap, potrivindu-şi-o cât mai bine, după care porni pe jos aspre oraş. La auzul uşii închise, tatăl lor se foi în fotoliu şi strigă: - A ieşit Jack? - A zis că vine imediat. După o oră, Glory se duse în camera fratelui ei, ca să vadă dacă nu cumva îşi strânsese cele câteva lucruri ca să plece pe furiş din casă, dar erau la locurile lor: cămăşile în debara, cărţile pe scrin... Desigur, nu aprinse lumina, ca să nu se vadă de afară. Şi, desigur, chiar în timp ce stătea acolo, auzi uşa de la intrare deschizându-se. Porni pe furiş spre baie, intră şi dădu drumul la apă. Jack urcă scara şi, în hol, se opri. Apoi, Glory îl auzi aprinzând lumina din camera lui. Uşa fusese întredeschisă, îşi aminti ea. Oare o uitase altfel - deschisă de tot, sau închisă? Jack s-o fi uitat după semne că umblase cineva prin cameră? În copilărie, avea obiceiul ăsta. Cineva!
"Cine-ar putea să fie, dacă nu eu?" îşi zise Glory. Cu atâţia ani în urmă, tatăl ei spusese: "Mă tem că s-ar putea să-l pierdem." Şi acum, iată-l din nou acolo, plecând de-acasă pentru o oră, la sfârşitul căreia bătrânul era prea neliniştit ca să mai astea locului, iar ea scotocea prin camera lui, violându-i intimitatea - când, dacă exista vreun drept pe lume pe care era dispusă oricând să i-l recunoască, atât lui cât şi altcuiva, acela era tocmai dreptul la o viaţă personală! De-a dreptul uluitor. Toată viaţa, de când se ştia, casa aceea fusese un loc unde Jack sau putea să nu fie, sau nu era deloc. De ce tot pleca? Unde se ducea? Acele întrebări pluteau în aer de douăzeci de ani, timp în care cu toţii încercaseră să le ignore, căutând să se poarte ca şi cum propriile lor vieţi ar fi prezentat un interes suficient de mare ca să le distragă atenţia dinspre faptul că veneau puţine scrisori, că iar nu primeau nici un telefon de Crăciun, că tatăl lor părea cocoşat de povara unei anxietăţi pe care timpul nu făcea decât s-o sporească. Se temeau atât de tare să nu-l piardă, şi pe urmă îl pierduseră, şi asta era povestea familiei lor, oricât de caldă, rodnică şi robustă le-ar fi putut părea celor din afară. Ce-o fi crezut? Că-şi aruncase valiza pe fereastră, fugind ca un chiriaş care încearcă să-şi păcălească propietarul? De ce-ar fi făcut una ca asta? Dar, în fond, de ce făcea orice din tot ceea ce făcea - de ce venise acasă, de exemplu? Îl auzi coborând iar la parter, şi-l auzi pe tatăl lor spunând: - Da, da, începeam să-ţi simţim lipsa, Jack! Glory e şi ea pe-aici, pe undeva... Prin urmare, coborî la bucătărie şi-l găsi acolo, studiindu-şi înţepăura din palmă. - Cum mai e? îl întrebă. - Se vindecă frumos, mulţumesc. Expresia feţei lui era blajină, de nepătruns. - M-am dus să mă uit prin oraş. Cu ce se mai ocupă oamenii, pe-aici? - Bună întrebare, remarcă ea. Pe lângă agricultură, mai avem băcănia, magazinul de produse uscate, frizeria, benzinăria şi banca. - De profesori e nevoie mereu! strigă bătrânul, din fotoliul lui, iar Jack spuse: - Cred că ar fi mai bine să-l aducem aici, nu? Tatăl lor ajunsese deja pe la jumăatea culoarului, dar îl lăsă pe Jack să-l ia de braţ. Îi înmână chiar şi bastonul, ca şi cum n-ar mai fi fost nevoie de nici o strădanie şi precauţie, când îl avea pe Jack de care să se sprijine. - Da! spuse el. Niciodată n-am văzut să fie adevărat că un om instruit îşi poate găsi de lucru ca învăţător! De la o zi la alta, sunt tot mai mulţi copii! Îi observ peste tot! Jack îl ajută să se aşeze pe scaunul său de la masă. - Trec mereu pe stradă! continuă bătrânul, ca şi cum s-ar fi temut să risca să-şi slăbească poziţia, dacă o afirma cu prea multă convingere. Jack îi dădu un pahar cu apă. - Nu prea cred că am eu stofă de învăţător, răspunse el.
- Ei bine, sper că ai să te gândeşti, măcar! - Da, domnule, am să mă gândesc. Ăsta-i ziarul de azi? - De ieri, cred, spuse tatăl lui. Nu că ar conta prea mult. L-am pus la o parte, fiindcă n-am terminat de rezolvat cuvintele încrucişate. - Bine. Am să-mi citesc horoscopul. Am cam uitat ce-am făcut ieri. Uite, scrie că a fost o zi prielnică pentru noile iniţiative. Cred că am pierdut ocazia. - Numai asta crie, mereu! Cred că şi la mine zice la fel! - Da, domnule, într-adevăr. Avem acelaşi semn zodiacal. Şi uite-l şi pe al tău, Glory. "Curiozitatea nu e întotdeauna binevenită. N-ar strica puţină reţinere." Îi zâmbi, împături ziarul şi-l puse sub braţ. Glory simţi că se înroşea ca focul şi, ştia bine, vizibil. Dar Jack îşi mută privirea dinspre ea destul de repede, aproape ca şi cum ar fi vrut să-i dea de crezut că nu dorise s-o facă să se simtă prost. Poate că horoscopul era real, la urma urmei. Hotărî că era mai bine să presupună că aşa era, fiindcă dacă se ofusca, ar fi însemnat să mărturisească, ba chiar să recunoască o faptă mult mai rea decât cea pe care o săvârşise - nu că ceea ce făcuse ar fi fost rău în vreun fel. Iar dacă descoperea că horoscopul era inventat, că Jack o tachinase doar, în continuare i-ar fi fost mult mai greu. A fost o decizie de moment, iar mai târziu, când a revenit cu gândul asupra ei, s-a bucurat că o luase. Auzi acolo, să fie mai reţinută, când îşi ţinea gura de câte douăzeci de ori pe zi! Tot ce dorise, intrând în camera lui, era să afle dacă trebuia săşi pregătească bătrânul tată pentru vestea că Jack plecase din nou. N-avea nici o vină că o teamă atât de ridicolă era justificată. Şi nu intenţiona nici să observe acum că nimic nu sugera că Jack băuse. - Cred că mă duc la o scurtă plimbare, spuse ea. Era destul de târziu pentru ca tatăl ei să-şi mai facă griji, dacă fusese atent. El, însă, se consulta cu Jack în legătură cu careul de cuvinte încrucişate. Glory se temea să se înfurie, iar asta nu făcea decât s-o înfurie şi mai rău. Ce drept avea Jack să se facă aşa stăpân pe toată casa? Da, îi aparţinea şi lui în aceeaşi măsură în care era a ei, singura diferenţă fiind aceea că Glory petrecuse câteva luni ocupându-se de casă şi de tatăl ei, înainte de sosirea lui Jack. Acum, el părea înclinat să ajute şi el la îngrijirea bătrânului, şi o făcea destul de bine, ca şi cum în acele fapte s-ar fi comunicat ceva care făcea ca totul să devină o ceremonie mărinimoasă, mai nobilă decât o atenţie acordată din simţ al datoriei sau din obligaţie. Între cei doi bărbaţi se legase un acord tacit, în sensul ca Jack să-i ajute tatăl când făcea baie şi se schimba - ceea ce pentru Glory fusese partea cea mai dificilă a îngrijirii lui, iar acum îi aducea o mare uşurare, de vreme ce bătrânul ezitase să accepte toată asistenţa de care avea nevoie. Adevărul era că Glory se mângâiase cu gândul că avea o datorie atât de clară şi că se cuvenea ca oricine să aibă simţul obligaţiilor, şi aşa mai departe. De bună seamă, cu Jack în casă, lucrurile mergeau mult mai uşor. Cuvântul "insinuant" e urât, nesincer. Ar fi căutat altul, mai potrivit, dac-ar fi putut. Jack îşi reluase locul în inima tatălui său, atâta lucru era clar. Glory îşi spunea
că, în douăzeci de ani, veniseră cam vreo patru scrisori, căci când tocmai se înapoiase recent în casa tatălui ei, se dusese la Biblia cea mare, cu intenţia întru totul nevinovată de a-şi linişti cugetul cu un psalm sau doi, iar Biblia se deschisese la patru scrisori, vârâte între Testamente. Plicurile erau destul de uzate ca să-i sugereze că scrisorile puteau prezenta un oarecare interes de familie, dar la vederea adreselor de expediţie, le pusese la loc nedesfăcute. Indiferent ce se petrecuse între tată şi fiu, bătrânul nu găsise de cuviinţă să spună nici unuia dintre ceilalţi, cel puţin din câte ştia ea. Despre Jack nu se mai vorbea aproape deloc. Iar acum, iată-l aici, fără o singură explicaţie, înghesuind-o în spaţiul acelei case imense şi pustii - sau cel puţin aşa i se părea ei uneori. "Ar fi mai bine să plec," îşi spusese o dată sau de două ori, "ca sâă savurez gândul la surpriza lor, la regretul lor." Ce idee copilărească. Atunci ar fi plecat şi Jack, fără îndoială, pentru ca easă se poată întoarce mai târziu, aşa cum ar fi fost nevoită, iar tatăl lor ar fi căzut pradă unei dureri cauzată în mod direct de ea şi nu de altcineva, şi care nu s-ar mai fi sfârşit în această viaţă. Se obişnuise să se roage mai puţin decât pe vremuri. În copilărie, când tatăl ei, pe-atunci un bărbat înalt şi graţios, păşea în amvon şi-şi lăsa capul în piept, peste toţi se aşternea tăcerea. Se ruga înainte de a începe rugăciunile. "Fie ca meditaţiile inimilor noastre să fie acceptabile." Lui Glory i se părea că propriile ei rugăciuni nu atinseseră niciodată un asemenea nivel de seriozitate. Fuseseră disperate din când în când, ceea ce era cu totul altceva. Tatăl ei le spunea copiilor lui să se roage pentru răbdare, pentru curaj, pentru bunătate, pentru limpezimea minţii, pentru încredere, pentru recunoştinţă. Acestor rugăciuni avea să li se răspundă, spunea el. Altora, poate că nu. Domnul îţi cunoaşte nevoile. Aşa că Glory se ruga: "Doamne, dă-mi răbdare." Ştia că aceasta nu era o rugăciune onestă, aşa că nu stăruia asupra ei. Rugăciunea corectă ar fi fost: "Doamne, fratele meu mă tratează ca pe o străină ostilă, tatăl meu pare să mă fi lăsat deoparte, simt că nu-mi mai am locul aici, unde credeam că va fi refugiul meu, sunt nefericită şi înveninată în adâncul inimii, iar vechile spaime se redeşteptă în mine, aşa că orice-aş face, nu reuşesc decât să înrăutăţesc şi mai mult lucrurile." Dar o costa lacrimi să-şi spună că se putea ca situaţia ei chiar să fie atât de dezastruoasă, aşa că se ruga din nou pentru răbdare, pentru tact, pentru înţelegere pentru toate virtuţile care ar fi putut s-o apere de conflictele ce sigur aveau s-o rănească, toate calităţile ce-ar fi ajutat-o măcar să-şi menţină o aparenţă de demnitate, pentru numele lui Dumnezeu. Se întreba oare ce-şi spuneau vecinii, dacă o vedea cineva pe stradă la ora aceea. Ceva foarte aproape de adevăr, fără îndoială. În timp ce reflecta la rugăciunea pe care încă nu era atât de neconsolată încât so formuleze în cuvinte, avu revelaţia nebinevenită că-şi iubea fratele şi jinduia după aprobarea lui. Cu siguranţă, acest lucru era inevitabil, de vreme ce se presupunea a fi valabil pentru toată familia, separat şi la un loc - excluzând cumnaţii, care se putea să nu-l fi cunoscut niciodată, sau nici măcar să nu-i fi auzit numele, şi care n-r fi putut decât să fie puţin miraţi de potenţa acelui sentiment colectiv, dacă prin cine ştie ce mijloace ar fi aflat despre el. Jack era oaia neagră, veşnicul bun-de-nimic, care în
fotografii nu ieşea prin nimic în evidenţă. Nici una dintre foarte puţinele povestiri în care era menţionat nu sugera că pierderea lui ar fi putut să fie complet regretabilă. Rudele de sânge aveau tristul privilegiu de a-l iubi în pofida tuturor. Glory avea treisprezece ani când el plecase la colegiu, după ce ani de zile n-o băgase în seamă. Iar acum, iat-o ajunsă la vârsta mijlocie, simţind în indiferenţa cu care o trata o judecată la adresa ei, sau cel puţin aşa i se părea, deşi Jack e afla într-o culpă atât de gravă, iar intruziunile ei din urmă cu toţi acei ani, excesele ei, sau cum le-ar fi putut el numi, nu erau deloc astfel - şi le apărase de mii de ori, în sinea ei, şi le-ar fi apărat şi faţă de el dacă - Doamne fereşte, Doamne fereşte! - i se ivea ocazia. Nu o dată îi trecuse prin minte, încă dinainte de a lua sfârşit catastrofa graduală a propriei sale aventurări în lume, gândul că formula "în pofida tuturor" era periculoasă, iar romantismul absenţei nu era decât o diversiune de la nişte bucurii mai satisfăcătoare. Acei ani de la sfârşitul copilăriei, când se simţea atât de necesară, când era atât de sigură că totul avea să iasă bine, numai de se depuneau destule eforturi pentru ca să iasă bine - acei ani o urmăreau de parcă atunci şi-ar fi trăit toată viaţa. Ceilalţi nici măcar nu ştiuseră - nici Faith, nici Teddy. Tatăl ei spusese că hotărârea de a le spune să tacă îi aparţinea lui Jack, întrucât se putea simţi mai stânjenit în preajma lor dacă ştiau, şi la nevoie nu i-ar mai fi căutat. Putea să nu vină acasă atunci când vneau ei, de Crăciun şi Thanksgiving. Cu lacrimi în ochi, bătrânul i-a spus că toţi trei puteau uşura sentimentele de vinovăţie şi ruşine ale lui Jack, speculând situaţia cât puteau de bine, aşa că Glory s-a apucat să croşeteze. Era un secret păzit cu străşnicie. Pregăteau o mare operaţiune de salvare. Părinţii ei îi vorbeau despre totul pe faţă, sau măcar fără să se ascundă de ea, iar Glory nu sufla niciodată o vorbă imănui, decât bătrânului Ames, a cărui discreţie era ireproşabilă. Se jena amintindu-şi ce fericită fusese în timpul acelor trei ani de urgenţă şi înverşunare, până când totul luase sfârşit. Fratele ei n-avea să ştie niciodată miile de lucruri pe care le făcuse pentru ca viaţa lui să fie mai suportabilă. Fraţi. Când era mică, atenţia pe care i-o acorda oricare dintre fraţii ei era minunată pentru ea. Era rară şi, în chip straniu, răuăcioasă, deloc părintească. Până şi Grace, care era mai mare decât ea cu nici doi ani, încerca uneori s-o ia de sus, iar Faith şi Hope<$F - Credinţa şi Speranţa (n.tr.)> - ce mai nume! - erau iritant de mature şi responsabile. Dar, când oricare dintre fraţi o observa, o făcea ca s-o învârtească de mâini, s-o ducă în cârcă sau să-i arate o scamatorie cu cărţi de joc ori un greiere mort. După ce băieţii îşi terminaseră cu toţii perioada de creştere, au ajuns nişte adolectenţi deşiraţi, cu chipuri colţuroase şi păr răvăşit, pe care-i mai despărţeau doar câte două-trei degete în înălţime. Luke plecase la şcoală când Glory avea patru ani, iar Dan, când ea avea şapte. Jack şi Teddy au plecat în acelaşi an, când avea treisprezece, întrucât Teddy era un elev atât de bun în şcoală, încât făcuse două clase într-un an. Prin urmare, când erau împreună acasă, vara şi de sărbători, savurau în mod conştient această plăcere. un lucru care era mai adevărat când băieţii mai tineri au fost recrutaţi în rândurile adulţilor. Glumeau, se hărţuiau şi făceau plimbări cu toţii
în vechiul Ford al lui Luke, ajungând uneori chiar şi până la Des Moines, cu tot cu Jack, dacă reuşeau să-l convingă. Se făleau cu libertatea şi bărbăţia lor, cu deşteptăciunea şi picioarele lor lungi, dar o făceau ca nişte gentlemeni - şi pe urmă se făleau şi cu asta. Mama lor îi numea prinţii bisericii, şi arătau într-adevăr bine, când intrau împreună în sanctuar cu sacourile şi cravatele lor, cu Bibliile în mâini, toţi trei, uneori şi al patrulea. Spuneau lucruri ca volo, nolo şi de gustibus, şi "Nu mă îngădui la mariajul minţilor adevărate", iar ea era impresionată. Acum, văzându-l pe Jack, îşi amintea de acele vremuri. Cunoştea şi altele, după stilul prieteniei adulte. Şi oricât de mult ţinea la ele, îi era greu să-şi aducă aminte că-i păruseră vreodată miaculoase. Dar Jack era la fel de îndepărtat de ea ca întotdeauna, iar Glory se pomenea iar că-i aştepta atenţia şi aprobrea, ceea ce o irita considerabil. După scurt timp, se întoarse acasă, gândindu-se că probabil tatăl ei o aştepta. Dar Jack îl dusese la culcare, după care se retrăsese şi el în camera lui. Îi lăsase aprinsă lumina de pe verandă. *** A doua zi dimineaţa, Glory se sculă devreme, destul de devreme ca să poată presupune că Jack încă mai dormea, şi coborî la buctărie, unde măsură cafeaua şi făcu aluat de clătite, după care aşteptă să audă că tatăl său se trezise, înaintea zorilor ca întotdeauna, deşi avea obiceiul să mai stea în pat până când cobora ea la parter, după vreo oră, două. Glory ştia că dimineţile erau cele mai neplăcute pentru el, iar efortul de a zăcea treaz în pat îl obosea. În această dimineaţă, şi de-acum încolo, avea să-i uşureze situaţia. Bătrânului îi plăceau clătitele. Putea să i le prepare mai des. Prin urmare, când îl auzi că se trezise, puse cafeaua la fiert şi aprinse aragazul, apoi se duse în camera lui şi-l ajută să se scoale, ţinându-l de braţ în timp ce el îşi vâra picioarele în papuci, şi punându-i halatul. Îl şterse pe faţă şi mâini cu un prosop umed şi-l pieptănă. - Gata să întâmpin noua zi, mai mult sau mai puţin spuse el. Glory răspunse: - Clătite. - Da, e minunat. Te-am auzit, la bucătărie, şi am crezut că făceai parte dintr-un vis pe care tocmai îl aveam atunci. Nu mai ţin minte visul, dar ştiu că era cu nişte paşi. Lui Glory nu-i trecuse prin minte să se uite la ceas, presupunând că, de vreme ce se trezise atât de hotărâtă să facă nişte lucruri cu rost, având intenţiile clar conturate în minte, trebuia să fie întunericul dinaintea zorilor. Ceasul de pe scrinul tatălui ei arăta ora trei şi zece. Bătrânul o văzu privindu-l. - Clătitele sunt întotdeauna binevenite, spuse el. - Te pot lăsa să mai dormi încă vreo două ore, tată. - Nici vorbă! Mirosul de cafea mi-a alungat complet somnul! declară el. Da!
Şi, cu hotărâre întretăiată, porni spre bucătărie, unde se aşeză pe scaun, cu privirea alertă - dar în gol. Glory îi dădu o farfurie, un cuţit şi o furculiţă. - Mă tem că s-ar putea ca voi, copiii, să nu vă înţelegeţi prea bine, spuse bătrânul. Această remarcă era atât de potrivită şi bruscă, încât îi umplu ochii de lacrimi. Îşi făcu de lucru cu clătitele şi, când putu avea din nou încredere în propria-i voce, spuse: - Ştii, e greu, după atâţia ani... Eram mică de tot, când el a plecat la şcoală, şi niciodată n-am fost prea apropiaţi... Şi-i puse o clătită pe farfurie. Tatăl ei îşi luă furculiţa. Glory turnă aluatul pentru încă o clătită în tigaie. - Şi cred că se simte incomodat, cu mine. Eu, una, nu mă simt deloc la largul meu cu el, asta-i sigur, şi cred că e mai bine să fiu sinceră... Puse a doua clătită peste prima, iar bătrânul spuse: - Dacă vrei să-mi ridici piciorul acolo, pe aragaz... Mai murmură ceva, iar Glory îşi dădu seama că adormise. Dormea cu furculiţa în mână şi o expresie sociabilă pe faţă. N-o lăsa inima să-l trezească iar, aşa că închise filtrul de cafea şi plita, stinse lumina din tavan şi se aşeză şi ea la masă. Iar când descoperi că nu-şi putea ţine capul sus, şi-l rezemă pe braţe, şi lăcrimă puţin, şi picoti puţin... Şi apoi, îl auzi pe Jack pe scară. Mai era mult până la crăpatul zorilor, aşa că Jack aprinse lumina şi imediat o stinse la loc. - Ce s-a întâmplat? se interesă el, în şoaptă. - Nimic, serios, răspunse Glory. - Plângi. - Într-adevăr. - Se simte bine? - Doarme adânc. Poţi să aprinzi lumina. Lampa se aprinse, şi apăru Jack, în uşă, observând situaţia. - Am simţit miros de cafea, spuse el. Tatăl lor se foi pe scaun, iar Jack îi luă furculiţa din mână. - Ar fi păcat să se strice clătitele astea, spuse el. - S-au răcit. - Tot clătite sunt. Te superi? - Nu mă supăr deloc. Şi mai ai şi cafea rece, acolo. - Excelent. Îţi mulţumesc. Luă farfuria şi ceaşca tatălui său, turnă cafea în ceaşcă, şi se aşeză să-şi mănânce clătitele. - E plăcut aşa, într-un fel. Dar e şi cam ciudat. N-am spus-o în sens critic. Apoi, adăugă: - Când ne terminăm micul dejun, putem să ne culcăm la loc?
- Nu. - Cred c-ar fi trebuit să mă aştept. - Aproape niciodată nu doarme atât de adânc. N-am să-l deranjez. Dar nu vreau să fie debusolat, când o să se trezească. Rămân aici. Tu, dacă vrei, poţi să te mai culci o vreme. Jack îşi privi un moment tatăl. Apoi se ridică, îl luă cu un braţ pe după umeri şi cu celălalt pe sub genunchi, şi-l ridică de pe scaun. Bătrânul mormăi ceva, iar fiul său îi spuse: - E-n regulă, domnule. Eu sunt, Jack. O mână pluti în sus ca să-i atingă faţa, obrazul şi urechea. Jack îl duse în camera lui şi-l vârî în pat. Apoi, se întoarse la bucăărie. - Acum poţi să mai dormi şi tu puţin, spuse. - Mulţumesc, aşa voi face, îi răspunse Glory. Şi se urcă la etaj, undee se întinse pe pat şi-şi urî viaţa până dimineaţă. *** Când se lumină de ziuă, coborî la bucătărie şi termină cafeaua şi clătitele, ca şi cum atunci le-ar fi făcut prima oară. Expresia lui Jack era opacă. Tatăl lor moţăia, sau stătea pe gânduri. Într-un târziu, spuse: - Mă frământă ceva. "Azi-noapte am văzut luna nouă cu luna veche la braţ." De unde-i asta? Tot încerc să-mi amintesc. - "Balada lui Sir Patrick Spens", răspunse Glory. - Ce-nseamnă să fii fată cu colegiu, o lăudă Jack. - Nu, îl contrazise bătrânul. A fost profesoară de engleză. În liceu. O profesoară foarte bună de engleză, ani de zile. Apoi s-a măritat, aşa că a trebuit să demisioneze. Au obligat-o. "Luna nouă cu luna veche la braţ." E un cântec foarte trist. De mai multe ori am auzit-o pe bunica mea cântându-l, şi era foarte trist. "O, la patruzeci de mile de Aberdour, şi cincizeci de stânjeni adâncime, zace unul Sir Patrick Spens cu boierii scoţieni la picioare." Zicea că-n Scoţia viaţa era foarte grea, dar ei mereu îi era dor de casă. Şi mai zicea că avea să moară de dor, ceea ce se prea poate să se fi şi întâmplat, dar de grăbit, nu s-a grăbit s-o facă. Râse. - "Noi, cei ce suntem tineri, în veci nu vom vedea atât de multe, şi nici o viaţăaşa de lungă nu vom trăi." M-ai luat în braţe şi m-ai dus sus, nu-i aşa, Jack? Ei bine, e-n regulă. Nu mai sunt tatăl pe care ţi-l aminteşti. Ştiu şi eu atâta lucru. Jack îşi duse mâna la frunte. - Ba cum să nu fii? N-am... îmi pare rău... - Lasă. Nu contează. Nu trebuia s-o menţionez. Lui Jack îi fugi culoarea din obraji. După un moment, îşi împinse înapoi scaunul.
- Ei, spuse el, eu am treburi de făcut. Ieşi în grădină şi se opri pe cărarea pe care o bătătorise pe lângă straturile de irişi, aprinzându-şi o ţigară. Glory se uita la el de pe verandă. Îi spuse tatălui ei: - Cred că ar trebui să-l ajut. - Da, dragă, răspunse bătrânul, ar fi frumos din partea ta. Aşa că Glory îşi instală tatăl în fotoliul Morris, cu ziarul, şi se duse la rândul ei în grădină. Atinse braţul lui Jack, care o privi. - Ce este? - Voiam doar să-ţi spun că nu e nimic în neregulă cu ceea ce-ai făcut. Detestă să se simtă slab. Şi e mult timp de când trebuie s-o suporte. Jack trase din ţigară. - Îţi mulţumesc. - Nu, serios. Mi s-a părut un gest foarte galant din partea ta. Un beau geste. O demonstraţie a faimosului tău şarm. - Păcat. Am descoperit că faimosul meu şarm oboseşte oamenii. - Mă rog... Cred că pe mine n-a prea avut timp să mă obosească. Fratele ei râse. - Ziua abia a început. Apoi, adăugă: - Când te-am făcut absolventă de colegiu, n-a fost cu intenţie. Nu ştiu ce anume putea fi jignitor în asta. - N-a fost nimic jignitor. Doar că vrea să fie sigur că ai o părere bună despre mine. Se teme că nu ne prea înţelegem. O privi lung, studiind-o. - A zis el asta? - Da, a menţionat-o. - Aseară. - Da. - Şi tu ce-ai spus? - Păi, am spus că niciodată nu ne-am cunoscut foarte bine unul pe altul cu adevărat. - Atâta tot? - Era prea somnoros ca să stăm prea mult de vorbă. - Prin urmare, e îngrijorat din cauza asta. - E e îngrijorat de multe. Lasă, o să fie bine. Tu ai ştiut întotdeauna cum să-i faci plăcere. Jack clătină din cap. - Ba nu, mereu am putut conta pe el că ştia cum să găsească ceva plăcut în tot ce făceam. Din când în când. Destul de des. Niciodată nu m-am înţeles cu adevărat pe mine însumi. Ridică din umeri, râzând.
- Ce naiba, nu cred că am înţeles vreodată mare lucru din nimic. Îşi aruncă ţigara şi se uită scurt la Glory, cu o expresie oarecum iritată, ca şi cum discuţia cu ea l-ar fi atras spre o confidenţă pe care o regreta deja. - Nu caut să-mi găsesc vreo scuză, mai adăugă. - Ştiu. Vreau să-ţi aduc un bandaj pentru mână. Vin imediat. Bătrânul trecuse pe verandă. Glory îl strigă şi-i făcu un semn cu mâna, din mers. Aduse tifon şi leucoplast şi, alegând un loc unde ştia că tatăl lor putea să-i vadă, pansă rana lui Jack. - Acum ar trebuui să fie bine. - Eşti foarte bună. Îţi mulţumesc. Şi, cu mâna bandajată, Jack îi ciufuli uşor părul, grav şi nesigur. *** Îl lăsase să creadă că tatăl lor stătea treaz noaptea, făcându-şi griji. Nu era bine deloc, dar n-o făcuse cu intenţie. Voise să-i spună ce frumos era că-l luase aşa pe tatăl lor în braţe. Peâ-atunci, aşa gândise, şi simţise cu amărăciune cât e neputincioasă era, cu blândeţea şi suficienţa ei. Faptul de a-i mărturisi acel sentiment nebinevenit de admiraţie, cu voce tare, lui Jack însuşi, îi dăduse o stare de libertate şi putere, acele recompense pentru stăpânirea de sine pe care tatăl ei i le promisese întotdeauna. O simţise pentru un scurt răstimp. Apoi, îi văzuse acea privire prudentă, acea precauţie în faţa incertiudinii privind natura ameninţării, fără nici cea mai vagă idee despre un posibil refugiu. Jack îşi dădea seama că nu-l mulţumea pe tatăl lor, că nu ştia cum săl mulţumească. Probabil i-ar fi plăcut să creadă că făcuse ceva rău, ca să poată cel puţin să se orienteze cât de cât, dar ea îi spusese un lucru îngrozitor, că nu făcuse nimic de genul acela, că tatăl lui i-r fi găsit oricum o vină, numai fiindcă acum era bătrân şi trist, cu totul altul decât tatăl la care credea el că se întorsese acasă. Lucrau liniştiţi la lumina soarelui, scoţând din pământ irişii şi separându-i. Jack muncea foarte cinstit, cu un aer gânditor, preocupat. Glory răsădea la loc bulbii cei mai buni, punând câţiva deoparte şi pentru Lila. - Îi eşti prietenă? o întrebă Jack. - Ne înţelegem... E o femeie drăguţă. Încă n-ai trecut pe la familia Ames, nu-i aşa? - Sunt prea ocupat, râse el. Am să trec mâine. - Şi ea are o grădină mare şi s-a oferit să mă ajute la asta, dar nu vreau s-o iau de lângă soţul ei. "Carul înaripat al timpului", şi aşa mai departe... - Ce mai face bătrânul Ames? - Tata e îngrijorat pentru el. Chiar îşi face griji din orice... Dar el zice: "Ames n-o duce tocmai bine...!" Zice: "Îl cunosc de-o viaţă, şi-mi dau seama că e ceva la mijloc!" Aruncă o privire spre verandă, şi şopti:
- S-ar zice că e surd, dar pare să audă tot ce-aş prefera să-i ascund. Mai bine să avem grijă. Jack răsopunse: - M-aş fi aşteptat ca Ames să treacă pe-aici. Nici nu e de mirare că bătrânului îi e dor de el. Nu ştiam că pot să treacă patruzeci şi opt de ore fără o ceartă, sau măcar un joc de dame. - Cred că vrea să-i lase tatei timp să se bucure de prezenţa ta aici. - A, da. Cine altul ar putea înţelege mai bine decât Reverendul Ames ce bucurie specială aduc cu mine oriunde merg... - Nu, serios acuma. Nu-ţi dai seama ce-a însemnat asta. - Ce a însemnat până când am apărut în realitate. Mahmureala a fost o greşeală, cu siguranţă. Scoase ţigările din buzunarul cămăşii şi-şi aprinse una. - Copii! strigă bătrânul. Cred că e de ajuns pentru o zi! Glory spuse: - Ames s-a mai înmuiat puţin. Măcar nu mai e la fel de distrat ca pe vremuri. În mare parte, era din cauza singurătăţii, cred. Şi tata s-ar bucura şi el dacă i-ai face o vizită. Jack o privi un moment. - Ştiu. Sigur, aşa şi am de gând. Porniră spre casă. Jack aruncă ţigara şi-şi dădu la o parte părul de pe frunte, după care îi deschise uşa. Apoi, se opri în antreu, ca un străin nesigur dacă era binevenit sau nu. *** Tatăl lor pusese tabla de şah pe masa din bucătărie. - Jack, spuse el, îmi place o partidă bună de dame. Dar Glory mă lasă mereu să câştig. - Nu-i adevărat, protestă ea. - Ba da. Şi ştiu că o face cu intenţii bune. - Nu te las să câştigi. - Nici nu-i place jocul, aşa că dfe cee mai multe ori îmi cedează partida cam pe la a treia mutare. E frustrant. Nu-mi pot cizela talentul! - Câştig cam la fel de des ca tine, insistă Glory. - Tocmai asta voiam să zic! remarcă tatăl ei. În jumătate din cazuri, mă lasă să înving! Şi, râzând ştrengăreşte, îi făcu cu ochiul lui Jack, care zâmbi. Apoi, deschise cutia. - Mereu prefer cu negrele. Glory, stai jos şi te uită. N-ar strica să înveţi şi tu unele mutări. S-ar putea ca băiatul ăsta să fi descoperit nişte strategii cum nu s-au mai
văzut niciodată în Gilead! - Nu, domnule, spuse Jack. Nu când e vorba de jocul de danme. Veni la masă şi se aşeză, după care puse piesele roşii pe pătrăţelele lor. - Eu fac popcorn, spuse Glory. - Da, ca pe vremuri... Şi tatăl ei făcu prima mutare. "Da," îşi zise ea "cam ca pe vremuri... Copii cărunţi, tată moşneag..." Dac-ar fi putut să privească în viitor, din zilele acelea de demult, când până şi o partidă de dame la masa din ucăărie devenea atât de gălăgioasă încât îl împingea pe tatăl lor săşi găsească liniştea acasă la Ames - dacă ar fi privi acum pe uşă în bucătărie, ca să se vadă pe ei înşişi, trei, acolo, oare le-ar fi venit să-şi creadă ochilor? Nu conta - tatăl lor stătea cocoşat peste tabla de joc, cu concentrare glumeaţă, iar Jack stătea rezemat de spătar, cu picioarele încrucişate la glezne, ca şi cum s-ar fi putut relaxa aşezat pe un scaun cu spătar drept. Popcornul pocnea. După un timp, tatăl lor spuse: - Cele mai bune două din trei! Pot să-mi dau seama când am un adversar mai bun. - Eşti sigur? îl întrebă Jack. - "Sigur"? Dacă fac asta, tu faci aia. Şi dacă eu fac astalată, tu o faci pe asta deaici, spuse el, bătând cu degetul în tablă. Mi se pare ciudat, în situaţia asta, că eu sunt cel care să-ţi arate ţie. - Dacă nu-mi arătai, poate că nu m-aş fi gândit. - Bine, atunci s-o declarăm remiză. Jack râse. - Mie-mi convine. - M-ai bătut măr! contiuă tatăl său. Lăsând a o parte detaliile tehnice, mi-au mers fulgii! Glory, am încălzit tabla. Hai să vedem de ce eşti în stare, cu băiatul ăsta. Aşa că Glory se aşeză în faţa fratelui ei. Acesta îi zâmbi. - Ţi-a reuşit foarte bine popcornul, comentă el. - Am pus mai mult unt. Jack dădu din cap. Jucară o partidă politicoasă, distraşi de speranţa palpabilă a tatălui lor că avea să le placă măcar puţin. Pe chipul lui Jack nu se citea nimic altceva decât dorinţa de a-i face pe plac, accentuată de promptitudinea cu care îşi muta fiecare piesă. - Oh... făcu el, când Glory îi trase un triplu-salt. Atunci, tatăl lor spuse: - Cred că aici ai avea o ocazie, Jack. Şi, întinzând mâna, făcu el însuşi mutarea: o dublă-pompă. - Vezi, acum ai un rege. - Nu e cinstit, protestă Glory, iar Jack râse. - Ca pe vremuri, da! reluă bătrânul. E foarte bine, dar eu nu mai am putere ca să suport toate emoţiile astea. Mă duc în camera mea. Nu, voi doi terminaţi-vă jocul,
mai spuse el, când Jack se ridică în picioare pentru a-l ajuta cu scaunul. Am timp destul ca să ajung până la pat. Nu mă duc nicăieri. Aşa că-şi continuară partida. Glory spuse: - Nu-mi amintesc să fi jucat vreodată dame, tu şi cu mine. Mereu jucam cu copii mai mici. Jack începu să mute o piesă, dar mâna îi tremura şi şi-o lăsă în poală. - Ce e? se interesă Glory. Fratele ei îşi drese glasul, apoi îi zâmbi. - Niciodată nu m-ai strecurat la etaj, cu un flacon de aspirină. Erai mică. - Nu, nu voiam să zic c-aş fi făcut-o eu însămi, doar că ştiu că s-a întâmplat. - Atunci, iartă-mă, nu mi-am dat seama. Atunci, pe moment, nu m-am prins. Că ştiai. Îşi drese glasul. - A fost o prostie să spun asta, Jack. Te rog să mă scuzi. Sper c-ai să mă scuzi. - Totul e că face ca lucrurile să pară mai rele decât au fost de fapt. Şi au fost destul de rele şi aşa. - Bine. N-am s-o mai spun niciodată. Jack stătu un moment pe gânduri. - Ce anume n-ai să mai spui? - Păi, ai dreptate. N-am spus că eu, personal, am fost cea care te-a ajutat să te strecori la etaj. Aşa i s-a părut ţie, numai. - Pe mine nu m-ar deranja să abanonăm complet subiectul, replică el. Toate astea s-au întâmplat demult. În acel moment, Glory îşi pierdu cumpătul. Se întrebă: "De ce-i cer iertare omului ăsta pentru ceva ce n-am spus, ca şi pentru ce-am spus, adică numai adevărul?" - Bine... murmură ea, sperând că putea să-şi controleze tremurul de furie din voce. În momentul ăla, nu era deloc evident că toate se terminaseră de ani de zile. Jack îşi duse o mână la faţă. "O," îşi spuse Glory, "ce mizerie a ieşit... Dumnezeule mare, l-am făcut să se ruşineze. Acuma cum o să mai putem locui în aceeaşi casă? Va pleca, iar tata o să moară de durere, şi totul, numai din vina mea..." Aşa că-i spuse: - Iartă-mă. - Da, răspunse el, desigur. Tatăl lor strigă: - Ar putea veni unul din voi să mă ajute puţin, copii? - Mă duc eu, spuse Jack. Glory strânse tabla de joc, apoi se uită în lungul culoarului şi-l văzu pe Jack îngenunchind ca să dezlege şireturile bătrânului. Iar tatăl lui îl privea cu o tandreţe atât de tristă, încât Glory îi dori ca pur şi simplu să nu mai existe - nici ea, nici orice cuvânt pe care-l rostise vreodată.
*** Aceea era ziua când au primit un telefon, de a o femeie care cerea cu Jack Boughton. Glory spuse că era în grădină şi se duse să-l cheme, dar nu-l găsi acolo, aşa că merse la magazie, unde-l găsi umblând prin motorul maşinii. - Te caută cineva la telefon. - Cine e? - N-a spus. O femeie. - Iisuse, murmură el şi, trecând pe alături, o luă la fugă pe cărare, urcând apoi teptele până în casă. Când Glory ajunse în bucătărie, receptorul era deja pus la loc în furcă. - A închis, spuse Jack. Dumnezeule mare, doar douăzeci de minune ies şi eu din casă... - Îmi pare rău. Fratele ei clătină din cap. - Nu e vina ta. Ţi-a spus cum o chema? Ce voia...? - A zis că suna din St. Louis. Legătura era foarte proastă. Se auzeau mulţi peraziţi, şi zgomote din jur. Cred că vorbea dintr-o cabină de telefon public. - De la St. Louis? Aşa a zis? - Da. Jack se aşeză la masă. - St. Louis! N-a spus când o să mai revină? - Păi, nu... Credeam c-am să te pot găsi, şi mi-am zis c-o să rămână la telefon. Ar fi trebuit să întreb. După ce trase adânc aer în piept, Jack se şterse la ochi. - Tu n-ai nici o vină. Mâinile-i erau unsuroase, aşa că se duse la chiuvetă să şi le spele, apoi se spălă şi pe faţă, luă un prosop de vase şi şterse telefonul. - Şi nici vina mea nu este, cred. Deşi gândul ăsta nu mă încălzeşte cu nimic. Se aşeză la masă. - Sper că aici nu-ţi stau în drum. De-acum încolo, n-am să mă mai pot îndepărta de telefon la mai mult de o lungime de braţ - pentru cât timp, nici eu nu ştiu. Jack Boughton legat în lanţuri. Nu mai lipseşte decât un vultur care să-mi ciugulească ficatul - atâta cât mi-a mai rămas. Măcar am primit şi eu un telefon, adăugă el, râzând. Tot e ceva... Gândul părea să-i mai ridice moralul. - Nu poţi s-o suni? Vreau să zic, ştiu că vorbea de la un telefon public, de pe stradă... Dar n-ai putea da telefon la familia ei, ca să întrebi unde ai putea-o găsi? Jack clătină din cap. - Am fost încurajat cu căldură să nu fac asta. De tatăl ei, nu de altcineva.
Glory îi aduse cartea pe care voia s-o citească în continuare: "The Paths of Glory".<$F - "Cărările gloriei", de Humphrey Cobb; roman istoric despre abuzurile curţii marţiale franceze, de pe Frontul de Vest, în Primul Război Mondial, ecranizat de Stanley Kubrick. (n.tr.)> - Memoriile tale? - Fetele din familia asta, spuse ea au fost botezate după nişte abstracţii teologice, în timp ce băieţii au primit nume omeneşti. E destul de rău şi aşa, fără a mai trebui să fim tachinate pentru asta tot restul vieţii. - Iartă-mă. Mi-a scăpat doar. Gata cu glumele. - "Cărările gloriei nu duc decât spre mormânt." Nu e nevoie să te lupţi nici cu nevoia de a spune asta. - Îţi mulţumesc. Ce uşurare! Aşa că Jack se aşeză la masa din bucătărie ca să citească, pianotând cu degetele pe tăblia de lemn. Deschise cartea la ultimele pagini şi citi sfârşitul. - Trist! Apoi, o puse deoparte. Glory aduse mazăre din grădină, iar Jack scoase boabele din păstăi. După care, începu să se plimbe prin încăpere. Şi ieşi pe verandă. Şi-şi aprinse o ţigară, fumând-o lângă uşa din spate. Trecură două ore, apoi telefonul sună din nou. Fără să se trezească din somn, bătrânul strigă: - Poţi să răspunzi tu, Glory? - Cred că pe Jack îl caută, tată. - Nu, Faith a spus în scrisoare c-o să-mi dea un telefon. N-a mai sunat de câteva zile. - Ieri ai vorbit cu ea. Telefonul sună din nou. Îtrucât Glory nu făcea decât să stea pe loc, lângă uşă, uitându-se la ea, Glory îi şopti: - Răspunde! Luă receptorul din furcă şi i-l întinse, apoi se duse în camera tatălui ei. Acesta stătea aşezat pe marginea patului. Arăta cam buimac, dar părea hotărât să se scoale, aşa că Glory îi aduse halatul. Îl auzi pe Jack dregându-şi glasul. - Alo? Tatăl ei spuse: - E foarte bine aşa. Ar trebui să stea de vorbă cu toţi fraţii şi surorile sale. Cu fiecare dintre ei. Sunt dornici să primească veşti de la el. - Ce spuneţi...? întrebă Jack. Nu se-aude bine!... Ce-a făcut...? Când?... Păi vorbesc mai tare!... Nu, n-aveţi nici o vină, ştiu asta... Da, normal că se supără! - Ei, nu-mi pot imagina ce motiv ar putea să aibă de a striga aşa! - E legătura proastă, l-a sunat cineva dintr-o cabină telefonică. - Mă rog, sper să fie aşa. Altfel, va trebui s-o sun pe Faith şi să-i explic. Şi zău
că nu ştiu cum i-aş putea explica de ca a strigat aşa Jack la ea. Zu că nu ştiu. Faith a ţinut întotdeauna foarte mult la el. Avea ochii închişi, dar Glory îl pieptănă totuşi, apoi îl ajută să-şi ia papucii în picioare. - N-ar striga niciodată la Faith, tată. Deci, înseamnă că e altcineva. - Da, răspunse bătrânul. Cred c-ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Glory încerca să-i distragă tatălui ei atenţia dinspre conversaţie, şi căuta să n-o asculte nici ea, deşi Jack părea alarmat, sau supărat, şi nu putea să nu-şi dorească să fi ştiut despre ce era vorba. - Dacă băieţii ar putea să caute ai departe! striga el. Am să-i plătesc! Am să le trimit bani! O scurtă pauză. - Nu, nu sugeram asta! Vreau să zic, sunt sigur că vă daţi silinţa cu toţii, doamnă Johnson! Credeţi-mă!... În nici un caz nu dau vina pe dumneavoastră! - Da, a menţionat o anume doamnă Johnson, spuse tatăl ei. Strigă la o persoană pe care nici măcar n-o cunoaştem. - Vă rog, dacă apare, să mă sunaţi - la orice oră! Cu taxă inversă!... Da, vă mulţumesc, vă mulţumesc mult! Glory îşi urmă tatăl pe hol, până la bucătărie. Jack stătea aşezat pe podea, cu spatele rezemat de perete şi genunchii strânşi la piept, ştergându-se pe faţă. Se ridică şi-şi netezi părul. Era palid şi avea ochii roşii. - Nu-i nimic, spuse. A fugit un câine. I-am promis cuiva c-o să am grijă de el. - A, da, replică tatăl lui. Toate strigătele alea, numai din cauza unui câine. Clătină din cap. Uneori, când se trezea din somn, era ursuz, sau cam dezorientat. Câteodată, avea nevoie de o oră ca să-şi revină. Jack nu avea de unde şti asta. - Era vorba de un câine, spuse el încet, şi-i zâmbi lui Glory, fiindcă petrecuseră atâtea ore împreună, iar ea îi putea înţelege neplăcuta surprindere. Nici măcar un câine nu mi se poate încredinţa. - Uneori, se întorc acasă, îi spuse ea. Cred c-ar fi mai bine să stai jos. Jack dădu din cap, zâmbind; niciodată nu-l mai văzuse atât de palid. - O să-mi treacă, spuse el. Îmi revin eu... Luă scaunul pe care i-l trăsese Glory de la masă, şi se aşeză. - Mulţumesc. Sora lui îi mai dădu şi un pahar cu apă. - Poate voi reuşi să mă achit, mai spuse el, şi ridică din umeri. Tatăl său îl privea, iar Jack ridică un moment ochii, apoi se uită în altă parte stânjenit. - Ei bine, spuse bătrânul, oricare ar fi problema, te ajut cu tot ce pot. Cred că de-acum trebuie să ştii asta. - Da, domnule, ştiu.
- În momentul de faţă, nu prea mai pot face mare lucru decât să mă rog pentru tine. Dar pe asta, sigur c-am s-o fac oricum. Dacă-ţi mai trece şi altceva prin minie, să-mi spui. - Da, aşa voi face. Când erau mici, tatăl lui evitase mereu să fie să le găsească vreun cusur, cel puţin prin cuvintele pe care li le adresa în mod direct. Dar, din când în când, în glasul lui se simţea un ton dojenitor, care răzbătea dincolo de calitatea blajină a intenţiilor. Glory nu-l mai auzise de ani de zile vorbind aşa, şi-l privi pe Jack cum îi accepta acum atitudinea, cu răbdare, ca şi cum ar fi auzit ceva necesar şi adevărat, ceva ce-l pedepsea cu duhul blândeţii. Aşa că spuse. - Nimic din toate astea nu s-a întâmplat din vina ta, Jack. Telefonul l-a trezit pe tata dintr-un somn atânc, aşa că e puţin morocănos acum. Asta-i tot. Jack spuse molatec, ca i cum ar fi găsit foarte interesant acel lucru: - Niciodată nu pare să conteze pream mult. Indiferent dacă greşesc cu ceva sau nu. - Da, dacă Glory zice că eram morocănos, înseamnă că probabil eram morocănos. N-a fost deloc intenţia mea. Nici nu mai ştiu ce-am spus. Cred c-am spus că aş da şi eu o mână de ajutor, dac-aş putea. Aşa mi se pare normal. Nu ştiu... încheie bătrânul, clătinând din cap. Vorbind încet, Jack spuse: - A fost în regulă. Ai fost foarte bun. - Da, răspunse tatăl lui, am vrut să fiu bun cu tine. Sigur că aşa am vrut. *** Pe măsură ce treceau zilele, Jack căuta tot mai des să stea de vorbă cu Glory, iar când conversaţia se epuiza şi rămâneau tăcuţi, uneori îi zâmbea ca pentru a spune: "Tu şi cu mine, din toţi oamenii, şi tocmai aici, nu în alt loc, ne omorâm timpul neavând cum să ni-l folosim altfel." Şi un străin ar fi putut-o privi aşa, trecând peste dificultatea situaţiei, peste camaraderia accidentală care provenea din faptul că-şi petreceau timpul împreună, ca s-o anunţe într-un mod solenn şi impersonal cât se bucura de prezenţa ei. Şi uneori, când lucrau în grădină sau spălau vasele, Glory observa că Jack se retrăsese puţin ca s-o măsoare cu privirea, ca şi cum dintr-o dată ar fi renunţat la orice supoziţie asupra ei, ca şi cum Glory ar fi fost o persoană care figura într-o intenţie deale lui şi despre care tocmai îşi dăduse seama că nu ştia nici un lucru pe care să se bazeze, sau nimic care conta, o persoană pe care trebuia s-o evalueze din nou, cu grijă. Glory nu-şi amintea, din copilărie, obiceiul pe care-l avea el acum de a-şi trece limba peste buza de jos, dar avea impresia că recunoştea acea de înstrăinare din privire, acea expresie de calcul urgent, de calm atent şi tăios. Nu putea semnifica decât teamă, şi-i venea să spună: "În mine poţi avea încredere", dar pe-asta i-o
spuseseră dintotdeauna, iar el râdea şi doar se prefăcea că i-ar crede, deşi îşi dorera să-i creadă, era sigură, dar nu reuşea niciodată. Tatăl lor spunea mereu: "Singurătatea aceea a lui...", iar acum, când i-o vedea pe chip, Glory se simţea şi ea singură, abandonată chiar, preţ de-o clipă cât dura, până se relua gălăgia comodă şi familiară. "Alo, frăţie," îi spunea el, ca s-o smulgă din gânduri. Şi era într-adevăr nişte gânduri foarte triste, cum trebuia să fi fost şi ale lui, iar el zâmbea cu un sentiment de camaraderie, companionul ei întrebător şi improbabil. Îi cerea sfatul cum să trăiască în casa aceea, şi deobicei i-l urma. O întreba dacă găsea că era în regulă să taie iedera ce creştea pe veranda din faţă, iar ea spunea: - Mai bine nu. Aia e acolo ca să atragă păsările colibri. - Bătrânul aia dacă mai vede ce se întâmplă pe stradă. - Mă rog, nu pare să-l deranjeze. Îi plac mult păsările alea. Şi mamei îi plăceau. Fac parte din decor. - Ai dreptate, răspunse Jack. - Apoi, adăugă: - Când era mici, am fi zis că numai nişte nebuni ar putea locui într-o casă ca asta - aşa, năpăită de frunze. Glory râse. - Îmi amintesc de familia Thrush. Teddy te chema cu el, să mergeţi să luaţi ziarul, fiindcă mărăcinii ăia vechi crescuseră atât de tare, încât îngropaseră casa cu totul. - La asta mă gândeam şi eu. În noaptea de Halloween, ea stătea în picioare pe verandă şi-i striga pe copiii de pe stradă. Le spunea că avea fursecuri şi mere pentru ei, iar ei o luau la sănătoasa. - În schimb, toată lumea ştie despre tata şi zorelele lui. Iar casa arată oricum destul de straniu. După părerea mea. - Într-adevăr, spuse Jack. Dar, mai târziu, îl văzu iar măsurând cu privirea iedera, de la marginea drumului, iar a doua zi începu să taie cârceii cei mai remeli - şi tot tăie din ei, încă două zile. Viţele tăiate se adunau lângă magazie. Nesocotindu-i sfatul, şi spre surprinderea ei, întreprinsese pe furiş o campanie de a face casa să arate mai primitoare. Găsi chiar şi o glastră, în hambar, şi o puse pe verandă, cu nişte petunii în ea. - M-am gândit că n-o să se supere nimeni, spuse el, când îi văzu privirea. *** Treptat, şi-a pierdut speranţa că avea să mai vină vreun telefon. A început iar să-şi petreacă timpul în magazie, cotrobăind prin motorul DeSoto-ului. Munca la o maşină într-un loc unde putea să-l vadă toată lumea era considerată necuviincioasă în familia Boughton, cam totuna, în esenţă, cu punerea maşinii pe butuci. Iar Jack era
conştient de probabilitatea eşecului, şi prin urmare avea grijă să ofere cât mai puţine prilejuri posibil de a se glumi pe seama lui sau, mai rău, de a i se oferi ajutor sau sfaturi. Din când în când, Glory medita la frecvenţa cu care politeţurile scorţoase respectate în familia lor se suprapuneau, mai mult sau mai puţin precis, cu strategiile lui Jack de a evita umilinţele. În orice caz, zilnic îşi petrecea o mare parte a timpului, ascunzătoarea umedă şi cu miros de pământ, încercând să-i reamintească tapiţeriei, prin ungeri cu ulei, de fosta-i flexibilitate, sau cufundând în troaca de adăpat furtunuri umflate cu aer, ca să vadă dacă nu aveau spărturi. Avuseseră odată un cal, alb rotat, cu mască şi ciorapi suri. Îl numiSeră Snowflake, Din cauza unei steluţe aproape albe de deasupra ochiului. Era blând şi ascultător, când tatăl lor lâ adus acasă pentru primii doi dintre copii. Mai aveau şi acum fotografii cu Luke şi Faith, mici ca nişte noduleţe, călare pe cal, căruia tatăl lor îi ţinea frâul. "Blând şi ascultător" însemna bătrân, iar în fotografii, oboseala şi abulia erau deja vizibile. Dar, de fapt, ceea ce imortalizaseră pozele era doar începutul, primăvara mai bine zis, a unei teribile longevităţi. Până şi Glory îl mai ţinea mine pe moşneagul cabalin, cum stătea în grajd sau pe pajişte, cu picioarele depărtate, de parcă s-ar fi aşteptat ca Pământul să se clatine dintr-o dată şi voia să fie pregătit, să nu cadă. Era ghinionul lui că se născuse cal, cu atribute destul de persistente - de exemplu, coama şi o coadă aproape întreagă - pentru ca, măcar în ochii copiilor, să mai prezinte un vestigiu de romantism şi demnitate cavalerească. Aşa că, ani de-a rândul, subiectul oricărei tentative de a pune capăt chinurilor şi dezorientării din interminabila lui viaţă nu putuse fi nici măcar abordat. După care, într-o zi, s-a dus în sfârşit. Băieţii făceau nişte bancuri îngrozitoare despre asta, imaginându-şi cum o luase la galop, gonind prin Gilead şi răsturnând matroane şi cărucioare de copii, în drum spre libertatea păşunilor de sus. S-au apucat să numească "Snowfake" cleiul, şi orice lucru cleios, spre iritarea tatălui lor şi nedumerirea copiilor mai mici. Totuşi, faptul că în acel hambar locuise cândva un cal încă se mai făcea simţit, în troaca rămasă lângă perete şi căpăstrul agăţat într-un cui, alături, ceea ce dădea hambarului un anumit romantism melancolic. Câteva scame de la fân încă mai reuşeau să scânteieze în orice rază de soare. Uneori, se părea că tatăl lor intenţionase să conserve toate acele amintiri, acea simplă putere a neschimbării, aşa că atunci când veneau acasă, sau când venea acasă Jack, nu era nevoie să spună nimeni nimic. În termenii locului, întotdeauna ştiau cu toţii totul. *** Jack încă mai avea câte o scrisoare de pus la cutie aproape în fiecare zi. Le ducea la poştă, în spatele farmaciei. Se îmbrăca îngrijit înaintea fiecărei ieşiri în oraş, cu eston, cravată şi pălărie. Reuşea să afişeze un soi de respectabilitate convenţională, după părerea lui Glory, dar insista cu onestitate asupra ei, acordând multă atenţie lustruitului pantofilor. Uneori, îi spunea cu cine se mai întâlnise pe
stradă, dacă recunoscuse pe cineva - sau, mai bine zis, dacă cineva îl recunoscuse pe el. Îi relata scurte conversaţii, ca şi cum ar fi dovedit cine ştie ce. Odată, i-a spus: - Cred c-aş putea să mă văd pe mine aici. Jack Boughton, muncitor cinstit. Nevestică acasă, copilaş - zbenguindu-se cu câinele, cred... N-ar fi tocmai de neconceput. Iar uneori se întorcea acasă închis în sine şi tăcut, ca şi cum ar fi fost izgonit sau ignorat poate. Toate acele scrisori, şi nici o vorbă despre destinatarii lor, sau vreun răspuns. Într-o zi, când Glory era în salon, ştergând praful printre numeroasele bibelouri şi suveniruri îngrămădite pe consolă, Jack spuse: - Ei bine, Glory, am făcut ceea ce mi s-a spus. Am trecut pe la Ames, ca să-l salut. I-am cunoscut şi soţia. Râse scurt. - Ştii, nici chiar acum, după atâţia ani, nu suportă să mă vadă în ochi. - E un bătrân cumsecade, îi răspunse Glory. Probabil era dar obosit, n-o fi dormit toată noaptea. - Fără îndoială că ai dreptate. Apoi, adăugă: - În cea mai mare parte a timpului, sunt o brută insensibilă. Dar dacă există un lucru pe care ştiu că-l pot recunoaşte, este antipatia. Dacă-şi permite să aibă asemenea gânduri, stătea aşezat acolo, pe veranda din faţă, spunându-şi: "Uite că vine nemernicul ăla de Jack Boughton." - Poate că da. Şi poate că nu. - Scuze. - Pentru ce? - Pentru limbaj. - Nu face nimic. Jack clăti din cap: - E greu pentru mine, să mă întorc aici... Deschise pianul şi atinse nota si din mijloc. - Pe ăsta l-a acordat cineva? - Tata l-a dat la acordat când i-am spus că urma să vin acasă. Înapoi. Ăsta a fost primul lucru pe care mi l-a scris, după regrete, rugăciuni şi altele asemenea. "Va fi minunat să avem din nou muzică în casa asta." Totuşi, n-am cântat încă. N-am avut stare. Jack se aşeză pe banchet. - Eu nu pot s-o fac fără să mijesc un ochi, spuse. Luă o sorbitură dintr-un pahar imaginar, îl puse la loc şi cântă: - "Când inima-ţi ia foc, nu se poate să nu ştii, îţi intră fum în ochi." - Nu pot să sufăr cântecul ăsta, spuse ea. - "Te voi vedea, în toate locurile vechi şi cunoscute..."
- Termină! Jack râse. - Iartă-mă. Chiar îmi pare rău. Apoi, ridică din umeri. - Repertoriu limitat. - Cum poţi să ai, măcar, un repertoriu? N-ai repetat niciodată! - Credeam că pianul are o legătură cu faptul de a fi prezbiterian. Nimeni nu-mi spusese că poţi să cânţi şi pe bani. Din camera alăturată se auzi glasul tatălui lor, uscat şi perfect ascuţit. - "Acest veşmânt mi-l lepăd, de carne, pământesc, / Răsplata veşniciei ca să mi-o însuşesc..." - Cred că asta e o aluzie, spuse Jack, şi preluă imnul religios, cântându-l până la capăt, cu unele mici variaţiuni, dar nu fără respect. "Şi cânt în timp ce mă-nalţ prin văzduh, / Adio, dulce oră de rugă şi duh." Ştia cuvintele, şi le şoptea în timp ce cânta la pian. Mă rog, acela fusese dintotdeauna imnul favorit al tatălui lor. - Da! exclamă bătrânul. Şi mi-ar mai plăcea foarte mult şi "Să ne adunăm la râu". Sau "A bisericii singură temeile", dacă-l preferi pe acela. Mie mi-e totuna. Şi începu, destul de pătimaş: - "Să ne adunăm la râu, / La râul cel frumos, frumos..." Jack se avântă după el. - A fost înălţător, Jack! Da vechile cântări. Cred că mi s-a redeschis pofta. Ceasu-i patru. Ei, aş putea lua un fursec... - Aduc eu unul, spuse Jack. Cu lapte? - Dacă nu te superi. Jack îi aduse o farfurie şi un pahar. - Poftim, domnule. - Mereu "domnule", nu-i aşa? replică tatăl său. Niciodată "tăticule". Sau măcar "tată". Unii dintre ceilalţi îmi spun acum tată, unii dintre băieţi. - Din obişnuinţă, cred. Te deranjează? - A, nu, Jack, nu mă deranjează deloc! Spune-mi cum îţi place! Doar că e atât de bine să-ţi aud glasul. Să-ţi aud iar glasul în casa asta. E pur şi simplu minunat. Dac-aş putea să-i spun mamei voastre, în veci nu m-ar crede. Luă mâna lui Jack şi o mângâie. - Mulţumesc, domnule, spuse Jack. Mă bucur că sunt aici. Iar tatăl său răspunse: - O, da. Sau, mă rog, aşa sper... Asta-i cu totul altceva, nu-i aşa? Ba-i aşa. Îl bătu pe dosul palmei, apoi îi dădu drumul. - Nu prea am ce să fac. Aşa stau lucrurile... Şi mai spuse: - Ştiu că Glory a fost lezată îngrozitor de dureros. Îngrozitor, repetă el, clătinând din cap.
Jack o privi, aproape ca şi cum tocmai ar fi aflat despre ea un lucru care nu era absolut evident. Sau, poate ca să-i vadă reacţia, ca să-şi confirme propria părere. Oare cum ar fi fost cel mai bine să reacţioneze? se întrebă ea. Tatăl ei înţelegea mult mai mult decât ar fi putut să suporte propria lui fericire, şi era foarte bătrân. - Pun de cină, spuse ea. *** A doua zi dimineaţa, Jack ieşi devreme în grădină, ca să taie mai departe buruienile şi să sape pământul. Vechea prerie îşi reintra în drepturi imediat ce o palmă de loc era lăsată de izbelişte. Dintr-o dată, bălăriile creşteau cât un stat de om, mănunchiuri de plante deşirate cu ciorchini de floricele pe ele, levănţică prăfuită şi zumzet de albine. Apăreau măselariţa şi cucuta, urzicile şi măricinii, şi un soi de viţă lacomă care se ofilea la lumina soarelui şi se sfărâma la cea mai mică atingere, lăsând mici mustăţi de spini înfipte în mâna care o atinsese. Rădăcinile pe care şi le înfigeau în pământ erau adânci şi dure, fiind nevoie de eforturi amarnice pentru a le smulge. Iar Jack, în lumina zorilor, se lupta cu buruienile de parcă de asta ar fi depins soarta întregii lumi. Glory făcu cafeaua şi-i duse şi lui o ceaşcă, afară. - Îmi fac poftă de mâncare, spuse el. Azi, am să mănânc. La noapte, am să dorm. Înfipse cazmaua în pământ şi sorbi din cafea. - Excelentă. Îţi mulţumesc. Îl văzură pe băieţelul soţilor Ames în drum, mergând împreună cu prietenul său, Tobias; judecând după cum râdeau, puneau la cale cine ştie ce poznă. Robby îi văzu şi strgă: - Bună ziua, domnule Boughton! - Cred că de mine e vorba, spuse Jack. Îi dădu ceaşca înapoi lui Glory şi merse până la marginea grădinii, de unde întrebă: - Ce-ai acolo, puştiulică? O minge de baseball? - Nu, răspunse băiatul, ridicând-o. E o minge obişnuită. - Pe-aproape, răspunse Jack. Ia arunco-ncoace! Băiatul azvârli mingea, care ajunse în grădină, la câţiva metri dstanţă. Jack se lăsă într-un genunchi şi o luă de pe pământ, apoi se prefăcu că voia să i-o arunce copilului, dar numai pentru a i-o înapoia cu grijă, printr-un lob cu boltă. Băieţii râseră. Tobias spuse: - E rândul meu. Lasă-mă s-o arunci şi eu, de data asta. Şi, din nou, mingea căzu în grădină. Jack se lăsă iar într-un genunchi şi o luă, apoi se răsuci din profil, cu graţia formală a unui matador, ridică mingea la piept cu ambele mâini şi-l ţinti pe Tobias în lungul umărului. Băieţii chicotiră. Jack ridică piciorul, pentru avânt şi precizie a ochirii, şi aruncă iar mingea cu boltă, până în
drum. - Mai faceţi o dată! strigară copiii, râzând şi bătând din picioare. Şi iar i-o aruncară - dar, de data asta, Jack o azvârli înapoi fără nici o ceremonie, spunând: - Regret, domnilor. Altă dată. Acum am treabă. Tobias îl întrebă: - Suneţi vărul lui? - Ţi-am mai spus că nu-i văru-meu! îi zise Robby. Amândoi îşi luară rămas bun şi plecară mai departe pe drum, vorbind şi râzând. Jack se uită după el. - Par nişte băieţi cuminţi. Drăguţi copii. Apoi, îşi scutură ţărâna uscată de pe pantalon. - Nu trebuia să fac asta, spuse el. "Graţia aceea stranie şi particulară, pe care trupul unui bărbat pare să n-o uite niciodată," îşi spuse Glory. "Să culegi mingi de jos şi să le-arunci în lateral." Când fraţii ei erau acasă, până şi Jack juca baseball. Poate că de-asta erau cu toţii atât de captivaţi. Chir şi el putea fi atras în discuţii contradictrii despre recorduri şi statistici. Stătea cu ceilalţi, adunaţi toţi în jurul aparatului de radio, pentru a asculta meciurile. Şi, uneori, când juca într-o echipă, executa câte o priză frumoasă sau o aruncare perfectă, ca şi cum n-ar fi fost nici o zi plecat în altă parte, şi se forma o fericire generală care-l includea şi pe el, măcar pentru scurt timp. Glory uitase de toate astea. - E bine că pliveşti aici, îi spuse ea. Eu aproape că mă hotărâsem s-o las în voia sorţii. Jack curăţase de buruieni chiar şi locul de lângă gard unde tărtăcuţele de reînsămânţau, an de an. - Ei bine, spuse el, acum cel puţin păsărilor le va fi mult mai uşor să găsească fragii. Întotdeauna cânmd ar fi trebuit să fie trist îl cuprindea un soi de însufleţire febrilă, care acum apăruse din nou, acea veche lucire stranie din ochi, vechea bruscheţe a mişcărilor... Oare ce-l întristase? Îşi mătură iar ţărâna de pe genunchi şi spuse, ridicând din umeri: - Adam săpa şi-Eva torcea, care din ei mai domn era? - Dar ai nevoie de nişte haine de lucru. - A, da, confirmă el. O salopetă şic, de doc. Întotdeauna le-am admirat. - Las-că-nţelegi ce vreau să spun. Ceva ce-aş putea pune uşor la spălat - eu, sau chiar tu. Jack dădu din cap, apoi îşi scoase o ţigară şi o aprinse - după care spuse: - Dacă tot sunt un străin într-o ţară străină, de ce n-aş şi arăta ca unul? Ce zici? - Pentru mine nu are nici o importanţă. Sunt pantalonii tăi, nu ai mei. - Într-adevăr. Ai mei sunt. Bine că mi-ai amintit.
Îşi aruncă ţigara şi se apucă din nou să sape. Lui Glory i se păru că devenise cam nervos. Intră în bucătărie, să cureţe cartofi pentru o salată. După un timp, Jack veni pe verandă şi se opri lângă uşa de la bucătărie. - Îmi pare rău, spuse el. - De ce? - Adineaori, când stăteam de vorbă... Cred că s-ar putea să fi părut cam... sarcastic. - A... nu... Deloc... - Atunci e foarte bine, spuse el. N-am vrut. Niciodată nu pot fi sigur. Şi ieşi din nou. Când ieşi în grădină să ia nişte arpagic şi pătrunjel pentru salată, Glory îl văzu pe Reverendul Ames trecând agale pe stradă. Jack remarcă: - Probabil a ajuns la concluzia c-am să mai stau un timp pe-aici. N-are nici un rost să mă evite. - Tata a adunat atâtea nemulţumiri la adresa lui John Foster Dulles, replică Glory, încât începeam să mă întreb dac-ar mai putea supravieţui o singură zi fără să treacă Ames pe la el, ca să aibă cu cine să bombăne. - Atunci, n-o să se aştepte că luăm parte şi noi la conversaţie, conchise Jack. Foarte bine, sunt murdar. *** Glory se urcă în pod, acel purgatoriu al lucrurilor care fuseseră scoase din usul curent dar nu erau încă inutile în adevăratul sens al cuvântului. Dacă ar fi fost să se prăbuşească civilizaţia, de exemplu, puteau avea toate motivele să se bucure de acele maldăre de pantofi vechi şi umbrele îndoite, care toate la un loc ar fi însemnat mai mult decât nimic, indiferent cât de rău s-ar fi prezentat în oricare alt context. Alte familii cuvioase le dăruiau săracilor lucrurile de care nu mai aveau nevoie. Boughtonii le punau în pod, ca pentru a experimenta modul de a se descurca fără ele înainte de a întreprinde vreun act de generozitate ireparabil. Apoi, care cu treburile vieţii şi trecerea timpului, care cu mirosul înţepător al naftalinei şi inevitabila uzură lentă a oricărei grămezi de haine vechi, oricât de elegante ar fi fost când fuseseră noi, devenea imposibil să mai fie dăruite cuiva. Din când în când, mama lor cobora din pod cu mâna goală, scuturându-se de praf, şi completa câte un cec pentru orfelinat. Aşa că, îşi spuse Glory, cămăşile pe care tatăl ei le purtase înainte de a începe să piardă în greutate şi în înălţime erau fără îndoială încă în pod. Le găsi într-un cufăr din lemn de cedru, spălate şi călcate ca pentru vreun eeniment formal, eventual chiar o înmormântare. Culoarea lor nu mai era tocmai albă, iar pe lângă mirosul vremii şi al neîntrebuinţării, mai emanau şi o aromă de levănţică şi cedru, plus un iz de Old Spice care-i aduse lacrimi în ochi. Luă şase dintre ele, pe cele mai noi, judecând după croiala manşetelor şi a gulerelor, şi coborî cu ele la bucătărie, sperând să le spele, cel
puţin, înainte de a le vedea Jack. Dar el era deja acolo, în bucătărie, scotocind printrun sertar. Îl închise şi spuse: - Căutam o ruletă se măsurat. Mă gândeam să pun în grădină un gard de sârmă. Glory se simţea stânjenuită de faptul că Jack părea mereu să se considere dator cu explicaţii. - Am găsit cămăşile astea ale tatei, în pod. Mă gândeam că le-ai putea folosi, dacă vrei. Prin casă. E un material bun. Zâmbind, Jack făcu un pas înapoi: - Ce miros e ăsta? Cedru? Apret? Crini? Ceară de lumânări? Cum era vorba aia, "mireasma sfinţeniei"? Nu mi-aş putea permite. - Sunt destul de sigură că mireasma sfinţeniei va ieşi la spălat, răspunse Glory, făcându-l să râdă. Voi încerca efectele detergentului şi ale razelor de soare, după care am să te mai întreb o dată. - Te-am făcut să te deranjezi. - Nu e nici underanj. Jack dădu din cap. - Zău că eşti prea bună cu mine, spuse el, aproape obiectiv, ca şi cum ar fi cnsiderat în sfârşit că putea să justifice această concluzie. - Mulţumesc, răspunse ea. *** Se hotărî să facă un drum până la băcănie, în timp ce cămăşile erau în maşina de spălat, iar tatăl ei citea cu interes noul număr din "Chistian Century". Era vremea să înceteze evitarea contactelor fireşti cu oamenii. Dacă Jack le putea face faţă, cu siguranţă că şi ea putea. Era o după-amiază frumoasă, însorită şi caldă, iar frunzele încă mai aveau pe ele luciul prospeţimii. Aproape uitase de vreme, cu gândul la tatăl şi la romanele ei, şi la inexplicabila insistenţă de a le citi în cea mai întunecată cameră din casă, doar cu excepţia sufrageriei, lângă radioul acela obositor. Magazinul era aproape gol, iar casieriţa, cordială. Porni înapoi spre casă, prin ziua strălucitoare, cu o pungă de hârtie maro în braţe, mirosind a varza şi a brânza Cedar pe care le cumpărase. Îşi spunea că-şi făcuse un mic bine, doar ieşind din casă, şi se hotărî să lase "Andersonville" deoparte pentru o zi, două. Jack stătea pe trotuar, cu mâinile în şolduri, uitându-se în vitrina magazinului de scule. Acolo erau expuse mereu câte două televizoare, unul portabil şi unul de tip consolă, şi stăteau în funcţiune toată ziua, miră lângă miră. Lucrurile mergeau aşa de ani de zile, încă de pe vremea când televiziunea fusese o curiozitate. O femeie se opri lângă el, privind câteva clipe la vitrină. Îi spuse ceva, iar Jack dădu din cap, răspunzându-i, după care femeia îşi văzu de drum. Glory veni spre el şi se opri alături. Jack îşi atinse borul pălăriei, fără să-şi ia nici un moment privirea dinspre
ecranul televizorului. - Ăla nu-i Montgomery? întrebă Glory. Fratele ei dădu din cap. - Ba da, el este. Apoi, pe ecran apăru un tub de pastă de dinţi. - Lila mi-a spus că biserica lor plănuia să cumpere un televizor, pentru ca Ames să poată vedea meciurile de baseball. Cred că asta înseamnă că şi tata îşi va dori unul. Jack se uită la ea. - E o idee.. Îi luă pachetul din mână şi porniră spre casă. - Unul portabil costă vreo două sute de dolari, continuă el. Dar ai putea să-l întrebi despre asta. - Sau să cumpăr unul care să fie livrat acasă. Dacă nu-i place, îl vor lua înapoi. Jack îşi drese glasul. - Pe-asta ai putea s-o faci chiar acum. - Da, aş putea. Vrei să mă ajuţi să aleg unul? - Nu neapărat. Mai bine te aştept aici. Râzând, adăugă: - Deja am pierdut aproape o oră uitându-mă la ele. Toate par să meargă bine. Aşa că Glory se întoarse la magazin şi alese un Philco cu diagonala de optsprezece inci şi antenă tip urechi-de-iepure. Vânzătorul se interesă de tatăl şi de fraţii şi surorile ei, şi de Jack. - A venit acasă doar în vizită, sau se gândeşte că s-ar putea să mai rămână? Ca să nu se lungească, Glory răspunse: - E doar o vizită temporară. Dac-ar fi spus că nu ştia ce-l adusese înapoi la Gilead, stranietatea situaţiei i-ar fi trezit interesul vânătorului, ca şi proprietarului, care tocmai ieşea din camera dosnică, ştergându-şi de ulei de motor degetele. Un interes mai mare decât cel pe care li-l stârnise deja. Şi-l imagină pe Jack stând între lăzile cu cuie centurile de scule şi răngile aliniate, fără să i se adreseze alte cuvinte decât politeţurile obişnuite, părând să nu-şi dea seama cât de conştienţi erau de prezenţa lui, în timp ce se uita la imaginile pâlpâitoare de pe ecranul televizorului în grota aceea plină de mirosurile de piele, lemn, şi metal unsuros, lenevind în mijlocul tuturor acelor instrumente ale forţei şi ale scopului, orăşenizat printre ghetele cu căpute de oţel şi cămăşile de lucru. Un loc ciudat în care să zăbovească un om ca el, care era atât de susceptibil la situaţiile penibile, atât de predispus să simtă fie şi doar gândul unei mustrări. Şi şi-l mai imagină şi cum pleca din magazin şi se oprea pe trotuar, uitându-se din nou în vitrină, la autorităţile care fulminau în tăcere şi mulţimile de negri. Ei bine, îi spuse vânzătorul, aparatul Philco avea să fie livrat în aceeaşi dupăamiază, iar dacă reverendul se hotăra să-l păstreze, avea să i se instaleze o antenă pe
acoperiş imediat ce dădea de veste. Proprietarul magazinului o asigură şi el de aceleaşi lucruri. Oamenii fuseseră dintotdeauna dornici să-l servească pe tatăl ei şi să dea până şi unor tranzacţii banale, ca aceasta, aspectul unei mărinimii extraordinare. Aşa că era nevoită să răspundă la fiecare întrebare şi să accepte fiecare asigurare, de câte cel puţin două ori. Îi spuneau că mulţi dintre cetăţenii mai în vârstă îşi găseau o mare mângâiere în televiziune. Erau de acord că sezonul de baseball se înviora. Şi era nevoită să mai asculte şi unele bârfe. Jack o aştepta de mult timp cu cumpărăturile în braţe, când Glory putu părăsi în sfârşit magazinul. - Deci, s-a rezolvat, spuse el. Foarte bine. Îţi mulţumesc. O luă să ia o sticlă de lapte din pungă, ca s-o mai uşureze, şi porniră spre casă. În salon, Jack instală televizorul pe o măsuţă pentru lămpi, îl băgă în priză, îi dădu drumul şi răsuci antena până când pe ecran apăru o imagine acceptabilă. Tatăl lor intră şi se aşeză într-un fotoliu pe care Jack îl pusese în faţa aparatului. - Deci, iată-l aici, comentă bătrânul. Ne-am modernizat şi noi, de-acum. Şi începu să se uite, fără să comenteze, la o femeie care alerga înainte şi-napoi pe o scenă, în pantofi cu tocuri înalte, ducând două ouă cu o linguriţă, în ticăitul unui ceas gigantic. - În curând vor începe ştirile, tată, îl informă Glory. - Păi, da, eu tocmai mă pregăteam să spun că emisiunea asta nu e cine ştie ce. Dar se aud nişte oameni râzând. Sper să sunt şi bani la mijloc. Să pui o femeie în toată firea să se prostească aşa... Telefonul sună, iar Jack se duse la bucătărie în timp ce Glory răspundea, dar era Luke, aşa că reveni să vadă începutul buletinului deştiri. Stătea în mijlocul camerei, cumâinile în şolduri. Pe ecran, poliţişi albi, cu bastoane, îmbrânceau şi trăgeau de nişte demonstranţi negri. Foloseau şi câini. Tatăl lui spuse: - Nu există nici un motiv de a lăsa problemele de soiul ăsta să te tulbure. În şase luni, nimeni n-o să-şi mai amintească nici măcar că s-a întâmplat vreodată. - Probabil că unii oameni îşi vor mai aminti, totuşi, replică Jack. - Ba nu. N-a trecut chiar atât de mutl timp de când toată lumea vorbea despre senatorul McCarthy. Sau se uita la băieţii aceia cum se certau. Televiziunea e cea care face ca lucrurile să pară importante, indiferent dacă sunt sau nu. Iar acum, nu mai auzi o vorbă despre senatrul McCarthy. - Ei, şi asta e important, nu-i aşa? îl întrebă Jack. - Nu te pot contrazice, pentru că nu ştiu. Nu l-am admirat niciodată. Poliţiştii împingeau înapoi masa negrilor, folosindu-se de câini şi de furtunurile pompierilor. - Iisuse Christoase! exclamă Jack. Tatăl lui se foi în scaun. - Limbajul de acest gen nu a fost niciodată acceptabil în casa asta.
- Dar... începu Jack, vizibil hotărât să protesteze, dar se opri. Scuze. Pe ecran, un oficial îşi declara intenţia de a respecta litera legii. Jack mormăi ceva printe dinţi, apoi aruncă o privire spre tatăl său. Bătrânul spuse: - Şi eu crec că e necesar să se aplice legea. Apostolul Pavel spune că trebuie să le facem pe toate "cuviincios şi în ordine". Nu putem lăsa oamenii să alerge pe străzi aşa. Jack închise televizorul. - Îmi cer iertare, spuse el. Eram doar cam... - Nu e nevoie să te scuzi, Jack. Tinerii vor ca lumea să se schimbe, iar bătrânii ar dori să rămână aşa cum era. Şi cine poate judeca între tine şi mine? Nu putem decât să ne iertăm unul pe altul. După un moment, adăugă: - Dar sper că nu va fi cazul să ne certăm. Nu-mi place să strig, şi nici înjurăturile nu-mi plac. Cu atât mai puţin înjurăturile! Ştiu că aceste cuvinte nu înseamnă mult pentru tine, dar pentru mine, da. Ai putea să-mi respecţi această dorinţă. - Da, domnule. Jack se îndepărtă, căutându-şi în buzunarul cămăşii pachetul de ţigări. Mâna îi tremura. Se opri în uşă şi se uită înapoi, la tatăl său. Bătrânul stătea aplecat în fotoliu, cu capul înainte şi şanţul adânc din lungul cefei vizibil sub părul rar şi zbârlit. Poate că se ruga, dar oricine care nu-l cunoştea ar fi putut să creadă că era dar trist şi slăbit. Jack aruncă o privire şi spre Glory. - Eu i-am făcut asta? Cicatricea de sub ochi i se albise. - E obosit. - Nu trebuia să spun ceea ce am zis, continuă Jack. Dar lucrurile merg încontinuu din rău în mai rău... - O să-şi revină, după ce doarme puţin. - Nu, nu... Mă refeream la câini... la furtunuri... Furtunuri de incendiu. Erau şi copii pe-acolo... O măsură cu o privire distantă, ca pentru a aprecia efectul încrederii pe care i-o acordase până atunci. - Te gândeşti să te întorci la St. Louis? Dacă rămâi aici, nimic din toate astea n-o să mai fie o problemă pentru tine. Jack râse. - O, Glory, e o problemă. Crede-mă. O mare problemă. Se duse la etaj, apoi coborî din nou ca să-şi ia o carte, o aduse înapoi într-o jumătate de oră şi o puse lângă radio. Apoi ieşi pe verandă şi fumă o ţigară, după care zise: - Revin nu peste mult.
Şi plecă. Glory îi păstră cina caldă. Pe tatăl ei nu-l putu convinge să ia nici măcar o îmbucătură. - Niciodată nu l-am auzit vorbind aşa. Nu, întotdeauna a fost respectuos, pe cât se poate. Aici, în casa mea. Sau, poate că am făcut eu prea mult caz... Nu, e un lucru pe care nu pot să-l îngădui. Când Jack se întoarse acasă, tatăl său încă mai stătea adâncit în gânduri, în faţa farfuriei cu supă răcită. - Nu te deranja, spuse el, când Jack se oferi să-l ajute să se ridice de pe scaun. Glory e aici. O să se ocupe ea de mine. Revenind la bucătărie, Glory îşi găsi fratele pe verandă. - E plăcut aici, afară, spuse el. E întuneric. Glory ieşi să i se alăture. Apoi, Jack îşi drese glasul. - Pot să te întreb ceva? - Probabil. - Nu e nimic personal. - În regulă. - Să zicem că faci ceva îngrozitor. Şi asta e. Şi nu mai poţi schimba nimic. Atunci, cum îţi trăieşti viaţa mai departe? Ce spui despre cele întâmplate? - Ştiu cumva despre ce lucru îngrozitor vorbim? Jack dădu din cap. - Da. Ştii. Când am ieşit la plimbare, deunăzi, am cotit pe unde nu trebuia şi m-am şpomenit la cimitior. După o scurtă pauză, continuă: - Uitasem că e acolo. - A făcut parte din familie. Fratele ei înclină capul iar. - Tot ce-ţi pot spune e ce-ar zice tata. Ar zice să te căieşti, şi apoi... o vei putea lăsa în urmă, mai mult sau mai puţin, ca să mergi înainte. Probabil l-ai auzit la fel de des ca mine spunând asta. - Chiar mai des. Apoi, adăugă: - Regretele nu se pun la socoteală, cred. - Nu pretind că m-aş pricepe la lucrurile de genul ăsta, dar sunt de părere că şi regretele ar trebui să conteze cu ceva. Orice-ar putea să însemne... - Dar dacă ai afla pur şi simplu, indiferent dacă eu aş regreta sau m-aş căi, sau nu - ce-ai crede desşre mine? - Ce pot să spun? Eşti fratele meu. Dacă eu aş fi altcineva, şi te-aş cunoaşte şi te-aş considera un om cumsecade, atunci asta ar conta pentru mine mai mult decât un lucru care s-a întâmplat cu atâţia ani în urmă. - Chiar dacă nu ţi-am spus niciodată? Şi ar fi trebuit să-ţi spun?
- Cred că da. Jack dădu din cap pentru a treia oară. - N-o spui doar din delicateţe... - Nici eu nu ştiu cu adevărat. - Ei bine, atunci s-ar putea să am o şansă. Ca lucrurile să se rezolve. Şi adăugă: - Va fi rău, în cel mai bun caz. E mizerabil că trebuie să sper aşa ceva. Un chin pentru toată lumea. Of, surioară, nici nu-i de mirare că nu pot să dorm noaptea. Televizorul rămase pe măsuţa de lampă. Jack îl deschidea înainte de ştirile de dimineaţă, prânz şi seară, şi-l închidea din nou când nu era nimic despre Montgomery. Tatăl lui nu-i mai dădea nici o atenţie. *** Ani de zile, înainte ca Glory să vină acasă şi fără nici o legătură cu ocazionalele atenţii pioase de familie restituite de sărbători, Lila se dusese la cimitir ca să se ocupe de mormintele familiilor Boughton şi Ames. Glory a observat o tandreţe specială faţă de prima doamnă Ames şi copilul ei, care răposaseră împreună cu atât de mult timp în urmă, şi faţă de cealaltă fetiţă - despre care, în stilul acela blând şi lumesc al ei, Lila părea nici să nu ştie nimic, nici să nu-şi pună întrebări. Ghiocei, brânduşe, narcise. Era posibil ca Jack să fi văzut şi lalele târzii, sau zambile. Probabil că era foarte bine aşa, reflecta Glory. Avea să-i spună, dacă o întreba, că florile erau ale Lilei, ca să nu creadă că însemnau un doliu interminabil, ca dorinţă de a compensa cumva cele şaptezeci de primăveri pierdute de un copil, sau poate de a oferi o bucurie copilăriei sale continue - se întreba dacă Lila avea să-i spună vreodată ce însemnau toate florile acelea, în afară de bunătate şi iubire pentru vieţile trecute şi prezente, în care alesese să se adopte pe sine însăşi, ca şi cum în sfârşit ar fi ajuns acasă. Probabil ar fi zâmbit şi ar fi spus: "Acolo pământul e mai bun", sau "În locul acela e mai mult soare". Dar Glory se bucura că Jack trebuia să se fi gândit mai întâi cât de frumos era acel loc, după care se uitase să vadă cui i se dedicau acele îngrijiri atât de iubitoare. Cu siguranţă, fusese o mare mângâiere pentru el, deşi Glory ştia că nici o consolare nu i-ar fi fost vreodată suficientă. Poate că marile dureri sau remuşcări sunt menite pur şi simplu spre a fi acceptate ca absolute, asemenea revelaţiilor. Pedeapsa/nedreptatea pe care o îndur e cu mult peste puterile mele. În ebraică, spunea tatăl ei, un singur cuvânt avea ambele sensuri, iar oamenii îl alegeau pe unul sau pe celălalt dintre ele, ceea ce putea face să ne fie mai greu a înţelege de ce Domnul îl va fi iertat şi apărat pe Cain, lăsându-l să-şi trăiască viaţa, să se însoare, să aibă un fiu, să clădească un oraş. Propria lui crimă îi era şi pedeapsă, ceea ce trebuia să însemne că nu era un ticălos chiar atât de mare, la urma urmei. I-ar fi putut menţiona acest lucru lui Jack, la un moment dat, dacă i se părea vreodată că o conversaţie ajunsese la punctul în care ar fi putut îndrăzni, şi-ar fi
putut aduna destul tact, ca să-l compare cu Cain. Râse de sine însăşi. Ce mai idee! *** Glory îşi păstrase majoritatea obiceiurilor din bisericoasa ei tinereţe. Dimineaţa şi seara îşi lua Biblia pe verandă şi citea câte două sau trei capitole. Când ceilalţi veneau acasă, de sărbători, se aşezau cu toţii în jurul mesei din sufragerie, iar unul dintre ei citea cu voce tare din Psalmi sau din Evanghelii. La fel ca majoritatea obligaţiilor şi multe dintre plăcerile lor, şi aceasta era, pe lângă orice altceva, o reprezentaţie menită să le bucure tatăl, să-l asigure că îndrăgeau vechiul stil de viaţă, că avuseseră parte de tot binele pe care el li-l dorise. Motivul de a-i face o plăcere era atât de important, încât avea întâietate asupra propriilor lor motive - care, fără îndoială ar fi inclus şi pietatea. În anii cât locuise singură, Glory citise din Biblie dimineaţa şi seara, cu gândul că tatăl ei s-ar fi bucurat, să ştie, şi de asemenea ca să nu uite cine era, să ţină minte casa de unde provenea, să inducă în sine însăşi amintirea neprecizată a unui confort de care nu fusese cu adevărat conştientă până când îl lăsase în urmă. Acum, din nou în casa tatălui ei, în timp ce citeam, îşi amintea acelaşi confort, şi-şi aducea la fel de bine aminte şi privilegiul distanţei şi al singurătăţii, satisfacţiile celeilalte vieţi. Ce carte veche şi stranie era... Cât de ciudat se situa sfinţenia printre cele lumeşti, cum se încorda şi se opintea la nesgfârşit creaţiunea su povara propiei sale semnificaţii... "Voi deschide gura într-o parabolă. Voi rosti vorbe tanice din bătrâni, pe care le-am auzit şi cunoscut, şi pe care ni le-au spus taţii noştri." Da iat-o, parabola manei. Orice pâine este pâinea din cer, cum obişnuia tatăl ei să spună. Exprimă voinţa lui Dumnezeu de a ne hrni în aceste trupuri, în această viaţă. Obosiţi, răzvrătiţi sau rătăciţi, cum am fi, Dumnezeu este credincios. E ne lasă să hoinărim, ca să ştim ce înseamnă să ne întoarcem acasă. Ce înseamnă să ne întoarcem acasă? Glory se gândise dintotdeauna că "acasă" era o locuinţă mai puţin aglomerată şi nearătoasă decât aceasta, într-un oraş mai mare decât Gilead. sau unul unde cineva i-ar fi fost prieten intim şi tată al copiilor ei, care n-aveau să fie mai mulţi de trei. Atunci, putea să afle care erau propriile ei gusturi, în limitele semnificaţiilor lor, desigur. N-ar fi luat nici măcar un băţ din casa tatălui ei, de vreme de nimic de-acolo n-ar fi avut sens în aceste camere sumar mobilate luminate de soare. Scrinurile de nuc, draperiile şi coloanele încrustate, florile din urne cu intarsii... Cine s-ar fi gândit să le pună scaunelor şi gheridoanelor picioare propriuzise, cu labe şi gheare? Visase la o casă adevărată pentru sine şi pentru copii, şi pentru logodnic, o casă cu totul diferită de acest tabernacul bun şi binecuvântat şi apăsător şi sufocant, al probităţii şi al bunelor intenţii boughtoniene. Ştia, ştiuse de ani de zile, că niciodată navea să descidă o uşă de intrare în acea casă, niciodată n-avea să-i treacă pragul, niciodată n-avea să ia în braţe un copil drăgălaş şi să şi-l rezeme pe şold, simţindu-l
cum se sprijinea la pieptul ei şi privea din braţele ei lumea, cu calmul blajin al deplinei încrederi. Ce să-i faci...? Odată, Jack venise pe verandă şi o găsise acolo, citind Biblia. Păruse stânjenit în chip plăcut şi se scuzase pentru întrerupere, iar Glory îi spusese că era mai mult decât binevenit să stea şi el acolo dacă dorea, aşa că se aşezase pe scaunul de alături şi-şi desfăcuse ziarul. Totuşi, se apleacă să vadă şi ce anume citea ea. - Psalmii, constatase. Excelentă alegere. - Într-adevăr - Iartă-mă. - Sunt aproape gata. Simţea că era conştient de prezenţa ei, destul de nervos ca să-i distragă atenţia, aşa că puse semnul de carte între pagini şi închise Biblia. Jack îşi încrucişă picioarele la glezne, foşnind cu ziarul. - Ei, ce este? îl întrebă Glory. - A... Scuze... De fapt, doar un soi de interes mărunt, cred... faţă de faptul că încă mai faci aşa ceva. Că nu te-ai oprit niciodată. Nu că m-aş fi aşteptat, din partea ta. N-am vrut să spun asta... Ba chiar, întotdeauna sunt puţin surprins de anumite lucruri le care m-aş fi aşteptat oricum. Când se întâmplă. Dacă are sens ce spun... - Cred că are. - Încă te mai, ăă... rogi... o întrebă el, arătând spre podea.. în genunchi? Glory râse. - Nu te priveşte. - Ţin minte că, atunci când erai mică, îngenuncheai lângă pat, închideai ochii şi şopteai tot felul de lucruri, în mâinile împreunate. Secrete. Pisica lui Hope a vărsat pe covor. Johnny a spus o vorbă urâtă. Iar noi stăteam aşezaţi acolo şi le ascultam pe toate, şi încercam să rămânem cât se putea de serioşi, încheie el, râzând. - Îmi ascultaţi rugăciunile? - Hope ţi le asculta, şi Dan. Îi auzeam cum făceau haz pe seama lor. Aşa că am intrat şi eu, de câteva ori. - Nu pot decât să-mi prezint scuzele. - N-are nici un rost. Răul e făcut. Domnul va folosi informaţiile aşa cum găseşte El de cuviinţă, când va veni ziua Judecăţii de Apoi. - Mă mir că-ţi aminteşti atât de multe, spuse Glory. Jack ridică din umeri. - Şi eu am locuit aici. - Vreau să zic că, atunci când toată lumea vine de sărbători, povestim iar şi iar lucruri de demult. Mă îndoiesc că ne-am aminti măcar jumătate din ele, dacă nu leam rememora între noi de câte trei, patru ori pe an. - M-am gândit la casa asta. Uneori, chiar am mai şi vorbit despre ea. Câteva clipe, domni tăcerea. Apoi, Jack continuă: - Deci... Vei încerca să-mi mântuieşti sufletul, surioară?
- Cum?... Să-ţi mântuiesc eu ţie sufeltul? De ce-ar trebui să fac asta? - De ce să n-o faci? Pare o ocupaţie firească pentru o domnişoară cucernică. Mă gândeam că poate ai vrea să-mi faci acest bine. Dacă tot ai puţin timp la dispoziţie. Îl privi. Zâmbea. Îl cunoştea destul de bine ca să ştie că zâmbea atunci când se gândea că ar fi putut spune ceva ofensator, cu intenţie sau nu. Putea să pară că râdea de sine însuşi, sau de ea. - Te-aş servi cu plăcere, îi răspunse, dar n-am nici cea mai vagă idee cum să procedez. - Ei bine... Sunt gata să mărturisesc o anumită poftă spirituală. Cred că de obicei ăsta e primul mas. Aşa că, gata - l-am rezolvat. - Şi pe urmă? - Pe urmă, cred că se obişnuieşte să se cântărească marile adevăruri. Ştiu asta din experienţă. - Ca de pildă? - Paternitatea lui Dumnezeu, de exemplu. Ideea fiind aceea că splendoarea creaţiunii şi a facerii omului atestă o intenţie generoasă care stă la baza tuturor, că manifestă milă şi iubire divină. Ceea ce ţine lumea în viaţă, la modul general, şi se regăseşte în experienţa oamenilor, înţelegi, ale căror suflete sunt mântuite. Sau vor fi. După un moment, adăugă: - Este posibil să se cunoască marile adevăruri fără a se simţi adevărul lor. Aici e miezul problemei. În cazul meu. Şi rămase privind-o. - Nu sunt sigură că te înţeleg, răspunse Glory. Va trebui să mă mai gândesc. - Da, mă rog, ţi-am spus foarte multe şi dintr-o dată, ştiu. Nutresc mereu suspiciunea că oamenii cuvioşi îmi pun la cale mântuirea. Şi, din când în când, chiar aşa se şi întâmplă - deşi nu prea des, la drept vorbind. Dar tu eşti sora mea, aşa că mi s-a părut firesc să mă interesez. Doar ca să fac economie de timp, încheie Jack, cu un zâmbet. - Cred că-mi place sufletul tău aşa cum e, replică ea. O privi şi râse, îmbujorându-se în obraji. - Îţi mulţumesc, Glory. Nu-mi foloseşte la nimic, dar îţi sunt totuşi recunoscător. Chiar îţi sunt. *** Glory pregătise aluatul de pâine. Pâinea neagră era preferata tatălui lor. Ceva care să mai ridice moralul în cas, îşi spunea ea. Băcanul îi adusese o găină numai bună de fript. Glory deschise ferestrele, ca să se mai răcorească în bucătărie şi să se aerisească puţin şi sufrageria, şi începură să intre adieri blânde, cu miros de pământ şi iarbă, şi o amintire a razelor de soare.
Jack veni din magazie, aducând cu el un iz de paie vechi, transpiraţie şi unsoare. Trase adânc aer în piept. - Ah! Pâine! Glorye ridică prosopul, ca să-i arate burta punctată a aluatului în creştere. Apoi, Jack întinse spre ea mâinile, care-i erau unsuroase şi înnegrite, şi spuse: - Să nu te atingi de cartofii ăia! Şi se duse la etaj. Nu peste mult, se auziră sunetele unor spălături grăbite, după care Jack reveni, cu cămaşa încheiată pe jumătate şi părul umed. Găsi un cuţit. - Mai tocit de-atâta, nici că se putea, constată el, dar începu totuşi să cureţe cartofii. Arta este aceea care ţine demonii la respect! O spunea ca s-o ajute să înţeleagă semnificaţia unei lungi spirale de coajă pe care o desprinasese de cartof intactă. - Uluitor, spuse ea. - Practica... - De unde era citatul? Jack dădu din cap: - «La Sagesse de Jacques Bouton» - Bouton de la Rose, adică. Poet maudit. Poet malgré lui. Roue şi.. ajutor la bucătărie. Din cine ştie ce motiv, nu l-au predat la franceză, în colegiu. Ridică încă o coajă spiralată. - Păcat. Lucrurile sună mult mai bine în franceză - pomme de terre, fait-neant, voleur... Zâmbi. - Prietena mea cea intelectuală ţinea morţiş să fie mereu la zi cu franceza, aşa că mi-am mai amintit şi eu ce ştiam. Am citit împreună «L'Education sentimentale». Entuziasmul meu pentru tot proiectul nu era simulat - aproape deloc...! - Prietenii tăi sunt mai interesanţi decât ai mei. - Trebuie să ştii unde să-ţi găseşti prietenii, ma petite. - Şi unde anume e asta? - Dacă eşti foarte, foarte cuminte, s-ar putea să-ţi spun. Într-o zi. Dar trebuie să fii de o cuminţenie excepţională. Glory râse. - Numai Dumnezeu ştie cât mă străduiesc! - E şi ăsta un început, cred - deşi nu în toate cazurile. Ridicând prosopul de ceai, Glory apăsă coca, din care ieşi un curent de aer mirosind a drojdie, cu un sunet ca un oftat. După un moment, Jack continuă: - Iar am umblat la sertarul cu bani. Am cumpărat nişte bujii şi o pompă de cauciucuri. Aia veche răsufla atât de mult, încât nu mai era de aproape nici un folos. Şi o curea de transmisie pentru vetilator. - Nu e nevoie să-mi spui toate astea. - Şi o mănuşă de baseball.
- Banii ăia nu sunt ai mei, Jack. Iar tatei nu-i pasă de ei. Jack dădu din cap, scoţând cu grijă un nod dintr-un cartof. Îi zâmbi. - Căutarea sârguincioasă şi umilitoare a unui loc de muncă m-a convins că trebuie să caut şi mai departe de Gilead, spuse el. Voi avea nevoie de o maşină. Dacă vreau să devin vreodată un familist respectabil. - Deci te gândeşti că s-ar putea ca prietena aceea să vină aici? Fratele ei clătină din cap. - Numai când încerc să găsesc o cale de a mă îndura să ies şi să-mi mai caut încă o dată prin oraş mierabilele aspiraţii. Sau când tot moşmondesc la maşina aia afurisită. Oricum, nu cred că i-ar plăcea aici. - Nu mi-ai spus niciodată cum o cheamă. - Se numeşte Della. - Aş dori s-o cunosc. - Te-ai purta frumos cu ea? - Ce întrebare! - Juri în faţa lui Dumnezeu? - Sigur că da! Ca o soră i-aş fi! Jack râse. - Am să-ţi amintesc de promisiunea asta, într-o zi. Dacă se împlinesc cele mai nebuneşti speranţe ale mele. Ceea ce n-o să se întâmple. După un moment, Glory spuse: - Jack, mă intrigă ceva... - Hmm? - Cum te porţi când eşti fericit? Râzând, fratele ei răspunse: - Am uitat. - Nu, serios. Adineaori, când ai intrat pe uşă, am crezut că ţi se întâmplase un lucru bun. - A... Oare cum să-mi explic buna dispoziţie...? De la vaporii de benzină? Şi am înlocuit atâtea piese din motorul ăla, încât cred că mai am puţin şi termin. Cu un dram de noroc. Când am răsucit cheia, şi de data asta... a bolborosit. Iar asta mi-a declanşat o fantezie în care porneam la drum cu DeSoto-ul tatei, ca s-o salvez pe aleasa inimii mele din oraşul Memphis mistuit de flăcări. - Credeam că e în St. Louis. Jack ridică din umeri. - M-am cam săturat de St. Louis. Aş prefera s-o salvez din Memphis. - Înţeleg... - Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, tatăl ei trăieşte în Memphis. E foarte protector, şi are o maşină care chiar merge. Şi mă crede aproape un terchea-berchea "aproape", fiindcă meseria îl obligă să adopte o atitudine caritabilă. Şi mai are şi trei fraţi, tot la Memphis. Deci, cred c-ar fi mai bine s-o salvez din St. Louis.
Începu să mai cureţe încă un cartof. - Lăsând gluma la o parte, poate că ar veni şi ea la Gilead pentru un timp, măcar cu titlu de încercare. N-ar fi exclus. Luară cina devreme. Glory intenţionase să servească găina rece, dar apoi hotărâse că era mai bine să servească pâinea cât timp era caldă încă, şi oricum, ce conta când le serveau pe unele şi când pe altele? Tatălui ei îi plăcură pâinea caldă şi găina, şi mazărea verde cu cartofi, în sos de smântână. Deveni mai volubil şi începu să vorbească despre propria lui copilărie în Gilead, povestind cum nu putea nici măcar să scoată apă din fântână după placul bunicii, darmite să mai despice şi surcelele, aşa că nu primea la fel de multe treburi de făcut ca alţi copii. - Nu avea încredere nici să mă lase să aduc ouăle în casă, spuse el. Era modul ei de a mă răsfăţa. Da. Obişnuiam să mă duc la Ames şi să-i dau o mână de ajutor, vara, după care aveam la dispoziţie toată ziua. Toată ziua ne-o petreceam la râu. Nici nu mai ştiu cum e trecea timpul. Era minunat. Uneori, venea acolo şi bunicul lui, care pescuia şi vorbea cu Iisus, şi atunci făcea linişte, sau ne duceam mai în susul râului. Era un bătrânel ciudat, dar şi el făcea parte din viaţă, înţelegeţi... La fel cum fac parte şi cântecele păsărilor. - Şi eu stăteam pe la râu, comentă Jack. Îmi plăcea mult să fac asta. Tatăl lui dădu din cap. - Întotdeauna mi-am spus că e minunat să fii copil aici. Nici nu aveam vreun alt loc cu care să-l compar. - E un oraş foarte frumos. - Ei bine, Jack, mă bucur că spui asta. Da. Unele lucruri ar fi putut să iasă mai bine decât s-a întâmplat, ştiu asta. Dar am avut întotdeauna multe bucurii. Sau, cel puţin, aşa am simţit eu. Şi încă mai simt. Mă uit la copii, şi mi se par foarte fericiţi. Cred că e şi cazul să fie fericiţi. *** După cină, Jack veni la parter cu noua mănuşă de baseball flexând-o şi pliind buzunarul. - Mă gândeam să văd dacă micul Ames ar vrea să facem nişte prize. Ce zici, ar fi o idee bună? E destul de mare, şi părea să-l intereseze. - Cred că e o idee foarte bună, îl asigură Glory. Jack ieşi pe verandă şi stătu un timp acolo, apoi intră iar în bcătărie. - Nu, spuse el, ridicând din umeri. Am o reputaţie proastă. Din când în când, mai uit şi eu... Dar o ştiu din surse incontestabile. Zâmbi. - Bunul reverend n-ar fi de acord. Sunt destul de sigur c-o să-ţi dea banii înapoi. Îi întinse mănuşa.
- Toate aceste bune intenţii, remarcă el, s-ar putea să mă coste. - Nu înţeleg nimic, răspunse sora lui. Cred că-ţi faci prea multe griji. Am să păstrez mănuşa până mi-o vei cere din nou. - Trebuie să mă ajuţi să chibzuiesc temeinic, Glory. - Asta înseamnă să-ţi tot readuc aminte mereu că ai o reputaţie proastă? - Mă tem că da. - Cred că ţi se pare. - E faptul central al existenţei mele. Unul din trei, de fapt. Cel pe care trebuie să mă ajuţi să nu-l uit. - Hai, zău aşa, Jack. Cum Dumnezeu vrei s-o fac? Jack râse. - Nu mai fi atât de bună cu mine, răspunse el. *** Se gândea la lucrul pe care Jack păruse să i-l ceară, o anume tentativă de a-i mântui sufletul. Dumnezeule mare! Cum o mai putea obseda ideea aceea, cu un adevărat sentiment al datoriei, când ea nici măcar nu ştia cu adevărat despre ce era vorba. Există cuvinte pe care le auzi toată viaţa - până când, într-o bună zi, încetezi să-ţi mai pui întrebări în legătură cu ele. N-avea să mai aducă vorba despre asta, dar dacă el o făcea, trebuia să găsească o cale de a-i răspunde. Nu era deloc sigură că vorbise serios, că n-o tachina doar. Atunci, s-ar fi putut simţi chiar jignită, dacă părea să aibă vreun rost. Un proiect mărinimos pentru o domnişoară cuvioasă care avea timp berechet. Câtă condescendenţă! Dar aşa proceda el de fiecare dată când se simţea vulnerabil - găsea un mod de a înţepa, de a da cât mai clar de înţeles că vulnerabilitatea nu era numai din partea lui. Bietul de el... Dar avea atâta practică în a recita, încât se pricepea la fel de bine şi să respingă. Se putea foarte bine să fi vrut s-o atragă într-un soi de controversă şi să-i refuze toate argumentele, numai pentru a-i arăta cât de uşor putea s-o facă. Era un om dificil. Destul de expliczabil. Şi, de fapt, o făcuse să se simtă jenată de acel vechi şi plăcut obicei al ei. Acum, trebuia să citească Biblia în cameră, pentru a evita să se mai simtă ca o ipocrită, ca o persoană care se roagă la colţul străzii. A doua zi dimineaţa, când ieşi pe verandă cu ziarul şi o găsi citind "The Dollmaker", Jack îi aruncă o privire întrebătoare şi nostalgică, dar nu spuse nimic. Glory nici nu ştia prea bine ce însemna să fii cucernic. Niciodată nu fusese altfel. "Adu-ţi aminte de creatoru-ţi în zilele alei tale tinereţi." Aşa făcuse. Nici nu prea ar fi putut să facă altfel. Tatăl ei nu lăsa să treacă nici o zi fără a le reaminti tuturor că bunătatea venea numai de la Dumnezeu - toată bunătatea, toată iubirea, toată frumuseţea. Iar nereuşitele şi greşelile ne învăţau şi ele despre voinţa lui Dumnezeu, tocmai prin faptul că se îndepărtau de ea. Apoi, mai urmau de compensat graţia divină şi iertarea, pentru a pune lucrurile din nou în ordine, iar acestea erau cele
mai mari acte de bunătate ale lui Dumnezeu după creaţiunea propriu-zisă, în măsura în care muritorii le pot cunoaşte. Plăcerea avidă cu care tatăl ei credea în acest principiu îl plasa mai presus de orice îndoială, de vreme ce aparţinea într-un mod atât de intrinsec însăşi naturii lui, pe care ei i-o iubeau, şi le plăcea, deşi mai şi râdeau puţin de ea uneori. Da! Avea să realizeze un triumf al extenuării şi să iasă din cabinet cu ochi scăpărători, după ce rezolvase şarada, gata să ierte eroic, pentru a face şi acel mare pas în plus. Într-adevăr, scăpările şi nechibzuinţele pentru care găsea necesară extenuarea puteau să fi fost minore ori chiar discutabile în unele cazuri, probe ale unei aumite iritabilităţi din partea lui. Dar asta nu făcea ca răspunsul lui galant la adresa lor să fie mai puţin plăcut. Cât despre ea însăşi, încă se mai ruga în genunchi. De asemenea, spunea, asculta sau gândea o rugăciune de mulţumire la fiecare masă, chiar şi la câte un buget, în oraş, sau când era cu logodnicul. Învaţă un copil cum se cuvine să se poarte, şi nici la bătrâneţe nu se va mai dezvăţa. În cazul ei, regula se aplica la perfecţie. Iar faptul de a fi acasă nu făcea decât să-i întărească toate deprinderile care i se formaseră acolo. Pentru ea, credinţa era un obicei şi o loialitate familială, o formă de respect pentru Biblie care era şi din punct de vedere literar, şi de admiraţie pentru mama şi tatăl ei. Iar apoi, acea linişte care-i dădea fiori şi despre care niciodată nu simţise nevoia să vorbească... Tatăl ei spunea mereu: "Dumnezeu nu are nevoie de adoraţia noastră. Îl adorăm numai ca ne extindem simţul sfinţeniei, ca să putem simţi şi cunoaşte prezenţa lui Domnului, care este cu noi tot timpul. Iubirea este ceea ce înseamnă, un sentiment mai înalt, şi plăcerea unei prezenţe iubitoare." Era pioasă, fără îndoială, deşi n-ar fi ales tocmai acest cuvânt ca să se descrie pe sine însăşi. *** Poate că-şi ţinea Biblia ascunsă fiindcă se temea că, dacă Jack îi vorbea iar în felul acela, ar fi trebuit să-i spună că nu avea nici o noţiune sigură cu privire la ceea ce este un suflet. Presupunea că nu putea fi vorba de o minte, sau de un sine - orice-ar mai fi fost şi acelea... Probabil era ceea ce vedea Domnul când privirea Lui cobora asupra oricăruia dintre noi. Dar ce putem şti despre asta? Zicem că iubim şi iertăm, şi că ne bucurăm de frumuseţea unei alte vieţi, oricât de intangibilă ar fi. Atunci, poate, ne frmăm o oarecare idee despre sufletul pe care l-am întâlnit. Aşa ar fi spus tatăl ei. Poate că niciodată nu mai cunoscuse pe cineva care să simtă, sau să recunoască faptul că simţea, că era în discuţie starea propriului său suflet. Indiferent ce se întâmpla în cabinetul tatălui ei, după câte se părea în turma lui nu exista decât calm şi bună înţelegere. Recunoscând numeroasele primejdii ale delăsării spirituale iar tatăl ei le recunoştea la fel de des pe cât apăreau fariseii în text - delăsarea corespundea cu obiceiurile şi manierele prezbiterienilor din Gilead şi, prim urmare, era presupusă a fi justificată în toate cazurile. La urma urmei, asta cerea şi caritatea creştină. Printre confesiunile din Gilead, caritatea asupra acestui punct nu era
acordată de toţi şi tuturor în principiu, dar în practică bunele maniere erau de obicei respectate şi, în general, dreptul la delăsare era acceptat de toată lumea. Chiar şi predicile tatălui ei tratau mântuirea ca pe un obiectiv pentru care puteau fi recunoscători ca trup, de parcă, pentru scopurile lor cel puţin, problema acea ar fi fost rezolvată între druizi şi centurioni, cam prin epoca lui Hadrian. Tatăl ei menţiona păcatul, dar asupra acestuia adopta o înţelegere mai rarefiată, referindu-se la nişe fapte şi omisiuni atât de comune, încât nimeni nu putea fi complet inocent, sau mai ales alarmat de ele - gândul nemilostiv, politeţea neglijată... Câtă vreme, pe de o parte, acest lucru îl scuza de la menţionarea acelor aspecte le vieţii care păreau cele mai îndepărtate de Sabbath şi lumina soarelui, pe de altă parte reieşea că nici chiar cei mai buni dintre ei, nici chiar cei mai virtuoşi, nu aveau căderea de a emite judecăţi asupra oricui altcineva, şi cu atât mai puţin asupra celora care se putea întâmpla să-şi fi văzut numele apărute în ziarele de săptămâna trecută. Doctrina depravării totale îi folosise de minune. La urma urmei, cine putea arunca acea primă piatră? El, unul, nu - mai ales el n-ar fi putut! Dar era greu să ajungă la o vedere limpede a ceva atât de răspândit încât să fie ir total, mai ales dacă, aşa cum insista tatăl ei, era întruchuipat chiar în propria lui persoană estimabilă. Glory îşi amintea că odată, cu ani în urmă, când era invitat la cină, Ames îi spusese tatălui ei că un om din partea locului, nebisericos, cunoscut pentru accesele sale de furie şi pentru o deosebită ostilitate la adresa copiilor, inclusiv ai lui proprii, venise la parohie în miez de noapte, ca să-i fie examinat sufletul. Ames spusese: "E ca un dinte stricat - face nazuri când toţi ceilalţi dorm, şi nu-i genul de problemă pe care ai vrea s-o rezolvi de unul singur," după care râseseră împreună, în linişte. Cinear fi putut şti ceea ce ştiau ei, ce inimi neliniştite li se deschiseseră, câte miezuri de noapte îi adueseră la uşa lor pe cei fără de somn? Ar fi trebuit să-l întrebe pe Jack ce e acela un suflet, de vreme ce el părea să-i simtă prezenţa. Denaturată, poate, dar asta era ceea ce-l făcea să fie conştient de el. Probabil că oricare dintre acei bătrâni care se tot rugau, Ames şi tatăl ei, i-ar fi putut-o spune de asemenea. Dar acum era prea târziu ca să le pună o asemenea întrebare. Jack ar fi râs de ea, tachinând-o, ceea ce ar fi fost cu mult mai preferabil decât surprinderea lor blândă şi sobră. *** Tatăl ei voise să se ducă la culcare de vreme, dar apoi devenise nervos şi ceruse să se scoale din nou. Glory îl ajută să se ducă până la fotoliu. - Unde-i Jack? o întrebă el. - Cred că lucrează la maşină. După un moment, bătrânul spuse: - Mă gândeam că poate ai vrea să-mi citeşti. Aş vrea să-mi citeşti din Luca. Glory îi aduse Biblia şi o deschise, începând salutul către Theophilus. - Da spuse tatăl ei. E foarte bine aşa. Dă foarte multă atenţie acelei maşini. Aş
pefera să cânte la pian. Atunci, măcar, aş şti unde este. - Mă duc să-l chem, răspunse Glory. Îşi va cânta cu plăcere, tată. - Da. Sunt Saul în nebunia lui. Vreau puţină muzică pe-aici. Glory se duse la magazie, unde-l găsi pe Jack aşezat la volanul deSoto-ului. În înserarea perpetuă, cu miros de pământ, dinăuntrul magaziei, Jack citea o carte, la lumina lanternei. Glory ezită, dar el o văzu în oglinda retrovizoare şi puse cartea şi lanterna în torpedou, închizându-l. Îl văzu luând mica mapă de piele, care stătuse deschisă pe bordul maşinii, şi vârând-o în buzunarul de la piept. - Iartă-mă, se scuză ea, n-am vrut să te deranjez. Tata e îngrozitor de agitat şi s-a gândit că poate i-ar face bine dacă ai cânta puţin. - Cu plăcere oricând, răspunse el, coborând din maşină şi închizând portiera. Îi zâmbi aşa cum obişnuia atunci când Glory înţelegea câte un lucru pe care el n-avea de gând să i-l explice, şi spuse: - Casa mea din afara casei. - Foarte bine. Nu te-aş fi dernajat, dar în seara asta pare să se simtă chiar foarte prost. Mi-a cerut să-i citesc, şi l-a ţinut cam două minute. I-aş fi cântat eu la pian, dar ţine neapărat s-o faci tu. - Tu nu mă deranjezi niciodată, Glory, spuse el. E remarcabil cum nu poţi nicicum să mă deranjezi. Aproape fără precedent. - Mă bucur enorm să aud asta. Jack îi mai aruncă o privire şi, când văzu că era într-adevăr mulţumită, zâmbi. *** - Ei bine, domnule reverend, spuse el, am auzit de la Glory că ai dori să asculţi un cântec, două. Ai vreo preferinţă anume? - Da. "Binecuvântată încredinţare" şi, de asemenea, "Şoapte de speranţă". Dar cred că le-aş asculta mai comod stând culcat pe pat, dacă nu te superi. - Ne putem ocupa de asta. Îl ajută să se ridice, apoi îl duse în camera lui şi-l instală pe cuvertură. - Mai întâi, "Binecuvântată încredinţare", ceru bătrânul. Dacă o ştii. - Cred că o ştiu. Jack se aşeză la pian, apăsă câteva clipe pe mai multe clape, găsi tonul şi începu melodia, cântând-o până la capăt. Tatăl său nu-i ţinu isonul. - Acum, "Whispering Hope". - Da, domnule. Când melodia se sfârşi, tatăl lui spuse: - "Îmi umple inima de tristeţe" - ştiu cum e. Am trecut şi eu prin asta. Speranţa e un lucru foarte preţios, de vreme ce nu întotdeauna avem prea multe motive de bucurie în viaţa asta. Jack se duse îl uşa camerei, pentru a-l scuti pe bătrân de efortul vorbitului prea
tare. Tatăl lui îi spuse: - Vino încoace, Jack. Adu-ţi scaunul aici. Am ceva să-ţi spun. Probabil va trebui să-ţi cer iertare pentru asta. - O să-mi dau toată silinţa. - Mda, ştiu asta... Pot să contez pe tine. Iar acum eşti un bărbat în toată firea. Jack râse. - Adevărat. - Aşa că aş dori să-ţi pun o întrebare. Bine? - Dă-i drumul. - Simt că te-am nedreptăţit. Că nu ţi-am fost un tată destul de bun. - Cum...?! Serios? - Da, e o senzaţie pe are am avut-o dintotdeauna, aproape de pe vremea când erai mic de tot. Ca şi cum ar fi fost un lucru de care aveai nevoie de la mine, iar eu nu mi-am dat seama niciodată ce anume era. Fiul său îşi drese glasul. - Zău că nici nu ştiu ce să spun. Întotdeauna am fost de părere că erai un tată foarte bun. Mult mai bun decât meritam. - Bine, dar gândeşte-te, acum: mereu fugeai undeva. Mereu te ascundeai pe undeva. Poate că nici măcar nu mai ţii minte că făceai toate aceste lucruri. Dar m-am gândit că poate reuşeşti să mă ajuţi să-mi formez o oarecare idee. - Nu pot să explic. Nu ştiu... Întotdeauna am fost un copil rău. Îmi pare rău pentru tot ce-am făcut. Bătrânul clătină din cap. - N-am vrut în nici un caz să spun asta. Vezi tu, am sentimentul că viaţa ta n-a fost deloc bună. Jack râse. - A... Ei, şi pentru asta îmi pare rău. - M-ai înţeles greşit. Vreau să zic, viaţa ta n-a părut niciodată să conţină vreo bucurie. Mă tem că n-ai avut parte de prea multă fericire. - A... Înţeleg... Păi, am mai fost şi eu fericit, din când în când. Atâta numai că acum trec printr-o perioadă mai dificilă... - Da, fiindcă altfel n-ai fi aici. E-n regulă. Numai că n-am cunoscut niciodată vreun alt copil care să nu se simtă la el acasă în casa unde s-a născut. Toţi ceilalţi, înţelegi, se întorc de sărbători. Aici a fost întotdeauna ca o mare petrecere, toate jocurile pe care le jucau, toată gălăgia pe care o făceau, şi mama voastră râzând de poznele şi prostiile lor fără de sfârşit! Iar tu, dacă găseai o cale de a pleca, dispăreai numaidecât! - Nu pot să explic asta. Îmi pare rău... - Şi pe urmă, dus ai fost de-a binelea - nu-i aşa? Pentru douăzeci de ani, Jack! Fiul său trase adânc aer în piept şi nu spuse nimic. - Şi oare de ce-ţi vorbesc eu ţie despre toate astea? Pentru mine, însă, a fost
întotdeauna un mister. Fii sever cu el! Aşa-mi spuneau mereu oamenii. Aplică legea! Fă-o - pentru binele lui! Dar eu simţeam tot timpul că aveam de-a face cu o tristeţe, cu un soi de greutate care apăsa pe inimă. Pe inima unui copil! Şi cum m-aş fi putut supăra pentru una ca asta? Ar fi trebuit să ştiu cum să te ajut. - M-ai ajutat. Vreau să zic, există vieţi mult mai rele decât a mea. Şi a mea putea fi mult mai rea. Râse şi-şi ridică mâna la faţă. - A, da! Nu mă îndoiesc de asta, Jack. cum văd cât de bun eşti. Foarte politicos, din câte observ. - În ultimii ani am dus-o bine. Aproape zece ani au fost. - Ei, da, asta e minunat. Şi acum, mă ierţi pentru felul cum ţi-am vorbit? - Da, domnule. Sigur că da. Te iert. Dacă-mi acorzi puţin timp. Bătrânul răspunse: - Ai tot timpul. Dar vreau ca acum să-mi dai mâna. Şi luă mâna lui Jack, trăgând-o uşor spre sine, ca să-i poată studia expresia feţei, pe care fiul său şi-o ascunsese. - Da, spuse el. Iată-te. Îşi puse mâna lui Jack pe piept. - Simţi inima asta care bate aici? Viaţa mea a devenit viaţa ta, ca o lumânare de la care se mai aprinde şi alta. Nu-i aşa că e un mister? De multe ori m-am gândit la asta. Şi totuşi, tu ai făcut întotdeauna tocmai opusul a ceea ce speram eu să faci, exact opusul. Aşa că am încercat să nu mai sper nimic, decât să nu te pierdem. Şi, desigur, tocmai asta s-a întâmplat - te-am pierdut. Fusese singura speranţă pe care nu putusem s-o las deoparte. Jack îşi trase mâna dintr-a tatălui său, ridicându-şi-o din nou în dreptul feţei. - Mi-e foarte dificil, spuse el. Ce pot să fac - vreau să zic, ar fi vreun lucru pe care să-l pot face acum? - Adevărat, răspunse bătrânul. Nu e nimic de făcut. Îmi pare rău că am adus vorba de asta. Mă gândeam că-mi tulbura somnul. Şi bănuiesc că aşa era. Oare ce ma făcut să cred că era un lucru atât de important...? Nu ştiu... Toate durerile din trecut, revenindu-mi în minte... Acum, însă, am cam obosit. Am impresia că tot timpul sunt obosit. Şi se potrivi mai bine pe perne, întorcându-se pe partea dreaptă, cu spatele spre Jack şi faţa la perete. *** Glory ieşi din bucătărie şi aşteptă, iar după câteva minute Jack apăru şi el. - N-ai vrea să stai aici cu mine câteva minute, Glory? o întrebă el. Până mă caut, să văd dacă nu mi s-a rupt vreun os. Râse şi-şi frecă faţa cu mâinile.
- Ahhh, simt impulsul de a face un lucru neînţelept. Nu e nevoie să stai aici până se închid barurile. Decât dacă vrei. - Stau aici cu plăcere, cât de mult timp doreşti, îi răspunse ea. - La ce oră se închid barurile în oraşul ăsta, în timpul săptămânii? Înainte, se închideau la zece. - Nu sunt eu cea pe care s-o întrebi, teamă mi-e. - Acum e opt fără ceva. Or mai sta deschise două ore, poate trei... Destul de mult. - Crede-mă, n-am nici un plan pentru seara asta. Jack râse. - Bine, bine... - Vrei o cafea? - O cafea? Sigur. Te superi dacă fumez? - Deloc. - Ar trebui să fii impresionată că nu ştiu la cât se închid barurile. Asta înseamnă că nici măcar cât să citesc ce scrie pe uşă nu m-am apropiat de vreunul dintre ele. Glory râse. - Sunt impresionată. Acum, să mi-ai atras atenţia... - Da, cred c-ar trebui să scriu o listă cu toate realizările mele. Asta ar sta pe locul întâi. Apoi ar urma: nu sunt încarcerat. Şi: aproape am terminat colegiul... - Credeam că l-ai terminat de tot. Urma să venim cu toţii la festivitatea de absolvire. - Şi pe urmă, reverendul a primit un telefon de la St. Louis. - A spus că ar fi trebuit să se aşptepte că nu voiai să participi la ceremonie. - Ei bine, au mai fost şi alte considerente - anumite probleme, să le zicem. Omisiuni, în primul rând. Te surprinde? - Câtuşi de puţin, răspunse ea. Jack clătină din cap. - Sunt un monstru de consecvenţă, surioară - deşi îmi dau seama tot mai clar că era vorba mai mult de o consecvenţă a alcoolului. Acum, însă, m-am schimbat - în cea mai mare parte a timpului. De exemplu, tocmai ţi-am spus adevărul în legătură cu un anumit lucru. Datorez totul influenţei unei femei minunate. Glory râse din nou. - Ce e? o întrebă el. Ţi-e chiar atât de greu să mă crezi? - Nu, nu... Doar că asta-i o frază pe care am auzit-o de foarte multe ori, atâta tot. Vrei să-ţi spun şi eu adevărul despre ceva anume? - Sigur, dar să ştii că nu eşti datoare s-o faci. Nu e nevoie să ajungem la schimburi de ostatici, sau aşa ceva... - Totuşi, am să-ţi predau un ostatic. Îţi încredinţez această dezvăluire, şi va trebui s-o duci cu tine în mormânt.
- Aşa voi face. Pe cinstea mea, cum se spune. Dacă vrei cu adevărat să-mi spui. - Cred că da... Da, vreau. - De ce? - De ce? Fiindcă eşti fratele meu, cred. Fiindcă vreau să ştiu cum sună când o spun cu voce tare. - Cum îmi sună mie, sau ţie? S-ar putea să fie o diferenţă. - Da, şi eu cred... Are vreo importanţă? - Păi, ştii, nu sunt eu tocmai cutia de rezonanţă ideală. Mai ales dacă e vorba de complexităţi morale. Ăsta n-a fost niciodată punctul meu forte. S-ar putea să-mi găseşti nişte lipsuri de-a dreptul jenante. Iată încă una, adăugă el, râzând: şi-aşa am destule necazuri pe cap. - În regulă, spuse ea. Nici un secret, nici o confidenţă. Apoi, după câteva momente, se pomeni spunând: - N-am fost măritată niciodată. - Aşa...? murmură Jack, după care începu să râdă, obosit şi necontrolat. Ăsta era marele secret? Îmi pare farte rău... Sunt obosit, asta e cauza, adăugă el, ştergânduşi lacrimile de pe obraji. - Eu sunt de vină, recunoscu Glory. M-ai avertizat cinstit, dinainte. - Nu-i aşa? Continua să râdă, cu un chicotit situat undeva între sughiţuri şi tuse. - Zău că-mi pare rău. Chestia e, ştii, că nici eu nu sunt căsătorit. - Dar nimeni n-a crezut vreodată asta. Vreau să zic, n-ai dat nimănui de înţeles că ai fi. Jack râse nefericit, cu faţa ascunsă în mâini. - Aşa e. N-am făcut-o niciodată. Apoi reluă: - Sper că nu eşti supărată pe mine, Glory. Nu văd de ce n-ai fi. Te rog, nu te supăra, încheie el, chinuindu-se să-şi tragă respiraţia. - Of, la naiba... spuse sora lui. Mă duc să-ţi aduc o cafea. - La naiba, da! exclamă Jack, izbucnind iar în râs. Hai, adu cafeaua! - Uneori, zic "la dracu". Când mă înfurii. Dar acum nu sunt furioasă. Sunt doar cam dezorientată. - Da, dezorientez oamenii. E cam tot ce-mi pot dori mai mult, cred... - Mă rog, m-am cam obişnuit cu asta. Chiar e destul de interesant, într-un fel. - Îţi mulţumesc. Serios. Ştiu că n-am făcut bine, râzând aşa. Clătină din cap cu tristeţe, apoi râse încă o dată. - Ai un suflet bun, Glory. - Aşa e. - Ştiu cât de rău a fost ceea ce ţi s-a întâmplat. Ce idiot am mai putut fi, să râd...
- A fost foarte rău. Într-o noapte, am ieşit din casă şi am aruncat patru sute cincizeci şi două de scrisori într-un canal. Jack râse. - Patru sute cincizeci şi două! - Fusese o logodnă lungă. Un poliţist m-a văzut şi a venit să mă întrebe ce făceam. I-am spus că aruncam patru sute cincizeci şi două de scrisori de dragoste şi un inel ieftin. La care mi-a răspuns: "Ei, sper să vă iasă bine." Râseră amândoi. - N-am nimic, continuă ea. Totul a fost destul de oribil ca să poată stârni şi râsul, cred. Acuma, că s-a terminat. - Da, întotdeauna putem aştepta cu nerăbdare momentul ăsta - al detaşării. Apoi ridică din umeri, adăugând: - E destul pentru a mă face să sper că între moarte şi perdiţie există măcar un minut, două, de răgaz... - Ei, haide, Jack... Serios, nu cred că ajungi să crezi în perdiţie, dacă nu crezi în toate celelalte. - Nu? Dar perdiţia e singurul lucru care a avut întotdeauna sens pentru mine. Vreau să zic, de când mă ştiu, mi s-a părut plauzibilă. Vorbesc din experienţă. Şi nu cred că e momentul cel mai potrivit pentru a încerca să-mi schimbi gândul. Sunt obosit. Sunt treaz... Râse, iar Glory se uită la ceas. - Dă-mi voie, spuse el. E opt şi douăzeci şi opt. - Şi şaptesprezece. - Dacă te-ai săturat de compania mea, te înţeleg. - Nu, deloc. Pot să-ţi fac ceva de cină? - Tocmai am mâncat. - Ba nici vorbă. M-am uitat. Şase îmbucături de cartofi. - Nu prea aveam poftă de mâncare, cred. - Ei bine, am o veste pentru tine, Cary Grant. Au început să ţi se lăbărţeze pantalonii. - Aha... Ai ajuns să stăpâneşti arta persuasiunii. Atunci... un ou făcut jumări? - Şi pâine prăjită. - Şi pâine prăjită. Jack se aşeză la masă, legănându-şi piciorul. Îşi drese glasul. - Ce...? - Nimic, răspunse el. Absolut nimic. Apoi, după câteva clipe: - Corectează-mă dacă greşesc, dar cred că tocmai mi s-a spus că nu sunt singurul păcătos din familia asta. Apoi izbucni din nou în râs - şi din nou îşi ridică mâna în dreptul feţei. - Of, cred că asta a fost o greşeală... Ce prost sunt!
- Bine, atunci hai să zicem doar că nu eşti singurul prost din casă, spuse Glory, spărgând oul în tigaie. - Sunt sigur, însă, că reverendului nu i-ai spus nimic despre asta. - Cum poţi să mă întrebi, măcar? Jack dădu din cap. - Aşa m-am gândit şi eu. - Prostia nu e un păcat, din câte ştiu eu - deşi poate ar trebui să fie. Mie, cel puţin, aşa mi se pare. Nu-mi pot ierta nimic din toate prostiile pe care le-am făcut. - Poţi să te ierţi pe tine însuţi. - Da, aş putea... - Interesant. Glory se uită la ceas. - Hai să schimbăm subiectul, propuse el. Apoi continuă, ca şi cum şi-ar fi asumat efortul de a susţine conversaţia: - Femeia aia din St. Louis despre care am pomenit - cânta în corul bisericii, desigur. Şi uneori, dacă pianista nu putea veni la repetiţii, îi ţineam eu locul. Însă aş fi venit oricum, doar ca să asculty. Bătrâna aceea nici nu putea să cânte prea bine, dar era foarte mărinimoasă. M-a învăţat atât de mult cât puteam să învăţ. De câteva ori, am cântat la sujbele lor. Obişnuiam să mă duc la biserică în serile din timpul săptămânii, ca să exersez la pian, şi atâta vreme cât muzica nu era prea lumească, nu cred că-i deranja cu ceva. Aş fi putut să-mi câştig decent existenţa, cântând prin baruri, dar erau... în fine, baruri, ce altceva să fie? Aşa că mă învârteam pe la biserica lor. Şi era în regulă. Vreau să zic, pe-atunci mă simţeam cu adevărat fericit. Se uită la ea, zâmbindu-i. - De ce râzi? Nu mă crezi...? - Ba sigur că te cred. Mă întrebam, doar, unde ai învăţat să cânţi aşa de bine imnurile acelea. - Iat-o: dovada veracităţii mele. Şi tu râzi totuşi. - Fiindcă eu l-am cunoscut, înţelegi, pe bărbatul cu care nu m-am măritat la o repetiţie de cor. Trecea e stradă, a spus, şi a auzit muzica, iar asta i-a readus în minte cele mai frumoase momente din copilărie. A intrat şi a spus că speră să nu mă supăr dacă stă şi el un timp, în linişte, să asculte. - Auzi, de mitocan! "Cele mai frumoase momente din copilărie!" Aş fi putut să te previn. Fraza asta, singură, ar fi trebuit să-l dea de gol. - Da, fără îndoială. Dar pe-atunci nu ştiam dacă mai erai viu, sau poate mort, aşa că nu m-am putut servi de înţelepciunea ta. - Adevărat, confirmă Jack, apoi îşi drese glasul; o dată, şi încă o dată. N-aş vrea să crezi că mă învârteam pe lângă coruri care repetă, ca să înhaţ femei vulnerabile. Am cunoscut-o pe... pe femeia de care-ţi spuneam... într-o zi când treceam prin faţa blocului ei. Ploua, iar ea se întorcea acasă, de la şcoală - mai era şi profesoară de engleză. A scăpat din mână nişte hârtii, iar eu a ajutat-o să le strângă...
şi aşa mai departe. Cu vreo două zile în urmă, găsisem o umbrelă uitată pe o bancă, în parc, iar acum întâlnisem o doamnă care avea nevoie de ajutor. Ne-am împrietenit aproape fără să ne dăm seama, sau s-o încercăm anume. Totul a fost foarte respectabil, zău aşa. Glory spuse: - La vânătoare de femei vulnerabile... - Ei, haide, nu asta am vrut să spun. - Şi totuşi, el asta făcea. Ai avut perfectă dreptate. Atâta numai că niciodată nam spus-o eu însumi cu cuvintele astea. - Îmi pare rău. Zâmbind, Glory îi atinse uşor faţa cu mâna. "De ce-o fi pălit?" se întrebă ea apoi, Jack spuse: - Ştii, prin "vulnerabil", cred că m-am referit de fapt la... "religios". Da. Fetele cucernice sunt bune la inimă. Cred poveştile triste - sau, cel puţin, aşa am auzit. Totul, spre cinstea lor, desigur. Şi, de obicei, duc vieţi ocrotite. Nu prea au cunoştinţe despre cele lumeşti. Sunt crescute spre a crede că cineva ar trebui să le iubească pentru asta, pentru virtutea lor, şi aşa mai departe... Şi sunt gata să creadă pe oricine care le vorbeşte, ştii, despre angelica sa mamă, şi cum gândul pietăţii a fost ca un far care le-a luminat drumul în tot timpul celor mai tenebroase furtuni din viaţa lor. Aşa mi s-a spus. Şi adeseori, în câte o noapte friguroasă, vor oferi o prăjitură şi o cafea, absolut pe gratis. Asta poate scoate la lumină făţărnicia din om, dacă are o haină prea subţire, sau o spărtură în talpă. Din câte înţeleg eu... După care, mai adăugă: - Dacă aveam o fiică, n-aş fi lăsat-o în veci să se apropie de-o repetiţie de cor. Glory nu răspunse. În sfârşit, Jack se ridică în picioare. - Da, spuse el, mă rog... Mai e puţină lumină afară. Ar fi cazul să mă duc şi eu să fiu de folos cu ceva, nu? Să-mi câştig pâinea cu sudoarea frunţii, cum se spune. Se opri lângă uşă şi stătu câteva clipe acolo, privind-o lung - apoi zise: - Ştiu că ar trebui să părăsesc oraşul ăsta. Dar încă nu pot să mă duc. - Stai jos, Jack. Nimeni nu vrea să pleci. Nici tata nu vrea, şi nici eu. - Ei, frumos din partea voastră, răspunse el. Eşti foarte generoasă, că mi-ai spus. - Nu neapărat. Mă bucur de compania ta. Râzând, adăugă: - Toată viaţa mi-am dorit să-mi dai atenţie. Voiam să stat de vorbă cu tine. E blestemul surorii mai mici, cred. Ştiam că avea să-mi fie greu. Atâta lucru mi-a fost întotdeauna destul de clar. Jack ridică din umeri. - Mă bucur să aflu. Văd că acum mă ridic la înălţimea aşteptărilor. - Tata are dreptate, desigur, continuă ea. Nici unul dintre noi nu s-ar afla aici,
dacă n-am avea anumite... dificultăţi. Prin urmare nu prea are rost să ne prefacem că n-ar fi aşa, cel puţin când doarme. Mi-era frică de cuvântul "vulnerabil", dar când team auzit rostindu-l, n-am murit. Deci, acum o ştiu - şi-ţi mulţumesc pentru asta. - Cu plăcere. În continuare, Glory îl întrebă: - Ea e cea căreia îi scrii, femeia despre care mi-ai povestit? Jack zâmbi. - Păi, da, îi scriu. Chiar azi-dimineaţă am făcut-o. Am lăsat să pice chiar şi o lacrimă, pe semnăură. De fapt, era apă de la robinet, dar intenţia contează. A fost scrisoarea cu numărul două sute opt. - Bine, răspunse ea. Îmi pare rău că am întrebat. - Teamă mi-e, zise Jack, foarte încet, că uneori chiar s-ar putea să-ţi pară rău. Vreau să zic, dacă m-ai cunoaşte destul de bine, s-ar putea să nu mă mai doreşti prin apropiere. S-ar putea chiar să-mi ceri să plec. Apoi, zâmbi. - Şi atunci, ce-aş face? Cine m-ar mai împiedica să intru în vreo belea? - Ei, Jack, replică ea. Nu cred că e nevoie să-ţi spun unde am mai auzit asemenea vorbe. - Şi asta! ridică el din umeri. În cazul meu, ce puţin, ştii că există şi un sâmbure de adevăr. Probabil că şi în cazul lui a fost. "Cât de obosit arată", reflectă Glory, aşa că îl întrebă: - Mai ţii minte când mi-ai dat zece cenţi ca să nu mai plâng? Eram acasă, bolnavă de oreion, şi nu mai puteam de plictiseală. Credeam că voi toţi, ceilalţi, eraţi la şcoală. Dar tu ai ieşit din camera ta, ai scos o monedă din buzunar şi ai spus că mio dai dacă încetez cu plânsul. Aşa că m-am oprit. Şi apoi, nu peste mult timp, ai venit iar şi mi-ai dat cinci cenţi, ca să nu mai sughit. Şi pe urmă mi-am mai dat încă cinci cenţi, după ce am promis să nu spun de unde aveam banii. - Ei, spuse el, bravo mie, cred că s-ar cuveni să spunem. Asta era ideea? - Da, într-adevăr. M-am bucurat foarte mult - de fapt, chiar voiam să păstrez monedele alea, dar cred că le-am cheltuit pe gumă. Totuşi, sunt sigură că, măcar o săptămână, două, tot le-am ţinut. - Da. Se pare că aşa am mai câştigat câtva timp. Poate şi puţină răbdare. - Şi ceva loialitate. - Excelent. Ce mai târg! râse el. Dacă-ţi mai vine-n minte şi altceva ce se poate pune pe seama mea, să mă anunţi. - Şi m-ai mai învăţat şi cuvântul "adiere". - Stai, nu mi le spune pe toate o dată. N-aş vrea să-mi consum tot capitalul. - Atunci, ia loc. Îi dădu oul şi pâinea prăjită, apoi îi umplu din nou ceaşca de cafea şi se aşeză la masă, faţă-n faţă cu el. Jack începu să mănânce conştiincios, şi spuse "Nu, mulţumesc", când Glory în întrebă dacă mai voia. Apoi, stătură tăcuţi o vreme.
- E aproape nouă, spuse ea. Jack îşi spălă farfuria şi ceaşca, le puse la loc, apoi se aşeză din nou. - Cum ai putut crede că eşti singurul păcătos din familie? întrebă Glory. Doar suntem prezbiterieni! - Da, "toţi am păcătuit şi am dezamăgit", râse el. Vorbele nu costă nimica. Apoi, adăugă: - Vreau să zic, trebuie să recunoşti că există o diferenţă între eul meu cel prihănit şi, să zicem, Doctorul Theodore D.W. Boughton. - Teddy e-n regulă, spuse ea. Are numai intenţii bune. - În ciuda virtuţilor şi a realizărilor lui. - Da. Într-un fel, chioar aşa e. Râseră amândoi. - Poate că, urmă Jack, în lume nici nu există dreptate. Ce gând minunat! Glory ridică din umeri. - Depinde de împrejurări. La asta, Jack îşi duse o mână la faţă. - A, da. Împrejurările. Locul faptei. Corpurile delicte. Sora lui se uită la ceas. După un moment, Jack spuse: - Cred că ar fi bine să arunc o privire în camera reverendului. Mi-e dor de bătrân. Acum două săptămâni, ar fi fost aici la ora asta, cu tabla de şah. Ba chiar, deja pe drum înapoi, spre pat. Glory dădu din cap. - Chiar nu cred c-o să-l mai avem multă vreme alături de noi. - Mda... Şi atunci, ce-ai să faci? - Am să predau. Undeva... nu aici, sper. Îmi place să lucrez ca profesoară. Apoi îl întrebă: - L-ai văzut pe Teddy, de când ai plecat de-acasă? - A, da. O dată. A venit la St. Louis şi mi-a dat de urmă. A umblat pe o mulţime de străduţe lăturalnice, cu câteva fotografii, până a găsit pe cineva care m-a recunocut. I-a lut zile întregi. Dar e mult de-atunci. Tocmai terminase facultatea de medicină. Iar eu eram... într-o formă nu prea grozavă. S-ar putea ca acela să fi fost nadirul meu, de fapt. Ne-am aşezat pe o bancă şi am mâncat împreună câteva sandvişuri. Mi-a cerut să vin acasă cu el, dar eu am refuzat. Mi-a oferit nişte bani şi iam luat. O experienţă nenorocită, pentru amândoi. Nu ţi-a povestit niciodată despre asta? - Din câte-mi aduc aminte, nu. - L-am rugat să-mi promită că n-o să-ţi spună. Şi că n-o să mai vină vreodată să mă caute. Nici pe-asta n-a mai făcut-o - sau, cel puţin, nu m-a mai găsit, râse el. După un timp, fotografiile alea n-aveau să-i mai fie de prea mare folos. - E un om de cuvânt.
Jack dădu din cap. - Sunt multe lucruri pe care aş putea să le regret. Dacă ar avea vreun rost. - Va veni aici de Crăciun. Şi de Thanksgiving, dacă reuşeşte să scape. Cu Corinne, căreia o clipă nu-i tace gura. Copiii lor sunt drăguţi. Fratele ei se înfioră. - Atât de mulţi străini... Oameni pe care nu voi şti cum îi cheamă... - Şase gineri şi nurori. Douăzeci şi doi de copii. Iar şase dintre ei sunt căsătoriţi, decât încă şase rude prin alianţă. Şi cinci nepoţi. - Toţi, în casa asta? - O mare parte din ei. - I-auzi! Stătu un moment pe gânduri. - Deci, în toţi anii ăştia, tu ai venit regulat acasă? - Aproape în fiecare an. - Cu... hmm... logodnicul tău? Glory se uită la ceas. Râzând, Jack îşi împinse scaunul înapoi. - Da, ziceam că mă duc să văd ce mai face bătrânul domn, nu-i aşa? Se ridică şi ieşi pe culoar, iar după câteva minute Glory auzi uşa din faţă deschizându-se şi, imediat, închizându-se încet la loc. "Aha!" îşi spuse ea. "Sigur că da. Trebuia să m-aştept. Iar acum, trebuie să stau aici până se întoarce. Ei bine, nu am să stau doar douăzeci de minute. De ce s-o fac? Fiindcă s-ar putea ca până atunci să se întoarcă, iar dacă mă duc la etaj, va şti la ce m-am gândit, iar asta n-ar fi bine deloc. Şi totuşi, de ce să fi plecat aşa, pe furiş? Dar ce pierd dacă aştept douăzeci de minute? O jumătate de oră...? Nu voi merge să-l caut. Ar fi ridicol. Mai ales dacă a ieşit din casă dintr-un alt motiv. De parcă ar exista vreun alt motiv, la ora asta... O săi acord o jumătate de oră." În douăzeci de minute, auzi iar deschiderea şi închiderea uşii. Jack intră şi se aşeză, ridicând din umeri, cu un zâmbet. - Am ieşit să fumez o ţigară, spuse el. - Nu mă deranjează dacă fumezi în casă. Nici pe tata nu l-ar deranja. - Şi la o plimbre... adăugă el. - Bine. Mai spuse: - ...Şi la un păhărel. Dar, de fapt, nici n-am coborât de pe verandă. - Bravo ţie. - Da, zâmbi el iar. Bravo mie. - Şi ce mai face bătrânul domn? Clătină din cap. - Păi, ştii şi tu, e bătrân. Nu ştiu de ce, dar nu mă prea pot obişnui cu situaţia asta. Când eram mici, era mai înalt decât Ames, nu-i aşa? Era foarte impresionant.
Aveam impresia că-i domina pe toţi, cu statura lui. Şi vea un râs puternic, sonor. Eram mândru de el. Foarte mândru. - Toţi eram mândri de el. - Sigur că da. - Şi de tine eram mândri. Jack se uită la ea. - Oare de ce-mi vine cam greu s-o cred? - Nu, serios. Nu întotdeauna. Şi, cu timpul, a început să ne fie puţin cam greu. Auzind-o, fratele ei râse. - Dar aveam despre tine impresia că erai, nu ştiu cum să spun... himeric, mercurial... încercă Glory să-i explice. Cam ca un pirat... - Eram un golan şi o pacoste pe capul vostru. Un nemernic, asta eram. - Mă rog, detaliile le cunoşti mai vine decât mine Eu îţi spun doar cum ne păreai nouă, celorlalţi. Jack zâmbi - pentru a câta oară...? - Ce surpriză plăcută... Apoi spuse: - Ames zicea mereu că citeşte în mine ca într-o carte. Iar când se uită la mine, el încă mai vede şi acum un ticălos. Mai deunăzi am avut senzaţia cumplită că, poate, nu se înşela chiar aşa de tare. Aşa că am început să mă port fermecător, înţelegi... Puţin mai unsuros... Râse. - I-am zis "Tătic". O merita. Nici măcar nu-i menţionase nevesti-sii că tatăl meu îl onorase cu o poreclă. Poţi să-ţi imaginezi? - Ai scos la iveală latura lui mai antipatică. - Biet diavol bătrân... clătină din cp Jack. I-am pus răbdarea la grea încercare. Ca şi cum aş fi zădărât o pisică, sau un muşuroi de furnici. Odată, i-am aruncat în aer cutia de scrisori. Mergea pe stradă, venind de la orade studiu biblic. Şi-a pus doar cărţile jos, pe treapta verandei, s-a dus şi a luat furtunul de grădină. u cred că i-a spus vreodată cuiva o vorbă despre asta. Şi iar râse. - A fost un spectacol nemaipomenit. Se întunecase, şi a trebuit să mă caţăr până la fereastră ca să intru în casă, fiindcă stătusem afară până atât de târziu. - Ştii, te mutaseră în camera aia, care avea acoperişul verandei chiar sub fereastră, anume ca să poţi evada fără a risca să te accidentezi. Îţi mai aduci aminte, când s-a rupt arcada pentru flori şi mama a crezut că muriseşi, fiindcă şocul îţi tăiase respiraţia? - Eu credeam că au vrut doar să mă pună cât mai departe de arcadă. - Şi asta, desigur. S-au gândit să-ţi spună că poţi ieşi pe uşă, dacă tot ţineai morţiş să pleci - dar se temeau să nu pară că te încurajează. Jack o privi lung.
- Ce drept aveam să fiu atât de straniu? Bună întrebare. Mi-am pierdut ceasul. Cred că trebuie să fie cam ora zece, de-acum... - Da, e zece şi cinci. Când ţi-am spus asta, eram mică. Acum, speram s-o fi uitat. N-a însemnat mare lucru. Jack râse. - Gura neprihăniţilor adevăr grăieşte. Ei, noapte bună... Glory se urcă în camera ei şi se aşeză în faţa oglinzii de pe scrin, ca să se pieptene. Auzi cum uşa din fasă se deschidea şi se închidea, încet. *** A doua zi dimineaţa, Jack coborî târziu la parter şi întrebă dacă putea să ia cu împrumut un plic. - Ai nevoie şi de un timbru? - Da. Mulţumesc. Scoase din buzunarul hainei o scrisoare împăturită, o introduse în plic şi-l lipi, aplică timbrul, apoi intră în sufragerie ca să scrie adresa. Când reveni la bucătărie, luă de pe masă cafetiera. - Nu mai e. - Te voi aştepta cu cafea proaspătă, când te întorci. - Mulţumesc, Glory. După o scurtă pauză, spuse: - Îmi pare rău că te-am împiedicat să dormi, azi-noapte. Nu-mi găseam liniştea. A trebuit să ies la o plimbare. - Ba nu, am adormit numaidecât, îl asigură ea, deşi nu era deloc advărat. - Am încercat să nu fac zgomot. - N-am auzit nimic. Nici asta nu era adevărat. Îl auzise intrând pe uşă, cam pe la vreo trei şi ceva. O plimbare de cinci ore. Mă rog, Jack fusese întotdeauna un mister. În dimineaţa aceea, tatăl ei fusese grav, probabil pentru că auzise cum se deschidea şi se închidea pe furiş uşa, atât la venire, cât şi la plecare, urmată de urcatul tiptil al scărilor. - În dimineaţa asta, n-avem parte de Jack la micul dejun, spusese el. Se pare că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Oamenii, cel puţin, nu se schimbă. Aşa se pare. Luă ziarul, îl răsfoi puţin, apoi îl puse iar pe masă. - Cred că mă duc înapoi în camera mea, Glory, dacă n-ai nimic împotrivă să mă ajuţi să urc iar scara. - Nici nu te-ai atins de cereale, tată. - Aşa e. N-am poftă deloc. Dacă nu te superi. Aşa că Glory îl conduse în camera lui şi-l ajută să se vâre iar în pat. Avea să
stea de vorbă cu Jack, când i se părea să era un moment potrivit, şi când se putea gândi la un mod de a aborda cu tact subiectul. N-avea cum să ştie ce auzise bătrânul, sau ce ştia, dar îşi dădea seama clar că neliniştea era aceea care-l făcea să fie atât de neobişnuit de conştient de tot ceea ce se întâmpla prin jur. Jack îi tulbura somnul chiar şi când nu pleca de-acasă la miezul nopţii. Cinci ore, îşi zise ea, imaginându-şi tatăl cum stătea treaz în întuneric. Se aşeză la masă, cu careul de cuvinte încrucişate. Încă înainte de a-l termina, Jack coborâse deja, cu scrisoarea, şi plecase s-o pună la poştă. *** Îl văzu venind înapoi pe stradă, cu un aer cam abătut, după câte i se părea, dar când intră pe uşă zâmbi şi-şi puse pălăria pe frigider, şi o cutie de cafea pe masă. - M-am gândit că s-ar putea să ni se termine, spuse el. Reverendul încă nu s-a trezit? - Cred că n-a dormit prea bine. N-a vrut să mănânce imic la micul dejun. L-am dus să se culce la loc. - Aha... făcu Jack. Îmi pare rău. Cred că eu sunt de vină. - N-am de unde să ştiu. Nu întotdeauna îi e uşor să adoarmă. - Da, dădu din cap Jack, ca şi cum ar fi acceptat o dojană. Îşi turnă o ceaşcă de cafea, se aşeză la masă şi desfăcu ziarul. Apoi îl puse deoparte. - A văzut asta? - Ce anume? întrebă Glory, privind titlul de pe prima pagină: "O SERIE DE SPARGERI". Nu ştiu. Cred că da. De ce? Jack se frecă la ochi cu podurile palmelor. - Din nici un motiv anume, cred. Când am intrat în magazin, azi-dimineaţă, toate conversaţiile s-au întrerupt. Ştii senzaţia aia pe care o ai când oamenii nu mai vorbesc din cauza ta, explică el, râzând. Aşa că am intrat la băcănie, doar ca să văd dacă se mai întâmplă şi acolo - şi s-a întâmplat. Încercam să-mi spun că nu însemna mai nimic. - Ei, răspunse ea, mă îndoiesc că însemna ceva, Jack. De ce-ar crede cineva că toate astea au vreo legătură cu tine? Tata nici nu s-ar gândi la aşa ceva. Jack râse cu faţa în mâini. - Iartă-mă, spuse el. E umilitor. - Nu te înţeleg. - Am făcut-o, cândva. Exact asta făceam. Umblam noaptea pe străzi şi încercam clanţele de la uşi. Şi am găsit vreo câteva case care nu erau încuiate, aşa că am luat nişte bani şi sticle de bere. Teddy le-a văzut, în camera mea, şi a zis c-o să-i spună reverendului - dacă nu-i spun eu singur. Mi-a dat o oră, să mă hotărăsc. Am folosit-o ca să beau berea. Pe urmă, bătrânul a venit sus, iar eu am strâns banii şi am
plecat să-i duc înapoi, aşa beat cum eram. Şi nu mă mai puteam opri din râs... - Zău aşa, Jack. Toate astea trebuie să se fi întâmplat... când?... Acum treizeci de ani? - Hmm... Mai degrabă vreo douăzeci şi opt... - Cum poţi crede că-şi mai aduce aminte cineva? - Crezi că nu-şi mai aminteşte? - El, probabil că da. Dar asta nu înseamnă că mai ţin minte şi alţii. Şi nu înseamnă nici că ar crede că tu ai făcut-o acum, pentru numele lui Dumnezeu! Jack o privi. - Ai fi dispusă să juri pentru mine? - Dispusă... repetă Glory. Sigur că aş fi dispusă. Dar eu nu ştiu nimic - locurile pe unde umbli tu sunt întotdeauna nişte secrete păstrate cu cea mai ai mare străşnicie. - Asta o să se schimbe, dădu el din cap. Dar înţelegi ce vreau să zic... - Nu cred că înţeelg. Şi-n plus, trebuie să se fi întâmplat mai demult de azinoapte, ca să apară în ziar azi-dimineaţă. - Am ieşit din casă şi-n alte nopţi? - Nu ştiu. Jack ridică din umeri. - Atunci, înţelegi ce vreau să zic. - Ai ieşit? Dădu din cap. - Nu pot dormi, spuse el. Iar prin casă nu pot să mă plimb. M-ar auzi. Şi nu pot nici să stau închis în camera aia. Mă rog, de-acum încolo, voi sta. Se uită la ea. - Încă nu plec. - Să pleci? Dar nu s-a întâmplat nimic, Jack. Poate că tata şi-a amintit de acea primă ocazie, dar o să uite dinnou.. - Şi ce-am să-i spun? "Apropo, tată, fii sigur că n-am furat mărunţiş de la magazinul mixt?" întrebă el, şi izbucni în râs. - N-ai să-i spui nimic. Asemenea lucruri se întâmplă. N-are nimic de-a face cu tine. - Exact. Trebuie să ţin minte asta. N-am s-o uit. - Şi acum, ce-ai dori la micul dejun? - Încă o cafea. - Ba nu, ai să şi mănânci ceva. Dacă vrei să arăţi la Raskolnikov, n-am nimic împotrivă - dar dacă nu, atunci fă bine şi pune şi tu câte ceva în gură. Cred că te va ajuta şi să adormi mai uşor. O să-ţi fac nişte clătite. Jack râse. - O, te rog, nu! Numai de clătite n-am poftă! Trebuie să mă laşi să mă obişnuiesc. - Păsat de ovăz? Ochiuri cu pâine prăjită? Frigănele?
- Iată-mă şi Raskolnikov. Nu mai devreme de ieri eram Cary Grant. Ce se întâmplă? - Nu mănânci, nu dormi... Asta se întâmplă. Am să-ţi fac nişte frigănele. - Bine. Trebuie să mă păstrez în putere cred. Şi să-ncerc să arăt demn de a mi se încredinţa o slujbă. - Chiar te gândeşti să rămâi aici? îl întrebă ea. Ridică din umeri. - Cu siguranţă mi-a trecut prin minte. - I-auzi. Mă mir. - Iar tu vrei să pleci. - Într-adevăr. Urăsc oraşul ăsta. - De ce? - Fiindcă-mi aminteşte de vremurile când eram fericită. - Aha... Deci, cred că nu prea sunt şanse să te răzgândeşti. - Probabil că nu. Aş avea motive? Jack râse. - Cred că s-ar putea să fii singura prietenă pe care o am pe lume, în momentul de faţă, Glory. Nimeni altcineva nu s-ar deranja să-mi dea micul dejun cu forţa. Aşa că motivele mele sunt egoite. Ca întotdeauna. Glory amestecă ouăle cu laptele şi încinse plita. - Ştiu că aş putea să te farmec cu asta, spuse ea. Am să te cred, dacă faci cu adevărat ceea ce-ţi spun eu să faci. Să mănânci, în primul rând. Şi să nu-ţi mai faci griji în legătură cu toate nimicurile. - O să-mi dau toată silinţa - atât cât pot... Crede-mă, am să-ncerc. - Atunci, s-ar putea să mă mai gândesc, la urma urmei. - E foarte frumos din partea ta că spui asta, Glory. Totul mi-ar fi fost incomparabil mai greu, dacă nu te aveam pe tine aici. Ba chiar, imposibil, de fapt... Ştiu că asta nu-ţi creează nici un el de obligaţii... Din camera alăurată, tatăl lor strigă: - Ceva miroase foarte bine! Da, un mic dejun mai tardiv! Va fi minunat. - Vin, tată! răspunse Glory. Îl ajută pe bătrân să se ridice din pat şi-l aduse în bucătărie. Jack pusese masa şi stătea în picioare alături, aşteptându-i. Deferenţa aeea, aerul acela rezervat... Ziarul nu se zărea nicăieri. - Va să zică aşa, Jack... Azi te-ai sculat cu noaptea-n cap... Da. - Da, domnule. Aveam o scrisoare pe care voiam s-o pun la poştă cât mai devreme. - Ei, asta-i foarte bine. Apoi, bătrânul întrebă: - Ai putea să spui tu rugăciunea pentru noi, Jack? Eu cred că încă nu m-am dezmeticit de tot. Nu mă simt în stare.
- Glory, eventual... - Nu, nu, Jack. Vreau să te aud pe tine rostind rugăciunea. Fă-i hatârul unui biet bătrân. - Bine, se învoi Jack şi-şi drese glasul. "Pentru tot ce vom primi, ajută-ne să fim cu adevărat recunoscători. Amin." Tatăl său îl privi câteva momente. - Merge şi aşa, cred... Rugciunea asta a auzit-o de nenumărate ori. "Binecuvântează aceste daruri în folosul nostru, şi pe noi în slujba Ta" - asta-i alta. Absolut în regulă. Iar Domnul e bun şi iertător. Aşa că acum putem începe să ne luăm micul dejun. - Îmi cer iertre, se scuză Jack. - Da, lasă, nu contează. Rugăciunea, înţelegi, îţi deschide gândurile, şi atunci te poţi uita bine la ele. N-are nici un rost să încerci să ascunzi ceva. Avem multe de câştigat de la tot ceea ce ne cere Domnul, mai ales de la rugăciuni. Ar fi trebuit să fac mai mult pentru a-ţi încuraja acest obiei. - Ai făcut foarte mult, din câte-mi mai aduc aminte, îi răspunse Jack. - Ba teamă mi-e că nu destul. Fiul lui zâmbi. - Aşa s-ar părea. Aruncă o privire spre Glory. Aceasta întrebă: - Nu vrei şi puţin sirop pe pâinea prăjită, tată? Mai avem şi miere, şi gem de mure. - Siropul e de ajuns. Uite cum încerc să rezolv nişte lucruri de care ar fi trebuit să mă ocup acum patruzeci de ani. Ei bine, s-o luăm doar ca pe o formă de înţelepciune părintească, Jack Rugăciunea este o disciplină a sincerităţii, a cinstei... - Da, domnule, răspunse Jack. Îmi voi lega aceste cuvinte de încheietura mâinii, scrise pe un bileţel. Am să mi le întipăresc pe frunte. Tatăl său îl privi. - Chiar dacă eşti sarcastic, măcar cunoşti Scripturile. - N-am vrut să fiu sarcastic, pe cuvânt. - Foarte bine. Dar mai e un lucru de care vreau să mă ocup. Mi-a venit în minte azi-dimineaţă, în timp ce mă rugam. La bancă e un cont, nişte bani din partea familiei mamei voastre. Voiam să-i las acolo, ca să-i împărţiţi între voi, la moartea mea. Dar le voi spune celor de la bancă să vă deschidă accesul la ei, ţie şi lui Glory. Nu aveţi nici un motiv de a nu dori să folosiţi banii aceia. Nu e nevoie să ne facem probleme de acest gen. Jack roşi intens. Îşi ridică mâinile în dreptul feţei. - Da, continuă tatăl lui. Ne numim Boughton fiindcă bunicul tatălui meu a fost englez, dar cu excepţia lui suntem scoţieni. Ştiţi totul despre asta, dar o menţionez fiindcă am auzit întotdeauna de la bunica mea, ca şi de la tatăl meu, că niciodată nu exagerăm în sensul de a alea cât mare grijă cu banii. Dar cred că putem totuşi
exagera, şi s-ar putea ca şi eu să fi făcut greşeala asta. Tatăl meu, cum bine ştiţi, era un om al lui Dumnezeu, foarte bun la suflet, dar şi oarecum viclean în nişte feluri despre care nu cred că se cădeau întotdeauna. Intenţia mea era aceea de a fi cât mai darnic, îndeosebi cu copiii mei. După cum am şi putut să fiu, căci bătrânul meu tată, sărmanul, mi-a lăsat ferma şi casa asta, cu toate mobilele. Cred, însă, că s-ar putea să fi semănat cu el mai mult decât îmi dădusem seama. Am nişte bani care stau degeaba acolo, la bancă, an după an. - Întotdeauna ai fost generos, spuse Jack. - Dar nu atât de generos pe cât aş fi putut să fiu. Aşa că vreau ca acum s-o dreg. - Nu cred că e cu adevărat nevoie. - Sunt motive, nu nevoie, Jack. Da. Dacă-ţi uşurează puţin povara, e un motiv suficient. Detest gândul că vi s-ar fi putut întâmpla cine ştie ce nenorocire, numai fiindcă tatăl vostru a fost un zgârcit de scoţian! - Pot să te liniştec în privinţa asta, domnule. - Bine. Foarte bine. Dar scoţienii mai au şi un alt viciu, să ştii. Băutura. Jack zâmbi. - Am auzit. - E o adevărată molimă printre ei, cum spunea bunica mea. Nu au nici o apărare. Mi-a spus că văzuse mulţi oameni de ispravă nenorociţi complet de băutură. - Remarcabil. - Da, aşa e. Într-adevăr. Când vei ajunge bătrân ca mine, ai să înţelegi. Astea-s lucruri serioase, cu consecinţe cât se poate de grae. - Îmi pare rău. N-am vrut să par nerespectuos. Chiar n-am vrut. Tatăl său se uită la el. - Ştiu, Jack. Şi îmi dau seama că vina e a mea. Ţi-am vorbit ca şi cum ai fi fost un om foarte tânăr, cât tu nu mai eşti tânăr deloc. Jack zâmbi. - Ţi-am spus unele lucruri pe care ar fi trebuit să ţi le spun cu ani în urmă. - Într-adevăr, domnule. Bătrânul dădu din cap. - Mă gândeam eu. - Nici unul dintre voi nu s-a atins de mâncare, interveni Glory. Amândoi cădeţi de pe picioare sub ochii mei, iar câinii din cartier s-au îngrăşat aşa de tare, că nici nu mai pot să umble. E de-a dreptul ridicol. - Da, Glory, mă rog, acum sunt foarte obosit. - Îmi pare rău, tată, dar de la masa asta nu se ridică nimeni înainte de a-şi fi mâncat micul dejun. Jack zâmbi şi se întinse, privind-o ca pentru a spune că n-avea idee ce lucru greu îi cerea, dar în continuare luă câteva îmbucături. - Excelent, Glory. Îţi mulţumesc.
Şi-şi împinse scaunul de la masă. - Încă n-ai terminat. - Aşa e, confirmă el şi, rezemându-şi fruntea în palmă, mâncă tot ce-i pusese Glory în farfurie, cu docilitate glumeaţă. Gata! Acum pot să mă scuz? - Nu. Poţi să-l aştepţi pe tata până termină şi el. Unde ţi-s manierele? - O adevărată tiranie casnică, remarcă tatăl lor. Acum vezi ce-am avut de îndurat? - Nu mai bombăni şi mănâncă. - Mi-ar prinde bine dacă mi-ai tăia puţin astea, Glory, spuse bătrânul. Am nevoie de o mână de ajutor. - Iartă-mă. La asta nu m-am gândit. - Erai prea ocupată să latri ordine! râse el. Jack se rezemă de spătar, cu braţele încrucişate pe piept, şi-l privi pe bătrân cum se chinuia să ţină furculiţa în mână. Cicatricea de sub ochi i se făcuse mai albă ca atunci când era obosit, după cum ajunsese Glory să afle. *** După ce-l culcă pe bătrân, Glory ieşi în grădină. Jack se apucase deja de lucru, smulgând buruienile. Se opri să-l privească pe poştaşul care trecea pe cealaltă parte a străzii, apoi îşi aprinse o ţigară. - Şi nu ne duce pre noi în ispită... cită Glory. - Da. Să fii scoţian nu-i floare la ureche. Scoţian! repetă el, râzând. Nu cred cam văzut vreodată unul din-ăştia. - Cred că scoţianismul e un alt nume al predestinării. Explică totul, mai mult sau mai puţin. - Bietul nenorocit... Scuză-mă. N-aş fi vrut să aibă şi problema mea pe cap. La vârsta asta. Nu că n-aş fi o problemă. Apoi adăugă: - Ştii, dacă as mai avut loc vreo spargere, s-ar putea să ne viziteze poliţiştii. - Poliţistul. Suntem în Gilead. - Vorbesc serios, Glory. Poate să iasă foarte urât. Pentru bătrân. Şi pentru mine. El deja crede că eu am făcut-o. - Faci prea mult caz pentru asta, Jack. Dacă te credea hoţ, ţi-ar mai fi dat cheile de la seifurile familiei? - Da mi-ar fi dat-o. Exact asta ar fi făcut. S-ar fi gândit că poate am nevoie de bani. Şi mi-ar fi dat bani, tocmai ca să nu ai fur. La asta se referea. - Poate... Jack dădu din cap. - Ştii bine că am dreptate. Nu vreau să mă consolezi, Glory. Vreau să mă ajuţi. S-ar putea ca asta să distrugă totul. Nu reacţionez deloc bine la situaţiile de soiul ăsta
- ba chiar, în ultima vreme, din ce în ce mai rău. - Sigur c-am să te ajut. Dar trebuie să-mi spui ce am de făcut. - Doar să te gândeşti pe îndelete alături de mine. Ajută-mă să mă gândesc ce să fac, dacă iese prost. Probabil pare o nebunie să mă sperii aşa, dar n-am ce face... Râse. - Am făcut.. am făcut multe prostii la viaţa mea, dar încă... Dacă aş fi arestat pentru treizeci de zile, asta mi-ar cam veni de hac. Mă tem să nu mai sunt tocmai în toate minţile, surioară. Nu ştiu cum să fac faţă unei asemenea situaţii. Apoi adăugă: - Trebuie să mă ajuţi să-mi păstrez mintea limpede. Ăsta-i primul lucru. - O să-mi dau toată silinţa, Jack. Am s-o fac. Jur în faţa lui Dumnezeu. Dar dacă vrei să te ajut să chibzuieşti temeinic la toată povestea asta, va trebui să-mi acorzi câtva timp. Şi să-mi promiţi că vei încerca să nu-l mai iei în seamă pe tata. Nar trebui să-ţi vorbească aşa cum o face. Nu e în apele lui. Întotdeauna te-a iubit mai mult decât pe oricare dintre noi, ceilalţi. - Încerc să... - Eu, în locul lui, ţi-aş fi recunoscătoae să ignori toate lucrurile alea pe care le spune. Jack se şterse pe faţă cu podul palmei. - Îi mulţumesc, Glory. E foarte frumos că-mi spuiasta. Îl văzură pe poştaş oprindu-se ca să pună câteva plicuri în cutia de scrisori, şi porniră împreună spre ieşirea din grădină. - Uluitor! comentă Jack, râzând. Mă chinuiesc ca-n iad, pentru nişte amărâţi de treizeci şi opt de dolari. Glory îl privi nedumerită. - A... făcu el. Adică... Apoi: - A apărut în ziar, Glory. În articol. Se făcuse pământiu la faţă. Oprindu-se, se şterse la ochi. - Pot să-ţi arăt. Am ziarul în camera mea. Apoi îi zâmbi, cu acel surâs obosit şi amar al lui, ca şi cum ar fi cunoscut-o mult prea bine, când de fapt n-o cunoştea deloc. - Iartă-mă, Jack, îl rugă ea. - Sigur că te iert. Am încotro? Luă corespondenţa din cutie, o factură şi o scrisoare de la Luke către tatăl lor, aruncă o privire peste ea şi i-o întinse lui Glory. - Mai ştii ceva de el? De, ăă... logodnicul tău? - Ce...? Nu. - Şi nici nu te interesează? - Nici. - Îi scrii?
- Nu. - Cinci ani... murmură el, meditativ. Asta înseamnă vreo mie opt sute de zile. Deci, primeşti scrisori cu recvenţa de câte una la fiecare patru zile, mai mult sau mai puţin. - Călătorea. Jack râse. - Da. Sigur că asta făcea. Totuşi, era un nemernic foarte prolific. - Uneori, nu făcea decât să decupeze poezii din reviste şi să le semneze cu numele lui. - Care era...? - Ce importanţă are? - A, nu ştiu... Sunt fratele tău mai mare. Poate-o să-mi vină cheful să mă iau de el, într-o zi. Să-i învineţesc un ochi. Să mai salvez vreo rămăşiţă din onoarea familiei. - Ei bine, replică ea, atunci n-ar strica să începi să mai şi mănânci puţin. - Da' ce, e vreun uriaş? - Nu. - A, stai că m-am prins. Iar faci bancuri pe seama fizicului meu. - Da. Meriţi. Ştii că nu-mi place să vorbesc despre lucrurile astea. Jack păru să stea un timp pe gânduri. - Aşa, ca între păcătoşi... spuse el. Nici eu nu mi-am găsit niciodată alinarea în spovedanie. Nu face decât să dezlănţuie toate mustrările de conştiinţă pe care le-ai fi putut evita păstrându-ţi infracţiunile numai pentru tine. Cel puţin, mie aşa mi s-a întâmplat. - Deci, deduse Glory, cred că şi eu trebuie să mă aştept la asta. Fratele ei ridică din umeri. - Ţi-am promis c-am să te ajut, continuă ea, şi o voi face. Dar nu cred că vei dori să mă supăr pe tine. Când sunt supărată, nu mai gândesc prea limpede. Jack zâmbi. - Destul de corect. Voi uita c-am uitat vreodată despre Nea Cutărică. - Bine. - Sau, mă rog, poate că n-am să uit partea aia cu poeziile decupate din ziare şi reviste. S-ar putea să-mi vină la îndemână. Iar numărul patru sute cincizeci şi doi pare să mi se fi întipărit în creier. Îi privi atent faţa. - Şi pe urmă, mă consolez mult cu gândul că a avut loc o întinare minoră a sufletului tău - pe-asta chiar mă îndoiesc c-am s-o uit vreodată! Deşi îţi promit că am să-ncerc... Apoi exclamă: - Dar, ce văd?... Lacrimi! O singură prietenă am pe lume, şi şi pe aia am reuşit s-o fac să plângă. - Nu plâng, îl contrazise Glory. Ai nevoie de ajutorul meu, sau nu?
Jack râse. - Da, am nevoie. Jalnic de multă nevoie am! - Ţi-am spus. Ţi-am promis. - Plângi. - Ei, şi? Vezi de tata. Eu mă duc până sus în camera mea. Putem să continuăm discuţia mai târziu, după ce-am să mă odihnesc puţin. După ce-i deschise uşa, Jack o urmă în casă. Acolo, îi spuse: - Glory. - Ce e? - Ştiu că e mult ce-ţi cer. Ştiu asta. Dar aş dori să nu mă laşi singur tocmai acum. Îşi duse mâna la faţă. Râse. - Ce expresie ai folosit, acum câteva minute...? A, da: "Jur în faţa lui Dumnezeu." Glory se apropie de el, ca să-i poată vorbi încet: - Ţi-a trecut prin minte vreodată, măcar o dată, că nu eşti singura persoană nefericită din casa asta? Cred că se vede destul de limpede. Măcar atâta lucru putem face să nu înrăutăţim lucrurile mai mult decât e inevitabil. Fratele ei zâmbi. - Mă crezi un hoţ mărunt. - De unde Dumnezeu să ştiu ce mai pot crede şi ce nu? - Copii! îi strigă tatăl lor. Aş avea nevoie de puţin ajutor, aici! - Venim, tată! Bătrânul stătea rezemat într-un cot, sub pătura şi cearşaful încurcate. - Ce mai vise am avut, în dimineaţa asta! Mi-am consumat energia pe-o zi întreagă, numai zvârcolindu-mă în aşternut! Jack mai e aici? Da, uite-l, iată-vă pe amândoi. Şi se lăsă să cadă la loc pe perne. Din uşă, Jack îi zâmbi. - Tot aici sunt, răspunse el. Încă n-aţi scăpat de mine. - O, da, să scăpăm de tine! Vino aici, unde pot să te văd mai bine, fiule. Aşa era în vis. Nu puteam deloc să te văd bine. Apoi îl întrebă: - Mai ţii minte când aveai vreo treisprezece ani şi ai primit un costum nou de Paşti? Iar unii dintre ceilalţi au cam bombănit, spunând că tu oricum n-o să treci deloc pe la biserică. Dar în ziua aceea ai venit. Costumul ţi-era cam mare, dar îţi stătea foarte bine în el. Îţi puseseşi şi cravata la gât, şi a venit la mine ca să-ţi fac nodul. Mai ţii minte? - Da, domnule. Cred că întârziasem. - Nu, aproape întârziaseşi. E o diferenţă importantă. Ai venit în fugă pe după colţul bisericii, ai srit peste balustradă aproape fără s-o atingi şi ai aterizat pe trepte,
cum nu se putea mai repede şi graţios. Şi pe urmă te-ai uitat la mine, şi cred că sperai să mă bucur, ceea ce era adevărat, desigur, mă bucuram foarte mult, şi mama ta la fel. Da. Adu scaunul ăla aici şi ia loc un minut. Lasă-mă să mă uit puţin la tine. Jack râse. - Poate n-ar strica să mă bărbiereasc mai întâi. Şi să mă piaptăn. - Tu vino aici, doar, şi stau jos, cum ţi-am spus. - Da, domnule. - Măcar o dată fă-mi şi mie un hatâr. Jack aduse scaunul lângă patul tatălui său şi se aşeză. Bătrânul îl bătu pe genunchi: - Ei, vezi ce uşor a fost? Niciodată nu ţi-am cerut prea mult, nu-i aşa? - Aşa e, domnule, niciodată. - Numai să ai grijă de tine. Ăsta-i singurul lucru pe care ţi-l cer. Să nu păţeşti nimic. Să nu neglijezi lucrurile pe care ţi le-a dăruit Dumnezeu, ca să-ţi fie bine. Familia. Fraţii şi surorile tale. Ceilalţi mi-au spus că n-au mai primit nici o veste de la tine. - Îmi pare rău. O s-o îndrept. - Luke a dat ieri un telefon. A întrebat dacă ai dori să vorbeşti cu el, iar eu am fost nevoit să-i spun că nu ştiam. Mi-a spus să-ţi transmit salutări din partea lui. A zis că toţi îţi trimit salutări. Jack râse. - Mulţumesc, răspunse el. - Oricum, erai plecat la poştă. Dar ăsta-i un lucru pe care nu-l înţeleg. Un om cu trei fraţi minunaţi nu are nevoie să facă faţă lumii de unul singur, ca un soi de lup singuratic. Cu toţii te-ar ajuta bucuros. Şi eu aş face-o, dacă ar mai fi rămas ceva din mine. - N-am nici problemă. - Ei, Jack, ştii bine că nu-i adevărat. Mai am şi eu ochi de văzut, să ştii. Eşti frânt de oboseală. Oricine ar putea să vadă asta. Jack se ridică în picioare. - Cum spuneam, acum trec printr-o perioadă mai dificilă. Fac tot ce pot. Glory mă ajută şi ea - nu-i aşa, Glory? - Foarte bine, răspunse tatăl lor. Şi apoi, parcă dorind să se explice: - Tocmai m-am trezit din cel mai trist vis! Bunica mea spunea îtotdeauna că poţi oricând să te încrezi într-un vis de dimineaţă. Sper că măcar în privinţa asta se înşela. - Se pare că n-ar strica să sper şi eu acelaşi lucru. - Ei bine, încă mai eşti aici. Eşti în viaţă. Şi închise ochii.
*** Jack era neliniştit, aşa că Glory îi dădu o listă de cumpărături. Fu surprinsă să vadă că era dispus să înfrunte din nou oraşul Gilead, iar Jack lipsi destul dimp pentru a o face să înceapă să se-ngrijoreze, dar în cele din urmă se întoarse cu o sacoşă de cumpărături de la băcănie. Îl vzu din grădină şi veni să i se alăture la bucătărie. Jack îşi pusese pe frigider pălăria şi-şi lărgise cravata. - O friptură de porc, spuse e. O livră de unt. O pâine. Două cepe galbene. Mai puse pe masă şi un cartuş de ţigări. - Pentru astea îi rămân dator. Şi... un mic cadou pentru Glory. Vârî iar mâna în pungă şi scoase o carte destul de veche: "Condiţia clasei muncitoare în Anglia", de Friedrich Engles. - A fost tot ce-am găsit mai bun. De Marx nu aveau nimic. Şi nici de DuBois. O mulţime de Norman Vincent Peale, dar m-am gândit că pe el s-ar putea să-l fi citit deja, încheie el, zâmbind. Glory luă cartea şi o deschise. - De asta nu s-a mai atins nimeni din 1925. - Cred că de-asta şi era acolo. Stătea doar cuminte pe raft, de-un sfert de secol, aşteptând să răspundă la interesul incipient al surorii mele mai mici pentru marxism. Despachetă carnea de porc din hârtia de la măcelărie. - Cea mai bună fleică din magazin, sau cel puţin aşa mi-a spus vânzătorul. Nui rău deloc, ce zici? - Da, arată foarte bine. O împachetă la loc şi o puse în frigider. - Nu pari prea încântată. - Ei, cartonaşul e încă în carte, iar anul 1925 e ultimul trecut pe el. - Aha... Hmm... Insinuezi că aş fi furat-o? - Nu. Doar că s-ar putea să fi uitat să răspunzi la aşteptările bibliotecarei, înainte de a ieşi cu cartea. - Fii sigură că am de gând s-o înapoiez. Dacă ţii cu tot dinadinsul. - Sigur că ţin. - O infracţiune minoră. - Fără discuţie. Însă te-ar fi lăsat şi s-o iei cu împrumut. Probabil ţi-ar fi cerut să te semnezi. - Mărturisesc că m-am gândit la asta. Dar, pe urmă, mi-am spus: "Jack Boughton, vagabond şi delincvent notoriu, a fost observat în biblioteca publică din Gilead, împrumutând biblia unui virtual nemulţumit." Eu vin aici ca să încerc să mă reabilitez, cum se spune, ca să fac figură respectabilă în acest oraş. Aşa că nici nu se pune problema. Aş fi putut să spun adevărul, că luam cartea pentru tine, fiindcă-mi pomeniseşi despre interesul tău de a explora comunismul, dar atunci te-aş fi expus tuturor consecinţelor de care mă temeam pentru mine însumi. Şi de ce să fac asta, m-
am întrebat, când când a mai rămas atâta loc şi pentru o carte, în sacoşa asta de la băcănie? Dacă strecurarea ei înăuntru, lângă unt şi ceapă, seamănă cu un furtişag mărunt, n-am să mă cobor prea mult în ochii lui Glory, de vreme ce oricum se aşteaptă la asemenea lucruri din partea mea. - Aha...făcu ea. - Ce? - Deci, încă mai sunt pedepsită... - Nu, am vrut să fac o mică glumă... cred. O privi. - Nu pare să te prea amuze. Apoi, râse. - Ai dreptate. O redicivă. Totul pare puţin cam nebunesc, n-ai zice? Ţinând seama de împrejurări... Mai bine să nu dau senzaţia de lipici pe degete, chiar acum. Ai perfectă dreptate. După care, adăugă: - Când am intrat în magazin, s-a făcut linişte, la fel cum ţi-am povstit data trecută. Dacă cei din Gilead uitaseră de unele amăunte ale tinereţii mele cu probleme, acum şi le-au amintit din nou. Ca şi cum Jack Boughton ar fi singurul hoţ din lume. Dacă ia ceva foc pe-aici, Dumnezeu să mă aibă în paza Lui...! Se uită la ea. - La noapte, am să-l duc pe Herr Engels înapoi. E o fantă în uşă, pentru cărţi. - Ba tu noaptea n-ai să mai ieşi din casă - niciodată, ai uitat? Nu înainte de a se închide barurile. Şi nici după ce se închid. - A... Exact. Am uitat. Zâmbi. - Sunt în arest la domiciliu. Dar nici nu vreau să plec de-aici. Nu încă. Deşi, după cum merg lucrurile, cred că s-ar putea să n-am încotro. - Trebuie să ţii minte că nu s-a întâmplat nimic. Înceea cete priveşte. - Da, e atât de adevărat... Jack Boughton ajunge în infern, pe degeaba. Aşa-i trebuie, aş zice! - Voi duce eu cartea înapoi, mâine. Pot s-o pun pe furiş pe raft, fără să observe nimeni. Nu c-o să rezolv ceva cu asta, dar vom avea un lucru mai puţin despre care să discutăm. - Mâine... repetă el. Bine. Voiam să te întreb dacă n-aş putea-o lua cu împrumut, totuşi. Nici eu n-am citit-o. Mă gândeam că poate mă va ajuta să-mi treacă timpul mai uşor, o noapte, două... - Bine, răspunse Glory, atunci am s-o duc înapoi abia poimâine. Sau, mai bine, săptămâna viitoare. Oricum n-o să conteze cu nimic. S-ar putea s-o citesc şi eu. Jack râse. - Bravo, fetiţo. Cine ştie, poate ajungem şi la o controversă, una dintre acele neînţelegeri ideologice despre care mai citesc uneori ziare. Cu strigăte şi dat din
braţe... În focul luptei, s-ar putea chiar să mă aleg şi eu cu vreo convingere, două... - Sună minunat, spuse ea, decât că am face mai bine să dăm uitării strigatul, de dragul tatei. Oricum, nu ne opreşte nimeni să dăm din braţe. Jack clătină din cap. - Ar fi atât de... prezbiterian, ca să zic aşa... - Există lucruri şi mai rele. - A, da... Ştiu foarte bine să există. Apoi spuse: - N-aveam nici un drept să mă întorc. Îi cauzez nişte îngrijorări cumplite, stând aici. Se agită în somn. - Te-a visat înainte de a primi scrisoarea de la tine, înainte să ştie că veneai. Mereu s-a gândit la tine, în toţi aceşti ani. Nu prezenţa ta aici îl face să se îngrijoreze. - Atunci... ce anume? Existenţa mea, cred... Nefericita şi dizgraţioasa mea existenţă... Iar din punctul lui de vedere, nici măcar nu-i pot pune capăt. E nesfârşită. Întotdeauna voi fi undeva în veşnicie, putrezind, sau zvârcolindu-mă. Bietul drac bătrân se simte răspunzător pentru sufletul meu. - Niciodată în viaţa lui n-a spus o vorbă despre putreziciune sau zvârcoleli! - Adevărat. Întotdeauna era vorba de "perdiţie", nu-i aşa? Până la urmă, am căutat cuvântul în dicţionar. "Pierderea totală a sufletului, sau a fericirii finale într-o sare viitoare - punct şi virgulă; nefericire viitoare sau moarte veşnică." Toate astea par puţin cam crude, n-ai zice? E un sfânt, şi cred că din cauza mea se teme să moară. Să mă lase în urmă, încă neregenerat... Ştiu că asta îl răscoleşte. Îmi dau seama după felul cum se uită la mine. - I-ai spus că lucrurile s-au schimbat. Jack râse. - Mă crede hoţ, Glory. Crede că iar voi face familia de râs. Şi s-ar putea să se întâmple şi asta... Vreau să zic, aş putea să fiu acuzat - nu e imposibil. Şi-şi ridică mâinile la faţă. - N-o să se întâmple. În nici un caz pentru un fleac ca ăsta. Nimeni n-o să-l supere pe tata din cauza unui furtişag la magazinul cu reduceri de preţ. Şi ştii că am dreptate, Jack. Ne facem mult prea multe griji pentru o nimica toată. - Da... Din cauza perspectivei... Îţi mulţumesc, Glory. Uitasem cum e să-i pese cuiva cine e tatăl meu. - Dacă simţi că e atât de îngrijorat pentru tine, îl întrebă ea, nu te-ai gândit nici un moment... să-l linişteşti...? Jack o privi. - Să-l mint pe bătrân? În legătură cu starea sufletului meu? Râse, apoi se frecă la ochi. - Ah, Glory, atunci ce s-ar mai alege de mine? - Iartă-mă. Era doar o idee... După un moment, Jack reluă:
- O mai ţii minte pe femeia despre care ţi-am spus, cea care a avut un efect bun asupra caracterului meu... Era foarte cucernică - şi încă mai este, fără îndoială. Foarte virtuoasă. Chiar i-am cerut mâna, de la tatăl ei. A fost oripilat. Îngrozit de-a binelea. A jucat şi religia un rol - pentru că eu nu aveam nici una. Pe-atunci, îmi doream tare mult să fi putut, înţelegi, să fiu şi eu ipocrit. Dar pur şi simplu n-o aveam în mine. Era singurul meu scrupul. Şi avea să mă coste scump... Stătu un moment pe gânduri. - Nu, dac-ar fi să fiu cinstit, ar trebui să spun că mă dispreţuia şi din alte motive. Religia fiind primul şi cel dintâi, desigur. Era un om al bisericii. Este. Râse. - Am scăzut puţin în propriii mei ochi. Nu ştiu ce reacţie m-aş fi putut aştepta să aibă. Una mai puţin emfatică, presupun... Apoi adăugă: - Nu ştiu de ce ţi-am povestit toate astea, decât poate ca să-ţi dau de ştire că am şi eu totuşi măcar un scrupul. Nu sunt sigur că ar trebui să fiu atât de convins că există o difereţă între ipocrizie şi necinste pur şi simplu. Deşi am observat că hoţii sunt crucificaţi, iar ipocriţii nu par să aibă aceeaşi soartă. Şi, din când în când, mi-am luat şi eu crucea în spinare... Râzând, preciză: - Nu în ultima vreme, înţelegi... O privi. - Scuză-mă. N-am vrut să fiu nerespectuos. Nu sunt un ipocrit. Asta am vrut să spun. - Ştiu că nu eşti. N-ar fi trebuit să sugerez... - Un escroc, poate, zâmbi el. Pe asta trebuie s-o recunosc. - Nu te-am acuzat de nimic. Eu dac-aş fi în locul tău, s-ar putea să mă simt tentată - dar ai dreptate. Îmi pare rău că am adus vorba. Fratele ei dădu din cap. - Dac-aş fi crezut că pot scăpa basma-curată, s-ar fi putut să mă las şi eu dus în ispită. Dar am plătit preţul. Firele astea albe... Chipul ăsta brăzdat... Manşetele astea roase... A trebuit să recunosc că nu prea mă pricep să mint, Glory. O viaţă de om dedată, mai mult sau mai puţin, necinstei, şi cu ce m-am ales? Cu mai nimica. N-ar fi o faptă bună din partea mea să-l mint, căci ştiu că nu m-ar crede. Dacă mai are o urmă de respect pentru mine... - în fine, înţelegi tu ce vreau să zic... N-aş vrea să şi-o piardă şi pe asta. - Îmi vine greu să cred toate lucrurile astea pe care le spui despre tine însuţi, Jack. Jack râse. - "Toţi cretanii sunt mincinoşi." Simte-te liberă să te îndoieşti de spusele mele, dacă vrei. Asta îmi acordă şi mie un scurt răgaz, cred. Dar îţi dai seama care e problema: niciodată nu pot convinge pe nimeni de nimic.
- Eu sunt convinsă, răspunse ea. Cred că nu de ceva anume, ci doar de faptul că eşti foarte sever cu tine însuţi. - Da aşa e, dădu el din cap. La ce mi-o mai folosi şi asta... Câteva clipe, domni tăcerea. - Ei bine, reluă Glory, nu mi-ar păsa dacă ai fi un hoţ mărunt. - Te exprimi foarte... condiţional-optativ, remarcă el, zâmbind. - În regulă. Nu-mi pasă dacă eşti un hoţ mărunt. - Mulţumesc, Glory. Eşti foarte bună cu mine. Nu-i arătă articolul din ziar, unde erau menţionaţi cei treizeci şi opt de dolari, şi nici ea nu ceru să-l vadă. *** Glory seduse la agazinul de scule şi unelte ca să anunţe că se hotărâseră să păstreze Philco-ul, şi să le ceară să-i instaleze şi o antenă. La întoarcere, se uită după Jack prin jurul casei, apoi îl găsi în hambar, ungând cu ulei tăişul unei seceri - tocmai pe aia i se năzărise, din toate vechiturile de nici un folos de-acolo. Îi spuse: - M-am dus la magazin să le cer să ne pună o antenă. O oră m-au ţinut aclo, dar mi-au spus cine a furat banii din magazinul cu preţuri reduse: nişte elevi de liceu. Copii buni, altfel, au spus. De-asta n-a mai apărut nimic în ziar. Fusese doar o şotie, cred. Până la urmă, unul dintre băieţi a avut mustri de conştiinţă şi a recunoscut. Jack râse. - Ce frumos din partea lor că ţi-au spus! Mă întreb de unde ştiau c-o să te intereseze. - Mă rog... Bine măcar că am scăpat de-o grijă. - Adevărat, încuviinţă el. Într-un sens, ăsta-i adevărul. Pentru moment... *** A doua zi dimineaţa, Jack se oferi să-i citească tatălui lor, iar bătrânul fu mulţumit. - Da! se bucură el. Aşa, o să ne treacă timpul mai repede! Astfel că se gândiră să-şi facă un obicei din a-l scoate pe verandă zilnic în zori, după ce era îmbăiat şi bărbierit, când căldura de-afară era mai suportabilă pentru el, iar adierea sufla plăcut. - Ce ţi-ar plăcea să asculţi? îl întrebă Jack. Avem "Condiţia clasei muncitoare în Anglia". Bătrânul clătină din cap. - Am citit-o în seminar, spuse el. A fost foarte interesantă, dar din câte-mi amintesc, ideea era clară: nu simt nevoia să revin asupra ei. Mă mir că încă o mai avem. Credeam că exemplarul meu l-am donat bibliotecii.
Râzând, Jack aruncă o privire spre Glory. Apoi spuse: - Uite una pe care a trimis-o Luke. "Ceva de valoare". E vorba despre Africa. Tatăl lor dădu din cap. - Pentru mine, Africa a prezentat un interes considerabil. Într-o vreme. - Luke mi-a trimis o scrisoare despre cartea asta, spuse şi Glory. Zicea că toţi criticii erau într-al nouălea cer. - Şi pe mine mă cam interesează Africa, adăugă Jack. - Da, mă rog, Mozambic, Camerun, Madagascar, Sierra Leone... Frumoase nume. Când eram mic, mă gândeam să mă duc acolo, într-o zi. O putem citi pe asta. - E despre Kenya. - Merge şi Kenya. Jack îşi înclină capul şi începu să citească, aplecat peste carte, aproape într-o poziţie de rugăciune. Zâmbea la fragmentele care-i plăceau - "Undeva, nevăzută, o zebră lătră, iar pe malul râului un babuin sudui." Teddy obişnuia să spună că Jack era cel isteţ, câtă vreme el însuşi, Teddy, nu era decât foarte conştiincios. Şi, de fapt, se recunoştea un soi de graţie în tot ceea ce Jack făcea cu pasiune, sau când uita de ironie măcar pentru un timp. Întotdeauna era destul de surprinzător, fiindcă se număra printre acele trăsături pe care Jack căuta să şi le ascundă ori de câte ori putea. Dar acum glasul lui era cald şi blând, respectuos la adresa paginii de pe care citea, iar tatăl său se uită la Glory şi ridică din sprâncene, cu vechiul său semnal care însemna: "E minunat, când vrea să fie. Minunat într-adevăr." Bătrânul râse la versiunea păgână a bucătarului după "Iisus mă doreşte razăde-soare", umări cu interes aranjamentele gospodăreşti ale familiei McKenzie, se minună de uciderea elefanţilor, apoi aţipi. Jack continuă să citească, pentru sine. După un timp, spuse: - Cred că-mi dau seama cum o să se termine. Întoarse paginile, până la cele câteva de la sfârşit. - Da, citi el: "Peter îşi strânse umerii spre ceafă, trase adânc aer în piept, cu un suspin, şi strânse. Limba lui Kimani ieşi complet din gură, printre dinţi, iar ochii i se înroşiră de sânge, pe măsură ce i se spărgeau capilarele. Se auzi un scârţit slab, urmat de un trosnet mai sonor, ca şi cum cineva ar fi călcat pe un băţ uscat, iar Kimani se moleşi din tot trupul. Tatăl lor se trezi. - Kimani e copilul acela cu care se juca la început, nu? Cei doi copii care se jucau împreună. Jack dădu din cap. - Cred că l-a omorât. - Aşa se pare, confirmă fiul lui, închizând cartea. - Păcat, spuse bătrânul. Totuşi, se pare că aşa stau lucrurile. Prea mult sânge de soi rău. Cred c-ar fi mai bine să nu ne amestecăm în treburile altora. Jack râse.
- Eu, unul, cu siguranţă am mai avut sentimentul ăsta, răspunse el... Şi cunosc o mulţime de oameni care sunt de aceeaşi părere, crede-mă! - Da. Poate ar fi bine să încercăm o altă carte, Jack, nu crezi? Se pare că în asta nu mai e nimic care să ne surprindă. - Absolut nimic. Bătrânul dădu din cap. - Totuşi, băiatul scrie bine. Elefanţii au fost foarte interesanţi. *** Ziua părea să treacă în modul cu care se obişnuiseră: Glory se ocupa de treburile gospodăreşti, în timp ce tatăl ei dormea iar Jack îşi găsea de lucru prin jurul casei, făcând incursiuni scurte şi răbdătoare în lumea obiectelor stricate şi abandonate - sau, cel puţin, aşa presupunea ea. Apoi, îşi dădu seama că nu-l mai văzuse de-o bună bucată de vreme. De obicei, Jack îşi găsea câte un motiv de a-i vorbi din când în când, de a mai glumi puţin cu ea, ca pentru a se asigura din nou că îl privea cu bunăvoinţă. Se uită afară, spre grădină, apoi se duse la magazie şi privi înăuntru. Jack nu se vedea nicăieri. "E ridicol," îşi spuse ea. "Doar n-o să-mi fac griji aşa, fără motiv...!" Trecu o oră, apoi şi a doua. Frunzărise corespondenţa şi noul număr din revista "Life". Le răspunsese la scrisori lui Dan şi Grace. Apoi, uşa cu plasă se închise şi apăru Jack, traversând veranda, cu un aer răvăşit şi totuşi destul de mulţumit de sine. Era în bluza de corp, cu cămaşa strânsă ca o boccea; o puse pe masă şi o desfăcu. - Ciuperci! declară el. Hribi! În locul unde au crescut dintotdeauna! Nisip, frunze putrede şi mirosul acela de mosc... - Unde erau? - Într-o zonă mai îndepărtată, draga mea. Departe de cărările oamenilor. - Ce vorbeşti...?! Sunt sora ta! Singura prietenă pe care o ai pe lume! - Scuză-mă. N-a fost cu intenţie. Uită-te, numai, la frumuseţile astea. Diseară mâncăm ciuperci, Glory! - Ce-i acolo? strigă tatăl lor. Despre ce e vorba? - Du-te să i le arăţi şi lui tata, spuse Glory. Îi plac la nebunie hribii. - Cred că înainte n-ar strica să mă spăl puţin... - Nu e nevoie să te speli chiar acum. Du-te, numai, şi i le arată. Aşa că Jack duse bocceaua în camera tatălui său şi o desfăcu în poala bătrânului. - Ah, făcu tatăl său. Ah, da. Ai fost la cules. Trase adânc aer în piept, apoi râse. - Vezi, mirosul fiului meu e la fel ca mirosul unui câmp pe care Iehova binecuvântatu-l-a. Hribi. Dan şi Teddy obişnuiau să-mi aducă din-ăştia. Şi mure, şi castane.. Şi mai prindeau şi raci, şi potârnichi, şi fazani... Mereu cutreierau câmpiile,
în josul râului. Iar fetele, întotdeauna îmi aduceau flori. Ce mult e de-atunci... Jackfăcu un pas înapoi, privindu-l pe bătrân cum cerceta ciupercile, le mirosea, le învârtea în lumină. Îşi frecă baţele gale ca şi cum s-ar fi simţit la fel cum arăta: slab, expus, vulnerabil... Spuse încet: - Doamne, binecuvântează-mă, chiar şi pe mine... - Nu, spuse tatăl său, ăsta-i Esau. Îi confunzi pe Esau şi Iacob. Jack râse. - Da, eu sunt cel viclean... Cum am putut uita? Sunt cel care trebuie să fure binecuvântarea. Bătrânul clătină din cap. - Niciodată în viaţa ta n-ai avut evoie să furi nici măcar un singur lucru. N-a fost necesar. În privinţa asta, mi-am scormonit memoria cât am putut de bine. - Tată, interveni Glory, deunăzi, când am intrat în magazinul de scule... Jack, însă, o întrerupse: - Nu, nu. Te rog. Nu. Şi-i zâmbi, iar ea ştiu că ajunsese cât pe ce să-l facă de ruşine. Nu el jefuise magazinul cu preţuri mici. Cât de dureros trebuia să fie pentru acel om obosit de viaţă să aibă nevoie de exonerare, pentru fapta săvârşită de nişte copii răi? - E aşa de bine să fii acasă, îi spuse el, după aceea. Nicăieri nu-i ca acasă, vorba cântecului. - Pot să-ţi aduc ceva? O cafea...? - Sigur. Cafea? De ce nu? Apoi adăugă: - Ai un suflet foarte bun, Glory. Băiatul ăla care nu te-a luat de soţie a fost un nătărău. Glory ridică din umeri. - Nu neapărat. Era căsătorit. - A... - Aşa mi-a spus. - Aha... - Desigur, atunci n-am ştiut. În mod particular. Jack râse. - În mod particular. - Lasă că înţelegi tu ce vreau să zic. Mi-aş fi putut da seama şi singură, dacă voiam. Fratele ei dădu din cap. - Mda, e cam greu... Îmi pare rău. Şi, după un moment: - Iar din legătura asta, înţeleg că nu s-a născut nici un copil. Glory clătină din cap. - Nu...
- Măcar de-atâta lucru ai fost cruţată. Când o văzu cum trăgea adânc aer în piept, se grăbi să se scuze: - Iartă-mă! De ce-am spus asta? De ce nu-mi tace odată gura? De ce nu-mi spui să mă opresc? - Păi, Jack, n-ai cunoscut-o. Deci, cred că nu e surprinzător că nu te-ai gândit la ea în felul acela. Ca la un lucru de care ne-am fi putut dori să fim cruţaţi. - Da, fetiţa. - Fetiţa ta. - Fetiţa mea. Jack se ridică în picioare. - Nu mă prea pricep... Am fost plecat atâta vreme... E tot ce-am putut face... - Nu asta am vrut să spun. Am vrut să spun că ne pare bine că s-a născut. Neam bucurat de viaţa ei. Şi cred că şi ea s-a bucurat. Adică, ştiu sigur că da. Jack îşi duse mâna la faţă. - Îţi mulţumesc. E bine să ştiu asta. Probabil spun ce nu trebuie... niciodată nam ştiut cum să fac faţă la aşa ceva... laruşine... Ai crede că sunt obişnuit. - Dar eu încerc să-ţi spun că la mijloc e mult mai mult decât ruşinea, sau nedreptatea, sau mai ştiu eu ce... Oricine ar fi putut să fie mândru de ea. Asta am încercat să-ţi spun în toate scrisorile acelea pe care ţi le-am trimis. - Aha... Ei, atunci cred că ar fi trebuit să le citesc, râse el. - Dumnezeule mare! Sfinte Dumnezeule din ceruri, mă dau bătută. N-are nici un rost. - Te rog, nu spune asta, Glory. Sunt sdingur aici... - Mă rog, ştii bine că nu vorbesc serios. După un moment, Jack o întrebă: - Şi de ce nu vorbeşti serios? - Păia, unu la mână, sunt sora ta. Şi doi la mână... Fratele ei râse. - ...doi la mână, tot sora ta sunt. Ăsta mi se pare un motiv suficient. Jack dădu din cap. - Îţi mulţumesc, spuse el din nou. Eşti foarte bună că mi-o spui. *** Jack adăugase în grădină floarea-soarelui, gura-leului şi bănuţei, câteva dâmburi de cantalupi, o parcelă cu bostani, trei şiruri de porumb. Salvase tufele de trandafiri dintr-un hăţiş de buruieni i îngrijise tărtăcuţele cu tactul unui om care credea, la fel ca toţi Boughtonii, că acestea prosperă cel mai bine atunci când sunt neglijate. În copilărie, fraţii şi surorile lor făceau din tărtăcuţele uscate zornăitori, butelci şi căuşuri de băut, când se jucau de-a indienii. Scobiseră dovleci şi prăjiseră seminţe. Îşi închipuiau că discurile argintii ale bănuţeilor erau monede de un dolar.
Ciupeau fălcile florilor de gura-leului, ca să le facă să vorbească, sau le strângeau între degete ca să le facă să pocnească. Mâncau seminţele de floarea-soarelui când erau coapte şi uscate. Deschideau orhideele s-o vadă pe duduiţă-în-băiţă. Tutuor e plăcea mirosul de mătasea-porumbului, deşi n-o puteau suferi când le intra în nas şi se dădeau în vânt după pepeni. Jack îngrijea toate acele plante cu o atenţie deosebită. Când era neliniştit, ieşea uneori în grădină şi stătea acolo cu mâinile-n şolduri, ca şi cum şi-ar fi găsit consolarea în înflorirea lor modestă. Odată, când o văzu uitându-se la el, o întrebă: - Am uitat ceva...? - Nu, cred că n-ai uitat nimic. - Nu sunt fermier, spuse el, vizibil mulţumit că plantele pe care le cultiva creşteau totuşi bine. Tatăl lui îl privea de pe verandă în fiecare zi şi-l tot întreba ce planta, apoi dacă se făcuse porumbul şi floarea-soarelui, şi dacă pepenii se coceau frumos. Jack îi aduse un mănunchi de orhidee şi bobocul unei flori de dovleac. - Da, spuse bătrânul, ca întotdeauna când îşi amintea câte ceva. Au fost vremuri bune. *** Într-o seară, când soarele tocmai asfinţise, Jack veni în casă pe când Glory îl pregătea pe tatăl lor pentru culcare. Îl auziră în bucătărie, luându-şi un pahar de apă. Aerul se răcorise. Insectele bâzâiau înghesuite pe plasele de la ferestre, minuscule şi variate, tânjind după lumina becului înclinat al lămpii de pe noptiera reverendului, greierii ţârâiau sonor, şi un vânt de seară fremăta prin coroanele copacilor. Faptul că Jack venise în casă pentru noapte o calma pe Glory întotdeauna. Ştia că avea să stea rezemat de bufet, bând apă rece, bună, pe întuneric, cu mirosul şi senzaţia pământului încă pe mâini. Dar tatăl ei era neliniştit. Îl muncea ceva, o intenţie pe care avea de gând să şi-o pună în aplicare, în ciuda firii sale calme şi blânde. Şi spuse: - Vreau să vorbesc ceva cu el. Dacă n-ai nimic împotrivă, Glory. Aşa că Glory îl chemă pe Jack, şi-l auziră îndreptându-se şi punându-şi paharul; în chiuvetă, cu acea mică întârziere care însemna că ceda fără tragere de inimă. Când intră în cameră, îi zâmbi. - Ei bine, iată-mă. Tatăl lui îi ceru: - Adu aici scaunul acela. Ia loc. - Da, domnule. - E un lucru pe care vreau să ţi-l spun. Scoase o mână de sub cuvertură şi-l bătu uşor pe genunchi. Îpi drese glasul. - Am chibzuit mult, şi simt că ştiu ce te tulbură, Jack. Cred că am ştiut dintotdeauna, dar n-am dost cinstit cu mine însumi. Vreau să-ţi vorbesc despre asta.
Zâmbind, Jack se foi în scaun. - În regulă. Ascult. - Este vorba de copilul acela al tău, Jack. - Poftim...? - Da, şi vreau să ştii că-mi dau seama cât de vinovat am fost şi eu. - Poftim? repetă Jack, dregându-şi glasul. Îmi pare rău, domnule. Nu înţeleg. - Ar fi trebuit s-o votez. De multe ori am regretat că m-am făcut pentru ea măcar atâta lucru. - A... exclamă uşor Jack. Aha, înţeleg. Da. Tatăl său îl privi. - Poate nu ţi-ai dat seama, că a murit fără a fi primit sfintele taine, şi poate că n-ar fi trebuit să spun nimic despre asta, e vreme ce s-ar putea să nu facă altceva decât să-ţi sporească ţie durerea. Am ezitat să aduc vorba. Dar voiam să fiu sigur că înţelegeai: toată vina a fost numai a mea. Îşi duse mâna la faţă. - O, Jack! murmură el. Eu, un ministrant al Domnului, am ţinut fetiţa aceea în braţe de-atâtea ori... De ce n-am făcut tocmai cel mai evident lucru? Câţiva stropi de apă! Chiar lângă casă era un butoi în care se aduna apa de ploaie - cine m-ar fi putut opri?! De câte ori nu m-am gândit la asta... - Tată, interveni Glory, suntem prezbiterieni. Noi nu credem în necesitatea botezului. Mereu ne-ai spus asta. - Da, şi Ames spune la fel. O să dea jos Institutele şi vă va arăta locul. Iar Calvin avea şi el dreptate, în multe privinţe. Aici, ideea e că Domnul nu l-ar face pe copil răspunzător - ceea ce trebuie să fie adevărat. Cât despre mine însumi, ei bine, "o inimă frântă şi spăşită pe care Tu n-o dispreţui-vei"... Trebuie să ţin mine să cred şi asta. Tăcură un timp. În sfârşit, Jack reluă: - Tot ceea ce s-a întâmplat a fost din vina mea. Numai eu am fost devină. Mi-e greu să cred că ai putut găsi vreo cale de a te învinui singur pentru ce-a fost. Sunt... sunt uimit. - A, dar erai tânăr, replică tatăl său. Şi n-o cunoşteai. Glory încerca mereu să-i facă o fotografie cât mai reuşită pe care să ţi-o trimită, o îmbrăca frumos, îi punea funde în păr.. Dar din fotografii nu-ţi puteai da seama de mare lucru. Era o mititică aşa de deşteaptă, aşa de sprintenă şi nostimă... Abia aştepta să se ridice în picioare şi să-nceapă să umble. Mai ţii minte, Glory? Era încă micuţă doar cât o gâgâlice, şi deja se lua după maică-sa peste tot, se jucau împreună - adesea m-am gândit că şi pe maică-sa ar fi trebuit s-o botez, la o adică. Apoi, spuse: - Să cunoşti o asemena copilă şi să nu faci tot ce poţi pentru ea... Nu există nici o scuză. Şi conchise:
- Domnul avea dreptul să se aştepte la mai mult din partea mea, şi tu la fel. Înţeleg asta. Jack îşi împinse înapoi scaunul şi se ridică. - Eu... eu trebuie să... Se întrerupse, izbucnind în râs. - Nu ştiu... Să iau puţin aer. Îi zâmbi lui Glory. - Dacă mă scuzi, acum... Şi ieşi din bucătărie. Glory îşi sărută tatăl pe frunte, apoi spuse: - Acum, dormi puţin. Îi întoarse perna şi o netezi, după care îl urmă pe Jack în bucătărie. Fratele ei se aşezase la masă, cu capul în mâini. - Îmi pare rău, se scuză ea. Jack o întrebă: - Te deranjează dacă stingem lumina? Aşa că Glory o stinse. După mult timp, Jack vorbi din nou: - Dacă eram un om cinstit, i-aş fi spus că nici măcar o dată nu m-am gândit la... nimic din toate astea. Nici măcar o singură dată. - Mă rog... - Vreau să zic, dacă a fost botezată sau nu. La celelalte, m-am mai gândit, din timp în timp. Da, m-am mai gândit... repetă el, râzând. Şi niciodată fiindcă aş fi vrut. - A trecut atât de mult timp de-atunci, replică Glory. Erai foarte tânăr. - Ba nu eram tânăr deloc. Nu cred c-am fost vreodată tânăr. Apoi, spuse: - Scuzele mă sperie, Glory. Îmi dau senzaţia că-mi pierd controlul. Nu pot să explic... Dar, te rog, nu încerca să-mi găseşti scuze. S-ar putea să încep să le şi cred, la un moment dat. Am cunoscut asemenea oameni. Glory făcu o pauză. - Ai ştiut că murise. - Plicul ăla avea chenar negru. M-am gândit că s-ar putea să fie... - Ce să fie? Să fie despre cineva important? - N-am spus asta. N-am vorbit serios. Doar că nu prea te aştepţi ca un copil să moară... Atunci, nu m-am gândit nici o clipă. Acum, da. Acum, mă gândesc tot timpul la asta. Râse şi-şi duse mâinile la faţă. - Aşa ceva nu se poate numi dreptate. Ar fi oribil să mă gândesc că are ceva de-a face cu dreptatea. Ce-ar fi putut spune ca să-l mângâie...? - E greu să vorbeşti despre asemenea lucruri. Spun cuvinte pe care n-ar trebui să le spun. Îmi pare rău.
Şi, după un moment: - Nu cred cu adevărat că justiţia poate fi îngrozitoare. - Serios? Păi răzbunarea nu asta e? Nu e o formă îngrozitoare de justiţie? Tăticul tău ce-ar zice? - Păi, nu ştiu sigur, dar graţia divină pare să răspundă la toate întrebările, în ceea ce-l priveşte pe el. Jack o privi. - Atunci, n-ar trebui să-şi facă griji pentru fiul său cel risipitor, nu-i aşa...? Aş dori să-i spui cât mai clar asta Vreau să zic, pare o contradicţie de termeni, nu-i aşa? - Aşa e, confirmă Glory. Totupi, cred că am trecut de punctul în care putem ridica probleme de teologie. Dacă i-aş indica o contradicţie din gândirea lui, cel mai probabil l-ar tulbura. A devenit foarte sensibil în privinţa lucrurilor de genul ăsta. Oricum, nu cred că-şi face mai multe griji pentru tine decât îţi faci tu. Jack ridică din umeri. Aşa tată, aşa fiu. *** Bătrânul părea să se fi alarmat pe sine însuşi cu candoarea lui. Dintr-o dată, devenise foarte dornic să stea cu Jack, într-o atmosferă caldă, de împăcare paternfilială. Îşi manifesta un interes sociabil faţă de televiziune, în special meciurile de baseball, şi discutau împreună despre echipe şi sezonul sportiv, la fel de iniferent pe cât ar fi putut vorbi despe orice subiect de mare importanţă, fie vremea în timpul verii, fie seceta şi trăsnetele. Mereu părea să moţăie dacă se transmiteau veşti despre turbulenţe produse oriunde. Probabil Jack îl credea adormit de-a binelea, căci când actualităţile trecură la tulburările din Sud, exclamă încet: - Iisuse Christoase... Bătrânul se trezi imediat. - Acum ce mai e? - A, scuză-mă, îşi ceru iertare Jack. Îmi pare rău. De Tuscaloosa e vorba. O femeie de culoare vrea să se ducă la Universitatea din Alabama. - Şi se pare că n-o vor acolo. Fiul lui râse. - Cu siguranţă, aşa se-arată. Reverendul urmări câteva momente reportajul, apoi spuse: - Nu am nimic împotriva oamenilor de culoare. Totuşi, cred că va fi nevoie să mai progreseze, dacă vor să fie acceptaţi. Cred că asta e singura soluţie. Arăta şi vorbea pe tonul unui om de stat. Făcea eforturi atât de mari să fie blajin şi conciliant, chiar şi după ce Jack luase numele Domnului în deşert, încât fiul său nu făcea decât să-l studieze, cu mâinile la gură, ca pentru a-şi stăpâni vorbele.
Într-un târziu, spuse: - Şi eu cam am nevoie să progreseze. Am cunoscut destui negri care sunt mult mai respectabili decât mine. Tatăl lui îl privi. - Nu înţeleg cum ţi-ai putut forma o părere atât de proastă despre tine însuţi, Jack. - Păi, cred că e un lucru pentru care ar trebui să fim amândoi recunoscători. - Vorbesc serios, replică bătrânul. Sunt multe pe care le-ai putea face, dacă ţiai pune mintea la contribuţie. Jack râse. - Destul de adevărat. Aş putea locui la hotel. Aş putea mânca la cantină. Aş putea lua un taxi. Aş putea, probabil, să-mi găsesc de lucru - aşa, nevrednic cum sunt. - Ai absolvit colegiul, spuse ferm tatăl său. Zâmbind, Jack aruncă o privire spre Glory. Aceasta clătină din cap, aşa că spuse: - Adevărat. Majoritatea oamenilor, însă, nu au avantajul ăsta. A celor albi, vreau să zic. - Un motiv în plus de a te mândri cât de cât cu tine însuţi. - A, înţeleg. Da, domnule. Am să ţin minte. După un moment, reverendul adăugă: - Ştiu că, aici, m-am abătut puţin de la subiect. Dar voiam să-ţi menţionez acest lucru. Voiam să-ţi spun că ar trebui să ai o părere mai bună despre tine însuţi. - Mulţumesc, domnule. Îmi voi da toată silinţa. - Oamenii de culoare, continuă bătrânul, îmi dau impresia că-şi creează singuri tot felul de probleme şi obstacole, cu... cu toată agitaţia asta. Nu au nici un motiv să se zbuciume aşa. Cu mâna lor şi-o fac. Jack se uită la el. Trase adânc aer în piept, o dată, şi încă o dată. Apoi, îl întrebă încet: - Ai auzit e Emmett Till? - Emmett Till... Nu cumva era băiatul acela negru care a... a atacat o femeie albă? - Era un copil, preciză Jack. Abia dacă avea paisprezece ani. Cinva a spus c-a fluierat-o pe femeia albă. Tatăl lui zise: - Cred că trebuie să fi făcut mai mult decât atât, Jack. Din câte-mi amintesc, a fost executat. A avut loc un proces. - N-a fost nici un proces, replică Jack. L-au asasinat. Era un copil şi l-au ucis cu sânge rece. Îşi drese vocea, ca să-şi regăsească autocontrolul. - Da, e tulburător. Eu îmi aminteam altfel. - Am citit ziare diferite, spuse Jack.
- S-ar putea ca asta să fie diferenţa. Totuşi, părinţii au şi ei o responsabilitate. - Ce responsabilitate? - Aduc copii pe lume, când ştiu bine ce periculoasă e lumea asta. Ar trebui săşi facă datoria pentru a-şi feri copiii de primejdii. Din nou, Jack îşi drese glasul. - Dar n-o pot face întotdeauna - oricât de mult ar vrea. E foarte greu... E complicat... Se întrerupse, râzând. - Deci, ai cunoscut şi tu câţiva oameni de culoare, acolo, în St. Louis. - Da. Au fost buni cu mine. Tatăl său îl privi. - Mama ta şi cu mine v-am crescut astfel încât să vă simţiţi la largul vostru în compania oricui. În orice companie respectabilă. Astfel încât să puteţi beneficia de prieteni cât mai buni. Fiindcă oamenii te judecă după cei cu care te însoţeşti. Ştiu că sună aspru, dar ăsta-i adevărul. Jack zâmbi. - Da, domnule, crede-mă că ştiu ce înseamnă să fii judecat după cei cu care te însoţeşti. - Dacă ţi-ai găsi nişte prieteni de categorie mai bună, n-ai avea decât de câştigat. - Am făcut eforturi considerabile în sensul ăsta, dar relaţiile pe care le aveau mi-au îngreunat mult situaţia. - Da. Reverendul privi cu prudenţă această concesie. Promptitudinea ei părea ironică. După câteva clipe, spuse: - Mi se pare că întotdeauna crezi că vorbesc despre copila aceea a ta. Regreţi că nu i-ai fost un tată bun, ştiu asta. Iar dacă ar trebui s-o faci din nou, ai dori să-i fii alături, şi pe asta o ştiu. Iar Domnul o ştie şi El. Jack îşi acoperi faţa cu mâinile şi râse. - Domnul, spuse el, e foarte... interesant. - Ştiu că n-ai spus-o cu intenţii lipsite de respect. - Nici nu ştiu cu de intenţii am spus-o... N-am nici cea mai vagă idee... - Mă rog, răspunse bătrânul, aş dori să te pot ajuta în privinţa asta. Apoi, se întoarse cu hotărâre spre ecranul televizorului. Jack se aşeză lângă el şi începură amândoi să urmărească programul. În lumina cenuşiu-albăstruie, arăta întristat, istovit şi ciudat de tânăr. un om al cărui tată încă mai era tatăl lui, şi imposibil, şi firav. Bătrânul îl bătu pe genunchi. Cowboys şi împuşături. Gloryle pregăti cina şi mâncară în linişte, cu o politeţe scrupuloasă. - Cred că azi e joi. Am dreptate? - Da. domnule. - Aş dori o friptură de vită la cina de duminică. Vreau să miroasă în toată casa
a friptură de vită. O să-mi pun şi o cravată. Vom aprinde lumânările. Poate vor veni la noi şi Ames cu familia lui. Am putea să ne distrăm destul de bine, să ştiţi... Vei fi aici, Jack? - Sigur. - Ai putea să ne cânţi puţin la pian. - Da, aş putea-o face. - Ia să-ţi văd mâna, unde ţi-a intrat ţeapa aia. - Se vindecă. - Arată-mi-o. Jack îi întinse tatălui său mâna dreaptă, iar bătrânul i-o luă într-ale lui, începând s-o mângâie şi s-o examineze. - O să-ţi rămână un semn, aicea... Apoi: - Douăzeci de ani... murmură el. Douăzeci de ani... Jack îl ajută să se culce, şterse vasele şi se duse în camera lui. *** Când Glory coborî la parter, a doua zi dimineaţa, Jack era la aragaz pregătându-se să prăjească şunca. - Cred că s-ar putea să fi trecut printr-o experienţă de convertire, spuse el, aruncându-i o privire piezişă. - Interesant. Mai zi. - Nu e nimic dramatic. Mă spălam pe dinţi, şi am avut o revelaţie. Esenţialul era că s-ar putea ca Jack Boughton să devină congregaţionalist. Ştii, cel puţin să încerc, pentru câteva săptămâni. - Asta-i totuşi puţin cam dramatic. Vreau să zic, dacă te gândeşti într-adevăr să te duci la biserică... - Exact asta am de gând să fac, surioară. Doar dacă nu cumva mâ-oi răzgândi... Duminica asta, care vine. Dacă nu ţi-ar fi incomod, motiv pentru care m-m şi gândit să-ţi spun dinainte. Nu-l putem lăsa pe bătrânul domn singur aici, ştiu asta... - Ca să te poţi duce tu la biserică? S-ar putea să trebuiască să-l leg de colţul patului, ca să nu plutească până afară, pe fereastră. În rest, mă îndoiesc că ar fi vreo problemă. - Mă rog, pe mine tocmai asta mă îngrijora. S-ar putea să facă prea mult caz. E doar un gând care mi-a trecut prin minte. S-ar putea ca nici măcar să nu mi-l pun în aplicare. - O să stau eu cu el. Va fi totul în regulă. - M-am gândit că poate reuşesc să discut cu Ames despre câteva lucruri. Dacă ajung să înţeleg mai bine cu el. În fond, numai despre asta e vorba. Un gest respectuos.
O privi. - Dacă ai considera că e o idee proastă, mi-ai spune, nu? - Zău că nu văd ce-ar putea fi în neregulă cu ea. Jack dădu din cap. - Ames o va menţiona, cu siguranţă. Prin urmare, n-are nici un rost s-o ţinem secretă. Mă întrebam dacă ai avea vreo obiecţie... - Am să-i aduc doar cafeaua, iar el va întreba de ce nu sunt îmbrăcată pentru mersul la biserică, şi eu voi spune: Jack a vrut să se ducă el în locul meu, în dimineaţa asta. - Şi atunci... spuse Jack şi râseră amândoi. Hai, ajută-mă să mă gândesc până la capăt cum facem. Poate ar fi mai bine să spui doar că Jack s-a dus la biserică azi. Dacă spui că am vrut să mă duc, va descifra în asta mai multe decât e cazul. Eventual... "Jack s-a hotărât să se ducă"... Ba nu, şi asta-i aproape la fel de rea ca "a vrut"... - În regulă. Jack s-a dus în dimineaţa asta la biserică. - Şi pe urmă? - Cine ştie...? Am să improvizez. E un teritoriu netrecut pe nici o hartă. - Aşa şi este... O privi un moment. - Nu crezi c-o să pară prea cinic, nu-i aşa? Ipocrit? Onctuos? Calculat? Glory ridică din umeri. - Oamenii se duc la biserică... - Alţi oameni se duc. Vreau să zic... n-am să trec tocmai neobservat. Iar bătrânul Ames n-are cea mai bună părere despre mine. După o clipă, adăugă: - în fine, în privinţa asta n-avem ce face, hmm? De-asta m-m şi gândit să mă duc, în primul rând. Altă soluţie u-mi pote trce prin minte. Am căutat... O să-i ascult predica, şi poate că sentimentele lui faţă de mine se vor mai îmbuna puţin. Am să fiu foarte atent. Zâmbi, şi încheie: - Merită să fac o încercare. Atunci, el şi soţia lui vor veni la cină, eu am să cânt câteva dintre vechile melodii preferate... S-ar putea să meargă. - Toate bune şi frumoase, Jack, dar nu prea mă pot convinge că sunt şi necesare. Fratele ei dădu din cap. - Am fost un mare chin pe capul celui mai bun prieten al său, timp de patruzeci şi trei de ani, mai mult sau mai puţin... S-a săturat de mine. El n-ar vrea, dar asta e. Şi eu, în locul lui, aş simţi la fel. Dar vreau să vorbesc cu el. - Bună idee, fu Glory de părere. Ba chiar, foarte bună, aş zice. - În regulă, atunci. Dacă aşa spui tu... Probabil am s-o fac. Îşi puse cravata şi pălăria, şi se duse la magazin să cumpere de mâncare pentru
cina de duminică, luând două hârtii de câte zece dolari din banii de gospodărie pe care Glory îi ţinea în sertarul gheridonului. Ar fi putut telefona chiar ea la băcan, ca să comande alimentele, aşa cum făcea de obicei, dar Jack spusese că simţea nevoia să iasă din casă pentru un timp. Aşa că se duse şi ea până la familia Ames. Lila era în grădină, de unde culegea salată verde într-un lighean, iar Robby se dădea în leagăn, culcat cu burta pe scândurică, împingând, învârtindu-se şi dând cu degetele peste iarbă. Când o văzu pe Glory la gard, Lila se ridică zâmbind şi-l strigă pe băieţel să vină s-o salute, aşa că acesta veni şi o salută după care fugi să-l caute pe prietenul său Tobias, care fusese chemat în casă la prânz. Gilead îi dădu bună dimineaţa, iar Lila răspunse: - Aşa e - este o dimineaţă minunată. Îşi netezi părul cu mâinile. - Nu vrei nişte salată? Se coace mai repede decât pot eu s-o mănânc, iar ai mei nu prea le au pe-astea cu verdeţurile, nici unul dintre ei. Îi întinse ligheanul lui Glory, adăugând: - O culegeam doar fiindcă a ieşit aşa de frumosă. M-aş bucura să iei şi tu. *** Lila era lată în umeri şi-n şolduri, şi avea mâini mari, îndemânatice, pricepute. Undeva, cândva, găsise de cuviinţă să-şi penseze sprâncenele cât mai subţiri şi arcuite, şi aşa îi rămseseră ca o sugestie a cochetăriei sale de altădată, în contrast cu constituţia actuală, mămoasă şi solidă. Lumina soarelui părea s-o deranjeze, ca o atenţie prietenoasă de care mai putea şi să se sature uneori, deşi pe moment nu făcea decât să zâmbească, evitând-o cu o ridicare din umeri şi mâna pusă streaşină la ochi. Glory îi spuse: - Tata m-a rugat să vă invit la cină, mâine. Lila dădu din cap. - A trecut şi Jack pe la noi, acum câteva minute. I-am spus că aveam să vorbesc cu reverendul despre asta. Predicile îl obosesc mai mult decât îi place să recunoască. - Am putea muta cina mai pe seară. Aşa, ar avea şi el timp să se odihnească. *** În după-amiaza aceea, în timp ce se afla afară, în rădină, curăţind de buruieni fragii şi culegând câte o mână din fructele cele mai coapte, auzi atarterul DeSoto-ului scremându-se de două ori, apoi din nou, urmat de duduitul unui motor de autobomobil - un sunet robust pentru câteva clipe, după care se stinse... Din nou starterul şi motorul, iar peste un minut, două, scrâşnetul pietrişului, în timp ce maşina ieşea din hambar. Lucea întunecos şi discret, ca o prună coaptă. Cromurile sale erau
lustruite, capacele roţilor şi masca, iar pereţii laterali ai anvelopelor erau albi ca zăpada. Toată acea strălucire avea o frumuseţe ridicolă, care pe Glory o făcu să râdă. Jack scoase braţul pe fereastră, legănându-şi pălăria ca un demnitar în vizită oficială, conduse DeSoto-ul în marşarier până-n stradă, şi se îndepărtă plutitor, pilotând uşurel dirijabilul lucitor prin umbrele de sub ulmii cu coroane arcuite, care lăsau lumina să cadă printre frunze ca nişte confetti peste trecerea ceremonioasă a maşinii. Nu peste mult, se auzi un claxon, iar prin faţa casei trecu DeSoto-ul, cu Jack la volan. Mai trecu o vreme, după care reveni în sens contrar, coti pe alee şi se opri acolo, cu motorul în ralenti. Jack se aplecă peste fotoliul alăturat, ca să deschidă portiera din stânga. Glory traversă peluza spre maşină şi se aşeză înăuntru. - Minunat! Fratele ei dădu din cap. - Până acum, totul merge de minune. Simt miros de fragi. Glory ridică mâinile: - Nu m-am spălat. Jack îi luă o mână, o privi atent, apoi îi dădu drumul. - Ce-ai zice să dăm o tură prin cartier? - Tata va dori să vină şi el. - Da, bine, mă ocup eu şi de asta. Aş vrea să-i bag vreo câteva mile la bord, ca să ştiu că e demnă de încredere. N-ar fi bine să fim nevoiţi să-l aducem înapoi pe bătrân pe jos, până acasă. Aşa că Glory închise portiera, şi ieşiră în stradă. - Cred că ai permis, spuse Jack. Cândva, ai condus maşina. - Îl am, pe undeva... Tu? Întoarse capul spre ea. - De ce întrebi? - Nu contează. Doar ca să fac conversaţie Încheiară un circuit maistuos al cvartalului, iar când traseră iar pe alee, îl văzură pe tatăl lor stând în uşa cu plasă. - E un lucru foarte interesant! strigă el. M-am gândit că aş putea veni şi eu, dacă nu vă deranjează. Părea chiar gata să încerce coborârea pe treptele din faţă ale verandei. - Stai! Jack traversă în fugă gazonul şi-l luă de braţe, pentru a-l ajuta să păşească până pe trotuar. - Îţi mulţumesc, dragule. Epti foarte amabil. Bătrânul se rezemă în baston, privind cu admiraţie spre DeSoto. - Da. Este o maşină foarte arătoasă. Ştiam eu că o păstrez dintr-un anume motiv. Chicoti. Pe faţă i se citea o satisfacţie abia stăpânită, ca şi cum ar fi considerat că făcuse ceva, sau nu făcuse nimic, cu un efect remarcabil.
- Am primit oferte pentru ea, să ştiţi. Mai multe. Da. Se uita la caroseria lucitoare cu o expresie mai caldă decât mândria de a-i fi proprietar. - Iar acum, uite ce-ai făcut cu ea! E minunat, Jack! Jack privea totul cu mâinile-n şolduri şi o mină de plăcere gravă şi distantă, ca şi cum ar fi fst un moment pe care şi-l propusese în imaginaţie, o indulgenţă pe care acum putea în sfârşit să şi-o permită. - Pare să meargă bine, spuse el. Cred c-am putea face o mică plimbare. Îşi ajută tatăl să se aşeze pe locul din faţă. - Eu mă duc până-n casă ca să iau câţiva dolari de benzină, pentru orice eventualitate. Porni spre casă, apoi se întoarse. Întinse mâinile făcute căuş spre Glory, care-i deşertă în ele fragii. - Două minute, spuse. Când reveni, aducea fragii într-un bol pentru fulgi de cereale, spălaţi şi sclipind de umezeală. Îi dădu bolul lui Glory şi se aşeză pe locul de la volan. Răsuci cheia în contact, iar motorul prinse, şi ieşiră toţi trei în marşarier, pentru a porni pe stradă. Când un vecin le făcu cu mâna, bătrânul răspunse printr-un gest abia schiţat, ca şi cum totul ar fi fost prevăzut dinainte şi hărăzit să se întâmple, o victorie prea firească şi perfectă ca să mai fie remarcabilă în vreun fel. Jack râse. - Ia o fragă, îl îmbie Glory. Jack luă una şi i-o dădu tatălui său, apoi mai luă una şi pentru sine. Şi-o aruncă în gură şi scuipă codiţa pe fereastră. - Da, spuse tatăl lui, în timp ce treceau prin periferiile rurale ale oraşului Gilead, ieşind la ţară. Asta-i adevărata viaţă. Cerul era albastru, pe colinele terasate sclipea porumbul tânăr, iar în păşuni vacile stăteau cu viţeii alături sau se tolăneau la umbra pestriţă, mâloasă, a stejarilor. - Ei, aproape că uitasem de toate astea, spuse bătrânul. Ce bine e să mai ieşi din casă, din când în când... Lui Ames o să-i placă mult. Vorbi un timp despre vechiul Gilead. Mirosul era acela care-i redeştepta amintirile. Pe vremuri, aproape în spatele fiecărei case existau ţarcuri de găini şi cuşti de iepuri, oamenii ţineau vaci de lapte, iar în oraş erau destule terenuri care să poată fi arate cu plugul tras de un cal sau catâr şi plantate cu porumb. Cunoşteai animalele din oraş la fel cum cunoşteai copiii, iar dacă vreo capră bătrână păştea în grădina de flori, ei bine, o cunoşteai, şi te cunoştea şi ea pe tine, şi puteai foarte bine s-o duci acasă. Gâştele însă, puteau fi zgomotoase, şi nespus de rele. Se luau după tine ca să te pişte, şi te ciupeau de călcâie. Nu era chip să dormi, cu tot tărăboiul pe care-l făceau cocoşii dimineaţa. Seara, însă, puteai auzi cum se pregăteau animalele de culcare, ceea ce avea un efect foarte liniştitor. Jack conducea maşina cu o solemnitate atât de grijulie, încât câinii care se luau după ea alergau mult timp pe alăuri, lătrând şi dând din coadă, înainte de a se lăsa păgubaşi.
Cotiră pe alt drum, după care Glory şi tatăl ei rămaseră un timp tăcuţi, privind peisajele care deveneau din nou tot mai familiare, dar într-un chip neplăcut. Apoi, Jack murmură: - Ăă... eu... Şi trase pe dreapta, pentru a întoarce maşina, ajungând atât de aproape de şanţ, încât roţile din spate alunecară în nisip. La o sută de iarzi mai în faţă se vedea podul peste West Nishnabotna, dincolo de care, la mică distanţă, se înălţa o căsuţă albă. Jack ambală motorul, scoase maşina înapoi în drum, apoi o opri. - Iertaţi-mă. Mă descurc singur, spuse el. Un minut, doar... Îşi ridică mâinile la faţă şi trase aer în piept. Apoi,băgă în viteză, răsuci cheia de contact, atinse dorselul şi porni motorul, manevrând cu mare grijă şi dând în marşarier de două ori, înainte de a se înscrie iar pe partea dreaptă a drumului. - Cred că e timpul să mergem acasă, spuse el. În tot acel timp, tatăl său îşi păstrase o expresie senină, ca întotdeauna când simţea tensiunea plutind în aer. - Da, spuse el. Da. Am stat cu ochii pe evenimentele din Egipt. În acel caz aparte, am considerat că politica lui Eisenhower se potriveşte cu situaţia de pe teren. Dar timpul va spune dacă am avut sau nu dreptate. - Adevărat, răspunse Jack. - Cu Kenya, însă, e altă poveste... - Şi asta e adevărat. După încă o milă şi ceva, Jack trase iar pe dreapta şi opri maşina. - Glory, te superi dacă te rog să conduci tu mai departe? Nu mai avem mult demers. Am uitat să iau benzină. Nu sunt sigur că acul de pe adran arată bine, iar grija asta îmi distrage atenţia. Şi neatenţia mă îngrijorează şi mai tare. Râse. - N-am mai condus o maşină de douăzeci de ani. Aşa că făcură schimb de locuri. Jack îi ţinu curtenitor portiera ca să urce, cu un zâmbet răutăcios şi obosit. - Mulţumesc foarte mult, spuse el. Glory se uită să vadă unde erau pedalele şi regulatorul, după care băgă în viteză, încercă să pornească, iar motorul se smuci şi tăcu. Mai încercă o dată, iar acum reuşi. Jack spuse: - Totuşi, e ceva în neregulă cu... cu blestemăţia asta. Nu sunt bine. Ce prostie am făcut. Ştiam eu că nu trebuia să ieşim din oraş... Îşi aprinse o ţigară şi deschise geamul. - Las-că va fi bine, îl linişti Glory, deşi nu avea nici un motiv întemeiat de a fi optimistă, decât acela că pe măsură ce se apropiau de oraş, casele deveneau tot mai dese. Oamenii de la ţară puteau să aibă sau nu telefoane, dar sigur aveau benzină, şi dacă tot se punea problema, aveau şi experienţă cu mecanica auto. "De asta se teme Jack cel mai tare," îşi spuse ea. "Că va trebui să bată la o uşă... Pe-aici, prin zonă,
cineva s-ar putea să ştie despre el, fără a-l cunoaşte şi pe respectabilul său tată. Ei bine, avea să-l scutească de o asemenea situaţie, într-un fel sau altul. Iar maşina mergea destul de bine. Tatăl lor părea să picotească, deşi încă îşi mai menţinea acea expresie de om politic care dădea de înţeles că puteau conta pe el să nu creeze dificultăţi, nici măcar prin faptul de a fi conştient de toată situaţia. Când DeSoto-ul îi aduse înapoi acasă, Jack coborî de pe bancheta din spate şi se întinse, apoi deschise portiera pentru tatăl său. Bătrânul se dezmetici. - Am să-l sun pe Ames, spuse el. După ce mă odihnesc puţin. Îi dădu lui Jack bastonul. - Dacă nu te superi, dragule. Mă simt puţintel cam înţepenit... Jack îl luă de braţ, pentru a-l ajuta să coboare, după care păru să nu mai ştie de e aea de făcut, căci bătrânul scoase un mic ţipăt ascuţit: - Au! Apoi, râse. Jack o privi pe Glory, cu o expresie obosită. - Lasă-mă să te ajut şi eu, spuse ea. Îşi luă tatăl de celălalt braţ şi îl conduseră încet şi cu grijă până în casă. Intervenţia ei nu atenuă cu nimic durerea bătrânului, dar îl scuti pe Jack de a mai fi singura cauză imediată a acesteia. Glory îi scoase tatălui ei cravata şi pantofii, şi-l ajută să se instaleze în fotoliu. Apoi, se duse la bucătărie să-i aducă o aspirină şi un pahar de apă, şi în acel timp auzi maşina pornind. Ieşi pe verandă. Văzu frumosul DeSoto în culoarea prunei dispărând în hambar, după care auzi uşile acestuia închizându-se. Când intră în bucătărie, Jack îi întinse cheile maşinii. - E maşina ta, spuse ea. - Ţi-o fac cadou, răspunse Jack, zornăind cheile. Poftim. Eu n-am ce face cu drăcia. - Spune-mi asta într-o săptămână, şi s-ar putea să te cred. Aruncând cheile pe pian, Jack îi zâmbi. - Cum zici tu, Codiţe. - Jack, spuse ea. Nu poţi să pleci. - Ei, da' nici să stau nu prea pot, nu-i aşa? Râzând, se frecă la ochi. - N-are nici un rost. Parcă mă şi văd plimbându-mi aleasa inimii printr-un tur al locurilor unde mi-am petrecut tinereţea. Nu că şi-ar face cine ştie ce iluzii în privinţa mea. Dar puţinele pe care le are s-ar putea să fie cruciale. - Poate că sunt. Cine ştie...? Dar trebuie să ne gândim şi la tata. Doar nu vrem să-l omorâm cu mâinile noastre. - Ai dreptate. Şi dacă ar fi să plecăm, ne-am înstrăina pe veci de mica noastră surioară, de care am devenit surprinzător de dependenţi. - Da, aşa ni s-ar întâmpla. Ţi s-ar întâmpla. Şi vorbesc serios, Jack. Dacă am vorbit vreodată serios în viaţa mea. - Ce mai ferocitate... comentă el, după care râse, frecându-se la ochi. Îţi
mulţumesc. O ameninţare clară şi serioasă poate ajuta omul să se orienteze. Dar... cei asta? Acuma plângi? - Nu-i nimic... murmură ea. - Mă ierţi? - Desigur. - Mai sunt şi toţi ceilalţi, Glory, continuă Jack. Bătrânul tare ar mai vrea să-i aibă pe toţi aici, iar ei ar putea să te ajute mult mai mult decât mine. S-ar putea să fie prea greu, să ştii. Nu sunt tocmai un monument al puterii. Şi dacă o iau razna, ar fi mai bine s-o fac în altă parte. Mai bine pentru tata, adică. Mă tot gândesc la asta. - Da, de douăzeci de ani, tot la asta te-ai gândit, nu-i aşa? Jack râse. - Să ştii că da! Şi poate că nici n-am greşit, Glory. Poate că n-am greşit complet. - Tu ştii mai multe decât mine despre asta. Dar ai spus că timp de zece ani n-ai făcut nimic rău. - Aşa e. Aproape zece. - Atunci, ai fi putut măcar să vii la înmormântrea mamei, îi reproşă ea, cu o voce tremurătoare. Ar fi însemnat atât de mult pntru el... Iartă-mă... N-ar fi trebuit să menţionez. Nu ştiu ce m-a apucat. Jack zâmbi. - Sunt un nemernic, Glory. Să ne mulţumim cu atât. Apoi, se înnegură la faţă. - Îmi pare rău. Va trebui să mă întind un timp. Te rog să mă scuzi. - Stai. Glory îl urmă la baza scării, unde se oprise cu mâna pe balustradă şi chipul marcat de oboseală, şi-l sărută pe obraz. Fratele ei râse. - Mulţumesc. A fost foarte frumos din partea ta. S-ar putea chiar să mă ajute să adorm. Şi dormi, iar mai pe seară coborî spre a o ajuta să pună masa pentru cină. - Pot să mai stau pe-aici, o vreme. Dacă eşti sigură că-i în regulă. - E-n regulă, îl încredinţă ea. După ce spălară vasele, Jack se uită la televizor cu tatăl său, la un meci de baseball. *** Duminică dimineaţa, Jack coborî la parter îmbrăcat şi bărbierit, în ciorapi, cu pantofii în mână, ca să nu-şi trezească tatăl. O privi pe Glory şi ridică din umeri, ca pentru a spune: "Ce am de pierdut?" iar ea îi dădu o ceaşcă de cafea. Jack sorbi, rezemându-se de frigider. Apoi, se duse la sertarul cu bani şi scoase doi dolari. - Pentru farfuria de colecţie, spuse el încet. Îţi rămân dator.
Şi-şi trecu un deget pe lângă borul pălăriei. - Te superi dacă-ţi iau puţin ceasul cu împrumut? Atunci, am să pot face şi o mică plimbare, înainte de a începe slujba. Glory îi dădu ceasul, iar el îi aruncă o privire şi-l strecură în buzunarul sacoului. - Ei bine, m-am dus. Ieşi pe verandă, unde se aplecă pentru a se încălţa, îşi potrivi pălăria şi plecă. Peste o jumătate de oră, Glory îşi auzi tatăl mişcându-se prin cameră, aşa că luă tava cu cafea sos de mere şi pâine prăjită unsă cu unt, plus tabletele de aspirină şi un pahar cu apă. Încă mai avea pe ea capotul şi papucii, iar părul îi era prins în fileu. La vederea ei, bătrânul întrebă: - Nu te simţi bine, draga mea? Azi nu te duci la biserică? Poate-ar fi bine să-i dau un telefon lui Ames şi să-i spun să lăsăm invitaţia la cină pe altă dată... - Nu, tată, mi-e bine. Azi am stat acasă, ca să se poată duce Jack. - La biserică? Jack? - Mmhmm... - Jack s-a dus la biserică? - La biserica lui Ames. În semn de respect, aşa a spus. - Da, mă rog, asta-i foarte bine. John ştie să ţină predici foarte frumoase. Băiatul ăla nou care ne-a venit acum, nu-s sigur ce să zic de el... S-ar putea să mă duc şi eu la congregaţionalişti. Dacă tot e sămă duc undeva. În fine... Râzând, încheie: - Asta chiar e ceva! Ce mai zi...! Stătu câteva clipe complet nemişcat, zâmbind cu privirea în gol, pe gânduri. - Şi tocmai când erai cât pe ce să te dai bătut de tot! Minunat e Domnul! - Poate n-ar trebui să te ambalezi prea mult, tată... - Să mă ambalez! Dar e numai un fapt concret! Te duci la biserică, şi gata! Apopi, pe alt ton: - Mă gândeam că probabil eu îl întărâtasem împotrivă. Chiar aşa. Am mai auzit de asemenea situaţii, în familii de-ale predicatorilor. Şi nu o dată. - Ei bine, se pare că a avut anumite contacte cu o biserică din St. Louis. Zice că a cânta acolo la pian. - I-auzi! Nu m-aş fi aşteptat. Oricum, cu mine nu prea vorbeşte. Niciodată n-a vorbit prea mult. Râse un moment. - Mama voastră obişnuia să mă întrebe: de ce tot plăteşti lecţii de pian pentru băiatul ăsta? Fiindcă nu voia să repete, înţelegi... Dacă încercai să-l obligi, ieşea pur şi simplu pe uşă afară. Dar su mă gândeam mereu că tot o să se-aleagă ceva şi din asta. Se ducea la lecţii împreună cu Teddy. Da, i-am spus că mă gândeam că se cade să-i tratăm pe toţi copiii la fel, şi pe Jack. Stătea aşezat acolo, zâmbind, cu faţa luminată de bucuria justificării.
- E minunat. Iei o decizie, doar o mică alegere pe care nici măcar nu ţi-o poţi explica prea bine, iar peste ani de zile... Ei bine, am ştiut eu că era un băiat deştept. Atâta lucru era clar şi pentru mine. Mereu era mai atent la cele din jur decât dădea de înţeles. Dar eu am ştiut, zău c-am ştiut! Gândul propriei lui perspicacităţi îl făcea să râdă. - Da. - Pare să-şi fi făcut nişte prieteni în biserica de-acolo, spuse Glory. - Prieteni! Da, aşa cred şi eu. În biserici se întâmplă asemenea lucruri, nu-i aşa? Totuşi, în copilărie nu avea prieteni adevăraţi. Niciodată nu păruse să şi-i dorească. Toată viaţa m-am rugat să aibă şi el măcar un prieten, doi... Adeseori îmi trecea prin minte, ştii, singurătatea aia a lui... Şi nici nu m-am gândit cu adevărat cinstit, niciodată nu m-am gândit - că undeva, în St. Louis, rugăciunile mele îşi aflau răspunsul! Nu e extraordinar? Clătină din cap. - Mi s-ar fi luat o mare piatră de pe inimă, dă-mi voie să-ţi spun. Aş fi fost scutit de ani întregi de suferinţă, doar având puţină încredere. E o lecţie de învăţat, în toată povestea asta. Apoi, adăugă: - Mă întreb, totuşi, ce s-o fi întâmplat. Vreau să zic, în momentul de faţă nu-mi face impresia unui om care simte că are prieteni. Dar se prea poate şi să mă înşel. - Nici mie nu-mi spune prea multe. - Ei, dar uite cum stau eu aici şi-mi fac griji, într-o zi remarcabilă ca asta! Trebuie să mă reculeg. N-ai vrea să-mi aranjezi puţin părul, Glory? Mi-l simt cam lăţos. Probabil e rodul imaginaţiei mele, mai mult... Râse. - Nu c-ai mai avea cine ştie ce de tuns, ştiu. Totuşi... Aşa că Glory îl conduse în bucătărie, unde îl aşeză, îi înveli umerii cu un prosop, pe care i-l strânse cu grijă în jurul gâtului, luă un pieptene şi o pereche de foarfeci şi se apucă de treabă. Părul bătrânului dispăruse aproape complet, sau era pe punctul de a dispărea, nu prin pierdere obişnuită, ci printr-un proces de rărire. Era atât de subţiat, de alb şi lipsit de greutate, încât se învârtejea în bucle moi. Adia, îşi spuse ea. Era dezolată să i-l taie, de vreme ce nu prea păreau să existe şanse de a mai creşte la loc aşa cum era. Parcă ar fi tuns un copil mic. Dar tatăl ei afirma că era iritat de farmecul lui. Zestrea lui Fanutleroy, spunea. Aşa că forfeca şi egala, muncind mai mult decât era necesar, numai ca să-l convingă că se producea o schimbare. I-l umezi puţin şi i-l pieptănă astfel, ca să se simtă cât mai neted şi lucios. La ceafă, înapoia urechilor... Efortul vizibil de a ţine drept marele cap omenesc, zeci şi zeci de ani de-a rândul. O vorbă din bătrâni zice că ceea ce ne diferenţiază de animale este faptul că ochii noştri nu privesc în jos, spre pământ. În cea mai mare parte a timpului. Ovidiu a spus-o. La capătul atâtor eforturi, gâtul părea firav, dar capul încă mai stătea sus, cu urechile la locurile lor, ciulite
atent, oricât de tare se înmuiaseră. I-ar fi lăsat în pace tot părul acela frumos, care arăta ca o uimire blândă, la fel cum capul ridicat şi urechile semănau cu o aşteptare îmbătrânită, cu îmbătrânirea încrederii. - Da, spuse tatăl ei, ori de câte ori mă gândeam la el, mi-l imaginam întotdeauna singur, aşa cum fusese şi în trecut, şi mă întrebam ce fel de viaţă o fi ducând, fără nimeni căruia să-i pese ce mai făcea, dacă avea nevoie de ceva... Râse. - Da, asta m-a costat multe regrete, şi niciodată nu m-am gândit s-o pun la îndoială. M-am rugat pentru asta mai mult decât pentru orice altceva, cred. Uşa cu plasă se deschise şi Jack urcă pe verandă, apoi intră în bucătărie. Se uită la Glory şi ridică din umeri. - Mi-a pierit curajul, spuse el. Mă gândeam că, dacă te-ai îmbrăcat ai putea merge tu, mai târziu. Îmi pare rău. După un moment, tatăl lor spuse: - Vino aici, fiule. Şi întinse mâinile. Jack îşi puse pălăria pe masă, veni până în faţa bătrânului şil lăsă să-l ia de mâini. - Nu e nimic surprinzător în asta, îi spuse tatăl său. Absolut nimic. În glas i se simţea un tremur, aşa că şi-l drese. - Multor oameni le e greu să se ducă din nou la biserică, dacă o vreme n-au făcut-o. Am văzut adesea aşa ceva. Şi atunci le spun: vă e greu fiindcă înseamnă ceva pentru voi. Decizia asta este importantă pentru voi. Aşa cum se şi cade să fie! Prin urmare, după cum vedeţi, n-aveţi nici cel mai mic motiv de a fi dezamăgiţi. Obişnuiam să le spun: Sabbatul e fidel. Săptămâna viitoare va veni iar la noi. Şi râse, cu tristeţe, bătându-l pe Jack pe dosul mâinilor. Fiul său îl privea de sus în jos, cu un fel de tandreţe distantă. - Săptămâna viitoare, spuse el. Glory mai dădu o dată cu pieptenele prin părul tatălui ei, apoi îl sărută în locul unde era cel mai rar şi mai alb, chiar în creştet. - Gata, spuse ea, luându-i prosopul din jurul umerilor. - Cred că nu mai ai timp şi pentru un alt client, presupuse Jack. Îl privi surprinsă. - Cum să nu...? Întotdeauna avuseseră atâta grijă cu el, aproape temându-se să-l atingă... Emana un soi de trufie mult mai descurajatoare decât reticenţa sau pudoarea - o stare feroce şi fragilă, care le stimulase tuturor, până şi mamei lor, un fel de solemnitate stranie în relaţiile cu el. Întotdeauna survenea momentul când recunoşteau acest lucru - Jack nu putea fi inclus în nici o îmbrăţişare, în nici un fel de contact fizic. Până şi tatăl lor, când îl bătea pe umăr, o făcea cu un gest nesigur, timid şi temător. Oare de ce să-şi fi apărat aşa un copil singurătatea? Dar, mai bine să-l lase cu ale lui, spunea bătrânul, că altfel, iar se făcea nevăzut. Le zâmbea de la acea distanţă, iar zâmbetul
lui era trist i dur, şi însemna înstrăinare, chiar şi când era cu ei. Tatăl lor era la fel de mirat. - Eio bine, spuse el, atunci am să mă duc de-aici, să nu-ţi stau în drum. Glory îl ajută să se ridice de pe scaun. - Trebuie să mă uit peste ziarul de dimineaţă, dacă tot vine Ames la noi. Vreau să fiu la curent, în caz că va începe să vorbească despre politică. Îl conduse până la fereastră, iar când reveni, îl găsi pe Jack lângă scaun, în aşteptare. - Cred că eşti ocupată, spuse el. - Nu neapărat. Dar trebuie să te previn, nu mă pot lăuda c-aş fi o frizeriţă prea grozavă. De fapt, doar m-am prefăcut că-l tundeam pe tata. - Dacă mi-l poţi aranja puţin, doar... spuse Jack. Ar fi trebuit să mă duc ieri la frizer - aşa poate m-aş fi simţit mai puţin... neîngrijit. - În dimineaţa asta? Arătai foarte bine. - Nu-i adevărat. Îşi scoase vestonul, ir Glory îi înfăşură umerii cu prosopul. - Îmi dădeam seama clar, parcă aş fi simţit o mâncărime sub piele. Ca o... urticarie. M-am gândit că poate era din cauza hainelor. Vreau să zic, mă făceau să fiu prea bătător la ochi. Prima ei atingere îl făcu să se ferească. - Va trebui să stai locului, spuse ea. O fi din cauza lui Ames? - Şi dintr-a lui. Dar de fapt nu prea pot spune că e o experienţă cu adevărat nefamiliară. Mai trec uneori prin aşa ceva, din timp în timp. Rareori mă ţine mai mult de câteva luni. Râse. - N-ar fi trebuit să te rog să faci asta pentru mine. Nu e nevoie. - Nu te mai mişca. - Tu n-ai cum să mă înţelegi. N-ai simţit niciodată că ţi-e ruşine. - De unde ştii? - Am dreptate? - Cred. - Am. În caz că te întrebi, eczema aia pare să fie contagioasă. Să nu spui că nu te-am prevenit. Ar trebui să port la mine un clopoţel, ca leproşii. Cred că o să-mi şi iau unul. - Ţi se pare. - Ba nu, exagerez doar. - N-ai intrat efectiv în biserică. - Nici măcar strada n-am traversat-o. Glory îi puse o mână sub bărbie, ridicându-i capul. Oare îi mai atinsese vreodată faţa? - Aşa, nu pot să văd prea bine ce fac aici. Stai cu spatee mai drept.
- Cred că s-ar putea ca bătrânul Ames să mă fi văzut acolo. Dând târcoale. Pândind. Ochindu-i turma. Râzând, adăugă: - Ce prost sunt! - Stai la un loc. - Se face. - O să-ţi iau din părul de la urechi. Trebuie să ţi-l egalizez. Jack îşi încrucişă picioarele la glezne, îşi împreună mâinile şi rămase nemişcat, ascultător, în timp ce ea îi ciupea din capetele firelor de păr, într-o parte, apoi şi în cealaltă. Îi ridică din nou faţa, ca să studieze rezultatul. Pe obrajii lui sclipeau lacrimi. Glory ridică un colţ al prosopului şi i le şterse, făcându-l să-i zâmbească. - Exasperarea... se justifică el. Aşa m-am mai săturat de mine însumi... *** O rugă să-i tundă părul mai scurt în partea de sus, ca să nu-i cadă pe frunte. - Arăt ca un afurisit de ggolo, spuse el. - Ba nici pomeneală. O privi lung. - Da' tu de unde ştii? - Cred că n-am de unde. Jack dădu din cap. - Un stagiu scurt ca instructor de dans. Bătrânele doamne mureau după mine. Dar în vremea aia le cam beam, aşa că n-am stăpânit niciodată cu adevărat samba. Glory râse. - Ce poveste tristă! - Într-adevăr, aşa e. A crezut că făceam bine ce făceam - dar şeful meu nu privea cu ochi buni, înţelegi, improvizaţia. Am făcut nişte paşi foarte interesanţi, dar trebuie neapărat să-i poţi face din nou, cel puţin o dată. Pentru asta m-a criticat în primul rând. - Of, Jack... - Jack într-adevăr. Mi-am petrecut iarna aia la bibliotecă. A fost o iarnă aşa de nenorocită, încât am profitat de ocazie ca să-mi culiv intelectul. Şi bătrânele doamne de acolo m-au îndrăgit. Un gentleman care trece printr-o perioadă mai dificilă. Trăiam cu brioşe de tărâţe şi cozonac alb. Nu erau aceleaşi bătrâne. Mai puţin ruj, bujori mai discreţi... - Am observat cât de citit eşti. Jack dădu din cap. - Am frecventat mult bibliotecile, de-a lungul anilor. E ultimul lucru unde s-ar gândi oamenii să te caute. Genul de oameni, ştii, care umblă după tine. E mult mai avantajos decât la cinematograf. Aşa că m-am gândit că aş putea foarte bine să citesc
tot ceea ce-aş fi avut de citit în colegiu. În măsura în care mă slujea memoria. Îngrozitor de plicticoasă treabă, în cea mai mare parte. N-aş fi rezistat acolo nici măcar o săptămână, dacă nu-l aveam pe Teddy, să-mi facă toate referatele. - Aha... - N-a menţionat niciodată asta? - Nici o vorbă, din câte ştiu eu. - Precocitatea aia a lui...? Provenea de la anii în care-mi făcuse mie temele. Mi-e profund îndatorat. N-aş pomeni niciodată aşa ceva, desigur. Decât ţie. - Frumos din partea ta. Fratele ei încuviinţă. - Suntem rude, la urma urmei. - Da, dar trebuie să stai nemişcat. - Încerc. - Poate dacă te calmezi puţin... - Interesantă sugestie... Da, o idee foarte bună. - N-am să mă mai ating nici de-un fir de păr din capul tău, dacă te mai fâţâi. - Mi se pare cinstit. Dă-mi foarfeca, doar, şi lasă-mă că termin singur. - Nici o şansă, frăţie! Jack râse. - Nu-n dispoziţia în care eşti acum. - Ai toate motivele să-ţi faci griji, dădu el din cap. Nu vreau decât să scap de moţul ăsta afurisit de pe frunte. Cum se zice - să apuci Soarta de moţ? - Timpul, cred. Timpu-i cel care are un moţ în frunte. - Mă rog, pe mine m-a prins ceva de moţ. Nimic atât de nobil ca Soarta, sunt destul de sigur. "De te sminteşte-al tău moţ, ţi-l taie!" Scuză-mă. - Dacă vrei să te scuz, stai locului. - Te-ai întrebat vreodată ce vrea să însemne asta? "De te sminteşte-al tău ochi drept...?" Ca şi cum n-ar face parte tot din tine? Şi totuşi, e adevărat. Toate ale mele mă smintesc - ochii, mâinile... trecutul... perspectivele... - Ai mâncat ceva la micul dejun? Drept răspuns, Jack râse. - N-ai mâncat. Am să-ţi fac un sandviş. Te îngrijorează gândul că-l vei vedea pe Ames, diseară, la cină. - Da, mă rog, mi se pare că am făcut tot ce era omeneşte posibil ca să creez o situaţie cât mai jenantă. - Prostii. Zău aşa, Dacă te vedea pe stradă, ce s-ar fi întâmplat? - Că bine zici, Glory. Perspectiva. Exact ceea ce se cere aici. O fi observat oare, de la distanţa aceea, cât de stânjenit mă simţeam? Ei, şi? Un cetăţean care respectă legea are tot dreptul să se simtă mizerabil pe un trotuar public, într-o dimineaţă de Sabbat. Ba chiar şi să se oprească puţin din mers, cu acel prilej. Şi lângă o biserică, pe deasupra. E un soi de poezie în asta, nu crezi?
- N-ai de unde să ştii dacă te-a văzut sau nu. - Ai dreptate. - Minciunele, sau salată de ton? - Minciunele. Doar cu puţin sos. Glory începu să-i îndepărteze vestonul de masă, iar el se ridică şi i-l luă din mâini, zâmbind. Era un alt punct sesibil, la fel ca intimitatea acelei camere austere şi ordionte, de sus. Foarte bine. Îi părea rău că uitase. Jack simţi mica greutate în buzunarul stâng de la piept, în legătură cu care Glory nu-şi îngăduia să se întrebe nimic, şi-şi luă haina pe el. - Mă duc să scutur prosopul, spuse el. Şi pe urmă, am să mătur puţin. *** Jack aduse fotoliul tatălui său în bucătărie, pentru ca bătrânul să poată fi prezent la tăiatul merelor şi întinsul aluatului. - Întotdeauna mi-a plăcut asta, spuse reverendul, mi-a plăcut să aud sunetul cuţitului tăind mărul. Ceru să arunce şi el o privire la plăcintă, înainte de a i se pune stratul de deasupra. - Mai aromată ca florile! Şi o mai privi încă o dată şi după aceea, când marginile fuseseră netezite şi ieşiturile tăiate. - Bunica mea obişnuia să iasă în livadă ca să adune merele doborâte de vânt. Pomii noştri erau prea tineri ca să producă multe, dar ea le culegea oriunde le găea, le aducea acasă şi le îngrămădea în faţa hambarului, lăsându-le să stea acolo până fermentau, iar atunci făcea din ele cidru. Spunea că era un fel de vin medicinal, un tonic pentru durerile ei de oase, aşa zicea. Uneori, îmi dădea şi mie să gust. Era îngrozitor. Dar, în dimineţiile friguroase, aburii ieşeau din merele alea ca fumul. Un rug de mere fumegând. Puii se cuibăreau pe el, ca să le ţină de cald. Râse uşurel. - Pisicile dormeau deasupra şi ele. Mereu avea micile ei proiecte. Mânca rinichi, când reuşea să-i găsească. Limbă. Oaie. Primăvara, ieşea la câmp, pe lângă garduri, să culeagă păpădii verzi, de cum răsărea soarele. Se întorcea în casă cu şorţul plin. Mama mea găsea că era stânjenitor. Spunea: "Ai crede că nu-i dăm nimic de mâncare!" Dar ea făcea întotdeauna numai ce voia. Vorbea cu acea monotonie intermitentă a unei oale care fierbe pe foc mic. Jack curăţa ciupercile pe care le adusese în casă şi le spăla; le spălă de mai multe ori, până se asigură că nu mai rămăsese nici un fir de nisip printre ele. Apoi, tăie ceapa. Bucătăria începea să miroasă a plăcintă pusă la copt. - E minunat, spuse tatăl lui. Se întâmplă atâtea, iar eu sunt chiar în mijlocul lor. Stau şi-n drum, cred. A fost foarte frumos din partea ta că m-ai adus aici, Jack. Eşti
foarte bun cu mine. Jack râse. - Meriţi să fiu, ăspunse el. - Da, plăcerile vieţii de familie sunt foarte reale. - Mi-am dat seama. - Ei bine, ar fi cazul să ţi le aminteşti şi singur, Jack. Mama ta cocea mereu câte ceva la cuptor. Eram zece în casă, iar pe vremea aceea toată ziua veneau oameni în vizită, aşa că se simţea datoare să aibă oricând ceva bun de oferit. Fetele o ajutau, făcând prăjituri şi fursecuri. Toată bucătăria răsuna de râsete şi voie bună. Ba se mai şi luau la harţă, uneori. Da. Dar tu întotdeauna erai plecat cine ştie pe unde. - Nu întotdeauna. - Da, nu întotdeauna. Numai că mie aşa mi se părea. - îmi pare rău. - Mă rog, ne era dor de tine, asta-i tot. Iar acum, iată-l aici, îşi spuse Glory, hăituit şi nesigur pe sine, fără să mai păstreze din tinereţea lui aproape nimic în afara aerului enigmatic şi răutăcios, care părea să i se fi impregnat în piele. Stătea rezemat de bufet, cu braţele încrucişate pe piept, privindu-şi tatăl care-l cântărea cu privirea, având pe chip acel zâmbet dur şi nostalgic la adresa a ceea ce ştia că vedea bătrânul, ca şi cum ar fi spus: "În toţi anii aceia, te-am scutit de a şti că nu meritam să suferi după mine." Reverendul, însă, îl chemă la el: - Vino aici, fiule. Şi, luându-i mâinile, i le mângâie şi-şi atinse obrazul cu ele, adăugând: - Legăturile astea de familie sunt foarte puternice. Iar Jack râse. - Da, domnule. Da, aşa sunt. Ştiu şi eu asta. - Ei bine, spuse bătrânul, măcar eşti acasă. *** Când plăcinta fu gata, friptura în cuptor, iar biscuiţii făcuţi şi puşi deoparte, bătrânul aţipi în căldura din bucătărie, Jack se duse sus, iar Glory se aşeză să citească un timp. masa era pusă, în bucătărie era o ordine rezonabilă, iar Lila urma să aducă o salată. Îl auzi pe Jack spălându-se şi bărbierindu-se din nou, fără îndoială. Aşa îşi calma nervii, răzându-se şi lustruindu-şi pantofii. Îşi călca singur cămăşile, cu mare grijă, deşi nu la fel de bine pe cât i le-ar fi putut face ea. Nu-şi permitea nici o clipă să fie o povară pe capul ei, dacă putea s-o evite, şi nici nu accepta vreun ajutor faţă de care să se poată achita imediat. Când Glory spăla în locul lui cămăşile tatălui lor, el în schimb freca şi ceruia duşumeaua bucătăriei. Făcea acele lucruri cu o meticulozitate şi un fler pe care le punea mereu, în cel mai plauzibil mod, pe seama experienţei
profesionale. Glory înerca să-l asigure că nu era necesar să menţină atât de scrupulos reciprocitatea, dar el nu făcea decât să înalţe din sprâncene, ca pentru a spune că se prea putea să ştie mai multe despre acele lucruri decât ea. Glory îşi dădea sema că nu era doar un semn de mândrie, ci şi unul de prudenţă, ca un om cu o dispoziţie ca a lui, din obişnuinţă şi experienţă, să se îndoiască de cât era de binevenit. Îl mai calma cât de cât faptul de a şti că se făcuse de folos cu ceva. Iar autosuficienţa aceea era şi o anume reţinere, ca şi cum efectele lui personale ar fi putut să fie interpretate, sau ca şi cum, atâta cât erau de puţine şi de uzate, ar fi fost saturate de amănuntele particulare ale vieţii lui pline de secrete, iar Glory ar fi putut să-şi râdă de el sau să-l acuze, ori să-i expună nişte răni vechi, sau vechi bucurii, ceea ce părea să însemne acelaşi lucru, mai mult sau mai puţin. Odată, cam la o săptămână sau două, de la întoarcerea lui acasă, Glory ieşise să întindă rufele şi găsise pe sârmă două dintre cămăşile lui, deja uscate. Aşa că le luase ca să le calce, de vreme ce oricum urma să calce hainele. Gulerul, umerii, mânecile - aceea era ordinea firească, după cum o învăţase mama ei, iar ea nu se abătea niciodată. Când a început să calce prima mânecă, a obsevrat că aceasta era presărată cu steluţe şi floricele, într-o broderie elaborată cu fir alb pe alb, de la manşetă până la cot, şi cu o ultimă floare în apropierea umărului. Jack veni pe verandă, se opri brusc când văzu ce făcea sora lui, şi-i zâmbi. - Iartă-mă, se scuză Glory. Cred că iar m-am băgat unde nu-mi fierbea oala. - Ai grijă, îi răspunse el. Asta-i cea mai bună cămaşă a mea. - Întotdeauna am grijă. Broderia de pe ea e foarte frumoasă. - O prietenă a mea a sus odată că voia să mi-o coasă, şi când colo, uite ce-a făcut. A fost un fel de glumă. - Totuşi, a ieşit foarte drăguţ. Jack dădu din cap. - Poţi s-o termini tu, spuse ea. M-ai făcut să fiu cam nervoasă. - Ştiu, sunt sensibil, ridică fratele ei din umeri. - Nu neapărat, e într-adevăr o frumuseţe. Ai toate motivele să fii îngrijorat din cauza ei. - N-o port aproape niciodată - dar am pierdut cealalt valiză. Veni destul de aproape ca să se uite pieziş la flori şi stele, netezite de talpa fierului, cu lucirea lor slabă, ca a damascului. - Nici o clipă nu m-am aşteptat la aşa ceva. A făcut-o cu ani în urmă. Cu ani în urmă. Era pentru prima oară când Glory auzea despre Della. *** Jack coborî la parte spre a o ajuta să-l pregătească pe tatăl lor pentru cină, fără o orbă, de vree ce bătrânul dormea mai departe, în vaporii şi parfumurile Sabbatului.
Lustrui pantofii bătrânului, îi perie sacoul şi-i scotoci prin cravate, până alese două, una albastră închis cu dungi şi una maro cu rubiniu. Glory o atinse pe cea mai frumoasă, iar Jack dădu din cap şi o puse peste umărul sacoului. Apoi, cotrobăi din nou şi găsi acul de cravată care arăta ca un pumnal cu Crucea Sfântului Andrei pe prăsele, şi butonii de manşetă din aceeaşi garnitură. Glory ridică din, umeri. Aluziile la Scoţia îi stârneau tatălui lor o indignare nostalgică, bătrânul fiind oricând pregătit să apere ideea că istoria, în general, ar fi trebuit să se desfăşoare altfel, dând ca exemplu acea conjunctură atât de tristă. Ames, nefiind scoţian, nici prea precupat de istoria cuprinsă între căderea Romei şi Congresul Continental, îl asculta cu o răbdare pe care tatăl lor o găsea obositoare. "Şi atunci, ce are importanţă?" întreba el în gol, după ce Ames ieşea pe uşă. Aşa că Jack le puse înapoi în scrin, şi veni cu setul masonic - de rit scoţian, desigur - care amintea de puterea şi prosperitatea câştigate împotriva tuturor piedicilor. Ames nu era nici mason, aşa că jurămintele tatăl lor de a păstra secretul excludeau divagaţiile care altminteri ar fi devenit plictisitore. Glory dădu din cap. Aduse cea mai bună cămaşă nouă a lui. Jack îi atinse mâneca şi şopti: - Foarte frumoasă! Tatăl lor spusese dintotdeauna că era o falsă economie să cumperi haine de calitate proastă, fiindcă el era, în stilul lui clerical şi solemn, un dandy. Din când în când, în copilăria lor, soseau diverse cutii de la Chicago. Din ele ieşeau costume, cămăşi şi cravate, destul de obişnuite ca să treacă neobservate, cu excepţia faptului că dădeau trupului său deşirat un aer de graţie şi stăpânire de sine. Câte un costum sau o rochie nouă, sosind tot de la Chicago, răsplăteau copilul care câştigase cel mai mult în înălţime, ca procentaj din statura pe care o avusese la Paştile trecute. Acesta fusese la început un şiretlic al mamei lor pentru a-i face să mănânce mai multe zarzavaturi. Calculul procetajelor a fost adăugat ca o concesie pentru noţiunile de echitate ale lui Teddy. El era acela are reflecta la faptul că fetele sigur aveau să crească mai puţin decât băieţii, în termenii valorilor absolute. Jack nu era niciodată prezent la ceremonia de măsurare, care era gălăgioasă, cu prăjituri şi cacao, şi tot felul de certuri pe calcule. Dar, într-un an, costumul i-a revenit lui oricum, aşa că a venit la slujba de Paşti. Arătând nespus de frumos, cum a spus tatăl lor, când a menţionat evenimentul. *** Aşa că Glory şi Jack au făcut un fel de simulacru. Jack îşi dădea pasienţe lângă tatăl lor somnolent, în timp ce Glory se îmrăca, apoi Jack s-a dus la etaj, iar ea a terminat de pregătit legumele şi sosul. Cu treizeci de minute înaintea orei când trebuia să sosească familia Ames, Glory şi-a trezit tatăl şi l-a ajutat să se îmbrace, l-a spălat pe faţă şi l-a pieptănat, aranjându-i părul într-un stil uşor ciufulit, care se potrivea cu cravata elegantă şi expresia irascibilă pe care o afişa ca să-şi ascundă plăcerea produsă de aceste atenţii acordate vanităţii lui.
- Jack e aici, spuse e, ca pentru a exclude orice alte posibilităţi. - S-a dus sus, acum câteva minute. - Va reveni jos la timp pentru cină. - Da. Apoi sosi Ames, cu Lila şi Robby, toţi trei în hainele lor de biserică, iar Glory îşi conduse tatăl la ei, în salon - salonul pentru musafiri, unde se aşezară pe scaunele scârţitoare pe care nu se mai aşeza nimeni vreodată. Aproape uitaseră că aveau şi un alt rol decât cel de decor, fiind scaune numai în acelaşi sens în care şi piciorul lămpii era o ciobăniţă. Amesera vizibil nedumerit de formalismul pe care şi-l impusese tatăl lor cu acea ocazie. Camera era plină de acele lucruri care par să existe numai pentru a li se interzice copiilor să se atingă de ele - mori de vânt, pagode şi căţei de porţelan iar ohii lui Robby străluceau de atracţia reprimată către ele. Stătea rezemat de genunchiul mamei lui, ridicând din timp în timp capul ca să-i spună câte cea în şoaptă, în timp ce-i tot frământa şi răsucea în mâini tivul rochiei. Se comenta despre vreme. Tatăl lor spuse: - Egiptul va avea consecinţe. Iar Glory se duse în bucătărie să facă sauté ciupercile, de vreme ce Jack încă nu apăruse. Tocmai când absenţa lui începea să fie bătătoare la ochi şi penibilă, iar Glory revenise în salon ca să le spună că Jack avea să coboare cu siguranţă într-un minut sau două, îl auziră pe scară, şi imediat apăru în uşă. Era îmbrăcat cu unul dintre costumele fine, închise la culoare, ale tatălui lor. Se lăsă o tăcere surprinsă. Jack îşi piguli o scamă imaginară de pe umăr. Apoi, spuse: - Materialul s-a cam decolorat. Arată ca şi cum ar fi prăfuit. În continuare, nimeni nu vorbi, până când tatăl lui spuse: - Am fost un băiat foarte înalt, la viaţa mea. Jack purta una dintre cămăşile crem pe care Glory le adusese din scrinul aflat în pod, şi cravata albastră cu dungi, iar părul îi era pieptănat cu cărare pe mijloc. Semăna foarte mult cu tatăl lui în tinereţe, mai puţin oboseala vizibilă de pe faţă, şi expresia blajină şi inocentă. Conştient de tăcerea care se lăsase, zâmbi şi-şi atinse cicatricea de sub ochi. Ar fi arătat elegant însă, într-un stil sobru şi cam demodat, dacă n-ar fi fost Jack, şi dacă, prin urmare, ceilalţi nu s-ar fi întrebat: "Ce înseamnă asta? Oare ce-o să facă în continuare?" Şi mai era şi ceva tuşant în faptul că acel costum îi venea aproape perfect - sau i-ar fi venit, dacă n-ar fi fost atât de slab. Era măsura eşecului fizic al tatălui său, şi mai era, poate, şi un semn prevestitor al propriului său eşec. Ames spuse: - Ei. Şi-l privi un moment, înainte de a-şi aminti să se ridice în picioare. Glory observase că bărbaţii care erau în termeni cam nesiguri unul cu altul făceau un pas înainte, aplecându-se prin spaţiul dintre ei, ca şi cum s-ar fi ajuns la
acea distanţă printr-un tratat, şi ar fi putut să fie acoperită numai un moment - atât cât aveau nevoie ca să-şi strângă mâinile. - Jack, spuse el. - Domnule Reverend, răspunse Jack. Doamnă Ames. Apoi râse şi-şi netezi reverele, privind-o pe Glory pieziş, ca pentru a spune: "Încă o idee proastă!" Purta acul de cravată în formă de pumnal. Strălucirea de pe faţa lui indica anxietate. Când era neliniştit, îl cuprindea o sinceritate stranie. Făcea lururi de înţeles, din motive de înţeles, răspunzând la aşteptări în termeni surprinzător de literali, ca şi cum ar fi ieşit la vedere scheletul maşinăriei de comportament convenţional din el, toate extensiile şi contracţiile scripeţilor de muşchi şi tendoane. Iar el era conşient de acest lucru, se simţea stânjenit, tindea să treacă peste el, dacă putea, ca peste o ironie, spre iritarea cunoştinţelor şi a străinilor - precum şi, după cum Glory nu putea decât să-şi imagineze, a şefilor şi a poliţişilor. Le spuse musafirilor, imulând aceeaşi înstrăinare uşoară pe care o afectau şi ei: - Vă rog, poftiţi în sufragerie. Jack mă va ajuta să servesc. - A, bun, replică el. Chiar mă simţeam puţin cam dezorientat. Apoi, către Lila: - N-am harul nimicurilor, al conversaţiei politicoase. Îmi lipseşte cu desăvârşire. Lila zâmbi. - Nici eu. Avea o voce înceată, confortabilă, şi un stil de a vorbi rar, care sugerau alte regiuni - şi mai sugerau, tocmai prin blândeţea lor, că ştia despre lume mult mai multe decât ar fi lăsat vreodată să se înţeleagă. Jack o privea cu un interes binevoitor, un anume soi de speranţă după cum i se părea lui Glory. Se vedea clar că Ames observase şi el. Bietul Jack... Oamenii îl priveau, şi o ştia. În parte, era neîncredere. Dar, mai mult decât atât, omul era în acelaşi timp indescifrabil şi transparent. Sigur că se uitau la el. Jack o urmă în bucătărie, unde-i spuse: - Poate ar fi mai bine să mă duc să mă schimb. - Nu, nu. Îţi stă foarte bine aşa. Arăţi drăgiţ. Glory îi puse în mâini farfuriile pentru servit. - Eu am să aduc condimentele. Să te întorci după friptură. Jack duse în sufragerie platoul imens, de semiporţelan ciobit, pe care îşi făceau întotdeauna intrrea îm acea casă puii fripţi, curcanii şi şuncile, şi după un moment de ezitare îl puse în faţa tatălui său, respectând tradiţia de odinioară a familiei. Bătrânul, însă, era în continuare destul de neplăcut-surprins de imaginea tinereţii sale pe care o văzuse îm înfăţişarea lui Jack, şi-i spuse: - Nu ştiu ce să fac cu ăsta. Din partea mea, poate să stea şi-n cap. Dă-i-l lui Ames. - Da, domnule, răspunse Jack.
Şi, după ce Lila rearanjă farfuriile de servit, puse friptura în faţa lui Ames, care zise: - Am să-mi dau toată silinţa. Jack ocupă scaunul de lângă tatăl lui, după care Robby îşi părăsi locul, de lângă mama sa, ocoli masa şi se apropie de scaunul alăturat. - Aş putea să stau aici, spuse el sfios. - Ai putea, într-adevăr, îi răspunse Jack. Ia loc, te rog. Şi-l ajută să-şi tragă puţin scaunul de sub masă. Ames ridică privirea dinspre friptură. Lila spuse: - Te simpatizează. Nu se poartă aşa întodeuna... întotdeauna. - Sunt onorat, replică Jack, de parcă aşa s-ar fi şi simţit; apoi se ridică de la masă. Iertaţi-mă. Un minut. Am uitat ceva... Şi ieşi din sufragerie. Îl auziră coborând de pe verandă. Tatăl lui clătină din cap. - Pune ceva la cale, cred. N-am nici cea mai vagă idee ce-ar putea fi. Rămaseră în aşteptare şi, peste câteva minute, Jack reveni cu câteva floricele într-un pahar cu apă, pe care-l puse în faţa Lilei. - Nu se poate ca doamna Ames să fie musafiră în casa noastră, şi să n-avem flori pe masă, spuse el. Nu-i un buchet prea grozav, dar tot e mai mult decât nimic, sper... Lila zâmbi. - Sunt frumoase. Ames îşi drese glasul. - Ei bine, reverend Boughton, de vreme ce am tăiat friptura, poate oferi dumneata binecuvântarea. - Şi eu mă gândeam la asta, că poate o faci dumneata, răspunse Boughton. Se lăsă tăcerea. Jack scoase o hârtiuţă din buzunar. - În caz de urgenţă, spuse el. Vreau să zic, în caz că-mi va reveni mie sarcina, am rugăciunea scrisă aici. Tatăl lui îl privi cu o undă de dezgust. - E excelent, Jack... Dar poate că nu va fi necesar. Jack îl privi pe Ames, care ridică din umeri, şi începu să citească. - "Drag Părinte"... începu el. Făcu o pauză şi studie hârtia, aplecându-se în lumina lumânărilor. - Am un scris foarte ilizibil. Şi am tăiat unele lucruri... "Eşti mai răbdător şi iertător decât merităm..." Îşi drese glasul. - "Ne dai voie să nădăjduim la iertarea Ta, când nu putem găsi nici o cale de a ne ierta noi înşine. Ne binecuvântezi vieţile chiar şi când ne-am arătat întru totul
nerecunoscători şi nevrednici. Fie-ne dat să ne întărim şi să ne reînnoim, să devenim mai puţin nevrednici de binecuvântare, prin toate aceste daruri ale bucatelor, ale prieteniei şi ale familiei." Şi încheie cu: - "În numele lui Iisus ne rugăm, amin." Din nou se făcu linişte. Se uită la Ames, care dădu din cap, spunând: - Mulţumesc. Jack, a fost foarte bine, spuse tatăl lui. Jack ridică din umeri. - M-am gândit să fac o încercare. Ar fi trebuit să observ că scrisesem cuvântul "nevrednici" de două ori. Totuşi, "bucatelor" mi s-a părut potrivit, îcheie el, râzând. După un moment, Boughton îi spuse lui Ames. - În ultimele câtvea zile, am avut unele conversaţii despre familie, şi cred că Jack a pus în rugăciunea lui problema uneia dintre ele. În familie simţim cel mai adesea harul lui Dumnezeu, fidelitatea Lui. Da. Jack dădu din cap. Murmură: - Amin. Însufleţit, tatăl lui se avântă într-o descriere a opiniilor sale despre politica de moderare a lui Dulles. - Este o provocare! declară el. Pur şi simplu! După părerea lui Ames, se putea dovedi că Dulles avea dreptate pe termen lung, iar Boughton spuse că "termen lung" nu era decât un soi de pernă de puf care se folosea pentru a înăbuşi argumentele contrarii. Ames râse. - Ce n-aş da să fi ştiut asta mai din timp! - Întotdeauna ţi-a plăcut o ceartă straşnică, la fel de mult ca oricui, reverend Ames, replică Boughton. Jack îşi întrebă tatăl dacă după opinia lui consecinţele pe termen lung ale violenţelor din Montgomery aveau să fie importante, iar bătrânul răspunse: - Nu cred că vor exista consecinţe notabile. Aceste lucruri, cum vin, aşa trec. Sosul e delicios, apropo. Abent, Jack răsucea hârtiuţa cu rugăciunea între degete. Când îşi dădu seama că Ames observase, zâmbi şi o netezi la loc, vârând-o în buzunar. Ames îi tăie lui Robby friptura, iar Jack rupse în două un biscuit, îl unse cu unt şi-l puse pe farfuria băiatului. Indiferent care parte din speranţele tatălui ei pentru seara aceea putea fi satisfăcută cu ajutorul miresmei, al luminii lumânărilor şi al mâncărurilor sfinţite după ritualurile celebrate de Boughton, măcar partea aceea fusese rezolvată. Fripura de vită era fragedă, sfeclele glazurate miroseau îmbietor, boabele de fasole erau ca întotdeauna în acea perioadă a anului, conservate în cutii. Dar Glory le fiersese la foc mic, cu şuncă, pentru a le face să aibă un gust cât mai apropiat de cel natural. Aştepta
să comenteze cineva despre biscuiţi, dar cel mai lăudat era sosul, şi se mândrea şi cu acela. Totuşi, în aer domnea o anumită încordare, ca şi cum timpul ar fi avut o povară în plus, ca umezeala din aer, sau ca şi cum s-ar fi aflat într-un mediu mai dens, imuni la destinderea pe care o aşteptau sau o nădăjduiau cu toţii într-o seară ca aceea, acum că se rostise rugăciunea. Tatăl ei se uita la Jack din când în când, măsurându-l cu privirea, iar Jack era conştient de acest lucru. Mâna îi tremura când o întindea după paharul cu apă, iar bătrânul, blând cum era, în mod normal şi-ar fi mutat privirea. În schimb, însă, el atingea umărul şi mâneca lui Jack. Ames, cu o expresie îngânduratînţelegătoare, îşi privea prietenul cum lua măsura tinereţii sale de odinioară. Jack spuse: - Cina cu Lazăr. Tatăl lui îşi retrase mâna. - Scuză-mă, Jack, N-am auzit prea bine. - Nu e nimic, mi-a venit doar în minte. "Iar Lazăr era unul dintre cei ce stăteau la masă cu El." Întotdeauna mi-am spus că asta trebuie să fi fost cam ciudat. Pentru Lazăr. Trebuie să se fi simţit puţin cam... "neprezentabil"... Nu e ăsta cuvântul cel mai potrivit... Desigur, avusese timp să se aranjeze puţin, să se pieptene... Dar totuşi... Iertaţi-mă, încheie el, râzând. Boughton spuse: - E foarte interesant, dar tot nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să spui. Ames întoasre capul spre Jack, privindu-l lung, aproape ca o reîncarnarea a tatălui său aşa cum fusese în tinereţe. Era o privire dojenitoare, ca şi cum ar fi bănuit că ghicise ideea şi simţea că discuţia ar fi putut să ia o altă întorsătură. Jack clătină din cap. - Eu doar... începu el. Nici nu ştiu ce-oi fi avut în cap. Aruncă o privire spre Glory şi zâmbi. *** O vreme, conversaţiile evoluară uşor şi previzibil, de la situaţia mondială la baseball şi la vechile vremuri. Apoi, se produse un respiro în discuţii, iar Jack înyoarse capul spre Robby, care stătea cuminte lângă el, făcând cu lingura un fort sau un taluz din piureul de cartofi. - Robby de la Robert, spuse el. Băiatul dădu din cap. - Robert B. Acelaşi răspuns, râzând. - Cred că e cel mai frumos nume din lume, continuă Jack. Ames interveni: - Tatăl vostru îşi boteza mereu copiii după alte persoane. Nu avea un Robert al
lui. - Într-adevăr, răspunse Boughton. Glory ar fi trebuit să fie Robert, dar nu s-a născut băiat. Jack se uită la ea. Tatăl lor, temându-se să nu fi spus o grosolănie, se grăbi să continue: - A ieşit foarte bine aşa - câte patru din fiecare. Jack ridică din umeri. - Faith. Hope. Grace. Roberta... - Nu, îl întrerupse bătrânul. Primul nume care-mi trecuse prin minte a fost Charity. Dar mama voastră a pus piciorul în prag, ca să zic aşa. S-a gândit că un asemenea nume ar fi făcut-o să pară ca o orfană, sau aşa ceva. Adevăratul termen este "agape". Caritas e cuvântul latinesc. Nu poţi numi aşa un copil. - Cred că ar fi mai bine să schimbăm subiectul, propuse Glory. - Mama voastră a vrut să-i dea numele de Gloria, scris chiar aşa, dar eu n-am putut fi de acord, când toate celelalte nume erau în engleză. Jack interveni şi el: - Fides, Spes, Gratias, Gloria. - A, vechile glume, remarcă Glory. - Da, cu asta Teddy a venit, îşi aminti reverendul. Pe-aici, totul era latină de liceu, nu-i aşa? Îl privi pe Jack. - Apropo, Teddy a sunat ieri. Jack dădu din cap. - Îmi pare rău că nu l-am prins. - Mă rog, cred că s-a obişnuit, de-acum, comentă Boughton. Sau, de nu, n-ar strica s-o facă. Fiul său îi zâmbi. - Da, în fine, dar mai e un lucru pe care l-am uitat. Dacă mă scuzaţi un minut... Şi-şi puse furculiţa lângă farfurie, ridicându-se pentru a ieşi din cameră. Bătrânul clătină din cap. - Prima oară s-a dus să culeag flori. Acum s-a ridicat de la masă în timpul cinei. Fiindcă l-am menţionat pe Teddy, probabil. Nu înţeleg. Erau apropiaţi, în copilărie. Sau, cel puţin, mai stătea de vorbă cu Teddy din când în când. Cred că aşa făcea. Aşa aveam impresia. - Ai putea să vorbeşti puţin mai încet, tată, îi atrase atenţia Glory. - Ei, uneori pur şi simplu nu-i mai înţeleg comportamentul, continuă bătrânul, într-o şoaptă emfatică. Credeam că, după atâta timp, s-ar putea să... Glory îl atinse pe încheietura mâinii, iar Jack reveni, tocmai în mijlocul acestei tăceri conspirative - sau aşa trebuia să i se fi părut - zâmbind ca de obicei, cu expresia aceea nevinovată şi cu sprâncenele înălţate. - Scuzaţi-mă, îşi ceru el iertare. Dacă vreţi, aş mai putea aştepta în antreu, un
minut, două... Până terminaţi. - Nu, mai bine stai jos, îl pofti tatăl său. Deja ţi s-a răcit destul de mult mâncarea. Jack zâmbi. - Da, domnule. Ţinea în mână o minge de bseball. După ce se aşeză, i-o arătă lui Robby: - Ce-avem noi aici? - Ăă, un fastball! răspusne băiatul. Surprins, Jack râse, privindu-şi mâna. - Să ştii că ai dreptate! Învârti mingea între degete. - Şi ăsta ce e? - Un knuckleball! - Şi ăsta...? - Ăă... Un curveball? Întoarse iar mingea. - Ăăăă pe-asta a uitat-o. Stai să mă gândesc... Un slipper! - Mă rog, repklică Jack, noi când eram mici, îl numeam slider. Tot aia e. Robby îşi ridică mâinile la faţă, râzând. - Ba nu, i se zice slipper, ca la papuc! Jack dădu din cap. - Cred că s-ar putea să ai neczauri cu arbitrul, dacă ai începe s-arunci cu papuci pe-acolo. Şi-l privi cu un interes grav şi binevoitor pe copil, până când acesta se opri din râs. - Deci, cred că vrei să devii aruncător. Robby dădu din cap. - Şi tata a fost aruncător. - Ba încă, un aruncător foarte bun! preciză Boughton. Nu cred că oamenii mai practică sportul ăsta la fel de mult ca pe vremuri. Acum stau acasă şi se uită la televizor. - Tata m-a învăţat toate aruncările alea, continuă Robby. Cu o portocală! adăugă el, râzând. Ames spuse: - Mai alaltăieri vorbeam despre baseball, la masă. M-am gândit să-i arăt câteva lucruri. - Prinde repede, remarcă Jack. Ames dădu din cap. - Chiar mă şi mir puţin, c-a reţinut toţi acei termeni. - Avem o minge de baseball adevărată, adăugă Robby, dar pe sus prin pod, pe undeva. Şi tata nu suportă să se suie în pod.
- Ei, răspunse Ames, văd că am fost cam neglijent. Jack puse mingea de baseball lângă farfuria lui Robby. - Asta e pentru tine. Ţi-o fac cadou. Ştiam că ai şi tu una, cel mai probabil, de vreme ce tatăl tău a fost aruncător. Dar nu strică să ai şi una în plus. Robby îşi privi mama. Aceasta dădu din cap. - Mulţumesc, spuse el, luând mingea cu un gest timid, nesigur. - E nouă-nouţă, aşa că să ai mare grijă de ea. Ştii cum să ai grijă de o minge nouă de baseball? - Nu, dar o să mă înveţe tata. - E destul de simplu, îi explică Jack. Ajunge s-o freci cu pământ peste tot. S-o mai patinezi un pic. - S-o frec cu pământ... repetă băiatul, cu îndoială. Cred c-am să-l întreb totuşi pe tata. Jack râse. - Asta-i întotdeauna o idee foarte bună. Apoi, aruncă o privire spre propriul lui tată. - Tatăl meu şi cu mine am jucat şi noi puţin, pe vremuri. Bătrânul dădu din cap. - Într-adevăr. Ne-am distrat bine, nu-i aşa? Îşi privi mâna. - Acum mi-e greu să cred, când nu mai pot nici măcar şireturile de la pantofi să mi le leg! Mă gândesc iar la vremurile acelea, când nu era decât un om ca oricare altul, nici măcar foarte tânăr, şi parcă mi-aş aminti că eram soarele şi vântul! Urcam treptele câte două-trei! Ames râse. - Mă rog, totul părea atât de firesc, de parcă n-ar mai fi fost să se sfârşească niciodată. Mama ta era alături, în bucătărie, unde prepara cina, cântând de una singură. Şi-mi aducea o ceaşcă de cafea, prilej cu care mai stăteam puţintel de vorbă. Iar eu îmi dădeam seama, doar auzind vocile, cine era în casă. În afară de Jack, desigur. El era mereu aşa de tăcut... - Soarele şi vântul..! repetă Ames. - A, da, poţi să râzi! O brută mare ca dumneata nici n-ar avea habar despre ce vorbesc. Am impresia că am îmbătrânit eu pentru amândoi. - Cer permisiunea să te contrazic, reverend Boughton. Sunt de părere că în materie de îmbătrânit mi-am achitat şi eu cinstit partea. - Mie mi-a zis că e prea bătrân ca să ne mai jucăm de-a prinselea, interveni Robby. Ames dădu din cap. - Aşa şi sunt. Trist, dar adevărat. Glory îşi văzu fratele aruncând o privire spre ea, ca şi cum tocmai ar fi început să i se contureze o intenţie în minte, după care îşi mută din nou ochii şi zâmbi ca
pentru sine. *** Ajunseseră la plăcintă. - Eu am supravegheat, declară reverendul Boughton. Jack a tăiat merele, Glory a făcut aluatul, iar eu m-am asigurat că respectau întocmai instrucţiunile mele, continuă el, râzând. Jack mi-a pus scaunul în bucătărie, drept în mijlocul tuturor activităţilor. A fost foarte frumos. Am petrecut ceva straşnic, noi trei. V-am spus că aproape c-a făcut DeSoto-ul să meargă iar. Da. Straşnic ne-am distrat. Şi mai cântă şi la pian! Trebuie să spun că asta a fost o adevărată surpriză! - Într-adevăr, confirmă Jack. Aş putea să cânt şi acum puţin la pian, dacă vreţi. Şi ieşi din cameră. Îl auziră prin uşa deschisă, încercând un imn de slavă, apoi încă unul... "Vin singur în grădină, cât roua încă e pe roze", apoi "Dulce-al rugăciunii ceas, dulce-al rugăciunii ceas, de-ale lumii griji mă scapi!". Glory îi aduse o ceaşcă de cafea. - Mulţumesc, spuse el. "De-am rostit vorbe deşarte, de vrere de m-am dus departe"... Numai de-aş şti cum s-o fac! Apoi urmă: - "Iubire divină, mai presus de orice"... Toate sunt valsuri! Ai observat? Lila şi Robby veniră să asculte şi ei, urmaţi de Ames, care rămăsese pe loc ca să-l ajute pe Boughton, dacă recunoştea că avea nevoie. - Îmi plac valsurile, spuse Lila, aşa că Jack atacă o variaţiune scurtă şi în mod clar vieneză după "E o grădină unde Iisus aşteaptă". Ames privea spre el fără nici o expresie pe chip. Mina tatălui lor era ca a unui om de stat. În continuare, Jack cântă: - "Vreau o iubire ca de duminică, una ce întrece noaptea de sâmbătă"... am uitat cuvintele... "Sunt pe un drum pustiu, ce nu duce nicăieri. Vreau o iubire ca de duminică..." Aproape cântând, Lila continuă versurile: - "Îmi visez visele ca de duminică, şi-mi fac toate planurile de duminică, fiecare ceas, fiecare clipă, fiecare zi. Sper să descopăr un anume soi de iubit, care sămi arate calea." - O, mulţumesc, doamnă Ames! exclamă Jack, iar Lila zâmbi. Tatăl lui spuse: - Mă gândeam că am putea să ne distrăm puţin mai mult, ca să păstrăm tradiţia Sabbatului. - Totuşi, e un cântec reuşit, comentă Lila. - Dacă nu te superi, Jack... Jack dădu din cap şi începu să cânte "Dumnezeul nostru, ajutorul nostru din
vremi apuse", şi "Credinţa în părinţii noştri", cu un soi de solemnitate exuberantă. Cântară cu toţii, apoi Ames spuse că avusese o zi grea şi era obosit, şi oricum trecuse şi ora de culcare a lui Robby. Băiatul se cocoţase pe bancheta pianului, alături de Jack, şi atignea cu sfială clapele. Jack se duse să conducă musafirii până la uşă, dar Robby rămase pe loc, pianotând nesigur. Când mama lui îl chemă, şi se dădu jos de pe bnchetă, băiatul observă că perna acesteia putea să se ridice şi o deschise. Şi exclamă: - Aici sunt bani! Instinctiv, Ames îl apucă pe Boughton de braţ. Glory, însă, se grăbi să explice: - A, eu i-am pus acolo.. Totuşi, tatăl ei se apropie de banchetă, ca să se uite în lada ei, ca într-un hău care tocmai se căscase sub ochii lui. Glory continuă: - Sunt doar bani rămaşi din alocaţia pentru casă. Îi iau din celălalt sertar, ca să pot ţine evidenţa cheltuielilor. Bătrânul, însă, cu braţul ţinut în continuare de Ames, continua să se uite la ei. Jack privi şi el înăuntru, apoi izbucni în râs. - Bună încercare, Glory. O poveste cât de poate de credibilă! Dacă acolo sunt treizeci şi opt de dolari, voi fi nevoit să cred în... ceva! Şi-şi duse mâinile la faţă, râzând. Tatăl lor era uluit până la un pas de indignare. - Ei bine, spuse el, asta e o remarcă pe care pur şi simplu n-o înţeleg! Robby interveni la rândul lui: - Păi, e destul de caraghios să ţii acolo toate hârtiile alea de un dolar! Ames îi netezi părul. - Da, aşa e. Ai dreptate. Acum, du-te acasă cu mama ta. Vin şi eu, destul de curând. După ce Lila şi băiatul ieşiră pe uşă, Glory închise capacul pianului, trântindu-l atât de tare încât făcu să răsune corzile. - Pe mine nimeni nu mă bagă în seamă! izbucni ea, cu o furie care îi surprinse pe toţi. Aşteptaţi... Se duse în salon şi reveni cu Biblia cea mare. Închise lădiţa banchetei şi aşeză Biblia deasupra. - Şi acum, priviţi. Fiţi atenţi, toată lumea! Îngenunche şi-şi puse mâna pe copertă. - Jur solemn, aşa să-mi ajute Dumnezeu, că eu personal am pus aceşti bani în băncuţa pianului. Ştiu că se pare că i-aş fi ascuns, dar n-a fost decât din lene. Asta-i tot. Şi eu am făcut-o - nimeni altcineva. Dacă mint, să mă trăsnească Dumnezeu! Tatăl ei spuse: - Nu este necesar să foloseşti un asemenea limbaj, draga mea. Totuşi, era vizibil impresionat, precum şi uşurat. - Ai fost bună cu fratele tău, urmă el, iar Jack râse. N-am vrut să spun decât...
Se înterupse. Arăta atât de obosit, încât Ames îl conduse în camera lui, unde-l ajută să se întindă pe pat. Înainte de a pleca, Reverendul Ames îşi luă rămas-bun de la amândoi şi-i strânse lui Jack încă o dată mâna. Cordialitatea lui părea să ascundă un enorm regret, precum şi o iritare abia stăpânită. Totuşi, Jack îi era vizibil recunoscător. După plecarea lui, Jack spuse: - Ceea ce-ai făcut cu Biblia a fost extraordinar. Va trebui să ţin minte. Şi râse. Apoi: - Dacă nu salvai tu situaţia, ar fi ieşit un dezastru, dar aşa, mi-am zis, ei bine, nu cred c-a fost chiar atât de rău, la urma urmei. Şi rămase privind-o de parcă ar fi aşteptat un răspuns. "Uluitor", îşi spuse ea, dar cu voce tare zise doar atât: - Da, a mers destul de bine. Jack dădu din cap. - Şi eu cred. Nu mă aşteptam la mare lucru. E rezonabil, după cum stă treaba. Totuşi... Puştiul părea să mă impatizeze. Şi doamna. Partea aia a reuşit binişor. Se duse la etaj şi reveni cu una dintre propriile lui cămăşi pe el, după care începu s-o ajute pe Glory să strângă masa. - Jack, pot să te întreb ceva? îi ceru ea voie, apoi se răzgândi. Nu, mai vine săţi spun ceva. Încep să cred că Della ta nu merită atâta amărăciune. - Poftim...? Ba merită. Şi dac-aş putea fi şi mai amărât, să ştii că şi pe-aia ar merita-o. Poţi să mă crezi pe cuvânt. - Nu-ţi scrie... Jack îi zâmbi, lezat. - Îmi pare rău, continuă Glory. Nu ştiu care e problema. - Aşa e. Nu ştii. - Dar acum te cunosc puţin mai bine şi ştiu că de fapt nu eşti chiar atât de greu de iertat. - Ei, îţi mulţumesc... Apoi, Jack spuse: - Dar nu ştii cât de multe a avut de iertat. Nu poţi nici măcar să-ţi imaginezi. Şi cu fiecare zi ce trece, se tot adună. O privi un moment. - Şi cred că atâta e destul, în legătură cu Della. *** A doua zi, Glory se duse la magazinul de scule şi cumpără două perechi de pantaloni din bumbac bej şi trei cămăşi albastre de dc, cum purtau bărbaţii din partea locului când nu lucrau pământul, nu pescuiau sau nu se îmbrăcau pentru câte o înmormântare. Erau împăturite peste cartoane, scrobite ţeapăn de noi ce erau, dar ea
avea să le pună la spălat de două ori, apoi să le calce puţin, şi urmau să devină foarte comode la purtat. Încercă să ghicească măsura lui Jack. Orice cămaşă destul de lungă ar fi fost prea largă, dar trebuia să se mulţumească doar cu atât. În timp ce Glory le întindea pe sârma de rufe, Jack veni din grădină şi se opri cu mâinile-n şolduri, privind-o. După o vreme, întrebă: - Astea-s pentru mine? - Dacă crezi că-ţi pot folosi la ceva. Jack râse. - Sunt destul de sigur că pot. Mulţumesc, Glory. Întinse mâna şi atinse cu plăcere o mânecă. În gestul lui nu se simţea nici o undă de ironie. - Va trebui să-ţi rămân dator pentru asta. - Nu-mi datorezi nimic. Am luat nişte bani din băncuţa pianului. Altfel, sunt la fel de falită ca tine. - Am pierdut cealaltă valiză. - Ştiu. Câteva clipe, tăcură amândoi. - Aveai o slujbă destul de bună, spuse el după aceea. - Într-adevăr. - Nemernicul ăla ţi-a luat banii. Glory ridică din umeri. - Eu i i-am dat. Nu contează. Nu-mi făceam nici un fel de planuri concrete cu ei. Jack dădu din cap. - Bătrânul crede că a trebuit să te laşi de meserie fiindcă te măritaseşi. - Iar tu ştii că n-a fost aşa. - Într-adevăr. Nu că m-ar privi cu ceva. Scoase o ţigară din buzunarul cămăşii şi o bătu pe unghia degetului mare. - Ce? - M-am gândit adesea... începu el. Vreau să zic, ştiu din experienţă... că femeile pot fi exagerat de generoase. Prea generoase pentru binele lor propriu. Glory râse. - Şi eu m-am gândit la asta, din când în când. - Eşti generoasă. - Că bine zici. Jack îi studie faţa, mijind ochii din cauza fumului de ţigară. Apoi o întrebă: - Ai putea să-l ierţi? Imediat, însă, îşi mută privirea. - Scuză-mă. Nu e treaba mea. Dar ai adus vorba de asta, aseară. Aşa că, mă întrebam doar... Glory îi zâmbi.
- Într-adevăr, continuă el. Nu-ţi place să vorbeşti despre asta. Era ceva care o fermeca în faptul că fratele ei, singurul om de lume adevărat din tot tribul Boughton, părea să-i ceară sfatul, sau măcar părerea, în timp ce stătea acolo, sub razele soarelui, cu vântul foşnind prin tufele de liliac prăfuite ale copilăriei lor şi rufele ce se legănau la uscat, în locul unde odinioară erau întinse hainele lor de şcoală. Arăta mai vârstnic, lumina soarelui scoţând la iveală din el o anume fragilitate înăsprită. Dar, stând la mică distanţă, cu privirea în gol, avea acea persistenţă piezişă şi ezitantă care însemna că era sincer, din câte-şi putea da Glory seama. Aşa că spuse: - Dacă aş putea să-l iert? Nu sunt sigură că înţeleg întrebarea. Dar răspunsul este nu. Jack dădu din cap. - Nu-i vreau răul, şi mă bucur că n-am să-l mai văd niciodată. Nu-mi place să mi se reamintească de el. - Iartă-mă. Nu l-aş fi menţionat, dar ai adus tu vorba despre lucrurile astea. Ai spus că nu sunt un om greu de iertat. Sau, cam aşa ceva... - Ai fost bun cu ea? Fratele ei ridică din umeri. - Am încercat. - Atunci, dacă e o femeie mărinimoasă, probabil are să te ierte. Desigur, nu ştiu ce-ai făcut, pentru ce anume ar trebui să te ierte. Jack râse şi-şi aruncă ţigara. - Nici eu nu sunt sigur că ştiu. Erau atâtea lucruri pe care le-a înghiţit de la mine - în primul rând, că sunt aşa cum sunt. Şi cum nu sunt. S-a săturat de probleme. Ar fi trebuit să fiu mai protector cu ea, oarecum. Măcar am încercat... adăugă el, după un moment. Odată, am vrut să-i apăr onoarea. O decizie deloc înţeleaptă, ţinând seama de împrejurări... Apoi: - Probabil n-ar mai avea nici o importanţă dacă m-ar ierta. Totuşi, mă gândeam că s-ar putea să-mi scrie. Ajungi să te obişnuieşti cu bunătatea - şi, după un timp, începi să contezi pe ea. Iar când se termină, îi simţi lipsa. - Ştiu şi eu câte ceva despre asta, replică Glory, iar el dădu din cap; liliacul foşnea, soarele strălucea, se lăsase din nou liniştea între ei, un calm care însoţea faptul că reuşiseră să se pună de acord. Aşa că Glory fu nevoită să spună: - N-ar trebui să-ţi pierzi speranţa. Jack râse. - Uneori, chiar aş vrea să pot. - Şi asta ştiu cum e, îi zise ea. De ce nu-i cumpărase haine cu câteva săptămâni în urmă? Fiindcă era un străin pe care se temea să nu-l jignească oferindu-i o atenţie atât de personală. Fiindcă hainele cumpărate pentru el ar fi putut să fie interpretate ca o aluzie la sărăcia lui,
astfel ofensându-l. Fiindcă ar fi putut să pară un subiect interesant de conversaţie pentru oamenii care o vedeau cumpărându-le, iar asta l-ar fi făcut să se simtă prost. Fiindcă era vanitos, şi era sucit, şi era Jack. Hainele ieftine şi rezistente, de lucru nu erau genul celor pe care ar fi considerat el că se cădea să le porte, şi l-ar fi ofuscat. Când colo, însă, Glory îl văzu verificând de câteva ori cămăşile întinse pe sârmă, iar când una dintre ele păru destul de uscată, Jack o aduse în casă, o călcă şi o luă pe el. Pantalonii erau mai groşi, aşa că se uscau mai încet. Îl văzu controlându-i şi pe ei, pentru ca apoi să se ducă în livadă unde luă de pe jos un măr căzut din pom, îl aruncă pe acoperişul hambarului, aşteptându-l să se rostogolească până la margine ca să-l prindă din nou, după care îl mai aruncă o dată. Toţi fraţii ei obişnuiau să se distreze aşa, în copilărie. Jack arăta puţin cam rigid, ca şi cum ar fi făcut un experiment în a încerca din nou, după atâţia ani, acel joc solitar. Dar oricât de nesigure-i erau mişcările, ar fi putut însemna că era fericit. *** În seara aceea, după cină, Ames trecu pe la ei - ca să joace o partidă de dame, susţinea, dar el şi Boughton se aşezară pe verandă, cu tabla de joc între ei, vorbind încet, ca atunci când căutau şi dădeau sfaturi de un fel sau altul. Glory le aduse apă de la gheaţă şi-i lăsă singuri. Ames avea obiceiul să-i acorde prietenului său gestul curtenitor de a apela la înţelepciunea lui pastorală, deşi avea cu prisosinţă şi destulă înţelepciune a sa proprie, fără doar şi poate, după atâţia ani - şi de vreme ce, prin temperament, era cel mai îndatoritor din doi, şi prin urmare rareori avea nevoie de sfaturi înţelepte, fie ale lui Boughton, ie ale sale proprii. Cu toate acestea, îi oferea puţină companie de suflet bătrânului, după care chibzuiau împreună, la fel ca pe vremuri, despre cele mai potrivite moduri de a îmbuna, consola, instrui enoriaşii. Boughton demisionase din amvon cu zece ani mai devreme, în împrejurări care-l făceau pe Ames să-i respecte opiniile cu o grijă deosebită. Foştii copii de la şcoala duminicală se căsătoreau de-acum, perechile cununate se deprinseseră cu complicaţiile vieţii de zi cu zi, iar bătrânii şi bătrânele grave, care le predaseră copiilor la şcoala de duminică despre oştirile de îngeri şi carele zburătoare, treceau ei înşişi apele Iordanului, unul câte unul. Aşa că Boughton îl ajuta pe Ames să cugete temeinic la toate întrebările ce se puteau ivi din rândurile congregaţionaliştilor, pe care ajunsese între timp să-i cunoască mai bine chiar decât pe propria lui turmă, prin intermediul tuturor acestor consultaţii. - Da, spunea el, va fi nevoie de mult tact pentru a trata cu băiatul acela. Iar Ames răspundea: - Cu siguranţă! În timpul acestor conversaţii, expresia tatălui lor îşi regăsea sagacitatea de altădată, acea şiretenie blândă a păstorului de suflete experimentat. - Dar am să-i spun cum stau lucrurile. Îi voi vorbi pe şleau.
În ochi îi licărea gândul fermităţii şi al candorii, amintirea acelor vechi plăceri. Ames îl privea întotdeauna cu un soi de respect mirat şi nostalgic, ca şi cum el ar fi fost acum cel mai tânăr, iar prietenul lui ar fi îmbătrânit mai repede, ajungând la o etate venerabilă pe care el n-avea s-o atingă niciodată. - Da, spunea atunci, cu siguranţă voi fi franc. În timp ce stăteau de vorbă, Jack se apropie de ei. Glory îi auzi salutându-l şi apoi schimbând o vorbă, două, după care Jack intră în bucătărie cu castraveţii culeşi din grădină. Avea cămaşa bluzată şi pantalonii cam strânşi sub centură, dar în genere îi plăcu felul cum arăta şi-şi dădu seama că şi lui îi plăcea. Jack reuşea să pară puţin mai fercheş, cumva, lucru de care mândria lui avea nevoie. Ştia că pentru el asta era o uşurare. Îl văzu începând să spele castraveţii. - Castraveţii miros a seară, spuse el. A răcoare. Ai nevoie de ajutor? Când Glory îi răspunse că nu, se duse la pian şi se aşeză, începâ-nd să cânte "Blând şi tandru", unul dintre imnurile religioase favorite ale tatălui său. Îl cântă cu multă blândeţe şi, după părerea ei, cu tot atâta tandreţe. Glory se duse în hol să asculte, iar el îi aruncă o privire piezişă, ca şi cum între ei ar fi existat o înţelegere, dar continuă să cânte îngândurat, fără nici un semn de neimplicare sau de calcul: - "Hai acasă, hai acasă, cel ce ostenit eşti, hai acasă..." Bătrânii tăcură. - "Onest, tandru, Iisus ne cheamă, te cheamă pe tine şi pe mine...", începusă cânte şi tatăl lor, împreună cu Ames. Urmă "Stânca veacurilor", apoi "Crucea veche şi aspră", iar când şi acest cântec se sfârşi, era noapte. Începuse să plouă şi să tune, una dintre acele furtuni care vin după căderea întunericului şi fac să se schimbe vremea. Bătrânii rămaseră mult timp tăcuţi. Glory îi aduse lui Ames o umbrelă, şi după un timp îl auzi luându-şi rămas-bun. Se temea că umezeala nopţii îl putea face pe tatăl ei să se simtă incomod, dar acesta îi ceru, foarte frumos, să-l lase singur câtva timp. - Spune-i lui Jack că a cântat minunat, adăugă el. Am fost mândru de el. Îl găsi pe Jack în camera lui, cu uşa deschiză, culcat pe pat şi citind o carte. Din uşă, îi zise: - Jack, tata m-a rugat să-ţi spun că a fost minunat c-ai cântat pentru ei. A zis ca fost mândru de tine. Jack stătu un moment pe gânduri. - Iar Ames mai era aici când a spus asta? - Când mi-a spus-o mie, nu. Dar Ames ar fi ştiut oricum. Fratele ei dădu din cap. - Da, cred că aşa e. Foarte bine. Îţi mulţumesc, Glory. *** Toată noaptea, plouă constant şi mulţumitor. Se vorbise despre secetă, şi o
singură aversă de ploaie, oricât de bună, n-avea să alunge toate grijile, dar aduse cu sine o dimineaţă frumoasă, un vânt blând şi înmiresmat, şi copaci învioraţi de umezeală şi de cântecele păsărilor. Jack ieşise din casă cu noaptea-n cap. Glory auzise scârţâitul uşii cu plasă încă dinainte de răsăritul soarelui. Neliniştea lui dobândea un aspect de virtute, sculându-l din pat pe întuneric şi expediindu-l în grădină ca să-şi cheltuiască energiile acrite ale somnului pierdut. Glory coborî la bucătărie şi puse un ibric cu cafea la făcut, apoi se aşeză pe verandă, în timp ce cafeaua ajungea la tăria şi aroma pe care le preferase dintotdeauna familia ei. Apoi, turnă o ceaşcă pentru Jack. Îl găsi afară, lângă sârmele de rufe. Trase una dintre ele în jos şi-i dădu drumul, făcând stropii de apă să zboare în sus, strălucitori în lumina dimineţii. Repetă gestul cu următoarea sârmă, şi cu următoarea. - Mulţumesc, îi spuse, în timp ce lua ceaşca din mâna ei. Glory văzu că scosese canistra cu benzină din magazie. - Vin într-un minut, continuă el şi intră în casă, de unde se întoarse cu costumul pe umeraş şi un prosop de vase pe umăr. - Am să-mi curăţ puţin hainele. Turnă benzină într-o ceaşcă goală şi înmuie prosopul în ea, apoi frecă mâneca vestonului, satură umflătura de la cot şi cutele din îndoitură, şi o îndreptă prin tragere. Aruncă o privire spre soţia lui. - Merge destul de bine. După un timp, iese şi mirosul... Poftim, adăugă, întinzându-i pachetul de ţigări şi chibriturile. S-ar putea să fiu distrat şi să... - Am auzit că şi alţii fac asta, răspunse Glory, dar până acum n-am văzut-o niciodată cu ochii mei. - Ai dus o viaţă ferită, comentă el. Lucră la costum toată dimineaţa. În sfârşit, Glory îl văzu făcând un pas înapoi ca să-l studieze, în timp ce atârna pe sârmă, în bătaia vântului. Păru să conchidă că reuşise acceptabil, căci turnă pe pământ benzina din ceaşcă şi duse bidonul înapoi în hambar. Glory ieşi să se convingă, şi avu într-adevăr impresia că hainele arătau mai puţin patinate decât înainte, mai impersonale, mai neconforme cu viaţa unei anumite persoane. În adierea vântului, costumul avea ceva jucăuş, ştrengăresc chiar. Nici nu era de mirare că pe Jack îl mulţumea. Fratele ei intră în casă, se spălă şi-şi făcu un sandviş cu unt de arahide. - Vrei şi tu unul? o întrebă. Pot să-ţi dau jumătate dintr-al meu. Sau, chiar pe tot. M-am spălat pe mâini. Apoi o întrebă: - Cum se spune în franţuzeşte la sandviş? - Sunt destul de sigură că şi francezii spun la sandviş tot sandviş. Jack dădu din cap. - Mă temeam că aşa e. Va să zică, nu reuşesc să fac acest obiect uşor gazos mai atrăgător pentru tine. Şi nici pentru mine, la o adică. - Jeleul?
- Nu pot să-l sufăr. Deşi, totuşi, în gogoşi poate fi bun. Ridică felia de pâine de deasupra şi se uită sub ea. - Urâtă mâncare, untul de arahide. Dacă aprind un chibrit, poate reuşesc să ţi-l servesc flambat, madame. Aşa cum se obişnuieşte în restaurantele cele mai elegante. Mademoiselle. - Nu, mulţumesc. Prefer puţină supă. Vrei şi tu? Jack clătină din cap. - Mi-e foame în general. Detaliile particulare sunt alea care mă descurajează. - Atunci, mai bine mănâncă-ţi sandvişul. - Ai dreptate. După care, o întrebă: - Mai avem mănuşa aia de baseball? - Da, mai este. Am pus-o la mine în debara. Mă temeam să nu găseşti vreo ocazie de-a o da la schimb pentru o cămaşă. - Ai fst foarte prudentă, confirmă el. Mă gândeam că, dacă o mai ai, s-o iau puţin înapoi, cu împrumut doar. - Sigur, se învoi Glory. De îndată ce-ţi termini sandvişul. - Fac asta, continuă el, numai fiindcă am încredere că-mi doreşti binele. Mâncă sandvişul din opt îmbucături, apoi bău şi un pahar de apă. - Ei, acum că am săturat fiara, cred c-o să mă ţină puterile până la cină, spuse el. E un animal ciudat de răbdător, eul meu carnal. Îi zic Fulg-de-nea. Pentru albeaţa lui inegalabilă, înţelegi. Printre altele. Se ataşează de el un anumit sentiment stăruitor. Îmi aminteşte de tinereţea mea. Glory îi aduse mănuşa. - Copiii de vârsta lui pierd mereu lucrurile, aşa că am cumpărat altă minge, spuse el. Şi eu le tot pierdeam. La vârsta lui. - Foarte bine. Îşi puse mănuşa pe mână şi, dintr-o mişcare a încheieturii, vârî mingea în buzunar. Acelaşi vechi gest... - Mă gândeam că poate lui Ames i-ar plăcea... Un copil ar trebui să înveţe cum să joace catch. Eu eram bun la baseball. Mi-am zis că s-ar putea să-şi aducă aminte. - E o idee foarte bună, Jack. Nu cred că a motive să-ţi faci atâtea griji pentru ceea ce crede Ames despre tine. - Ştiu ce părere are despre mine. Una mult mai rea de-atât nici nu se poate. Aşa că nu-mi fac griji pentru asta. - Atunci, pentru ce-ţi faci? - Ai dreptate. Mă deranjează speranţa. Cred că m-am gândit că s-ar putea să se uite la mine în jos, de la fereastra cabinetului său, spunându-şi: "E un mitocan şi un escroc, dar îi sunt recunoscător pentru atenţia pe care i-o acordă fiului meu." Râzând, adăugă: - Asta n-o să se întâmple în veci. Încă un motiv de îngrijorare de care-am
scăpat. Ce idee aiurită! - Voiam să te rog să duci până la familia lui Ames ultimele numere din "Life" şi din "Nation". Nu sunt abonaţi. Întreab-o pe Lila dacă lui Robby i-ar plăcea să se joace puţin cu mingea. Dacă ea zice da, reverendul n-o să mai aibă nici o obiecţie. Jack dădu din cap. - În regulă. Aşa am să fac. Vorba aia: fără nici cel mai mic risc... *** După o jumătate de oră, Glory ieşi din casă şi merse doar atât cât să-i vadă pe Jack şi Robby pe stradă, în faţa casei lui Ames. Băiatul mânuia greoi mănuşa mare şi ţeapănă, aruncându-se după minge când Jack i-o azvârlea şi expediind-o înapoi până pe la jumătate de distanţă, într-o direcţie mai mult sau mai puţin corectă. - Asta-i ideea! strigă Jack. Copilul îşi îndretă umerii şi dădu un pumn în mănuşă, gata pentru orice. Următoarea aruncare îi ricoşă din pantof. Jack râse - cu un râs foarte blând, pe care Glory nu-l mai auzise de zeci de ani (dacă-l auzise vreodată!). Alergă înainte să intercepteze aruncarea lui Robby şi, când se răsuci în loc, o văzu. Îi strigă, făcându-i cu mâna: - Vin imediat! - Nu e nici o grabă! răspunse ea, regretând că-i distrăsese atenţia. Jack arăta ca un om plin de acea încântare activă care face ca până şi cele mai banale mişcări să pară graţioase. În lumina soarelui, arăta cât se poate de relaxat. Glory spera ca bătrânul Ames să-l privească într-adevăr de la geam. Măcar cu ocazia asta, ar fi putut să-l vadă aşa cum îl vedea tatăl lui. După încă o jumătate de oră, Jack intră în casă, prin verandă. La vederea surorii sale, zâmbi. - A fost bine, spuse el. Ce copil amuzant! E foarte drguş. Nu cred, totuşi, că-l antrenez chiar pentru campionat. Vrea să joace cu Red Sox. Acuma, nu zic nici că nar avea deloc şanse... Ar trebui să fii negru, ca să n-ai nici cea mai mică şansă. - Şi Jackie Robinson? - A, da, Jackie Robinson cel celebru, de la Dodger. Şi ar mai fi şi Larry Dobie, Willie Mays, Frank Robinson, Roy Campanella, Ernie Banks, Satchel Paige... Îţi dau cinci cenţi dacă poţi să-mi spui care din ei joacă la Boston. - Mărturisesc că în ultima vreme nu m-am mai prea gândit la baseball. - Clar. În St. Louis sunt unii care nu se gândesc aproape la nimic altceva. Am purtat pe tema asta multe conversaţii deschise. Glory se uită la el. - Cu Della? - Chiar şi cu Della, o dată sau de două ori. Ştie ce e important pe lumea asta. Glory râse.
- Ei bine, eu sunt destul de sigură că nu ştiu. Uite cum îmi pierd vremea făcându-mi griji pentru ploaia radioactivă. Şi pentru stronţiu 90. - Crede-mă, replică Jack, şi ea e îngrijorată din cauza asta. *** Jack lăsă să treacă o zi, după care îi luă mingea şi mănuşa şi se dusă dupăamiază din nou la familia Ames. Când reveni acasă, părea mulţumit. - Puştiul face progrese. Pe una, chiar a prins-o din prima aruncare. A mers bine. Ba încă, m-au invitat să rămân şi la cină. Lila m-a poftit. Dar nu cred că reverendul ar fi avut vreo obiecţie. Nu părea. - Şi de ce n-ai stat? Zâmbind, Jack ridică din umeri. - Erau doar politicoşi. - Sigur că erau politicoşi. Dar asta nu înseamnă că nu te invitau cu adevărat. După un moment, Jack răspunse: - Am învăţat, pe parcursul obositoarei mele vieţi, că e mai sigur să nu mizezi pe formalităţile astea de curtoazie. De prea multe ri am muşcat momeala, ca să ştiu bine ce simţi când se închide capcana. Mai bine să renunţăm la toate plăcerile fripturii la ceaun, ştii, şi ale piureului de cartofi. - Vrei să ajungi în termeni mai buni cu Ames. Şi cum ai putea să fac asta dacă nu-l laşi... ei bine... să te trateze ca pe un prieten? Să te invite la masă? E cel mai firesc lucru din lume. Jack dădu din cap. - Poftim rezultatele. Exilul eu de-o viaţă, din lumea oamenilor normali. Trebuie să învăţ obiceiurile. Şi, cumva, să mă conving că mi se aplică şi mie. O privi un moment. - Aici devine delicat. - Ba nu, trebuie doar să te relaxezi puţin şi să nu uiţi că ai de-a face cu un bătrân foarte bun la suflet. Jack spuse: - De fapt, e mult mai complicat, Glory. Alaltăieri i-am dat puştiului său mănuşa mea să se joace cu ea, aşa că a alergat sus, a luat mănuşa aia veche pe care o ţine Ames pe birou şi mi-a adus-o mie. Cred că mai demult a fost a răposatului unchi Edward. Părea destul de inofensivă ca să mi-o pun pe mână. Vreau să zic, nu se punea problema să prind ceva cu ea. Dar, ştii, odată, am furat-o. Doar temporar. Nu ştiu de ce. Iar Ames ştia că i-o furasem, fiindcă cine altul şi-ar fi pierdut vremea cu asta? Iar eu eram hoţul oraşului. Aşa că azi, când a venit de la biserică, eu eram pe stradă cu mănuşa pe mână şi n-m mai avut ce să fac decât să stau acolo. S-a uitat la ea, s-a uitat la mine şi n-a zis nimic. Nici eu n-am zis, dar mi-am dat seama că-şi amintea de toate cele întâmplate, de tinereţea mea tulburată, şi m-am simţit stânjenit.
Cred că şi pentru el a fost la fel. - Probabil ai uitat ce mult timp a trecut de-atunci. - Într-adevăr, iar acum, iată-mă aici, John Ames Boughton, cetăţean onorabil. Ce transformare miraculoasă! Râse, apoi stătu pe gânduri o vreme, după care spuse: - Dacă ar fi s-o iau de la capăt, vreau să zic, cu delincvenţa adolescentină, aş încerca să mă mărginesc numai la fapte explicabile. Sau, cel puţin, care par să fie explicabile. Vorbesc serios. Pe oameni îi tulbură cel mai mult lucrurile pe care nu şi le pot explica. Bătrânul domn obişnuia să mă întrebe: "De ce-ai făcut asta, Jack?" Iar eu nu puteam nici măcar să-i spun c-o făcusem doar pentru că aşa-mi venise. Nici chiar atâta lucru n-ar fi fost adevărat. La ce-mi trebuise mănuşa aia veche de baseball? La nimica. Dar în oraşul ăsta nici nu erau prea multe lucruri de furat. Mi-ar fi fost greu să găsesc un lucru pe care să-l vreau, ceva care să poată da barem impresia că avusesem un motiv. Prin urmare, toate delictele mele se bazau pe un defect de caracter. Pe-atunci, nu mă deranja. Acum, însă, îmi fac probleme din cauza asta. Glory îi spuse: - Dacă Ames te mai invită la masă, să accepţi. Şi să rămâi. Promite-mi. Jack râse. - Aşa voi face. Pe cinstea mea! Apoi, adăugă: - Ai un simţ special pentru lucrurile astea. *** Şi chiar a doua zi, după ce muncise cinstit pe parcela cu zarzavaturi şi straturile de flori, din zori şi până-n seară, şi strânsese încheieturile celor trei scaune Adirondacks care leneviseră dintotdeauna sub fereastra bucătărei, ca pentru a putea fi indolent folositoare în eventualitatea că se întâmpla în curte, între ele şi hambar, ceva care ar fi atras interesul spectatorilor, şi după ce întinsese mai bine sârmele de rufe, Jack intră în casă, îşi călcă o cămaşă şi-şi lustrui pantofii. - Mă simt util, spuse el. Productiv. Asta ridică moralul. La fel ca bronzul. Îşi ridică mâneca, pentru a-i arăta. - Uite, aici se vede clar linia. - Într-adevăr. Glory se învăţase cu aceste îngrijorătoare accese de hărnicie febrilă, şi ştia că degeaba ar fi încercat să i le tempereze. - Cred că azi e joi, continuă el. Deci, mâine-i vineri, iar Ames va lucra, probabil, la predica lui. Nu va dori să fie întrerupt. Cred c-am să mă duc la biserică duminică. Pot face asta. Costumul meu nu mai miroase a combustibil - mai are doar un miros slab de maşină. N-aş vrea să alarmez pe nimeni, încheie el, râzând.
Va să zică, toate nu erau altceva decât pregătiri pentru cina la familia lui Ames, unde nu fusese invitat. Jack, însă, plecă de-acasă pe înserat, oprindu-se în uşă ca să se uite la ea cu o ridicare din umeri, ca şi cum ar fi spus: doreşte-mi noroc! Când se făcu ora cinei, fără ca el să se fi întors acasă, Glory îi spuse tatălui ei că, probabil, fusese invitat de Ames şi Lila. - Da, răspunse bătrânul. Sper că lui John i se va trezi interesul pentru el, măcar puţin. E un lucru pe care mi-l doresc de ani de zile. Când îi dăruieşti cuiva untiz, aştepţi de la el un oarecare ajutor. Ames mi-a fost de mare ajutor, desigur. Lui Jack, însă, mai puţin. Nu vreau să critic pe nimeni. Cred că nici eu nu l-am prea ajutat, atâta cât s-ar putea vorbi despre asta. Reverendul voia să-l aştepte pe verandă, aşa că se aşezară acolo împreună, în noaptea blândă. - Prin plasele astea nu se văd liuricii, spuse el. Şi nici stelele. Dar, cel puţin, adie vântul. Şi se aud greierii. După scurt timp, reluă: - Ames va avea nevoie de odihnă. Bătrânii nu mai au putere să stea noaptea la taclale. Sper c-o să-şi dea seama de asta. Nu peste mult, se auziră paşi şi Jack apăru în curte şi urcă treptele. - Frumoasă seară, spuse el, cu glas calm şi căzut; Glory ştia că i tatăl ei observase. - Da spuse bătrânul. Da, aşa este. O seară minunată. - Au fost foarte amabili, continuă Jack. Băiatul mă simpatizează. Şi doamna Ames pare să mă considere un om de treabă. - Cred că aţi discutat puţin şi despre politică, nu, Jack? - Da, domnule. Zice: "Stevenson e un om foarte bun, nu încape îndoială." Tatăl lui râse. - Nici nu se pune problema să-l convingi. Întotdeauna e de acord cu tot ce spuu. Dar, la o adică, tot Eisenhower e cel mai bun. Da ştiu cum e, să încerci să discuţi raţional cu el când e vorba de politică. În ultima vreme, n-a mai prea ieşit prin lume. Poate că m-am străduit puţin cam prea mult. Jack spuse: - A vorbit puţin despre bunicul lui. - Da, îi place să povestească întâmplări de demult. Pe-atunci, în cea mai mare parte a timpului, Boughtonii nu erau pe-aici. Am plecat din Scoţia în toamna lui 1870, aşa că n-am apucat războiul şi toate celelalte. În vremurile acelea, era mult fanatism pe-aici, cum s-ar zice. Chiar şi printre prezbiterieni. Bărânul acela era tocmai în toiul tuturor lucrurilor, din câte-am auzit. Şi, chiar la vârsta lui, era cât se poate de nebun şi încă mai umbla pe străzi. Niciodată nu ţi-aş fi pus numele după acel John Ames. Noi ne obişnuiserăm cu el, desigur. Ne şi părea rău pentru el. Dar când l-am cunoscut eu era nebun, şi fusese încă dinainte, cred. Jack tăcu un timp. Apoi, spuse:
- Ames pare să aibă mult respect pentru el. La care, tatăl său replică: - Ştii, vechii colonişti, vechile familii, obişnuiau să sună poveşti pe care le considerau minunate, şi atunci cred că am început să-mi dau seama că lumea se schimbase şi poate ar fi fost cazul să-şi mai revizuiască şi ei părerile în unele privinţe. Le-a luat ceva timp. Ames era destul de jenat din cauza bătrânului, atâta vreme cât a mai trăit. Mereu stătea de vorbă cu Iisus. Despre asta cred că nu ţi-a spus. - Ba mi-a spus. Mi-a povestit cum a plecat bunicul lui din Maine în Kansas, deoarece visase că Iisus a venit la el sub chip de sclav şi i-a arătat cum îi rodeau lanţurile carnea. Mai auzisem povestea asta şi înainte, desigur. Întotdeauna mi s-a părut că era un lucru demn de invidiat. Vreau să zic, să ai o asemenea certitudine... E greu să-ţi imaginezi - mie, cel puţin, mi-e foarte greu. - Certitudinea poate fi periculoasă, răspunse bătrânul. - Da, domnule. Ştiu. Dar dacă Iisus este... Iisus, atunci se pare că ar fi putut săi arate cuiva lanţurile. Vreau să zic, în situaţia aia. - S-ar putea să ai dreptate, Jack. Nu mă îndoiesc că şi Ames ar fi de aceeaşi părere. Dar când vezi unde ne aflăm acum, încă încercând să rezolvăm toate aceste lucruri prin violenţă, nici nu mai ştiu ce să zic... Cine ridică spada, de spadă va pieri. Jack îşi drese glasul. - Protestele din Montgomery sunt non-violente. - Dar provoacă violenţa, replică tatăl lui. Toate nu-s decât provocări. Se lăsă o lungă tăcere. Apoi, Jack spuse: - Săptămâna asta am să mă duc la biserică. Categoric am să mă duc la biserică. - E minunat, Jack. Da. Îşi ajută tatăl să se ducă la culcare, apoi veni în bucătărie. - Ai avut dreptate, îi spuse el lui Glory. A mers perfect. Am rostit rugăciunea. De data asta, o repetasem din timp. Am fost politicos, cred, şi n-am vorbit atât de mult încât să-mi creez probleme. Sau, cel puţin, aşa cred. Nu spun că s-a schimbat ceva, dar nici tocmai un dezastru n-a fost. Macaroane cu brânză, încheie el, râzând. *** Apoi, Jack se duse la familia Ames cu câteva mere timpurii, şi câteva prune despre care spuse că se puteau coace pe pervazul ferestrei, şi jucă puţin catch cu băiatul, ba chiar o ajută pe Lila să mute biroul reverendului şi câteva cărţi jos în salon, ca să nu mai fie nevoit să tot urce şi să coboare scările. - Ca între vecini, spuse el. Ca între prieteni. Glory nu avea nici un motiv de îngrijorare în sensul ăsta, cu excepţia faptului că Jack era aşa de hotărât. Părea să fi investit atâta calcul în toată acea acţiune, încât se învecina cu speranţa, acum că reverendul şi familia lui se mai încălziseră puţin faţă de el. "Dumnezeule mare," îşi spuse, "sunt cei mai buni oameni de pe Pământ! De ce
mi-aş face griji?" îl convinsese să aibă încredere în ei, ceea ce în oricare alte împrejurări ar fi fost absolut rezonabil. Dar rezervele lui erau rodul experienţei, iar experienţa era rodul faptului de a fi Jack, mereu Jack, în pofida acelor încercări sporadice şi intense de a scăpa, de a fi altfel. Sfinte Dumnezeule din ceruri, nimeni nar fi putut şti la fel de bine ca el că prudenţa era întotdeauna necesară. Veni şi ziua de duminică, iar Jack se trezi devreme, zăbovi prin bucătărie bându-şi cafeaua, refuză micul dejun, îşi perie costumul şi pălăria. La ora zece fără un sfert, coborî din nou, arătând mai respectabil ca oricând, îşi ridică pălăria în semn de salut şi ieşi pe uşă. Glory îşi trezi tatăl şi-l aduse la bucătărie, unde bătrânul îşi mâncă pe îndelete ouăle cu pâine prăjită, apoi îşi citi ziarul, după care răsfoi un număr din "Secolul creştin" pe care-l citise cu câteva săptămâni în urmă, şi în sfârşit deschise Biblia. În cele din urmă, închise ochii, refugiindu-se în somn sau rugăciune, aşa cum făcea întotdeauna în momentele foarte intense emoţional. La ora două, Jack încă nu venise acasă, aşa că Glory îi spuse tatălui ei somnoros că ieşea să se uite puţin de-afară, iar el dădu din cap, cu un gest cam repezit, de parcă ar fi vrut să spună că era şi timpul. Glory nu putea alerga după fratele ei să-l caute ca pe un copil care se rătăcise, sau cine ştie ce zăpăcit. Nu se temeau de nimic mai mult, nici el, şi prin urmare nici ea, decât de posibilitatea de a intra în vreo situaţie stânjenitoare, în orice mod care ar fi putut să fie prevăzut şi evitat dinainte. Destul că emana o starea de tensiune aproape incandescentă ori de câte ori ieşea pe uşă, sau de fiecare dată când tatăl său îl chema să poarte iar câte una dintre acele conversaţii sâcâitoare. Ori î timp ce aştepta poşta sau se uita la ştiri. Glory se duse la magazie şi îl găsi acolo, aşezat la volanul DeSoto-ului, cu capul dat pe spate şi pălăria trasă pe ochi. Bătu cu degetul în geam, iar Jack se trezi şi-i zâmbi, cu un efort mic, dar vizibil. Apoi, întinse mâna şi deschise portiera din dreapta. - Hai şi tu, o chemă el. Tocmai mă reculegeam. Încă nu puteam să apar în faţa tăticului tău. Apoi, adăugă: - Ah, surioară, bătrâneii ăştia joacă dur. Arată atât de inofensivi, şi până să te dumireşti, iar îţi numeri oasele rupte. - Ce s-a întâmplat? - A predicat. Textul era Hagar şi Ishmael, pe ideea ruşinoasei părăsiri a copiilor de către taţii lor. Iar exemplul ilustrativ a fost sărmanul de mine, aşezat acolo lângă fiul lui, sub ochii întregului Gilead. Cred că stăteam cu gura căscată. Aşa cum şi avusese de gând, fără îndoială. Să mă copleşească, vreau să zic, să mă facă să mă albesc la faţă, cum sunt sigur că mi s-a şi întâmplat. - Ei, îmi vine cam greu să te cred. Pur şi simplu nu mi se pare posibil. - Da, da, un bătrân atât de cumsecade... Nu cred c-am să-ţi mai cer curând vreun sfat, Codiţe, continuă Jack, râzând. Am plecat pe uşiţa laterală. Apoape că mă bătea gândul să-mi ridic vestonul pe cap.
În sfârşit, încheie cu cuvintele: - Sfinte Iisuse, ce obosit sunt... Iar acum, uite că plângi...! Te rog, nu! - Sunt doar simple lacrimi, răspunse Glory. Nu înseamnă nimic. Am să te las în pace, dacă aşa preferi. - Nu, şi pe asta te rog să n-o faci. Poate mă ajuţi cumva să înţeleg. Pentru câteva clipe, se lăsă tăcerea. - Mă rog, începu ea. Una la mână, ştiu că nu te-ar fi pomenit pe nume. Nici în ruptul capului n-ar fi făcut asta. - Ei, sigur că m-a spus: "Jack Boughton, notoriul păcătos din rândul întâi. Băiatul care miroase a benzină." Aici ai dreptate. - Şi, fără îndoială, şi-a pregătit predica încă de-acum câteva zile. Sunt convinsă că nici nu se aştepta să te vadă acolo în dimineaţa asta. - Excelent zis. De fapt, la asta m-am gândit şi eu. Dar, în părţile cele mai neplăcute, nici măcar nu mai vorbea după însemnări, Glory. Dracul ăla bătrân improviza. Foarte iscusit, aş putea s-adaug, pentru un om de vârsta lui. Oricum, sunt sigur că se gândea la mine în timp ce lucra la predică. Toate acele încercări de a mă vârî pe sub piele, chiar la fereastra lui... Râse, apoi spuse: - Nu plânge. Scoase o batistă din buzunarul de la piept, în care-şi ţinea şi micul toc de piele. Una dintre cele mai frumoase batiste ale tatălui lor. - N-am să-l iert niciodată, spuse Glory. Fratele ei o privi. - Îţi mulţumesc pentru sentimente. - Vorbesc foarte serios. S-ar putea să fie din cauza senilităţii, cred. Dar, cu toate acestea, nu-l iert. Mie mi-a fost întotdeauna ca un tată. - E trist. - E cumplit. Jack trase adânc aer în piept. - Gândeşte-te la situaţia noastră, Glory. Doi oameni de vârstă mijlocie, cu o sănătate normală, întregi la minte, civilizaţi, cu vederi în general binevoitoare faţă de lume - poate că numai în numele meu propriu vorbesc aici - aşezaţi într-un DeSoto abandonat, într-o magazie goală, cu Fulg-de-nea nu departe de gândurile noastre, cugetând la încă o înfrângere întru totul previzibilă şi în esenţă fără nici un sens. Nu ţi se pare cam ciudat? Glory râse. - Mi se pare ridicol şi atât. - N-aveam nici un fel de planuri, când am plecat din Gilead, continuă el. Nu mă gândeam decât la supravieţuire, în nişte termeni despre care mă puteam convinge singur că erau tolerabili. Asta era culmea aspiraţiilor mele. Nu anticipam nici un eşec. M-am trezit din când în când în ocazionalul şanţ - vorbind la figurat, desigur - şi mi-
am spus: "Doar un mic efort îmi va îmbunătăţi dramatic situaţia." Atât de optimist eram. Din cauza tinereţii, poate... - Timp de zece ani ai dus-o normal. - Aproape zece. Şapte şi jumătate, dacă e să vorbim şi de băutură. Nouă şi jumătate, dacă măsura este o relaţie uneori plăcută cu viaţa. - Della. - Della. Un timp, tăcură. Apoi, Jack spuse: - Obişnuiam să-mi spun că ne-am putea strecura în Gilead la adăpostul întunericului, ca să aruncăm cu câteva pietricele în geamul lui Ames, să spunem "Da!" şi să-i primim binecuvântarea. Sau, cel puţin, semnătura... - I-aţi fi cerut lui Ames să vă căsătoarească? Jack idică din umeri. - Mereu e treaz la cele mai ciudate ore. - Iar la ieşirea din oraş, ţi-ai fi ridicat pălăria şi spre reşedinţa familiei, cred. - Fără îndoială. Niciodată nu m-am gândit cu adevărat la toate detaliile, dar pălăria sunt sigur că mi-aş fi scos-o. - Mă bucur să aud. Adevărul era că-şi dorea ca interminabila ei aşa-zisă logodnă să însemne mai mult. În continure, Jack adugă: - M-am întors cu gândul că ne-am putea face un rost aici, ea şi cu mine. Oare de ce m-am gândit la asta? Am venit aici fiindcă se alesese praful de toate, iar ea fugise la familia ei. Se uită la ea. - Nu eram deosebit de vinovat. Să nu-ţi faci vreo idee greşită. Dar mă agăţam de un pai, revenind în Gilead. Nu încape nici o îndoială. Aveam ceva experienţă cu ele. Cu paiele, vreau să zic... Îi aruncă o privire piezişă - privirea unui om de lume derutat, trist, secătuit. - Cu tata n-ai vorbit niciodată despre asta. Jack râse. - Unele lucruri sunt sacre, Glory. Nici tu n-ai vorbit cu el niciodată despre vechile Scrisori de Dragoste. Apoi, spuse: - Tatăl nostru nu e un om de lume, ca să zic aşa, dar fără îndoială ar presupune că o relaţie de nouă ani cu un om întinat ca mine ar fi putut să implice o anumită măsură de... coabitare. Sper că nu te-am ofensa, se scuză el, aruncându-i o privire scurtă. Ar putea, fără intenţie, doar implicit, să arunce o aspersiune. Şi nu ştiu cum iaş face faţă. Încerc să rămân treaz. - De unde ştii că n-am făcut-o şi eu? îl întrebă ea. Să coabitez, adică.
Cu nespusă blândeţe, Jack răspunse: - Să zicem că am ghicit... Condescendenţă, îşi spuse ea. Dar bine intenţionată. Frăţească. - Nu ţi-o recomand, urmă fratele ei. Există şi legi... Te poţi trezi cu poliţia la uşă, încheie el, zâmbind. - Îmi pare rău. Bietul Jack... Adevărul era că-şi dorea ca nesfârşita ei presupusă logodnă să fi însemnat ceva mai mult. Ca extrem de scrupulosul respect al logodnicului la adresa ei să nu-i înrăutăţească, privind retrospectiv, sentimentul că totul fusese o înşelătorie. Totuşi, îşi dorea să fi luat scrisorile înapoi, şi inelul. Sacre, îşi spuse... Ciudat, să se gândească la ele în acest fel... Recitise iar şi iar jumătatea de duzină de scrisori care o mişcau, şi uneori chiar şi acestea păreau atât de banale încât se speria, ca şi cum s-ar fi pierdut un lucru nepreţuit, pe care ea nu mai putea să-l găsească, oricât ar fi căutat. Iar apoi, observa o frază, ceva despre singurătate sau oboseală, ori vederea de la fereastra unui tren, intimitatea cotidianului, şi-i tresărea inima. Marcase acele rânduri, pe margine, ca să scape de senzaţia vertiginoasă că în scrisori nu exista nimic care să merite a fi preţuit, iar apoi, când se uita din nou la ele, nu putea să-şi dea întotdeauna seama de ce alesese tocmai acele fragmente, şi din nou se înspăimânta. El stătea în centrul vieţii ei - şi, la urma urmei, cine era el? De ce încrederea în el o încuraja atât de mult? Scrisorile-i erau aşa de scumpe - şi ce însemnau ele, în fond? Doar nişte texte seci şi prozaice, în trei cazuri din patru. Dar când o atingeau, pe toată o podidea bucuria. Alt cuvânt nici nu exista. Ştia că de le-ar fi păstrat, şi acum, s-ar mai fi uitat la ele ca să vadă dacă nu conţineau ceva care să explice puterea aceea dulce pe care o aveau asupra ei, iar dacă nu găsea nimic de acest gen, le citea încă o dată, şi încă o dată... Când se gândea la ele, lăsa la o parte orice înverşunare şi nesocotinţă şi deziluzionare, aşa cum nimeni altcineva n-ar fi putut vreodată, nimeni care o asculta cu compasiune. Milostivirea ar fi pângărit ceva minunat, un lucru de mare preţ, pe care secretoşenia şi un soi de ruşine i-l ţineau în siguranţă. - M-am întrebat de multe ori dacă nu mi-ar fi mai uşor să fiu în altă parte, spuse ea. Undeva unde viaţa mea să fie numai a mea, cel puţin. - Şi eu m-am gândit la fel. Şi i-am acordat unui alt loc o şansă destul de mare. Iar acum, iată-mă din nou acasă, în Iowa, steaua strălucitoare a radicalismului. Dorul de lumina stelei m-a adus acasă, surioară, ca pe un fluture de noapte atras de flacăra lumânării. - Mă rog, răspunse ea, Iowa e un stat destul de mare. Jack râse. - într-adevăr, de ce sunt aici, când aş putea să fiu în Ankeny? Sau în Ottumwa? - Mi se pare o întrebare firească. - Poate pentru că acolo nu am nici o soră. - Aş veni să te vizitez.
Fratele ei dădu din cap. - Foarte frumos din partea ta. Apoi, spuse: - Ştiam că voi avea nevoie de ajutor. M-am gândit că poate mă va ajuta bătrânul domn, dar nu mi-am dat seama... că era atât de bătrân. De unul singur, nu-mi puteam găsi de lucru, aşa că m-am hotărât să-mi pun speranţele în bunul Reverend Ames. Ceea ce ne aduce la momentul de faţă. Tăcu un moment. - Şi nu voiam decât să vin acasă. Chiar dacă nu puteam să stau prea mult. Voiam să-mi văd tatăl. Eram... cam buimăcit de cap, aş crede... Râse. - Mi-era frică să mă întorc acasă. Nici nu ştii ce greu mi-a fost să mă urc în autobuz. Şi să rămân în el. Una peste alta, cu asta, am avut succes, în linii mari. Cu atât mai rău. Cu atât mai rău pentru bătrân. Sunt uimit să văd că încă îl mai pot dezamăgi. Ştiam eu c-aşa o să se întâmple. Îşi atinse cicatricea de sub ochi. - Mă rog, spuse ea, e îngrijorat. L-am lăsat la masa din bucătărie. Probabil se simte incomod. Ar trebui să mă întorc în casă. - Ai să-i spui? - Ce să-i spun? - A, stai să mă gândesc... Spune-i că viaţa mea e un şir nesfârşit de suferinţe şi greutăţi, din motive care sunt vizibile, fără îndoială, pentru oricine mă întâlneşte pe stradă, dar mie-mi sunt neclare, şi că sunt nedumerit şi stau aşezat în DeSoto, dar cred c-am să vin la cină. - N-ar fi mai simplu dacă ai venit acum cu mine în casă? Jack oftă. - Ai dreptate, fără îndoială. Şi ştiu de ce a ajuns viaţa mea să fie aşa cum e acum, Glory. Glumeam în legătură cu asta. N-aş vrea să crezi că nu ştiu. Tocmai am ascultat o predica pe tema asta, încheie el, aruncându-i o privire. - N-am să-l iert niciodată, replică Glory. - Îţi mulţumesc. Sunt adânc mişcat. Apoi, continuă: - Eu am să-l iert. Poate că l-am şi iertat, deja. Când Glory se uită la el, ridică din urmeri şi urmă: - S-ar putea s-o ia ca pe un semn de caracter. S-ar putea să treacă drept generozitate, sau umilinţă, sau aşa ceva. Oricum, nici unul dintre noi nu poate risca să-l tulbure pe bătrân, purtându-i pică lui Ames. Vreau să zic, într-un fel de care el sau Ames să poată fi conştienţi. Fâcu o pauză, şi reluă: - M-am gândit temeinic la asta. Fie mândria mea bărbătească insistă să mă confrunt cu el, lucru la care nici chiar eu nu m-aş coborî roedată, fie m-ar obliga să
plec din oraş - în cea mai mare grabă, ca să nu dau impresia aceea de câine bătut care până şi pe mine mă îngrozeşte. Sau, altfel, aş profita de singura ocazie nevătămătoare rămasă - ceea ce s-ar putea şi să dea o senzaţie de virtute, cred. - Atunci, cred că va trebui să-l iert şi eu. - Ţi-aş fi recunoscător. Ar simplifica mult lucrurile. Porniră împreună spre casă. Tatăl lor era tot la masa din bucătărie, puţin cam iritat din cauza tensiunii ce plutea prin aer, care-i accentuase starea de anxietate. - Ah, iată-vă! exclamă el, când intrară pe uşă. Începeam să mă gândesc că... În clipa următoare, văzu chipul lui Jack. Acesta zâmbi. - O predică foarte convingătoare, spuse el. M-a pus serios pe gânduri. - Ei, asta e foarte bine, spuse tatăl lui. Nu e nimic rău în aşa ceva, cred. Sunt sigur că trebuie să fi avut intenţii bune. N-a putut spune nici un lucru la care eu să nu mă fi aşteptat. Pare să fi pierdut un prilej minunat. Glasul îi slăbea, şi privirea-i devenea tot mai fixă, pe măsură ce conştientiza situaţia. - Te rog, îi spuse Jack, nu-ţi face griji pentru asta. Chiar nu are nici o importanţă. Şi se duse în camera lui. Trecură câteva zile, fără nici o veste de la Ames. Tatăl lor citea, se ruga şi medita posomorât, şi de fiecare dată când suna telefonul, spunea: - Dacă e Ames, ziceţi-i că am murit. *** Tatăl ei suferise un şoc cumplit. Avea obiceiul să-l considere pe Ames ca un alter-ego al lui, din majoritatea punctelor de vedere. Iar acum, fiul lui, pentru a cărui linişte şi pace sufletească se rugase la nesfârşit, destul de des chiar în bucătăria lui Ames, în auzul lui şi cu deplină încredere că prietenul său îi seconda rugăciunile - ei bine, fiul său se expusese în faţa lui, vulnerabil, şi fusese rănit, insultat. Faptul că Jack era o rană în inima tatălui său, o durere teribilă, îi era pe deplin cunoscut lui Ames, aproape la fel de cunoscut ca şi lui Dumnezeu. Iar acum, băiatul îşi pusese costumul şi cravata - luase una cu împrumut de la tatăl său - şi se dusese la biserică, pentru numele lui Dumnezeu, în pofida tuturor şovăielilor, în ciuda spaimei chiar, dacă era să judece după intensitatea acelor ezitări. Glory putea citi gândurile tatălui în timp ce stăteau împreună la micul dejun, dimineaţa - acea pe chip o expresie de înverşunare, e convingere că lucrurile aveau să se rezolve în mod miraculos, şi de supremă recunoştinţă. Cine era mai calificat decât cel de-al doilea tată al lui Jack, alter-ego-ul propriului său tată, pentru a rosti cuvintele de bun-venit şi consolare pe care el nu putea să le articuleze? Nici o clipă nu i-r fi trecut prin minte că Ames i-ar fi vorbit băiatului altfel decât din adâncul inimii.
După care, urmase acea dezamăgire de neînţeles. Bătrânul mormăia cu privirea în gol, prin ochi licărindu-i amintirea tuturor faptelor bune pe care i le făcuse lui Ames de-a lungul ailor, a încrederii pe care i-o acordase. Se încrunta, ca atunci când repeta predicile despre dojeni şi pocăinţă. Niciodată, de la cele mai tenebroase furtuni ale ieşirii la pensie, nu mai fusese atât de deprimat. De-a lungul deceniilor, între Ames şi Boughton avuseseră loc adevărate războaie verbale, declanşate de chestiuni atât de absconse încât nimeni nu îndrăznea să le medieze. Odată, când mama ei încercase să spună ceva împăciuitor despre comuniunea sfinţilor, Boughton, în aprinderea persistentă a disputei, replicase: "Ce prostie mai e şi asta!" - şi, spre spaima tuturor, soţia lui începuse să-şi facă valiza. Uneori, copiii mai mari încercau să-i liniştească, să-i împace, dar de fapt pruietenia lor nu era deloc ameninţată, ci dimpotrivă, şi mai întărită prin acea capacitate de înţelegere reciprocă atât de profundă, încât le dădea posibilitatea să susţină zile-n şir câte o controversă neinteligibilă pentru toţi cei din jur, întrerupând-o când oboseau, pentru ca mai târziu s-o reia exact din punctul unde o lăsaseră. Nimeni nu putea să prevadă când anume avea să le scapere iar plăcerea bătăliei, învăpăindu-se în iritare mutuală deşi printre factori se numărau şi oboseala şi vremea urâtă. Dar, în toţi acei ani, nici unul dintre ei nu-i făcuse vreun rău celuilalt. Această rană aparte, complet neaşteptată, la adtresa celei mai scumpe afecţiuni a bătrânului, fără îndoială, era cea mai costisitoare dintre toate şi, prin urmare, cea mai nepreţuită pentru el - era greu de imaginat. Tatăl ei jelea, iar Ames rămânea departe, aşteptând fără îndoială un semn că nu şi-i înstrăinase pe Boughtoni pentru totdeauna. Cu siguranţă, şi pe el îl măcina jalea. *** Trebuia să se facă ceva. Ames avea deja numerele lor din "Life" şi "The Nation", şi mai era şi el abonat la "Christian Century" şi "The Post". Din câte ştia Glory, prin casă nu existau cărţi pe care el să i le fi împrumutat tatălui lor, sau despre care să fi spus că ar fi dorit să le ia cu împrumut. Toate legumele şi florile pe care le cultivau ei, în grădina Lilei creşteau cu şi mai mult spor. Glory se hotărî să facă nişte fursecuri. Jack, însă, coborî la parter cu un exemplar vechi din "Ladies' Home Journal". Bătu cu degetul în însemnarea de pe copertă: "De arătat lui Ames". - Am fost de câteva ori în pod. Sunt fel de fel de lucruri acolo. Am găsit un articol despre religia americană. E destul de interesant. - O mie nouă sute patruzeci şi opt... E aşa de vechi, încât aproape sigur l-a şi citit deja. Jack dădu din cap. - E aşa de vechi, încât aproape sigur l-a şi uitat de mult. - Ei, eu cred c-am să fac fursecurile alea, şi gata. - Cum vrei...
Puse revista pe masă, apoi rămase privind-o cu mâinile în şolduri, ca şi cum ar fi regretat că renunţa la un lucru care conta atât de mult. - Totuşi, e un articol interesant. - În regulă, spuse ea. Am nevoie de un minut ca să mă pieptăn. - Sigur. Apoi, adăugă: - Mă gândeam că poate ai vrea să i-l dai bătrânului domn mai întâi, înainte de a i-l duce lui Ames. Aşa, vor avea de ce să se ia din nou la harţă. Vreau să zic, conversaţia s-ar putea să fie cam tensionată. În împrejurările de-acum. Aşa că m-am gândit că revista asta s-ar putea să ne fie de ajutor, încheie el, ridicând din umeri. Glory puse deoparte bolul pentru amestecat şi lingurile de măsurat cantităţile. - Şi alte instrucţiuni? - Nimic, pe moment. Mă rog, e treaz şi îmbrăcat. Mă gândeam că poate ai vrea să-i citeşti, la micul dejun. Eu am mâncat. Şi aş vrea să... Făcu un gest spre uşă, sugerând că avea anumite planuri. Un fier de plug pe care să-l ascută. Jugul îl unsese deja. - Bine, se învoi ea. Să-i spun că tu ai fost cu ideea? - Da. Spune-i... Şi să-i mai zici şi că mă tem să nu-l fi jignit pe Ames, şi că aş dori să îndrept lucrurile. - De ce nu i-o spui tu însuţi? Cred că ar vrea să audă toate amănuntele. - Bine gândit, o felicită fratele ei. Îţi mulţumesc, Glory. Şi plecă. *** Tatăl ei acceptă imediat ideea împăcării. Se relaxa văzând cu ochii, de la un cuvânt la altul. Nu exista nimic improbabil în ideea că Jack ar fi putut să fie cumva de vină, deşi, după ce-şi îngăduise acest gând de câteva ori, încă nu avea nici o idee clară asupra modului în care se putuseră întâmpla lucrurile. O expresie cam sceptică, poate, dar asta era de aşteptat. Totuşi, Jack rămânea Jack, şi nu era nimic neloial în a accepta faptul că putea avea şi el o parte de vină, de vreme ce obiceiul de a-l ierta i se înrădăcinase atât de adânc, încât devenise însăşi suma şi substanţa loialităţii. Da. Bătrânul interpreta întotdeauna orice întorsătură îmbucurătoare a evenimentelor ca şi cum ar fi deschis un text, ca să se bucure pe deplin de toate implicaţiile încurajatoare şi consecinţele pozitive. - E foarte frumos din partea lui Jack că-şi recunoaşte rolul jucat în toată povestea asta, şi că vrea să se reabiliteze. O atitudine cu adevărat creştinească din partea lui. Cred că s-ar putea s-o facă şi pentru a-l mulţumi pe bătrânul lui tată. Aşa că am la ce să mă gândesc, un lucru care altfel s-ar fi putut să nu-mi fie atât de clar, adăugă el, râzând. Predica aceea îmi suna mie. Da. Minunat e Domnul. Bătrânul Ames spune că mă ţine minte de pe vremea când purtam fustiţe şi boneţici de
dantelă, şi s-ar putea să fie adevărat. Bunica mea mi-a luat copilăria în mână şi a făcut-o să dureze cât mai mult cu putinţă. Ba chiar şi mai mult decât atât, cred. Avea intenţii bune. După naşterea mea, pe mama a cam început s-o lase sănătatea. Sau, cel puţin, asta era părerea ei. Dar nu poţi renunţa la o prietenie atât de veche! Îi plăcea mult să reflecteze asupra faptului că graţia divină nu era niciodată singulară în efectele ei, la fel ca acum, când îşi putea mulţumi fiul iertându-şi prietenul. - De-asta se numeşte Duh, spuse el. În ebraică, acest cuvânt mai înseamnă şi vânt. "Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor." E ca un fel de atmosferă învăluitoare. Tatăl ei era întotdeauna atât de absorbit de ideile lui, încât i-ar fi fost imposibil să le deosebească pe cele proprii momentului de cele despre care predicase de mai multe ori. Acest lucru îl făcuse să fie o idee mai puţin sensibil decât ar fi trebuit faţă de riscul de a se repeta. Ce să-i faci...? Aşa că Glory îi citi articolul, iar bătrânul chicoti la auzul pasajelor despre care era sigur că aveau să-l exaspereze pe Ames, cu ochii luminaţi de plăcerea de a şti că el şi reverendul erau, din punctul de vedere al lui Jack, întru totul de aceeaşi părere. - Foarte frumos din partea lui că ne-a găsit articolul ăsta, remarcă el. Când terminară de citit, Glory luă revista şi o duse acasă la Ames, unde i-o lăsă Lilei, de vreme ce reverendul era plecat într-o vizită. Trecu o zi. Jack veni din grdină ca să întrebe dacă o dusese, apoi să întrebe dacă nu sosise vreun răspuns. Întrun târziu, sătulă de toată anxietatea, Glory se duse din nou, fără nici un cadou sau alt pretext, şi-l găsi pe Ames acasă. Acesta îi deschise uşa şi, când o văzu în prag, ochii i se umplură cu lacrimi de regret şi uşurare. - Intră, draga mea, o pofti el. Mă bucur foarte mult că te văd. Ce mai face tatăl tău în ultima vreme? - Cât de bine ar fi de aşteptat. Jack mă ajută să-l îngrijesc. Sau eu îl ajut pe Jack. Ne-a fost dor de tine, adăugă ea. Ames se frecă la ochi, pe sub ochelari. - Da, ştiu că a fost minunat pentru Robert să-l primească din nou acasă. Arăta obosit şi mişcat, şi părea să aibă nevoie de puţin timp ca să-şi revină, aşa că Glory spuse că tatăl ei îi ceruse să-i facă o vizită, dar de fapt nu putea sta prea mult. - N-am dormit foarte bine, aşa că în momentul de faţă nu-s în stare de cine ştie ce, dar voi trece pe la voi mâine sau poimâine, o asigură Ames. Transmite-i lui Jack salutările mele. Părea atât de robust pe lângă tatăl ei, încât lui Glory îi era greu să-şi aducă aminte că şi el era la fel de bătrân. A doua zi, Ames veni agale pe stradă, cu Robby după el, alergând adesea înainte şi repezindu-se după lăcuste. - Ca un căţeluş, spuse tatăl ei. În toate-şi bagă nasul.
Glory intră în casă, să facă limonadă şi să le lase celor doi bătrâni domni câtva timp pentru a aplica protocoalele cordialităţii reînnoite. Jack coborî şi el la bucătărie, unde se rezemă de bufet, cu braţele încrucişate pe piept. Ascultară împreună, o vreme, glasurile celor doi, care deveneau tot mai ferme pe măsură ce înaintau în conversaţie. Se auzeau râsete şi scârţâieli de scaune, intercalate cu tăceri - dar tăceri existau întotdeauna. Când nu se mai temu că ar fi perturbat orice eventual efort delicat de împăcare, Glory le aduse limonada şi se aşeză pentru un timp alături de ei. Robby se duse în grădină, de unde reveni cu un tractor de jucărie pe care şi-l adusese cu prilejul unei alte vizite şi uitase să-l mai ia cu el acasă. Înceu să-l plimbe încoace şi-ncolo pe podeaua verandei, pe sub scaunul tatălui său şi prin jurul pantofilor acestuia. Conversaţia e îndreptă spre articolul găsit de Jack în revistă, "Dumnezeu şi poporul american". Trata cu dispreţ toată instituţia religioasă din Statele Unite. Dar era argumentat stângaci, aşa că cei doi clerici bătrâni îl puteau refuta cu mare plăcere. Trudiseră cinstit la propagarea adevăratei credinţe, care pentru ei nu păruse niciodată să aibă trăsături sau frontiere naţionale. Şi nici nu se simţeau direct implicaţi în excentricităţile şi deficienţele practicării ei pe plan local, pe care s-ar fi putut simţi obligaţi să le acorde. Jack veni pe verandă cu un pahar de limonadă şi se aşeză şi el pe un scaun. Câteva clipe, domni tăcerea. - Domnule reverend, spuse el. - Jack, îmi pare bine că te văd, răspunse Ames, întorcând capul spre Boughton, cu paharul în mână. Jack îl privi un moment, apoi spuse: - V-am auzit pe amândoi râzând de revista aceea. E destul de prostească, în linii mari. Aş putea s-o văd şi eu o secundă? Mulţumesc. Mi se părea că spunea un lucru interesant, totuşi, pe-aici pe undeva. Afirma că seriozitatea creştinismului american e pusă la îndoială de tratamentul pe care noi l-am aplicat negrilor. Pare-mise că ar fi ceva de spus în sensul ăsta - Jack se uită mult la televizor, explică Boughton. - Da, aşa e. Şi am locuit în oraşe unde trăiesc mulţi negri. Sunt nişte creştini foarte buni, o mare parte din ei. - Atunci, replică Boughton, înseamnă că nu se poate spune că le-am făcut un rău chiar atât de mare, nu-i aşa? Ăsta-i esenţialul. Luke îl privi un moment, apoi râse. - Ba eu aş zice că le-am făcut destul de mult rău. Mai ales după standardele creştine. Aşa cum le înţeleg eu. Se rezemă de spătar, ca şi cum ar fi fost cel mai relaxat omdin lume, şi continuă: - Dumneata ce părere ai, reverend Ames? Ames se uită la el.
- Sunt nevoit să-ţi dau dreptate. Nu sunt tocmai la curent cu problema. Nu mai urmăresc noutăţile la fel de atent ca altădată. Dar sunt de acord cu ce spui. - Nu e tocmai o noutate... zâmbi Jack, clătinând din cap. Scuze, domnule reverend. Robby veni cu tractoraşul să i-l arate, îl lăsă să sucească de volan, apoi îl plimbă pe braţul şi spătarul scaunului. Boughton spuse: - Nu cred în sistemul de a pune la îndoială religia cuiva numai fiindcă are unele neajunsuri. O pată oarbă dau două, cel mult... Există moduri mult mai potrivite de a vorbi despre lucrurile acestea. - Totuşi, insistă Ames, Jack are şi el dreptatea lui. - Iar eu am dreptatea mea. Vreau să spun că e foarte uşor să-i judeci pe alţii. Aceste cuvinte erau menite să pună capăt conversaţiei, dar Jack, care studia cuburile de gheaţă din pahar, nu se lăsă. - Adevărat. Ba chiar, remarcabil de uşor, în cazul de faţă, pare-mi-se. - Un motiv în plus de a rezista acestui impuls! Jack râse, iar Ames îl privi, nu tocmai cu reproş, făcându-l să-şi coboare privirea. Boughton continuă: - Dacă există un lucru pe care credinţa ne ajută să-l învăţăm cât se poate de clar, este acela că toţi suntem păcătoşi şi cu toţii ne datorăm unii altora iertare şi graţie. "Cinsteşte pe toată lumea," spune Apostolul. - Da, domnule. Cunosc şi eu textul. Punerea lui în aplicare e cea care mă derutează puţin. - Cred, interveni Ames, că tatăl tău ne-a arătat tuturor, de nenumărate ori, cum pune în aplicare acest text. Jack se rezemă de spetează şi-şi desfăcu mâinile, într-un gest de abandon. - Da, domnule. Da, aşa este. Lucru pentru care am motive deosebite să-i fiu recunoscător. Ames dădu din cap. - Şi eu, Jack. Şi eu. Se lăsă tăcerea. Boughton îşi ferea chipul, pe care i se citea înverşunarea şi umilinţa conştientă. Lila se apropie pe alee. Jack o văzu primul şi se ridică în picioare, zâmbind. Ames întoarse capul, o văzu şi se ridică şi el. Când Lila intră pe uşa cu plasă, Boughton rătă spre prietenul şi spre fiul său, spunând: - M-aş ridica şi eu, draga mea, dacă aş putea. - Mulţumesc, domnule reverend, răspunse ea. Nu pot sta prea mult. Am venit doar ca să-i spun lui John că i-am pregătit cina. Are friptură rece şi salată, aşa că nu-i nici o grabă. - Măcar câteva minute stai cu noi, o invită Boughton. Jack o să-ţi aducă un
scaun. - Vă rog, luaţi-l pe al meu, doamnă Ames, i-l oferi Jack. Eu merg să-mi aduc altul, de la bucătărie. Şi o instală lângă tatăl lui, cu acel stil galant al lui care depăşea bunele maniere obişnuite doar atâta cât să te întrebi oare ce scop ascuns urmărea. Glory îşi spuse că probabil Jack găsise o scuză ca să schimbe două vorbe cu ea despre felul cum considera că mergeau lucrurile, aşa că intră după el în bucătărie. Era gata să-i spună că s-ar fi putut să fie momentul pentru a aduce vorba despre vreme, baseball, poate chiar politică. El, însă, îi evita ostentativ privirea şi ieşi iar pe verandă. Ames îi spunea soţiei sale: - Tocmai vorbeam despre faptul că modul în care oamenii îşi înţeleg propria religie e un accident din naştere, la modul general. Ţine de locul unde s-au născut. - Sau de culoarea pe care o au la naştere, adăugă Jack. Vreau să zic, ăsta e unul dintre subiectele articolului. La modul indirect. Aşa mi se pare. Lila nu putea fi niciodată atrasă cu adevărat în aceste conversaţii, deşi Ames încerca mereu s-o includă şi pe ea. Mai mult părea s-o intereseze faptul că oamenii vorbeau despre asemenea lucruri, decât subiectele pe care le discutau, şi urmărea curenţii emoţionali care circulau între ei, atentă când erau concentraţi şi amuzată când oamenii râdeau. Boughton spuse: - Da, e foarte interesant. Apoi, reveni la experienţele lui din Minneapolis, cel mai apropiat echivalent, pentru el, al unei călătorii în străinătate. - Mama şi cu mine ne duceam la Twin Cities, din când în când, şi peste tot vedeam biserici luterane. Absolut peste tot. Erau şi germani reformaţi, dar luteranii îi depăşeau numeric de douăzeci de ori, cred. E o cifră estimativă. Oraşul Minneapolis e foarte mare. S-ar putea să conţină şi prezbiterieni, prin zonele pe care nu le-am vizitat. Jack spuse, cam repezit: - Reverend Ames, aş dori să ştiu ce părere ai despre doctrina predestinării. Vreau să zic, ai menţionat accidentul naşterii... - Asta-i o întrebare foarte dificilă, răspunse Ames. E o chestiune complicată. Şi eu am avut de furcă mult cu ea. - Hai s-o luăm aşa: crezi că unii oameni sunt intenţionat şi iremediabil hărăziţi perdiţiei? - Mă tem că ăsta e cel mai dificil aspect al problemei. Jack râse. - Cred că oamenii îţi pun tot timpul întrebarea asta. - Într-adevăr. - Iar dumneata trebuie să ai vreun mod de a le răspunde. - Le spun că există anumite atribute pe care credinţa noastră le asociază cu
Dumnezeu - omniscienţa, omnipotenţa, justiţia şi graţia. Noi, fiinţele omeneşti, ştim atât de puţine despre putere şi cunoaştere, avem o concepţie atât de vagă a justiţiei şi o capacitate atât de mică a graţiei, încât felul cum funcţionează laolaltă aceste mari atribute este un mister pe care nu putem nici măcar spera să-l pătrundem. - Şi le-o spui chiar cu aceste cuvinte? - Da, aşa le spun. Mai mult sau mai puţin, cu aceleaşi cuvinte. Este o întrebare capcană, şi sunt foarte atent cu ea. Nu-mi place cuvântul "predestinare". De prea multe ori a fost folosit în moduri grosolane. Jack îşi drese glasul. - Aş dori să mă ajuţi în privinţa asta, domnule reverend. Ames se rezemă de spătarul scaunului, privindu-l. - În regulă. O să-mi dau toată silinţa. - Să zicem că cineva se naşte într-un anumit loc, în viaţă. Este tratat frumos sau urât. învaţă de la toţi cei din jur să fie creştin, de exemplu. Sau necreştin. Nu s-ar putea ca asta să aibă efect asupra vieţii lui... religioase? - Mă rog, pare să aibă, în general. Dar există şi anumite excepţii. - Cu privire la soarta sufletului său? - Graţia, interveni tatăl lui. Graţia divină poate găsi orice suflet, oriunde. Şi să ştii că aici faci o confunzie. Religia este un comportament omenesc. Graţia e iubirea lui Dumnezeu. Sunt două lucruri cu totul diferite. - Va să zică, graţia nu e totuna cu predestinarea? Nu este latura ei mai plăcută? E de presupus că există oameni asupra cărora graţia nu se extinde, chiar şi când locul lor în viaţă ar putea să pară potrivit pentru a... a face din ei creştini. Şi conchise cu cuvintele: - Ori aşa, ori aşa, mie tot de soartă mi se pare că e vorba. Jack îşi pusese paharul jos şi stătea adus de spate, cu braţele încrucişate în faţă, vorbind cu acel soi de insistentă deferentă care sugera că avusese un anume motiv de a pune întrebarea respectivă. Tatăl lui spuse: - Soarta nu e un cuvânt pe care să-l fi găsit vreodată folositor. - Atunci, înseamnă că e diferit de predestinare. - Ca noaptea de zi, declară autoritar bătrânul - după care închise ochii. Glory avu impresia că întrezărea apropiindu-se un necaz. Ames şi tatăl ei se mai certaseră de multe ori pe acea temă, Boughton afirmând aproape cu ferocitate suficienţa perfectă a graţiei divine, câtă vreme Ames susţinea, cu o blândeţe pe care prietenul său o găsea iritantă, că gravitatea păcatului nu putea fi măsurată. Era cu putinţă ca Jack să fi uitat? Glory se ridică în picioare, spunând: - Pe mine vă rog să mă scuzaţi. Nu suport cearta asta. Am auzit-o de-o mie de ori şi niciodată nu ajunge nicăieri. Tatăl ei răspunse: - Nici eu n-o pot suferi, şi n-am văzut-o niciodată să ajungă la vreun rezultat.
Dar nu cred c-aş numi-o ceartă, Glory. - Aşteaptă doar cinci minute, spuse ea. Îşi privi cu subînţeles fratele. Acesta zâmbi. Apoi, Glory intră în casă de unde-l auzi spunând: - Mă gândeam la predica dumitale de duminica trecută, domnule reverend. O predică minunată. Şi am avut impresia că un alt text foarte elevant pentru subiectul abordat ar fi fost povestea cu David şi Bathsheba. "Sfinte Dumnezeule din ceruri!" se rugă Glory în sinea ei. Câteva clipe domni tăcerea, timp în care cei doi bătrâni cugetau la cele zise. Apoi, Ames spuse: - Robby, mai bine dă o fugă. Mergi şi caută-l pe Tobias. Hai, ia-ţi şi tractoraşul şi du-te. Se lăsă din nou tăcerea. Jack îşi drese glasul. - După cum am înţeles eu povestea aceea, copilul a murit fiindcă tatăl lui săvârşise un păcat. Lui Glory i se păru că auzea în glasul lui o tonalitate tăioasă. Ames răspunse: - Săvârşise multe păcate grave. Nu că asta ar face ca morala să devină cu ceva mai clară. - Într-adevăr, domnule. Multe păcate grave. Totuşi... Nu la morala fabulei mă refer. Întreb dacă socoteşti că un om ar putea fi pedepsit prin suferinţele copilului său. Dacă s-ar putea ca un copil să sufere numai pentru ca tatăl lui să-şi primească pedeapsa. Pentru păcatele lui. Sau pentru necredinţa lui. Dacă ţi se pare adevărat acest lucru. Eu găsesc că are legătură cu problema pe care o discutam înainte. Predestinarea. Accidentul naşterii. Jack vorbea încet, cu grijă, atingându-şi unele de altele vârfurile degetelor, ca un om a cărui dispoziţie rezonabilă se învecina cu detaşarea. "Fie a uitat că şi Ames a pierdut un copil, cu ani în urmă," îşi zise Glory, "fie insinuează că Ames a fost pedepsit când şi-a pierdut fetiţa, că şi el a fost un păcătos." Impulsul lui Jack de a riposta când simţea că fusese atacat îi era destul de familiar, şi întotdeauna repercutase împotriva lui. Glory tuşi în palmă, dar fratele ei nu ridică privirea. După un moment, Ames spuse: - Copilul lui David s-a întors la Dumnezeu. - Da, domnule, răspunse Jack. Înţeleg asta. Dar sperăm că orice copil va avea dreptul la viaţă. Pentru aşa ceva s-a rugat David. Şi sperăm că va trăi în siguranţă. Sperăm că va învăţa mai mult decât... amărăciunea. Cred. Sperăm că oamenii vor fi buni cu el, încheie, ridicând din umeri. - Aşa este, replică Ames. În majoritatea cazurilor. Cuvintele lui păreau să ascundă un anume subînţeles. Se făcu linişte. Apoi, Boughton exclamă:
- Oh! Şi-şi acopri faţa cu mâinile. - O, ce păcătos sunt! Lila scoase un sunet discret, de compătimire: - Hai, hai... - Ce? se miră Jack. Nu, eu doar... Se uită la Glory, ca şi cum ea l-ar putea ajuta să interpreteze inevitabilul, certitudinea mată a surprizei dureroase. Tatăl lor spuse: - Noaptea naşterii tale a fost îngrozitoare! M-am rugat şi m-am tot rugat, la fel ca David. Şi Ames s-a rugat. Şi am crezut că o scoseserăm la capăt, că ţi-am salvat viaţa, nu-i aşa? Însă iată că nu e numai atât, e mult mai mult decât atât! Jack zâmbi, cu mirare tristă. Aplecându-se spre Boughton, Ames îl bătu pe genunchi. - Lăsând teologia la o parte, Robert, dacă eşti un om păcătos, acele cuvinte nu mai au nici un sens. Dinapoia mâinilor, Boughton răspunse: - Nici nu mă cunoşti cu adevărat! Aceste cuvinte îl făcură pe Ames să râdă. Apoi se gândi câteva clipe, şi râse din nou. - Ba cred că te cunosc destul de bine. Ţin minte când bunicuţa ta încă te mai plimba pe stradă, în cărcuior. Desigur, se prea poate ca braţele şi picioarele să-ţi fi atârnat afară din el. Să tot fi avut vreo zece, doisprezece ani, la vremea aceea. Cu boneţica aia de dantelă cocoţată în creştetul capului. Mama mea spunea că ar fi fost mai normal să stea bătrâna în cărucior, şi tu s-o împingi. - Ei, haide, că n-a fost chiar aşa de rău. Cred că m-am dat jos din parascovenia aia când aveam în jur de şase ani. Numai ce-l vedeam venind, şi o şi luam la fugă. Dumnezeu s-o bincuvânteze, totuşi. Avea intenţii bune. Cei doi bătrâni stătură un moment cu privirea în gol, ca atunci când îi unea câte o amintire comună. Jack se uita la ei, simţind privilegiul vechii prietenii care-i cuprindea ca o atmosferă palpabilă. - Am scos-o la capăt cu el, Robert, şi uite-l aici, lângă tine. S-a întors acasă. - Da, confirmă Boughton. Măcar pentru atâta lucru pot să fiu recunoscător. După un moment, Jack spuse: - "Iată, toate sufletele sunt ale mele; la fel ca sufletul tatălui, şi sufletul fiului este al meu; iar sufletul ce-a păcătuit, muri-va." E din Ezechil. Dar Moise spune că Domnul "nicidecum nu-i va ierta pe cei vinovaţi, aruncând greşelile taţilor asupra copiilor, până la a treia şi a patra spiţă." Mă întrebam dacă mi-aţi putea explica asta. Mie mi se pare o contradicţie. Domni tăcerea. Apoi, Boughton spuse: - Cunoaşte Scriptura.
- Da, o ştie. Bătrânul îşi drese ghlasul. - Dacă te uiţi la Codul lui Hammurabi, ediţia lui Davies, cred... - Da, dădu din cap Ames, Davies. - ...vei vedea că dacă un om ucide pe fiul altuia, atunci şi propriul lui fiu va fi ucis. Asta era pedeapsa. Ezechil a scris în Babilon, pentru oamenii care trăiau acolo în exil. Deci, cred că se referea, probabil, la felul cum se făceau lucrurile în acea ţară, de către babilonieni. - Toptuşi, interveni Ames, Ezechil menţionează proverbul israeliţilor care spune că dacă taţii au mâncat struguri acri, şi aşa mai departe... - Dar limbajul proverbului nu implică, în sine, că cineva ar trebui să aplice o pedeapsă asupra fiilor. Cred că, pe vremea când a scris Ezechil, acel proverb trebuie să fi fost interpretat într-un fel care justifica practica babiloniană. Când aducea asemenea argumente, Boughton începea să se aprindă, vorbind în stilul de pe vremuri, şi obosea până la limita irascibilităţii, dacă discuţia se prelungea prea mult. - Da, reverende, răspunse Ames, se prea poate ca aşa să fi stat lucrurile. - Mulţumesc, zise Jack. Prin urmare, legea nu poate pedepsi un copil pentru păcatele tatălui său, dar Domnul o va face. Tatăl lui răspunse: - În Ioan, capitolul nouă, e un pasaj unde Domnul Însuşi spune: "Nici acest om şi nici părinţii lui nu au păcătuit", vorbind despre orbul din naştere. - Da, domnule. Dar de unde ştim că ceea ce spune El nu se referă strict la acel caz? Say că ceea ce vrea să spună e că păcatul nu poate să nu fie întotdeauna dedus din... nenoroc? Nu spune cu adevărat că dacă părinţii au păcătuit, ei nu vor fi pedepsiţi prin intermediul copilului. După cum înţeleg eu lucrurile. Din nou tăcere. Apoi Ames, vizibil iritat, spuse: - E adevărat că atunci când taţii nu sunt oameni buni, copiii suferă. Oricine poate să vadă asta. E în firea lucrurilor. Ar fi o mare greşeală, cred, să le interpretăm suferinţele ca pe un act al lui Dumnezeu, mai degrabă decât ca pe o consecinţă a comportamentului propriilor lor părinţi. - Am încercat să fim drepţi cu ea, spuse Boughton. Ar fi trebuit să facem mult mai mult, ştiu asta. Zâmbind, Jack spuse foarte încet: - Sunt cu adevărat un om păcătos. După termenii dumitale. Apoi, ridică din umeri. - Şi după ai mei. Tatăl său îi expedie cuvintele cu un gest care descuraja orice încercare de a dezvolta subiectul. Urmă o lungă tăcere. Apoi, bătrânul spuse: - Prostii. N-are nici o legătură una cu alta. - Şi nu ştiu de ce sunt aşa, continuă Jack. Nu-mi face nici o plăcere. Mie, cel
puţin. Sau, mă rog, nu prea multă... Boughton îşi acoperi faţa cu mâinile. Ames spuse: - Cred că tatăl tău a obosit. Dar Jack continuă, foarte încet: - Aici, eu sunt amatorul. Dacă aveam în spate o luptă de atâţia ani cu întrebarea asta, şi eu m-aş fi săturat de ea, fără îndoială. Ei bine, eu nu am experienţa voastră. Din când în când, doar, m-am întrebat dacă nu cumva s-ar putea să fiu un exemplu de predestinare. Un soi de dovadă. Dacă n-r fi posibil să trăiesc predestinarea la nivel propriu şi personal. Ar fi chiar interesant, dacă n-ar avea nişte consecinţe atât de dureroase. Dacă n-ar da impresia că răspândesc cine ştie ce soi de boală contagioasă. Boala nenorocului. Să fie oare cu putinţă? - Nu, răspunse Ames. Aşa ceva nu se poate. Nici pe departe. Jack râse. - Ce uşurare! Fiindcă această recurenţă a păcatelor pare să descrie ceva. E valabilă şi reciprocă. Păcatele fiilor revin asupra părinţilor. Iar tăcere. Apoi, Ames spuse: - "Dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu e mai mare decât ea." Este din Prima Epistolă a lui Ioan. Jack dădu din cap. - Îi scrie "celei dragi", adică bisericii. Eu nu mă bucur de onoarea apartenenţei la această instituţie. - Nu ştiu de ce vrei să insişti asupra acestui lucru, interveni tatăl său. De ce ţii morţiş să te departajezi aşa. Ai fost botezat şi confirmat, la fel ca toată lumea. Cum poţi să ştii atâtea din Scriptură, când tot ce faci e s-o respingi? - N-o respinge cu adevărat, Robert, preciză Ames. E clar că s-a gândit mult la ea. - Totuşi... Mie mi se pare aproape o formă de mândrie. - Îmi pare rău, se scuză Jack. Nu vreau să par nerespectuos. Întrebarea mea este: există oameni care se nasc pur şi simplu răi, trăiesc vieţi păcătoase, şi apoi se duc în infern? Ames îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi. - În privinţa asta, Scriptura nu e tocmai clară. În general, comportamentul unei persoane corespunde cu firea acesteia, ceea ce înseamnă că care un comportament corespunzător. Corespondenţa e cea la care mă refer când vorbesc despre firea cuiva. Boughton chicoti. - Simt cumva o mică circularitate în raţionamentul dumitale, domnule reverend Eisenhower? - Prin urmare, spuse Jack, oamenii nu se schimbă. - Ba se schimbă, dacă e implicat vreun alt factor. Băutura, de exemplu. Li se schimbă comportamentul. Nu ştiu dacă asta înseamnă că li s-a schimbat şi natura.
Jack zâmbi. - Pentru un om al bisericii, eşti destul de şmecher. - Să-l fi văzut acum treizeci de ani! îl asigură tatăl său. - L-am văzut. - Bine, atunci ar fi trebuit să te uiţi mai atent. - M-am uitat. Ames începea să se enerveze vizibil. - Nu-mi voi prezenta scuzele pentru faptul că sunt unele lucruri pe care nu le înţeleg. Aş fi un nătâng dacă aş crede că nu există aşa ceva. Şi nici n-am să vorbesc prostii despre un mister, numai fiindcă aşa fac oamenii întotdeauna când încearcă să-l discute. Întotdeauna. Şi pe urmă, cred că misterul însuşi e o prostie. Conversaţiile de soiul ăsta sunt mult mai rele decât dacă ar fi doar zadarnice. Părerea mea. - Cele cinci minute încă nu s-au încheiat, le reaminti Glory. Jack îi aruncă o privire mată, nu tocmai zâmbind, atingându-şi vârfurile degetelor unele de altele ca şi cum noţiunea de "aluzie" ar fi fost inexistentă pe lumea asta, aşa că Glory se duse în salon, dădu drumul la radio, luă o carte şi încercă să citească şi să nu mai vrea să găsească un sens unor cuvinte pe care îşi dădea toată silinţa să nu le audă. Biserica prezbiteriană. Mântuirea. Karl Barth. Citi de trei ori şi ceva o pagină, fără să-i acorde atâta atenţie cât să reţină măcar o singură idee, iar la radio se cânta "Uvertura la Wilhelm Tell", aşa că puse cartea deoparte şi se duse să stea în uşă. Lila tocmai întreba: - Şi cu mântuirea cum rămâne? Vorbea încet şi era roşie ca focul în obraji, privindu-şi mâinile împreunate în poală, dar continuă: - Dacă nu te poţi schimba, nu prea are nici un sens. De fapt, nu asta am vrut să spun... Jack zâmbi. - Sigur că am participat şi eu la întruniri în corturi, numai ca observator curios. N-aş fi vrut să-mi aflu mântuirea pe vreun mal de râu noroios, în toiul nopţii. Jumătate din cei de-acolo vin ca să-şi fure unii altora din buzunare, sau să-şi vândă unii la alţii cremvurşti... - ...şi porumb caramelizat... adăugă Lila. Jack râse: - ...şi vată pe băţ. Şi toţi cântă fals... Râseră amândoi. -...după vreun acordeon vechi, sau ceva... încheie Lila, fără să fi ridicat nici un moment privirea. - Şi cu toţii vin la Iisus. În afară de mine, desigur, completă el, după care adăugă: uluitor, cum cu toate astea, lumea nu pare să devină cu nimic mai bună. Dacă ar fi să am eu căderea de a judeca.
- Doamna Ames a evidenţiat o idee foarte importantă, interveni Boughton, pe acelaşi ton al unui om de stat; simţea din partea lui Ames o anume noslagie, ori de câte ori i se reamintea de viaţa imposibil de cunoscut pe care soţia lui o trăise şi avea s-o trăiască fără el. Da, multă vreme mi-am făcut griji în legătură cu felul cum misterul predestinării ar putea să se reconcilieze cu misterul mântuirii. - Şi n-ai ajuns la nici o concluzie? - La nici una pe care să mi-o amintesc chiar acum. Am impesia că niciodată concluziile nu sunt la fel de interesante ca întrebările. Vreau să zic, nu pe ele ţi le aduci aminte, încheie el, şi închise ochii. În sfârşit, Jack ridică privirea spre Glory, pentru a-i studia expresia în care păru să descifreze anxietate sau iritare, căci spuse: - Îmi pare rău. Cred că am insistat prea mult asupra acestui subiect. Mă opresc aici. Fără să-şi ridice privirea dinspre mâinile împreunate, Lila răspunse: - Pe mine mă interesează. Jack îi zâmbi. - Eşti foarte amabilă, doamnă Ames, dar cred că Glory vrea să mă pună la treabă. Tatăl meu spunea mereu că cel mai bun mod de a mă feri de vreun bucluc ar fi să mă fac şi eu de folos cu câte ceva. - Mai stai doar un minut, îl rugă ea. Jack se rezemă de spătar, privind-o, la fel ca toţi ceilalţi, căci părea să facă mari eforturi pentru a-şi aduna forţele ca să vorbească. Apoi, îşi ridică privirea spre el şi-i spuse: - Omul poate să se schimbe. Toate se pot schimba. Ames îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi. Soţia lui îi trezea un soi de uimire, fiindu-i necunoscută în atât de multe sensuri, şi putea fi mişcat dintr-o dată de câte o descoperire pe care n-o mai întrezărise niciodată, rămasă din vremurile tinereţii sau ale singurărăţii ei, sau dezvăluindu-i un gând ori o latură până atunci neştiută a sufletului. Cu nespusă blândeţe, Jack zise: - Ei, dar îţi mulţumesc, doamnă Ames. Asta-i tot ce voiam să aud. *** A doua zi dimineaţa, poşta veni devreme, aşa că Glory o văzu prima. Jack era sus. Odată, ar fi aşteptat pe undeva prin apropiere, zăbovind chiar şi cu câte un ceas înainte de ora când venea de obicei, dar acea speranţă veche şi intensă părea să se mai fi tocit cu timpul. Mesaje pentru ea, de la surorile ei. Şi patru scrisori de-ale lui Jack, adresate pe numele Della Miles, din Memphis. Erau nedesfăcute, şi fiecare plic purta scrise pe el cuvintele "A se returna expeditorului", cu litere groase, subliniate. Glory puse plicurile cu faţa în jos pe masa din antreu şi intră în bucătărie să-şi adune
gândurile. Glory începuse s-o dispreţuiască pe acea Della. Femeia aia trebuia să aibă o idee destul declară despre nefericirea pe care o pricinuia, dacă-l cunoştea pe Jack cât de cât. Desigur, nu avea nici o obligaţie de a-l iubi, numai fiindcă el era îndrăgostit de ea. Desigur, persistenţa lui trebuia să pară iritantă, aşa nebinevenită cum era - deacum, fără îndoială, dăduse clar de înţeles acest lucru. Dar citise romne franţuzeşti cu el, îi brodase flori pe mânecă, pentru numele lui Dumnezeu! "Nu râde în timp ce fumezi," spusese el, "dacă ai în mâini un tort de nuntă". Îşi pusese cenuşă-n cap. Şi apoi, toată acea broderie capricioasă şi migăloasă, cu rol nu de cârpire, ci de comemorare. Oare ce anume îi făcuse să râdă? Indiferent cine era Della, îl cunoştea prea bine ca să se poarte aşa cu el. Putea să-i ignore scrisorile, dacă voia, dar ceea ce făcuse acum era de-a dreptul un act de cruzime. Întrucât le văzuse, Glory trebuia să-i spună că fuseseră returnate. Se gândi să le pună la loc în cutie şi să-l lase să le găsească el însuşi. Dar ce rost ar fi avut? Atunci, Jack ar fi putut crede că era în stare să ţină secrete faţă de ea, din moment ce acesta era mereu primul lui impuls, şi atunci nu mai putea vorbi cu el despre scrisori, ceea ce considera că ar fi trebuit să facă, măcar ca să-l consoleze, dacă altă soluţie nu-i trecea prin minte. Patru scrisori! Dacă se mai întorcea una singură la fel, avea să le ardă. Mesajul fusese recepţionat. Se gândi să ia trei dintre ele, sau două, şi să le ascundă undeva, pentru a le arde mai târziu, când avea ocazia, de vreme ce numai două ar fi fost suficiente pentru scopul urmărit de Della. Două ar fi transmis mesajul fără nici o ambiguitate, însă n-ar fi fost chiar atât de jignitoare. L-ar fi putut întreba: "De unde ştii că Della e cea care ţi le-a trimis înapoi?" La fel de bine s-ar fi putut ca tatăl ei să le fi returnat. Literele erau foarte groase, chiar şi ţinând seama de accentuarea dorită. Della îi făcuse impresia unei persoane cu o atingere mai uşoară, un soi de delicateţe pe care n-ar fi abandonat-o în nici un caz, fie şi numai pentru că ea însăşi nu era tocmai conştientă c-o avea. Dar ce ştia ea despre Della, în afară de faptul că Jack o curtase de parcă ar fi fost domnişoara cea virutoasă din cine ştie ce roman de epocă? Poezii. Flori, fără îndoială. Totul, cu obrazul proaspăt ras pantofii lustruiţi şi acel aer de ironie blajină pe care-l afişa ori de câte ori se simţea stânjenit de propria lui sinceritate. Jack coborî scara şi se duse afară, la cutia poştală, după care reveni în casă. Glory trecu în hol şi-l văzu găsind scrisrile acolo unde le pusese ea. Stătea întors cu spatele, dar îi putu distinge unda de şoc străbătându-i trupul - după felul cum îşi lăsa greutatea pe călcâie, după flexarea genunchilor şi, apoi, reculul umerilor. Întorcea scrisorile în mâini, pe o parte şi pe alta. Ştia că-l privea, şi o întrebă: - S-au mai întors şi altele din-astea? - Nu. - Dac-ar veni, nu mi le-ai ascunde. - Nu, n-aş face asta. Deşi aş vrea să pot. Jack dădu din cap.
- Am vrut să mă gândesc puţin, înainte de a ţi le da, continuă Glory. Acelaşi gest. Apoi: - Ai vreo idee? - Mă rog, nu mi-ai spus multe despre toate astea, dar din câte ştiu, m-am gândit că s-ar putea ca nu Della să ţi le fi trimis înapoi. M-am gândit că e posibil să ţi le fi trimis tatăl ei, sau altcineva din familie. Ai spus că locuieşte cu ai ei. Gestul ăsta nu mi se pare tipic pentru ea, sau măcar pentru părerea pe care mi-am făcut-o despre ea. Jack clătină din cap. - Nici mie. Lăsă scrisorile să cadă la loc pe masă şi, întorcându-se spre Glory, îi zâmbi. - Nu prea avem ce face, nu-i aşa? Glory răspunse: - Mă întrebam dacă nu cumva aveţi vreun prieten comun căruia i-ai putea scrie. Poate acel prieten ar fi de acord să-i transmită o scrisoare din partea ta, şi atunci ea ar reuşi s-o citească. Vreau să zic, dacă tatăl ei sau altcinva o împiedică să-ţi citescă scrisorile, s-ar putea ca asta să fie o cale pentru a ajunge la ea. Poate că merită să încerci. Jack dădu din cap. - Am să mă gândesc. Totuşi, n-o condamn. Şi nici pe tatăl ei nu-l condamn, dacă el a făcut-o. Îl înţeleg. Sunt oameni cumecade. Ar trebui doar să... să le respect judecata. Sau pe a lui, măcar. de-acum, m-am obişnuit destul de mult cu ideea. Tăcu o clipă, apoi continuă: - I-am mai trimis încă vreo două scrisori. Cred că se vor întoarce şi acelea. Ţiaş fi recunoscător dacă le-ai arde. - Să le ard şi pe astea? Dădu din cap afirmativ. Atinse masa ca şi cum i-ar fi amintit de un lucru care contase cândva, apoi ridică din umeri. - Nici nu ştiu ce să fac cu viaţa mea... Ai vreo propunere? *** În următoarele câteva zile, se mai întoarseră de la destinaţie încă trei scrisori. Glory privi vreascuri în sobă şi le arse cu grijă până când toate colile se făcură scrum. Jack o văzu stâng îngenunchată acolo, Jack care se apucase iar să se îmbrace în costum, cu vestonul descheiat şi cravata lărgită, ca pentru a recunoaşte arşiţa verii târzii. O privea din uşă, zâmbind şi dând din cap, iar când ea încercă să-i vorbească, se îndepărtă. Încă mai avea o atitudine curtenitoare, rămasă de pe vremea când aceasta era esenţială pentru el, groaza şi certitudinea de a fi nebinevenit, un deranj, nelalocul lui. Revenise la înstrăinare, cea mai veche dintre deprinderile lui. Ca şi cum ar fi ştiut că stânjeneala îl făcea să pară arogant, pleca de-acasă încă din zori şi nu mai venea până seara, prea târziu pentru cină dar la timp ca să-şi scutească tatăl de
cele mai negre temeri pe care le putea avea. Glory îi lăsa biscuţi pe bufet, în ideea că ar fi putut să ia câţiva în buzunar, ceea ce el şi făcea. Îi mai punea fursecuri cu ovăz şi ouă răscoapte. Îi lăsa cafea într-un termos, cu o ceaşcă alături, pe care el o spăla şi o punea la loc. În lipa lui, Glory avea mare grijă să se ocupe de toate lucrurile cu care el ar fi putut s-o ajute, astfel încât să nu fie nevoit să aleagă între stinghereala de a abuza de ea şi familiaritatea forţată a companiei ei. Şi se ruga pentru el şi se tot ruga, împreună cu tatăl ei - rugăciuni prelungi, tăcute, anticipând recunoştinţa pentru senaţia de uşurare pe care o aveau când îl auzeau intrând pe uşă. La cină, în cea de-a treia seară, tatăl ei zise: - Nu ştiu ce e, Glory. Nu ştiu ce s-a întâmplat. - E îndrăgostit de o femeie pe care a cunoscut-o în St. Louis, îi răspunse ea. - Mă rog, de-atâta lucru mi-am dat şi eu seama. Toate scrisorile acelea... - Da. În ultima săptămână, cele pe care i le trimisese el au venit cu retur. - Aha... Îşi scoase ochelarii şi se tamponă pe faţă cu şervetul. După câteva momente, spuse morocănos: - Mă gândeam eu că s-ar putea să se întâmple una ca asta. Cam aşa ceva. Nare şi el o slujbă. Nici nu cred c-a absolvit vreodată colegiul. Şi nu mai e tânăr, slabe şanse să-ţi mai schimbe viaţa acum, o viaţă despre care nu cred că e foarte bună. Îmi pot da seama de ce o femeie ar putea să... Îşi drese glasul. - Mă rog, nu pot zice că sunt surprins. - O cunoştea de ani de zile. Acei zece ani fericiţi despre care tot vorbeşte. Zice că ea l-a ajutat mult. Tatăl ei o privi. - Şi nu s-au căsătorit deloc? - Nu ştiu. Bătrânul stătea posomorât. O minciună nereuşită îi confirma suspiciunile, iar Glory nici nu părea să fi reuşit vreodată să-l mintă cu succes. Ba chiar, în familia lor, minciunile însemnau aproape întotdeauna doar că mincinosul ar prefera discreţia. Prin urmare, transparenţa unei falsităţi era foarte semnificativă. Glory îşi protejase de iscodeli propriile adevăruri stânjenitoare, cu ajutorul câtorva explicaţii care erau atât de vizibil false, încât niciodată nu fuseseră puse la îndoială făţiş, sau contestate. Din curtoazie, îşi tratau unii altora înşelătoriile ca pe nişte adevăruri, ceea ce însemna cu totul altceva decât a amăgi sau a fi amăgit. Ba chiar, făcea parte integrantă din substanţa înţelegerii comune care ţinea familia unită. În cazul de faţă, Glory spunea întrucâtva adevărul, fiindcă era ofensată, în numele lui Jack, de sugestia că pur şi simplu s-ar fi aruncat la picioarele unei femei numai pentru a fi refuat, ca şi cum n-ar fi fost la fel de conştient ca toată lumea de propria lui neeligibilitate ca bărbat. Acea Della trebuia să fi fost persoana care-l ţinuse la adăpost, în pofida tuturor lucrurilor de care se temeau, care-l putuse ţine în
viaţă şi, în orice caz, care făcuse ca lumea să fie mai suportabilă pentru el, măcar o vreme, aşa cum ei, propriile lui rude, cumva nu reuşiseră niciodată. Jack spusese că era îngrijorat de aspersiunile aruncate asupra Dellei şi a relaţiei lor, se arătase hotărât să-i apere onorarea, iar Glory ştia, chiar în timp ce o făcea, că n-ar fi trebuit să menţioneze acel interval de zece ani. Totuşi, Jack n-ar fi trebuit s-o pună în situaţia de a se face de râs. Iar Della, indiferent cine era cu adevărat, nu-i recunoscuse valoarea în termenii eventualelor lui perspective, pentru numele lui Dumnezeu! Atâta lucru tot se putea spune despre ea. Glory ştia că făcuse o greşeală gravă recunoscând un oarecare temei pentru neliniştile tatălui lor cu privire la acel subiect, aşa că spuse: - Femeia aceea este fiică de pastor. Tatăl ei dădu din cap. - Iar Jack e fiu de pastor. Apoi, adăugă: - Nu sunt şi copii la mijloc. Era o afirmaţie de genul care sugera că nu voia să-i fie infirmate speranţele. - Nu, răspunse Glory. Din când în când, şi ea îşi pusese aceeaşi întrebare. Pe chipul lui se aşternu acea expresie gravă care apărea ori de câte ori simţea că se cerea să aibă vreo intervenţie moral de un soi sau altul. Era o mină tristă, amară chiar, fiindcă numai neajunsurile sau lipsa totală a altor atitudini îl putea determina să revină la aceasta, şi pentru că ştia că niciodată nu dăduse rezultate bune. Era posibil ca Jack să aibă anumite obligaţii pe care nu şi le putea onora. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci familia trebuia să se achite într-un fel faţă de cei cărora le era dator. Mai ales de vreme ce şi acele persoane îi erau, fără îndoială, tot ca o familie. Bătrânul ar fi trebuit să ştie cu ce anume avea de-a face, chiar dacă Jack urma cu siguranţă să se simtă ofensat. Inevitabil, întrebările lui ar fi sunat ca nişte acuzaţii. Câte probleme, numai ca să afle un lucru pe care nici nu voia să-l ştie! *** Dacă Jack s-ar fi căsătorit cu copila aceea pistruiată, sau măcar dacă ar fi reuşit să-i aducă pe ea şi bebeluşul ei în casa lor, atunci el s-ar fi putut duce înapoi la colegiu, iar fata şi-ar fi putut termina şcoala, ca să urmeze şi ea colegiul, dacă dorea. "Pare destul de deşteaptă" spusese mama lui Glory. Aşa interpreta ea acea ostilitate precoce şi neînduplecată faţă de Boughtoni, care nu se lăsa clintită sau măcar influenţată cât de cât, de orice fapte generoase ar fi putut concepe. Era o fată dură, mândră, care nu zâmbea niciodată şi se prea putea să-i urască pe toţi pentru intenţiile lor binevoitoare, care erau într-adevăr condescendente, reflectând faptul că erau conştienţi de felurile că împrejurările ei de viaţă ar fi putut să fie îmbunătăţite, că putea avea de câştigat de pe urma instruirii blânde în modul corect de a îngriji un
copil mic, deşi asta ar fi însemnat să treacă peste voinţa mamei sale. Odată, Glory o convinsese pe fata aceea pistuiată să vină la ea acasă şi să culeagă mere, spunea ea, ca apoi să coacă o plăcintă. Annie se numea. Annie Wheeler. A intrat pe poartă îmbrăcată aşa cu obişnuiau elevele sâmbăta, în dangarezi şi o cămaşă cu câteva numere mai mare. Îşi ducea copilul pe şold. Au pornit spre Gilead, fără ca fata să dea nici un semn de încântare că maşina avea capota coborâtă în acea după-amiază căluroasă, nici când s-au oprit să-şi ia nişte cornete de îngheţată la drum. Fetiţa cea mică sugea îngheţata cu gingiile ei fără dinţi şi şi-a vârât mâna în ea, iar mama ei a admonestat-o: - Na, uite ce-ai făcut! Şi i-a lins o mânjitură de îngheţată de pe bărbie şi din palmă. Totul fusese ideea lui Glory. Părinţii ei plecasweră pentru o zi la o nuntă, în Tabor. Nu le spusese nimic despre planul ei. Conducea cu mare atenţie. Au ieşit în livadă, iar fata a rămas tăcută, cu copilul pe şold, privind-o pe Glory cum culegea mere. Când aceasta i-a spus că adunase destule pentru plăcintă, dar urma să mai ia câteva şi ca să le ia Annie cu ea acasă, fata a răspuns: - Avem şi noi mere. Ei, sigur că aveau. Merii creşteau peste tot, oriunde i se năzărise cuiva să-i planteze, la fel ca tufele de liliac, ca glicina şi rubarba. Au intrat în casă amândouă, punând fetiţa la soare, pe podeaua bucătăriei. Mama ei i-a dat o jucărie pe care o scusese din buzunar, nişte nasturi înşiraţi pe o aţă, spunând: - Acasă, are biberon. Aşa că Glory a decantat o pintă de frişcă într-un pahar, l-a clătit şi l-a pus pe podea, lângă genunchiul fetiţei. Mama acesteia a îngenuncheat alături, a turnat nasturii din mâna ei în sticlă, apoi din nou afară, şi fetiţa a râs şi pentru o vreme a început să se joace stângaci dar hotărât cu lucruşoarele acelea, în timp ce Glory începea să facă blatul pentru plăcintă, vorbind cât mai tare, ca spre a-şi reaminti cele mai mărunte detalii ale reţetei şi mai ales nevoia de a măsura cantităţile cu cât mai multă grijă. Mama fetiţei s-a aşezat la masă, sorbind dintr-o bere de rădăcini. Apoi, spinarea celei mici a început să se încovoaie de oboseală; căzut pe-o parte, dând din picioare şi scâncind, iar Glory a exclamat: - O, sărăcuţa de ea! A luat-o în braţe şi a început s-o legene, sărutându-i obrazul ud de lacrimi, în timp ce fetiţa se zătea, plângea şi încerca să se îndepărteze de ea, cu o putere surprinzătoare, întinzând braţele spre mama ei. Aceasta a luat-o şi şi-a aşezat-o pe şold, iar fetiţa îşi rezemă capul pe umărul ei, sugându-şi mâna, şi începu să-şi tragă respiraţia în gâfâieli de uşurare. - Nu eşti mama ei şi gata, zise Annie. Plânsu' n-ajută la nimica. Şi de-atunci, n-a mai dat nici cel mai mic semn că eforturile lui Glory de a se împrieteni cu ea ar fi fost mai mult decât un motiv de iritare, până în acea dimineaţă când a sunat-o şi i-a spus:
- Aş vrea să vii până la mine. Fetiţa mea, nu ştiu ce are... Mersese trei mile pe jos pentru a cere voie să dea un telefon. Era o infecţie care cu puţină penicilină s-ar fi vindecat, dar nu se găsea - nici atunci, şi nici ani de zile după aceea. De fapt, chiar nu era nimeni de vină. Aşa ceva s-ar fi putut întâmpla chiar şi dacă acei doi copii ar fi venit să locuiască în Gilead. În fiecare familie avusese loc câte o poveste care s-ar fi putut termina altfel, numai de-ar fi avut puţină penicilină. O jale himerică - ba vinovăţie, ba revoltă, ba amăgierea cu gândul că totul s-ar fi putut întâmpla altfel... Dar cum de se încurcase Jack cu fata aceea? Acolo se găsea vina, imună la orice analize raţionale, mai presus chiar şi decât iertarea. O asemenea ofensă împotriva noţiunii de onoare, cum spusese tatăl ei, şi la fel i se părea şi ei, şi lui, chiar şi după atâţia ani... Mersese pe firul gândurilor tatălui ei până înapoi la acea înverşunare de demult, care continua să ardă mocnit în ochii lui pe jumătate închişi, în timp ce reflecta la caracterul inevitabil al dezamăgirii suferite. *** Era seara, târziu, când l-au auzit pe Jack venind pe verandă. Poate că se aşteptase ca tatăl lui să fie în salon, citind în fotoliul său Morris. În celelalte seri vorbise cu Glory, în treacăt, îi urase noapte bună tatălui său, şi se dusese sus în camera lui. de astă dată însă, bătrânul nu vru să se ridice de la masă. - Am să-l aştept. Nu mă mişc de-aici. Găsindu-şi tatăl tot în bucătărie, când intră, Jack se opri, interpretând situaţia aşa cum făcuse întotdeauna, conştient de a fi căzut în plasa firavă a unor intenţii nedefinite. O privi pe Glory, apoi se mulţumi să rămână pe loc, cu pălăria în mână, aşteptând - distant, respectuos şi şovăitor. - Jack, spuse tatăl lui. - Domnule. - Cred că e nevoie să avem o conversaţie. - O conversaţie. - Da. Cred că ai face bine să-mi spui cum mai stau lucrurile cu tine. Jack ridică din umeri. - Sunt obosit. Sper să pot adormi cât mai curând. Bătrânul continuă: - Ştii cât se poate de bine ce vreau să spun. Aş dori să-mi spui dacă sunt unele... obligaţii care au nevoie de ajutor din partea familiei tale. Lucruri care s-au putut întâmpla acolo, în St. Louis, despre care încă nu mi-ai spus nimic. Şi care te tulbură. Jack o privi pe Glory. Iat-o - oricât de blândă şi bine-intenţionată: aspersiunea
de care se temuse. Îşi ridică mâna la faţă şi spuse, foarte încet: - Altă dată... - Stai jos, fiule. Jack zâmbi. - Nu. Apoi, spuse: - Obligaţiile pe care le am mă privesc numai pe mine, teamă mi-e. Tristeţea era aceea care-l făcea să fie atât de inaccesibil de răbdător. Tatăl său spuse: - Obligaţiile tale te privesc dacă ţi le poţi onora. Dacă nu, devin şi problema mea. Iar problemele trebuie să fie rezolvate. Aşa e civilizat. Loialitatea faţă de rude, reale sau imaginare, şi protejarea lor, posibilă sau nu, erau motivele de mândrie ale tatălui lor, cele mai puternice instincte ale lui şi principalele surse de mulţumire, frustrare şi anxietate. Se îndreptase de spate, astfel încât cuvintele lui să aibă forţa şi demnitatea potrivite cu intenţia, dar ochii-i erau închişi şi gura arcuită cu colţurile în jos, iar poziţia dreaptă îi expunea umerii îngustaţi şi pielea fleşcăită a gâtului. Jack se uita la el de parcă tatăl lui ar fi fost imaginea întruchiptă a tuturor necazurilor şi oboselilor pe care i le pricinuise, încă galant în slăbiciunea lui, gata să fie întristat din nou, gata să se lase împovărat din nou. - Nu. Nu, domnule. Altă dată. - Ştii bine că altă dată nu va mai fi. Plănuieşti să pleci neîntârziat. - S-ar putea să nu mai stau mult pe-aici. Încerc să iau unele decizii. Capul tatălui său căzu într-o parte. - Sper foarte mult să iei decizia de a mai sta, spuse el. Măcar o vreme. - Mulţumesc pentru bunătate. - Nu, e doar o speranţă a mea. De bunătate vei da tu dovadă, gândindu-te puţin la ceea ce te-am rugat - dacă poţi. Iar acum, Glory mă va ajuta să mă duc la culcare. *** A doua zi dimineaţa, bătrânul scormoni ovreme cu lingura prin fulgii de cereale, apoi spuse: - Vreau să vorbesc cu Ames. Poţi să mă duci până acolo, cu DeSoto-ul. Maşina funcţiona destul de bine pentru asemenea drumuri scurte, iar Glory o folosise ca să ducă familia Ames la râu, pentru un picnic de ziua naşterii cuiva. În ziua aceea, tatăl ei nu se simţise destul de bine ca să vină şi el, iar când Glory i-o propusese lui Jack, acesta luase ideea în râs - "Et ego in Arcadia" - dar cel puţin totul decursese destul de bine pentru a o încuraja să mai folosească automobilul, la nevoie. Tatăl ei se gândea adesea la DeSoto. În mintea lui, acea maşină era o promisiune de mobilitate, o putere de pe urma căreia putea avea de câştigat şi bunul lui prieten. Aşa
că gândurile lui îndreptate spre DeSoto erau generoase şi agreabile, tonice. Totuşi, nu mai consimţise să se deplaseze cu maşina din ziua aceea când Jack îi dusese la ţară. - Doamna Ames şi băiatul vor fi şi ei acolo, spuse el. - Am să-i duc la matineu. - Foarte bine. Glory organiză programul zilei după propunerile tatălui ei, iar după prânz îl ajută să coboare scara şi să intre în maşină. În casă se înstăpânise o pustietate răsunătoare, cu Jack mereu plecat pe undeva, iar Glory se simţea bine păăsindu-o pentru un timp, şi scoţându-şi şi tatăl la plimbre. Îl duse prin faţa bisericii şi a memoialului de război, pentru a-l lăsa să admire grădinile şi copacii, apoi ajunseră acasă la Ames, unde-l ajută din nou - să se dea jos, să meargă pe alee, să urce treptele. Ames păru surprins să-l vadă la uşa lui. - Da, spuse bătrânul, m-am gândit că noi doi am putea să ne ţinem de urât unul altuia, în timp ce femeile sunt plecate la cinematograf. Am venit aici cu DeSoto-ul. Ames trase un scaun de la masă. - Doar dacă nu cumva preferi să şezi în altă parte... Boughton răspunse: - Nu, ăsta a fost dintotdeauna scaunul meu, nu-i aşa? Strana mea. Se aşeză şi-şi agăţă bastonul de marginea mesei, după care închise ochii. Lila şi Robby coborâră şi ei la parter. Robby era pieptănat cu grijă şi avea obrajii îmbujoraţi de la spălat. Glory îi duse la micul cinematograf mucegăit, unde se uitară cum binele învingea răul cu ajutorul unor revolvere şi al unei potere. "Fă-ţi rugăciunea!" îi spuse personajul negativ cetăţeanului nevinovat pe care-l încolţise lângă peretele unui canion. Şi, în clipa de răgaz pe care cu atâta mărinimie i-o acordase captivului, din spatele lui apărură în galop nişte cai şi fu silit să arunce arma. Robby fu uimit şi încântat de întorsătura neaşteptată pe care o luaseră evenimentele, adică exact aşa cum sperase Glory. Adăugând jurnalul, trailerele şi un filmuleţ de desene animate, plus un alt scurt-metraj de ficţiune în care binele învingea din nou răul, trecuseră două ore şi ceva la vremea când ieşiră din sală, clipind din ochi în soarele după-amiezii. Bătrânii încă mai stăteau aşezaţi la masă, unde li se alăturase şi Jack, care o privi pe Glory şi zâmbi. - Acasă nu mai era nimeni, aşa că m-am gândit că trebuia să se fi întâmplat ceva, şi am venit aici... Glory nu-l mai văzuse de trei zile, cu excepţia acelui moment când trecuse pe lângă ea, în drum spre uşă, fără să spună nimic, doar ridicându-şi pălăria din mers, au când străbătuse bucătăria în drum spre camera lui, spunând numai noapte bună. Nici o clipă nu-i trecuse prin minte că ar fi putut porni în căutarea lor. Dacă ar fi fost acolo, putea fi începutul unor vremuri mai bune. Simplul gând îi cauza un junghi de bucurie cam îndoită... Voia să se uite la el, să vadă ce mai făcea, cum mai arăta, dar zâmbetul lui era calm şi rece. Se prea putea să fie supărat. Probabil credea că ea îl
trădase. Dumnezeule mare, nici vorbă să fi avut vreo asemenea intenţie, şi ce mai conta, când tatăl ei era acolo, confesându-se iar lui Ames, spunându-i sub pecetea vechii lor prietenii ce suspecta şi de ce anume se temea, la fel cum făcuse la nesfârşit de-a lungul acelui trecut dureros. Fusese destul de neplăcut în seara trecută, când vorbise cu Jack în felul acela. Iar acum, asta... Dacă fratele ei mai avea o singură speranţă în viaţă, ştia că era aceea de a putea găsi vreo cale să vorbească între patru ochi cu Ames, fără amestecul altcuiva. Glory se bucura atât de mult că-l scosese pe tatăl lor din casă, că-i dăruise plăcerea unei vizite în bucătăria lui Ames - de când nu mai fusese acolo? Nu stătuse să se gândească. Bătrânul nu făcea decât să şadă la masă, cu ochii închişi. Ames era în mod clar uşurat să-i vadă pe toţi trei. Robby se căţără pe genunchii lui, plin de toată energia necheltuită pe care i-o stârnise filmul. - Trebuia să vii şi tu, tati! Trebuia să-l vezi! Bătu în fundul cutiei sale de Cracker Jack, şi câteva bucăţele lipicioase căzură pe masă, în faţa tatălui său. - Păstrez şi pentru Toby, spuse el. Uite... Coborî din poala lui Ames, se duse la Jack şi-i dădu şi lui puţin. - Aici, în cutie, ar trebui să fie un premiu. Tu vezi vreunul? Jack luă cutia, o înclină spre lumină şi se uită înăuntru. - Cred că l-ai mâncat, răspunse el. Robby râse. - Ba nu l-am mâncat! - Te interesa atât de mult filmul, încât nici n-ai observat. Putea să fie şi un dolar de argint, că nici pe ăla nu l-ai fi observat, pun pariu. - A, ba da! Un dolar de argint îl observam precis! - Probabil a fost un şarpe de cauciuc. Sau o tarantulă, mai mult ca sigur. - Ba nu era! îl contrazise băiatul. Dă să văd... Dar Jack îndepărtă cutia de el, se uită înăuntru, apoi scoase ceva, cu două degete. - Eşti un puşti destul de norocos, spuse el. Mi-ar plăcea să am şi eu una dinastea. - Ce-i acolo? Ce? Jack puse jucărioara pe masă. - Asta, zise el, este o lupă. Robby se uită la ea. - Nu e foarte mare. - Ei, de undeva tot trebuie să începi. - Ce să încep? - Să te uiţi după inicii. Uite: cred că am o pată pe manşeta cămăşii. Ţie a ce ţi se pare că arată? Băiatul o privi prin micuţa lupă.
- Doar ca o pată, atâta tot. Jack ridică din umeri: - Vezi, asta e. Caz rezolvat. Robby râse, şi Lila de asemeena. Ames spuse: - Robby, ce-ar fi să dai tu o fugă să-l cauţi pe Tobias. O să fie curios să vadă ce-ai primit. Poate găsiţi vreo insectă, să vă uitaţi la ea. Hai, du-te! Băiatul şovăi o clipă, apoi plecă. Jack se întoarse să se uite la America, cu o expresie mată şi oboită care parcă voia să spună: "Înţeleg de ce faci asta, de ce-ţi tot alungi copilul." Fără îndoială, Ames şi Boughton tocmai se rugaseră pentru sufletul lui, probabil defăimând dinaintea cerului viaţa pe care o dusese, şi o pierduse, viaţa după care plângea. Jelind-o sub numele de păcat, sau un alt cuvânt mai blând asupra căruia se înţeleseseră. Încălcare. Dezonoare. Obligaţie neonorată. El intrase în plină conjuraţie învăluită în lumina sumbră a suspiciunilor tatălui său, care era neştiutor şi inocent, şi prin urmare exgera, fără îndoială, pentru a-şi asigura uficienţa intervenţiei. Jack dăduse peste o imagine foarte puternică a lui însuşi, ca Lazăr cu amintirea mormântului, indiferent cât de des se bărbierea sau se pieptăna. - Doamnă Ames, spuse el, v-a plăcut filmul? Şi eu l-am văzut de câteva ori. Jurnalul a fost interesant. Puţin cam ciudat pentru un matineu, după părerea mea. Lila răspunse, spre Boughton şi Ames: - A fost un jurnal îngrozitor. Arăta o bombă atomică explodând, şi clădirile care ar fi fost spulberate de ea. Înăuntru erau manechine, ca nişte familii stând la masă. N-ar trebui să le arate aşa ceva copiilo. - N-ar trebui s-o facă în nici un fel, replică Boughton. Le plac la nebunie ciupercile. Tot tărăboiul ăla... Încă nu deschisese ochii. - Dulles. - Da, Dulles, confirmă Jack. Un gentleman prezbiterian, din câte înţeleg. Boughton pufni: - Aşa zice el! Jack se aşezase comod pe scaun, cu braţele încrucişate pe piept, aşa cum obişnuia să facă atunci când voia să pară relaxat şi la largul lui. - Ăştia îngreunează tot mai mult creşterea copiilor, în ultima vreme. Ţi-e din ce în ce mai greu să-i protejezi. Cred. Precipitat radioactiv în laptele pe care-l beau. Teai aştepta ca un gentleman prezbiterian să acorde puţin mai multă atenţie acestor lucruri. În St. Louis, au făcut un studiu despre ceea ce numeau ei "dinţi de lapte". Conţineau particule radioactive. A fost alarmant. Pentru oamenii care încearcă să-şi crească sănătos copiii. Aşa am citit eu undeva. Ames se uită la Jack, cu puţin reproş. - Cu siguranţă, tatăl tău nu are o predică pe care să i-o ţină lui John Foster
Dulles. Şi nici eu nu am vreuna. - Dar o să voteze cu Eisenhower, mormăi Boughton. După un moment, Jack îşi drese glasul. - De acord că responsabilitatea nu e un criteriu la care să fi aderat şi eu însumi, îndeosebi... Tatăl lui deschise ochii. - De acord că am fost o dezamăgire. Mai rău decât o dezamăgire. Totuşi. Bătrânul se uită la el. - Ba n-ai fost. Unde vrei să ajungi? - Ştiu ce vrea să zică, interveni Lila. Lucrurile nu prea au sens. E greu să ştii pe cine ar trebui să priveşti cu respect. Ăsta-i adevărul. - Da. N-am vrut să jignesc pe nimeni. Consider doar că ar trebui să pun o vorbă pentru cei pe care ne grăbim să-i judecăm. Având în vedere că pot fi relativ inofensivi. Eu fiind singurul lor reprezentant, desigur, preciză el, zâmbind. Nu caut scuze cu orice preţ. Dar aceia dintre noi care-şi găsesc câteva momente, în viaţa lor ticăloasă, pentru a citi ştirile, pot găsi totul puţin cam, derutant. Din vina noastră, fără nici o îndoială. După care adăugă: - Reverend Ames, ţi-aş fi recunoscător pentru orice instrucţiuni ai putea să-mi dai. Ames îi aruncă o privire, pentru a-i evalua sinceritatea, parcă surprins de posibilitatea ca aceasta să fie autentică. Apoi spuse: - Sunt cam multe subiecte de gândire aici. - Se întâmplă destul de des. Printre oameni pe care-i cunosc. Oameni care trăiesc în apropiere, cu mult timp liber... Râse. Se lăsă iar tăerea. Boughton închisese din nou ochii. Capul îi czu în piept. După un moment, Glory spuse: - Cred că tata cam începe să obosească. - Aici sunt. Puteţi să mă întrebaţi chiar pe mine. Încă mai exist, la persoana întâi. - Eşti obosit? - Da, sunt. Vreau să mergem acasă cât mai curând. Dar încă nu. Câteva momente, nimeni nu scoase o vorbă, apoi bătrânul înălţă capul. - Da, ar trebui să nergem acasă. Glory s-ar fi aşteptat ca Jack să vină cu ea, spera să vină, dar el rămase pe loc, ca şi cum s-ar fi simţit foarte relaxat pe scaunul acela, evitându-i privirea. Îşi conduse tatăl la maşină şi-l ajută să urce, împreună cu Lila, care apoi îi însoţi pentru a ajuta să fie coborât din maşină şi urcat pe treptele propriei lui case. După ce-l culcă, Glory îi telefonă lui Ames pentru a-i spune că Lila mai rămânea, ca s-o ajute să pregătească
cina. Robby lua masa la Tobias. Mâncarea avea să fie gata cam în vreo oră, dar el şi Jack puteau merge pe jos până acolo oricând voiau. Peste vreo jumătate de oră, Ames intră şi el în casă. Spuse că Jack urma să apară nu peste mult, şi-l aşteptară cu cina până când deveni aproape necomestibilă, după care mâncară în tăcere. Boughton întrebă: - Tu şi cu Jack aţi avut vreo discuţie, voi amândoi? - Nu tocmai, răspunse Ames. Cred că el voia să stăm de vorbă, dar nu s-a putut îndura să spună ce anume îl frământa. A mai stat doar câteva minute, după plecarea voastră acasă. - N-a dat nici un semn despre locul unde s-ar fi putut duce? - A zis că s-ar putea să întârzie. *** Glory aşteptă toată noaptea să audă zgomotul uşii deschizându-se. De două ori îşi luă pe ea capotul şi pantofii şi ieşi să se uite în hambar, în maşină, în magazie, pe verandă, dar tatăl ei o auzi şi o strigă - de fapt, strigă numele lui Jack, crezând, fără îndoială, că pe el îl auzise. Mai bine să-l lase cu impresia asta. Urcă la etaj şi rămase în camera ei până dimineaţa. Tatăl ei îi spuse să nu se deranjeze cu micul dejun, dar ea îi făcu cafeaua şi-i puse o farfurie cu pâine prăjită şi gem pe masa cu lampa, lângă fotoliul lui. Şi ziarul, ca şi fum ar fi fost o dimineaţă ca oricare alta. Făcu tot ce putea pentru a-l ajuta să se simtă cât mai bine. Amânarea îl irita. - Plec pentru scurt timp, îl anunţă ea, iar bătrânul dădu din cap. N-o întrebă nimic, ceea ce însemna că ştia totul. - Mai bine du-te, spuse el. Glory se îmbrăcă şi se pieptănă. Apoi, se uită în camera lui Jack. Patul era făcut, cărţile şi hainele lui se aflau tot acolo, ca şi valiza. Găsi cheile maşinii acolo unde le lăsase pe pervazul ferestrei de la bucătărie. Se gândi că poate Jack găsise o cale de a părăsi cumva oraşul, făcând autostopul la maşinile care treceau, şi dacă nu-l găsea în Gilead, era gata să se ducă până la Fremont în căutarea lui, numai ca să vadă dacă nu cumva îl întâlnea întâmplător pe stradă. Dacă întârzia per-acolo, avea s-o sune pe Lila şi să-i ceară să vadă puţin de tatăl lor. Două ore, dus-întors - cel mult. Bătrânul avea să fie cât putea de răbdător, ştiind în mod clar de ce fusese nevoită să-l lase singur. Îşi vârî cheile în buzunar şi pornispre hambar. Deschise uşa, păşind în semiîntunericul umed dinăuntru. Şi îl văzu, rezemat de maşină, cu pălăria trasă pe ochi, ţinându-şi cu o mână închise reverele vestonului. Pe cealaltă o întinse spre ea, discret, doar la nivelul taliei, şi murmură: - Dai şi mie-un gologan, coniţă? Zâmbea, cu o expresie plină de farmec aventurier şi colţuros - un şarm dur,
umilit, care o ului. - Ăsta-i fratele tău, Jack, continuă el. Fratele tău Jack, fără travesti. - O, Doamne sfinte! exclamă Glory. O, sfinte Dumnezeule din ceruri! Cu blândeţe, Jack îi spuse: - N-are nici unrost să plângi din cauza asta. E doar o mică glumă. Un fel de glumă... - A... Şi ce-o să facem? Ridică din umeri: - La fel mă întrebam şi eu. Nu mă poate vedea aşa. Îmi dau seama de atâta lucru. - Păi, unde şi-e cămaşa? - Unde mi-s şi şosetele, cred. Parcă-mi amintesc că le-am îndesat în ţeava de eşapament. Cămaşa atârnă afară de-acolo, mânecile ei... Acum, nu mai prea are la ce să-mi folosească. - Trebuie să stau jos, spuse Glory. Îşi auzea propriile suspine, şi nu reuşea să-şi tragă respiraţia. Se s7prijini de maşină, cu braţele încrucişate şi rezemate de capotă, şi începu să plângă, nestăpânit, atât de tare încât nici nu mai putea decât să se lase în voia lacrimilor, deşi asta o împiedica până şi să se gândească la ceea ce avea de făcut în continuare. Jack ezita nesigur, la mică distanţă de ea, plin de regrete beţivăneşti. - Vezi, am avut dreptate să-ţi dau cheia, spuse el. Cred c-am încercat să pornesc maşina fără ea, îi explică, arătând spre capota ridicată. Se pare că am cam stricat-o. Dar mă bucur că nu te-am deranjat, ca să ţi-o cer. Nu sunt întotdeauna chibzuit. Când beau. Glory răspunse: - Am să te aşez pe bancheta din spate, apoi aduc apă şi săpun şi un rând de haine, ca să te poţi întoarce în casă. Poţi să te întinzi puţin aici, până mă aştepţi. Stai aici. Vin imediat. Jena, oboseala şi uşurarea îl făceau să fie docil. Se culcă pe banchetă, strângându-şi genunchii pentru ca Glory să poată închide portiera. Când ajunse în casă, tatăl ei îi strigă: - Jack e acasă? - Da, tată, aici este, răspunse ea, fără să-şi poată controla prea bine vocea. Un moment, domni tăcerea. - Atunci, cred c-o să-l vedem la cină, diseară. - Da, şi eu cred. Din nou tăcere. Bătrânul le acorda timp, un răgaz, stăpânindu-şi curiozitatea şi îngrijorarea, precum şi furia şi uşurarea, pentruca Glory să se ocupe de toate problemele pe care le ridicase acea situaţie. Luă un cearşaf şi o pătură din dulapul cu lenjerie de pat aflat în capul scării, apoi şi o cârpă de spălat şi un prosop. Din debaraua cu mături scoase o găleată, o clăti şi o umplu cu apă fierbinte. Îşi făcuse
griji în legătură cu posibilitatea ca tatăl ei s-o audă cum se grăbea, dar era clar că bătrânul îşi adunase curajul de a avea răbdare - din nou, Dumnezeule mare! Puse în apă calupul de săpun de rufe şi duse totul pe treptele verandei. Şi acum...? Trase un scaun Adirondack din curtea de lângă casă, până în spatele hambarului. Locul era ascuns vederii vecinilor, de către tufele de liliac. Soarele îl lumina din plin, dar era destul de blând. Duse cearşaful cu ea, în hambar, pe uşa laterală. - Jack, îl chemă ea. Jack, te rog să-ţi scoţi hainele, să te înveleşti cu cearşaful ăsta şi să vii afară. O să te curăţim. Ai auzit ce-am spus? Cu un geamăt, Jack se ridică, mijind ochii spre ea. - O să te ajut, continuă Glory. Îţi voi aduce şi nişte haine de schimb. Ai să te simţi mult mai bine. Jack clătină din cap. - Cred că mi-am făcut praf hainele. - Mă ocup eu de asta. Dar trebuie să mi le dai. Pe urmă, voi încerca să ţi le spăl. Se uită la ea. - Încă mai plângi. - Nu-ţi face probleme. - Îmi pare rău. Îngrozitor de rău. - Nu contează. Îl luă de braţ şi-l ajută să se ridice, rezemându-l de latura maşinii. - Dă-mi haina. Pe sub veston, nu mai avea nimic. Îşi încrucişă braţele pe piept şi râse, cu un soi de stânjeneală amară. - Poate ar trebui să mai dorm puţin, propuse el, dând să deschidă iar portiera maşinii. Glory o închise la loc. - N-am toată ziua la dispoziţie. Trebuie să mă mai gândesc şi la tata. Nu mai poate de îngrijorare. Ţine asta, îi dădu ea un colţ al cearşafului, iar restul îl îngrămădi în jurul lui, chiar pe sub braţe. Şi acum, am să te aştept afară. Ţi-am pregătit un scaun într-un loc ferit, unde n-o să te vadă nimeni. - Am reuşit să miros ca moartea, cel puţin, comentă el. Pare puţin cam prea... adecvat. Cum se numeşte? Linţoliu. - Auleo! exclamă ea, dezamăgită. Ce să mă fac eu cu tine? Zi tu - ce să fac? - Aş vrea să nu plângi. Acordă-mi măcar un minut. Ştiu că vrei să mă ajuţi, Glory. Sora lui ieşi afară şi rămase în aşteptare, iar peste scurt timp apăru şi el, desculţ, strâmbându-se în lumina soarelui, surprinzător de slab şi alb la trup. Se aşeză pe scaun, iar Glory adusegăleata şi apa cu clăbuc şi începu să-l spele, începând cu părul şi faţa, pentru a contiua cu gâtul şi umerii, storcând ştergarul iar şi iar, frecându-
i braţele şi mâinile, care erau înnegrite de unsoare şi rănite, brăzdate. Tatăl ei ar fi observat asta. - Lavandă, spuse Jack. Îl aplecă înainte, ca să-l spele pe spate. Capul lui i se rezemă de umăr. - Cândva, am lucrat într-o... morgă, spuse el. Pentru scurtă vreme. - Foarte bine. - Da. Nu m-a deranjat. Era linişte. - Nu e nevoie să vorbeşti. - Şi pe urmă, a venit un cetăţean. Învelit într-un cearşaf. Era complet străin. Avea o hârtiuţă legată de degetul mare de la picior, cu o panglică roşie. Era un bilet de debit cu numele meu pe el. Cu... semnătura mea. Oamenii le vând pe o... fracţiune din valoarea lor. O privi. - Ai auzit vreodată de asta? Datoria tău ajunge la altcineva. Nu mai ştii ce cine să se temi. - Maui mare ruşinea... remarcă ea, de vreme ce Jack părea să spere că avea să-i împărtăşească sentimentele ofensate. Fratele ei râse. - Nici măcar n-am aflat vreodată câţi bani datoram. Trecuţi pe biletele alea. Nam scris nici unul când eram treaz. Dar nu se putuse aduna prea mult. Nu eram, înţelegi, un om al riscurilor. - Probabil că nu. Trebuia să încerce să-l şi bărbierească. Ţepii bărbii îl făceau să pară palid la faţă, iar paloarea făcea ca barba nerasă să arate sordid. - Cred că le plăcea doar să mă vadă tresărind, spuse el. Am nervii foarte sensibili. Să nu laşi niciodată oamenii să ştie 7asta despre tine. Dar să fii sigură c-o vor descoperi oricum. - Ar fi trebuit să vii acasă. Jack râse. - Poate. Oricum, până şi ca ratat am ratat. Dar nu din lipsă de... sârguinţă! - Nu mă îndoiesc. Îl rezemă iar de spătarul scaunului, îl şterse cu prosopul şi-l înfofoli cu pătura. După care, îi puse un picior în găleata cu apă, apoi şi pe celălalt. - Deocamdată, asta-i tot ce pot face pentru tine. Stai bine aşa? Nu te deranjează lumina? - N-am nici o problemă. Mi-e mult mai bine aşa. Un pahar cu apă, evntual...? - Da. Şi-am să-ţi aduc şi nişte haine. Vatrebui să intru în camera ta. E-n regulă? Jack părea să fi aţipit. Tresări. - Vestonul meu... spuse. - Aici e. Îl scoase şi-l agăţă pe spătarul scaunului. Apoi, luă din bucunarul de la piept
tocul îngust de piele şi, fără a uita ca mai întâi să şteargă lemnul cu foarte mare grijă, îl puse pe braţul scaunului. - Îţi mulţumesc, Glory, spuse el şi-l acoperi cu mâna, închizând iar ochii. - Mă duc să iau nişte haine din camera ta. Dacă n-ai nimic împotrivă. - S-ar putea să observi pe-acolo o sticlă, două... spuse el, apoi râse. În ultima vreme, am cam scotocit prin lada băncuţei de la pian. - Nu te mişca de-aici. Vin imediat. Glory se oprise din plâns, dar fu nevoită să se aşeze pe verandă. Îşi rezemă capul pe genunchi. Şi-l imaginase în hambarul acela vechi şi întunecos, în toiul nopţii, îndesându-şi şosetele amărâte în ţeava de eşapament a DeSoto-ului, apoi, pentru siguranţă, şi cămaşa. Avusese pe el cămaşa lui favorită, cea cu broderia aceea frumoasă pe mânecă. Cu frustrarea şi stângăcia unui om beat, apucase cu mâinile lui murdare tot ce putea prinde din motor, le smucise şi le smulsese pe toate... nu-l putea lăsa singur mai mult de câteva minute, dar şi tatăl lor avea nevoie de ea. Ar fi putut so sune pe Lila. Ba nu, nu încă. Familia ei ierta mai greu o indiscreţie decât ar fi fost să ierte majoritatea lucrurilor interzise explicit în Scriptură. Dacă noţiunile de discreţie şi intimitate ale lui Jack erau în genere cam acelaşi lucru cu pânda şi furişarea, acesta nu era decât un motiv în plus de a avea grijă să nu le încalce. Oare acesta era lucrul de care se temuseră tot timpul, faptul că avea să întradevăr plece, că urma să ajungă în sfârşit, cu adevărat, prea departe ca să mai poată fi ajutat sau vătămat, dincolo de conştiinţa de sine şi de toate umilinţele ei, dincolo de toată acea singurătate şi furie nedescărcată şi de toată acea ruşine neostoită, şi de nesfârşita şi neînduplecata lor loialitate faţă de el? Dumnezeule mare...! Încercase săl îngrijească, să-l ajute, iar el, din când în când, îi dădea de înţeles că reuşise. Vechiul ei obicei, de a fi oarecum fericită cu gândul că putea să-l salveze, când rareori avea motive de a crede că salvarea ar fi prezentat pentru el vreo atracţie deosebită. Acea veche iluzie că-şi putea ajuta tatăl, uşurându-i suferinţele cauzate de Jack, necazul identificat cu Jack, când îi era cu mult peste puterile ei să aline sau să împace o trădare la fel de mare ca a lui Iuda Iscariot. Fusese singură cu părinţii ei în momentul plecării lui Jack, iar la întoarcerea sa, fusese singură cu tatăl ei. Exista în asta o simetrie care ar fi putut să pară planificată, şi o ispitea cu insinuarea că destinele lor erau într-adevăr împletite. Or, întoarcerea ei în casa aceea tăcută ar fi putut pur şi simplu s-o readucă înapoi la o stare de spirit mult mai proprie adolescenţei. O elevă însigurată, la vârsta de treizeci şi opt de ani. Iată, ăsta da, gând dureros. Îşi amintea anumite momente în care putea să-şi dea seama că Jack se îndepărtase de ea şi se uita în gol, întrebându-se din nou cât era de demnă de încredere, poate, sau cât de utilă, ori pierzându-şi brusc, pur şi simplu, interesul faţă de ea, împreună cu orice altceva se mai întâmpla să fie tocmai atunci prezent şi imediat. Glory nu găsea nici o coerenţă între acele momente, nici un aspect pe care să-l poată interpreta. Era el însuşi. Aşa zisese dintotdeauna tatăl lor, iar prin asta voia să spună că Jack era zdruncinat prin torentul vigorii, al hotărâri şi al binelor lor
intenţii, al obiceiurilor şi al certitudinilor lor, fără ca niciodată să facă parte cu adevărat din toate astea. Le consumase mâncarea şi dormise sub acoperişul lor, purtând hainele şi vorbind în dialectul familiei lor uşor amorezate de sine şi distinct clericale - şi, din câte puteau şti eui, fără să intenţioneze nici o parodie, nici chiar când crescuse îndeajuns ca să devină capabil de aşa ceva, şi suspectat de a o fi făcut. Ca un copil găsit, îşi spunea ea, chiar dacă se născuse în casa aceea, în nişte condiţii memorabil de periculoase pentru sine însuşi şi pentru mama lor, alarmându-şi atât de rău cele două surori mai mari, încât ani de zile juaseră să nu se mărite niciodată. O, da, era acea singurătate pe care nici una dintre ele nu putea s-o uite, acea distanţă răutăcioasă, ca şi cum l-ar fi lezat faptul că toţi erau nişte băştinaşi ai propriilor lor vieţi într-un mod care lui avea să-i rămână pe vecie inaccesibil. Era aproape dezamăgită că nu putea să se supere pe el. Jack fusese cât pe ce să pună capăt, în chip tragic, bătrâneţei tatălui lor. Ar fi fost o durere indicibilă şi nesfârşită, pentru întreaga familie, ca toate speranţele şi răbdarea bătrânului să ricoşeze atât de nemilos împotriva lui însuşi. Cum trebuia să se mai fi resemnat faţă de inaccsibila stranietate a lui Jack, ca să-l ierte pentru un lucru atât de grav, să-l ierte cu totul şi aproape imediat. Cu toţii făceau acest lucru, iar el înţelesese de ce-l făceau, şi râdea, şi se speriase. "N-am să-l iert - măcar o oră, două..." îşi spuse ea. Îi duse lui Jack paharul de apă promis. Fratele ei dormita la soare, lucind de transpiraţie. Deschise ochii - numai puţin - dar Glory văzu o lucire a vechii şi familiarei sale deznădejdi răutăcioase la adresa lui însuşi. - Uitasem ce mult transpir, spuse el. E dezgustător. Glory îi puse picioarele pe prosop şi vărsă apa murdară din găleată, după care se duse în casă şi o umplu din nou, găsind apoi şi un burete. Reveni cu toate afară şi începu să-l îmbăieze iar, spălându-i părul, care când era ud arăta surprinzător de rar, şi faţa, faţa lui dragă şi atât de lamentată. "Ah, Jack," i se adresă în sinea ei. Arăta ca o imagine vie a decrepitudinii, ca fantezia cea mai trist pe care şi-o făcuse ea vreodată cu privire la ceea ce s-ar fi putut alege de el, atâta doar că respira, şi transpira, şi se simţea că era puţin cam încordat sub atingerea ei. - Mă descurc şi singur, spuse el. Nu e nevoie... Aşa că Glory îi dădu buretele, se duse în casă şi reveni cu un aparat de ras şi cu spuma. - Scuză-mă, zise ea, ridicându-i bărbia, după care îşi stoarse spuma în palmă şi începu să-i frece obrajii ţepoşi. Jack îi studie faţa. - Eşti furioşasă. - Într-adevăr. - Nu pot spune că te condamn. - Nu vorbi. Îşi mută privirea. Expresia-i era îndurerată şi oarecum uluită. Se putea să fie surprins? Sau era numai şocul de a se pomeni din nou în lume, cu toate pavezele
făcute ferfeniţă şi singura lui prietenă pe veci pierdută? - Întinde-ţi buza, îi ceru Glory. Jack îşi trase buza peste dinţi, iar ea i-o bărbieri. - Acum, bărbia... Făcu acelaşi lucru, iar Glory îi ridică bărbia şi-i rase pielea gâtului. Apoi, şterse resturile de spumă cu buretele şi-l inspectă cu un ochi critic. - Destul de bine, spuse ea. Era o adevărată uşurare să-l vadă arătând mai omeneşte. Îi netezi părul de pe frunte. Blândeţea gestului părea să vină ca o adevărată uşurare pentru el, aşa că-l sărută pe obraz. - Dacă eram treaz, nici mort n-aş fi făcut asta, spuse el. Nici măcar nu-mi mai amintesc... nimic. Îşi privi mâinile, ca pentru a-şi confirma sieşi că se întâmplase cu adevărat. - Acum a trecut. O privi zâmbindu-i, ca pentru a spune: "Ba n-a trecut, şi nici n-o să treacă vreodată." - Îmi pare rău că m-ai văzut în halul ăla, spuse el. - Mie-mi pare bine că n-a fost mai rău. Jack dădu din cap. - Acum, mă cunoşti... îmi ştii şi alte aspecte ale caracterului. - Să nu vorbim despre asta. - Bine, se învoi el. - Încă nu ţi-am adus haine. M-ai făcut să-mi fie teamă să intru în camera ta. Acum am aprobare? Jack râse. - Da, ai aprobarea mea. *** Aşa că Jack intră iar în hambar şi se îmbăcă, după care ieşi în frumoasa cămaşă veche şi pantalonii închişi la culoare ai tatălui său, cu mânecile suflecate în lipsa butonilor. Pe Glory o deranja faptul că uitase să-i aducă ciorapi. Porniră împreună pe cărarea careducea spre verandă, el în urma ei, arătând fără îndoială amândoi foarte deosebiţi de oamenii obişnuiţi, care nu trecuseră împreună prin ceasuri obositoare şi înspăimântătoare. Dacă, Doamne fereşte, îi vedea cineva...? Glory auzea respiraţia lui Jack şi paşii săi prin iarbă - două sunete de care nu mai putea fi sigură, dacă fusese vreodată... Din stradă se auzeau voci. Jack se opri. Parcă l-ar fi aşteptat cine ştie ce ultimă încercare grea şi inimaginabilă. Glory, însă, îi spuse: - N-are nici o legătură cu noi. Dând din cap, Jack o urmă mai departe, urcând treptele până pe verandă.
- Jack e cu tine? strigă tatăl ei, iar ea îi răspunse: - Da, tată. Jack îi zâmbi şi clătină din cap. Era destul de treaz ca să ştie că vorbitul era un risc pe care încă nu putea să şi-l asume. Urcară scara, iar Glory îi trase storurile şi-i aduse un pahar de apă pe care-l puse pe noptieră. Găsi în sertar o pereche de şosete strânse ghem şi le puse lângă pahar. Jack se culcă pe burtă, îndesându-şi faţa în perne. Se simţea uşurat să zacă în propriul lui pat,ca şi cum ar fi fost mult timp plecat de acasă, iar acum se reîntorsese şi râvnea la un soi de odihnă care însemna: "Gata, totul s-a sfârşit", sau: "Acum cel puţin ştiu că odată şi-odată tot o să se termine." Glory se spălă pe faţă, se pieptănă şi-şi schimbă rochia, după care coborî la tatăl ei şi-i spuse: - Se odihneşte puţin. Bătrânul era treaz şi rigid. Glory ştia că stătuse aşezat acolo, interpretând zgomotele pe care le auzea, răstălmăcindu-i graba şi asigurările încordate, urmate de paşii înceţi ai lui Jack, pe trepte, în urma ei. I-ar fi descifrat şi roşeaţa ochilor, dacă sar fi uitat la ea. - E-n regulă, spuse el. - Da, e-n regulă. Bătrânul închise ochii. Stătea la fel de nemişcat, ca şi cum şi-ar fi cheltuit toată forţa vitală care-i mai rămăsese în trup, pregătindu-se să poarte acea cruce. Bâărbia i se înmuie puţin, iar Glory se temu, preţ de-un cumplit moment, că murise - dar apoi mâinile i se potriviră pe pătură, şi-şi dădu seama că dormea doar. *** Oricât era de obosită, nu reuşea să adoarmă. Se simţea singură, singură de tot. Găsi în debaraua din faţă un umeraş de sârmă, îl îndreptă şi-l luă cu ea, apoi ieşi din casă, pornind spre hambar. Scoase cămaşa lui Jack din ţeava de eşapament. Fratele ei reuşise să îndese înăuntru numai poalele. Restul cămăşii atârna, cu mâneci cu tot, pe pământul argilos, mereu umed şi murdar de scurgeri de la motor şi dejecţii ale animalelor, viaţă veche şi întrebuinţări vechi ale căror urme datau din vremuri imemoriale. Agăţă cu umeraşul un ciorap, apoi şi pe celălalt. Astfel, înlăturând orice probe despre ale faptei pe care intenţionase el s-o săvârşească, se simţi mai uşurat, de parcă acum şi ei i-ar fi fost mai uşor să n-o creadă în întregime. Puse şosetele în sobă, deasupra unui mic rug de găteje, unde se aprinseră, arzând mocnit. Apoi, umplu chiuveta cu apă şi începu să spele cămaşa, atentă să nu strice broderia. Poate că ar fi fost mai bine s-o lase un timp la înmuiat. Urcă scara evitând să facă orice zgomot şi intră în camera lui Jack. Găsi în sertarul de jos două pinte de whisky, aşa cum îispusese el. Fratele ei se mişcă şi ridică parţial capul, privind-o nervos - dar fără a se trezi complet. Glory duse sticlele în livadă, le goli pe jos şi le puse în hambar. Apoi, intră iar în casa tăcută. Cămaşa aceea... Trebuia s-o ascundă. O stoarse de apă şi o
puse pe un umeraş, ducând-o astfel cu totul afară, unde o agăţă la uscat în hambar, într-un cui din spatele uşii. Cum să anunţe revenirea liniştii şi a normalităţii, altfel decât gătind o mâncare aromată? Aşa făcea întotdeauna mama ei. După fiecare calamitate cât de cât însemnată, umplea atmosfera din casă cu miros de brioşi sau chifle cu scorţişoară, sau de pui şi perişoare, ceea ce voia să însemne: "Casa asta are un suflet care ne iubeşte pe toţi, orice-ar fi." Ar fi însemnat pace, dacă s-ar fi aflat într-o luptă, şi amnistie, dacă aveau necazuri. Înjsemnase: "Acum puteţi veni la cină, şi nimeni nu va rosti o vorbă care să vă supere, decât dacă aţi uitat să vă spălaţi pe mâini." Iar tatăl ei spunea rugăciunea, inevitabilă cu variaţiuni minore, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru toate chipurile minunate pe care le vedea în jurul mesei. Ar fi vrut să conteze mai mult faptul că ei trei se iubeau. Sau să conteze mai puţin, din moment ce vinovăţia şi dezamăgirea păreau să înăbuşe iubirea. Tatăl şi fratele ei erau amândoi doborâţi de durere, aproape ca şi cum ar fi fost bolnavi, iar ea nu avea altceva să le ofere decât pui şi găluşte de griş. Dar gândul că le putea vorbi în timpul somnului lor agitat, cu amintirea consolării, îi mai ridică puţin moralul. În frigider era o găină tânără şi frumoasă, şi morcovi. În dulap găsi frunze de dafin şi praf de copt. Lila avea să-i trimită prin Robby toate ingredientele de care mai ducea lipsă, ştiind că n-ar fi avut nici un rost să întrebe de ce Glory sau Jack nu se duceau personal la magazin. Lila cea bună... S-ar fi putut să cunoască şi vreun tratament simplu şi comun contra mahmurelii, o mână rece pe frunte care l-ar fi deşteptat pe Jack din somnul lui scăldat în sudoare, ca şi cum canonul de pocăinţă ar fi fost înlăturat de iertarea păcatelor. Dacă exista aşa ceva, Jack ştia şi ar fi cerut-o, doar dacă nu cumva avea de gând să-şi recruteze tot trupul în caznele ispăşirii. Cucernicia pocăinţei lui s-ar fi simţit în fiecare celulă nervoasă. Oricât de puţină experienţă avea în domeniu, Glory ştia asta. Şi ştia că Jack avea să doarmă ore întregi, pentru a se trezi buimac şi posomorât. Aşa că spălă găina şi o puse în apă, cu morcovii, frunzele de dafin şi o ceapă. Şi puţină sare, desigur. Apoi, dădu drumul la aragaz. Biata orătanie... Stranie afacere, şi viaţa pe lumea asta... *** Stătuse aşezată lângă radioul care păcănea, încercând să urmărească "The High and the Mighty". Intră în bucătărie, ca să întoarcă găinuşa pe burtă, şi văzu că pe alee intrase un Chevrolet albastru. Teddy. Evident, numai în acel moment putuse să apară! Glory se simţi cuprinsă de nelinişte, uşurare şi resentimente. Dacă ar fi venit cu o săptămână mai devreme, ar fi găsit lucrurile stând mult mai bine, o cu totul altă atmosferă în casă. În schimb, acum dădea peste ostare de eşec şi ruşine. Glory ar fi trebuit să-l cheme cu săptămâni în urmă, să-i ceară să vină cu ea câtă vreme tatăl lor încă mai era destul de sprinten şi Jack mai era în regulă, ba chiar sănătos, îşi
zisese ea. Sau, cel puţin, nu nesănătos, nu nefericit. Simţise, ştia acum, că întreţinea o pace familială, fragilă, desigur, şi din acest motiv cu atât mai remarcabilă. Jack, care niciodată nu avusese încredere în nici unul dintre ei, avea acum încredere în ea. Nu tot timpul, nu pe de-a-ntregul, nu fără anumite rezerve de un soi pe care nu-l divulga, şi nici ea nu reuşea să-l descifreze. Totuşi, chiar şi Teddy ar fi invidiat conversaţiile, glumele şi momentele aproape candide, ocaziile când se simţeau aproape la largul lor împreună. Fusese atât de mândră de toate acestea, atât de mulţumită să creadă că numai providenţa o adusese acolo, după ce şi ea însăşi gustase drojdiile experienţei, făcând cunoşinţă cu un eşec mai sumbru decât cele obişnuite - o providenţă blândă, care o adusese acasă în acel decor al probităţii absolute şi nemărginite, unde strădaniile oneste duceau la succes într-un mod atât de previzibil, ba mai mult, la succesul Boughtonilor, de genul care putea fi pe jumătate ascuns de rigorile unor eforturi şi mai cinstite. Nu că ar fi putut uita în întregime amărăciunea tristeţii, nu că ar fi preferat drumul pe care pornise viaţa ei, în locul celui pe care şi-l imaginase. Dar avea totuşi senzaţia că fusese salvată de ruşinea simplei înfrângeri datorită binelui pe care i-l putea face fratelui ei. Teddy urcă pe verandă, intră în bucătărie, îşi aruncă braţele pe după umerii ei şi o sărută pe frunte. - Salut, puiuţ, aruncă el, în timp ce-i studia fugar faţa, observându-i oboseala şi trecând-o cu vederea. Îmi pare bine că te văd. Cum merge? Te superi dacă dau şi eu câteva telefoane? Vorbea cu un glas foarte scăzut, ştiind că tatăl lor, cel mai probabil, dormea. Se rezemă de peretele din hol, începând să dea sfaturi şi asigurări prin telefon, şi încercând de trei ori să găsească pe cineva care nu răspundea. Apoi închise şi o îmbrăţişă din nou, cu o atitudine consolatoare, deşi nu spunea nimic. În trecut, Teddy avusese cam aceeaşi înălţime cu Jack, deşi era puţin mai voinic, fără acele ezitări care-l făceau pe Jack să pară mereu că făcea un pas înapoi. Acum Teddy era mai înalt, i se păru ei, fără îndoială ca efect al hotărârii calme, din partea lui, şi al stilului şovăielnic şi nesigur, din partea lui Jack. Încă o dată îi cercetă faţa. Glory fusese speriată atât de recent, şi era tristă, şi aşa de obosită, încât cu siguranţă toate i se citeau pe chip. - Sper că n-am picat într-un moment nepotrivit, spuse el. Mi-era greu să tot amân venirea, şi până la urmă, am cedat. - Ai nimerit foarte bine - cum nu se putea mai bine, aş spune. Ce scuză avea ca să-l ţină la distanţă, şi pe el, şi pe toţi ceilalţi, în timp ce tatăl lor îşi trăia somnolent zilele de viaţă care-i mai rămăseseră, deşi bătrânul nu-i ceruse personal să-i cheme? Teddy ar fi putut s-o acuze că lăsase situaţia să se agraveze fără să-l cheme şi pe el. Oare mândria sau ruşinea era aceea care o făcuse să spere că Jack avea să-şi revină îndeajuns ca să le dea celorlalţi deînţeles că relaţiile dintre ei se amelioaseră? Totuşi, era şi tatăl lor la mijloc. Dar în aerul lui Teddy nu se vedea nimic ostil sau acuzator. Era un om calm, afabil, care continua să-i aline frământările
cu detaşare scrupuloasă şi cu inima grea. Văzuse destulă nefericire în banala lui viaţă, ca să m-o mai sporească şi el, altfel decât atunci când era obligat de considerente medicale. - E aici? - Sus, răspunse ea. - S-ar supăra dacă m-aş duce să-l salut? - De ce să se supere? Râseră amândoi, cu amărăciune. Am să-i spun c-ai venit. *** Jack zăcea pe spate, cu un braţ petrecut peste faţă, ca să-şi apere ochii de lumina ce intra printre jaluzelele trase. Când o auzi la uşă, se întoarse în partea cealaltă. - Ce... întrebă el. Ce este? - A venit Teddy. Fratele ei râse. - Mă întrebam când o să-ţi aduni curajul ca s-o faci. Să-l chemi. - Nu eu i-am cerut să vină. A făcut-o din proprie iniţiativă, din câte ştiu. Întoarse capul s-o privească. - Vorbeşti în şoaptă. Deci, înseamnă că e jos. - Aşa e. - Nu i-am auzit maşina. Cred că dormeam. - Ei bine, ar dori să te vadă. - I-ai spus. - Nu. Ar trebui? - Te rog, n-o face. Nu, Glory. N-o să se mai întâmple niciodată, îţi jur. Se frecă pe faţă. - Va trebui să mă spăl. Nu trebuia să mă culc cu cămaşa asta pe mine. Mi-ar prinde bine şi o aspirină... Îşi coborî picioarele peste marginea patului şi rămase aşezat. - Unde mi-oi fi pus pantofii? se întrebă el, frecându-se la ochi. Teddy... Exact asta-mi mai lipsea acum. Glory îi aduse flaconul cu aspirină şi un pahar de apă. Apoi, îi dădu un ştergar de spălat şi un prosop. - Mulţumesc. - Am să-i spun că vii şi tu jos în câteva minute. Pun şi de nişte cafea. - Da, cafea... repetă el, în timp ce se freca pe faţă şi gât, şi din nou pe faţă. Iartă-mă... Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Glory coborî la bucătărie. Teddy stătea în picioare pe verandă, uitându-se în
grădină. - Ai muncit, nu glumă, remarcă el. - Jack a făcut aproape tot. O privi, pentru a aprecia care era raportul dintre adevăr şi loialitate în spusele ei, gata să se bucure de oricare dintre rezultate - nu dorea decât să ştie. - Înseamnă că o duce destul de bine. - Pentru un timp, cel puţin, aşa a fost. - Înţeleg... Teddy, cu părul lui aspru şi mâinile îngrijite, cu pulovărul maro moale şi ochelarii lui cu rame de baga... Era blajin şi liniştitor în toate felurile posibile - din fire, din obişnuinţă şi din intenţie. Emana un iz de frecţie cu spirt, atât de slab încât probabil se spălase cât putea de bine, ştiind că sugera boli sau alte urgenţe medicale. Aşa s-ar fi explicat şi colonia pe care o folosea, singura lui abatere de la simplitatea sobră. După câteva momente, spuse: - Pot şi să plec, dacă asta vrea. Ştiu că nu s-ar bucura prea tare să mă vadă. Poţi să-i spui că n-am să stau multă vreme. - Mai acordă-i câteva minute. O să coboare imediat. Cred că a vrut doar să se aranjeze puţin. Teddy râde. - Şi să-şi lustruiască pantofii, cred. S-a schimbat mult? - Eu nu l-am cunoscut la fel de bine ca tine. E tot Jack. - Tata mi-a spus că voi doi vă înţelegeţi vine. Îi făcuse griji pentru asta. Jack apăru pe scară, în şosete, îmbrăcat cu una dintre propriile lui cămăşi, încă încercând să-şi încheie nasturele de la o manşetă. Se opri lângă uşă, aruncă o privire spre Glory şi zâmbi. Îşi răsfrânse manşeta de două ori, apoi descheie nasturele de la cealaltă mânecă şi şi-o suflecă şi pe aceea. - Jack, îl salută fratele lui. - Teddy, răspunse Jack. - Cum o mai duci, Jack? Mă bucur să te văd. Jack se rezemă de bufet şi-şi încrucişă braţele pe piept. Se vedea destul de clar cum o mai ducea. Totuşi, Glory îşi dorea să nu fi fost atât de slab, să-şi fi luat pe el o cămaşă mai bună, să nu-i fie atât de greu să ridice privirea. - Binişor, răspunse el, zâmbind, şi ridică din umeri. Îmi caut de lucru. Teddy trase aer în piept. - Sunt fratele tău, Jack! exclamă el. Iisuse Christoase! Jack râse. - Vreau să zic, n-am nici o obiecţie să cauţi de lucru, continuă Teddy. Dar asta nu e treaba mea, nu-i aşa? Apoi spuse: - Ascultă, Jack... Putem să ne strângem mâna, cel puţin? Fratele său ridică din umeri.
- Sigur. Teddy se apropie de el şi-i luă mâna în amândouă ale lui, strângându-i-o îndelung. - Va să zică, e adevărat. Chiar eşti aici. Am trăit s-o văd şi pe asta. Abia dacămi venea să cred, când am auzit. Jack râse. - Aş putea să-ţi arăt rana din coastă, dacă vrei. Scuze... îşi ceru el imediat iertare, lăsându-şi capul în piept, cu regret sincer. Atâta se mai săturase de sine însuşi...! Teddy îl privea lung, nu tocmai studiidnu-l, deşi e simţea ceva de medic chiar şi când îi dădea atenţie cu dea mai mare blândeţe. Ceilalţi obişnuiau să-l tachineze în legătură cu asta. Odată, când se uitase prea atent în ochii lui Hope, sora lui îşi trăsese cu degetul în jos o pleoapă inferioară, pentru a-l ajuta s-o examineze mai bine. Acum, însă, nu putu să nu observe culoarea lui Jack, cât de slabă îi era mâna, şi că tremura. Cum ar fi putut să nu constate toate aceste lucruri, şi cum ar fi putut Jack să nu se retragă din faţa lui, cu un zâmbet iritat? - Eşti un om de treabă, Teddy. Ţin minte c-ai spus, atunci când am stat de vorbă cu tine în St. Louis, că n-ai să vii să mă mai cauţi. Îţi sunt recunoscător pentru asta. - Păi, adevărul e că a venit. În total, m-am întors de şase ori. Ultima dată a fost cam acum vreo doi ani. Odată, am crezut că-ţi găsisem hotelul. Omul de la recepţie mi-a spus că acolo locuiai. E mult de-atunci. A fost cu a treia ocazie, cred. Ţi-am lăsat un plic cu un bilet şi nişte bani. Cred că nu ţi-a parvenit niciodată. Jack clătină din cap. - Nu, într-adevăr. Apoi întrebă, atingându-şi faţa: - Tipul ăla avea un ochi umflat? - îngrozitor, răspunse Teddy. A consultat vreun medic pentru el? - N-am de unde să ştiu, zâmbi Jack. Nemernicul m-a evacuat. Îmi pare rău. - Ei, am promis să te las în pace, şi pe urmă m-am străduit cât am putut să mă ţin de cuvânt. Uneori, pur şi simplu simţeam că trebuia să te revăd, şi o luam spre St. Louis. De vreo două ori, am dat telefon acasă de pe drum ca să le spun pe unde eram. Mă gândeam să-mi fac plinul şi să pornesc spre Missouri. - Ţi-am dat multă bătaie de cap, comentă Jack. - Nu, nu. Căutările tale erau aproape la fel de satisfăcătoare ca găsirile. Mă făceau să simt că încă mai eram fraţi, cred... - Dacă ar fi să vorbesc sincer, mărturisi Jack, te-am văzut acolo, o dată. Tocmai coborai din maşină. Era un Chevy negru. Şi purtai un pulovăr maro, în ziua aia. Am intrat într-o tutungerie şi am aşteptat acolo până ai plecat. A trebuit să plătesc revista pe care o citeam, fiindcă aproape o terminasem. Pentru mine nu avea nici un sens, dar pentru tutungiu, da. Mi-a luat ultimii douăzeci şi cinci de cenţi.
Teddy râse. - Okay, spuse el, în timp de lacrimile începeau să-i curgă pe obraji. Cred că povestea asta nu mă miră. Îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi. Încet, Jack adăugă: - Nu vreau să-ţi pese de mine. Nici unuia dintre voi nu vreau să-i pese. Se uită la Glory ca şi cum s-ar fi gândit să se scuze, şi se lăsă tăcerea. Atunci, râse. - Ce remarcă bovină am făcut. Îmi pare foarte rău. Totuşi, cam spune ceva, cred. Teddy dădu din cap. - Conţine şi mult adevăr, clar. - Nu sunt sigur c-o înţeleg nici chiar eu însumi. Nu-mi pot da seama de ce o înghiţiţi. Şi pe mine. - Interesantă întrebare, aprecie Teddy. Pentru altă dată. Jack râse şi se ridică în picioare. Când amândoi îl priviră, spuse: - Mă duc să-mi iau o cafea. Nu mai vrei şi tu una, Glory? Teddy...? Luă ceaşca şi farfurioara lui Glory, dar acestea îi clănţăneau în mână, aşa că fu nevoit să le lase jos. - Merg să aduc cafetiera, mai bine. După ce termină de servit, se sprijini iar de bufet. - Şi eu o duc destul de bine, spuse Teddy. Ne înţelegem bine. Pe moment, nu avem mari probleme. Din câte ştiu. - Mă bucur să aud, răspunse Jack. Chiar atunci, tatăl lor strigă: - Ăla-i Teddy? Mi se pare că-l aud pe Teddy! Glasul îi vibra de uşurare şi bucurie. - Aici sunt, tată! îi strigă Teddy. Vin acum! Se duse în camera bătrânului, unde se aşeză pe marginea patului şi-şi cuprinse tatăl în braţe. Boughton îl îmbrăţişă la rândul său, rezemându-şi capul pe umărul lui, şi plânse. - Cât mă bucut că eşti aici, Teddy! Îneerca să vorbească pe tonul lui rezonabil, părintesc, dar glasu-i era frânt de suspine. - Mi-a fost greu, Teddy. Ştiam eu că aşa avea să fie - dar ot greu mi-a fost! Vorbea şi plângea. - Sunt aşa de bătrân! Teddy îi mângâia părul, netezindu-i-l înapoi pe spate. - E-n regulă. O să fie-n regulă. Privind-o pe Glory, Jack zâmbi. Era foarte palid la faţă. - Ce naiba am făcut? întrebă el. Ce prost...
Şi se duse la etaj. Glory auzi uşa de la camera lui închizându-se. Bătrânul spuse: - Glory mi-a fost de mare ajutor. El nu vorbeşte cu mine, dar cu ea, da. Uneori, îi aud râzând, ceea ce e foarte bine, dar nu cred că poate discuta cu el raţional. Eu, unul, ştiu că nu pot. Teddy spuse: - Mi-am lăsat trusa medicală în maşină. Mă duc să mi-o iau şi am să te examinez un pic, am să te-ascult la piept, după care o să ne putem ocupa şi de Jack. Era singurul doctor pe care tatăl lor îl lăsa să se-apropie vreodată de el, de vreme ce medicul local sugerase că puţin brandy i-ar mai putea alunga disconfortul, după care îi dăduse untonic despre care bătrânul jura că fusese preparat din whisky şi suc de prune. - Nu, nu, Teddy, puţin îmi pasă cum stau cu inima, eşti foarte drăguţ. Nu-mi doresc altceva decât să vă văd pe voi doi împreună. Jack e aici? Sper să-l găseşti, fiindcă am impresia că eu nu reuşesc niciodată să-l văd bine. Dac-ai putea să stai şi tu puţin lângă el, cred că asta mi-ar fi de mare ajutor. Eu mă odihnesc tot timpul, şi cu toate astea nu-mi mai revin în puere. Aşa că m-am gândit că poate m-ai ajuta. - Sigur, tată. Teddy ieşi în hol şi strigă în susul scării: - Jack, vrei să vii până aici un minut? Neprimind nici un răspuns, ridică glasul: - Ascultă, Jack, vino aicea jos! Tata vrea să te vadă. După câteva momente, Jack apăru pe scară. - Vrea să ne vadă unul lângă altul, îi spuse Teddy. - Vii şi tu, Glory? îşi întrebă Jack sora, după care se opri, lăsând-o să i-o ia înainte. Avea pe chip acea expresie precaută şi distantă, în care în lipsa oricăror calcule Glory învăţase să recunoască speranţa. Tatăl ei părea s-o fi uitat, iar Jack dorea să fie şi ea acolo, ca şi cum ar fi putut cumva să-l sprijine sau să-l apere. Dar în gestul lui se simţea o undă de respect pe care o observase şi Teddy, mai ales în timp ce-i potrivi scaunul lângă patul tatălui lor, ca pentru a demonstra că nu intenţionase so desconsidere. - Da, spuse tatăl lor, e minunat. N-ai putea să stai puţin mai aproape, Jack? - Sigur, răspunse acesta, ridicând din umeri. Dacă aşa vrei dumneata... - Da, acum pot să vă văd pe amândoi. Se uită la faţa lui Jack, apoi îşi mută oprivirea. - Vreau să-mi întipăresc în minte imaginea voastră, aşa, împreună. După un moment, adăugă: - M-am gândit atât de des la vremurile când eraţi mici, şi oamenii întrebau uneori dacă nu eraţi gemeni. Semănaţi atât de mult... Dar asta se schimbă cu timpul, desigur. Jack râse.
La rândul lui, Teddy se simţi dator să comenteze: - Nu ştiu cum, dar toate firele albe eu le-am luat. - E rezultatul responsabilităţii, preciză bătrânul. Tu ai fost întotdeauna cel careşi asuma răspunderea. Mai mult chiar decât ţi s-ar fi cuvenit. - Eu eram mereu cel care-şi făcea griji, recunoscu Teddy. - Da, se reduce la acelaşi lucru, în fond. Şi eu îmi făceam griji, numai Dumnezeu ştie cât de multe. Asta mi-a consumat o mare parte din viaţă, îmi dau seama acum, privind în urmă. Jack şi puse mâna pe spătarul scaunului lui Glory. - Acum trebuie să las deoparte toate astea şi să nu mă mai chinuiesc cu gândul că pot face ceva în legătură cu... orice. Da. Dar Domnul îşi săvârşeşte lucrarea prin mijlocirea făpturilor omeneşti, printr-a familiilor. Îşi drese glasul. - O parte din asta constă în a acorda îngrijiri, iar cealaltă parte, în a le accepta. Această a doua parte este dificilă şi foarte importantă. Ştiu că am fost o povară pentru toată lumea, ani şi ani de-a rândul, şi cu toţii aţi fost foarte buni cu mine. Şi m-am bucurat de asta, deşi niciodată nu mi-a plăcut suferinţa şi inutilitatea generală care o făcea să fie necesară. Şi sper că am dat clar de înţeles cât îi mulţumesc lui Dumnezeu că vă am, ce uiaşă binecuvântare sunteţi pentru mine. De când s-a întors acasă, Jack mi-a arătat o mare bunătate. Şi Glory de asemenea, desigur. Da. Închise ochii, încruntându-se concentrat, în timp ce căuta să-şi formuleze concluziile cu cât mai multă grijă. - Pentru asta există familia, urmă el. Calvin spune că Providenţa lui Dumnezeu ne face să avem grijă de cei mai apropiaţi nouă. Prin urmare, Dumnezeu vrea să ne ajutăm fraţii, şi tot prin voia lui Dumnezeu le acceptăm şi noi ajutorul şi primim binecuvântarea acestuia. Aşa cum a venit de la Domnul Însuşi. Ceea ce şi face. Prin urmare, doresc să-mi promieţi, băieţi, că vă veţi ajuta unul pe altul. Jack râse. - Şi să vă acceptaţi, de asemenea, unul altuia ajutorul. Vreau să vă daţi mâna şi să-mi promiteţi că aşa veţi face. Teddy întinse mâna, iar Jack i-o luă într-a lui, apoi îi dădu drumul. - Promit, spuse Teddy. - În regulă, răspunse Jack. Tatăl său îl privi. - Ce-a fost asta, Jack? Am avut impresia că te-am auzit spunând "în regulă". Iartă-mă, dar mi se pare cam evaziv. - Da, domnule, replică Jack. Cred că aşa a fost. Atâta doar că nuştiu cum aş putea să mă ţin de cuvânt. Cum l-aş putea ajuta eu pe Teddy. - Ei, tocmai la asta mă refeream când am vorbit despre primirea ajutorului. Teddy şi-a luat pe umeri, pentru tine, o mare răspundere, în toate felurile în care îl vei lăsa s-o facă, şi numai fiindcă fericirea lui depinde de a ta. Aşadar, cea mai
importantă formă de bunătate pe care ai putea să i-o arăţi ar fi aceea de a accepta binele pe care ţi-l doreşte. Măcar atâta lucru îi datorezi. Şi mă refer şi la ajutorul spiritual. Mai cu seamă la ajutorul spiritual. Teddy îi zâmbi lui Jack şi ridică din umeri, regretând candoarea tatălui lor şi propria sa neputinţă de a-i pune capăt, după care spuse: - Mie-mi plăcea Jack, şi atât. Îmi plăcea să-mi petrec timpul cu el. Nu-mi datorează nimic. - Aha... făcu tatăl lor. N-am dispoziţie să te contrazic... Glasul i se frânse. - I-am cerut lui Jack să-mi promită, şi n-a vrut s-o facă. Nu vreau să te aud găsindu-i scuze. Lucrul ăsta s-a întâmplat de prea multe ori, după părerea mea. Avea ochii în lacrimi. Jack interveni: - Ba nu, eu n-am făcut decât să pun o întrebare. Uite, acum am să promit. Vreau să zic, promit cu adevărat. Tatăl lui nu deschise ochii, spunând doar, cu cea mai mare demnitate: - Cred că ţi-am anticipat întrebarea, Jack, şi mai cred şi că i-am răspuns. Acum sunt obosit. Şi se întoarse cu faţa la perete. Teddy se duse la el şi-i înlătură părul din jurul feţei, după care, cu un gest blând şi cât se putea de firesc, îi puse vârfurile degetelor pe frunte, pe tâmplă şi pe artera de la gât. Scoase o batistă din sertarul unde şi le ţinea tatăl lor şi tamponă uşor lacrimile de pe faţa bătrânului, ridicându-i capul pentru a şterge umezeala şi din partea de jos, unde se prelinsese. Apoi, coninuând să-i ţină capul în mâini, întoarse perna cu partea uscată şi răcoroasă în sus. Ridică pătura şi cearşaful ca să le netezească, şi aruncă o privire spre trupul împuţinat şi cam strâmb al tatălui său. - Unde ţi-e stetoscopul? îl întrebă bătrânul. - În maşină. - Un loc foarte potrivit pentru el. Inima mea va face tot ce i se năzare, cu permisiune de la mine. E valabil şi pentru plămâni. Apoi adăugă: - Poate-l examinezi şi pe Ames. Teddy rămase pe loc, mângâindu-i părul şi faţa cu batista. - Ce-ai zice de-o aspirină? - Cred că nu mi-ar strica. Jack interveni: - Mi se pare că tocmai s-au terminat. Vreau să zic, le-am terminat... - Am mereu în trusă, aşa că nu e nici o problemă. Am să-ţi las aici un flacon. Ducându-şi mâinile la faţă, Jack râse: - Nu-mi vine să cred că am făcut asta. - Nu contează. Aruncă o privire spre Jack, observându-i culoarea şi tremurul mâinilor rănite.
- Am destulă pentru toată lumea. Glory se duse la maşină, găsi trusa neagră zgrunţuroasă pe scaunul din dreapta, şi o aduse la bucătărie. Când o deschise, simţi mirosul puernic de piele şi alcool medicinal. Înăuntru se aflau câteva flacoane cu tampone de vată şi palete pentru apăsat limba, termometre, diverse pastile, alifii şi siropuri, precum şi stetoscopul şi câteva sticluţe cu aspirină. Când Glory aduse două tablete şi un pahar cu apă, Teddy se uită la ele şi spuse: - Trei. O privi cum îl ridica pe tatăl lor şi-l ajuta să înghită, după care îl culcă la loc, spunându-i: - După ce dormi puţin, ai să te simţi mai bine. Teddy se duse la bucătărie, umplu încă un pahar cu apă şi-l puse pe masă, cu alte trei tablete de aspirină alături. - Şi eu folosesc destul de multă, spuse el, ridicând mâna dreaptă. Degetele începuseră să i se îngroaşe la articulaţii, iar încheietura mâinii îşi pierdea treptat forma. - N-rată prea bine, remarcă Jack. Teddy dădu din cap. - Ce n-aş da să am doar la mâini problema asta. Tu stai bine cu sănătatea? - Până acum... - Glory? - Aşa se pare. - Ei, măcar ştiu cât de rezistent a fost bătrânul, atâţia ani. Nici nu-i de mirare că a ajuns atât de ursuz. cum mănâncă? - Nu prea bine, în ultima vreme, răspunse Glory. Teddy dădu din cap. - Ce pregăteşti de mâncare, Glory? Pui cu găluşte? O să-i placă, dacă mai e pe lumea asta vreun lucru care să-i placă. Miroase excelent. Îmi pare rău că nu pot să stau la cină. Mai am un alt doctor care-mi ţine locul, dar când au probleme, oamenii preferă să vadă un chip familiar. Aşa că mai bine mă întorc la cabinet. O îmbrăţişă pe Glory şi-i întinse mâna lui Jack. - Mă bucur foarte mult că te-am văzut, îi spuse el. Nu exagerez deloc. - Da, răspunse Jack. Mulţumesc. După care: - Teddy, ştii, aş vrea să te înteb ceva, dacă mai ai câteva minute. Deşi cred c-o să te fac să-ţi pierzi vremea de pomană. Ştiu că trebuie să pleci. Teddy îşi puse trusa lângă scaun şi se aşeză iar la masă. - Îţi arde de glumă? Pentru tine, am timp destul. Pacienţii mi-i văd în fiecare zi a vieţii mele - pe când tu... tu eşti un caz de excepţie. Apoi spuse: - Trebuie doar să dau câteva telefoane.
*** Jack se aşeză la masă, lângă fratele lui, ca să poată vorbi cât mai încet, şi începu: - Ce vrea să-i spun? Adică, vreau să zic, ştiu ce doreşte, dar cum să i-o spun? Îl privi pe Teddy, neajutorat. - Problema e că aş minţi. Şi m-am gândit că are importanţă. Sau, mă rog, cel puţin eu cred că are. Altfel, aş şti ce să spun. Râse o clipă. - Mă flatez singur cu gândul că am scrupule. Dar n-am reuşit decât să-l fac pe bietul pişicher să fie nefericit, fără nici un motiv. Atâta doar că nu ştiam cum s-o închei. Acum îmi dau seama. Glory a spus că o să fie bine. Dacă încercam, înţelegi, să stau de vorbă cu el. Teddy îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi. - Va să zică, vrei să-l linişteşti în legătură cu stareata sufletească. E o idee bună, cred. Jack râse. - S-ar putea să fie mai mult decât pot nădăjdui. Aş vrea să-i spun că şi eu cred în... în ceva. Poate nu în reînvierea trupului şi în viaţa veşnică. Dar în ceva, acolo... - Mă rog... murmură Teddy, jucându-se cu ochelarii, după care se rezemă de spătar. Ştii, o vreme, m-am gândit şi eu la preoţie. Foarte serios. Dar a trebuit să accept faptul că nu ştiam să vorbesc bine despre lucrurile astea. Nu aveam chemare, cum se spune. Ai vorbit cu Ames? - Am încercat, de câteva ori, îi răspunse Jack. Nu contează. Mă gândisem doar să te întreb. - Nu, nu vreau să zic că ar trebui să ne lăsăm păgubaşi. Îţi amintesc doar de propriile mele limite. Va fi nevoie de un oarecare efort. - Trebuie să pleci. Teddy clătină din cap. - O fac spre binele bătrânului. E o preocupare medicală legitimă. - În regulă. Îţi mulţumesc. Se lăsă tăcerea. Apoi, Teddy spuse: - S-ar putea să prindă bine dacă iau câteva însemnări. Duse mâna sub pulovăr şi scoase un stilou şi un carneţel de reţete din buzunarul cămăşii. Îşi puse ochelarii pe nas. Din nou se făcu linişte. În continuare, începu să scrie, în colţul din stânga, sus: "Păreri". Jack se aplecă să citească şi el ce scrisese şi izbucni în râs. Teddy rupse pagina şi o făcu ghemotoc. - Mă gândeam, spuse el, că dacă găsim un lucru pe care i l-ai putea spune cinstit, am putea porni de-acolo. Am avea de unde să începem.
- E şi asta o idee... murmură Jack, apoi continuă: ce-ai spune dacă ai fi în situaţia mea? Vreau să zic, ţie nu ţi-a cerut niciodată să-i dai vreo... garanţie. Nu-i aşa? Teddy clâtinâă din cap. - N-am părăsit niciodată biserica. De altă garanţie cred că nici nu avea nevoie. - Dar totuşi, vreau să zic, încă mai... - Sigur, am pacienţi în clinica de polio. Uneori, mă rog la fel de des cum respir. - Asta ajută... - Mă ajută pe mine. Aşa, îmi pot face treaba mai uşor. Jack dădu din cap. Apoi, Teddy urmă: - Ultimii câţiva ani mi-au fost destul de grei. Slavă Domnului că nu mai sunt aşa de multe cazuri noi. - Da, am citit despre vaccinul ăla care se foloseşte acum. Glory interveni: - Lila se teme de el. A văzut un articol în cares cria că uneori cauzează poliomielita. - Mă rog, au fost câteva cazuri... Probabil ar fi mai bine să aştepte încă un an, până-l perfecţionează. Încă nu mi-am vaccinat copiii. Vara îi trimit la ţară, la familia Corinnei. Acolo sunt şi acum. - Deci, înţelese Jack, cel mai sigur lucru e să-i trimiţi din oraş. - Cred că da. Deocamdată. Jack luă hârtia mototolită şi începu s-o răsucească în mâini, pe gânduri. - Dar ne-am abătut de la subiect, remarcă Teddy. - A... Scuze.. Cred că m-am lăsat dus de gânduri. - Nu vrei să mai continuăm? - Ba da, acceptă fratele său. Să continuăm. Glory îi putea distinge iar pe faţă acea expresie calculată, acea speranţă lipsită în mod ciudat de orice iluzii. După câteva clipe, Teddy zise - Voi avea nevoie de o mână de ajutor. - Iartă-mă... se scuză Jack, apoi îşi drese glasul. Nu te-ai gândit să-ţi aduci copiii în Gilead? Nu crezi că aici ar fi un loc potrivit pentru ei? - Sigur. Numai că situaţia nu e cea mai potrivită, cu tata în starea-n care e. Jack dădu din cap. Câteva momente, păru să reflecteze. Apoi, se întinse şi-şi trecu degetele prin păr. - Ce n-aş da să pot fi şi eu religios, Teddy... Dumnezeu mi-e martor. - Mă rog, replică Teddy, poate fi şi ăsta un început. - Da. Dacă aş fi religios, unele lucruri ar merge mai uşor. Aşa cred, cel puţin... Sub "Dorinţa de a fi religios", Teddy scrise: "Ca să meargă mai uşor lucrurile". Jack se uită la carneţel şi râse.
- Eu nu-s chiar aşa de sigur că ăsta e un început. Îmi pare mai degrabă un soi de erezie... Teddy rupse şi această pagină, mototolind-o la rândul ei. - Nu ştiam c-o să ne facem griji şi pentru asta. Interesant... Zâmbind, Jack ridică din umeri. - Okay, reluă Teddy. Care lucruri ar fi mai uşoare? - Păi, mi-e greu să vorbesc cu oamenii. Cu oamenii religioşi. - Cu tata, de exemplu. - De exemplu. - Şi cu mine. Jack râse. - Un alt exemplu: Ames. - Da. Poţi să-mi spui de ce ţi-e greu? Niciodată n-am înţeles cu adevărat. - Uneori, încercă Jack să explice, am impresia că eu sunt într-un univers, iar voi, în altul. Voi toţi. Ridică din umeri. Apoi, aruncă o privire spre Glory, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară iertare. Teddy se uită câteva clipe la el cu o obiectivitate blândă. - De cât timp ai senzaţia asta? - Păi, domnule doctor Boughton, se prea poate să mă fi simţit aşa dintotdeauna. Dacă pot avea încredere în poveştile din copilăria mea furtunoasă. - Îmi pare rău. - Să nu-ţi pară. Există unele lucruri despre care cred că s-ar putea să-mi fi fost de ajutor. M-au ajutat să înţeleg câte ceva... Ştii, există universuri separate. Întâmplător, eu pe-al meu îl am numai pentru mine. Dar mai sunt şi altele. Măcar atâta lucru ştiu şi eu. După o clipă, Teddy spuse - Ei bine, când am început conversaţia, ai spus că aveai de gând să-l minţi pe reverend. Chiar cuvintele astea le-ai folosit: "aş minţi". Iar eu am spus că-ţi respectam decizia, în împrejurările existente. Şi ai respect şi faptul că a fost o hotărâre foarte greu de luat. Chiar îl respect. Pe urmă, am complicat lucrurile, sugerând că s-ar putea să-ţi găsim ceva de spus care să nu fie... complet fals. Iar acum, cred că s-ar putea să fie cel mai bine să-i spui că crezi în Dumnezeu. Că te-ai gândit serios la toată problema şi eşti convins de adevărul Scripturii. Cam aşa ceva. Scurt şi la obiect. Jack dădu din cap. - Crezi că ar exista vreo şansă de a mă crede? - Ştiu sigur că va dori să te creadă. Fratele său zâmbi. - Poate că nu e tocmai cea mai bună ideea. Nu prea arăt ca şi cum m-aş fi spălat recent cu sângele Mielului, nu-i aşa? Probabil că ştie şi el... în ce hal eram
acum câteva ore. Măcar o idee vagă tot cred că are. - Ei bine, cred că trebuie să ţinem minte, înţelegi, că nu avem prea mult timp. Peste alte câteva săptămâni, s-ar putea ca nici măcar să nu mai audă ce-i spui. - În regulă, se învoi Jack. Da. Cred în Dumnezeu şi sunt convins de adevărul Scripturilor. După ce am stat şi-am chibzuit serios. Pot să fac asta. Când voi fi puţin mai odihnit. Teddy se ridică. - Nu ştiu dacă ţi-am fost de folos cu ceva. Dar acum chiar trebuie să plec. Dacă nu mai e nimic despre care să fie nevoie să vorbim. - Îmi prinde bine să ştiu că după părerea ta e în regulă. Dacă-l mint. Fratele lui dădu din cap. - Cred că ar fi o faptă generoasă din partea ta, în situaţia asta de-acum. Am pus pe frigider un plic cu adresa şi numerele mele de telefon. De-acasă şi de la cabinet. Dacă vrei să ţinem legătura. Să ne faci o vizită. - Deci, vrei ca bătrânul Unchi Jack să apară la uşa voastră, într-o zi. - Nimic nu m-ar bucura mai mult. Jack se uită la Glory şi zâmbi. - Poate. - Ştiu că n-ai s-o faci, spuse Teddy, studiind chipul fratelui său. Şi cred că nici n-am să te mai văd vreodată. În această viaţă. Ţi-aş zice să ai grijă de tine, dar mă tem că nici pe-asta n-ai s-o faci. Ei bine, să nu eziţi... Îi întinse mâna. Când Jack i-o strânse, îl atinse pe umăr, apoi îl îmbrăţişă. Jack îl aşteptă răbdător să termine cu familiarismele, după care spuse: - Aş vrea ca lucrurile să fi stat altfel între noi, cu ani în urmă. Zău aşa. Sunt multe pe care le regret. - Ştiu, răspunse Teddy. E okay. Acum poţi să dormi puţin. Jack se duse cu el pe verandă. Rămase acolo până după ce maşina lui Teddy ieşi în stradă. Atunci, îi spuse lui Glory: - Crezi că aşa sună oceanul? Frunzele stejarului fremătau în vânt; erau dese şi destul de grele ca să vuiască, să tacă şi apoi să vuiască din nou. - Când era mic, îmi plăcea să cred că da. - Luke e de aceeaşi părere. Jack dădu din cap. - Luke trebuie să ştie. *** Jack luă plicul lui Teddy de pe frigider. Îl ridică, pentru a-i arăta cât de gros era. - Ce crezi c-o fi aici? Încercăm să ghicim?
Deschie clapeta şi-i arătă marginile unui teanc de bancnote. Apoi se duse a băncuţa pianului, îi săltă capacul şi aruncă plicul înăuntru. - Acum suntem chit. Vreau să zic, în materie de bani. Are dreptate, trebuie să plec de-aici. Şi am s-o fac. Pe scară, se opri din nou. - Dar acum voi scrie o scrisoare. Şi continuă: - Glory, ştiu că nici măcar n-am început să... N-am avut nici un drept să-ţi fac asta. Ai fost bună cu mine, şi eu... Dar trebuie să scoţi sticlele alea din scrinul meu. Acum, dacă nu te superi. Din sertarul de jos. Şi banii ăia să-i pui undeva. Pe toţi. - Aşteaptă, Jack, îl reţinu ea. A spus Teddy că trebuie să pleci? - A spus că bătrânul n-o mai duce mult. Aşa c-o să mai treacă pe-aici în câteva săptămâni, cum ştii bine. Cu toţii vor veni. Şi a mai spus şi că n-o să mă mai vadă niciodată. Toate se leagă. O privi în tăcere câteva clipe. - Dacă-i trimit scrisoarea asta prietenei noastre comune, ea i-o va transmite Dellei, iar Della o să-mi scrie, ceea ce s-ar putea să ia... vreo douăsprezece zile, două săptămâni cel mult. Aşa c-am să mai stau aici vreo două săptămâni, după care veţi scăpa de mine. - O să-mi dai adresa, în caz că e nevoie să-ţi transmit ceva? Jack râse. - Când o să am o adresă, surioară dragă, vei fi prima care s-o ştie! *** După un timp, Jack coborî iar la parter cu scrisoarea, luă un plic şi un timbru din sertar şi-şi trase un scaun la masă. - E voie? întrebă. Avea ochii încă roşii, iar pielea feţei îi arăta cam ca de ceară, sau ca lutul, făcând riduri adânci când zâmbea. Dacă nu l-ar fi cunoscut, Glory ar fi zis că arăta obosit şi insipid. O privi, ca şi cum ar fi ştiut că era schimbat, a şi cum ar fi făcut vreo mărturisire cumplită, care-l făcea să se simtă atât ruşinat, cât şi uşurat. - Sigur că e voie. - Mi-s cam nesigure mâinile, continuă el. S-ar putea ca asta să dea o impresie greşită. Vreau ca ea s-o deschidă, cel puţin. Aşa că Glory îi scrise adresa, după dictare. Jack linse clapeta plicului şi se strâmbă. - Fulg-de-nea, zise, făcând-o să râdă, aşa că râse şi el. Lipi cu grijă timbrul. Apoi, scoase din buzunarul cămăşii o hârtie împăturită şi o puse pe masă. - Asta-i pentru tine.
Glory luă foaia şi o desfăcu. Era o hartă. Prezenta un râu, un drum, şi între ele, garduri, un hambar, păduri, o casă abandonată, toate schiţate sumar şi însemnate cu grijă, iar în pădure era o poiană, cu un X în marginea de sus şi cuvântul "hribi". În colţul din stânga-jos era o roz a vânturilor şi o scară de proporţie în sute de paşi, iar în colţul din dreapta-sus, un dragon cu coada încolăcită şi fum ieşindu-i pe nări. - Arată foarte drăguţ, spuse ea. Jack dădu din cap. - Mai la obiect, e corectă. Am făcut-o când era un pic mai treaz. Mi-a luat câteva zile, şi cam tot atâtea ciorne... - Acum chiar suntem chit, spuse ea. Jack râse. - Ai dreptate. Chipul îi era blajin, iar glasul, înmuiat de oboseală, dar se vedea clar că se simţea uşurat şi adânc mişcat să glumească împreună cu ea. - Atâta doar că nu scrie unde sunt pădurile astea. Pe-aici există multe garduri şi magazii. - Auzi, auzi... murmură el. Ce scăpare... adăugă, zâmbindu-i. - Mă rog, am să trec peste asta. E frumoasă. O să mi-o pun în ramă. - Ai un suflet bun, Glory. - Aşa e. - Pui şi găluşte. - Da. - M-am gândit că poate ai nevoie de puţină odihnă. Pot să am eu grijă de toate, dacă tu vrei să tragi un pui de somn. - Nu, e-n regulă. Dacă nu te deranjează compania mea. - Îţi sunt recunoscător pentru companie, Glory, râse el. Nici nu-ţi faci o idee... - Vrei ziarul? îl întrebă ea. Am rezolvat rebusurile. Şi eu îţi sunt recunoscătoare pentru companie. Jack dădu din cap. - Frumos din partea ta că-mi spui asta. Apoi, auziră un scârţâit de arcuri de-ale patului, urmat de foşnetul picioarelor în papuci şi bocănitul bastonului. După câteva clipe, tatăl lor apăru în uşă, în cămaşă de noapte, palid, cu părul ciufulit, dar afişând o expresie solemnă. O privi mai întâi pe Glory, apoi spre fereastră, şi în fond, ca şi cum abia atunci şi-ar fi adunat curajul, se uită şi la Jack. - Ah... făcu el, cu un sunet involuntar de regret; apoi se mai învioră puţin. Mă gândeam că mi-ar face plăcere puţină conversaţie. V-am auzit pe voi doi stând de vorbă aici şi am venit şi eu. Da. Jack îl ajută să ia loc, apoi se aşeză şi el din nou. Bătrânul îi luă mâna. - Cred că am fost cam ursuz, spuse el.
- Mă aşteptam, replică fiul său. - Nu, nu, protestă Boughton, nu aşa am vrut eu să meargă lucrurile. i-am dat cuvântul în sinea mea de-o mie de ori că, dacă vii acasă, n-ai să auzi nici o dojană din partea mea. Orice-ar fi. - Nu mă deranjează. Merit să fiu dojenit. Bătrânul continuă: - Ar trebui să-l laşi pe Domnul să decidă ce anume meriţi. Te gândeşti prea mult la asta, la ce meriţi şi ce nu. Cred că face şi asta parte din problemă. Jack zâmbi. - Cred că s-ar putea să ai dreptate. - Nimeni nu merită nimic, bun sau rău. Totul ţine numai de graţia divină. Dacă eşti în stare să accepţi asta, s-ar putea să reuşeşti să te relaxezi puţin. - Cumva, răspunse Jack, n-am simţit niciodată că acea graţie îmi era destinată mie în mod special. - Ce prostie! exclamă tatăl său. O prostie mai mare ca asta n-am auzit! Închise ochii şi-şi retrase mâna. Apoi spuse: - Iar am fost morocănos. Jack râse. - Nu-ţi face griji, pop. După un moment, bătrânul spuse: - Nu-mi zice aşa. - Iartă-mă. - Nu-mi place deloc. "Pop". Sună ridicol. Nici măcar nu e un cuvânt. - N-am să-l mai pronunţ niciodată. Întinzându-se, Jack îi zâmbi lui Glory, cu sprâncenele înălţate, ca şi cum ar fi vrut să spună: "Mi-ar prinde bine o mână de ajutor", aşa că sora lui ninerveni: - Vrei să-ţi aduc halatul, tată? - Mi-e foarte bine aşa. Ai crede că trăim în Klondike. Apoi, spuse: - Am venit aici ca să particip şi eu la conversaţie, şi amândoi aţi tăcut. Se făcu linişte. - Ei bine, reluă Glory, eu fac pui cu găluşte. După reţeta lui mama. - Poate ieşi foarte bun, spuse bătrânul, dacă găluştele nu sunt grele. Prea apoase. Am fost nevoit să mănânc nişte găluşte groaznice, la viaţa mea. Apoi, cu ochii încă închişi, adăugă: - Nu pot să mă uit la mâinile lui Jack. Nu vreau să ştiu ce-a făcut cu ele. Jack îşi drese glasul. - E doar unsoare de motor, mai mult, de care încă nu m-am spălat. Şi cred că mi le-am şi julit puţin. Îşi încrucişă braţele pe piept, ca să-şi ascundă mâinile, şi zâmbi iar. Tatăl său îl privi tăios.
- Nu ştiu ce s-a întâmplat. S-a întâmplat ceva aseară. - Nimic interesant. Mai bine să nu ştii. N-are nici un rost, domnule. - Deci, o să ne trezim cu şeriful pe-aici? - Nu, domnule. N-am făcut nimic care să-l intereseze pe şerif, încercă el să-l asigure, vorbind încet şi cu tristeţe. - Tată, Jack are dreptate, interveni şi Glory. Totul e-n regulă. Dar acum e obosit. Cred c-ar fi mai bine să vorbim despre altceva. Bătrânul dădu din cap. - Toţi suntem obosiţi acum. Apoi spuse: - De-atâtea ori, de-a lungul anilor, am încercat să nu te iubesc aşa de mult. Nam ajuns niciodată nicăieri cu asta, dar am încercat. Îmi spuneam: "Puţin îi pasă de noi. Are nevoie de ceva bani, din când în când, şi cam asta e tot." Şi totuşi, m-am gândit că s-ar putea să vii acasă la înmormântarea mamei tale. A fost o perioadă foarte grea pentru mine. M-ai fi ajutat mult. Oare ce mi-o fi venit, să cred că ai putea veni la înmormântare? A fost o mare prostie din partea mea. Mama voastră spunea mereu: "Îţi imaginezi c-o să iasă ceva bun din toate astea, din atâtea aşteptări şi nădejdi, dar poţi să speri mult şi bine." Aşa că am încerat să-i pun capăt. Însă n-am putut. Zâmbind, Jack îşi drese glasul. - Poate acum cei putea. Poate ar fi cazul să-ţi spun de ce m-am ţinut în toţi anii ăştia. S-ar putea ca asta să le pună capăt la toate. Bătrânul clătină din cap. - Nimic nu poate fi mai rău decât toate lucrurile pe care mi le-am imaginat. Mam gândit la toate grozăviile posibile, Jack. Nu mai dormeam nopţile. Dar asta nu reuşea decât să mă facă să sufăr după tine. Şi pentru mine însumi, de vreme ce nu-ţi puteam oferi nici o alinare. - Mă rog, răspunse Jack, n-aş vrea să crezi... Vreau să zic, "grozăvii" e un cuvânt cam tare. Există şi vieţi mult mai rele decât a mea. Ştiu că nu prea am de ce să mă mândresc cu asta, dar totuşi... - Toţi l-am iubit, tată, interveni Glory, noi cu toţii, şi am avut motive întemeiate de a-l iubi. Şi încă le mai avem. - Ai putea să dezvolţi puţin subiectul, Glory? îi ceru Jack. M-ar interesa să aud mai multe despre asta. - Păi, nu e decât cel mai firesc lucru, spuse tatăl său. Ceea ce-aş dori să ştiu e de ce nu ne-ai iubit şi tu pe noi. Asta m-a nedumerit întotdeauna. După un moment, Jack spuse: - V-am iubit. Dar nu prea aveam ce să fac. Mi-era greu să stau aici. Niciodată nu puteam să... să am încredere în mine însumi. Oriunde. Dar asta făcea să-mi fie cu atât mai greu când eram acasă. Tatăl lui dădu din cap.
- Băutura. Jack zâmbi. - Şi asta. - Da, mă rog, poate că e o glumă, nu ştiu... Noaptea trecută a fost aproape cea mai cumplită noapte pe care am trăit-o vreodată pe lumea asta. Şi-mi tot spuneam, îl tot întrebam pe Domnul, de ce trebuie să car o povară atât de grea? Mi se părea ca un blestem şi o osândă în acelaşi timp. Să-mi iubesc propriul fiu. Cum era cu putinţă. De multe ori m-am întrebat. Fiul său spuse: - Îmi pare rău, nici nu s-ar putea să-mi pară mai rău de-atât. Dar cel puţin ştii de ce am lipsit atât de mult timp. Nu aveam nici un drept să vin acasă. Nici acum n-ar trebui să fiu aici. - N-aveai dreptul să vii acasă! repetă tatăl lui, cu glasul frângându-i-se. Dacă ar fi trebuit să mor fără să-ţi mai revăd chipul, m-aş fi îndoit de bunătatea Domnului. Îl privi lung. - Teama asta m-a muncit multă vreme. Aşa că am fost foarte fericit, ştii, măcar pentru un timp. Jack răspunse: - Ce sentimente ai acum, în legătură cu bunătatea lui Dumnezeu? Efectiv, nu cred că bunul Lui renume ar trebui să depindă de comportamentul meu. Nu sunt tocmai sinonim cu responsabilitatea. Bătrânul clătină din cap. - Nimeni nu este. Nici eu nu sunt sononim cu ea, după felul cum ţi-am vorbit aici... - Nu contează. Oricum am cunoscut-o în cea mai mare parte. Tatăl său cugetă o vreme. - Ai cunoscut-o, şi n-a contat cu nimic. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Şi cred că mi-am şi dat. Jack îşi împinse scaunul înapoi şi se ridică. - Da, mă rog, pe mine dacă vreţi să mă scuzaţi... - Nu, Jack, îl opri Glory, stai jos. Ne-am făcut destule griji pentru tine. El îi aruncă o privire obosită, puţin uimită chiar. - Mă gândeam doar să mă duc sus, în camera mea. - Nu, insistă ea, punându-i o mână pe umăr. Văzu clar cum lua decizia de a avea încredere în ea, fie şi numai ca n-o jignească. Se aşeză la loc. Tatăl lor spuse: - Pentru bunătate e nevoie de mai mult putere decât am eu acum. Nu mi-am dat seama ce eforturi făceam ca să fiu bun. În sesul ăsta, e la fel ca toate celelalte, cred. Jack răspunse:
- Încă nu pot pleca, dar am s-o fac de îndată ce pot. - O, da, vii din motive pe care numai tu le ştii, şi tot din propriile tale motive şi pleci. Şi s-a nimerit, pur şi simplu, ca eu să fiu aici, absolut întâmplător, eu încă nu murisem. - Îmi pare rău, tată, interveni Glory, dar a durat destul. Bătrânul dădu din cap. - Pote încep să descopăr că nu sunt un om chiar atât de bun pe cât crezusem că eram. Acum, că nu mai am putere... răbdarea mă oboseşte enorm. Şi speranţa. - Eu cred că speranţa e cel mai rău lucru din lume, spuse Jack. Chiar cred asta. Atâta vreme cât durează, te face doar de râs şi nimic mai mult. Iar pe urmă, când nu mai e, nimic nu-ţi mai rămâne. Decât... Ridică din umeri şi râse. - ...decât cele de care nu poţi să scapi. Tatăl lui spuse: - Îmi pare rău că a trebuit să afli despre asta, Jack. Şi acum, uite, am făcut-o pe Glory să plângă. Ridicând din umeri, Jack îi zâmbi surorii sale: - Iartă-mă. - Nici o grijă, îl linişti Glory. Nu mi-aţi greşit cu nimic. Bătrânul oftă. - Da, mă rog, aş dori să pot retracta totul, tot ce-am spus adineaori. Dar să zicem că o ştiaţi deja. Totuşi, e altfel când spui asemenea lucruri cu voce tare. Deja dau impresia că n-am vorbit serios. Acum, o să mă întind pe pat şi-am să-mi fac griji pentru toate astea, şi-mi voi dori să-mi fi păstrat cumpătul. Am făcut-o atâta vreme... - Într-adevăr, confirmă Jack. Întotdeauna ai fost foarte bun. Boughton dădu din cap. - Sper că şi asta contează cu ceva. - E singurul lucru care contează. - Îţi mulţumesc, Jack. Şi ştiu că acum vreţi să terminaţi cu mine. V-am obosit, pe amândoi v-am obosit. O să vă las să vă vedeţi de conversaţia voastră. Glory îl ajută să se urce în camera lui şi să se culce, iar când reveni la parter, îl găsi pe Jack tolănit pe scaun, cu picioarele încrucişate la glezne, decartând pentru o pasienţă. - A trecut breodată măcar o singură zi în care să nu te gândeşti la el? o întrebă. - La cine. - La cine! La bătrânul domn. De cine credeai că te întreb? De domnul 452 Scrisori de Dragoste? - Ce gelos eşti! - Într-adevăr, râse el. Nu e cinstit. Eu n-am primit nici măcar una. Mai deunăzi, în "The Post", am observat o poezie a doamnei Lindbergh pe care nu m-ar deranja s-o primesc prin poştă. E mult mai mult decât nimic - deşi am învăţat că şi nimicul are
farmecul lui. Este mai nuanţată decât "a se returna expeditorului", de exemplu. Glory spuse: - Mă îndoiesc că am stat o zi întreagă fără să mă gândesc la tata. Dar sunt sigură că, uneori, au trecut şi câteva ore. - M-am gândit la casa asta de-atâtea opri.. Când eram mic, îmi doream să fi locuit aici. Îmi doream să pot să intru pe uşă la fel ca voi, ceilalţi, şi să mă aşez la masă, înţelegi, ca să-mi fac lecţiile, sau ceva... - Şi de ce n-o făceai? Ridică din umeri. - Chiar am încercat, o dată sau de două ori. Apoi adăugă: - Ştiu de ce se uitau oamenii la mine. Nici măcar nu sunt sigur că asta era ceea ce mă neliniştea. Cred că, uneori, mă făcea să mă simt mai în siguranţă. Obişnuiam să fac încercări, să stârnesc puţină gâlceavă, ca să fiu sigur că bătrânul încă mai stătea cu ochii pe mine. Uneori, stăteam afară, în hambar, sau în pod, ascultând pianul, în timp ce voi toţi cântaţi "My Darling Clementine", şi-mi spuneam: "Poate au uitat cu totul de mine," ceea ce mă făcea să mă simt, într-un fel, ca şi cum aş fi murit. De obicei, eram mai aproape de casă decât credeam. Acolo unde el nu se uita după mine. Îi aruncă o privire. - Nu plânge, te rog. Îţi spun doar cum era... Râse. - ...şi cum este. Apoi spuse: - Mai sunt vreo două-trei sticle în pod. Dacă vrei să le aduci jos de-acolo, am să ţin eu scara. - Îi dau lacrimile. Nu mă pot stăpâni. Nu înseamnă nimic. - Îţi stă foarte drăguţ, de fapt. Sincer să fiu, mă gândesc să-ţi spun toate poveştile mele triste, ca să văd dacă sunt într-adevăr triste sau nu. Şi, poţi să fii sigură, dacă-ţi dau iar lacrimile, am să mă pot linişti. Vreau să zic, nu e nimic trist când primeşti ceea ce meriţi. Aşa mi s-a spus. Când plângi, mă simt cât de cât justificat. - Nu ştiu ce să spun... Poate că a primi ceea ce meriţi e cel mai trist lucru din lume. - Serios? Eu mă gândesc la micuţa Annie Wheeler, non-mireasa din nontinereţea mea. O privi un moment. - E un gând foarte trist. Vezi tu, e de ajuns să-i menţionez numele, şi mi se şi umplu ochii de lacrimi. După care completă: - Îmi pare foarte rău. Ar fi trebuit să am mai multă minte. După un răstimp, Glory spuse:
- Nu m-ar deranja să vorbim despre ea. Şi eu mă gândesc la ea destul de des. Jack îşi drese glasul. - Ştii cumva unde e acum? Nu e nevoie să-mi spui. Vreau să zic, nu cred că mi-ar mai fi de nici un folos. În Chicago sunt destui golani. Mă întrebam doar dacă ai mai aflat ceva de ea. - Dacă familia ei ar şti, oricum nu ne-ar spune. Tata a vorbit cu ei de mai multe ori, gândindu-se că poate mai auziseră câte ceva. Îşi făcea griji pentru ea. - Chiar că l-am făcut de ruşine, recunoscu Jack. - Au fost vremuri grele. Jack îşi făcea de lucru cu pachetul de cărţi, tăindu-le, îndreptându-le şi tăindule iar. - Atunci, ultima oară când am vorbit cu el, înainte de a pleca, ştiam că făcusem un lucru pe care nu mi l-ar fi putut ierta niciodată. El credea că putea. Spunea că o şi făcuse, dar nu ştie deloc să mintă. Am fost şocat să văd că-l puteam răni atât de rău. M-am speriat îngrozitor. Deşi era lucrul la care mă aşteptasem, tot m-a speriat. Parcă aş fi sărit într-o prăpastie. Dar mai aveam şi o senzaţie de uşurare. Mi-am spus: "În sfârşit, s-a întâmplat! Ştiam eu!" Râse. - Cred că-n următorii trei ani am fost beat încontinuu. Teddy şi-a găsit vocaţia ţinându-mă în viaţă. Bietul diavol, când mă gândesc prin câte a trecut cu mine... Când avea nouăsprezece ani, încerca să studieze, încerca să joace baseball în echipa universităţii, încerca să mă convingă să învăţ... Odată, l-au prins trişând. Pe Teddy. A venit în locul meu la unexamen. Cred că pentru scurt timp mi s-a stârit simţul cinstei, fiindcă ăla a fost momentul când m-am dus la St. Louis. Se pare că decanul a decuis că Teddy violase codul onoarei din motive onorabile - nu ştiu... Însă l-ar fi putut împiedica să termine. Ar fi putut rămâne ca o pată pe dosarul lui, eliminându-l din facultatea de medicină. Şi încheie cu cuvintele: - Plecarea la St. Louis a fost ca un salt într-o altă prăpastie. Şi a mai fost şi o uşurare. Amestecă din nou cărţile, le depuse pe masă, le strânse şi iar le amestecă. - Nimic din toate astea nu are sens, spuse el. Totul e destul de urât. O vreme, am crezut că s-ar putea să se fi sfârşit. Dar, nu - aveam destulă minte ca să nu mă amăgesc. Ştiam eu ce ştiam... Şi, brusc, schimbă subiectul: - Tatăl Dellei a întrebat de mine, în stânga şi-n dreapta. Voia... referinţe de caracter, explică el, zâmbind. - Îmi pare rău. - Mi-a spus unele lucruri despre mine însumi pe care le uitasem. Mi-a arătat o scrisoare pe care i-o scrisese Dellei. A spus că n-o să i-o dea, dac-o las în pace. N-am putut să fac asta. Ea, însă, se ţinea de capul meu. Mi-era foarte greu.
- Dar pe-atunci, când erai cu Della, o duceai normal, nu? - "Poate leopardul să-şi schimbe petele, sau scoţianul, năravul? Dacă da, atunci şi cei deprinşi să facă rău pot face bine." Încerca doar să-şi apere fiica. Îi respect dreptul ăsta. Seamănă mult cu reverendul, tatăl nostru, de fapt. Mereu încearcă să apere pe toată lumea. Întinse iar cărţile pe masă. - Oricum, acum mă simt mai în apele mele. A dori, a spera... E aşa cum spunea bătrânul, lucrurile astea te solicită foarte mult. Dar asta... asta pot s-o fac. - O să trimiţi scrisoarea. Jack dădu din cap. - N-are nici un rost s-o trimit... Pe de altă parte, de ce să irosesc un timbru? Îi aruncă o privire. - Gloria Dolorosa. Frumos din partea ta că le pui pe toate aşa la suflet, surioară. Foarte frumos. Glory termină de preparat aluatul pentru găluşte şi-l aruncă peste puiul fript. Şi ea mâncase destule găluşte groaznice la viaţa ei. Îi trecu prin minte să se întrebe dacă erau bune în sensul obişnuit la cuvântului, dacă nu cumva, în cel mai bun caz, erau doar neobişnuite, dar şi inofensive. Ba chiar, erau mult prea inofensive. Se prea putea ca de fapt cuvântul "găluşcă" să-i placă mai mult decât mâncarea propriu-zisă. - Am o idee, Jack, îi spuse. Aş putea să mă duc la Memphis. Aş putea să vorbesc eu cu ea. Dacă repari maşina, am merge până acolo împreună. O să-l sunăm pe Teddy, care va veni să aibă grijă de tata pentru câteva zile. Ar face-o, dacă-l rogi tu. Şi pe urmă, eu m-aş duce la ea acasă, ori la biserică... Nu m-ar observa nimeni, şi poate aş găsi o ocazie de a vorbi cu ea. - Eşti foarte bună. Dar hai să zicem doar că n-au să te observe, râse el. Sunt destul de sigur că n-ai nici o şansă! Dar dacă, totuşi, nu te observă...? Atunci, ce i-ai spune? Că nimeni n-o să-mi dea o slujbă, şi că iar beau, şi recent am pornit motorul la DeSoto şi am fost cât pe ce s-o iau definitiv pe calea perdiţiei? Că sunt răspunzător în sens metafizic de cel mai înflorat mic mormânt din tot oraşul Gilead? - Nu vorbi apa. - Şi totuşi, Glory - ce-ai spune? Hai, c-ai prins ideea. - Aş zice că aştepţi în maşină. - Cu o duzină de trandafiri. Şi cu motorul în mers. - Şi cu o cutie cu bonboane de ciocolată. Jack îşi mută privirea, zâmbind. Apoi spuse, foarte încet: - Nu zi asta, Glory. Trebuie să înfrunt realitatea. Sau, cel puţin, să accept faptul că realitatea mă înfruntă pe mine. Îi atinse faţa. - Acum sunt un ticălos mai dur la înfăţişare decât pe vremea când am venit aici. Şi chiar şi atunci eram surprins că m-ai lăsat să intru pe uşă. Nu cred c-aş vrea să mă vadă acum.
- Peste o zi, două, o să-ţi mai revii. Atunci, o să poţi lua o decizie. Jack râse. - Ăsta-i un plan îngrozitor. Nici nu-ţi pot spune ce prost e. - Mă rog, poţi măcar să te gândeşti la el. - Da, e plăcut să mă gândesc. Aş dori să le arăt din ce familie reuşită provin. Dac-aş putea pune radioul în funcţiune, am asculta nişte muzică frumoasă, în drum spre Memphis. Oricum, aş putea foarte bine să arunc o privire la motor. Rabla asta veche mai poate fi bună la ceva. Voi încerca s-o pun din nou pe roate. Apoi întrebă: - Cămaşa mea e tot acolo? - Nu, am adus-o în casă, azi-dimineaţă. Am încercat s-o spăl cu săpun de rufe, dar n-a prea mers. Şi mă îndoiesc şi că leşia ar da vreun rezultat. Mă gândeam c-aş putea s-o întreb pe Lila. Dar mâneca nu s-a pătat prea rău. iadugâ: - Costumul ţi l-am agăţat pe verandă. Şi ţi-am ars ciorapii. Jack o privi. - Iar lăcrimezi, râse el. Cu mine, îţi iroseşti regretele de pomană, Glory. Fac cele mai mari blestemăţii, şi nimic nu mă poate schimba. Am păstrat cămaşa aia multă vreme. Nu reuşesc prea des să ţin aşa de mult lucrurile. - Încă nu m-am lăsat păgubaşă, răspunse Glory. Dacă nu pot scoate petele alea, am să-ţi cos mâneca la o altă cămaşă. Nu mi-ar fi prea greu. - Mai bine nu, îi ceru el. Las-mă să mă obişnuiesc cu lucrurile aşa cum sunt. Asta-i cea mai mare favoare pe care mi-o poţi face, Glory, preciză el, zâmbind. Dar îţi mulţumesc. Eşti o fată de treabă. - Bine. Iar mâine dimineaţă, îţi voi duce scrisoarea la poştă. - În regulă. Apoi o întrebă: - Ai scos sticlele alea din scrinul meu? - În timp ce dormeai. - Bun. Ar fi o greşeală să ai încredere în mine. Îmi pare rău pentru asta. În timp ce Glory se duse să vadă de tatăl lor, Jack începu să pună masa. Sora lui îl aduse pe bătrân la bucătărie şi-l ajută să se aşeze. - Da, spuse el şi-şi înclină capul, rămânând tăcut vreme, înainte de a continua: Glory, dacă nu te superi... - În regulă. Doamne Sfinte, binecuvântează aceste daruri în folosul nostru şi pe noi în slujba Ta, şi ajută-ne să luăm mereu seama la nevoile altora. Amin. - Da, întotdeauna am avut obiecţii faţă de rugăciunea asta. Numai de ne-ar fi mai uşor să ştim care sunt... nevoile celoralţi. E nevoie de mult mai mult decât doar să ne pese de ei. Cu siguranţă, mie aşa mi s-a întâmplat. Jack servi puiul şi găluştile cu ceva din solemnitatea răutăcioasă de pe vremuri, dar mult mai încet şi mai calm, acum, când vechile tensiuni se risipiseră.
Găluştile erau cleioase pe dinafară şi păstoase pe dinăuntru, dar se prea putea ca aşa să trebuiască să fie, îşi spuse ea. Aşa să fi fost găluştile dintotdeauna. - Excelent, spuse tatăl ei şi mâncă jumătate dintr-una. - Nimic nu se compară cu o găluşcă bună, comentă şi Jack. - Numai una rea! preciză Glory. Fratele ei râse. - Într-adevăr, sunt cam la fel. Apoi o privi. - Ah, din nou lacrimi... Tatăl lor interveni, tăios: - Nu se cade să-ţi tachinezi sora. Voi, băieţii, credeţi că e un fel de joc, dar mie nu-mi place. Un gentleman e întotdeauna plin de consideraţie la adresa femeilor. Am spus asta de multe ori. Şi e vorba şi de surorile voastre, chiar şi de cele mai mici. E un lucru foarte important. Sper c-o să reflectezi asupra lui. Nu părea să-i fie somn, deşi îşi ţinea ochii închişi. - Da, domnule, răspunse Jack, ca să-i calmeze enerarea, după care rămase privindu-l şi ascultând ce avea bătrânul de spus. - Chiar comentam asta cu mama ta, mai acum vreo două seri. N-ar trebui să permitem asemenea tachinării. Dintr-o dată, Glory deveni conştientă de greutatea cu care o apăsa oboseala adunată peste zi şi peste seară, iar speranţa ei de a se odihni nu avea nimic de-a face cu felul cum se petrec cu adevărat lucrurile în lume. Tatăl ei stătea chircit pe scaun, cu bărbia aproape în farfurie, moţăind şi vorbind într-un fel care numai în somn s-ar fi putut justifica, iar fratele ei se retrăgea într-o resemnare deplină, a şi cum vechea incandescenţă l-ar fi devorat încă înainte de a se învăpăia. El, însă, îi aduse un prosop de ceai ca să-şi şteargă lacrimile, apoi îl ajută pe bătrân să se ducă în camera lui. *** O trezi din somn arşiţa dimineţii, aşa că-şi dădu seama că dormise mai mult decât de obicei. În casă nu se auzea nici un sunet, nici nu se simţea miros de cafea. Probabil că Jack şi tatăl ei încă mai dormeau. Bravo lor. Glory se simţea ţeapănă, ca şi cum ar fi obosit-o un efort fizic, şi numai gândul că avea să piardă poşta de dimineaţă o convinse să se scoale, pentru a se spăla, îmbrăca şi face prezentabilă ocirăror trecători sau funcţionari ar fi putut s-o observe şi să se întrebe ce nouă dramă se desfăşurase în casa bietului predicator bătrân. Pusese de cu seară scrisoarea pe scrin, în caz că Jack se răzgândea şi alegea resemnarea în locul speranţei zadarnice. Coborî scara fără zgomot şi ieşi pe uşă. "Şi iată lumea," îşi spuse ea, "aşa cum am lăsat-o." Un cer incandescent şi o adiere uşoară, un freamăt printre copaci, scârţâitul tremurător al câtorva cosaşi. Pe stradă zăceau ghinde, dintre care unele fuseseră sparte de roţile maşinilor în trecere.
Crizantemele începuseră să înflorească. Viţe în curs de îngălbenire cotropeau grădinile de zarzavaturi, iar lujerii roşiilor atârnau pe araci, dezgoliţi de roade. Încă o vară în Gilead. Gilead, visând la blestemul somnolenţei şi al neschimbării sale. Cum ar fi putut dori cineva să trăiască acolo? Asta era întrebarea pe care şi-o puneau unii altora, fără ca tatăl lor să-i audă, când se întorceau acasă de la colegiu ori din lume. De ce-ar fi locuit cineva acolo? În colegiu, cu toţii studiaseră efectele dezrădăcinării, care erau angoasa şi anomia, acele orori surde ale lumii moderne. Fuseseră examinaţi la materia respectivă, repetaseră ideile filosofice sumbre şi adânci în tezele semestriale, şi o făcuseră cu acea suspendare sinceră a îndoielii care-i afectează pe cei cu vocaţia studiilor superioare. Şi apoi, reîntoarcerea în pays natal, unde aceleaşi sălcii bătrâne măturau cu crengile lor aceleaşi peluze ferfeniţite, unde aceeaşi veche prerie înflorea în voia neglijenţei. Acasă. Ce loc mai primitor putea exista pe Pământ, şi de ce tuturor li se părea că era ca un fel de exil? O, să treacă anonim prinr-un peisaj impersonal! O, să nu cunoască fiecare piatră şi iecare ciot, să nu-şi aducă aminte cum figurau câmpiile cu dantela Reginei Anne în fericirea copilărească pe care o oferiseră speranţelor tatălui lor, Dumnezeu să-l binecuvânteze! Trebuia să stea de vorbă cu vecinii, în grădinile lor, cu cunoştinţele pe care le întâlnea în drum... Străinii din vreun oraş mare şi rece puteau observa durerea din ochii ei, puteau chiar s-o ţină minte pentru o oră, două, la fel ca pe o pictură sau o fotografie, dar fără să-i violeze anonimatul. Dar acele suflete bune şi-ar fi făcut griji pentru ea, ar fi menţionat-o, ar fi discutat despre ea unele cu altele... Dumnezeule mare, vedea în ochii lor preocuparea, regretul... Sărmana Glory, viaţa ei nu mersese deloc bine... Ce fată drăguţă, şi ce deşteaptă! Foarte deşteaptă. Acea veche capacitate de pauperizare, ca şi cum, prin vreo lege a naturii, ar trebui să avem dreptul la mult mai mult decât ne oferă natura. Ca şi cum am fi şocant de neîmbrăcaţi când ne lipsesc micile luxuri ale vieţii de zi cu zi. În sărăcie, chiar şi când îi lipeşte doar un sentiment sau un scop, fiinţa omenească este mult mai obsesiv umană şi vulnerabilă la blândeţe fiindcă există senzaţia că lucrurile ar trebui să fie altfel, şi atunci se reface gândul la ceea ce e vrerea şi care ar fi ostoirea ei, şi cum ar putea fi liniştit sufletul. Acasă. Dar sufletul îşi găseşte propria casă - dacă are cât de cât aşa ceva. *** Robby şi Tobias erau în magazin, unde scoteau îngheţate Fudgsicle din congelatorul ce scotea aburi reci. Fiecare dintre ei avea câte o monedă de zece cenţi, câştigată pentru smulsul buruienilor din grădinile Lilei. I le arătară. Glory puse scrisoarea lui Jack la cutie, auzi comentariile vânzătorului despre vreme, şi porni din nou spre casă, cu băieţii după ea, zbenguindu-se, dându-i târcoale şi făcând mereu câţiva paşi înapoi, fără să se poată resemna cu plictiseala mersului normal. Îşi rupseră
în două îngheţatele aşa cum se obişnuia, iar Teddy îi oferi conştiincios a doua jumătate dintr-a lui, pe care ea o refuză cu cuvintele "Nu, mulţumesc", aspre marea lui încântare. Robby spuse: - Eu pe-a mea o păstrez pentru domnul Boughton. - Poţi să-i spui Jack, îi zise Glory. N-o să se supere. Robby clătină din cap. - Tăticul meu spune că trebuie să-i zic "domnul Boughton". Mergea pe lângă ea, captivat de Fudgsicle, luptându-se să n-o scape când îngheţata aluneca în jos pe băţ. Când ajunseră la colţul străzii lui, Tobias porni spre casă, iar Robby îşi continuă drumul alături de Glory. - Mamei îi place când ajut la treburi, îi spuse el. Sigur, şi lui tăticu' îi place, dar el se uită doar. Stă aşezat pe verandă şi se uită. Lila îi spusese odată că băiatul trebuia să înveţe ce însemna munca. Glory ştia că urmau să aibă o viaţă grea, şi că ea avea să-i fie singurul sprijin în aproape toată perioada de creştere. "O să plecăm, la un moment dat," adăugase. "Pe-aici nu e nimic de făcut." Asta se întâmplase de ziua lui Ames, când fuseseră la râu şi se duseseră să spele farfuriile, oprindu-se se uite la Robby şi Tobias cum se jucau cu frunzele întrun vârtej dintre două limbi de nisip. "Sper să mai ţinem minte ceva din toate astea." Atunci, Glory văzuse acel loc ca pe un soi de amintire pe care o femeie şi-ar fi pututo dori pentru copilul ei, şi exact asta şi era, râul lat şi nu foarte adânc, cu meandrele albiei sale făcând să se formeze curenţi întortocheaţi prin apa înceată, cu flori pe insuliţele mai măricele şi cu fluturi peste tot. Şi cu coroanele copacilor întâlnindu-se deasupra, departe sus, umbrind locurile, făcând ca fundul pământiu al râului să se vadă peste tot unde apa era liniştită. Toţi îndrăgeau acel râu, în toate generaţiile, chiar şi Jack. Glory se aplecă şi-şi înmuie mâinile în apă, apoi şi le apăsă pe faţă, ca să-şi ascundă stânjeneala lacrimilor, dar mai mult decât atât, fiindcă râul era pur şi simplu manifest, era un adevăr prea rareori recunoscut. Când fusese singură, uneori se gândise la el. *** Jack stătea aşezat pe treapta din faţă, cu coatele rezemate pe genunchi, aşteptând-o. Când îi văzu pe amândoi, se ridică în picioare, îşi aruncă ţigara şi intră în casă. Robby spuse: - Ei, poţi să i-o dai pe asta. Şi-i dădu jumătatea de Fudgsicle, care se topise în învelitoare. - Azi nu se simte prea bine, spuse ea. Băiatul dădu din cap. - Nu vrea să iau şi eu boala de la el. - În nici un caz. - Că atunci, ar putea s-o ia şi tata.
- Adevărat. Glory avea impresia că gândul de a-l vedea pe Jack era acela care-l adusese cu ea. Acum, Robby se întoarse, îi mai făcu o dată cu mâna şi o luă la fugă spre casă. Jack stătea la masa din bucătărie, etalându-şi cărţile pentru o pasienţă. - Scuze, spuse el. N-am dispoziţie să conversez nimicuri. - Mi-a spus să-ţi dau asta. - Grozav. Drăguţ puşti. Glory puse pachetul fleşcăit în chiuvetă. - Mă gândeam că poate n-ai dat jos sticlele din pod, continuă el. Aşa că nu mă pot apuca să lucrez la maşină până nu te întorci. O urmă afară, până la hambar, şi-i deschise uşa ca să intre. - Stai aici, îi spuse el. Apoi, trase o ladă goală de lângă perete, se urcă pe ea, apucă marginea podului cu o mână, iar cu ceaaltă trase jos o scară care stătuse culcată pe scândurile podului, ascunsă vederii. Când baza ei atinse solul, se auzi un sunet dureros de lemn şubred şi cuie smulse. Jack zise: - Aici eram aseară, când ai venit să mă cauţi. Voiam să-ţi spun ceva, dar... nu ţi-am spus. Ridică din umeri. - Nu umblam clătinându-mă pe străzile din Gilead, în caz că de-asta te temeai. N-am făcut familia de râs. Ţinu îndoielnica scară veche, în timp ce Glory se urca în pod. Acolo domnea un miros proaspăt, de fân sau pânză de sac şi de lemn uscat, ca al unui loc cu istoria plină de ploi şi zile caniculare, de mult părăsit de orice intenţie omenească. Fraţii şi surorile ei mai mari povesteau cum se jucaseră acolo, dar tatăl lor le interzisese asta cu trei ani înainte de aşterea ei, din cauza aşchiilor din podele şi a cuielor ce străpungeau şindrilele acoperişului jos, şi le luase scara, pentru a preîntâmpina orice ispită. Cu toate acestea, din când în când băieţii reuşeau să se salte în secret, unul cu ajutorul altuia, sus în locul acela interzis, pentru a se juca de-a pânda şi ambuscada, un impuls atât de primordial încât nici chiar Teddy nu putea să-i reziste. Nici o clipă nu le-ar fi trecut prin minte s-o aducă şi pe ea, mezina ale cărei indiscreţii erau notorii în familie - chiar şi la ani de zile după ce rămăseseră în urmă. Aşa că acum era prima oară când Glory punea piciorul în spaţiul acela de poveste. Jack trăsese o sfoară de rufe de la o grindă la alta, iar peste ea pusese o prelată, formând un cort scund în unghiul dintre podea şi acoperiş. Glory îngenunhe şi se uită înăuntru. Marginile pânzei de cort erau bătute în cuie, cu grijă. Pe jos erau aşternute ziare, o pătură mototolită şi o pernă. Jack pusese o ladă de lemn pe-o parte, cu rolul de masă şi etajeră. Înăuntru se aflau câteva cărţi, o lanternă, un borcan de maioneză cu câteva dintre fursecurile de ovăz făcute de ea. Fotografia înrămată a unui râu. Un pahar şi o sticlă de o pintă, destupată, pe trei sferturi goală. Cămăruţa întunecoasă mirosea puternic a whisky şi sudoare. Domnea o atmosferă aproape casnică, şi totuşi
sentimentul de singurătate care pândea acolo era extrem de puternic, ca un suflet care-şi improvizase acel tabernacul rudimentar în locul unul alt adăpost - cel carnal. Glory se întrebă cum ar fi fost dacă Jack reuşea să moară, iar apoi ea ar fi găsit acel ascunziş, atât de ordonat şi făurit anume numai din lucruri pe care nu le-ar fi dorit nimeni, cu răsuflarea aprigă a durerii lui încă bântuindu-l, cu pătura încă răvăşită. - E totul în regulă? o întrebă Jack. Îi pare rău. N-ar fi trebuit să te rog... - N-am nimic, răspunse ea. Jack avea să-şi dea seama, după voce, că plângea. dar trebuia să spună ceva şi, cu siguranţă, şi el s-ar fi aşteptat să izbucnească în plâns. Glory scoase pătura din cort. După ea se rostogoli şi o sticlă goală. Puse sticla deoparte, apoi împături şi netezi pătura, şi o aşeză la loc. În continuare, trase lada spre ea, luă dinăuntru sticla şi paharul şi le puse şi pe ele deoparte. Cărţile din ladă erau "Condiţia clasei muncitoare", "Cei puternici şi suspuşi" şi o Biblie mică şi uzată. Lanterna abia mai ardea, cu bateriile aproape consumate, aşa că Glory o stinse şi o puse lângă cărţi, după care împinse lada la locul ei. Se simţea îndemnaă, de pietate şi bună cuviinţă, să înlăture dezordinea pe care chiar şi acel om cât se putea de ordonat o lăsase în urma lui, năucid de durere. De jos, Jack spuse: - Cred că acolo sunt doar două sticle. Sunt destul de sigur. Asta însemna că Glory întârziase mai mult timp decât ar fi fost firesc. Jack s-ar fi simţit jenat la gândul că ea îi văzuse şi-i atinsese secretele, o stare atât de vecină cu ruşinea, cu dizgraţia, încât abia dacă puteau fi distinse una de alta. Îi răspunse: - Vin acum. Şi rămase pe loc, în genunchi, uimită de lucrurile aflate în faţa ei, ca şi cum ar fi fost cele mai umile semne ale unui mare mister, provenind de pe un teren unde singurtatea şi durerea sunt timpul şi vremea. Strânse sticlele lângă trup cu un braţ, luă paharul în mână, iar cu mâna cealaltă se ţinu de scară şi începu să coboare. - Aici sunt, îi spuse Jack, ţinându-i scara în loc. Apoi, se îndepărtă cu un pas şi-şi puse mâinile în şolduri, uitându-se la ea cu o expresie distantă şi nesigură care dădea de înţeles că se simţea obiectul unei noi evaluări din partea ei. - Puţin cam straniu, hmm? murmură el. Puţin cam sordid? Îmi pare rău. - Nu contează, răspunse Glory. Cred că astea sunt toate. Jack dădu din cap. - Pe celelalte sticle le-am golit în livadă. - Foarte bine. Mi-am făcut cortul ăla ca să mă apere de lilieci, când citeam la lumina lanternei. Pe lilieci îi atrage lumina, ştiai? E o informaţie utilă. Şi mă adăpostea şi de ploaie. Acoperişul ăsta nu mai e bun aproape de nimic. Aşa că, avea sens, într-un fel. Pentru mine.
*** O aşteptă, iar când Glory reveni din livadă şi de la hambar, o însoţi înapoi spre casă, la câţiva paşi în urma ei. - Mâine am să mi-o demontez. Şandramaua aia. O să fac ordine pe-aici în urma mea, înainte să plec. Am lăsat de izbelişte o mulţime de lucruri. - Oricum, e mult mai bine decât era când ai venit. Jack îi deschise uşa cu plasă, spunând: - Voi încerca să-mi spăl puţin petele astea de pe mâini. Înainte de asta, nu te-aş putea ajuta prea mult, cu bătrânul. Cred că s-ar speria, să mă vadă cum arăt acum. - Ba nu, doar că detestă gândul că te-ai putut răni. Fratele ei dădu din cap. - Da, gândurile pot fi detestate. Interesant... Şi eu mi le urăsc pe cele mai multe. Deschise dulapul de sub chiuvetă şi găsi o perie de frecat. - Mai bine spală-te pe mâini cu grăsime de copt, îi propuse Glory. S-ar putea să dizolve unsoarea. Dacă ţi le freci, vor arăta inflamate. Scoase cutia din dulap, luă din ea o lingură şi i-o puse în palmă întrebându-l: - Mai ţii minte când mi-ai vorbit despre sufletul tău, despre mântuirea lui? Jack ridică din umeri. - Cred că mă confunzi. - ...Iar eu am spus că-mi place aşa cum e. - Acum sunt sigur că mă iei drept altcineva, insistă el, fără să-şi ridice privirea dinspre mâinile pe care şi le masa cu grăsimea pentru frăgezirea aluatului. - M-am gândit la ceea ce-ar fi trebuit să-ţi spun atunci, şi nu mi-am schimbat cu nimic părerea. De-asta m-am simţit atât de prost, fiindcă ar fi fost o asemenea aroganţă din partea mea - nici măcar nu sunt sigură ce înseamnă. Apoi îl întrebă: - Ce-i ăla suflet? Cu un zâmbet, Jack ridică privirea ca să-i studieze faţa. - De ce mă întrebi tocmai pe mine? - Numai fiindcă am impresia că tu ar trebui să ştii. Ridicând din umeri, îi răspunse: - Pe baza vastelor mele experienţe şi învăţături, aş zice... că e singurul lucru de care nu poţi să scapi niciodată. Insultele, privaţiunile, violenţa directă..."Dacă-mi fac patul la Sheol, iată, acolo eşti şi tu," şi aşa mai departe... "Dacă-mi desfac aripile dimineaţa, şi sălăşluiesc în cele mai adânci regiuni ale mării..." - Interesant ales citatul... - Mi-a venit în minte. Nu face prea mult caz din cauza lui. - Mă rog, mie sufletul tău mi se pare minunat. Nici asta nu ştiu ce înseamnă. Oricum, e adevărat.
- Mulţumesc, frăţie, replică el. Dar nu mă cunoşti. Sau, în fine... Ştii că sunt un beţiv. - Şi un hoţ. Jack râse. - Da, un beţiv şi un hoţ. Şi mai sunt şi îngrozitor de laş. Ceea ce este unul dintre motivele pentru care mint atât de mult. Sora lui dădu din cap. - Am observat. - Serios? Şi ce altceva ai mai observat? - N-am să le menţionez pe femeile vulnerabile. - Mulţumesc. Eşti foarte generoasă, dacă e să ţinem seama de împrejurări. - Şi eu cred, dădu ea din cap. Jack continuă: - Sunt inadmisibil de vanitos, în pofida tuturor, şi am o undă de maliţiozitate care nu se limitează doar la eforturile zadarnice de autoapărare. - Şi pe asta am observat-o. - Atunci, încheie el, înclinând din cap, cred că nu am nici urmă de subtilitate. Glory aduse o cârpă de vase şi începu să-i şteargă cu grijă grăsimea de pe mâini. Jack îi luă cârpa. - Deci, urmă el, am făcut împreună o listă a păcatelor mele de moarte. - Prezbiterienii nu cred în păcatele de moarte. - Sunt destul de sigur că termenul "prezbiterian" nu mă reprezintă. - Of, mai taci! Jack râse. - În regulă. Atunci, o listă a păcatelor mele mai mărunte. Nu că prezbiterienii ar crede nici în astea. Le vrei pe cele mai grave? Păcatele de neiertat? - Nu tocmai. - Foarte bine. Reverendul Mills, tatăl Dellei şi biograful meu, mi-a spus că nus în stare decât de rele. Amsimţit adevărul cuvintelor lui. Chiar sunt un om de nimic. Se uită la ea. - De nimic, doar un trup şi atâta. Când trec prin lume, creez în jurul meu un soi de dislocare, care cred că s-ar putea numi necaz. Ăsta e un mister, cred. După o scurtă pauză, continuă: - De-asta trăiesc aşa de închis în mine. Când pot. Ah, iată şi lacrimile... - Totuşi, nu crezi că oricine are uneori sentimentele astea? Eu, una, cu siguranţă! În timp ce o aveai pe Della, nu mai simţeai aşa. Dacă nu erai atât de mult timp singur, vreau să zic, în privinţa asta tata are dreptate. Dacă ne-ai fi lăsat doar să te ajutăm. Jack răspunse: - Când am murit mama, eu tocmai ieşisem din puşcărie, de câteva zile. Aşa că am putut veni acasă. În sensul strict al cuvântului. Dar ai nevoie de ceva timp ca să
laşi totul în urmă, înţelegi... Să se spele de pe tine. Să simţi că te poţi amesteca din nou printre prezbiterieni. Iar bătrânului nu-i scapă nimic. N-aş fi vrut să mă vadă. Simplul gând mă îngrozea. Aşa că am folosit cecul de la el ca să-mi cumpăr nişte haine. Ştiam ce avea să creadă despre mine, când vedea că-l încasasem. Îi zâmbi. - Am fost recunoscător pentru cecul acela, chiar am fost. Nu mai trecusem de câtva timp pe la hotelul unde mi l-a trimis. M-am mirat că m-a găsit scrisoarea lui. Dar pe recepţioner îl impresionase chenarul negru, aşa că mi-a adus-o. Nici măcar no desfăcuse. O parte din bani i-am cheltuit într-un bar. Ce mi-a mai rămas din ei. - Nu e nevoie să-mi spui nimic, dacă nu vrei, insistă Glory. Nu că ar avea vreo importanţă. Pentru mine nu contează că ai fost în închisoare. - Nu? Mie mi-a făcut o impresie foarte puternică. Cred că e cel mai porivit loc pentru un om de nimic ca mine pe puteam spera să-l găsesc vreodată, râse el. În puşcărie, i se spunea bună comportare - deloc un lucru de care să fi fost acuzat prea des. Închisoarea mi-a întărit excentricităţile. Sunt destul de sigur de asta. - Mama a murit acum mai mult de zece ani. Prin urmare, după ce ai ieşit din închisoare, ai avut o viaţă normală. - Da, aşa a fost. Iar acum ştiu că era o aberaţie. Nu pot întreţine nimic de unul singur. Am descoperit că nici acum nu pot avea încredere în mine însumi. Aşa că mam întors iar în locul de unde am pornit. Zâmbi, înainte de a adăuga: - Tu, care eşti atât de iertătoare, va trebui să mă ierţi şi pentru asta. Deşi, mă rog, cred că nu va fi nevoie. - Ştii bine c-am să te iert. După un moment, Jack reluă: - Probabil te întrebi ce fel de femeie o fi Della, dacă s-a încurcat cu unul ca mine. - Citeşte în franceză. Brodează. Cântă într-un cor. - Sunt unele lucruri pe care nu ţi le-am spus, despre ea. Glory ridică din umeri. - Unele lucruri sunt sacre. - Da, asta e, râse el. Exact asta voiam să zic şi eu. Îşi şterse mâinile cu prosopul de vase, apoi şi le privi. - Nu-i tocmai rău, remarcă el, ridicându-le ca să i le inspecteze şi Glory. Ar trebui să poată suporta să mi le vadă, cel puţin. Ceaş mai vrea să pot face ceva şi cu faţa mea. - Ai putea să dormi puţin. - Nu-i rea ideea. Dacă nu te superi. Sunt câteva lucruri pe care voiam să le termin de făcut azi. - Mai întâi, dormi o oră, două. - Bine. Aşa am să fac. Mulţumesc.
Pe la jumătatea scării, se opri iar. - Acum un minut, ţi-am spus că am fost în puşcărie. Ar fi trebuit să zic închisoare. La închisoare am fost. - Nu mă interesează cum o numeşti, răspunse ea, deşi cuvintele o costau un oarecare efort, iar Jack îşi dădu seama şi-i zâmbi o clipă, privind-o atent ca să fie sigur că vorbea sincer. - Eşti o puştoaică de treabă, îi spuse el. *** Era ora cinei, când Jack coborî iar la parter. - Am dormit mai mult decât mă aşteptasem, spuse el. Scuză-mă. Părea să-şi fi revenit mai în apele lui, îşi zise Glory. Ciuda exprese, de vreme ce Jack era oriunde şi oricând în apele lui, ba poate niciodată mai mult decât fusese în ultimele două zile. Purta vechile haine ale tatălui său şi cravata cu dungi albastre, şi era neobişnuit de îngrijit şi grijuliu bărbierit. Mirosea a Old Spice. Îşi încheie nasturele de sus al sacoului, îl descheie din nou, apoi îşi scoase sacoul. - Aşa e mai bine, cred, spuse el, şi se uită la Glory în aşteptarea unei confirmări. - Pe căldura asta... - Da, dar cravata merge. - Îţi stă bine. Se vedea clar că avea anumite intenţii încă nemărturisite. Una peste alta, probabil că era foarte bine aşa. Exprima o stăpânire de sine încordată, ce sugera un aer moralizator. - Ce-avem la cină? vru el să ştie. - Papricaş de pui cu pâine prăjită. Resturi de la prânz. Fără găluşte, de data asta. Totuşi, am mai făcut şi un compot de piersici. - Ei, eu mă gândeam să mâncăm în sufragerie, propuse Jack. Dacă se poate. Cu lumânările aprinse. Lumina de-aici pare să fie prea puternică. Pentru aceia dintre noi care se tem de lumină şi iubesc întunericul, încheie, râzând. "Nu vrea ca tata să sufere la vederea lui," reflectă Glory. "Sigur că da." Şi spuse: - Cum doreşti. Am să deschid ferestrele şi-am să dau drumul la ventilator. Pe vremea asta, se face zăpuşeală. - O să mă ocup eu de asta. Glory intră în dormitorul tatălui lor şi-l găsi pe bătrân zăcând în pat, treaz, pe gânduri. Când o auzi vorbindu-i, îi spuse: - Îmi place mult să aud toate vocile. Mama ta spune despre casa asta că e ca o vioară veche, aşa o rezonanţă are, şi cred că e adevărat. Este o casă minunată. - N-ai vrea să te scoli acum, tată? Am pregătit cina. Jack s-a odihnit şi el în
după-amiaza asta, şi acum tocmai pune masa. Bătrânul o privi. - Jack? - Da. Se simte mult mai bine. - Nu ştiam că era bolnav. Da, atunci ar fi cazul să mă scol şi eu. Era atât de preocupat, încât părea să fi uitat cât de recalcitrant îi era trupul, şi se miră să constate că trebuia să facă eforturi pentru a se sălta în capul oaselor. - Stai, să te ajut, se oferi Glory. O privi alarmat. - S-a întâmplat ceva. - Acum a trecut. Totul e-n regulă. - Credeam că erau aici copiii. Unde sunt? - Toţi sunt acasă, din câte ştiu, tată. - Dar sunt atât de tăcuţi! - O clipă, doar. O să-l rog pe Jack să cânte ceva, în timp ce te pregăteşti pentru cină. - Deci, Jack e aici. - Da, e aici. Glory trecu în sufragerie şi-i ceru lui Jack să cânte, apoi reveni pentru a-şi ajuta tatăl. - "Softly and Tenderly", spuse bătrânul. Un cântec foarte bun. Cine-l cântă, Gracie? - Nu, Jack. - Nu-mi vine să cred că Jack cântă la pian, spuse el. S-ar putea să fie totuşi Gracie. Glory îl conduse pe culoar. La mică distanţă de pian, bătrânul se opri, mirat, îi eliberă braţul şi rămase privindu-l pe Jack cu interes nedumerit. Apoi, şopti: - Băiatul ăsta cântă foarte bine. Dar ce caută aici, la noi în casă? - A venit acasă, răspunse Glory, ca să te vadă, tată. - Ei, foarte frumos din partea lui, cred. N-are cu ce să strice. Jack cântă imnul până la capăt, după care îi urmă în sufragerie. Îşi luase iar sacoul pe el. Îl ajută pe bătrân să se aşeze, şi pe Glory, apoi luă şi el loc lângă tatăl său. Boughton îl privi de parcă şi-ar fi permit cam prea mult, aşezându-se cu ei la masă - nu chiar ofensiv, dar surprinzător totuşi. - Glory, o rugă el, dacă nu te superi... - Da. În regulă. Glory închise ochii. - Sfinte Dumnezeule din ceruri, te rugăm, ajută-ne. Doamne sfinte, te rugăm să-i ajuţi pe toţi cei pe care-i iubim. Amin. Jack se uită la ea şi zâmbi. - Îţi mulţumesc.
Bătrânul dădu din cap. - Cam asta e tot. În timp ce Glory servea, fratele ei se înclină pe spate, ieşind din lumina lumânărilor. Îşi împinse scaunul înapoi şi-şi potrivi cravata peste pieptarul cămăşii, după care îşi împreună mâinile în poală, ca şi cum abia atunci şi-ar fi amintit că trebuia să şi le arate cât mai puţin. Tatăl lui îi arunca din când în când câte o privire piezişă. Glory îi tăie pâinea, apoi mâncară în tăcere, cu excepţia momentelor când Glory întreba dacă mai doreau din câte un fel sau altul. Nu mai citise un ziar de câteva zile, nici nu mai deschisese televizorul sau radioul, aşa că nu se putea gândi la nici un pretext pentru a aduce vorba despre Eisenhower sau Dulles, despre baseball ori Egipt - subiectele care captau atenţia tatălui ei, atrăgându-l afară din propriile visuri. Bine măcar că el şi Jack mâncau. Într-un târziu, Jack îşi drese glasul. Totuşi, continuă să vorbească într-o şoaptă guturală. - Domnule, începu el, sunt unele lucruri pe care voiam să ţi le spun. Dacă e un moment potrivit. M-am gândit că se poate foarte bine şi acum. Tatăl lui îi zâmbi cu bunătate. - Nu e nevoie să fii atât de formal. Am ieşit la pensie de câţiva ani. Poţi să-mi spui Robert. Jack se uită la Glory. - Tată, interveni ea, pot să-ţi aduc o cafea? - Mie nu, mulţumesc. Prietenul nostru, însă, s-ar putea să dorească una. După un moment, Jack reluă: - Dacă ţi-aş putea vorbi despre ceva anume... Voiam să-ţi spun că, după o chibzuinţă considerabilă, după ce am reflectat mai temeinic la toată problema... O privi pe Glory şi zâmbi. Tatăl lui dădu din cap. - Ai în vedere pastoratul? După ce trase adânc aer în piept, Jack se frecă la ochi. - Nu, domnule. - În ultima vreme, s-a remarcat o adevărată revenire spre vocaţia clericală. Mulţi tineri sunt atraşi de ea acum. E minunat. Poate n-ar strica să te gândeşti la asta. - Da, domnule, răspunse Jack, jucându-se cu paharul de apă, pe gânduri. Am făcut un efort, din mai multe motive. Ca să cred în ceva. Am citit Biblia de nici nu mai ştiu câte ori. Şi m-am gândit la ea. Desigur, am fost în situaţii în care e singura carte pe care te lasă s-o ai la tine. La care ai vrea să te gândeşti. O privi pe Glory. - Totuşi, am încercat. Poate că asta mă face doar să fiu... mai rezistent. Am spus bine? Nu ştiu de ce sunt ceea ce sunt. Dacă puteam, aş fi vrut să fiu şi eu ca tine. Tatăl lui se uită la el, solemn şi fără să înţeleagă nimic. - Voiam să-ţi spun că, zise Jack mai departe, după o matură chibzuinţă, mă
convinsesem de adevărul Scripturii. Teddy a spus că ar fi în regulă să zic asta. Voiam să nu-ţi mai faci griji pentru mine. Dar tot ce pot spune cu adevărat este că am încercat să înţeleg. Şi m-am străduit cu adevărat să-mi fac o viaţă mai bun. De-acum încolo, nu ştiu ce-am să fac. Dar am încercat, totuşi. Bătrânul îl privea atent, concentrat. Apoi spuse: - E foarte bine, dragule. Am mai stat noi de vorbă până acum? N-aş crede. Deşi s-ar putea să mă înşel. Rezemându-se de spătar, Jack îşi încrucişă braţele pe piept. O privi pe Glory şi zâmbi. - Lacrimi! spuse el încet. - Jack vrea să-ţi vorbească, tată, spuse Glory. Încearcă să-ţi spună ceva. - Da, mi-ai spus că Jack e aici. Ar fi foarte surprinzător. Nu e aici niciodată. După o lungă pauză, Jack expiră... - Eu sunt Jack. Bătrânul se întoarse ţeapăn în scaun, ca să-şi privească fiul. - Văd o asemănare... mumură el. Întinse cu mare chin mâna şi apucă sfeşnicul, ca să-l aducă mai aproape de Jack care-şi ridică mâna la faţă şi râse. Tatăl său repetă: - Există o asemănare... Nu ştiu... Dac-ai putea să-ţi iei jos mâna... Jack îşi lăsă mâna în poală, pentru a îndura privirea scrutătoare a tatălui său, zâmbind, fără să ridice ochii. Bătrânul spuse: - Mă rog, la ce m-oi fi aşteptat...? A avut o viaţă grea, ştiam asta... Apoi, reveni la tonul meditativ: - M-am temut de asta, şi m-am rugat, şi s-a întâmplat oricum. Va să zică, uite-l pe Jack. După ce l-am aşteptat atâta. Jack îi zâmbi lui Glory peste masă, clătinând din cap. Încă o idee proastă. Acum nu mai aveau ce face. - I-a fost greu să vină aici, îi spuse Glory tatălui ei. Ar trebui să te porţi mai frumos cu el. Trecură câteva clipe, după care bătrânul se smulse din reverie. - Să mă port mai frumos cu el! I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că mi l-a dat în fiecare zi a vieţii lui, indiferent câte necazuri, câte suferinţe... şi în ultimă instanţă, nu ne mai alegem decât cu alte dureri, alte amărăciuni, şi viaţa lui va merge înainte tot aşa, acum nu mai are ce să-i facă. Vezi ceva frumos la un copil, şi aproape că trăieşti pentru acel lucru, te simţi în stare să mori pentru el, dar nu e al tău ca să-l păstrezi sau să-l ocroteşti. Iar dacă devine un bărbat care nu se respectă pe sine însuşi, nu face decât să se distrugă singur, până abia dacă-ţi mai aduc aminte cum era... E ca şi cum ai privi un copil murindu-ţi în braţe. Îl privi pe Jack. - Ceea ce am făcut şi eu.
- A... Nu ştiam... N-am... Îşi duse mâinile la faţă. - Nu, interveni Glory, e îngrozitor. Nu voi lăsa să se întâmple asta. - Ba las-o să se întâmple, îi ceru încet Jack. Nu mai am nimic de pierdut. Şi-şi lăsă mâinile să cadă, ca un om care abandonează orice apărare. Bătrânul bâjbâia după şervet, care-i alunecase pe jos. Jack i-l dădu pe al lui. - Îţi mulţumesc, dragule, spuse el, cu glasul răguşit de plâns, şi-şi şterse faţa cu şervetul. - N-a fost vina lui Jack, spuse Glory. Ştii bine că n-a fost. Tatăl ei spuse: - Atunci, de ce l-ai plesnit pe bătrânul Wheeler? Aşa a făcut, l-a plesnit peste obraz. Deoarece casa lui nu era potrivită pentru un copil, de-asta. Lucruri stricate, ruginituri pe jos, peste tot... Efectiv peste tot! Am fi putut s-o aducem acasă! Dacă Jack o recunoştea cât de cât. Doar ştia ce fel de casă era aia! încheie el, cu amărăciune. Fusese acolo. Jack se rezemă de spătar şi-şi feri ochii cu palma. - E atât de mult de-atunci, spuse Glory. Nu putem lăsa în pace subiectul ăsta, tată? - Tu l-ai lăsat în pace? Credeam că n-o să putem trece niciodată peste cele întâmplate atunci. Felul cum ai jelit-o tu pe fetiţa aceea aproape ca speriat-o de moarte pe mama ta. - Dar acum Jack e aici, stărui ea. Şi a avut o viaţă deloc uşoară. A fost tristă. Şi uite-l că s-a întors acasă. E din nou acasă. - Da, răspunse bătrânul, şi-şi ia rămas-bun de la noi. Ştii că aşa e. Spune că a citit Biblia. Ei bine, orice prost ar putea să-şi dea seama de asta. O cunoaşte mai bine chiar şi decât mine. De ce s-ar deranja să mi-o spună mie? Deci, voi crede că s-ar putea să-şi fi pus la punct propria mântuire. Mă rog, poate c-a făcut-o. Sper c-a făcuto. Dar mie nu de-asta mi-a vorbit despre ea. Consideră că n-ar trebui să mă lase aici, făcându-mi griji pentru sufletul lui. Mai are de terminat câteva treburi pe lângă casă. O să-i arunce bătrânului domn io asigurare, două, după care va ieşi pe uşă. Jack râse. Spuse, foarte încet: - Eu nu m-am gândit tocmai aşa. Îşi drese glasul. - Dar cred c-am să plec, într-adevăr. Tatăl lui îşi lăsă capul în piept. - Toţi numesc locul ăsta "acasă", dar nici unul nu stă prea mult aici. După un moment, Jack spuse: - Nu ţi-ar convenit să mă învârtesc pe-aici. Să-ţi tot aduc aminte de nişte lucruri pe care ai prefera să le uiţi. Glasul continua să nu i se audă cu mult mai tare decât ca o şoaptă. - Nu le uit niciodată. Oricât aş încerca. Lucrurile acelea sunt viaţa mea.
Ridică privirea spre fiul său. - Şi tu la fel. Jack ridică din umeri, zâmbind. - Scuze. Întinzând mâna, bătrânul îl bătu pe dosul palmei. - Mă îngrijorează, uneori, Nu ştiu ce s-a ales de viaţa mea. După care, frecând cu degetul mâneca lui Jack, adăugă, pe un ton de mărturisire amară: - Ştii, mi-am pierdut biserica. - Mă rog, replică Jack, eu ştiam că ai ieşit la pensie... Bătrânul dădu din cap. - Se poate spune şi aşa... Lumânările începuseră să pâlpâie în adierea înserării. Vântul legăna ciucurii de cristal al candelbarului. Reverendul continuă: - Mi-am pierdut soţia. Jack se foi pe scaun, ca şi cum s-ar fi aşteptat la încă o dojană, dar tatăl lui nu făcu decât să clatine din cap. - De ce m-oi fi aşteptat să păstrez ceva? Nu aşa e viaţa. Sunt... sunt îngrozitor de îngrijorat din cauza lui Ames. Îl are pe băieţelul acela. Nu ştiu... După un moment, ridică privirea. - Casa i-am lăsat-o lui Glory. Toate celelalte probleme sunt rezolvate. Au mai rămas şi nişte bani din care vă veţi lua fiecare partea, şi câte ceva pentru băiatul lui Ames. Nu prea mulţi. Ştiu că Glory se va bucura să te vadă, dacă-ţi vine vreodată cheful să mai treci pe-acasă. Jack îi zâmbi lui Glory, peste masă. - Bine că ştiu. Bătrânul închise ochii. - Nu mă pot bucura de gândul paradisului, cum ar trebui, lăsând atât de multe chestiuni nerezolvate aici. Ştiu că e greşit să mă gândesc că mama voastră mă va întreba despre ele. Tăcu un timp, apoi încheie: - Speram să-i pot spune că Jack s-a întors acasă. Jack rămase pe gânduri, iar pe chipul lui se citea o stare mai profundă decât blândeţea sau compasiunea, o emoţie absolută, purificată de toate cuvintele care ar fi putut-o descrie. În cele din urmă, şopti: - Sper c-ai să-i transmiţi că o iubesc. Bătrânul dădu din cap. - Da. Cu siguranţă îi voi spune. ***
După ce-şi duse tatăl la culcare, Jack veni la bucătărie. - Ai chef de-o partidă de dame? întrebă el. Efectiv, nici nu-mi pot imagina ccaş adormi, chiar acum. - Nici eu. - Îmi pare rău pentru cele întâmplate, Glory, continuă el. Lucrurile astea nu ies niciodată aşa cum mă aştept eu. Ai crede că m-am învăţat minte, de-acum. Să nu-mi mai fac speranţe. - Ai avut intenţii bune. - Cred că da. - Ai avut. - Da, dădu el din cap, ca şi cum s-ar fi opintit împotriva acestei certitudini minore. L-am întrebat pe Teddy. Din capul locului, a fost ideea ta. - Am considerat amândoi că ar merita să facem o încercare. - Totuşi, eu n-am încercat. Ai observat asta? Să-l mint. Mi-a pierit curajul. - Probabil e mai bine aşa. Jack ridică din umeri. - N-am de unde să ştiu. Jucară trei partide, fără să mai schimbe nici un cuvânt. Jack era atât de distrat, încât Glory câştigă, în pofida tuturor eforturilor ei de a pierde. "Ar trebui ca jocul ăsta să aibă un nume special. Dame Boughton. Sau dame Gandhi." - Probabil vrei să tragi un pui de somn, îi spuse el. - Păi, Jack, tocmai am aflat că voi moşteni casa asta. N-am intenţionat niciodată să stau în Gilead. Vreau să zic, eram hotărâtă să plec. Nu vreau să par nerecunoscătoare, dar sunt... "îngrozită" ar fi un cuvânt prea tare, însă e singurul caremi vine în minte. Aşa că mă îndoiesc că aş putea dormi, chiar şi să vreau. Jack se rezemă de spătar şi privi în jur, aproape cu obiectivitate. - E o casă destul de decentă. Gratuită şi fără complicaţii. Puteai nimeri şi mai rău. - Ăsta e un coşmar pe care l-am avut de sute de ori, spuse ea. Cel în care voi toţi, ceilalţi, plecaţi şi începeţi să vă trăiţi vieţile, iar eu rămân într-o casă pustie şi plină de mobilă ridicolă şi cărţi imposibil de citit, aşteptând să-mi observe cineva lipsa şi să se întoarcă după mine. Şi nimeni nu se întoarce. Jack râse. - Biata Codiţe! Apoi spuse: - Eu, când am visul ăla, mă ascund în hambar, sperând să mă găsească cineva, şi nu mă găseşte nimeni. - Ei bine, eu am să dărâm hambarul ăla. Dacă moştenesc casa, ăsta-i primul lucru pe care am să-l fac. - Perfect. Vrei nişte cafea? - Ar merge.
Jack umplu filtrul. Apoi se rezemă de bufet. - E hambarul tău. Desgur, dac-ai găsi pe cineva care să cârpească puţin acoperişul, ar mai rezista câţiva ani. Era doar o idee... Şi un stratde vopsea i-ar prinde bine. Glory râse. - Deci, vrei să păstrez hambarul. Şi ce altceva să mai păstrez? - De ce altceva mai plănuieşti să te debarasezi? - A, de covoare, de draperii, de tapet, lămpi, scaune şi canapele - şi de câteva zeci din farfuriile suvenir. Şi de figurine. - Perfect. - De unele etajere. Şi de vechile cărţi de teologie ale bunicului. Trebuie să fie vreo cinci sute cu totul. - Cărţile din Edinburgh o să le păstrezi, cred... - Da, pe alea le păstrez. - Iar pe unele dintre celelalte ai putea doar să le duci în pod. Aş mai muta şi eu din lucrurile de pe-acolo, ca să fac loc. - E şi asta o idee... Jack traver holul, până în sufragerie, şi aprinse lumina, orpindu-se apoi în uşă, cu mâinile-n şolduri. - Înţeleg ce vrei să ici. - Arată ca un decor din "Vechiul magazin de curiozităţi". - Într-adevăr. Totuşi, continuă să se uite prin jur, la masă şi la gheridon, cu picioarele lor de leu şi ghearele agresive ale labelor, ca o specie desconsiderată şi infestată de milieuri, căreia îi erau ultimii supravieţuitori. Aplicele de pe pereţi, reprezentând flori de lotus cu becuri în boboci, acolo, unde ar fi trebuit să se afle staminele. "Dumnezeule mare," îşi spuse ea, "pierde totul cu anticipaţie! Atâta vreme cât trăieşte pe lumea asta, sau atâta vreme cât nimeni nu ia altă hotărâre, probabil va trebui să păstrez toată lemnăria asta de nuc, acră, sumbră şi depriamntă... Covorul ăla vânăt... Şi dacă moare, tot va trebui să le păstrez, fiindcă l-am văzut uitându-se la ele în felul ăsta." - Vrei să rămână la fel, spuse ea. - Ce...? Nu, nu. Pentru mine nu are nici o importanţă. Poate a să mă întorc aici, la un moment dat, adăugă el pe un ton din care reieşea clar că n-o credea nici el; că simula îndoiala doar din politeţe. - M-am gândit la locul ăsta din când în când... mai spuse, ridicând din umeri. Cafeaua era gata, şi-i dădu lui Glory o ceaşcă, după care turnă într-una şi pentru sine. - Nimeni nu va dori să schimb nimic, răspunse ea, După ce tata nu va mai fi, au să vină aici de două ori pe an, sau numai o dată, sau deloc, dar vor vrea ca toate să rămână aşa cum sunt. Jack dădu din cap.
- Ai putea s-o vinzi. Să laşi pe altcineva să demoleze hambarul. Să laşi amintirea lui Fulg-de-nea să dispară o dată pentru totdeauna. Probabil că ar fi cel mai bine pentru toată lumea, dacă ai face asta. Ştia că propunea un lucru de neconceput, aşa că zâmbi. - Of, făcu ea, rezemându-şi capul pe braţe. Nu vreau să se întâmple asta. Cumva, am ştiut dintotdeauna că avea să mi se întâmple aşa ceva. - Nici nu e nevoie să se întâmple. Ai putea s-o eviţi, să fugi. Să-i laşi pe alţii să se ocupe. Nimeni nu te-ar învinui. Eu unul, oricum, n-aş face-o. - Nu, serios, n-aş putea să fac asta. - Iartă-mă, se scuză el. Apoi spuse: - E o uşurare să ştiu că simţi aşa, Glory. Ştiu că n-am dreptul să spun asta, dar pentru mine e o mare uşurare. Desigur, poţi oricând să te răzgândeşti. Şi, luând pachetul de cărţi, începu să le etaleze pentru o pasienţă. *** Când se duse în sfârşit sus în camera ei şi se întinse pe pat înainte de culcare, Glory începu să reflecteze la faptul că aproape îi promisese că avea să rămână în Gilead şi să ţină casa aşa cum era, şi curtea, mai mult sau mai puţin plivită de buruieni, mai mult sau mai puţin necurăţată de uscături, dar în esenţă aceeaşi, Toată acea solicitudine a lui, acum că stătea să se gândească, nu era decât restaurare. Grădina de irişi a mamei, refăcută, scaunele Adirondack reparate, scândurile puse la loc pe treptele verandei din spate. Era cam ca şi cum familia s-ar fi trezit din nou la viaţă, avându-l pe el acolo, ocupat cu toate, aşa cum făcuse şi tatăl ei. La început, imediat ce venise acasă, temător că se înstrăinase, încă mai ocolea casa până la uşa bucătăriei, conform vechiului său obicei. Glory se gândise să dărâme hambarul, fiindcă acolo îşi petrecuse, cu siguranţă, cele mai cumplite ore din viaţa lui. Şi nici ea nu putea să intre fără a se gândi la ceea ce-ar fi putut să se întâmple, la ceea ce s-ar fi putut să găsească acolo, şi apoi teribila problemă, catastrofa care ar fi fost pentru tatăl ei, indiferent ce-ar fi găsit ea de zis sau de făcut. Nevoia de a-i spune lui Teddy. Ar fi fost insulta finală, cea mai de neiertat profanare a tot ceea ce reuşiseră, cumva, să preţuiască la el. Sfinte Dumnezeule din ceruri! Şi pe urmă, ascunzătoarea pe care şi-o făcuse, consolându-se în disimulare, aşa cum făcuse întotdeauna. Sau camuflându-şi singurătatea, ori făcându-şi înstrăinarea literală, vizibilă. Era un lucru pe care l-ar fi putut face un băiat, vechiul joc de-a ascunsul în pod. O făcuse în copilărie şi ţinea minte, şi poate că asta îl făcea să se simtă acasă. Ar fi trebuit să-l demoleze cu mâinile ei, nu să-l lase pe el s-o facă. Obiceiul de a nu se amesteca în nimic din viaţa lui devenise atât de profund, încât abia dacă se mai putea îndura s-o facă, chiar şi atunci când i-o cerea el. Se întrebă dacă nu cumva îl dărâmase el deja, sau dacă plecase din casă când ea ucase la etaj,
întorcându-se în hambar chiar în aceeaşi noapte. Apoi, se întrebă dacă nu s-ar fi putut să aibă încă o sticlă ascunsă pe undeva. În DeSoto. Ar fi trebuit să se ducă iar acolo, să se uite, după-amiază, când el dormea. Nu gândise limpede. Ce se schimbase, în fond? Jack se făcuse de râs în faţa ei, obligând-o să-i acopere îngrozitoarea neputinţă şi lipsă de apărare. Nu că i-ar fi putut reproşa asta, dar el nu putea să uite niciodată ceea ce văzuse ea. O ştia din felul cum se uita la ea acum, din blândeţea spăşită a vocii lui. Jack făcuse o încercare generoasă de a-şi minţi tatăl şi nu reuşise, iar cu acel prilej lăsase să cadă o piatră într-un foarte adânc puţ al durerii. Veştile despre detaliile acelea cumplite care i se întâmplaseră după atâta vreme, fără nici un alt motiv decât acela că sărmanul lui tată părea să uite orice altceva, în vreme ce pe ele şi le amintea cu şi mai multă îndârjire. Jack îi promisese lui Glory că niciodată n-avea să mai încerce să-şi ia viaţa, dar în fond tot de la el ştia că o făcuse numai fiindcă băuse, iar asta trebuia să însemne că, dacă întâmplător avea încă o sticlă cine ştie pe unde... După un timp, aura palidă a luminii de pe cer păli pe perdele, iar Glory îl auzi pe Jack finu-se în camera lui. Apoi, în sfârşit, adormi, şi treptat se trezi din nou, în mirosul de cafea şi şuncă prăjită. *** Jack îşi adusese în casă costumul de pe verandă, unde-l agăţase la aer, iar acum îl peria şi-l călca. Nu prezenta pete de grăsime cu adevărat vizibile, decât una deasupra unui buzunar de la pantaloni, şi câteva dedesubtul reverelor, în locul unde şi le ţinuse închise, cu mâna. Solicitudinea lui pentru acel costum trebuia să i se fi imprimat atât de adânc în suflet, încât chiar exagera puţin cu grija pe care i-o arăta. Dacă nu uita să-şi ţină vestonul încheiat ca să-şi ascundă pata de pe pantaloni, ar fi arătat cât se poate de prezentabil. Aceasta era o uşurare vizibilă pentru el. Îi ceru un ac cu aţă şi întări un nasture care atârna. Pe Glory o amuza seriozitatea răutăcioasă cu care Jack se ocupa de asemenea probleme, aceste oscilaţii şi priceperi neaşteptate cărora ştia că era privilegiată să le fie martoră. Totuşi, în dimineaţa aceea se simţea o anumită febrilitate, o hotărâre tulburătoare în dârzenia ei. Jack agăţă costumul de cadrul uşii şi făcu un pas înapoi ca să-l privească. - Nu-i rău deloc, dacă stau să mă gândesc. Hmm? - Dweloc u. - E pâine prăjită în cuptor. Şi am fript şi nişte şuncă. Aş putea să-ţi fac jumări dintr-un ou. - Eşti foarte drăguţ. Fratele ei dădu din cap. - L-am sunat pe Teddy. Glory avu nevoie de un moment ca să înţeleagă ce-i spusese. - L-ai sunat pe Teddy?
- Da. L-am trezit din somn. Dar m-am gândit că ar fi mai bine să vorbesc cu el înainte de a-mi piere curajul. - Îmi ajunge doar pâine prăjită. - Cum vrei. Jack puse feliile de pâine pe o farfurie şi i-o aduse la masă, adăugând alături untul, gemul şi o ceaşcă de cafea. Apoi îi spuse: - Azi-dimineaţă, m-am dus să văd ce face bătrânul domn şi n-a ştiut cine eram. N-a ştiut nici cine era el însuşi. Habar n-avea. Dar vorbea foarte politicos despre toate astea. Se rezemă de ufet. - Aşa că m-am gândit că ar fi mai bine să vorbesc cu Teddy. El a zis că-i va suna şi pe ceilalţi. S-ar putea să ajungă aici marţi, încheie Jack, privind-o pentru prima oară drept în ochi. - În regulă. Va trebui să pregătesc casa. Să fac paturile. Voi avea nevoie şi de nişte cumpărături de la băcănie... - Voi fi eu aici, ca să te ajut cu astea, îi promise el. Până marţi. Apoi, n-am săţi mai stau în drum. - Poftim? dar ai spus că mai rămâi, ia să vedem, încă zece zile. Ca să aştepţi scrisoarea aia. Jack zâmbi. - Nu va veni nici o scrisoare. Nici nu ştiu de ce-am spus-o... a fost o glumă. Nu-mi cere să mai stau aici, Glory, după ce toate astea se vor termina. Ştiu bine că nu pot avea încredere în mine însumi. S-ar putea să fac ceva... necuviincios. S-ar putea să înrăutăţesc totul, cu mult. Şi continuă mai încet: - Serios, nu pot suporta gândul că o să moară. După care adăugă: - Lacrimi şi iar lacrimi. Dar n-am să te las singură aici. Teddy a spus c-o să ne dea un telefon de pe drum, din Fremont, şi am să rămân până atunci. Aşa că n-ai să fii singură. - Dar de tine cine va avea grijă? îl întrebă ea. - O să fie bine. Sau mai bine, cel puţin. Şi pentru mine... şi pentru toată lumea. Doar ştii asta. - Dar nici măcar n-o să mai ştim unde vei fi, Jack. - Şi ce importanţă are? - Of, cum poţi să întrebi aşa ceva? Cum nu ţi-e ruşine să întrebi? Nu pot să fac faţă la... Ştiu de ce anume ţi-e frică. Şi mi se frânge inima. Jack ridică din umeri. - Zău că n-ar trebui să-ţi faci atâtea griji. Am un istoric de eşecuri de-a dreptul impresionant - la ce mi-o mai folosi şi asta... Iar oamenii se pot purta surprinzător de decent, când vine vorba. Poliţiştii... Călugăriţele... Armata Salvării... Femeile
vulnerabile... - Să nu-ndrăzneşti să faci bancuri cu mine! îl admonestă ea. Fratele ei zâmbi. - Îţi cam spuneam adevărul, adineaori. - Atunci, nu mi-l mai spune. Ne-ai făcut aproape să murim de îngrijorare. Dar asta e cu adevărat capodopera ta! Apoi se uită la ea, palid la faţă, grav şi plin de regrete, iar Glory îşi dădu seama că nu mai era nimic de spus, că n-ar fi trebuit să-i spună ceea ce-i spusese, fiindcă durerea pe care o purta fratele ei mereu în suflet era aproape peste puterile lui. - Am avut grijă de el, continuă Jack. Am făcut păsat de ovăz şi i l-am dat să-l mănânce. L-am spălat şi i-am schimbat aşternutul, l-am întors pe partea cealaltă şi cred că a adormit la loc. Seara trecută a fost prea grea pentru el. Din vina mea. - Ba nu. Ai încercat să-l mângâi. Şi era inevitabil. Ştiam cu toţii că aşa avea să se întâmple. Jack dădu din cap. - Cred că da. Mulţumesc. Îţi mulţumesc, Glory. Am să mă ocup de chestia aia din pod. N-o să dureze mult. Glory se duse să vadă de tatăl ei. Acesta stătea culcat pe partyea dreaptă, calm la faţă, dormind adânc. Părul pieptănat îi arăra ca un nor alb şi pufos, ca o aspiraţie inofensivă, ca o ceaţă răspândită de funcţionarea neîncetată a viselor. *** Glory se duse să stea de vorbă cu Ames, să-i spună că membrii familiei erau rugaţi să vină acasă. Ames o îmbrăţişă, îi dădu batista lui şi spuse: - Înţeleg, înţeleg, da... Voi trece să-l văd şi eu, după ce se trezeşte. Mai întâi, am de rezolvat câteva treburi la biserică. Şi Jack ce mai face? Aşa că-i spuse, deşi nu asta fusese intenţia ei, că Jack pleca. Îi spuse că decizia lui de o pleca tocmai atunci o încurca atât de rău, vorbind cu o voce plină de necaz şi pasiune, dar nu merse până la a trăda secretul pe care jurase să-l păstreze, mai mult sau mai puţin. Nu menţionă groaza lui de a face vreun lucru compromiţător. Of, Jack... - Da, spuse Ames, tatăl lui ar dori să fie şi el acolo, cu familia. Ar fi păcat să plece tocmai acum. - Ar fi, confirmă ea. Confesiunile pe jumătate nu ajută decât puţin, aşa că Glory îi mulţumi şi plecă înainte de a se pomeni că ceda obiceiului şi tristeţii, divulgându-şi temerile despre Jack, lucrul cel mai ofensiv pentru el pe care-l făcuseră cu toţii în copilărie. Şi pe care tatăl ei îl făcuse din noi, fără îndoială, cu ocazia ultimei sale vizite în bucătăria lui Ames. Ştia bine, spre marea ei amărăciune, că-l lăsase pe Ames cu impresia că Jack nu făcea decât să se poarte urât, ca un nemernic care dezamăgeşte standardele
societăţii civilizate. În fine... Nu mai avea nimic altceva de făcut decât să se ducă acasă şi să-nceapă pregătirile pentru sosirea fraţilor şi a surorilor ei. Intră în bucătărie, unde-l găsi pe Jack, îmbrăcat cu costumul şi cravata, periindu-şi o pată de pe borul pălăriei. La vederea ei, îi spuse pe un ton explicativ: - Mai am doar o fărâmă de speranţă, cea mai mică scânteie de optimism. Vreau să mă asigur că s-a stins, înainte de a pleca din oraşul ăsta, preciză el, râzând. N-am vrut să dau o impresie greşită. Vreau să zic, mă îndoiesc că aici mai e viaţă, dar m-am gândit, înţelegi, să mă interesez, doar ca să fiu sigur. Am să vorbesc iar cu reverendul Ames. M-am gândit să mai fac o ultimă încercare, încheie, ridicând din umeri. - Da, bine, tocmai am trecut pe la el, îi răspunse Glory. I-am spus despre tata. A zis că-n dimineaţa asta va fi la biserică, apoi o să vină pe-aici. Deci, l-ai putea aştepta, ca să vorbeşti cu el atunci. - Nu, cred c-am să fac eu o plimbare până la biserică. Cam aşa mi-am imaginat c-o să fie, mai mult sau mai puţin. Acel gen de conversaţie. Va conţine şi un anumit element confesional. Pot să fac aşa ceva. Zâmbi. - Nu mai fi aşa de îngrijorată. De data asta, nu-l voi mai lăsa să-mi rănească sentimentele. Vreau să zic, cel puţin n-o să mă mai prindă pe nepregătite - la cât mi-o mai folosi şi asta... "O, Doamne Sfinte, numai de-ar fi aşa!" se rugă Glory. Cyumsă-l prevină...? Cum să-i prevină pe amândoi? Jack avea să nimerească drept într-o situaţie jenantă pe care ea însăşi, fără voie, i-o pusese la cale. Attunci când Ames îi spusese că ar fi fost păcat, în glasul lui se simţise o undă din acea răbdare încordată cu care ascultase întotdeauna istorisindu-se despre faptele reprobabile ale lui Jack. Iar Jack avea un fel al lui de a ceda terenul pe care nu putea să-l apere, adoptând un aer de deferenţă evazivă atunci când simţea că ar fi putut să fie privit ca un personaj tenebros, ceea ce însemna că avea să fie văzut aşa cu siguranţă, indiferent cât de viu îi luceau pantofii. Zâmbetul acela al lui obosit, ca şi cum ar fi ştiut că între el şi interlocutor nu exista nici urmă din acea încredere mutuală care aproape întotdeauna transcendea orice cuvinte. Intimitatea tensionată a faptului că presupunea atât de multe părea să surprindă oamenii. Totuşi, trebuia să se asigure că ultima licărire de speranţă i se stingea, aşa că-şi verifică nodul cravatei, îşi ridică pălăria şi porni spre Ames şi biserica lui. Glory aruncă o privire în camera tatălui ei şi, văzând că încă mai dormea, se urcă în camera ei, unde îngenunche şi se rugă cu fervoare, folosind singurele cuvinte care-i veneau în minte: - Sfinte Dumnezeule din ceruri, apără-l! Te rog, nu-l lăsa să sufere din cauza prostiei mele, Doamne sfinte! Te rog! Apoi se întinse pe pat, reflectând - sau, mai bine zis, reamintindu-şi ceva ce aproape că-şi interzisese să-şi mai aducă aminte vreodată. Ceva ce păruse să fi
abandonat complet şi definitiv, deşi nu-i aparţinuse niciodată. O casă modestă, luminată de soare, aerisită, conţinând numai strictul necesar. Nu avea absolut nimic impunător. În faţă, o fereastră cât peretele dând spre o grădină, iar în spate, o mică terasă. Bucătăria ar fi fost încăpătoare şi însorită, cu o masă vopsită în alb, ba nu, un alcov pentru micul dejun, unde intrau razele soarelui dimineaţa. Uneori, vorbise despre casa aceea cu logodnicul ei, şi se înţelegeau atât de bine, şi-o imaginau atât de asemănător, încât se mirau amândoi. Fără rame poleite, fără cornişe înzorzonate. Menţionase şi copiii, iar el spusese că în primii ani trebuia să fie foarte practici, aveau timp destul să se gândească şi la copii, mai târziu. Aşa că Glory îşi imagina copiii jucându-se în linişte, venind pe vârfuri din curte la ea ca să-i şoptească din când în când câte un secret sau ca să deschidă palma pentru a-i arăta o pietricică interesantă, după care ieşeau iar pe uşă, la fel de tăcuţi, fiindcă nu aveau voie să-l deranjeze pe tăticul. Nu trebuia nici măcar ca el să ştie de existenţa lor. Le pusese şi nume, care circulau de la unul la altul şi se schimbau, la fel ca şi anumite atribute ale lor, cum ar fi vârstele, sexele sau numărul. Timp de câteva săptămâni, câte unul sau altul dintre copii se bâlbâia, fiindcă şi ea vorbise la şcoală cu un copil bâlbâit, dar altminteri foarte drăgălaş. După care, însă, regresau iar în vârstă, fără a mai avea nici o trăsătură particulară, bucuroşi să zacă în braţele ei. Purtau pijamale de flanelă în fiecare noapte răcoroasă şi, în fanteziile ei, Glory le cânta balada copiilor pierduţi: "Prihorii cei atât de roşii adus-au frunze de fragi şi peste ei le-au aşternut..." Lăcrimau în braţele ei şi o iubeau cu atât mai mult, de vreme ce ea îi păra pe vecie de abandon şi de orice pierdere amarni. Ar fi putut avea îndoieli în legătură cu picurarea acestei tincturi a durerii în inimioarele lor, dacă erau copii adevăraţi, deşi ea, una, n-ar fi putut să regrete niciodată faptul că rurosile ei îi cântaseră, făcând-o să sinmtă atât de puternic grija statornică şi vrednică de toată încrederea a familiei, în vreme ce vântul cel puternic vuia prin copaci şi zgâlţâia ferestrele. Acel vânt, ştiau cu toţii, putea să măture un oraş de la locul lui, împrăştiindu-l care-ncotro, case şi vite şi copii. Prihorii cei atât de roşii... Cuvintele erau sclipitoare ca broboanele de sânge. Logodnicul avea obiceiul de a sta aşezat cu călcâiele lipite şi vârfurile picioarelor îndreptate înainte. Această tendinţă i se accentua atunci când voia să pară mulţumit, sau să intre în graţiile cuiva. Glory nu putea să-şi alunge senzaţia că asta sugera o anume tristeţe lăuntrică a lui, care nu se putea remedia nici chiar dacă cineva îi spunea că-şi putea ţine picioarele într-o poziţie mai firească pentru un bărbat de vârsta lui, iar el se conforma. Dacă ea îi dădea o ceaşcă de cafea, el îşi rezema coatele de genunchi, ţinând cu o mână ceaşca şi cu cealaltă farfurioara, dedesubt, şi-i zâmbea, iar acele picioare păreau să-i imite zâmbetul, care oricum era exagerat în sine. Îi spunea că erau nişte snobi, şi ea şi familia ei, şi aşa era. Şi nu fără motiv. În stilul lor excentric, cu toţii erau nişte oameni cuviincioşi, şi nu se hlizeau. Adevărul era că, totuşi, s-ar fi căsătorit cu el, că ani de zile nici nu avusese vreo altă intenţie, decât atunci când începuseră să se ivească nişte îndoieli care-i reduseseră intenţiile la statutul unor simple speranţe. Cât de neplăcut era să-şi
amintească şi ce neplăcută era şi uşurarea din momentele când sosea câte o scrisoare, când suna telefonul, când se auzea ciocănitul lui în uşă. Era un om agreabil la înfăţişare, robust şi rumen, cu ochi albaştri limpezi şi un păr roşcat ce-i stătea încreţit pe pielea capului. Dacă nu corespundea pe deplin, ca persoană, imaginii pe care şi-o formase Glory despre el din scrisori, oricum rămânea destul de plăcut. Uneori, o făcea să râdă. Glory aproape că ar fi vrut să ştie câţi bani îi dăduse, numai pentru a putea calcula cât de profund se amorezase de el - în acele vremuri care acum i se păreau atât de îndepărtate... Pentru copiii lor şi casa însorită fusese atât de înverşunată în a recunoaşte virtuţile şi a suprima îndoielile, atât de pregătită să dea şi mai mulţi bani, dacă asta ar fi înlăturat obstacolele din calea fericirii sale, sau dacă ar fi putut să apere de tulburări gândul fericirii. Jack, Dumnezeu să-l binecuvânteze, înţelesese totul şi râsese, un râs chinuit dar prietenos, ca şi cum amândoi ar fi tras de timp ca să amâne împreună pierzania, povestind despre toate întâmplările care-i aduseseră acolo, pentru a preîntâmpina caznele şi ororile a ceea c-ar fi putut să urmeze. Dulcele gând la razele de soare şi la copii, pe care-l nutrise în secret, era acum complet risipit. Nu, voia să-i spună lui Jack despre toate astea, ca să le împrăştie, ca şi cum ar fi fost nişte duhuri de soiul acelora care pier la lumina zilei. Dar, tocmai din acest motiv, nu putea şi n-avea să le trădeze niciodată. Mai bine să le fure, într-un târziu, somnul uitării. Aşa că Glory avea să-şi trăiască restul vieţii într-un loc pe care toţi ceilalţi îl numeau "acasă", un loc unde aveau de gând să se întoarcă mai des decât o făcuseră până acum. Dacă discuta discret cu directorul şcolii despre faptul că măritişul pe care-l plănuise nu se realizase cu adevăerat, informaţia avea să se răspândească prin oraş, să fie asimilată şi să-şi piardă orice interes particular. Aşa că ar fi putut să se apuce iar de predat ca profesoară. Îl auzi pe Jack intrând în bucătărie, unde-şi puse pălăria pe frigider. Îl auzi mergând pe culoar, vorbind cu tatăl lui, pentru ca apoi să revină, umplând un pahar cu apă pe care să i-l ducă. Peste câteva minute, Jack se duse la pian şi începu să cânte un imn religios: "Când toate grelele-ncercări mi s-au sfârşit, şi pe acel frumos liman eu m-am trezit." Pesemne că lucrurile merseseră destul de bine - slavă Domnului! Aşa că se duse şi ea la parter. Când termină imnul, Jack se întoarse şi o privi. - N-a fost rău, spuse el încet. S-a purtat foarte frumos. Nu putea să facă nimic pentru mine, dar era binevoitor şi blând. A ieşit bine. Mai bine decât mă aşteptam, efectiv. Pe Ames îl cam lasă inima, a zis, aşa că nu crede că mai are mult de trăit. Mam gândit că ar putea, nu ştiu, să pună zălog pentru mine. Să mă ajute să-mi înving reputaţia. Dar oricum trebuie să plec de aici. Nu ştiu de ce l-am deranjat, încheie el, ridicând din umeri. - Mă bucur că a fost o conversaţie plăcută, replică Glory. Jack dădu din cap. - I-am spus tată, şi de data asta cred chiar că s-ar putea să0-i fi plăcut puţin.
Zâmbi pentru sine, apoi continuă: - I-am spus aproape totul, şi când am terminat, mi-a răspuns: "Eşti un om de treabă." Ca să vezi! - Mă rog, că eşti un om de treabă ţi-aş fi putut spune şi eu. Cu siguranţă, ţi-am şi spus-o, chiar dacă, poate, cu alte cuvinte. Fratele ei râse: - Eşti o jalnică judecătoare de caractere... Mai ales a caracterului meu! N-ai pic de obiectivitate! *** Când îşi auziră tatăl trezindu-se şi începând să se mişte, Jack îl duse la fotoliul său de pe verandă, unde-l înveli cu pătura şi-i citi din ziare, în timp ce Glory făcea supă de cartofi, aproape aşa cum îi plăcuse întotdeauna, fără ceapă, dar cu unt topit în ea şi crutoane pe deasupra. Jack îi dădu de mâncare, ţinându-i ceaşca. Bătrânul acceptă toate aceste atenţii fără nici un comentariu. Apoi, Jack se schimbă cu hainele de lucru şi se duse în grădină, unde tatăl lui putea să-l privească, ceea ce şi păru să facă până începu să moţăie. După un scurt răstimp, Jack reveni pe verandă, unde-l găsi adormit, şi-l duse iar la pat, scoţându-i apoi cu mare grijă halatul de pe trupul chircit. Lui Glory i se părea să emana linişte şi o resemnare care nu puteau însemna decât că i se stinsese şi ultima speranţă, ca un fel de umilinţă perfectă, nedistrasă de nimic posibil, nerealizat, care încă mai aştepta să fie determinat. Lucră o vreme la DeSoto, apoi se aşeză pe verandă şi citi până la apusul soarelui. Atunci ieşi la o plimbare, doar ca să se uite prin oraş, spuse el, şi reveni o oră mai târziu, cât se putea de treaz. Ziua aceea putea să fi fost cea mai tristă din viaţa ei, şi una dintre cele mai triste dintr-a lui. Şi totuşi, una peste alta, nu fusese deloc o zi rea. *** Apoi veni şi ziua de duminică, iar Jack se duse la biserică. Făcea asta ca să-i arate lui Ames cât era de respectuos şi, spunea el, recunoscător. Îi ceru lui Glory doi dolari pentru ofrandă, întrucât o pusese să ascundătoţi banii, ba chiar, îm pofida valorii lor sentimentale, îi dăduse şi hârtiile de un dolar pe care le ascunsese cu ani în urmă între paginile cărţilor din Edinburgh, roade ale furtişagurilor din tinereţe, pe care le pusese acolo unde ştia că n-avea să le găsească nimeni. Doisprezece dolari răspândiţi prin "Monstruosul regim al femeilor" şi nouăsprezece în "Despre năpastă". Din "Dosul descătuşat", pe care tatăl lor le-o citise ca pe o mare lucrare, spunându-le s-o venereze, scoase câteva carnete de note jerpelite şi o scrisoare către tatăl lui de la un profesor de educaţie civică, în care erau descrişi numai norii cei mai întunecoşi de la orizontul lui moral şi educaţional, şi-l chema urgent la o conferinţă. Clătină din cap.
- Cred că eram un copil destul de cinic, spuse el, râzând. Glory îi sugeră să pună banii pe tava de colectă, ca un soi de penitenţă, dar el se gândi că suma era destul de mare ca să trezească suspiciuni. - Provenind de la mine, aşa ar fi, în orice caz. Glory rămase cu tatăl ei, despre care i se părea că reacţionase cu un scurt acces de veselie nesigură la vestea că Jack era la biserică. Acesta se întoarse acasă la fel de calm ca la plecare, spre vizibila uşurare a bătrânului, iar când Glory îl întrebă despre ce fusese predica, îi răspunse râzând: - Despre mine, nu! Apoi adăugă: - Ei bine, a fost despre idolatrie, despre adorarea obiectelor, pe de o parte lumea materială, în maniera raţionalismului ştiinţific, iar pe de altă parte, scaunele mesele şi draperiile purpurii vechi, în maniera Boughtonilor şi a totemiştilor. M-a pus pe gânduri. - Nici o grijă. N-am să schimb nimic! - Dacă vrei s-o faci, simte-te liberă. - Desigur. Glory făcu o friptură de vită şi chifle proaspete, pentru cină, în timp ce Jack lucra în pod, degajând spaţiul pentru orice obiecte pe care ea, din duritatea inimii, sar fi putut decide să le scoată din uz. Din nou lucra hotărât. Tabloul cu râul revenise la locul său, aşa că aruncă o privire prin uşa deschi a camerei lui şi văzu volumele de Kipling pe scrin, între proptelele cu Lincoln. Nimic de zis, nimic de făcut. Tatăl ei, care abia mai vorbea, se uita cum tot veneau şi plecau, iritat şi neîncrezător. Glory servi cina în bucătărie, cu grijă nu stârnească amintiri decât dacă n-avea încotro. După ce se aşezară, iar ea rosti rugăciunea, tatăl ei rămase pe scaun nervos, cu mâinile împreunate în poală, până când Jack se oferi să-i dea el piureul de cartofi şi sosul. În acele ultime câteva zile, blândeţea lui fusese deosebit de frapantă pentru ea şi de ce, oare? Că doar ştiuse dintotdeauna că putea fi şi blând. Avea să le spună celorlalţi, în caz că uitaseră, astfel încât sâă poată toţi spera să-l cunoască într-o bună zi la fel ce bine ca ea. Şi apoi, dacă Jack venea breodată la oricare dintre ei, avea să fie primit cu bucurie şi fără ezitare, indiferent cât de deecăzut ar fi putut să fie sau să pară. În cele din urmă, tatăl ei gesticulă spre mâncarea făcută de ea şi spuse: - Cred că a sosit momentul să ne luăm rămas-bun. - Încă nu, replică Jack. Bătrânul dădu din cap. - Nu încă, repetă el, cu înverşunare. Nu încă! - Teddy va fi aici curând. - Nu mă îndoiesc de asta. Capul îi căzu în piept. - Cu stetoscopul. De parcă aia ar rezolva ceva. Jack îşi drese glasul.
- Ce bine e acasă... Chiar m-am simţit bine. Ridicând ochii, bătrânul studie chipul fiului său. - Niciodată n-ai avut un nume pentru mine. Nici unul pe care să mi-l adresezi în faţă. De ce ai preferat aşa? Jack clătină din cap. - Nici eu nu ştiu. Toate păreau nepotrivite, când le rosteam. Nu meritam să-ţi vorbesc la fel cum îţi vorbeau ceilalţi. - Aha... făcu tatăl lui şi închise ochii. Asta aşteptam. Asta voiam să aud. *** Lui Glory i se formase o nouă apreciere pozitivă pentru Sabbath, fiindcă era ziua când nu venea poşta. Duminica aceea trecuse într-o stare de linişte tristă, tatăl ei fiind puţin mai în putere, i se părea, iar Jack plin de solicitudine pentru amândoi, cu regrete dar fără pic de îndoieli, stânjenit de propria lui hotărâre neabătută de a pleca. Luni dimineaţa, îl auzise în camera lui, sortându-şi lucrurile din scrin, punându-le deoparte, era sigură, pe toate cele ale tatălui lor pe care i le dăduse ea în funcţie de ideile lui ciudat de riguroase cu privire la ceea ce-i aparţinea cu adevărat. Glory nu mai cunoscuse nici un alt hoţ, aşa că nu putea să generalizeze, dar se gândea că hoţia ar fi putut să implice şi vreun deranjament subtil al simţului posesiv. O incapacitate de a găsi frontierele scrupulozităţii. Asta ar fi explicat şi refuzul lui de a pleca din casă cu o pereche sau două de şosete de-ale tatălui său. Austeritatea situaţiei îi frângea inima. Batistele pe care el le luase cu împrumut erau spălate, călcate şi puse la loc în sertarul tatălui lor. Devenea din nou acel Jack care apăuse în uşa bucătăriei, afirmând că-şi pierduse un geamantan. Nu, exista şi celălalt hoţ, cel care ţinuse socoteala banilor pe care i-i dădea ea, poate chiar crezând că s-ar putea să-i restituie. Avea timp destul să se gândească la copii, îi spusese el, iar ea dăduse din cap, ştiind că nu era adevărat. Avea nevoie de nişte bani, de puţin mai mulţi bani, fiind intra în afaceri cu un fost camarad de armată. Nu mai putea să aştepte până se întâlneau, iar ea avea să-l iubească - vorba vine, ha ha. Glory îi dăduse banii, ca să nu mai vorbească, poate chiar să plece. Era posibil ca şi el să ştie asta. Avea să plece şi s-o lase cu gândurile ei - gânduri despre el. Acele câteva lucruri pe care încă o mai mişca să şi le amintească, felul cum i-o lua de mână. Luke, Daniel şi Faith erau cu toţii alături, în salon, aşteptând, atunci în ziua când ea îl adusese acasă. Se purtaseră absolut cordial, fără a părea surprinşi vizibil. Glory era destul de sigură că nu comentaseră nimic sardonic între dânşii, când ea şi logodnicul ei ieşiseră din cameră. Nimic nu sugera că ar fi avut vreo îndoială anume cu privire la caracterul şi intenţiile lui. Totuşi, în privirea pe care i-o aruncase el se zărea un licăr de nervozitate. Apoi, a luat-o de mână. Glory se gândea la toate acestea când a venit poşta. Scrisori pentru ea de la Luke şi Hope, şi o scrisoare pentru Jack de la Della Miles. Intră în bucătărie şi se
aşeză. Se obişnuise cu ideea că n-avea să se mai întâmple nimic important, după ce ultimele scrisori trimise de Jack se întorseseră la el. Dar dacă femeia pe nume Lorraine - căreia îi adresase Glory plicul - o sunase pe Della şi-i citise scrisoarea lui Jack... Nu, răspunsul tot n-ar fi putut ajunge la ei atât de repede. Scrisoarea era expediată din Memphis, şi nu par avion. Glory simţea că începea să-i vâjâie capul. Îngrozitor lucru, că nişte simple scrisori puteau conta atât de mult. Se gândi s-o pună pe foc. Se gândi chiar şi s-o desfacă. Apoi, la nevoie, putea şi s-o ardă. Nu, unele lucruri sunt sacre, chiar şi problemele astea cu rănitul oamenilor, mai ales astea rănit, de unde ştia? Ştia. Se duse la baza scării şi-l strigă pe Jack să coboare - ceea ce el şi făcu, foarte prompt. Probabil credea că avea nevoie s-o ajute cu ceva pentru tatăl lor. Când o văzu, întrebă: - Ce s-a întâmplat? - Nimic. Ţi-a venit scrisoarea asta. O lăsase pe masă. Jack o ridică şi o privi. - Iisuse, murmură el. Sfinte Iisuse... - Ai prefera să te las singur? - Da. Dacă nu te superi. Îţi mulţumesc. Aşa că Glory se duse în salon şi se aşeză lângă radio, aşteptând un semn că era nevoie de ea. Domnea tăcerea. Într-un târziu, se duse la uşa bucătăriei. Jack ridică privirea spre ea şi zâmbi. - Nu s-a schimbat nimic, de fapt, spuse el. Îşi drese glasul. - Mi-a scris frumos. N-am nimic. După care îi zise: - Plângi dacă vrei, frăţie. Nu te jena. Glory se aşeză lângă el, gata să plece dacă Jack dădea vreun semn că ar fi trebuit s-o facă. Din timp în timp, Jack se uita la ea, ca şi cum s-ar fi gândit să-i spună ceva dar nu se putea hotărî s-o facă, sau ca şi cum ar fi ştiut că şi ea era de aceeaşi părere cu el, deşi nici unul dintre ei nu scotea o vorbă. Într-un târziu, spuse: - Încă mai am de gând să mai stau pe-aici până sună Teddy. N-am să vă fiu de prea mare folos. Şi conchise: - Orice om din lume ar vrea în clipa asta să bea un pahar. Când îl auziră pe tatăl lor mişcăndu-se, o însoţi până în camera lui. Bătrânul îl privi clipind din ochi şi spuse: - Uite-o că plânge. Nu ştiu ce să mă mai fac cu ea. Iisus n-a avut nevoie să îmbătrânească. Dar îi lăsă să-l îmbăieze, să-l bărbierească şi să-l îmbrace, iar pe Glory o lăsă să-l pieptene. Jack aduse loţiunea Old Spice şi i-o aplică pe obraji. Îl ajutară să se ducă în salon, până la fotoliul său Morris. Glory îi fierse un ochi de ou în apă, iar Jack se rezemă de tocul uşii şi se uită la ei în timp ce i-l dădea să-l mănânce.
Apoi, se auzi un ciocănit în uşa de la bucătărie şi intră Ames, cu mica trusă pe care o lua la el când îi vizita pe cei bolnavi. Ochii tatălui lor o găsiră şi rămaseră aţintiţi spre ea, în timp ce Ames îi saluta pe toţi şi făcea comentarii legate de vreme. Glory ştia că li se citea amărăciunea pe faţă la toţi trei, şi că Ames reacţiona faţă de acest lucru numai prin blândeţea tonului. Tatăl ei bătea cu degetele în braţul fotoliului, ca întotdeauna când începea să-şi piardă răbdarea. Ames îi spuse: - Robert, speram să ne împărtăşim împreună. Bătrânul dădu din cap, aşa că Ames îi puse trusa pe consolă, o deschise şi scoase din ea un potir de argint. Îl umplu dintr-o ploscă plată, apoi îi ceru lui Glory puţină pâine. Ea îi aduse o chiflă de la cina de duminică, pe un şervet de in. Le puse pe braţul lat al fotoliului în care stătea Boughton. Tăcu o vreme, după care începu: - Domnul Iisus, în seara când a fost vândut, a luat pâinea şi, când a adus mulţumirile a frânt-o, zicând: "Acesta este trupul meu, ce pentru voi se frânge, făcând aceasta întru amintirea mea." La care, Boughton adăugă: - Da. "Asemenea şi poirul." Da. "Proclami moartea Domnului până va veni." Şi rămaseră tăcuţi amândoi. Rostiseră de atâtea ori acele cuvinte... Ames rupse pâinea şi-i dădu o bucăţică lui Boughton, una lui Glory, iar când îi oferi şi lui Jack, acesta zâmbi şi se îndepărtă. În sfârşit, ridică potirul la buzele lui Boughton, i-l dădu lui Glory, şi sorbi şi el. Apoi, cei doi bătrâni mai tăcură împreună un timp. Când lui Boughton începu să-i cadă capul în piept, Ames veni la bucătărie. Nu părea să mai dorească să le spun nimic special, dar se aşeză la masă când fu invitat şi acceptă o ceaşcă de cafea. Asistenţa acordată de el tatălui lor, aducându-i Sfintele Taine, ar fi trebuit să înfrumuseţe cât de cât atmosfera de linişte tristă a zilei. Dar mai rămase şi încercă să lege o conversaţie. Jack se rezemă de spătar, cu braţele încrucişate pe piept, privindu-l, prea obosit ca să mai şi participe. Glory se duse să vadă dacă tatăl lor stătea bine, şi-i aduse pătura, iar când reveni, Ames tocmai ieşea pe uşă, arătând destul de stingherit şi abătut. - Ce s-a întâmplat? îşi întrebă ea fratele. - Păi, a vrut să-mi dea nişte bani. Ca să plec. I-am spus că plecam oricum, nu era nevoie să se deranjeze. - Of, Jack... - Ştii că vrea să plec de-aici. Îşi poate da şi el seama ce-am făcut. Ce i-am făcut tatei. - Aşa a spus? - Bunul reverend Ames? Bineînţeles că nu. A spus că se gândea că poate aş vrea să mă duc la Memphis. - Bine, şi de ce nu s-ar gândi la asta? Noi doi am vorbit despre plecarea ta la Memphis. Jack reflectă un moment, apoi râse. - Nu-i aşa? Pare să fi trecut un milion de ani de-atunci. O altă viaţă.
Şi continuă: - Ai dreptate. Bietul fraier... Încerca să dea nişte bani pe care nu-i are. Ce prost sunt! Se frecă la ochi. - A făcut-o din prietenie, nu-i aşa? Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Începea să mă simpatizeze, cred. Ziua trecu. Glory voia s-o preţuiască - deşi, desigur, nu putea să se bucure de ea. Probabil că n-avea să-şi mai vadă fratele niciodată - în această viaţă, aşa cum spusese Teddy. "Sfinte Iisuse," îşi spuse ea, "îl mai şi iubesc pe hoţul ăsta." După un timp, Jack se ridică şi se apucă iar de treaba pe care o începuse, punând lucrurile în ordine. Bătu în cuie o scândură desprinsă din peretele hambarului şi tăie câteva uscături din tufa de liliac. Despică o grămăjoară de lemne pentru foc. Apoi intră în casă şi ceru cheile maşinii. - Cred c-am dres-o destul de bine. Voi încerca s-o pornesc. Glory se duse pe verandă, de unde auzi motorul pornind şi continuând să murmure în ralenti. Jack deschise uşile hambarului, apoi scoase DeSoto-ul în marşarier, la lumina soarelui de după-amiază. Apoi, deschise portiera din dreapta. - Mă gândeam că am putea să mergem la o plimbare, şi să-l luăm şi pe bătrânul domn. Aşa că intrară în casă, iar Jack îl luă pe tatăl lor în braţe şi-l duse la maşină. Apoi, trecură prin faţa bisericii, care tatălui lor i se părea că era în locul unde se aflase fosta biserică. Şi prin dreptul casei unde locuise doamna Sweet, şi pe lângă vechea casă a familiei Trotsky, pe lângă liceu şi terenul de baseball, ajungând apoi la periferie, unde oraşul era înlocuit de zona suburbană iar umbrele după-amiezii târzii se albăstreau între şirurile de porumb şi pe latura dinspre seară a copacilor şi pe versanţii micilor movile şi dâmburi, şi prin meandrele râului. Mirosul de câmpii în pârg şi apă şi vite şi seară ajungea la ei adus de vânt. - Da, spuse tatăl lor. Era minunat. Acum îmi amintesc. Când ajunseră înapoi acasă, Jack zâmbi şi-i dădu lui Glory cheile. Îl pregătiră pe bătrân pentru noapte, se aşezară amândoi în bucătărie, încercând să citească, apoi să joace o partidă de Scrabble. Era un obicei al lui Glory să stea trează la fel de mult ca Jack, gândindu-se că lui nu i-ar mai fi fost atât de uşor să plece de-acasă dacă ştia că ea era la curent cu plecările lui. În cele din urmă, Jack se duse sus, şi peste o jumătate de oră îl urmă şi ea. Îşi petrecu noaptea ascultând îngrijorată, îngrozită de eventuala lui absenţă, fiindcă acel gând făcea ca viaţa să-i pară insuportabil de lungă. "Dacă eu, sau tatăl meu, sau oricare Boughton, a stârnit vreodată compasiunea lui Dumnezeu," îşi spuse ea, "atunci lui Jack n-o să i se întâmple nimic. Fiindcă perdiţia lui ar fi perdiţia noastră, a întregii familii." În zori, coborî la parter, unde Jack era deja la bucătărie, în costum şi cu cravata, şi cu valiza lângă uşă. - Sper că n-am deranjat prea mult, spuse el. Sunt multe lucruri pe care le
regret. Roti aceste cuvinte în clipa când sora lui intră pe uşă, ca şi cum ar fi fost singurul lucru pe care era hotărât să-l spună, singurul pe care trebuia neapărat ca ea să-l ştie. - Haide, Jack... îl mustră Glory, făcându-l să râdă. - Mă rog, n-am fost tocmai oaspetele ideal. Atâta lucru trebuie să recunoşti şi tu. - Nu regret decât faptul că pleci. Jack dădu din cap. - Slavă Domnului! Ţi-aş fi putut oferi mult ai multe lucruri de egretat. Iar pe mine să ştii că m-ai ajutat foarte mult. - Acum ştii unde să vii când ai nevoie de ajutor. - Da. "Voi, cei ce sunteţi osteniţi, veniţi acasă." - Un sfat foarte sănătos. - Nu sunt sigur că ar fi cazul să stai aici, Glory, continuă el. Promite-mi că n-o să te laşi convinsă de nimeni. N-o face numai de dragul meu. N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc despre asta în felul în care am făcut-o. - Nici o grijă. Dacă ai vreodată nevoie să vii acasă, ai să mă găseşti aici. Să dai un telefon mai întâi, ca să fii sigur. Sau, ba nu - nu va fi nevoie. O să fiu aici. Fratele ei dădu din cap. - Îţi mulţumesc. O ajută să-i facă baie tatălui lor, să-l îmbrace şi să-i dea de mâncare, apoi se făcu ora opt şi sună telefonul. Teddy şofase toată noaptea, ca să recupereze întârzierea cauzată de un apel urgent. Acum se afla în Fremont, unde se oprise la o cafea. Jack spuse: - Îţi voi cere nişte bani de drum. Nu atât de mulţi încât să-mi cauzeze necazuri. Doar cât să pot pleca din oraş. Glory pusese deoparte plicul de la Teddy, şi vârî în el hârtia de ece dolari pe care i-o dăduse Jack la sosire, şi banii din cărţile de la Edinburgh. Jack cântări plicul în palmă şi i-l înapoie. - E prea mult. Ştii pentru câtă băutură mi-a ajunge? Calea cea mai sigură spre perdiţie. Doar dacă nu cumva am noroc şi mă ciomăgeşte careva ca să mi-i fure. - O, sfinte Dumnezeule din ceruri, Jack...! Atunci, cât să-ţi dau? Şaizeci? Toţi banii ăştia sunt ai tăi. Mie nu-mi datorezi nici un cent. - Patruzeci au să-mi ajungă. Nu e nevoie să-ţi faci griji. Întotdeauna se găsesc noi vase de spălat, noi şi noi cartofi de curăţat. Numai în Gilead nu prea sunt. - Am să-i păstrez şi pe ceilalţi, tot pentru tine. Să mă suni. Sau să-mi scrii. - Aşa voi face. Îşi luă valiza, apoi o puse iar jos şi intră în salon, unde tatăl lui stătea aşezat în fotoliul Morris. Se opri acolo, cu pălăria în mână. Bătrânul se uita la el, arătând sever la faţă din cauza efortului de concentrare, sau dintr-a unei furii neexprimate în
cuvinte. Jack ridică din umeri. - Acum trebuie să plec. Voiam să-mi iau rămas-bun. Se duse la tatăl său şi-i întinse mâna. Bătrânul şi-o retrase pe a lui în poală şi întoarse capul. - M-am săturat! spuse el. Fiul lui dădu din cap. - Şi eu. Până peste cap. Îşi privi tatăl încă un moment, apoi se aplecă şi-l sărută pe frunte. După aceea, reveni în bucătărie şi-şi luă geamantanul. - La revedere puştoaico. Şterse o lacrimă de pe obrazul lui Glory, cu vârful degetului mare. - Trebuie să ai grijă de tine, îi spuse ea. Trebuie. Jack îşi ridică pălăria, zâmbinmd. - O să am. Glory ieşi pe verandă, ca să se uite după el cum se îndepărta în lungul străzii. Era prea slab şi avea hainele uzate, uzate de tot. Nimic din făptura lui nu mai amintea tinereţea, ci numai vigoarea trecătoare a unui bărbat ce-şi punea în aplicare o decizie pe care refuza să şi-o reconsidere, sau să şi-o regrete. Sau, ba nu... se prea putea să-i mai fi rămas câte ceva din vechiul aplomb. Cine s-ar fi deranjat să se poarte frumos cu el? Un om al durerilor, care cunoştea bine tristeţea, precum şi unul de care ceilalţi îşi ascund faţa. Of, Jack, Jack... *** Aşa că Teddy sosi şi se instală în casă, devenind cel care citea pe verandă, care-şi scălda tatăl, îi dădea de mâncare şi-l întorcea pe partea cealaltă, se ducea la cumpărături. Nu punea prea multe întrebări despre fratele lor şi nici Glory nu se oferea să-i spună cine ştie ce, decât să fusese bun şi de ajutor. Jack era Jack. Ar fi fost destul de puţine de spus care să nu-i dea sentimentul că-l trăda, deşi Teddy îl cunoştea şi el destul de bine ca să-şi facă o idee destul de clară despre termenii în care se împăcase cu lumea. În timp, Glory avea să-i spună mai mult, după ce senzaţia prezenţei lui Jack se mai estompa puţin. Odată, Teddy îngenunche lângă scaunul tatălui său, ca să-l ajute la cină, iar bătrânul întinse mâna să-l mângâie pe păr şi pe faţă, spunându-i: - Mi-ai spus la revedere, dar ştiam eu că nu poţi să pleci. În ochii lui se zărea o lucire de satisfacţie. *** A doua zi după plecarea lui Jack, Glory era în grădină, unde curăţa straturile
de castraveţi şi culegea pătlăgele verzi. Vremea se schimbase brusc, aducând un strat subţire de promoroacă. Glory observă o maşină care trecea încet pe partea cealaltă a străzii. O privi, gândindu-se că putea fi cineva de la biserică, vreun prieten sau cunoştinţă care se întreba dacă zvonurile erau adevărate, dacă tatăl ei era pe moarte şi familia se aduna acasă. Dar la volanul maşinii era o negresă - lucru ciudat, căci în Gilead nu locuiau oameni de culoare. Glory se apucă din nou de lucru, iar maşina reveni pe partea apropiată a străzii şi se opri. Glory putu vedea două femei de culoare în faţă şi un copil pe bancheta din spate. Câteva momente, se uitară la casă din maşină, ca şi cum nu s-ar fi putut decide ce să facă în continuare, după care femeia de pe locul din dreapta coborî şi veni pe alee. Era slabă şi colţuoasă, îmbrăcată într-un taior ceuşiu. Îşi ţinea părul strâns la spate, sub o pălărie cloş gri. Avea o înfăţişare foarte urbană pentru un oraş ca Gilead, şi era conştientă de asta, ca şi cum ar fi considerat că prima impresie pe care o făcea era şi aceea care s-o scoată cât mai puteric în evidenţă. Se întoarse şi i se adresă copilului: - Robert, stai în maşină! Aşa că băiatul se opri la marginea gazonului, cu un picior pe podeaua maşinii. Purta haine de mers la biserică - un costum albastru, cu cravată roşie. Glory ieşi din grădină, pentru a întâmpina femeia pe trotuar. - Bună ziua, o salută ea. Pot să vă ajut cu ceva? Femeia îi răspunse: - Caut casa reverendului Robert Boughton. Vorbea încet, cu o voce gravă. - Aceasta este casa lui, răspunse Glory, dar reverendul e foarte grav bolnav. Eu sunt fiica sa, Glory. Ce pot să fac pentru dumneavoastră? - Îmi pare rău să aud de boala tatălui dumneavoastră. Foarte rău îmi pare. Făcu o pauză. - Cu fiul dumnealui speram să pot vorbi - cu domnul Jack Boughton. - Jack nu e aici acum. A plecat marţi dimineaţa. Femeia întoarse privirea, uitându-se peste umăr spre băieţel. Clătină din cap, iar copilul de rezemă de maşină. În sfârşit, o privi din nou pe Glory. - Ştiţi, întâmplător, dacă plănuia cumva să se mai întoarcă? - Nu, nu-l aştept prea curând. Nu ştiu ce planuri avea. Sau, dacă avea nişte şplanuri... Nici încotro se ducea nu mi-a spus. Femeia îşi netezi mănuşile, încercând să-şi ascundă dezamăgirea. Apoi, ridică iar ochii spre Glory. - Mă gândeam că s-ar putea să fie aici, dacă tatăl lui e bolnav. Sau, cred că s-ar putea să se întoarcă, măcar. Privi casa, cu învelişul ei de iederă şi ferestrele înalte. Apoi spuse: - Ei bine, vă mulţumesc pentru deranj. Şi se întoarse spre maşină. Băieţelul se şterse pe obraji cu podul palmei. Atitudinea femeii era plină de gravitate rece, dând senzaţia că vorbea încet de
la o distanţă nemăsurată. Şi totuşi, studiase faţa lui Glory aproape ca şi cum şi-ar fi amintit-o de undeva. - Staşi! o opri Glory. Aşteptaţi, vă rog! Femeia se opri şi se întoarse. - Dunteţi Della, nu-i aşa? Sunteţi soţia lui Jack. Un moment, femeia nu scoase o vorbă. Apoi recunoscu: - Da, eu sunt. Sunt soţia lui, şi eu i-am trimis scrisoarea aceea! Iar acum, nici măcar nu ştiu unde să-l găsesc, ca să vorbesc cu el... Vocea-i era joasă, frântă de durere. Se uită la băiat, care se îndepărtase de maşină cu câţiva paşi, ca să pună mâna pe trunchiul unul stejar. - N-am ştiut... spuse Glory. Jack nu avea destulă încredere în mine ca să-mi spună prea mult despre lucrurile care contau pentru el. Întotdeauna a fost aşa. Sunt multe pe care nici eu nu i le-am spus lui. Poate că aşa suntem noi, şi nimic mai mult... - Dar în scrisri îmi spunea mereu cât de bună erai cu el. Vreau să-ţi mulţumesc pentru asta. - Şi el era bun cu mine. Daniel dădu din cap. - E un om bun. Se făcu linişte. Apoi reluă: - Casa asta arată întocmai aşa cum mi-a descris-o. Copacul acela, şi hambarul, şi casa mare şi înaltă... Îi povestea lui Robert cum se urca în pom. - De fapt, n-aveam voie s-o facem. Chiar şi cele mai de jos ramuri sunt la o mare înălţime. - A spus că atârnau leagăne de ele, iar el se căţăra pe funii, iar apoi se suia până pe crengile din vârf. Şi se ascundea acolo, aşa ne-a spus. - Ei, mă bucur foarte mult că mama noastră n-a aflat asta. Mereu îşi făcea griji pentru el. Della dădu din cap. Se uită pe lângă Glory, la grădina îngrijită, la sfoara de rufe, şi din nou la veranda cu ghiveciul de petunii pe treaptă. Ochii îi deveniră mai blânzi. Parcă ar fi fost lăsat un mesaj pentru ea, ceva trist şi cu umor şi fermecător în intimitatea sa. Glory putea să-şi imagineze că Glory le-ar fi putut desena hartă a proprietăţii, cu tot cu livada, păşunea şi hambarul. Poate că fiecare lucru banal avea ataşate de el poveşti, alte poveşti decât cele pe care le auzise, pe care oricare dintre ei le auzise. O referire la Fulg-de-nea. O întrebă: - Nu vrei să intri puţin în casă? - Nu, nu - nu se poate. Îţi mulţumesc, dar trebuie să ajungem înapoi în Missouri până nu se întunecă. Mai ales în situaţia de-acum. Avem acolo un loc unde să stăm. Sora mea conduce maşina, şi i-am promis că nu vom întârzia aici mai mult de câteva minute. Ne-am rătăcit căutând adresa, iar zilele nu mai sunt chiar aşa de lungi. Am luat şi băiatul cu noi. Tatăl lui n-ar fi de acord să riscăm. Glory spuse:
- Jack mi-a zis c-o să mă sune, dau că-mi trimite o adresă. Asta nu înseamnă co s-o şi facă. S-ar putea să-l sune pe fratele său, Teddy, aşa c-am să-i spun că aţi trecut pe-aici. Totul s-a întâmplat aşa, pe neaşteptate... Sper să nu uit nimic. Della îi văzu lacrimile şi zâmbi. Încă un lucru care-i era aproape familiar. - Aşa mi se întâmplă mie, îi explică Glory, ştergându-şi obrajii. Dar nici nu-ţi pot spune cât s-ar fi bucurat să te vadă. Pe amândoi. Ar fi fost minunat. Numai de-aş fi putut să-l mai ţin un timp aici. - Ne vom întoarce la St. Louis, îi spuse Della. S-ar putea să vină acolo, în vechiul cartier. Apoi, adăugă: - Din cauza scrisorii mele a plecat? Fiindcă, ştii, aş fi foarte îngrijorată în legătură cu asta. Vocea îi coborâse până aproape de şoaptă. - I-a fost greu, îi spuse Glory, dar mi-a spus că scrisoarea nu era lipsită de bunătate. Şi oricum era hotărât să plece. Avea el motivele lui. Nu te-a acuzat de nimic. - Îţi mulţumesc. Dumnezeu să te binecuvânteze, îi zise Della, apoi continuă: cred că e timpul să plecăm. Sora mea a fost atât de bună, să vină cu mine până aici, şi nu vreau s-o supăr. N-a crezut că era o idee prea bună. Toată familia a considerat-o o idee foarte proastă. - Dac-ai mai putea aştepta doar un minut, totuşi... Aş vrea să-ţi dau ceva să iei cu tine, dacă tot ai venit până aici... Te rog aşteaptă. Intră în casă, iar acolo găsi toate cărţile, eterna învălmăşeală de mârunţişuri. Voise să ia ceva la întâmplare, orice. Îl văzuse pe băieţel vârând în buzunar ghinde. Orice lucru ar fi putut să devină un suvenir. O pagodă. O lebădă. Dar toate bibelourile erau atât de vechi şi ridicole.. Nici una dintre cărţile mari şi vechi n-ar fi mers. Se duse la etaj, în camera din copilărie a lui Jack, luă din cui fotografia înrămată a unui râu şi o aduse jos. Când i-o dădu Dellei, spuse - Lui Jack i-a plăcut dintotdeauna poza asta. Nici nu ştiu de ce. Dar o ţinea în camera lui. Della dădu din cap. - Îţi mulţumesc. Băiatul veni pe alee, să vadă ce anume primise mama lui. Della îi dădu fotografia, iar el o studie şi spuse: - E o poză cu râul. Glory se aplecă spre copil, întinzându-i mâna, iar el i-o luă într-a lui. - Tu eşti Robert, spuse el. - Da, doamnă. - Eu sunt Glory. Sunt sora tatălui tău. - Da, doamnă. Şi o privi lung, ca pentru a şi-o aminti, sau pregătindu-se să şi-o amintească.
Jack avea un copil frumos, un fiu minunat, care cu timpul avea să devină un Boughton, fără îndoială, pierzându-şi drăgălăşenia în favoarea a ceea ce ei numeau distincţie. - Şi tu joci baseball? îl întrebă ea. Băiatul zâmbi. - Da, doamnă. Joc şi eu puţin. Mama lui interveni, mângâindu-l pe cap: - Se gândeşte să se facă predicator. Sora ei deschise portiera de lângă volan şi coborî din maşină, uitându-se la ei peste capotă. Della spuse: - Acum chiar trebuie să plecăm. - Da. Jack va şti cum să te găsească? Dacă să un telefon aici... Femeia aşeză băiatul pe canapeaua din spate, apoi scoase un plic din torpedou şi scrise pe el câteva numere şi nume. Sora ei pornise motorul maşinii. Della îi dădu lui Glory plicul. - A fost o plăcere să te cunosc. Sper ca tatăl tău să se simtă mai bine. Dacă ai ocazia să-i dai datele astea lui Jack, am să-ţi fiu recunoscătoare. Apoi închise portiera, iar maşina o luă din loc. *** Glory se aşeză pe treptele verandei. "Dacă Jack ar fi fost aici," reflectă ea, "ar fi simţit şocul acela teribil de bucurie - ba nu, mai rău decât atât, de pace - care se scurge ca sângele ce inundă un membru ce-a fost lipsit de el, ca o salvare sălbatică, dureroasă şi minunată şi umilitoare - umilitoare aşa cum şi-o amintea ea, fiindcă fusese atât de neputincioasă în faţa ei. Dar acela era logodnicul ei. Della era soţia lui Jack, ea însăşi spunea aşa, iar asta schimba totul. Della privise lumea vechii lui vieţi cu tandreţe, toate datele particulare de acolo se confirmau, dovedind că spusese adevărul, care mereu avea nevoie de dovezi. "Aici am locuit, n-am fost plecat tot timpul, de obicei eram mai aproape de casă decât credeam eu că eram." Aşa spusese Jack, şi cum putuse să le pară atât de înstrăinat? Şi cât de crud era că iubise acel loc oricum. Băieţelul lui atingând copacul, doar să-l atingă... Copacul care suna ca oceanul... Sfinte Dumnezeule din ceruri, n-avea să poată schimba niciodată nimic. Cum putea ea să ştie ce anume sanctificase Jack în mintea copilului, cu poveştile lui, poveşti triste care-i făceau să râdă... "Îmi doream să trăiesc aici," spunea el. "Să pot intra şi eu pe uşă, la fel ca voi, ceilalţi." Iar ele n-aveau să intre pe uşă. Trebuia să se grăbească, să scape de primejdiile înnoptării. Băiatul era cu ele, iar tatăl lui n-ar fi vrut să rişte. Glory ştia că ar fi răspuns unei jinduiri a lui Jack, dacă el îşi putea măcar imagina că spiritele lor trecuseră prin casa aceea veche şi stranie. Simplul gând l-ar fi putut aduce înapoi, iar locul ar fi părut schimbat, pentru el şi pentru ea. Ca şi cum toate acele economisiri şi
păstrări fcute de tatăl lor ar fi fost într-adevăr providenţiale, iar noua iubire ar fi transformat toată iubirea veche, făcând ca relicvele ei să devină miraculoase. Della îl cunoscuse pe Jack într-o după-amiază ploioasă. El tocmai ieşise din închisoare, şi purta costumul - aproape nou, cum spunea - pe care şi-l cumpărasse cu banii din care ar fi trebuit să-şi plătească drumul până acasă, la înmormântarea mamei lor. Costumul pe care-l vânduse fiindcă-l făcea să arate ca un pastor. Şi, cumva, îi făcuse rost şi de o umbrelă. Simpla spaimă de eliberarea în lume, convins că-şi pierduse familia pentru totdeauna şi în tot acel timp, îl făcuse să fie răuăcios şi incadescent, ca şi respectabilitatea accidentală a unui costum negru şi a unei umbrele funcţionale. Şi acolo, în faţa lui, era o femeie în roşu care avea nevoie de ajutor. Ea îi spusese: "Vă mulţumesc, domnule reverend." ce ochi blajini, ce voce blândă... Uitase asta, plăcerea de a i se vorbi cu bunătate. Până la urmă, îi spusese că nu era un om al bisericii. Astfel a început o lungă instrucţie în ceea ce se putea încrede că ea avea să-i ierte. "Mi-a iertat atât de multe," spusese el. "N-ai idee cât mi-a iertat." Şi cum avea să-i ierte şi asta, faptul că se simţise datoare să vină în Gilead ca şi cum ar fi fost o ţară străină şi ostilă? Era cineva de altă părere? Uzatul, sobrul, ruralul Gilead, Gilead cel al florilor-soareui. Se mişca şi mergea cu postura încordată a unei femei care ştia că era privită, că lumea se întreba ce-o fi cu ea. Jack abia dacă se putea îndura să viseze că ea ar fi venit acolo, şi avea motive destule de îndoială, deşi nu se putea opri nici să viseze la asta. Luaseră şi băiatul cu ele, Jack s-ar fi temut pentru el, aşa că trebuia să se întoarcă în Missouri până la căderea întunericului. Aveau un loc unde să stea în Missouri. Glory îşi spuse: "Poate că acest Robert se va întoarce, într-o zi. Tinerii sunt rareori prudenţi. Ce anume din Jack va fi aici, pentru el? Iar eu voi fi aproape bătrână. Îl voi vedea stând pe stradă, lângă stejar, şi-l voi recunoaşte după poziţia adusă a umerilor, de om înalt, şi după mâinile proptite în şolduri. Îl voi invita pe verandă, iar el îmi va răspunde cu o frază politicoasă, tipic sudistă: «Da, doamnă, poate aş îndrăzni», sau cum or fi zicând ei. Şi va fi foarte amabil cu mine. Este fiul lui Jack, iar sudiştii sunt deosebit de cuviincioşi cu femeile mai în vârstă. Va fi curios în legătură cu locul ăsta, deşi curiozitatea nu-i va trece peste bunele maniere. Îmi va vorbi un timp prea timid ca să-mi spună de ce a venit, iar apoi îmi va mulţumi şi va pleca, făcând câţiva paşi de-a-ndăratelea şi reflectând: «Da, hambarul e la locul lui, da, şi liliacul e tot acolo, chiar şi ghiveciul cu petunii. Asta a fost casa tatălui meu.» Iar eu îmi voi spune: «E tânăr. Nu poate şti că toată viaţa mea a ajuns să se reducă doar la acest moment. Că a răspuns la rugăciunile tatălui său. Minunat e Domnul.»" - Sfârşit -
